Cursuri CEM

ASPECTE FUNDAMENTALE
ALE COMPATIBILITĂŢII
ELECTROMAGNETICE (CEM)
1.1. Introducere
Conceptul de compatibilitate electromagnetică 1 îşi are originea în

fenomenul de interferenţă din tehnica radio, în sensul că dacă un receptor
radio, care este acordat pe frecvenţa unui emiţător radio, recepţionează şi un
alt emiţător, se produce un fenomen de interferenţă [HOR98]. Odată cu
proliferarea echipamentelor, dispozitivelor şi aparatelor electrice în toate
domeniile de activitate şi în cele mai diverse medii de lucru, noţiunile de
„emiţător” şi „receptor” au cunoscut şi o altă interpretare, ele devenind
valabile în sens larg. Astfel, drept emiţătoare de energie electromagnetică
pot fi considerate atât emiţătoarele radio convenţionale, cât şi circuitele şi
sistemele electrice care produc energie electromagnetică în mod
neintenţionat: instalaţiile de aprindere ale autovehiculelor, lămpile cu
descărcări în gaze, motoarele electrice de c.c. şi c.a., electronica de putere,
dispozitivele de comutaţie cu contacte, transformatoarele şi bobinele cu
miez de fier, cuptoarele cu arc electric, liniile electrice aeriene de înaltă
tensiune (prin efect Corona), descărcările atmosferice etc. Pe lângă
receptoarele radio şi TV, exemple de receptoare de energie electromagnetică
pot fi: sistemele de automatizare, microelectronica de pe autovehicule,
sistemele de măsurare electronică a mărimilor electrice şi neelectrice,
sistemele de achiziţie şi prelucrare a datelor, sistemele de calcul,
stimulatoarele cardiace etc. De asemenea, unele dispozitivele pot să fie, în
acelaşi timp, atât emiţătoare, cât şi receptoare (de exemplu, circuitele pentru
generarea frecvenţei de tact la calculatoare) [SCH96] [SOT97].
Ca ramură a ştiinţelor electrice, Compatibilitatea Electromagnetică
(CEM) studiază generarea, propagarea şi recepţia neintenţionată a energiei
electromagnetice, în raport cu efectele nedorite (interferenţe
electromagnetice) pe care aceasta le poate produce asupra echipamentelor
electrice şi electronice. Scopul său îl reprezintă funcţionarea corectă, în
acelaşi mediu electromagnetic, a diferitelor echipamente, respectiv
diminuarea efectelor proceselor de interferenţă electromagnetică.
1
În engleză, Electromagnetic Compatibility (EMC).
Aspecte fundamentale ale compatibilităţii electromagnetice (CEM)
În formularea din standardul german VDE 0870, compatibilitatea

electromagnetică reprezintă „capacitatea unui dispozitiv electric de a
funcţiona satisfăcător în mediul său electromagnetic, fără ca acest mediu,
care aparţine şi altor dispozitive, să fie inadmisibil perturbat”. Un dispozitiv
electric se consideră compatibil electromagnetic dacă, în calitate de
emiţător, produce emisii tolerabile, iar în calitate de receptor prezintă o
susceptibilitate acceptabilă la emisii perturbatoare, adică posedă imunitate
sau rezistenţă la perturbaţii suficientă [SCH96].
Conform aceluiaşi standard, interferenţa electromagnetică2 este
definită ca „acţiunea unor fenomene electromagnetice asupra circuitelor
electrice, aparatelor, sistemelor sau fiinţelor vii”. Interferenţele
electromagnetice pot fi reversibile (de exemplu, pierderea temporară a
inteligibilităţii la convorbirile telefonice) sau ireversibile (de exemplu,
străpungerea unui tranzistor cu efect de câmp din cauza unei descărcări
electrostatice pe poarta acestuia).
1.2. Scurt istoric
Probleme legate de interferenţe electromagnetice au fost sesizate

încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, când Guglielmo Marconi a realizat
primele transmisiuni radiotelegrafice. Cu toate acestea, primele lucrări
ştiinţifice în domeniu au apărut abia în anii 1920.
În jurul anului 1930, emisiile electromagnetice cauzate de diversele
echipamente existente (motoare electrice, sisteme de tracţiune electrică,
reclame luminoase etc.) încep să pună probleme majore. De asemenea, pe
durata celui de-al doilea război mondial, odată cu utilizarea intensivă a
echipamentelor electronice, au fost semnalate numeroase cazuri de
interferenţe electromagnetice (de exemplu, între sistemele de comunicaţii
radio şi dispozitivele de navigaţie de la bordul avioanelor). Totuşi, datorită
faptului că densitatea de dispunere a componentelor electronice – în
principal, tuburi electronice cu vid – era destul de scăzută, aceste probleme
se corectau relativ simplu, de la caz la caz, uzual prin realocarea
frecvenţelor de emisie sau prin reamplasarea cablurilor sensibile la distanţe
mai mari faţă de sursele de perturbaţii [PAU06].
Cea mai spectaculoasă creştere a problematicii interferenţelor
electromagnetice s-a datorat, însă, marilor descoperiri din domeniul
electronicii (tranzistorul – 1948, circuitul integrat – 1958, microprocesorul –
1971). Astfel, odată cu proliferarea pe scară largă a dispozitivelor
2
În engleză, Electromagnetic Interference (EMI).
2
semiconductoare de mici dimensiuni, coroborată cu extinderea spectrului de

frecvenţă din necesitatea de a transfera cantităţi de informaţie din ce în ce
mai mari, s-a produs şi o creştere a susceptibilităţii circuitelor electrice la
niveluri mai mici ale perturbaţiilor. Mai mult decât atât, în comparaţie cu
energia necesară pentru distrugerea unui tub electronic, de ordinul 10-3 J,
cea necesară pentru distrugerea unui dispozitiv semiconductor a scăzut la
valori de ordinul 10-6 J, pentru un tranzistor, respectiv 10-7 J, pentru un
circuit integrat [BAR07].
Spre sfârşitul deceniului al optulea, marea majoritate a
echipamentelor electronice erau deja realizate cu circuite integrate digitale,
care ofereau viteze de lucru (de comutaţie) mari, dar care se reflectau şi în
nivelul emisiilor generate. În anul 1979, ca urmare a frecventelor probleme
de interferenţă cu sistemele de comunicaţii radio şi prin fir, Comisia
Federală de Comunicaţii 3 (FCC), SUA, a publicat un normativ prin care
emisiile electromagnetice generate de „calculatoare, terminale de date şi alte
dispozitive electronice digitale” nu trebuiau să depăşească anumite limite.
Deoarece comercializarea tuturor acestor dispozitive era condiţionată de
respectarea cerinţelor impuse, problematica CEM a stârnit un interes
deosebit şi în rândul producătorilor.
La nivel internaţional, preocupări importante privind limitarea
emisiilor electromagnetice au existat, însă, cu mult timp înaintea celor
iniţiate de Comisia Federală de Comunicaţii. Astfel, în anul 1933, la
reuniunea de la Paris a Comisiei Electrotehnice Internaţionale 4 (IEC), se
propune înfiinţarea Comitetului Internaţional Special de Perturbaţii
Radioelectrice 5 (CISPR), acesta fiind prima organizaţie mandatată să
promulge recomandări internaţionale cu privire la interferenţele de
radiofrecvenţă (RF). Înaintea celui de-al doilea război mondial, CISPR a
ţinut două sesiuni plenare, al căror scop a constat în stabilirea unor limite de
emisie acceptabile şi elaborarea de metode standard de măsurare a emisiilor.
După război, întâlnirile CISPR se reiau cu o participare internaţională
crescândă, ele devenind un adevărat cadru profesional în înţelegerea
fenomenelor EMI şi al cooperării în domeniu.
Preocupări similare au existat şi în atenţia armatei SUA, care, în anii
1960, a impus limite asupra emisiilor electromagnetice ale echipamentelor
electrice şi electronice, prin intermediul standardului MIL-STD-461. De
altfel, standardul includea şi o cerinţă de susceptibilitate, în sensul că, la
3
În engleză, Federal Communications Commission (FCC).
4
În engleză, International Electrotechnical Commission (IEC).
5
În franceză, Comité International Spécial des Perturbations Radioélectriques (CISPR).
3
injectarea anumitor semnale perturbatoare în echipament, acesta trebuia să

prezinte o funcţionare normală [PAU06].
În anii 1990, Uniunea Europeană a adoptat reglementări care au mers
dincolo de cele ale Comisiei Federale de Comunicaţii, limitând emisiile
neintenţionate generate de aparate electrice, echipamente medicale şi o mare
varietate de dispozitive electronice care au fost exceptate de la cerinţele
FCC. În plus, Uniunea Europeană a stabilit cerinţe de imunitate pentru toate
aceste dispozitive şi a definit proceduri pentru testarea sistemelor
electronice la emisii perturbatoare radiate, emisii perturbatoare conduse
(prin cabluri de alimentare şi linii de semnal) şi descărcări electrostatice.
Impactul acestor acţiuni a fost unul copleşitor, deoarece, pentru
prima dată, neîncadrarea în limitele impuse de normele de compatibilitate
electromagnetică a devenit o chestiune vitală, prin neacordarea dreptului de
punere pe piaţă. La un moment în care piaţa de calculatoare cunoştea o
dezvoltare explozivă, multe dintre cele mai recente şi avansate modele au
fost retrase, pentru că erau în imposibilitatea de a satisface cerinţele
guvernamentale cu privire la emisii. Astfel, în cadrul companiilor s-au
format departamente CEM, care au reclamat angajarea a numeroşi ingineri
şi tehnicieni. De asemenea, o întreagă industrie a apărut din necesitatea de a
furniza materiale de ecranare şi filtre pentru producători. Cursuri intensive,
laboratoare de testare, reviste şi firme de consultanţă în domeniu au început
să apară pe întregul mapamond. Progrese semnificative s-au realizat şi în
ceea ce priveşte dezvoltarea unor proceduri de testare mai cuprinzătoare şi a
unor standarde mai relevante [LEA15].
În prezent, aceste tendinţe continuă. Sistemele electronice devin din
ce în ce mai dense, mai rapide şi mai complexe, compatibilitatea
electromagnetică fiind unul dintre aspectele critice ale proiectării oricărui
astfel de produs.
1.3. Modelul elementar de interferenţă
După cum se prezintă în fig. 1.1, într-o problemă de compatibilitate

electromagnetică intervin trei elemente principale:
 sursa de energie electromagnetică (emiţătorul, elementul
perturbator);
 calea de cuplaj (mecanismul de cuplaj);
 victima (receptorul, elementul perturbat).
În conformitate cu acest model, pentru minimizarea efectelor
interferenţelor electromagnetice, se pot utiliza următoarele trei tehnici
[SCH96] [DAV06] [PAU06]:
4
 suprimarea emisiilor la sursă (ecranare, filtrare, limitarea spectrului,

limitarea puterii, utilizarea de antene directive etc.);
 reducerea cuplajului dintre sursă şi receptor, făcându-l cât de
ineficient se poate (ecranare, filtrare, topologie adecvată a reţelei,
utilizarea transmisiei optice etc.);
 scăderea susceptibilităţii (creşterea imunităţii) la perturbaţii a
receptorului (ecranare, filtrare, proiectare adecvată a schemei etc.).
Fig. 1.1. Model elementar de interferenţă, compus din sursă (emiţător),

cale de cuplaj şi victimă (receptor)
De regulă, problemele CEM se vor soluţiona prin identificarea a cel

puţin două dintre elementele menţionate, respectiv prin eliminarea
(„atenuarea”) unuia dintre ele. Suprimarea emisiilor la sursă este metoda
preferată de prevenire a interferenţelor, însă acest lucru nu este întotdeauna
posibil (de exemplu, ca în cazul echipamentelor care transmit semnale de
radio în mod intenţionat).
Cel mai uşor de identificat este receptorul, datorită funcţionării sale,
care devine perturbată, incorectă. Sursa va fi, de obicei, identificată prin
examinarea tipului de interferenţă (caracteristicilor energiei) care afectează
receptorul. Cel mai greu de identificat este calea de cuplaj, determinarea
exactă a acesteia reprezentând una dintre dificultăţile majore care intervin în
diagnoza interferenţelor electromagnetice, chiar şi în situaţia în care sursa şi
receptorul sunt cunoscute.
În general, mecanismele de cuplaj pot fi clasificate în patru mari
categorii (prin conducţie, inductiv, capacitiv şi prin radiaţie), aşa cum se
arată şi în fig. 1.2, însă, în realitate, de cele mai multe ori avem de a face cu
combinaţii complexe între acestea, extrem de „imprevizibile”. De asemenea,
între sursă şi receptor pot să existe multiple căi de cuplaj, iar măsurile luate
pentru atenuarea uneia pot să conducă la întărirea alteia.
Cuplajul prin conducţie (galvanic) apare atunci când între emiţător şi
receptor există o legătură electrică, prin intermediul unui corp conductor
(cabluri de alimentare, cabluri de interconexiune, linii de transmisie,
suprafeţe de masă, carcase metalice etc.).
Cuplajul inductiv (magnetic) apare atunci când emiţătorul şi
receptorul se găsesc la mică distanţă unul de altul (tipic, la mai puţin de o
lungime de undă), fiind produs de câmpurile magnetice variabile asociate
5
curenţilor din propriile circuite electrice ale echipamentelor sau din

circuitele echipamentelor vecine, prin inducţie electromagnetică.
Cuplajul capacitiv (electric) apare, de asemenea, atunci când
emiţătorul şi receptorul se găsesc la mică distanţă unul de altul (tipic, la mai
puţin de o lungime de undă), manifestându-se între circuite ale căror
conductoare se află la potenţiale diferite, deci între care transferul de energie
se realizează prin intermediul câmpului electric.
Fig. 1.2. Mecanisme de cuplaj
Cuplajul prin radiaţie electromagnetică apare atunci când emiţătorul

şi receptorul se găsesc la mare distanţă unul de celălalt (tipic, la mai mult de
o lungime de undă). În acest caz, perturbaţia care ajunge la receptor are
caracter de undă electromagnetică, respectiv există atât câmp electric, cât şi
câmp magnetic (una dintre componente nu mai poate fi neglijată), variabile
în timp şi ale căror intensităţi sunt corelate între ele prin impedanţa de undă
a mediului, o constantă. Undele electromagnetice apar în apropierea sursei,
la frecvenţe relativ mari ale emisiei, şi se propagă în spaţiu cu viteza luminii
(c  3·108 m/s), putând să influenţeze funcţionarea corectă a diferitelor
echipamente, prin inducerea de tensiuni şi curenţi în circuitele sensibile ale
acestora. Mai mult decât atât, o parte din energia recepţionată de un circuit
sau de un element conductor poate fi radiată din nou şi, pe această cale,
transferată (cuplată) în alte sisteme.
Deşi, în realitate, rareori există numai un singur tip de cuplaj, din
fericire, frecvent, doar unul dintre acestea va fi dominant. Deoarece
măsurile antiperturbative sunt specifice tipului de cuplaj, cunoaşterea
cuplajului parazit dominant devine, deci, extrem de importantă.
6
ale circuitelor, respectiv între bornele de intrare ale receptorului, în timp ce

semnalele perturbatoare de mod comun apar între fiecare conductor de
semnal şi masa de referinţă.
h) Perturbaţiile electromagnetice pot fi clasificate şi după distanţa
dintre sursă şi elementul perturbat, această chestiune, extrem de importantă,
fiind analizată mai în detaliu, în cadrul subcapitolului ce urmează.
1.6. Perturbaţii de câmp apropiat şi de câmp îndepărtat
În general, caracteristicile unui câmp electromagnetic perturbator

(CEMP) sunt determinate de natura (tipul) sursei, de mediul de propagare şi
de distanţa dintre sursă şi punctul de observaţie, d [OTT09]. La distanţe
mici faţă de sursă, proprietăţile câmpului sunt dictate, în principal, de natura
sursei, în timp ce, la distanţe mari faţă de aceasta, ele depind, în principal,
de mediul de propagare. Aşadar, spaţiul care înconjoară o sursă de
perturbaţii poate fi împărţit în două regiuni: zona de câmp apropiat
( d   / 2 ), respectiv zona de câmp îndepărtat ( d   / 2 ).
În zona îndepărtată, câmpul electromagnetic are caracter de undă

plană. Vectorii intensitate a câmpului electric E şi intensitate a câmpului

magnetic H sunt perpendiculari pe direcţia de propagare şi unul
perpendicular pe celălalt, sunt în fază, iar amplitudinea lor scade
proporţional cu 1/d. De asemenea, raportul modulelor lor (impedanţa de
undă) este constant, fiind dat de impedanţa caracteristică a mediului.
Dacă mediul de propagare este spaţiul liber (vidul), în zona de câmp
îndepărtat, impedanţa de undă va fi [SAL99]:
E 0
Zu    Z 0  120  377  , (1.1)
H 0
unde μ0 = 4π · 10-7 H/m reprezintă permeabilitatea magnetică a vidului, iar
ε0 = (1000/36π) · 10-12 F/m reprezintă permitivitatea electrică a acestuia.
Câmpul îndepărtat se mai numeşte şi câmp de radiaţie, cuplajul
(perturbator) prin radiaţie electromagnetică realizându-se prin intermediul
unui astfel de câmp. Acest lucru este valabil mai ales la frecvenţe înalte,
unde zona de radiaţie sau zona undei plane începe la o distanţă relativ mică
faţă de sursă.
În zona apropiată, impedanţa de undă este determinată de natura
(caracteristicile) sursei. Dacă sursa este un circuit deschis, de impedanţă
ridicată, cum ar fi o antenă baston sau o antenă dipol, Zu va avea valori mai
mari de 377 Ω, iar câmpul electric va fi dominant. Dimpotrivă, dacă sursa
12
este un circuit închis, de impedanţă joasă, cum ar fi o antenă buclă, Zu va

avea valori mai mici de 377 Ω şi va domina câmpul magnetic. În general,
 
vectorii E şi H nu vor mai fi fază, iar amplitudinile lor vor scădea cu 1/d2
sau 1/d3.
Câmpul apropiat se mai numeşte şi câmp de inducţie, cuplajele
capacitiv (electric) şi inductiv (magnetic) materializându-se printr-un astfel
de câmp. Acest lucru este valabil mai ales la frecvenţe joase, unde condiţia
de câmp apropiat este îndeplinită pentru distanţe relativ mari faţă de sursă.
Regiunea din jurul lui  / 2 (aproximativ o şesime din lungimea de
undă) reprezintă zona de tranziţie dintre câmpul apropiat şi câmpul
îndepărtat. Fizic vorbind, aceste câmpuri nu pot fi net separate unul de
celălalt, astfel că, în această regiune, se regăsesc ambele tipuri, unul
crescând în intensitate, iar celălalt scăzând. În fig. 1.4 se prezintă distanţa de
tranziţie în funcţie de frecvenţă.
1000
100
Frecvenţa (MHz)
Câmp
îndepărtat
10 Câmp apropiat
λ/2π
1
0,1 1 10 100
Distanţa faţă de sursă (m)
Fig. 1.4. Tranziţia câmp apropiat – câmp îndepărtat
Fig. 1.5 prezintă variaţia impedanţei de undă în raport cu distanţa

faţă de sursă. În zona de câmp apropiat, valorile posibile ale impedanţei de
undă sunt delimitate de valorile maxime şi minime corespunzătoare unui
dipol electric, respectiv unui dipol magnetic; în câmp îndepărtat, impedanţa
de undă tinde către Z0.
În ceea ce priveşte măsurarea CEMP, relaţia (1.1) indică faptul că, în
câmp îndepărtat, aceasta se poate realiza fie prin măsurarea intensităţii
câmpului electric, E(V/m), fie prin măsurarea intensităţii câmpului
magnetic, H(A/m). Totuşi, pentru a uşura compararea rezultatelor, se
13
recomandă ca intensitatea CEMP să se exprime ca intensitate a câmpului

electric, indiferent de componenta măsurată.
Zu ()
Câmp electric dominant

E ~ 1/d3, H ~ 1/d2
1000 Undă plană (spaţiul liber)
E ~ 1/d, H ~ 1/d
Zu necunoscută
Z0 = 377 Ω
100
Câmp magnetic dominant
E ~ 1/d2, H ~ 1/d3
Câmp apropiat Câmp îndepărtat

10
0,1 1 10
Distanţa faţă de sursă împărţită la /2
Fig. 1.5. Impedanţa de undă
Alternativ, rezultatele pot fi exprimate şi în termeni de densitate de

putere, S(W/m2). Aceasta reprezintă puterea radiată transmisă prin unitatea
de suprafaţă perpendiculară pe direcţia de propagare, fiind cuantificată prin
intermediul vectorului Poynting (fig. 1.6):
  
S  EH , (1.2)
 
al cărui modul este (ţinând seama că E  H şi E H  Z 0 ):
E2
S  H 2Z0 . (1.3)
Z0
Aşadar, în câmp îndepărtat (condiţii de undă plană), mărimile E, H şi
S sunt legate între ele prin relaţia (1.3). De exemplu, dacă E = 50 μV/m,
atunci H = (50 · 10-6) / 377 = 0,132 · 10-6 A/m = 0,132 μA/m‚ respectiv S =
(50 · 10-6)2 / 377 = 6,631 · 10-12 W/m2 = 6,631 pW/m2.
În zona de câmp apropiat, din cauza structurii complexe a CEMP,
trebuie măsurată atât componenta electrică, cât şi componenta magnetică,
conversia între acestea nemaifiind posibilă.
Conform standardelor în vigoare, măsurarea CEMP generate de
diversele echipamente electronice trebuie să se realizeze în condiţii de câmp
îndepărtat. La frecvenţa de 30 MHz, care reprezintă limita inferioară a
domeniului de frecvenţă tipic, distanţa de tranziţie dintre câmpul apropiat şi
câmpul îndepărtat este de aproximativ 1,6 m. Aproape fără excepţie,
14
distanţa minimă de măsurare (dintre antena receptoare şi echipamentul

testat) este de 3 m. Mai multe detalii privind măsurarea emisiilor
perturbatoare radiate pot fi găsite în §5.1.2.

λ E
 
H S
Fig. 1.6. Câmp îndepărtat (undă plană)

.
15
În prezent, standardul MIL-STD-461 este utilizat şi de numeroase

organizaţii non-militare. Este de aşteptat ca un produs care respectă (sau
care este foarte aproape de a respecta) cerinţele relativ dure ale standardului
MIL-STD-461 să satisfacă şi pe cele ale diverselor standarde civile.
1.7.2.2. Standarde civile
Standardele civile sunt aplicabile echipamentelor destinate uzului
comercial, industrial şi casnic. Cele mai multe standarde naţionale sunt
bazate pe reglementările IEC / CISPR, însă, în principiu, acestea au doar
caracter de recomandare. Ele pot dobândi un statut legal numai dacă sunt
introduse prin lege sau decret, aşa cum se întâmplă adesea cu standardele
CISPR pentru protecţia radiocomunicaţiilor. De asemenea, ele pot avea un
rol contractual în documentele comerciale [IEC01].
În anumite cazuri, standardele IEC pot avea un caracter oarecum
obligatoriu. De exemplu, prin acordul de cooperare IEC – CENELEC,
stabilit în 1991, standardele internaţionale IEC sunt trimise către CENELEC
în vederea votării paralele, putând fi adoptate şi publicate – dacă este cazul,
cu unele modificări – ca standarde europene (EN). Acestea, cum deja s-a
menţionat, reprezintă baza pentru armonizarea standardelor naţionale ale
ţărilor membre ale Uniunii Europene (prin transpunere în standarde
naţionale, ele vor înlocui toate celelalte standarde pe aceeaşi temă).
Conform IEC / CENELEC [IEC01] [CEN09], standardele de
compatibilitate electromagnetică pot fi clasificate în următoarele trei
categorii (fig. 1.9):
 standarde de bază;
 standarde generice;
 standarde de produs (standarde pentru familii de produse şi
standarde dedicate unor produse).
Fig. 1.9. Tipuri de standarde CEM

(CENELEC)
22
A. Standarde de bază
Aceste standarde prezintă – de obicei, pentru fiecare fenomen
perturbator în parte – definiţia şi descrierea fenomenului, metodele de
măsurare şi testare (în detaliu), instrumentaţia de test, precum şi configuraţia
de bază utilizată pentru testare. De asemenea, ele pot să specifice intervale
ale nivelurilor de test în raport cu caracteristicile echipamentelor de
măsurare şi metodele de măsurare, dar nu conţin limite prescrise şi criterii
de performanţă. Standardele de bază constituie temelia standardizării în
domeniul CEM, standardele de produs şi cele generice făcând referire la ele,
fără însă a repeta detaliile conţinute de acestea.
Totodată, în afara aspectelor menţionate în paragraful precedent,
există şi publicaţii de bază care se referă la: terminologie specifică [IEC90],
descrierea şi clasificarea mediilor electromagnetice [IEC01], ghiduri de
instalare şi atenuare [IEC96] etc.
Primele standarde de bază (acoperind cerinţe de imunitate) au fost
gândite de Comitetul Tehnic TC 65 al IEC, Măsurare şi control în procese
industriale. Ulterior, această responsabilitate a fost preluată de comitetele
care lucrează cu standarde generice, TC 77 (IEC) şi TC 210 (CENELEC),
codul general al publicaţiilor transformându-se din IEC 801 în IEC / EN
61000. Mai jos sunt date o serie de exemple:
 IEC EN 61000-4-2, Compatibilitate electromagnetică (CEM). Partea
4-2: Tehnici de încercare şi măsurare. Încercare de imunitate la
descărcări electrostatice;
4-3: Tehnici de încercare şi măsurare. Încercări de imunitate la
câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă, radiate;
4-4: Tehnici de încercare şi măsurare. Încercări de imunitate la
trenuri de impulsuri rapide de tensiune;
4-5: Tehnici de încercare şi măsurare. Încercări de imunitate la unde
de şoc;
4-6: Tehnici de încercare şi măsurare. Imunitate la perturbaţii
conduse, induse de câmpuri electromagnetice de radiofrecvenţă;
4-7: Tehnici de încercare şi de măsurare. Ghid general referitor la
măsurarea şi aparatajul pentru măsurarea armonicilor şi
23
interarmonicilor, aplicabil reţelelor de alimentare şi echipamentelor

conectate la acestea;
4-8: Tehnici de încercare şi măsurare. Încercare de imunitate la câmp
magnetic de frecvenţa reţelei;
4-9: Tehnici de încercare şi măsurare. Încercare de imunitate la câmp
magnetic de impuls;
 IEC EN 61000-4-10, Compatibilitate electromagnetică (CEM).
Partea 4-10: Tehnici de încercare şi măsurare. Încercare de imunitate
la câmp magnetic oscilant amortizat;
Partea 4-11: Tehnici de încercare şi de măsurare. Încercări de
imunitate la scăderi de tensiune, întreruperi de scurtă durată şi
variaţii de tensiune;
la unde oscilante;
la fluctuaţii de tensiune;
la perturbaţii de mod comun, conduse, în domeniul de frecvenţe de
la 0 Hz până la 150 kHz.
B. Standarde generice (generale)
Standardele generice au legătură cu un mediu electromagnetic dat,
fiind aplicabile tuturor echipamentelor instalate în acel mediu, atunci când
nu există standarde de produs specifice. Mediile particulare vizate sunt:
mediul rezidenţial, comercial şi uşor industrializat (în care aparatul sau
sistemul este conectat la reţeaua de alimentare publică) şi mediul industrial
(cu staţii de transformare separate şi, de obicei, caracterizat prin tensiuni şi
curenţi de valori mari). Pentru fiecare clasă de mediu, există un standard de
emisie şi un standard de imunitate.
Standardele generice cuprind un număr redus de cerinţe şi teste, în
vederea asigurării echilibrului optim între consideraţiile de natură tehnică şi
cele de natură economică. Pentru metode de măsurare şi testare detaliate,
aceste standarde fac referire la standardele de bază [IEC01].
24
Principalele standarde generice elaborate de IEC / CISPR şi

corespondentele lor europene sunt:
6-1: Standarde generice. Imunitate pentru mediile rezidenţiale,
comerciale şi uşor industrializate;
6-2: Standarde generice. Imunitate pentru mediile industriale;
6-3: Standarde generice. Standard de emisie pentru mediile
rezidenţiale, comerciale şi uşor industrializate;
6-4: Standarde generice. Standard de emisie pentru mediile
industriale.
Un standard general, care acoperă cerinţele de emisie şi imunitate
pentru aparatura electromedicală, este EN 60601-1-2, standard colateral
pentru acest tip de echipament. În completarea sa, există standarde de
produs cu privire la cerinţele de securitate şi compatibilitate
electromagnetică ale echipamentului medical specific, cum ar fi EN 60601-
2-24, care este dedicat pompelor de perfuzie şi dispozitivelor de reglare a
perfuziei.
În ceea ce priveşte emisiile, standardele generice sunt mai riguroase
pentru mediile uşor industrializate decât pentru cele industriale, care, de
regulă, sunt considerate poluate electromagnetic. Cât despre imunitate,
situaţia este inversă: imunitatea la perturbaţii trebuie să fie mai mare în
mediile industriale.
Ce standarde se aplică în medii mixte sau speciale? Atunci când se
utilizează standarde generice, este recomandat să se înceapă cu cerinţele
cele mai stricte, ceea ce înseamnă că echipamentul trebuie clasificat
conform combinaţiei cele mai „defavorabile”, cum ar fi EN 61000-6-2 / EN
61000-6-3 [BJÖ99].
C. Standarde de produs
Un standard de produs răspunde tuturor cerinţelor de compatibilitate
electromagnetică pentru un anumit tip de produs (instrumente de măsurare,
maşini de spălat, monitoare etc.) sau pentru o familie de produse (aparate
electrocasnice, aparate electromedicale, echipamente pentru tehnologia
informaţiei etc.). De asemenea, în unele cazuri, standardele de produs fac
referire şi la cerinţele de securitate electrică. Un standard de produs va fi
preferat tuturor celorlalte standarde. De îndată ce s-a stabilit că un
25
echipament face obiectul unui standard de produs (de emisie şi / sau

imunitate), acel standard va trebui urmat întocmai.
Câteva exemple de standarde de familie de produse, frecvent
aplicate, sunt:
 CISPR 11 / EN 55011, Standard de emisie pentru echipamentele de
radiofrecvenţă industriale, ştiinţifice şi medicale (ISM);
 CISPR 13 / EN 55013, Standard de emisie pentru receptoare de
radiodifuziune şi de televiziune şi echipamente asociate;
 CISPR 14-1 / EN 55014-1, Standard de emisie pentru aparate
electrocasnice, scule electrice şi aparate similare;
 CISPR 14-2 / EN 55014-2, Standard de imunitate pentru aparate
electrocasnice, scule electrice şi aparate similare;
 CISPR 20 / EN 55020, Standard de imunitate pentru receptoare de
radiodifuziune şi de televiziune şi echipamente asociate;
 CISPR 22 / EN 55022, Standard de emisie pentru echipamente
pentru tehnologia informaţiei;
 CISPR 24 / EN 55024, Standard de imunitate pentru echipamente
pentru tehnologia informaţiei.
Unele standarde de familie de produse apar ca standarde
complementare, de emisie şi imunitate: de exemplu, EN 55014-1 / EN
55014-2, aşa cum se poate vedea şi mai sus, sau EN 55103-1 / EN 55103-2,
norme care stabilesc cerinţele de emisie şi, respectiv, imunitate pentru
aparatele de uz profesional audio, video, audiovizuale şi de comandă a
luminilor pentru spectacole.
În prezent, există doar un număr redus de standarde de produs pure
(dedicate unui anumit tip de produs), care să acopere toate cerinţele de
compatibilitate electromagnetică. Prin urmare, de cele mai multe ori, trebuie
identificat şi aplicat un standard de familie de produse corespunzător. De
asemenea, o complicaţie suplimentară este aceea că un produs se poate
conforma, simultan, mai multor standarde. De exemplu, majoritatea
dispozitivelor şi aparatelor electrocasnice trebuie să îndeplinească cerinţele
de emisie specificate în EN 55014-1, dar şi în standardele generice EN
61000-3-2 (emisii de curenţi armonici) şi EN 61000-3-3 (fluctuaţii de
tensiune şi flicker) [BJÖ99] [BAR10] [NXP11].
Unul dintre cele mai utilizate standarde de emisie la nivel
internaţional este CISPR 22. Acesta şi corespondentul său european EN
55022 împart echipamentele pentru tehnologia informaţiei în două clase:
clasa B – echipament destinat utilizării în medii casnice, respectiv clasa A –
echipament destinat utilizării în alte medii. Limitele de emisie pentru clasa
26
B sunt mai stricte decât cele pentru clasa A, echipamentele de clasă A fiind
însoţite de o avertizare referitoare la posibilitatea de producere a
interferenţelor radio atunci când sunt utilizate într-un mediu casnic.
Clasificarea CISPR 22 este similară cu cea din standardul american
FCC Part 15 (clasa B – echipament digital destinat utilizării în medii
rezidenţiale, respectiv clasa A – echipament digital destinat utilizării în
medii comerciale şi industriale), limitele de emisie fiind, de altfel, destul de
asemănătoare. De fapt, în cazul emisiilor conduse, pentru ambele clase de
echipamente, limitele FCC sunt identice cu cele ale CISPR. Deoarece
valorile limită ale emisiilor conduse pentru echipamente de clasă B au fost
prezentate în fig. 1.8, mai jos, în fig. 1.10, se prezintă doar valorile limită
pentru echipamente de clasă A.
80
79
CISPR / EN, FCC, valori de cvasi-vârf
CISPR / EN, FCC, valori medii
75
73
70
U (dBμV)
66
65
60
0,5 MHz
55
0,15 1 10 30
f (MHz)
Fig. 1.10. Valorile limită ale emisiilor conduse pentru echipamente de clasă A,
identice în standardele FCC Part 15 şi CISPR 22 / EN 55022
În mod similar, din moment ce valorile limită ale emisiilor radiate

pentru echipamente de clasă B au fost prezentate în fig. 1.7, mai departe, în
fig. 1.11, se prezintă doar valorile limită pentru echipamente de clasă A.
Limitele sunt date în valori de cvasi-vârf (emisiile trebuie măsurate cu un
receptor de perturbaţii cu detector de cvasi-vârf, care respectă cerinţele
standardului CISPR 16-1-1 [CIS10]).
27
55
50 49,5 dBμV/m
216 MHz
47 dBμV/m
E (dBμV/m)
46,4 dBμV/m
45
43,5 dBμV/m 960 MHz
40 dBμV/m
40
39 dBμV/m CISPR / EN
230 MHz FCC
88 MHz
35
30 100 1000
f (MHz)
Fig. 1.11. Valorile limită ale emisiilor radiate pentru echipamente de clasă A,
la distanţa de măsurare de 10 m, în conformitate cu standardele
FCC Part 15 şi CISPR 22 / EN 55022
În anul 2005, printr-un amendament, limitele de emisie specificate în

standardul CISPR 22 au fost extinse de la 1 GHz la 6 GHz. FCC a extins
domeniul de frecvenţă chiar mai devreme, în prezent, limita superioară a
acestuia fiind de 40 GHz. Totuşi, în ambele cazuri, frecvenţa de test
superioară va fi dictată de cea mai mare frecvenţă internă a EUT, fmax, în
conformitate cu instrucţiunile din tabelul 1.3 [BRI09].
Tabelul 1.3. Relaţia dintre frecvenţa superioară de test şi cea mai mare frecvenţă internă a
EUT, în conformitate cu standardele FCC Part 15 şi CISPR 22 / EN 55022
Cea mai mare frecvenţă Frecvenţa superioară de test

generată, fmax FCC Part 15 CISPR 22 / EN 55022
< 108 MHz 1000 MHz 1000 MHz
108 MHz ÷ 500 MHz 2000 MHz 2000 MHz
500 MHz ÷ 1000 MHz 5000 MHz 5000 MHz
5 · fmax, dar nu mai mult de 5 · fmax, dar nu mai mult de
> 1 GHz
40 GHz 6 GHz
O comparaţie între limitele de emisie specificate în FCC Part 15 şi

CISPR 22 / EN 55022, pentru frecvenţe mai mari de 1 GHz, este realizată în
tabelul 1.4. Aceste limite corespund distanţei de măsurare de 3 m, fiind date
28
atât în valori medii (VM), cât şi în valori de vârf (VV). Se observă că până
la frecvenţa de 3 GHz, limitele CISPR sunt mai mici cu 4 dB decât limitele
FCC, în timp ce la frecvenţe mai mari de 3 GHz acestea sunt identice.
Tabelul 1.4. Comparaţie între limitele de emisie specificate în FCC Part 15 şi CISPR 22 /
EN 55022 pentru frecvenţe mai mari de 1 GHz, la distanţa de măsurare de 3 m
Domeniul de Limite clasa A Limite clasa B

frecvenţă FCC CISPR FCC CISPR
VM: 60 dBμV/m VM: 56 dBμV/m VM: 54 dBμV/m VM: 50 dBμV/m
1 GHz ÷ 3 GHz VV: 80 dBμV/m VV: 76 dBμV/m VV: 74 dBμV/m VV: 70 dBμV/m
VM: 60 dBμV/m VM: 60 dBμV/m VM: 54 dBμV/m VM: 54 dBμV/m
3 GHz ÷ 6 GHz VV: 80 dBμV/m VV: 80 dBμV/m VV: 74 dBμV/m VV: 74 dBμV/m
VM: 60 dBμV/m VM: 54 dBμV/m
6 GHz ÷ 40 GHz VV: 80 dBμV/m - VV: 74 dBμV/m -
1.7.3. Directiva 2004/108/CE şi marcajul CE

Directiva 2004/108/CE19 a Parlamentului European şi a Consiliului
Uniunii Europene, din 15 decembrie 2004, are rolul de a reglementa
compatibilitatea electromagnetică a echipamentelor, pentru a garanta libera
lor circulaţie şi pentru a crea un mediu electromagnetic acceptabil pe
teritoriul Comunităţii Europene. Principiile care stau la baza directivei sunt
cele din Rezoluţia Consiliului din 7 mai 1985, referitoare la noua abordare
în materie de armonizare tehnică şi standardizare. Conform acestei abordări,
proiectarea şi fabricarea echipamentelor trebuie să se supună cerinţelor
esenţiale de compatibilitate electromagnetică, exprimate tehnic prin
standardele europene armonizate, elaborate şi adoptate de organismele de
standardizare recunoscute (CEN, CENELEC şi ETSI) [DCE04].
Directiva 2004/108/CE se aplică majorităţii echipamentelor electrice
şi electronice comercializate la nivelul CE, excepţie făcând echipamentele
radio şi echipamentele terminale de telecomunicaţii, acoperite de Directiva
1999/5/CE (Directiva R&TTE), produsele aeronautice, componentele şi
dispozitivele la care se face referire în Regulamentul 1592/2002,
echipamente radio destinate utilizării de către radioamatori, aşa cum sunt
definite în Regulamentele Radio ITU, echipamentele care fac obiectul altor
directive comunitare specifice, precum şi echipamentele care sunt neutre în
mod natural.
19
Directiva 2004/108/CE, referitoare la apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire
la compatibilitatea electromagnetică, a abrogat Directiva 89/336/CEE (din 3 mai 1989),
începând cu 20 iulie 2007.
29
Cerinţele de protecţie ale directivei impun ca echipamentele (aparate

şi instalaţii fixe) să fie proiectate şi fabricate, ţinând seama de stadiul de
dezvoltare tehnică, încât să garanteze că:
 perturbaţiile electromagnetice generate de acestea nu depăşesc
nivelul peste care echipamentele radio şi de telecomunicaţii sau alte
echipamente nu pot să funcţioneze după cum a fost prevăzut;
 au un nivel adecvat de imunitate intrinsecă la perturbaţii
electromagnetice, care le permite să funcţioneze fără degradarea
inacceptabilă a performanţelor specificate.
Pentru instalaţii fixe, cerinţele specifice impun aplicarea bunelor
practici inginereşti şi respectarea informaţiilor cu privire la utilizarea
prevăzută a componentelor acestora, existând posibilitatea ca autorităţile
competente ale statelor membre să dispună măsuri dacă sunt identificate
neconformităţi.
În vederea îndeplinirii cerinţelor de protecţie, producătorul trebuie să
realizeze o evaluare a compatibilităţii electromagnetice a aparatelor pe baza
fenomenelor relevante, evaluare care să ia în considerare toate condiţiile
normale de funcţionare preliminate. Pentru aceasta, se pot utiliza
următoarele trei metode [GDC07]:
 aplicarea standardelor CEM armonizate;
 o evaluare CEM în care nu se aplică niciun standard armonizat,
producătorul aplicând propria sa metodologie;
 o evaluare mixtă, care combină cele două metode anterioare (de
exemplu, s-ar putea utiliza standarde armonizate pentru acoperirea
fenomenele de emisie, respectiv evaluarea tehnică detaliată pentru
aspectele de imunitate).
Calea cea mai frecvent utilizată şi, totodată, modalitatea preferată de
evaluare a conformităţii o reprezintă aplicarea corectă a standardelor
armonizate relevante, la care se face referire în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene (OJEU20). De alegerea standardelor este responsabil producătorul,
de obicei fiind necesar să se aplice mai multe standarde, pentru a acoperi
toate cerinţele de protecţie. De asemenea, aplicarea mai multor standarde
poate fi necesară în cazul aparatelor multifuncţionale, cum ar fi, de pildă,
cele care combină un receptor de radiodifuziune şi o funcţie fără legătură cu
radiocomunicaţiile (de exemplu, o alarmă).
Documentaţia cerută de directivă cuprinde:
20
În engleză, The Official Journal of the European Union (OJEU).
30
 documentaţia tehnică, care se referă la modul de proiectare şi

fabricare a aparatului, furnizând dovada de conformitate a aparatului
cu cerinţele esenţiale ale directivei;
 Declaraţia de Conformitate CE (DoC), dată de producător sau de
reprezentantul său autorizat din Comunitate, prin care este declarată
conformitatea aparatului cu toate cerinţele relevante.
Conţinutul minim obligatoriu al Declaraţiei de Conformitate trebuie
să includă următoarele informaţii:
 o referinţă la directiva CEM;
 o identificare a produsului la care se face referire;
 numele şi adresa producătorului şi, acolo unde este cazul, numele şi
adresa reprezentantului autorizat al acestuia;
 o referinţă datată la specificaţiile pe baza cărora este declarată
conformitatea produsului cu prevederile directivei;
 data declaraţiei;
 identitatea şi semnătura persoanei împuternicite să-şi asume
responsabilitatea producătorului sau a reprezentantului său autorizat.
Ca o atestare a conformităţii cu directiva CEM, aparatele introduse
pe piaţă trebuie să poarte marcajul „CE” (fig. 1.12). În cazul în care aparatul
face şi obiectul altor directive ale „noii abordări”, marcajul „CE” atestă, de
asemenea, conformitatea cu aceste directive. Pentru instalaţii fixe, datorită
caracteristicilor lor specifice, aplicarea marcajului „CE” şi Declaraţia de
Conformitate nu sunt obligatorii.
Fig. 1.12. Marcajul „CE”
Observaţie. Directiva CEM a fost reformată în anul 2014. Noua

Directivă 2014/30/UE privind armonizarea legislaţiilor statelor membre cu
privire la compatibilitatea electromagnetică va deveni aplicabilă la data de
20 aprilie 2016 şi va abroga Directiva 2004/108/CE.
31
5/18/2020
COMPATIBILITATE
ELECTROMAGNETICĂ
MECANISME DE CUPLAJ ŞI MĂSURI
ANTIPERTURBATIVE
1. Introducere
• tipuri de mecanisme (căi) de cuplaj:
– prin conducţie (galvanic)
– capacitiv (electric)
– inductiv (magnetic)
– prin radiaţie electromagnetică (electromagnetic)
• dacă lungimea de undă este mare în comparaţie cu

dimensiunile perturbatorului (sursei), perturbaţiile
electromagnetice se vor propaga, în principal, prin conducţie
sau prin cuplaj capacitiv sau inductiv
• dacă lungimea de undă şi dimensiunile perturbatorului sunt

comparabile, va apărea radiaţia electromagnetică
1
5/18/2020
1. Introducere
c
λ=
f
f λ
1 MHz 300 m
10 MHz 30 m
100 MHz 3m
1 GHz 300 mm
10 GHz 30 mm
2. Cuplajul galvanic
• apare între două circuite
care au o impedanţă
comună Z, fie ea o simplă
porţiune de conductor, o
impedanţă de transfer sau
chiar un anumit tip de dipol U1 ~ 1
Z
• curentul care circulă prin
circuitul 1 (sistem
perturbator) produce o U2 ~ 2
cădere de tensiune pe
impedanţa comună Z, care
se suprapune peste
semnalul util din circuitul 2
(sistem perturbat)
2
5/18/2020
• măsuri antiperturbative:
– diminuarea inductanţei traseelor de alimentare
(de exemplu, prin reducerea lungimii acestora)
– tehnica decuplării, respectiv a drenării
componentelor perturbative pe alte căi (de
exemplu, prin scurtcircuitarea cu condensatoare)
– utilizarea de perechi de trasee (tur, retur)
separate de la fiecare sursă până la circuitul
consumator, interconectate în dreptul circuitului
asupra căruia perturbațiile au efectele cele mai
indezirabile
– întreruperea buclelor perturbative ce ar putea
amplasa niveluri indezirabile între punctele de
evaluare
– legături în stea pentru evitarea cuplajului pe
traseele de împământare
– sistematizarea echipamentelor în vederea
asigurării unui anumit transfer între blocurile
care procesează informaţii etc.
3
5/18/2020
3. Cuplajul capacitiv
• apare între două
circuite ale căror
conductoare se află
la potenţiale diferite 1
C12
• din cauza diferenţei
2
de potenţial, între
R2 C2
conductoare se U1 ~ UP
produce un câmp
electric, care este
modelat în schema Exemplu tipic de cuplaj capacitiv în cazul unui
echivalentă printr-o sistem de conductoare neecranate
capacitate parazită
• C12 şi R2 || C2 formează un divizor de tensiune
dependent de frecvenţă, astfel încât:
U 1 1 / jωC12 + R2 / (1 + jωR2 C 2 )
=
UP R2 / (1 + jωR2 C 2 )
• dacă R2 << 1/jωC2, divizorul de tensiune constă, în

principal, din C12 şi R2, deci:
U 1 1 / jωC12 + R2 1
= ≅
UP R2 jωC12 R2
4
5/18/2020
• tensiunea perturbatoare, în domeniul frecvenţă:
U P = U 1 jωC12 R2
• tensiunea perturbatoare, în domeniul timp:
du1 (t )
u P (t ) = C12 R2
dt
• tensiunea perturbatoare este proporţională, pe
lângă frecvenţă, respectiv viteza de variaţie în timp
a tensiunii, cu capacitatea de cuplaj C12, precum şi
cu rezistenţa internă totală a sistemului 2
– micşorarea lui C12 (căi
paralele cât mai scurte
între conductoarele 1
aparţinând celor două C12
sisteme, mărirea 2
distanţei dintre R2 C2
U1 ~ UP
conductoare, ecranarea
sistemului 2)
– micşorarea lui R2, prin Reducerea cuplajului capacitiv
prin ecranare
utilizarea unor circuite
cu rezistenţă mică de
intrare
5
5/18/2020
Observaţii:
• pe lângă cuplajul pur capacitiv (unidirecţional),
există şi diafonia (crosstalk), care apare între liniile
de semnal dispuse paralel și având niveluri de
putere apropiate
• cuplajul din cablurile de telecomunicaţii este foarte

complex şi este atât de natură capacitivă, cât şi
inductivă
4. Cuplajul inductiv
• apare între două sau mai multe bucle conductoare,
parcurse de curenţi electrici ↔ fluxurile magnetice produse
de curenţi intersectează şi alte bucle conductoare în care
induc tensiuni perturbatoare
dφ B
e=−
dt dS
  e = −
d
 B ⋅ dS
φ =  B ⋅ dS S dt S
B = ct.  φ = B ⋅ S ⋅ cos α
6
5/18/2020
M21
i1
e2
circuit 1 circuit 2
(primar) (secundar)
Mecanism de cuplaj prin inductanţă mutuală
φ 21 di1
M 21 = e2 = − M 21 ⋅ E 2 = − jωM 21 ⋅ I 1
i1 dt
Conform relaţiilor de mai sus, pe lângă frecvenţă, respectiv viteza de variaţie a curentului din
sistemul 1, tensiunea perturbatoare indusă în sistemul 2 este proporţională cu inductivitatea
mutuală M21 şi, prin aceasta, cu suprafaţa S2.
– diminuarea inductanţei mutuale prin porţiuni
paralele ale conductoarelor cât mai scurte posibil
– mărirea distanţei dintre bucle
– dispunerea perpendiculară a buclelor
– torsadarea conductoarelor sistemului 2
(micşorarea lui S2, respectiv Φ21)
– ecranarea sistemului 2
– utilizarea unui conductor de reducere a cuplajului
7
5/18/2020
5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică
• în zona îndepărtată a câmpului electromagnetic

produs de perturbator, câmpurile electric şi magnetic
există simultan şi sunt legate între ele prin ecuaţiile
lui Maxwell (undă electromagnetică)
 
 ∂B  ∂D
∇× E = − ∇× H =
∂t ∂t
• intensitățile celor două câmpuri pot fi indicate
individual, însă nu mai sunt independente una de
alta, ca în cazul câmpurilor electrice şi magnetice
cvasistaţionare
Emiţător Receptor
1 2
~
Cuplaj prin radiaţie
E H = Z u = μ 0 ε 0 ≅ 377Ω
8
5/18/2020
• Exemple de surse care radiază câmpuri

electromagnetice
– emiţătoare de RF (posturi de radio, TV, radar, telefonie
mobilă etc.)
– arcuri electrice (la periile electromotoarelor)
– instalaţiile de aprindere ale autovehiculelor
– comutatoare şi termostate
– circuite de comutaţie care lucrează la frecvenţe ridicate
(circuitele digitale dintr-un calculator)
– redresoare comandate cu tiristori
– surse de alimentare în comutaţie
– instalaţii de călire prin curenți de înaltă frecvenţă
• Măsuri antiperturbative:
– limitarea radiaţiei la sursă (emiţătoarele radio au specificată
puterea maximă admisă la emisie în licenţa de funcţionare)
– mărirea timpilor de creştere şi de cădere ai semnalelor
digitale până la valorile maxime acceptate de buna
funcţionare a sistemului
I I
t t
Reducerea pantei fronturilor, recomandabilă pentru

limitarea spectrului de frecvenţă asociat
9
5/18/2020
– reducerea lungimii firelor şi suprafeţei buclelor prin
care circulă curenţi de frecvenţă ridicată şi
amplitudine considerabilă
– ecranare (la frecvenţe ridicate, cele mai eficiente
ecrane fiind realizate din materiale bune
conducătoare de electricitate, Cu şi Al)
– utilizarea filtrelor trece-jos, atât pe firele de
alimentare, cât şi pe cele de semnal
Ecran E.M. Ecran E.M.
Sursă FTJ FTJ Receptor
Plasarea FTJ atât la sursă, cât şi la receptor (susceptor),

pentru diminuarea semnalelor de RF vehiculate
10
5/18/2020
Câmpuri electromagnetice
Magistrală Linii intrare / ieşire
Sistem de automatizare
Alimentare Împământare
Căi de pătrundere a perturbaţiilor electromagnetice într-un
sistem de automatizare
Bibliografie
1. Schwab A.J., Compatibilitatea Electromagnetică,

Ediţia a III-a, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996.
2. Sălceanu A., Creţu M., Sărmăşanu C., Zgomote şi
interferenţe în instrumentaţie, Editura Cermi, Iaşi,
1999.
11
5/20/2020
COMPATIBILITATE
ELECTROMAGNETICĂ
FILTRE ANTIPERTURBATIVE
• Filtru = circuit (pasiv sau activ) care oferă o cale de minimă

impedanţă pentru un anumit spectru de frecvenţe,
concomitent cu blocarea trecerii unui alt spectru
• ca mijloace de protecţie, filtrele sunt eficiente atunci când

spectrul semnalului util este diferit de spectrul perturbator
• cele mai uzuale filtre antiperturbative sunt filtrele trece-jos

(FTJ), pentru că, în general, semnalul perturbator are o
frecvenţă mult mai mare decât cea a semnalului util (a se
vedea, de exemplu, cazul filtrelor de reţea, pentru care
semnalul util are frecvenţa de 50 Hz)
1
5/20/2020
1. Principiul de funcţionare (atenuarea filtrelor)
Din punct de vedere al CEM, inserarea unui filtru între

sursă şi receptor conduce la formarea unui divizor de
tensiune, al cărui raport de divizare, dependent de
frecvenţă, reprezintă atenuarea (eficienţa) filtrului.
Schemele elementare pentru implementarea unui FTJ

sunt prezentate în următoarele trei figuri (notațiile de
pe figuri sunt explicate în partea dreaptă a figurilor).
Uutil = tensiunea
S
electromotoare (utilă)
a sursei
ZS= impedanţa sursei
UP = tensiunea
electromotoare
S
perturbatoare (de
interferenţă)
Zt = impedanţa
transversală a filtrului
Zl = impedanţa
S
longitudinală a filtrului
UPR = tensiunea
perturbatoare (de
interferenţă) care apare
la bornele receptorului
2
5/20/2020
Filtru constituit dintr-o

impedanţă transversală, de
tip capacitiv (Zt = 1 / jωC)
 Z ⋅Z   Z ⋅Z 
U P = I  Z S + R t  U PR = I  R t 
 Z R + Zt   ZR + Zt 
Atenuarea oferită de impedanţa transversală:
ZR ⋅Zt
ZS +
U P (ω ) ZR + Zt
aF = 20 lg = 20 lg (dB)
U PR (ω ) ZR ⋅Zt
ZR + Zt
Filtru constituit dintr-o

impedanţă longitudinală,
de tip inductiv (Zl = jωL)
U P = I (Z S + Z l + Z R ) U PR = I Z R
Atenuarea oferită de impedanţa longitudinală:
U P (ω ) Z S + Z1 + Z R
aF = 20 lg = 20 lg (dB)
U PR (ω ) ZR
3
5/20/2020
Filtru LC
 Z ⋅Z   Z ⋅Z 
U P = I  Z S + Z l + R t  U PR = I  R t 
 ZR + Zt   ZR + Zt 
Atenuarea oferită de filtrul LC:
ZR ⋅Zt
ZS + Zl +
U P (ω ) ZR + Zt
aF = 20 lg = 20 lg (dB)
U PR (ω ) ZR ⋅Zt
ZR + Zt
• factorul de atenuare al filtrului, aF, este dependent

de frecvenţă, în majoritatea cazurilor specificându-se
grafic, în funcţie de aceasta
• deoarece producătorul nu poate specifica curbe de

atenuare pentru orice combinaţie de impedanţe de
intrare şi de ieşire, în catalog se specifică aşa-numita
atenuare de inserţie (pierderi de inserţie), pentru
valori identice ale impedanţelor ZS şi ZR (de exemplu,
50 Ω, în cazul sistemelor adaptate)
4
5/20/2020
Schemă pentru măsurarea atenuării (pierderilor) de inserţie

într-un sistem de 50 Ω
U PR (ω )
0
Atenuarea (pierderile) de inserţie reprezintă logaritmul zecimal al
raportului dintre tensiunile perturbatoare pe impedanţa a F = 20 lg
receptorului, fără filtru şi, respectiv, cu filtru, conform relaţiei: U PR (ω )
• atenuarea de inserţie este adecvată pentru

aprecierea efectului de filtrare în sisteme adaptate şi
permite compararea filtrelor de acelaşi tip ale
diverşilor producători, dar nu poate fi utilizată pentru
aprecierea efectului de filtrare în sisteme cu
impedanţe oarecare ale sursei şi receptorului (de
exemplu, cazul filtrelor de reţea)
• utilizatorul este obligat să determine atenuarea reală

a filtrului în fiecare situaţie concretă, pentru
impedanţe ZS şi ZR date, fie prin calcul, fie prin
măsurări
5
5/20/2020
2. Modul de antiparazitare în funcţie de impedanţă
La utilizarea filtrelor, trebuie avută în vedere

următoarea regulă: antiparazitarea impedanţelor se va
realiza în funcţie de tipul (mărimea) acestora.
Astfel, impedanţele de valori joase se vor antiparazita

ineficient cu condensatoare în paralel, în timp ce
impedanţele de valori înalte se vor antiparazita
ineficient cu inductivităţi în serie.
Modul de antiparazitare prin filtrare, în funcţie de

impedanţele sursei şi receptorului, este ilustrat în
tabelul următor.
Impedanţa Impedanţa Modul

sursei receptorului de antiparazitare
joasă joasă Sursă Receptor
joasă înaltă Sursă Receptor
înaltă joasă Sursă Receptor
6
5/20/2020
Impedanţa Impedanţa Modul

sursei receptorului de antiparazitare
înaltă înaltă Sursă Receptor
înaltă înaltă Sursă Receptor

necunoscută
joasă joasă Sursă Receptor
necunoscută
3. Filtre de reţea
• se utilizează pentru antiparazitarea şi protecţia la perturbaţii a
aparatelor mono- şi trifazate (surse în comutaţie, calculatoare etc.)
• ele sunt FTJ pentru funcţionarea în reţele de JT, care lasă să treacă
nealterat numai semnalul util, de 50 Hz
Dr1 Dr2
L
CY
CX RD
PE
CY
N
Exemplu de filtru de reţea monofazat pentru perturbaţii
de mod diferenţial şi de mod comun
7
5/20/2020
3. Filtre de reţea
Dr1 Dr2
L
CY
CX RD
PE
CY
N
• CX = condensator de tip X
• CY = condensator de tip Y
• RD = rezistor de descărcare pentru
condensatorul CX
• Dr1 = bobină cu compensare de curent, pentru
perturbaţii de mod comun
• Dr2 = bobină pentru perturbaţii de mod diferenţial
3. Filtre de reţea
Dr1 Dr2
L
CY
CX RD
PE
CY
N
Condensatorul CX, împreună cu bobina Dr2 (două înfăşurări identice

dispuse pe acelaşi miez sau două bobine separate) acţionează
împotriva perturbaţiilor de mod diferenţial, în timp ce condensatoarele
CY, împreună cu bobina Dr1, acţionează împotriva perturbaţiilor de
mod comun.
Condensatorul CX este de capacitate mare (de ordinul μF), descărcarea

sa, atunci când filtrul nu este în serviciu, realizându-se prin intermediul
rezistenţei RD (sute de kΩ).
8
5/20/2020
3. Filtre de reţea
Dr1 Dr2
L
CY
CX RD
PE
CY
N
Condensatoarele CY şuntează izolaţia electrică a aparatului, prin

acestea circulând – în condiţii normale de funcţionare – un curent
alternativ, denumit curent de scurgere (leakage current), care nu
trebuie să fie periculos pentru om atunci când conductorul de
protecţie al reţelei lipseşte sau este întrerupt.
În funcţie de tipul aparatului, se admit curenţi de scurgere cuprinși

între 0,75 mA şi maxim 3,5 mA, care corespund la o valoare limită a
capacităţii de ordinul nF.
3. Filtre de reţea
Bobină (şoc) pentru filtrarea perturbaţiilor de mod comun
9
5/20/2020
3. Filtre de reţea
Fluxurile magnetice generate de curenţii

de mod comun în miezul de ferită au
acelaşi sens, bobina prezentând, pentru
acest tip de semnal, o reactanţă
proporţională cu frecvenţa curentului.
Pentru curentul de lucru (cu frecvenţa de
50 Hz) şi curenţii perturbatori de mod
diferenţial, fluxurile magnetice produse
de cele două înfăşurări identice se
compensează aproape complet (aşadar,
Bobină (şoc) pentru filtrarea perturbaţiilor de efectul şocului de mod comun asupra
mod comun acestor semnale este neglijabil).
3. Filtre de reţea
Observaţii:
• suprimarea semnalului perturbator
(zgomotului) se realizează chiar şi
atunci când frecvenţa acestuia
coincide cu cea a semnalului de lucru,
util (sensuri de conducţie diferite)
• performanţele bobinei se menţin
chiar şi la valori mari ale curentului de
Bobină (şoc) pentru filtrarea perturbaţiilor de lucru, deoarece miezul de ferită nu se
mod comun saturează
10
5/20/2020
3. Filtre de reţea
CX = 0,5 μF
CY = 10 nF
L = 1,5 mH
R = 560 kΩ
Exemplu de filtru de reţea trifazat (3 x 440 V, 4 x 16 A)
Bibliografie

1999.
3. Săndulescu G., Protecția la perturbații în
electronica aplicată radio și TV, Editura Militară,
București, 1990.
11
5/20/2020
COMPATIBILITATE
ELECTROMAGNETICĂ
ECRANE ELECTROMAGNETICE
1. Generalităţi
• Ecranarea: soluţia anti-interferenţială cu cel mai larg spectru
de aplicabilitate: câmpuri electrice, magnetice şi
electromagnetice
• Scopul ecranării: reducerea intensităţii câmpurilor electrice,

magnetice sau electromagnetice, prin utilizarea unor incinte
realizate din materiale cu bune proprietăţi electrice
(conductibilitate) şi / sau magnetice (permeabilitate)
• Sensul ecranării este dublu: reduce câmpul emis în exterior de

o sursă aflată în incinta ecranată şi, în acelaşi timp, împiedică
penetrarea câmpurilor exterioare în zona delimitată de incintă
1
5/20/2020
1. Generalităţi
• calculul eficienţei unui ecran este extrem de
complex, depinzând de:
– amplitudinea şi frecvenţa câmpului în discuţie
– orientarea relativă câmp – ecran
– dimensiunea şi forma ecranului
– materialul din care este realizat ecranul
– poziţia şi dimensiunea diferitelor fante, orificii şi îmbinări
– natura şi numărul firelor care intră în ecran
– localizarea relativă a punctului în care se face măsurarea
câmpului
1. Generalităţi
• pentru a putea oferi inginerului un set de formule şi algoritmi
de proiectare, este nevoie de o serie de ipoteze
simplificatoare, care păstrează, totuşi, intact fondul problemei
• cea mai comună metodă de analiză a ecranelor solide este cea

fundamentată de S. Schelkunoff, care consideră ecranul plan,
de dimensiuni laterale mult mai mari faţă de componentele
câmpurilor electric şi magnetic orientate paralel
• evident, această aproximare permite abordarea

unidimensională, cu preţul unor erori la calculul câmpului în
interiorul incintei reale
2
5/20/2020
2. Mecanisme de ecranare
Ecran Prin ecranare, câmpurile electromagnetice
sunt atenuate ca urmare a absorbţiei,
reflexiei şi reflexiilor multiple (repetate,
Unde succesive).
Energie
incidente absorbită
Aşadar, efectul de ecranare global
(eficienţa de ecranare) poate fi evaluat
prin sumarea a trei termeni:
Unde
EE = A + R + RM (dB )
unde A reprezintă atenuarea prin
reflectate Reflexii absorbţie, R reprezintă atenuarea prin
secundare
Unde reflexie, iar RM este atenuarea prin reflexii
transmise multiple.
Dacă A este suficient de mare (peste 15
dB), RM se poate neglija.
Principiul ecranării
Absorbţia
Unda electromagnetică care se propagă într-un mediu este
atenuată ca rezultat al pierderilor rezistive, respectându-se
o lege exponenţială:
 x  x
E x = E0 exp −  H x = H 0 exp − 
 δ  δ
În relaţiile de mai sus, δ reprezintă adâncimea de
pătrundere, definită drept adâncimea la care câmpul este
redus la 1/e (e ≈ 2,71828) din valoarea avută la suprafaţa
de contact cu materialul.
3
5/20/2020
Absorbţia
Adâncimea de pătrundere este dependentă de natura
materialului şi de frecvenţa câmpului, conform relaţiei:
1
δ=
π ⋅ f ⋅ μ ⋅σ
Aşadar, adâncimea de pătrundere este cu atât mai mică
cu cât materialul are proprietăţi electrice şi magnetice
mai bune, iar frecvenţa câmpului este mai mare.
Dacă d reprezintă grosimea ecranului, atenuarea
datorată absorbţiei în ecran va fi:
Ed H
A = −20 lg = −20 lg d
E0 H0
 d d d
A(dB) = −20log10⋅ exp −  = 20⋅ ⋅ log10 e = 8,69⋅
 δ δ δ
A(dB ) = 8,69 ⋅ d π ⋅ f ⋅ μ0 ⋅ μ r ⋅ σ Cu ⋅ σ r ≅ 132 ⋅ d f ⋅ μ r ⋅ σ r
σr = conductivitatea mediului raportată la conductivitatea
cuprului (σCu = 5,82 x 107 S/m)
4
5/20/2020
• atenuarea datorată absorbţiei în ecran:
A(dB ) ≅ 132 ⋅ d f ⋅ μ r ⋅ σ r
• conform acestei expresii, atenuarea prin absorbţie

poate fi mărită prin creşterea grosimii ecranului si
utilizarea unor materiale cu conductivitate electrică
si permeabilitate magnetică ridicate
Reflexia
Se consideră două medii cu impedanţe
Mediul 1 Mediul 2 diferite, Z1 si Z2, ca în figura alăturată.
În cazul incidenţei perpendiculare,
raportul dintre câmpul electric transmis şi
E1, H1 câmpul electric incident (coeficientul de
transmisie al câmpului electric) este:
E2, H2 E2 2Z 2
=
E1 Z1 + Z 2
Pentru câmpul magnetic, coeficientul de
transmisie este:
Z1 Z2 H2 2 Z1
=
H 1 Z1 + Z 2
5
5/20/2020
Neglijând absorbţia şi reflexiile multiple, fenomenul de penetrare a unui
ecran de către undele electromagnetice este ilustrat prin figura şi relaţiile de
mai jos.
ECRAN
Et Et Ee 2 Zu 2 Ze 4 Zu ⋅ Ze
Ei, Hi Ee, He Et, Ht = ⋅ = ⋅ =
Ei E e Ei Z e + Z u Z u + Z e ( Z u + Z e ) 2
Ht Ht He 2Z e 2Z u 4Z e ⋅ Z u
Aer Aer = ⋅ = ⋅ =
Zu Ze Zu H i H e H i Z e + Z u Z u + Z e (Z e + Z u )2
Se observă că atenuarea globală este aceeași atât pentru componenta

electrică, cât şi pentru cea magnetică.
În ipoteza că Ze << Zu , se obţine:
Et H t 4 ⋅ Ze Z
= ≅ ≅4 e
Ei H i Z e + Z u Zu
Din relaţiile anterioare, se poate concluziona că interfaţa aer-
ecran este de reflexie puternică (şi transmisie slabă) pentru
câmpul electric, în timp ce pentru câmpul magnetic, interfaţa de
reflexie puternică este ecran-aer.
Aceasta înseamnă că pentru reflexia câmpului electric poate fi

eficient şi un ecran foarte subţire (grosimea ecranului fiind
esenţială la atenuările prin absorbţie).
6
5/20/2020
Expresia lui R, în dB, se obţine prin logaritmarea ultimei relaţii,
deci se poate scrie:
Et H 4Z
R = −20 lg = −20 lg t = −20 lg e
Ei Hi Zu
Zu
R = 20 lg (dB)
4Z e
În cazul undelor electromagnetice plane (în zona îndepărtată a
câmpului, d > λ/2π), impedanţa de undă, Zu, este:
μ0
Zu = = Z 0 = 120π ≅ 377Ω
ε0
Impedanţa ecranului se poate evalua cu relația:
ωμ
Ze ≅
σ
De aici, pentru cupru, se obţine:
Z e = 3,68 ⋅10 −7 f (Ω )
Pentru alt material, este valabilă relația:
μr
Z e = 3,68 ⋅10 −7 f
σr
7
5/20/2020
• în baza consideraţiilor anterioare, atenuarea prin
reflexie se calculează ca:
 1 
 ⋅ 377 σr 
R = 20 lg 4 ⋅  (dB )
−7
 3, 68 ⋅ 10 μ ⋅ f 
 r 
 
• conform acestei expresii, atenuarea prin reflexie
poate fi mărită prin utilizarea unor ecrane din
materiale cu conductivitate electrică ridicată şi
permeabilitate magnetică scăzută
• în zona câmpului îndepărtat, ecranarea nu depinde
de distanţa dintre perturbator şi ecran
• în zona câmpului apropiat, specifică cuplajelor
capacitiv şi inductiv, ecranarea depinde de distanţa
dintre perturbator şi ecran, consecinţă a modului în
care se realizează neadaptarea între impedanţa
câmpului, variabilă, şi impedanţa ecranului
• valorile atenuării prin reflexie se precizează în funcţie

de distanţa perturbator – susceptor
8
5/20/2020
A (dB)
Fe Al sau Cu
120
100
80
60 g ≈ 0,8 mm
40
20
0,0001 0,001 0,01 0,1 1 10 100 f (MHz)
Atenuarea prin absorbţie şi reflexie pentru un ecran cu grosimea de 0,8 mm,

la distanţa de 300 mm de perturbator
3. Materiale pentru ecrane

• de obicei, ecranele se realizează din materiale
neferoase sau din materiale feromagnetice
• ecranarea câmpurilor electrice şi a undelor
electromagnetice plane nu ridică probleme
deosebite, fiind rezolvabilă cu ecrane subţiri, chiar şi
folii, realizate din materiale bune conducătoare (Cu şi
Al)
• în general, cel mai dificil de ecranat sunt câmpurile
magnetice de joasă frecvență, la frecvențe sub 100
kHz utilizându-se materiale feromagnetice (μr >> 1)
9
5/20/2020

• materiale pentru ecrane împotriva câmpurilor
magnetice de foarte joasă frecvenţă:
– permalloy
– mumetal
Atenuarea prin absorbţie pentru mumetal

100 dB/mm 1 kHz
300 dB/mm 10 kHz
3000 dB/mm 1 MHz

• pot fi considerate drept ecrane electromagnetice
chiar şi împletiturile metalice, armăturile din fier
beton ale clădirilor etc.
• mai recent, pentru carcasele echipamentelor
electronice, de exemplu, se utilizează şi materiale
plastice conductoare
• se utilizează și carcase din material plastic prevăzute,
la interior, cu un strat conductor obţinut prin
metalizare cu flacără sau cu plasmă, aplicare de lac
conductor, tratament galvanic, vaporizare sub vid etc.
10
5/20/2020

• se realizează și ferestre ecranate, prin depuneri metalice
transparente pe sticlă (evaporare sub vid, implantare de ioni
etc.), însă efectul de ecranare al acestora este unul limitat
• la frecvenţe mari, o eficacitate mai bună o oferă ţesăturile

din fir metalic, transparente
• alegerea materialului ecranului nu este importantă numai

prin prisma ecranării propriu-zise, ci şi din alte puncte de
vedere:
• dacă materialul ecranului serveşte ca înveliş al unei clădiri
existente
• dacă trebuie să formeze o cabină ecranată autoportantă
• dacă există probleme de coroziune etc.
4. Accesorii ale ecranelor

• etanşări electromagnetice pentru îmbinări
– trebuie să asigure şuntarea, respectiv scurtcircuitarea
unui interstiţiu din ecran, printr-o rezistenţă ohmică
repartizată şi cu o grosime cât mai mică
– sortimente:
• riglete elastice de contact
• elastomeri conductori (conţinând particule de argint,
particule izolante argintate, fibre metalice)
• ţesături din sârmă etc.
https://hollandshielding.com/Shielding-gasket-solutions-materials
11
5/20/2020

• străpungeri tubulare, ferestre fagure, table
perforate
– pentru frecvenţe înalte, orificiile panourilor prin care
sunt scoase axurile de acţionare ale potenţiometrelor şi
comutatoarelor pot fi etanşate prin tuburi metalice
Trecere etanşă pentru ÎF în cazul axurilor de acţionare: a) ax izolat; b) ax metalic

perforate
– ferestrele fagure se utilizează pentru ecrane cu
deschideri mari (de exemplu, pentru ventilaţie)
Porţiuni din ferestre fagure realizate pentru diferite frecvenţe
12
5/20/2020

perforate
– carcasele aparatelor şi modulelor electronice sunt
prevăzute cu perforaţii pentru eliminarea căldurii (care
creează un anumit cuplaj al perturbaţiilor)
– la un grad de perforare dat, perforaţiile mici şi dese sunt
mai puţin dăunătoare decât cele mari, dar în număr mic
Ecrane cu perforaţii pentru eliminarea căldurii

• filtre de reţea şi conexiuni de împământare
– toate conductoarele de alimentare cu energie electrică,
cât şi cele de comandă care intră şi ies din incinta
ecranată trebuie prevăzute cu filtre
– conductoarele pentru semnale de măsură, care, în afara
incintei ecranate sunt protejate de perturbaţii prin
ecranele cablurilor, pot fi introduse nefiltrate în aceasta
– rigletele elastice de contact ale uşilor, ferestrele fagure
şi filtrele de reţea trebuie să fie foarte bine corelate
unele cu altele
13
5/20/2020

• filtre de reţea şi conexiuni de împământare
– filtrele, legăturile de împământare şi conexiunile
ecranelor cablurilor trebuie amplasate într-o singură
zonă, foarte apropiate între ele, pentru eliminarea
curenţilor de egalizare în peretele ecranului
Accesul cablurilor electrice într-o incintă ecranată: a) dispunere corectă; b) dispunere incorectă

• camere (încăperi) ecranate
– servesc pentru evitarea interferenţelor electromagnetice
exterioare în cazul măsurărilor sensibile sau pentru
limitarea în spaţiu a emisiilor perturbatoare, la zona în
care acestea se produc
– exemplu tipic: laboratoarele de înaltă tensiune ecranate
– realizări constructive, prin:
• placarea spaţiilor vizate cu fâşii de folie de cupru, lipite
între ele
• construcţii sudate autoportante din tablă de oţel
• construcţii modularizate bazate pe elemente prefabricate,
fixate între ele cu şuruburi
14
5/20/2020

• camere (încăperi) ecranate
Cameră ecranată din Seria 101, ETS Lindgren

• camere anecoide (fără reflexii)
– pentru evitarea influenţei reflexiilor care se produc în
interiorul camerelor ecranate, cele pentru măsurări CEM
au pereţii placaţi cu materiale absorbante
• piramide din spumă poliuretanică, impregnată cu vopsea
conductoare pe bază de carbon
• plăci de ferită
• combinaţii ale acestor două tipuri de absorbanţi
15
5/20/2020

• camere anecoide (fără reflexii)
Cameră anecoidă aparţinând Alenia Aeronautica, în Torino, Italia
Bibliografie

1999.
3. Săndulescu G., Protecția la perturbații în
electronica aplicată radio și TV, Editura Militară,
București, 1990.
16
EDUARD LUNCĂ
COMPATIBILITATE
ELECTROMAGNETICĂ
Teste şi măsurări specifice
editura PIM
Iași, 2015
INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA ŞI
ANALIZA EMISIILOR ELECTROMAGNETICE
PERTURBATOARE
Măsurarea emisiilor electromagnetice perturbatoare este necesară, în

primul rând, pentru evaluarea conformităţii echipamentelor electrice şi
electronice cu normele de emisie aflate în vigoare. În plus, se realizează
măsurări pentru [SCH96]: identificarea unor surse de perturbaţii, depistarea
punctelor slabe (weak spots) ale echipamentelor insuficient antiparazitate,
caracterizarea zgomotului (electromagnetic) de fond din anumite zone ale
mediului şi, în general, protecţia spectrului electromagnetic util.
Mărimile evaluate sunt cele prezentate anterior (vezi cap. 2):
 tensiuni şi curenţi perturbatori;
 intensităţi de câmp electric şi de câmp magnetic perturbator;
 puteri perturbatoare.
Prelevarea acestor semnale se realizează prin intermediul unor
traductoare specifice (transformatoare de curent, reţele de stabilizare a
impedanţei de linie, antene etc.), al căror semnal de ieşire – o tensiune – este
măsurat cu un receptor de perturbaţii, un analizor de spectru sau un
osciloscop. Analizoarele de spectru şi receptoarele de perturbaţii sunt
utilizate la analiza perturbaţiilor permanente (măsurări în domeniul
frecvenţă), în timp ce osciloscoapele servesc, de obicei, la analiza
fenomenelor tranzitorii (măsurări în domeniul timp).
4.1. Analizorul de spectru
4.1.1. Despre analiza spectrală a semnalelor. Noţiunea de spectru

Un semnal electric poate fi caracterizat, în mod univoc, prin două
reprezentări: în domeniul timp şi în domeniul frecvenţă. Teoretic, trecerea
semnalelor din domeniul timp în domeniul frecvenţă se poate realiza prin
intermediul transformatei Fourier directe:

X  jω   xt  e
 jt
dt , (4.1)

în timp ce trecerea inversă, din domeniul frecvenţă în domeniul timp, se

poate realiza prin intermediul transformatei Fourier indirecte:
Instrumente pentru măsurarea şi analiza emisiilor electromagnetice perturbatoare

1
xt    X  j   e
jt
d . (4.2)
2 
În cazul semnalelor periodice, legătura dintre cele două domenii se

realizează prin intermediul seriilor Fourier (sume infinite de funcţii
sinusoidale). Astfel, orice semnal periodic complex, x(t), poate fi descompus
în serie Fourier, conform relaţiei [STR07] [SAL15]:

x(t )  A0   An  cosn 0 t   n  , (4.3)
n 1
unde A0 reprezintă componenta continuă (valoarea medie) a semnalului, iar

termenii sumei reprezintă componentele armonice (armonicile), de frecvenţă
egală cu un multiplu întreg al frecvenţei fundamentale f0. An, nω0 şi φn sunt
amplitudinea, pulsaţia, respectiv faza iniţială a armonicii de rang n.
Se numeşte spectru de amplitudine al semnalului x(t) reprezentarea
grafică a amplitudinilor armonicilor funcţie de frecvenţa sau pulsaţia
acestora, An(nf0) sau An(nω0). După cum se poate observa şi în fig. 4.1, a,
spectrul de amplitudine al unui semnal periodic este un spectru discret1, ce
conţine:
 componenta continuă, situată în origine;
 armonica fundamentală (fundamentala), situată la frecvenţa
fundamentală, f0;
 armonicile de rang superior (armonicile superioare), situate la
frecvenţe reprezentând multipli ai frecvenţei fundamentale, nf0.
An
A1 φ1
φn
A2 φ3
A0
A3 2f0 4f0 nf0
A4
nf0 0 f0 3f0
φ4
0 f0 2f0 3f0 4f0 φ2
(a) (b)
Fig. 4.1. Reprezentare în domeniul frecvenţă a unui semnal periodic:
a) spectru de amplitudine; b) spectru de fază
1
Spre deosebire de acesta, spectrul unui semnal neperiodic este unul continuu, spectrul
existând pentru orice frecvenţă f (sau pulsaţie ω).
62
Evident, spectrul din fig. 4.1, a nu caracterizează – în mod complet –

dezvoltarea în serie Fourier, deoarece nu oferă informaţii cu privire la fazele
iniţiale ale armonicilor. Din acest motiv, trebuie considerat şi spectrul de
fază al semnalului, φn(nf0) sau φn(nω0), aşa cum se prezintă în fig. 4.1, b.
Totuşi, în tehnica CEM (spre deosebire de tehnica reglajului automat, de
exemplu), importanţa spectrului de fază este limitată.
Dacă, în cazul semnalelor periodice elementare, conţinutul în
armonici (spectrul de frecvenţă) al acestora poate fi determinat relativ uşor,
pe baza seriilor Fourier, în cazul unor semnale mai complexe, acest lucru
devine aproape imposibil. În astfel de situaţii şi ori de câte ori se doreşte
obţinerea de rezultate rapide şi precise, măsurările efectuate cu un analizor
de spectru reprezintă soluţia optimă.
Analizoarele de spectru sunt, aşadar, instrumente care servesc la
determinarea conţinutului în armonici al semnalelor sau, altfel spus, la
măsurarea puterii fiecărei componente spectrale. Ele afişează amplitudinea
semnalelor în funcţie de frecvenţă (măsurări în domeniul frecvenţă), fiind
complementare osciloscoapelor, care afişează amplitudinea semnalelor în
funcţie de timp (măsurări în domeniul timp) [DAV06].
Cel mai utilizat analizor de spectru este cel de tip superheterodină
(analizorul de spectru clasic), la care explorarea spectrului semnalului de
intrare se realizează cu ajutorul unui oscilator controlat în tensiune şi al unui
mixer, extragerea armonicilor realizându-se succesiv, cu ajutorul unui filtru
trece-bandă, acordat pe o frecvenţă centrală fixă (frecvenţă intermediară).
De regulă, aceste analizoare se utilizează la frecvenţe înalte (radiofrecvenţă
şi microunde) şi pot măsura semnale cu amplitudini extrem de mici.
O altă categorie de analizoare de spectru o reprezintă analizoarele
Fourier (FFT). Acestea convertesc semnalul analogic de intrare în format
digital şi, apoi, calculează spectrul utilizând transformata Fourier rapidă
(FFT – Fast Fourier Transform). Un prim avantaj al acestui procedeu
matematic constă în posibilitatea de caracterizare a fenomenelor cu apariţie
singulară. Alt avantaj este acela că poate fi determinată atât amplitudinea,
cât şi faza componentelor spectrale. Pe de altă parte, faţă de analizoarele de
tip superheterodină, analizoarele Fourier prezintă unele limitări cu privire la
domeniul de frecvenţă, sensibilitate şi domeniul dinamic. În mod obişnuit,
ele lucrează într-o bandă de frecvenţă care nu depăşeşte 40 MHz.
Actualmente, cele mai avansate analizoare de spectru sunt catalogate
drept analizoare de semnal (de exemplu, Seria X de la Agilent
Technologies). Prin digitizarea semnalului, după una sau mai multe
conversii de frecvenţă, acestea păstrează atât informaţiile de amplitudine,
63
cât şi informaţiile de fază, combinând atribute ale analizoarelor clasice, FFT

şi vectoriale. În plus, ele dispun de un sistem de calcul integrat şi numeroase
facilităţi software, care lărgesc gama de măsurări şi semnale analizate în
mod considerabil.
În ceea ce priveşte domeniile de aplicabilitate ale analizoarelor de
spectru, acestea sunt din cele mai diverse: testare generală a echipamentelor
electronice, sisteme radio celulare, conectivitate şi reţele fără fir, sisteme
video digitale, monitorizarea spectrului, aplicaţii aerospaţiale etc. În
domeniul CEM, analizoarele de spectru se utilizează cu precădere în testele
de pre-conformitate şi în testele de diagnoză.
4.1.2. Analizorul de spectru clasic

Inventat în anii ‘60, analizorul de tip superheterodină a cunoscut o
permanentă dezvoltare, fiind, astăzi, cel mai răspândit instrument pentru
efectuarea de măsurări în domeniul frecvenţă. Utilizarea sa corectă implică
nu numai o bună cunoaştere a domeniului de aplicabilitate, ci şi o bună
înţelegere a modului de funcţionare, inclusiv a interdependenţei dintre
principalii parametri de reglaj.
4.1.2.1. Principiul de funcţionare
Schema bloc simplificată a unui analizor de spectru clasic, de tip
superheterodină, este prezentată în fig. 4.2 [AGI04].
Atenuator RF Amplif. Amplif. Detector de

de intrare Mixer FI Filtru FI logaritmic anvelopă
Preselector Filtru
sau FTJ video
Oscilator
local
Oscilator de
referinţă
Generator de
baleiaj Afişaj
Fig. 4.2. Schema bloc simplificată a unui analizor de spectru clasic
Iniţial, semnalul de intrare (de măsurat) este trecut printr-un

atenuator, iar apoi, prin intermediul unui filtru trece-jos, este aplicat
64
mixerului, care îl amestecă cu semnalul furnizat de un oscilator local (OL).

Deoarece mixerul este un dispozitiv neliniar, la ieşirea sa se obţin nu numai
cele două frecvenţe iniţiale, ci şi armonicile lor, precum şi semnalele sumă
şi diferenţă ale frecvenţelor iniţiale şi ale armonicilor acestora. Dacă oricare
din semnalele mixate cade în banda de trecere a filtrului de frecvenţă
intermediară (FI), acesta va fi procesat mai departe (amplificat şi, eventual,
comprimat pe o scară logaritmică). Ulterior, este aplicat unui detector de
anvelopă (de vârf), convertit în format digital şi afişat. Generatorul de
baleiaj comandă axa X a afişajului şi, totodată, atacă oscilatorul local astfel
încât domeniul de frecvenţă baleiat de acesta este determinat de
amplitudinea tensiunii rampă.
În general, afişajul unui analizor de spectru dispune de o reţea
reticulară cu 10 diviziuni orizontale şi 8 sau 10 diviziuni verticale mari, aşa
cum se prezintă în fig. 4.3.
Fig. 4.3. Afişaj tipic al unui analizor de spectru modern [AGI04]
Axa orizontală este calibrată (liniar) în frecvenţă, aceasta crescând

de la stânga la dreapta.
Specificarea domeniului (intervalului) de frecvenţă explorat este un
proces constituit din două etape: prima dată se fixează frecvenţa centrală
(corespunzătoare liniei centrale a reţelei reticulare), cu ajutorul reglajului
Center Frequency, iar apoi se fixează lăţimea intervalului, cu ajutorul
reglajului Frequency Span. Alternativ, pentru marea majoritate a
instrumentelor, se pot fixa direct frecvenţa de start (Start Frequency) şi
frecvenţa de stop (Stop Frequency), care definesc valorile extreme ale
intervalului de frecvenţă dorit.
65
Axa verticală este calibrată în amplitudine. Se poate opta fie pentru o

scară liniară, în V, fie pentru o scară logaritmică, în dB.
Scara logaritmică este mult mai utilizată decât cea liniară. Ea permite
afişarea simultană a semnalelor care diferă în amplitudine cu 70 până la 100
dB (rapoarte de tensiuni între 3.200 şi 100.000 şi rapoarte de putere între
10.000.000 şi 10.000.000.000). Pe de altă parte, scara liniară poate fi
utilizată pentru semnale care nu diferă în amplitudine cu mai mult de 20 dB
÷ 30 dB (rapoarte de tensiuni între 10 şi 32).
În ambele cazuri, se stabileşte un nivel de referinţă (Reference
Level), prin atribuirea unei valori absolute liniei superioare a reţelei
reticulare, cu ajutorul tehnicilor de calibrare. În funcţie de aceasta, vor fi
atribuite valori şi altor locaţii de pe reţeaua reticulară.
66
4.2. Receptorul de perturbaţii
Receptorul de perturbaţii electromagnetice (EMI receiver) este un

voltmetru selectiv, acordabil într-un domeniu larg de frecvenţă, proiectat
pentru măsurări cu grad înalt de precizie. În trecut, receptoarele de
perturbaţii erau reglate manual, cu ajutorul unui disc de reglaj, iar rezultatele
obţinute se notau. Echipamentele actuale pot fi programate să exploreze un
anumit domeniu de frecvenţă, rezultatele sunt înregistrate automat, iar
procesul de măsurare este mai rapid şi mai uşor.
Datorită performanţelor lor, receptoarele de perturbaţii reprezintă
instrumentele tradiţionale în realizarea testelor CEM. Ele sunt construite în
conformitate cu standardele CEM specifice, cum ar fi CISPR 16-1-1, care
precizează toate cerinţele ce trebuie îndeplinite în scopul obţinerii unor
rezultate precise, repetabile: funcţiile de detecţie, lăţimile de bandă FI,
răspunsul la impulsuri repetitive, constantele de timp electrice ale
detectoarelor, constanta de timp mecanică a instrumentului indicator,
factorii de liniaritate, ecranarea, limitarea efectelor de intermodulaţie etc.
4.2.1. Principiul de funcţionare

Schema bloc simplificată a unui receptor de perturbaţii este
prezentată în fig. 4.18. Ca şi în cazul analizorului de spectru, principiul de
funcţionare al receptorului de perturbaţii este cel al superheterodinei. După
ce parcurge atenuatorul de intrare şi circuitul acordabil de preselecţie
(preselectorul), semnalul de măsurat ajunge în mixer, unde se suprapune cu
semnalul (de frecvenţă variabilă) furnizat de oscilatorul local. Astfel, se
obţine semnalul de frecvenţă intermediară, care este filtrat, amplificat, iar, în
continuare, supus procesului de detecţie (demodulare). În funcţie de
standardul după care este construit aparatul, se poate obţine o indicaţie
proporţională cu valoarea de vârf, valoarea de cvasi-vârf, valoarea medie
sau valoarea efectivă a semnalului perturbator, unele instrumente permiţând
chiar determinarea tuturor acestor valori. Rezultatul poate fi prezentat pe un
afişaj digital sau pe un aparat indicator, iar o apreciere calitativă poate fi
realizată şi prin intermediul unei ieşiri audio (cască sau difuzor).
Traductoarele, care se conectează la intrarea instrumentului, pot fi –
cum deja s-a discutat – antene sau alţi senzori de câmp electromagnetic,
pentru măsurarea emisiilor radiate, respectiv traductoare de curent sau de
tensiune, pentru măsurarea emisiilor conduse. În cazul receptoarelor de
ultimă generaţie, controlate de microprocesor, factorii de conversie ai
86
traductoarelor sau oricare alţi factori de corecţie pot fi stocaţi direct în

memoria acestora, timpul dedicat măsurărilor diminuându-se semnificativ.
Traductoare
Ieşire video
Atenuator
Preselector Mixer Filtru FI Amplif. FI Detectoare
de intrare
Ieşire audio
Voltmetru
Vârf
Cvasi-vârf
Valoare medie
Valoare efectivă
Surse de Oscilator
calibrare local
Fig. 4.18. Schema de principiu a unui receptor de perturbaţii
Pentru calibrare, receptoarele de perturbaţii utilizează generatoare de

semnal sinusoidal şi generatoare de impulsuri. Acestea din urmă pot furniza
succesiuni de impulsuri extrem de scurte, cu timpi de creştere şi de cădere
de ordinul picosecundelor şi durate de ordinul sutelor de picosecunde, care
oferă o un spectru uniform până la frecvenţa de 1 GHz. Frecvenţa de
repetiţie a impulsurilor este variabilă (tipic, 1 Hz ÷ 20 kHz).
4.2.2. Cerinţe de proiectare CISPR

În mod curent, receptoarele de perturbaţii utilizate în sectorul civil se
construiesc în conformitate cu cerinţele standardului CISPR 16-1-1. Două
dintre cele mai importante cerinţe se referă la lăţimile de bandă FI şi la
funcţiile de detecţie (tipurile de detectoare).
4.2.2.1. Lăţimile de bandă FI
Aşa cum se poate observa în tabelul 4.2, CISPR împarte domeniul de
frecvenţă 9 kHz ÷ 18 GHz în cinci benzi de frecvenţă (A, B, C, D şi E) şi
defineşte o lăţime de bandă FI pentru fiecare dintre acestea: 200 Hz, 9 kHz,
120 kHz sau 1 MHz. Cu excepţia celei de 1 MHz, care reprezintă lăţimea de
bandă la impuls (Bimp), toate celelalte lăţimi de bandă FI sunt definite la 6
dB (B6), pe baza unei „măşti de răspuns” specifice filtrului FI.
Distincţia între semnale de bandă îngustă şi semnale de bandă largă
se realizează în funcţie de lăţimea de bandă FI utilizată. De exemplu, un
semnal MA cu frecvenţa purtătoare de 20 MHz şi banda de 30 kHz este
considerat de bandă largă, în timp ce acelaşi semnal, dar cu frecvenţa
purtătoare de 40 MHz, este considerat de bandă îngustă.
87
Tabelul 4.2. Benzile de frecvenţă CISPR şi lăţimile de bandă FI asociate
Banda Domeniul de frecvenţă Lăţimea de bandă

CISPR corespondent FI
A 9 kHz ÷ 150 kHz 200 Hz
B 150 kHz ÷ 30 MHz 9 kHz
C 30 MHz ÷ 300 MHz 120 kHz
D 300 MHz ÷ 1000 MHz 120 kHz
E 1 GHz ÷ 18 GHz 1 MHz
4.2.2.2. Funcţiile de detecţie

Principalele funcţii de detecţie (detectoare) la care face referire
standardul CISPR 16-1-1 sunt cele menţionate mai sus: de vârf, de cvasi-
vârf, de valoare medie şi de valoare efectivă. Aceste detectoare conduc la
acelaşi rezultat numai dacă semnalul de intrare al receptorului este
sinusoidal (în undă continuă, nemodulat), instrumentul indicator fiind
calibrat, de obicei, în valori efective ale regimului sinusoidal.
Detectorul de vârf măsoară valoarea de vârf a anvelopei
(înfăşurătoarei) semnalului FI. În cea mai simplă formă a sa (fig. 4.19), un
astfel de detector constă într-o diodă redresoare, D, conectată în serie cu un
condensator acumulator, C. Acesta se încarcă la valoarea de vârf a
anvelopei, valoare care este transmisă instrumentului indicator. După
trecerea timpului necesar citirii, condensatorul este descărcat manual sau
automat, prin intermediul comutatorului K. De asemenea, în locul
comutatorului K, se poate utiliza şi o rezistenţă de descărcare care asigură o
constantă de timp (de descărcare) satisfăcătoare (vezi şi §4.1.2.8).
D
UFI C K UM
Fig. 4.19. Detector de vârf
Detectorul de cvasi-vârf măsoară o valoare de vârf modificată a

anvelopei semnalului FI, corelată cu efectul fiziologic al perturbaţiei asupra
urechii umane [SCH96]. Iniţial, acest tip de detector a fost utilizat pentru
caracterizarea nivelului de disconfort cauzat de perturbaţiile de tip impuls la
recepţia emisiunilor modulate în amplitudine, însă, în timp, standardele
88
CEM l-au adoptat ca dispozitiv de măsurare a emisiilor electromagnetice

perturbatoare, într-un domeniu de frecvenţă care se extinde până la 1 GHz.
Schema de principiu a unui detector de cvasi-vârf este prezentată în
fig. 4.20. Constantele de timp, de încărcare (Rînc·C) şi de descărcare (Rdes·C),
se aleg astfel încât condensatorul C să poată fi descărcat parţial în intervalul
de timp dintre impulsurile succesive, indicaţia instrumentului de măsură
depinzând, astfel, de frecvenţa de repetiţie a impulsurilor (fig. 4.21).
D Rînc
UFI C Rdes M UM
Fig. 4.20. Detector de cvasi-vârf
Pe lângă constantele de timp electrice, standardul CISPR 16-1-1

precizează şi constanta de timp mecanică a instrumentului indicator3, pentru
fiecare bandă de frecvenţă în parte, în conformitate cu tabelul 4.3. De
asemenea, întrucât detectorul de cvasi-vârf reduce amplitudinea semnalelor
de intrare (vezi fig. 4.23), standardul CISPR 16-1-1 specifică şi factorul de
liniaritate (overload factor) al circuitelor de dinaintea acestuia, care trebuie
să fie suficient de mare pentru a permite măsurarea corectă a impulsurilor cu
frecvenţă de repetiţie mică.
Semnal FI
Valoare de vârf
Semnal FI demodulat Valoare de cvasi-vârf
Fig. 4.21. Obţinerea valorii de cvasi-vârf (la aplicarea unui impuls de tensiune la intrarea
receptorului, semnalul FI rezultat este o oscilaţie de frecvenţă egală cu frecvenţa
intermediară şi de amplitudine modulată cu funcţia sinx/x)
3
În cazul receptoarelor de perturbaţii moderne, controlate de microprocesor, constanta de
timp mecanică este simulată printr-un circuit electric (un filtru trece-jos de ordinul 2).
89
Tabelul 4.3. Caracteristicile detectorului de cvasi-vârf
Constanta Constanta Constanta Factorul

Domeniul de
de timp de de timp de de timp de
frecvenţă
încărcare descărcare mecanică liniaritate
9 kHz ÷ 150 kHz 45 ms 500 ms 160 ms 24 dB
150 kHz ÷ 30 MHz 1 ms 160 ms 160 ms 30 dB
30 MHz ÷ 1000 MHz 1 ms 550 ms 100 ms 43,5 dB
Detectorul de valoare medie măsoară valoarea medie aritmetică a

anvelopei semnalului FI (fig. 4.22). Datorită rezistenţei de descărcare Rdes
relativ mici, tensiunea pe condensatorul C urmăreşte întocmai anvelopa,
această tensiune fiind aplicată la intrarea filtrului trece-jos format din
rezistenţa R1 şi condensatorul C1. Efectul filtrului constă în eliminarea
armonicilor din semnalul FI demodulat, la bornele condensatorului C1
obţinându-se valoarea medie aritmetică a acestuia.
D R1
UFI Rdes C C1 UM
Fig. 4.22. Detector de valoare medie
Detectorul de valoare medie este recomandat pentru măsurarea

perturbaţiilor de bandă îngustă, cele de bandă largă (de tip impuls) fiind
atenuate. De fapt, acesta este şi principalul său scop: evaluarea semnalelor
de bandă îngustă în prezenţa emisiilor de bandă largă.
Detectorul de valoare efectivă măsoară valoarea efectivă a anvelopei
semnalului FI, putând fi implementat cu ajutorul unui instrument a cărui
funcţionare se bazează pe efectul termic sau al unui redresor de măsurare cu
caracteristică pătratică. Acest tip de detector este mai puţin relevant pentru
tehnica CEM.
90
4.2.4. Scurtă comparaţie cu analizorul de spectru

Atât receptoarele de perturbaţii, cât şi analizoarele de spectru au o
importanţă de necontestat în măsurarea emisiilor electromagnetice dar, în
general, servesc unor scopuri diferite.
De regulă, fiind proiectate în concordanţă cu cerinţele stipulate în
standardele internaţionale (CISPR, MIL-STD etc.), receptoarele de
perturbaţii sunt utilizate pentru măsurări de conformitate. Ele sunt
instrumente scumpe (preţul celor mai performante modele poate depăşi cu
uşurinţă 100.000 $), întâlnindu-se mai ales în laboratoarele CEM acreditate,
independente sau din cadrul companiilor (in-house labs).
Analizoarele de spectru sunt mai ieftine (un instrument cu
performanţe decente costă aproximativ 10.000 $) şi, datorită largii lor
aplicabilităţi, pot fi întâlnite în aproape orice laborator de testare. Faţă de
receptoarele de perturbaţii, au un nivel de zgomot mai mare, un domeniu
dinamic mai mic, precizie mai slabă, mai puţine moduri de detecţie, circuite
interne mai puţin robuste etc. În funcţie de model, preamplificatoarele,
filtrele de preselecţie şi detectorul de cvasi-vârf sunt opţionale.
Principalul avantaj al analizoarelor de spectru îl constituie viteza de
măsurare ridicată, ele putând explora un domeniu de frecvenţă larg în câteva
zeci sau sute de milisecunde. În plus, aceste instrumente dispun de o serie de
funcţii atractive, cum ar fi modul de funcţionare „Max Hold” (capturează
nivelurile maxime măsurate pe fiecare frecvenţă) sau posibilitatea de sumare
şi scădere a rezultatelor a două măsurări (trase), funcţii care, de obicei, nu
sunt întâlnite la receptoarele de perturbaţii.
În prezent, analizoarele de spectru se utilizează mai mult pentru
măsurări de pre-conformitate şi diagnoză, doar un număr mic de instrumente
– evident, dintre cele mai scumpe – pretându-se la teste de conformitate.
4.3. Osciloscopul
Osciloscoapele afişează forma de undă a semnalelor sau, altfel spus,

evoluţia amplitudinii semnalelor în timp. În trecut, osciloscoapele erau
analogice, având ca dispozitiv de măsurare şi afişare un tub catodic (în
interiorul tubului catodic se produce un fascicul de electroni, care este
focalizat şi deviat – în funcţie de variaţia semnalului studiat – pe un ecran
luminescent). Osciloscoapele moderne sunt digitale, ele convertind semnalul
analogic de măsurat într-o reprezentare digitală adecvată, care poate fi
transpusă pe un ecran cu cristale lichide sau care poate fi salvată pe un
95
suport de memorie. Posibilitatea de stocare a formelor de undă este utilă mai

ales pentru vizualizarea fenomenelor singulare.
Alături de analizoarele de spectru, osciloscoapele joacă un rol
important în identificarea şi caracterizarea surselor de perturbaţii (în general,
în faza de dezvoltare a echipamentelor), utilizându-se în conjuncţie cu o
serie de accesorii specifice, cum ar fi senzorii de câmp electric şi magnetic
apropiat sau sondele de curent, sau chiar cu sonde de tensiune convenţionale
(pentru vizualizarea semnalelor dinamice). Pe lângă faptul că dispun de
numeroase tipuri de măsurări automate şi facilităţi de analiză, osciloscoapele
digitale oferă şi posibilitatea de trecere a semnalelor din domeniul timp în
domeniul frecvenţă (deci, permit şi afişarea spectrului de frecvenţă al
perturbaţiilor), prin intermediul tehnicilor FFT.
Una dintre limitările osciloscoapelor o constituie sensibilitatea
relativ redusă (de până la 1 mV/div, în funcţie de model), motiv pentru care
utilizarea preamplificatoarelor externe devine adesea necesară. De altfel,
sensibilitatea este tributară lăţimii de bandă, marea majoritate a
osciloscoapelor existente pe piaţă oferind sensibilitatea maximă specificată
doar pentru o lăţime de bandă destul de îngustă, care poate fi selectată prin
intermediul unor filtre hardware sau software. De asemenea, trecând peste
incapacitatea osciloscoapelor analogice de a furniza informaţii cu privire la
conţinutul spectral al semnalului măsurat, analiza FFT clasică prezintă
propriile limitări, cum ar fi domeniul dinamic redus sau imposibilitatea de
capturare simultană a celor două reprezentări ale semnalului (în domeniul
timp şi în domeniul frecvenţă) [WES01] [TEK13].
Totuşi, ultima generaţie de osciloscoape digitale pare să rezolve
multe din neajunsurile instrumentelor tradiţionale. De exemplu, aşa-
numitele „osciloscoape pentru domeniu mixt”, din seria MDO4000 –
Tektronix (fig. 4.26), încorporează, într-un sistem unic, 4 canale analogice
de osciloscop, 1 canal RF pentru analiză spectrală şi 16 canale digitale
pentru analiză logică de semnal, toate corelate în timp, de unde şi marele
avantaj al acestei arhitecturi – posibilitatea de a studia relaţia dintre
evenimentele din domeniul timp şi cele din domeniul frecvenţă. Funcţia de
analizor de spectru se bazează pe un sistem de achiziţie RF independent de
canalele analogice şi digitale, care poate fi configurat separat şi care oferă
performanţe RF similare cu cele ale analizoarelor de spectru de sine
stătătoare (în ceea ce priveşte domeniul dinamic, -60 dBc, acesta este cu
aproximativ 15 dB mai mare decât cel asociat cu modul de funcţionare FFT
al osciloscoapelor tipice).
96
În funcţie de model, lăţimea de bandă a canalelor analogice poate fi

de 100 MHz, 350 MHz, 500 MHz sau 1 GHz, în timp ce domeniul de
frecvenţă al canalului RF este cuprins fie între 50 kHz şi 3 GHz, fie între 50
kHz şi 6 GHz. Cu o bandă de captură de până la 3 GHz (extrem de mare în
comparaţie cu cea a analizoarelor de spectru tradiţionale) şi un timp de
achiziţie lung, aceste osciloscoape facilitează caracterizarea timp-frecvenţă a
majorităţii semnalelor RF moderne, de bandă largă.
Reglaje independente
pentru analiză spectrală
Fig. 4.26. Osciloscop pentru domeniu mixt MDO4104B-6,

Tektronix, cu accesorii de test tipice
Fig. 4.27 ilustrează natura dedicată a interfeţei grafice a

osciloscoapelor MDO4000. Spre deosebire de cea a unui osciloscop tipic
(cu funcţie FFT), care este optimizată pentru măsurări în domeniul timp,
aceasta este optimizată pentru analiză simultană în ambele domenii,
elementele marcate având următoarele semnificaţii [TEK14]:
 trase în domeniul timp (1) – trase normale de osciloscop,
reprezentând formele de undă ale semnalelor de pe canalele
analogice şi digitale;
 trasă în domeniul timp pentru intrarea RF (2) – trasă specializată,
care permite vizualizarea amplitudinii, frecvenţei sau fazei
semnalului de pe canalul RF în funcţie de timp;
 trasă în domeniul frecvenţă (3) – trasă reprezentând spectrul de
frecvenţă al semnalului de pe canalul RF, similară cu cea afişată de
un analizor de spectru obişnuit;
97
 indicator pentru perioada de timp utilizată la calculul spectrului (4)

– în cadrul unei achiziţii, această perioadă este selectabilă, permiţând
utilizatorului să analizeze evoluţia temporală a spectrului sau
evoluţia spectrului cu starea dispozitivului;
 cursoare (5) – permit citirea automată a amplitudinii şi frecvenţei
„vârfurilor”;
 reglaje pentru domeniul frecvenţă (6) – nivel de referinţă, frecvenţă
centrală, lăţime interval de frecvenţă explorat, lăţime bandă de
rezoluţie (RBW);
 opţiuni de declanşare, trigger (7).
Vizualizare
în domeniul
timp
Vizualizare
în domeniul
frecvenţă
Fig. 4.27. Interfaţa grafică a unui osciloscop pentru domeniu mixt,

din seria MDO4000
Desigur, domeniul de aplicabilitate al osciloscoapelor în tehnica

CEM nu se rezumă numai la măsurări de diagnoză. Ele deţin un rol
important inclusiv în testarea formală, respectiv în încercările de imunitate,
unde sunt utilizate mai ales pentru verificarea parametrilor formei de undă a
simulatoarelor de perturbaţii tranzitorii (descărcări electrostatice, trenuri de
impulsuri rapide de tensiune etc.). Pentru astfel de măsurări, sunt necesare
osciloscoape digitale cu lăţimi de bandă mari (de până la câţiva GHz),
frecvenţe de eşantionare ridicate (tipic, de ordinul GS/s) şi memorie de
înregistrare, de asemenea, mare (pentru capturarea seriilor de impulsuri),
unele instrumente dispunând şi de software de analiză CEM specializat.
98
EDUARD LUNCĂ
COMPATIBILITATE
ELECTROMAGNETICĂ
editura PIM
Iași, 2015
EVALUAREA COMPATIBILITĂŢII
ELECTROMAGNETICE. TESTE DE
EMISIE ŞI TESTE DE IMUNITATE
Modalitatea tipică de evaluare a compatibilităţii electromagnetice a

echipamentelor electrice şi electronice o reprezintă aplicarea metodelor şi
procedurilor de testare standardizate. După cum s-a văzut anterior,
demonstrarea conformităţii CEM implică două mari tipuri de teste:
măsurarea perturbaţiilor emise de echipamente, respectiv testarea
imunităţii (susceptibilităţii) echipamentelor la perturbaţii. Dacă în unele ţări
nu este necesară decât măsurarea emisiilor, în altele, inclusiv în
Comunitatea Europeană, trebuie testată şi susceptibilitatea.
5.1. Teste de emisie
Măsurarea emisiilor electromagnetice este necesară pentru

demonstrarea conformităţii CEM a majorităţii produselor electrice şi
electronice. De obicei, verificarea emisiilor unui echipament presupune
măsurarea intensităţii câmpurilor perturbatoare radiate de acesta şi, acolo
unde este cazul, a nivelului perturbaţiilor transmisie prin conducţie (tensiuni
perturbatoare şi curenţi perturbatori) pe liniile de alimentare, pe liniile de
date etc. Efectele inductive şi capacitive sunt importante numai în situaţia în
care EUT este proiectat să funcţioneze în imediata apropiere a altor
echipamente electrice [GIU13].
Dacă, în general, aparatele de măsurare sunt comune ambelor
categorii de perturbaţii (radiate şi conduse), traductoarele sunt specifice,
depinzând de natura mărimii perturbatoare măsurate. Întrucât aparatele de
măsurare au fost discutate în capitolul precedent, în cele ce urmează se vor
prezenta doar principalele tipuri de traductoare şi metode de măsurare.
5.1.1. Măsurarea emisiilor perturbatoare conduse

Importanţa măsurării emisiilor perturbatoare conduse rezidă în
gradul mare de interconectare a echipamentelor, în special prin intermediul
reţelelor de alimentare, dar nu numai. Orice echipament conectat la reţeaua
de alimentare poate genera curenţi de zgomot, perturbatori, care determină
căderi de tensiune pe impedanţa internă a reţelei, unul şi acelaşi aparat
putând fi astfel agresat de multiple tensiuni perturbatoare. Totuşi, datorită
Evaluarea compatibilităţii electromagnetice. Teste de emisie şi teste de imunitate
încărcării capacitive relativ mari, răspunsul în frecvenţă al liniilor de

alimentare este limitat, ceea ce înseamnă că doar perturbaţiile de frecvenţă
joasă se pot propaga la distanţe mai mari. Din acest motiv, majoritatea
normelor în vigoare prevăd ca măsurarea emisiilor conduse să se realizeze
într-un domeniu de frecvenţă a cărui limită superioară nu depăşeşte valoarea
de 30 MHz.
Pentru obţinerea unor rezultate reproductibile, independente de
valoarea impedanţei interne a reţelei la care este conectat echipamentul
testat, măsurarea emisiilor perturbatoare (conduse) generate de acesta se
realizează cu ajutorul unui dispozitiv de adaptare normat, denumit reţea de
stabilizare a impedanţei de linie1. În plus, acest dispozitiv împiedică
vicierea rezultatelor măsurărilor, din cauza altor perturbaţii existente în
reţea, şi serveşte la alimentarea EUT. Reţeaua de stabilizare a impedanţei de
linie se conectează la EUT în modul prezentat în fig. 5.1.
L
N
EUT LISN
PE
Cablu de alimentare Conexiune la reţeaua

al EUT de alimentare
Instrument de
măsurare
Fig. 5.1. Schemă bloc pentru testarea emisiilor

perturbatoare conduse
Deoarece reţelele de joasă tensiune prezintă diferite impedanţe

interne, se construiesc reţele de stabilizare cu diferite impedanţe echivalente.
În fig. 5.2 sunt prezentate câteva exemple de impedanţe standard, rezistenţa
de 50 Ω, prezentă în fiecare dintre acestea, reprezentând impedanţa de
intrare a instrumentului de măsurare (receptor de perturbaţii sau analizor de
spectru). Ultima variantă, cea de 150 Ω (fig. 5.2, d), constituie un
compromis între impedanţa la înaltă frecvenţă a liniilor aeriene, care este de
aproximativ 500 Ω, şi cea a cablurilor subterane, care este de aproximativ
40 Ω [SCH96] [IGN15].
1
În engleză, Line Impedance Stabilization Network (LISN).
103
50 μH 5 μH 100 Ω
50 Ω 50 μH 50 Ω 50 Ω
5Ω 1Ω 50 Ω
(a) (b) (c) (d)
Fig. 5.2. Exemple de impedanţe echivalente ale reţelelor: a) reţea de joasă tensiune, 10 kHz
÷ 30 MHz; b) reţea de joasă tensiune, 150 kHz ÷ 30 MHz; c) reţea industrială (I > 16 A),
150 kHz ÷ 30 MHz; d) reţea clasică de 150 Ω, 150 kHz ÷ 30 MHz
Schema de principiu a unei reţele 50 μH || 50 Ω, pentru domeniul de

frecvenţă 150 kHz ÷ 30 MHz, care se conformează standardelor CISPR 22,
FCC şi ANSI C63.4, este prezentă în fig. 5.3. Cele două bobine de
inductanţă L = 50 μH, împreună cu cele două condensatoare C2 = 1 μF, au
rolul de a bloca pătrunderea către EUT a zgomotului de înaltă frecvenţă din
reţeaua de alimentare, influenţa lor asupra curentului de 50 Hz (60 Hz) fiind
neînsemnată. Celelalte două condensatoare, de valoare C1 = 0,1 μF, previn
supraîncărcarea etajelor de intrare ale instrumentului de măsurare ca urmare
a posibilelor tensiuni de decalaj (offset), iar rezistoarele R1 = 1 kΩ
furnizează o cale de descărcare pentru condensatoarele C1 în eventualitatea
că rezistoarele R2 = 50 Ω au fost îndepărtate. Unul dintre aceste rezistoare
reprezintă impedanţa de intrare a instrumentului de măsurare, iar cel de-al
doilea este o sarcină rezistivă de 50 Ω (dummy load).
IL L 50 μH
L L
IN L 50 μH
N N
PE IL IN PE
C1 C1 C2
EUT reţea
0,1 μF 0,1 μF 1 μF
C2
R1 R2 R1 R2 1 μF
UL UN
1 kΩ 50 Ω 1 kΩ 50 Ω
LISN
Fig. 5.3. Schema de principiu a unei reţele 50 μH || 50 Ω (150 kHz ÷ 30 MHz)

104
Se observă că, deşi emisiile EUT iau forma a doi curenţi de zgomot,
IL şi IN, care se transmit pe conductorul de fază, respectiv pe conductorul
nul, ele sunt măsurate ca două tensiuni proporţionale, UL şi UN, fiind
valabile relaţiile:
1 1
IL  UL şi IN  UN . (5.1)
50 50
Ca atare, standardele dictează valori limită ale emisiilor conduse în
termeni de tensiune (tipic, în dBμV) şi nu de curent. Acest lucru a putut fi
observat în fig. 1.8 şi fig. 1.10, care redau limitele de emisie pentru
echipamente de clasă B, respectiv de clasă A, în conformitate cu standardele
FCC Part 15 şi CISPR 22 / EN 55022 (§1.7).
Evident, producătorii de echipamente CEM construiesc reţele de
stabilizare a impedanţei de linie atât pentru sisteme monofazate, cât şi
pentru sisteme trifazate, acestea fiind capabile să suporte diferite încărcări
(curenţi). Comutarea între linii se realizează manual sau automat, în ultimul
caz de către receptorul de măsurare sau prin intermediul software-lui de
control al acestuia. Pentru protecţia receptorului la impulsurile de comutaţie
care pot apărea în reţeaua de alimentare, chiar şi în imediata vecinătate,
majoritatea reţelelor LISN comerciale includ şi un circuit de atenuare
specific (transient limiter), dar se poate utiliza şi unul extern. Fig. 5.4
prezintă un model monofazat (LIN-115, Com-Power), evidenţiind, totodată,
principalele funcţii îndeplinite.
Selectare linie
testată (L, N) Atenuator impulsuri
tranzitorii (10 dB)
Alimentare Receptor de
EUT măsurare
Fig. 5.4. Reţea de stabilizare a impedanţei de linie LIN-115, Com-Power:

150 kHz ÷ 30 MHz, 50 μH || 50 Ω, 15 A, 50 / 60 Hz
105
Reţelele de tipul celei din fig. 5.3, denumite reţele în V, nu fac

distincţie între tensiunile perturbatoare de mod comun şi cele de mod
diferenţial, ele măsurând, în esenţă, suma acestora. Măsurarea individuală a
emisiilor este posibilă prin utilizarea reţelelor în Δ, însă acestea au o
utilizare rară (standardele nu impun acest lucru). Există şi reţele de
stabilizare de impedanţă în T, utilizate, în principal, pentru măsurarea
tensiunilor perturbatoare de mod comun la liniile de telecomunicaţii
simetrice. Aceste reţele asigură o impedanţă (de mod comun) de 150 Ω,
construcţia lor depinzând de categoria cablului, de numărul de perechi de
conductoare şi de dispunerea pinilor. Deşi, în general, domeniul de
frecvenţă impus reţelelor în T este 150 kHz ÷ 30 MHz, multe dispozitive
oferă performanţe satisfăcătoare până la frecvenţe care se apropie de 250
MHz. Un exemplu de reţea în T este prezentat în fig. 5.5 [CEN06].
EUT EA
L1
C C C = 4,7 μF
R = 200 Ω
R R L1 = 2 x 38 mH
L2 = 2 x 38 mH
L2 RX = rezistenţa
receptorului
EA = echipament
T-ISN asociat / auxiliar
RX
Fig. 5.5. Reţea de stabilizare de impedanţă pentru măsurarea tensiunilor perturbatoare

de mod comun la circuite simetrice
Atunci când nu este posibilă inserarea unei reţele LISN pe linia de

alimentare sau când curenţii de sarcină sunt prea mari (peste 100 A), pentru
măsurarea emisiilor perturbatoare conduse se recomandă utilizarea unei
sonde de tensiune. Sonda prezintă o impedanţă de 1,5 kΩ, suficient de mare
pentru a nu afecta nivelul emisiilor generate de EUT, dar, din păcate, nu
permite stabilizarea impedanţei reţelei, ceea ce înseamnă că rezultatele
106
obţinute sunt relevante doar pentru un sistem de alimentare particular.

Schema electrică a sondei şi modul de conectare a acesteia la EUT sunt
prezentate în fig. 5.5.
L
EUT
N
Sondă de XC << 1500 Ω

tensiune
R = 1450 Ω
50 Ω
Receptor Conductor de referinţă XL >> 50 Ω
(poate fi structura EUT)
Fig. 5.5. Sondă de tensiune – mod de utilizare
Pentru măsurarea directă a curenţilor perturbatori (în principal, a

curenţilor de mod comun, cum sunt cei transmişi pe liniile de
telecomunicaţii), standardele prevăd utilizarea sondelor (cleştilor) de
curent2. Aceste traductoare sunt transformatoare de curent de înaltă
frecvenţă, al căror primar este constituit din conductorul parcurs de curentul
perturbator măsurat, secundarul fiind o înfăşurare cu un anumit număr de
spire, dispusă pe un miez toroidal din ferită (fig. 5.6, a). Deoarece operaţia
de calibrare 3 implică determinarea impedanţei de transfer, ZT, nivelul
curentului perturbator, Ip, se determină simplu, cu relaţia [WYA12]:
Up
Ip  sau I p dBA   U p dBV   Z T dB  , (5.2)
ZT
unde Up reprezintă tensiunea indicată de instrumentul de măsurare. De
exemplu, dacă la o frecvenţă oarecare, Up = 25 dBμV şi ZT = –20 dBΩ,
atunci Ip = 25 – (–20) = 45 dBμA.
2
În engleză, current probe. Pentru măsurarea curentului de mod comun, cleştele se
amplasează în jurul cablului testat (atât pe conductoarele de tur, cât şi pe cele de retur).
3
Calibrarea cleştilor de curent se realizează prin monitorizarea tensiunii dezvoltate pe o
sarcină rezistivă de 50 Ω, atunci când conductorul primar este parcurs de un curent RF de
intensitate constantă şi frecvenţă variabilă.
107
Domeniul de frecvenţă acoperit de cleştii de curent pentru măsurări

CEM este cuprins, aproximativ, între 10 Hz şi 3 GHz. Un model comercial,
CSP 9160 (Teseq), care funcţionează în banda 9 kHz ÷ 200 MHz, este
prezentat în fig. 5.6, b. Acest cleşte este proiectat pentru măsurarea
curenţilor de mod comun în conformitate cu cerinţele standardelor CISPR
16-2-1 şi CISPR 22, însă poate fi utilizat şi pentru măsurări de diagnoză,
inclusiv pentru determinarea curenţilor RF vehiculaţi pe liniile de alimentare
a căror încărcare nu depăşeşte 50 A. O caracteristică utilă a sondei constă în
faptul că, de la 100 kHz până la 120 MHz, aceasta prezintă o impedanţă
constantă, de aproximativ 0 dBΩ (1Ω), valoare ce permite ca citirea
curentului să se realizeze direct, fără nicio corecţie [TES12a].
Ip
Primar
(conductor testat)
Ecran electrostatic
(carcasă)
Secundar
Conector coaxial,
de 50 Ω
(a) (b)
Fig. 5.6. Cleşte de curent pentru măsurări CEM: a) schemă de principiu; b) model
comercial CSP 9160, Teseq, 9 kHz ÷ 200 MHz
108
EDUARD LUNCĂ
COMPATIBILITATE
ELECTROMAGNETICĂ
editura PIM
Iași, 2015
în câmp îndepărtat, la distanţa de 3 m, 10 m sau 30 m faţă de EUT, utilizând

antene electrice (sensibile la componenta electrică a câmpului, E). Deşi
majoritatea normelor nici măcar nu menţionează componenta magnetică, H,
este evident că aceasta se poate determina ca raport între intensitatea
câmpului electric şi impedanţa de undă a spaţiului liber, Z0 = 377 Ω (§1.6,
§2.3.2).
Pentru unele echipamente, măsurarea emisiilor radiate trebuie să se
realizeze la frecvenţe mai mici de 30 MHz. Aceste măsurări se efectuează,
de regulă, în câmp apropiat4, utilizând antene buclă (magnetice). În zona de
câmp apropiat, măsurările de câmp magnetic oferă o reproductibilitate mai
bună decât cele de câmp electric, acesta putând fi perturbat destul de uşor de
obiectele din apropiere.
5.1.2.1. Antene
Antenele se utilizează atât în testele de emisie, ca traductoare de
măsurare a câmpului, cât şi în testele de imunitate, ca dispozitive de
generare (simulare) a câmpului. În general, antenele pentru teste CEM diferă
de cele utilizate în comunicaţii, mai ales în ceea ce priveşte banda de
frecvenţă, care este mai largă, pentru a facilita cât mai puţine modificări,
consumatoare de timp, în configuraţia de test. Din păcate, acest deziderat
poate fi pus şi pe seama sacrificării unor parametri de calitate importanţi,
cum ar fi câştigul, eficacitatea de radiaţie (randamentul) sau raportul de
undă staţionară [SCH07].
A. Tipuri de antene pentru teste CEM
Principalele tipuri de antene de bandă largă utilizate în testele de
compatibilitate electromagnetică, împreună cu domeniul lor de frecvenţă
tipic, sunt prezentate în tabelul 5.1 [SCH00].
Tabelul 5.1. Antene de bandă largă pentru teste CEM
Tipul antenei Domeniul de frecvenţă tipic

Biconică 30 MHz ÷ 300 MHz
Log-periodică 300 MHz ÷ 2 GHz
Electrică
Hibridă (BiLog, BiConiLog) 30 MHz ÷ 2 GHz
Horn 600 MHz ÷ 40 GHz
Magnetică Buclă (cadru) 9 kHz ÷ 30 MHz
4
De exemplu, pentru o frecvenţă de 15 MHz, distanţa standard de 3 m se găseşte în zona de
câmp apropiat.
110
Antena dipol. În cea mai uzuală realizare, o antenă dipol este

constituită din două elemente conductoare în formă de tijă, dispuse cap la
cap pe aceeaşi axă, fiecare dintre elemente având lungimea fizică
aproximativ egală cu un sfert din lungimea de undă (dipol în λ/2).
Antenele dipol sunt antene de bandă îngustă, fiind acordate pe
frecvenţe specifice, de la aproximativ 30 MHz la câţiva GHz. Pentru a
acoperi o bandă de frecvenţă largă, antenele dipol se construiesc cu
elemente (braţe) telescopice, care pot fi reglate manual. Deseori, ele sunt
utilizate ca antene de referinţă, parametrii lor de calitate putând fi
determinaţi teoretic.
În fig. 5.8 este prezentat setul de antene dipol 3121D, ETS Lindgren,
care acoperă domeniul de frecvenţă 30 MHz ÷ 1 GHz [ETS08a].
Fig. 5.8. Set de antene dipol 3121D, 30 MHz ÷ 1 GHz,

ETS Lindgren
Antena biconică. Antena biconică (dipol biconic de bandă largă) este

alcătuită din două fascicule conice de bare, ale căror vârfuri sunt extrem de
apropiate. Majoritatea modelelor existente pe piaţă au forme şi dimensiuni
similare (aproximativ 1,37 m lăţime), ele bazându-se pe standardul MIL-
STD-461. Deoarece, la frecvenţe sub 50 MHz, aceste antene sunt electric
mici, impedanţa lor de intrare are valori foarte mari (raport de undă
staţionară mare) [ZHO04].
În fig. 5.9 este prezentat modelul 3104C, produs de ETS Lindgren,
care funcţionează în banda de frecvenţă 20 MHz ÷ 200 MHz [ETS09].
Fig. 5.9. Antenă biconică 3104C, 20 MHz ÷ 200 MHz,

ETS Lindgren
111
Antena log-periodică. Antenele log-periodice, extrem de utilizate în

tehnica măsurării câmpului electromagnetic, acoperă un domeniu de
frecvenţă cuprins între 80 MHz şi câţiva GHz. Din punct de vedere
constructiv, o astfel de antenă este formată dintr-un anumit număr de dipoli
cilindrici, cuplaţi galvanic, având lungimile braţelor li şi fiind amplasaţi la
distanţele ri, cu respectarea condiţiei:
ri 1 l i 1
    const. (5.3)
ri li
Câştigul mediu al antenelor log-periodice este în jur de 5 sau 6 dBi,
valoare care reprezintă un compromis destul de bun între cerinţele de emisie
şi cele de recepţie.
În fig. 5.10 este prezentat modelul 3148B, produs de ETS Lindgren,
care funcţionează în banda de frecvenţă 200 MHz ÷ 2 GHz [ETS08b].
Fig. 5.10. Antenă log-periodică 3148B, 200 MHz ÷ 2 GHz,

ETS Lindgren
Antene hibride – BiLog, BiConiLog. Antenele hibride combină

domeniile de frecvenţă ale antenelor biconice şi log-periodice, domeniul
acoperit de ele fiind cuprins între 20 MHz şi mai mulţi GHz. Aceste antene
au devenit foarte utilizate în testele CEM, deoarece nu conduc la întreruperi
ale testelor atunci când se modifică banda de frecvenţă.
La frecvenţe cuprinse între 20 MHz şi 50 MHz, ca şi antenele
biconice, antenele BiLog sunt electric mici. De aceea, la emisie, pentru a
creşte eficacitatea de radiaţie, unele antene BiLog utilizează tehnici de
încărcare, în scopul compensării dimensiunilor. De obicei, elementele
folosite au forma literei L sau a literei T.
Antenele BiLog cu elemente de încărcare pot fi utilizate numai în
teste de imunitate. Pentru teste de emisie, cuplajele între aceste elemente şi
obiectele din apropiere sunt foarte puternice, introducând incertitudini de
măsurare mari. Dacă antenele de acest fel trebuie utilizate pentru ambele
tipuri de teste, atunci elementele de încărcare trebuie să fie detaşabile.
112
În fig. 5.11 este prezentat modelul 3140B, produs de ETS Lindgren,

a cărui bandă de frecvenţă este 26 MHz ÷ 3 GHz [ETS03].
Fig. 5.11. Antenă BiLog 3140B, 26 MHz ÷ 3 GHz,

ETS Lindgren
Antena spirală conică logaritmică. Spre deosebire de antenele dipol,

biconice, log-periodice sau horn, care oferă o polarizare 5 liniară, aceste
antene sunt polarizate circular. O astfel de polarizare elimină necesitatea
măsurărilor separate, pe orizontală şi verticală. Antenele spirale conice
logaritmice sunt utilizate mai ales pentru măsurările prevăzute în
standardele militare, acoperind un domeniu de frecvenţă cuprins între 100
MHz şi 10 GHz.
În fig. 5.12 este prezentat modelul 3101, ETS Lindgren, realizat
dintr-un con din fibră de sticlă, pe care sunt înfăşurate două spirale de cablu
coaxial de 50 Ω. Antena funcţionează în banda de frecvenţă 200 MHz ÷ 1
GHz [ETS13].
Fig. 5.12. Antenă spirală conică 3101, 200 MHz ÷ 1 GHz,

ETS Lindgren
5

Prin polarizarea antenei, se înţelege planul în care variază vectorul câmp electric, E .
113
Antena horn. Antenele horn prezintă o mare diversitate de forme şi

acoperă un domeniu de frecvenţă foarte larg (200 MHz ÷ 40 GHz). Antenele
horn pentru frecvenţe mai joase pot să aibă dimensiuni destul de mari. De
exemplu, o antenă care funcţionează în banda 200 MHz ÷ 2 GHz este de
aproximativ 94 cm x 99 cm x 74 cm.
În fig. 5.13 se prezintă setul de antene horn 3160, ETS Lindgren,
care acoperă domeniul de frecvenţă 960 MHz ÷ 40 GHz [ETS13a].
Fig. 5.13. Set de antene horn 3160, 960 MHz ÷ 40 GHz,

ETS Lindgren
Antena buclă (cadru). Antenele buclă se construiesc, de obicei, sub

formă circulară, fiind prevăzute cu un ecran electric din tablă nemagnetică
(de exemplu, aluminiu). Se utilizează pentru măsurarea câmpurilor
magnetice în domeniul de frecvenţă 20 Hz ÷ 30 MHz. După cum s-a
discutat anterior, la astfel de frecvenţe, măsurările se realizează, în general,
în câmp apropiat, deci nu se poate realiza conversia între cele două
componente ale câmpului.
În fig. 5.14 este prezentată antena buclă 6502, ETS Lindgren, care
funcţionează în banda de frecvenţă 9 kHz ÷ 30 MHz. Această antenă este
activă, fiind proiectată pentru măsurări de câmp magnetic în conformitate cu
standardele civile, cum ar fi CISPR 16-1-4 [ETS15].
Fig. 5.14. Antenă buclă 6502, 9 kHz ÷ 30 MHz,

ETS Lindgren
114
Observaţie. Pentru conectarea (adaptarea) la liniile de transmisie

coaxiale, antenele simetrice, cum sunt cele biconice sau log-periodice,
necesită dispozitive de simetrizare 6 specifice. În esenţă, acestea se
realizează sub forma unor transformatoare cu miez toroidal din ferită, de
bandă largă, care prezintă o impedanţă mărită pentru curentul de mod
comun (nesimetric), în timp ce asupra semnalului util de mod diferenţial
(simetric) nu au nicio influenţă. Mai multe informaţii despre construcţia
unor astfel de dispozitive pot fi găsite în [SCH96] [HOR98].
B. Factorul de antenă
Factorul de antenă7, FA, este un parametru extrem de important din
punct de vedere practic, reprezentând coeficientul prin care ar trebui
multiplicată tensiunea de ieşire a unei antene receptoare pentru a obţine
(reconstitui) câmpul electric sau magnetic incident [McL03]. Astfel, pentru
o antenă de câmp electric, este valabilă relaţia:
Eincident
FAelectric  (1/m), (5.4)
Vmasurat
în timp ce factorul de antenă al unei antene de câmp magnetic este
H incident
FAmagnetic  (S/m). (5.5)
Vmasurat
Dacă privim antena ca un traductor cu două porturi (diport), factorul
de antenă este similar unei funcţii de transfer. Astfel, se poate defini un
factor de antenă complex, care furnizează informaţii atât despre
amplitudinea, cât şi despre faza câmpului, dar acesta cunoaşte o utilizare
destul de redusă [ISH96] [MAY00].
Deoarece tensiunea de ieşire a unei antene este dependentă de
sarcina conectată la terminalele ei (fig. 5.15), există o ambiguitate în ceea ce
priveşte definirea FA, cazul fiind similar cu definirea câştigului pentru un
diport. În funcţie de condiţiile de sarcină, sunt posibile mai multe definiţii,
dar, în mod curent, factorii de antenă sunt specificaţi pentru funcţionare în
gol şi pentru sarcină rezistivă.
În fig. 5.15, ZA reprezintă impedanţa complexă echivalentă a antenei,
iar ZS este impedanţa complexă de intrare a receptorului de măsurare. În
cazul în care antena este adaptată pentru transfer maxim de putere, tensiunea
măsurată va fi jumătate din tensiunea de mers în gol. Cel mai adesea însă,
6
În engleză, BALUN (BALanced-to-UNbalanced Transformer).
7
În engleză, Antenna Factor (AF).
115
cele două impedanţe nu sunt complex conjugate. Majoritatea receptoarelor

de măsurare au impedanţa de intrare de 50 Ω, pur rezistivă, motiv pentru
care, în general, factorii de antenă sunt specificaţi luând în considerare
faptul că antena va fi conectată la o astfel de sarcină.
ZA
ZS
U0 ~ ZS U masurat 
Z A  ZS
U O
Antenă Receptor
Fig. 5.15. Circuitul echivalent Thévenin al unei antene
FA ţine seama de efectul echipamentului asociat antenei (de

exemplu, adaptoare de simetrizare), dar nu ţine seama de eventuala utilizare
a unei linii de transmisie (de exemplu, cablu coaxial), care să conecteze
antena la receptor. Totuşi, de cele mai multe ori, impedanţa caracteristică a
liniei de transmisie este adaptată la impedanţa de intrare (rezistivă) a
receptorului, pierderile pe linie putând fi luate în considerare prin
intermediul unui factor multiplicativ. De exemplu, se poate scrie:
Eincident  U masurat  FAelectric  A , (5.6)
unde A reprezintă factorul de pierderi al liniei (atenuarea introdusă de
cablu).
Relaţia de mai sus poate fi scrisă şi sub forma logaritmică:
Eincident dBV/m   U masurat dBV   FAelectric dB/m   AdB , (5.7)
care este mult mai uzuală. A(dB) este număr pozitiv.
Factorul de antenă este determinat de producător, prin măsurări în
zona de câmp îndepărtat, şi se specifică în funcţie de frecvenţă, sub formă
de tabele sau grafice de calibrare. Suplimentar, unii producători furnizează
şi valori ale factorului de antenă pentru zona de câmp apropiat, diferenţele
fiind de aproximativ 10 dB sau mai mari. Valorile tipice ale factorului de
antenă se încadrează în intervalul 0 dB/m ÷ 60 dB/m, o antenă sensibilă
fiind caracterizată prin valori mici [SCH96].
116
În fig. 5.16 se exemplifică cu factorul de antenă al antenei log-

periodice 3148B, ETS Lindgren, din fig. 5.10 [ETS08B]. Cele trei curbe ale
factorului de antenă corespund distanţelor de 1 m, 3 m şi 10 m.
Fig. 5.16. Factorul de antenă al antenei log-periodice 3148B, ETS Lindgren [Sursa: Model
3148B Log Periodic Antenna, Product Datasheet, www.ets-lindgren.com]
C. Senzori (sonde) de câmp apropiat

Atunci când câmpurile radiate de EUT, măsurate la distanţele
prevăzute de standardele relevante, depăşesc limitele de emisie specificate
în acestea, trebuie determinate cauzele care conduc la generarea unor astfel
de niveluri, respectiv modalităţile de rezolvare ale acestor probleme. Pentru
identificarea surselor „problemă”, este necesar să se efectueze măsurări în
apropierea EUT, măsurări care nu se pot realiza cu ajutorul antenelor
electrice prezentate mai sus. În astfel de cazuri, se utilizează senzori (sonde)
de câmp apropiat8, electric şi magnetic, care permit localizarea precisă a
surselor de radiaţii, până la nivel de circuit imprimat sau chiar de pin de
circuit integrat. Fiind relativ insensibili, ei vor răspunde, în general, doar la
surse situate în imediata lor vecinătate.
De îndată ce o anumită sursă a fost identificată, se pot lua măsuri
adecvate pentru diminuarea nivelurilor corespondente. Totuşi, după
remediere, din moment ce senzorii de câmp apropiat nu pot furniza indicaţii
cu privire la conformitate (rezultatele furnizate sunt doar relative), este
necesară reluarea măsurărilor cu o antenă electrică, la distanţa specificată (în
8
În engleză, near-field probes sau sniffer probes (antene spion).
117
câmp îndepărtat). Datorită geometriei complexe şi caracteristicii de radiaţie

neuniforme ale EUT, corelarea dintre măsurările în câmp apropiat şi cele în
câmp îndepărtat este destul de slabă. Singurul lucru cert este acela că
nivelurile mari observate în câmp apropiat se vor reflecta şi în câmp
îndepărtat [KRA95].
Uzual, senzorii de câmp apropiat se utilizează în conjuncţie cu un
analizor de spectru, un receptor de perturbaţii sau un osciloscop. Se
comercializează sub formă de seturi, care conţin până la trei senzori de
câmp magnetic de tip buclă, cu diferite diametre, şi unul sau doi senzori de
câmp electric, de regulă, mici antene monopol. Adesea, opţional,
producătorii oferă şi un amplificator de bandă largă, care poate fi interpus,
dacă este cazul, între senzor şi instrumentul de măsurare. De asemenea,
trebuie subliniat faptul că există şi senzori activi, aceştia oferind o
sensibilitate ridicată şi un răspuns în frecvenţă constant.
Fig. 5.17 prezintă un senzor de câmp magnetic [ARM01]. Senzorul
este realizat dintr-un cablu coaxial de 50 Ω, semirigid, modelat în formă de
buclă, cu un mic interstiţiu central în ecran. Utilizând un ecran electric
(carcasă metalică) şi un adaptor de simetrizare (un şoc de mod comun),
răspunsul senzorului la câmp electric este mult diminuat, fără ca
sensibilitatea sa la câmp magnetic să aibă de suferit.
Şoc de mod comun
(înfăşurare bifilară pe un miez toroidal)
Diametru tipic
10 mm ÷ 50 mm
Conector BNC
de 50 Ω Carcasă metalică
Buclă din cablu coaxial
semirigid
Fig. 5.17. Senzor de câmp magnetic de tip buclă, cu adaptor

de simetrizare (BALUN)
Fig. 5.18 prezintă un senzor de câmp electric [ARM01]. Senzorul

este realizat, de asemenea, dintr-un cablu coaxial semirigid, al cărui ecran
este îndepărtat la capăt, pe o porţiune foarte mică. Această regiune (tipic, 5
mm ÷ 10 mm) se comportă ca o antenă monopol şi serveşte la culegerea
emisiilor de câmp electric.
118
Datorită regiunii active foarte scurte, senzorul este relativ insensibil,

însă oferă avantajul localizării precise a sursei de radiaţii. Întrucât nu
prezintă nici un fel de structură sub formă de buclă, senzorul „ciot”
rejectează puternic câmpurile magnetice.
Regiune activă,
Conector BNC 5 mm ÷ 10 mm
de 50 Ω
Cablu coaxial semirigid
Fig. 5.18. Senzor de câmp electric (senzor „ciot”)
Datorită simplităţii constructive, senzorii de câmp apropiat se pot

confecţiona şi pe baza unor materiale care se găsesc în orice laborator. Doi
senzori simpli de câmp magnetic (fără ecran), realizaţi în laborator, sunt
prezentaţi în fig. 5.19 [LUN05]. Chiar dacă sunt sensibili şi la câmp electric,
ei pot fi servi la identificarea rapidă a „punctelor de scăpări”. Evident, astfel
de senzori nu trebuie utilizaţi în circuitele cu tensiuni periculoase, deoarece
nu prezintă o izolaţie corespunzătoare.
Fig. 5.19. Senzori de câmp magnetic, confecţionaţi în laborator
Modelele comerciale sunt robuste şi compacte. În fig. 5.20 este

expus setul 7405, de producţie ETS Lindgren, care include trei senzori de
câmp magnetic, cu diametrul de 6 cm, 3 cm, respectiv 1 cm, şi doi senzori
de câmp electric, unul de tip „ciot”, având regiunea activă de 6 mm, şi unul
119
de tip „sferă” (metalică), având diametrul de 3,6 cm. Senzorii acoperă

domeniul de frecvenţă 100 kHz ÷ 3 GHz şi sunt calibraţi în condiţii de undă
plană, într-o celulă TEM [ETS13b].
Fig. 5.20. Set de senzori de câmp apropiat 7405,

100 kHz ÷ 3 GHz, ETS Lindgren
120
5.1.2.2. Spaţii de test (selecție din manual)
Existenţa unui mediu înconjurător din ce în ce mai poluat din punct
de vedere electromagnetic a impus necesitatea creării unor spaţii adecvate
pentru măsurarea emisiilor radiate de echipamente, lucru valabil, de altfel, şi
pentru testarea imunităţii acestora la câmpuri electromagnetice. Toate aceste
spaţii sunt concepute astfel încât să asigure obţinerea unor rezultate
repetabile, reproductibile, adoptarea lor la măsurarea emisiilor radiate
depinzând, în principal, de dimensiunile EUT şi de bugetul disponibil.
Actualmente, cele mai utilizate spaţii de test sunt: spaţiul de test (de
măsurare) cu arie deschisă, camera anecoidă completă sau semi-anecoidă,
camera cu reverberaţii şi celulele cu mod de propagare transversal
electromagnetic, TEM şi GTEM [ADA02] [ANT02] [DAV06] [IGN15].
Mai jos sunt prezentate principalele lor caracteristici, precum şi o serie de
aspecte legate de procedurile de măsurare a emisiilor perturbatoare radiate
în cadrul acestora. Acolo unde este oportun, se fac şi unele precizări cu
privire la realizarea testelor de imunitate.
B. Spaţiul de test cu arie deschisă

Tradiţional, standardele CISPR 22 şi CISPR 11 prevăd ca măsurarea
emisiilor radiate să se realizeze într-un spaţiu de test cu arie deschisă 1
(OATS). Un astfel de spaţiu trebuie să fie situat într-un mediu
electromagnetic „liniştit”, la depărtare de emiţătoare radio-TV sau alte surse
perturbatoare, să fie plan şi lipsit de elemente obstructive, care pot reflecta
energia radiantă. De asemenea, suprafaţa solului trebuie să fie acoperită cu o
placă bună conducătoare de electricitate (plan de masă), de dimensiuni
adecvate.
O vedere de ansamblu asupra spaţiului de test cu arie deschisă este
prezentată în fig. 5.24. După cum se observă, EUT şi antena receptoare sunt
plasate în focarele unei elipse, având axa majoră 2d şi axa minoră 3d ,
unde d reprezintă distanţa de măsurare (tipic, 3 m sau 10 m). În funcţie de
natura sa, EUT se amplasează fie pe o masă turnantă din lemn, la înălţimea
de 0,8 m faţă de planul de masă, fie direct pe acesta.
Spre deosebire de planul de masă de referinţă utilizat în configuraţia
pentru testarea emisiilor conduse, care este parte integrantă a circuitului
electric de măsurare, planul de masă utilizat în configuraţia pentru testarea
emisiilor radiate serveşte doar la stabilizarea reflexiilor de la suprafaţa
pământului (asigură reflexii repetabile).
1
În engleză, Open Area Test Site (OATS).
Suprafaţă fără
obiecte reflectoare
b+2m a+2m 3d
EUT Antenă
Plan de masă receptoare
minim
2d
Fig. 5.24. Spaţiu de test cu arie deschisă, OATS – vedere de ansamblu (a =

dimensiunea maximă a antenei; b = dimensiunea maximă a EUT)
Spaţiul de test cu arie deschisă este considerat ca spaţiu de referinţă

pentru măsurarea emisiilor radiate, însă nu se poate utiliza şi pentru teste de
imunitate. Timpii necesari măsurărilor sunt, în general, destul de mari,
pentru a permite separarea emisiilor EUT faţă de fondul electromagnetic
existent. De altfel, pe lângă câmpul electromagnetic de fond, măsurările pe
OATS pot fi afectate şi de condiţiile meteo.
Un exemplu concret de spaţiu de test cu arie deschisă este prezentat
în fig. 5.26. Spaţiul este prevăzut cu o incintă impermeabilă pentru EUT.
Incintă
impermeabilă
Antenă
receptoare
Plan de masă
Fig. 5.26. Exemplu de spaţiu de test cu arie deschisă, OATS

[Sursa: www.emcfastpass.com]
103
C. Camere ecranate anecoide

Camerele anecoide (fără ecou) sunt spaţii de măsurare închise,
prevăzute cu pereţi speciali, absorbanţi, care permit izolarea EUT în raport
cu mediul electromagnetic exterior şi care servesc la minimizarea reflexiilor.
Camerele anecoide oferă condiţii de propagare identice cu (sau foarte
apropiate de) cele ale spaţiului liber.
O cameră ecranată simplă, prevăzută doar cu pereţi metalici, este
aproape inutilă. Aceasta se comportă ca o structură (cavitate) rezonantă, ale
cărei frecvenţe de rezonanţă sunt date de relaţia [DAV06]:
2 2 2
1  mπ   nπ   pπ 
f m ,n , p =   +  + 
2π εμ  a   b   c 
, (5.9)
m n2
p  2 2
= 150 ⋅10 6  2 + 2 + 2 
a b c 
unde a, b şi c reprezintă dimensiunile cavităţii paralelipipedice, respectiv

lăţime, lungime şi înălţime, exprimate în metri, iar m, n şi p sunt numere
întregi, corespunzătoare modurilor de rezonanţă 0, 1, 2 etc. (cel mult unul
dintre aceşti coeficienţi poate fi egal cu zero în cazul oricărui mod de
rezonanţă). De exemplu, cea mai mică frecvenţă de rezonanţă a unei camere
de dimensiuni 6,5 m x 4,2 m x 3,5 m are loc pentru m, n, şi p egale cu 1, 1,
respectiv 0, fiind de 42,5 MHz.
Rezonanţele pot fi amortizate prin căptuşirea pereţilor, tavanului şi,
eventual, a podelii cu materiale absorbante de radiofrecvenţă 2 (RAM). În
mod obişnuit, sunt utilizate două tipuri de materiale: plăci (ţigle) din ferită
şi piramide din spumă poliuretanică, impregnată cu carbon.
Piramidele din spumă poliuretanică sunt relativ uşoare şi facil de
instalat, dar la frecvenţe mici ocupă un volum important în interiorul
camerei (mai ales dacă trebuie să fie eficiente la frecvenţe sub 30 MHz).
Tipic, se utilizează în domeniul de frecvenţă 100 MHz ÷ 18 GHz.
Plăcile din ferită sunt subţiri şi nu afectează volumul utilizabil, dar
sunt grele şi necesită o consolidare suplimentară a camerei, iar banda de
frecvenţă asociată este mai redusă. Tipic, aceasta este cuprinsă între 30 MHz
şi 1 GHz, cu mici efecte la extremităţi.
Absorbanţii hibrizi oferă performanţe bune într-un domeniu de
frecvenţă extins (tipic, 30 MHz ÷ 18 GHz), feritele servind la atenuarea
frecvenţelor joase, iar spuma poliuretanică la atenuarea frecvenţelor înalte.
2
În engleză, Radiofrequency Absorbing Material (RAM).
104
Camerele ecranate prevăzute cu absorbanţi pe toate cele şase

suprafeţe se numesc camere anecoide complete 3 (FAC). Acestea sunt
extrem de scumpe, utilizându-se, în principal, la calibrarea antenelor.
Pentru teste de emisie şi de imunitate, se utilizează, de obicei,
camere semi-anecoide4 (SAC), a căror podea este acoperită cu un plan de
masă metalic. O cameră semi-anecoidă suficient de mare se comportă ca un
spaţiu de test cu arie deschisă, însă prezintă avantajul că este lipsită de
câmpuri electromagnetice perturbatoare. În orice caz, şi o astfel de cameră
este foarte scumpă.
Un exemplu de cameră anecoidă completă este prezentat în fig. 5.27,
a. Camera are dimensiunile externe 8,705 m x 4,655 m x 3,750 m,
permiţând realizarea de măsurări la distanţa de 3 m, în conformitate cu
standardele CISPR 16-2-3 (emisie), respectiv IEC / EN 61000-4-3
(imunitate). Domeniul de frecvenţă al camerei este 30 MHz ÷ 18 GHz
[FRA15].
Un exemplu de cameră semi-anecoidă este prezentat în fig. 5.27, b.
Camera are dimensiunile externe 8,480 m x 6,530 m x 6,000 m, fiind
proiectată, de asemenea, pentru realizarea de măsurări la distanţa de 3 m, în
conformitate cu standardele CISPR 22 / EN 55022, echipamente de clasă B,
şi CISPR 16-2-3 (emisie), respectiv IEC / EN 61000-4-3 (imunitate).
Domeniul de frecvenţă al camerei este 26 MHz ÷ 18 GHz [FRA15].
(a)
3
În engleză, Fully-Anechoic Chamber (FAC).
4
În engleză, Semi-Anechoic Chamber (SAC).
105
(b)
Fig. 5.27. Camere ecranate anecoide, Frankonia: a) cameră anecoidă

completă FAC-3; b) cameră semi-anecoidă SAC-3 Plus S
[Sursa: www.frankoniagroup.com]
E. Celule TEM şi GTEM

Iniţial, celulele TEM 5 (cu mod de propagare transversal
electromagnetic) au fost dezvoltate pentru a permite realizarea, la un cost
mai scăzut, a testelor de imunitate. Ulterior, a devenit posibilă şi realizarea
testelor de emisie sau calibrarea antenelor [ANT02] [DAV06].
Celula TEM standard, denumită şi celulă Crawford, reprezintă o
linie de transmisie coaxială, cu secţiunea dreptunghiulară, la care
conductorul central (septum) este în formă de platbandă, iar conductorul
exterior (manta) este terminat, la ambele capete, printr-un trunchi de
piramidă prevăzut cu un conector coaxial. Echipamentul testat, de
dimensiuni mici, se amplasează pe un suport izolator, în spaţiul dintre cele
două conductoare, aşa cum se prezintă în fig. 5.28, a.
Pentru teste de imunitate, la unul dintre capete se conectează un
generator de radiofrecvenţă extern, iar la celălalt capăt se conectează o
impedanţă de sarcină de 50 Ω. Astfel, în zona centrală a celulei va lua
naştere un câmp electromagnetic uniform (componenta electrică, E, este
5
În engleză, Transverse Electromagnetic Cell (TEM Cell).
106
orientată perpendicular pe lungimea celulei), EUT fiind expus la acest câmp.

Într-o celulă TEM clasică este posibilă o uniformitate a câmpului de ±1 dB.
Pentru teste de emisie, la unul dintre capete se conectează un
instrument de măsurare (de exemplu, un receptor de perturbaţii), iar la
celălalt capăt se conectează o impedanţă de sarcină de 50 Ω. Astfel,
instrumentul va măsura tensiunea dezvoltată de câmpul electric transversal
emis de EUT.
Banda de frecvenţă a celulelor TEM este limitată de rezonanţe şi
scade odată cu creşterea dimensiunilor. De asemenea, distorsionarea
câmpului se datorează şi obiectului testat. Dacă se au în vedere aceste
considerente, dimensiunile EUT nu trebuie să depăşească o treime din
distanţa dintre conductorul central şi partea superioară a celulei.
Marele avantaj al celulelor TEM la măsurarea emisiilor radiate este
acela că semnalele perturbatoare induse sunt extrem de mici, tipic având de
a face numai cu nivelul de zgomot al echipamentului de măsurare.
Generator / Impedanţă de
Receptor sarcină, 50 Ω
EUT h
h/3
Conductor
central
Conductor
exterior
(a) (b)
Fig. 5.28. Celulă TEM: a) schemă de principiu;

b) model comercial, FCC-TEM-JM5
Un model comercial de celulă TEM este prezentat în fig. 5.28, b.

Celula, de producţie Fischer Custom Communications, are dimensiunile
generale 15 cm x 10 cm x 34 cm şi funcţionează în domeniul de frecvenţă
c.c. ÷ 3 GHz. Dimensiunile maxime ale EUT sunt 6 cm x 6 cm x 1 cm,
celula fiind proiectată pentru testarea circuitelor integrate [FCC15].
Celula GTEM6 (cu mod de propagare transversal electromagnetic, în
domeniul GHz) reprezintă o perfecţionare a celulei TEM, limita superioară
de frecvenţă crescând, iar volumul de test fiind mărit.
6
În engleză, Gigahertz Transverse Electromagnetic Cell (GTEM Cell).
107
Celula GTEM prezintă o geometrie piramidală asimetrică, terminată

într-un absorbant hibrid de bandă largă (fig. 5.29). Această construcţie
stopează rezonanţele longitudinale şi extinde limita superioară de frecvenţă
la valori de aproximativ 20 GHz. Conductorul interior este conectat la o
sarcină de 50 Ω distribuită. EUT se amplasează între partea inferioară a
celulei şi conductorul central (în centrul celulei).
Pentru teste de emisie, la intrarea celulei (coaxială) se va conecta un
receptor de perturbaţii. Viceversa, în cazul testelor de imunitate, în interiorul
celulei poate fi creat un câmp electromagnetic uniform, prin conectarea la
intrarea sa a unui generator de radiofrecvenţă. Pentru a preveni
distorsionarea câmpului, dimensiunile EUT nu trebuie să depăşească o
treime din înălţimea conductorului interior (septum).
Absorbanţi RF
Sarcină distribuită (50 Ω)
Conductor interior
EUT, amplasat pe Intrare

un suport izolator coaxială
Cablurile trec prin
filtrele montate în podea
Fig. 5.29. Celulă GTEM – construcţie
Celulele GTEM au preţuri comparabile cu spaţiile de test cu arie

deschisă, însă prezintă avantajul independenţei de mediul electromagnetic
exterior. În plus, timpii de măsurare sunt mult mai mici. Desigur, cu acelaşi
dispozitiv, pot fi realizate atât teste de emisie, cât şi teste de imunitate.
Uzual, modelele comerciale de celule GTEM se construiesc cu
înălţimi maxime ale conductorului interior (septumului) cuprinse între 250
mm şi 2 m. În fig. 5.30 se prezintă modelul GTEM 1500, Teseq, care are
dimensiunile externe 6,95 m x 3,58 m x 2,55 m şi înălţimea maximă a
108
septumului de 1,5 m. Domeniul de frecvenţă al celulei este c.c. ÷ 20 GHz

sau, în acord cu cerinţele IEC 61000-4-20, 30 MHz ÷ 1 GHz [TES12].
Fig. 5.30. Celulă GTEM 1500, Teseq
F. Camera cu reverberaţii
Camera cu reverberaţii 7 este o cameră ecranată paralelipipedică,
construită din tablă de oţel sau de aluminiu (mai rar), fără absorbanţi.
Principiul de funcţionare al camerei cu reverberaţii face uz de efectul de
reflexie al pereţilor metalici, asociat cu efectul de modulare mecanică
realizat, de obicei, cu două sisteme rotitoare cu palete metalice, dispuse pe
doi pereţi adiacenţi. Astfel, din combinaţia câmp direct, câmp reflectat şi
câmp modulat, în interiorul camerei va lua naştere un câmp electromagnetic
uniform, care poate fi utilizat la teste de imunitate.
Camera cu reverberaţii poate fi utilizată şi la realizarea testelor de
emisie, caz în care permite măsurarea puterii totale radiate de EUT,
indiferent de caracteristica de radiaţie a acestuia.
Domeniul de frecvenţă tipic al unei camere cu reverberaţii este
cuprins între 200 MHz şi 18 GHz. Funcţionarea la frecvenţe sub 200 MHz
implică dimensiuni mai mari decât ale unei camere ecranate obişnuite.
În cazul testelor de imunitate, se pot obţine valori mari ale câmpului
pentru puteri de intrare modeste. De asemenea, datorită uniformităţii
câmpului în întreg spaţiul camerei, volumul de lucru este mare.
7
În engleză, reverberation chamber (room).
109
5/25/2020
COMPATIBILITATE
ELECTROMAGNETICĂ
DESCĂRCĂRI ELECTROSTATICE (DES).

TESTE DE IMUNITATE LA DES
1. Mecanisme de apariţie a încărcării electrostatice.

Triboelectricitatea
• triboelectricitatea = cea mai importantă sursă de

sarcini electrice perturbatoare în industrie
Când două corpuri electroizolante se freacă între ele, unul pierde electroni, iar celălalt
acceptă electroni; primul se încarcă pozitiv, iar al doilea, negativ. Acest fenomen se numeşte
triboelectricitate, de la grecescul tribein (a freca).
• situaţii frecvente de apariţie:

– procesele tehnologice din industriile textilă, a hârtiei şi a
maselor plastice
– transportul lichidelor şi pulberilor electroizolante (benzină,
pulberi de mase plastice, făină etc.) prin conducte
– rularea autovehiculelor pe asfalt
– mersul pe covor de PVC, covor pluşat, parchet lăcuit etc.
1
5/25/2020

Triboelectricitatea
• situaţii frecvente de apariţie:

– îmbrăcatul şi dezbrăcatul hainelor din fibre sintetice
– ştergerea de praf cu o cârpă uscată a mobilierului şi a
obiectelor din plastic (scaune tapiţate, carcase şi tastaturi
ale calculatoarelor, aparate electronice cu carcasă din
plastic etc.)
• sarcinile tribolectrice acumulate pe diverse obiecte

sau pe operatorul uman pot da naştere la tensiuni de
câţiva kV (şi chiar zeci de kV), care pot cauza
importante neajunsuri tehnologice şi care pot
provoca descărcări prin scânteie

Triboelectricitatea
• descărcările electrostatice prin scânteie sunt nocive

pentru componentele şi echipamentele electronice,
deoarece pot provoca străpungerea etajelor de
intrare şi, deci, scoaterea din funcţiune a acestora
• descărcările electrostatice prin scânteie pot da

naştere unor incendii sau chiar explozii, cu
consecinţe grave
• descărcările electrostatice sunt nocive şi în sălile de

spital
2
5/25/2020

Triboelectricitatea
• nivelul încărcării triboelectrice depinde de natura

celor două materiale, de viteza de frecare şi de
umiditatea relativă din încăperea de lucru
Tensiuni generate (kV)
Activitatea
Ur = 20% Ur = 65%
Mersul pe covor pluşat 35 4
Mersul pe covor din PVC 15 1,5
Ridicarea unei folii de polietilenă de pe
masa de lucru
20 2,5
Îmbrăcatul halatului de lucru (din
bumbac cu fibre sintetice)
25 3

Triboelectricitatea
• importanţa cunoaşterii polarităţii sarcinilor electrice:

– descărcările electrostatice sunt mai frecvente în încăperile
în care se acumulează atât sarcini pozitive, cât şi negative
– reducerea nivelului de încărcare electrostatică se poate
realiza cu ajutorul unor sarcini de semn contrar trimise în
zona încărcată (neutralizare)
• polaritatea sarcinilor triboelectrice depinde de

natura materialelor implicate în procesul de frecare
(pentru predicţia polarităţii, a fost conturată o serie
triboelectrică, asemănătoare cu seria Volta din
termoelectricitate)
3
5/25/2020

Triboelectricitatea
• un material oarecare din (+) Aer uscat

Bachelită
serie se electrizează Sticlă
Nylon
pozitiv la frecarea cu un Lână
altul situat mai jos în Păr de om
Mătase naturală
aceasta Aluminiu
Hârtie
Bumbac
• electrizarea este cu atât Oţel inox
Lemn
mai puternică cu cât cele Polietilenă
Cauciuc
două materiale implicate Mătase
în frecare sunt mai PVC
Silicon (peliculă)
îndepărtate (-) Teflon

Triboelectricitatea
• seria triboelectrică nu este (+) Aer uscat

Bachelită
reproductibilă decât în Sticlă
condiţii de laborator (în Nylon
Lână
practică, apar abateri din Păr de om
cauza prafului, scamelor, Mătase naturală
Aluminiu
radiaţiilor etc.) Hârtie
Bumbac
• este utilă în proiectare, Oţel inox
Lemn
deoarece oferă o idee asupra Polietilenă
alegerii materialelor cu Cauciuc
Mătase
electrizare tribo cât mai PVC
redusă între ele Silicon (peliculă)
(-) Teflon
4
5/25/2020
2. Influenţa descărcărilor electrostatice asupra

echipamentelor electronice
• odată cu apariţia semiconductoarelor, descărcările

electrostatice şi problemele tehnice legate de
acestea au căpătat o importanţă deosebită
• la descărcările prin scânteie ale corpurilor încărcate

cu electricitate statică, apar tensiuni şi curenţi
tranzitorii, cuplaţi cu câmpuri electrice şi magnetice
tranzitorii, care nu numai că pot perturba
funcţionarea corectă a echipamentelor electronice
(calculatoare, aparate telefonice etc.), dar pot
provoca şi deteriorări definitive ale componentelor
electronice

• în ceea ce priveşte frecvenţa de apariţie a problemelor CEM,

cea mai mare importanţă o prezintă descărcarea operatorului
uman şi descărcarea mobilierului mic
Model de reţea pentru descărcarea electrostatică
CC şi RC = mărimile echivalente ale corpului încărcat electrostatic

CD şi RD = capacitatea faţă de pământ şi, respectiv, rezistenţa de scurgere a
obiectului pe care are loc descărcarea
RS şi LS = rezistenţa şi, respectiv, inductivitatea serie a circuitului de descărcare
5
5/25/2020

• în ceea ce priveşte frecvenţa de apariţie a problemelor CEM,

cea mai mare importanţă o prezintă descărcarea operatorului
uman şi descărcarea mobilierului mic
Model de reţea pentru descărcarea electrostatică
Mobilier Om Descărcare directă la pământ

CC = 50 pF... 1500 pF CC = 150 pF RD → 0, CD → ∞
RS = 10 Ω ... 50 Ω RS = 1 kΩ Obiect izolat
LS = 1 μH/m RD → ∞

Variaţii tipice ale curentului la descărcarea persoanelor

şi a obiectelor conductoare
tC ≈ LS/RS (≤ 2 ns) tS ≤ 100 ns Imax = 2 A ... 50 A
6
5/25/2020
3. Măsuri de diminuare a efectelor create de descărcări

electrostatice
• evitarea încărcărilor electrostatice:

–pardoseli antistatice
–îmbrăcăminte antistatică (bumbac, în loc de fibre
artificiale)
–reglarea umidității relative a aerului la valori de
peste 50%
–utilizarea ionizatoarelor, reduce posibilitatea
încărcării și favorizează pierderea de sarcină la
obiectele încărcate (se evită utilizarea lor în
camere în care se lăcuiesc sau se decapează plăci
de circuite imprimate – pericol de incendiu)

electrostatice
• evitarea încărcărilor electrostatice:
7
5/25/2020

electrostatice
• protejarea aparaturii electronice sensibile:

–componente semiconductoare cu protecție
înglobată (diode de protecție integrate)

electrostatice
• protejarea aparaturii electronice sensibile:

–inserarea de structuri (integrate) de protecţie la
DES pe liniile de date
8
5/25/2020

electrostatice
• scurgerea dirijată, nepericuloasă a încărcărilor

electrostatice:
–ambalaje şi containere conductoare
–suprafeţe de lucru conductoare, puse la pământ
prin rezistenţe mari
–legături de echipotenţializare de rezistenţă mare
între părţi ale corpului şi suprafaţa de lucru
–atingerea voită a părţilor puse la pământ înaintea
manipulării componentelor şi plăcilor electronice
sensibile la DES

electrostatice
Spaţiu de lucru cu protecţie DES
9
5/25/2020
4. Simularea descărcărilor electrostatice
Schema de principiu a unui simulator

de descărcări electrostatice
Cs = condensator acumulator
Rs = rezistenţă de descărcare Rs = 330 Ω (IEC 61000-4-2)
ED = electrod de descărcare
Schema de principiu a unui simulator

de descărcări electrostatice
Condensatorul CS se încarcă de la sursa de tensiune continuă la un nivel preselectat, de

polaritate dorită, şi se descarcă pe echipamentul testat prin intermediul rezistenţei RS
şi al electrodului de descărcare ED. Electrodul este deplasat către echipamentul testat,
pornind de la o distanţă mai mare, până când se amorsează descărcarea prin scânteie
în intervalul respectiv, iar condensatorul CS se descarcă pe acesta.
Pentru simplificare, standardele au renunţat la practica experimentală prin care
rezistenţa de descărcare putea fi modificată (de exemplu, IEC 61000-4-2 prevede o
rezistenţă serie de 330 Ω).
10
5/25/2020
Simulator DES cu releu de înaltă tensiune
Deoarece descărcarea prin scânteie nu are, totdeauna, aceeaşi desfăşurare în timp (natura
statistică a descărcărilor în gaze), iar tensiunea de străpungere depinde de presiunea şi
temperatura aerului, se utilizează simulatoare care se cuplează direct cu echipamentul
testat, descărcarea având loc la amorsarea unui releu de înaltă tensiune, cu proces de
comutare reproductibil.
Acest simulator se caracterizează printr-o mai bună reproductibilitate a formei de undă a
curentului de descărcare, dar caracteristicile unei descărcări electrostatice sunt simulate cu
mai puţină fidelitate decât în cazul schemei anterioare.
Impulsul de curent DES după standardul IEC 61000-4-2

Ivârf
90% tc = 0,6 ns ... 1 ns
I (A)
10%
tc
t (ns)
11
5/25/2020
Bibliografie

2. Antoniu M., Măsurări electronice – Metrologie,
aparate de măsură analogice, Ediţia a III-a, Editura
Satya, Iaşi, 2001.
3. Antoniu M., Măsurări electronice – Măsurări la
frecvenţe joase, înalte şi optice, Ediţia a III-a,
Editura Satya, Iaşi, 2002.
12
MĂRIMI ŞI UNITĂŢI DE MĂSURĂ
UTILIZATE ÎN COMPATIBILITATEA
ELECTROMAGNETICĂ
În compatibilitatea electromagnetică, principalele mărimi de interes

sunt: tensiunea electrică, U(V), şi intensitatea curentului electric, I(A),
pentru problemele de perturbaţii conduse, respectiv intensitatea câmpului
electric, E(V/m), şi intensitatea câmpului magnetic, H(A/m), pentru
problemele de perturbaţii radiate. Deseori, în strânsă legătură cu acestea, se
utilizează şi puterea electrică, P(W), respectiv densitatea de putere,
S(W/m2) [PAU06].
Deoarece, în practica CEM, mărimile menţionate mai sus pot să
ocupe un domeniu dinamic larg, ele se exprimă, în mod uzual, sub formă
logaritmică, utilizând decibelul1 (dB).
Decibelul – măsură logaritmică a raportului dintre două niveluri ale
aceleiaşi mărimi fizice – oferă avantajul reprezentării şi evaluării
convenabile a tuturor acestor semnale. De exemplu, în cazul puterii (aşa
cum, de regulă, se defineşte), se poate scrie:
 P2  P
  = 10 lg 2 , (2.1)
 P1  dB P1
relaţie conform căreia un raport de puteri de 1:1 este echivalent cu 0 dB, în
timp ce un raport de puteri de 1.000.000:1 este echivalent cu 60 dB.
În plus, utilizând decibeli, operaţiile dintre mărimi devin mai
simple: produsele se vor transforma în sume, iar rapoartele în diferenţe.
2.1. Decibelul, în exprimarea rapoartelor de transfer
Fie un cuadripol, care debitează pe o rezistenţă de sarcină, Rs (fig.

2.1). Dacă Pin este puterea aplicată la intrarea acestuia, iar Pout este puterea
livrată sarcinii, se defineşte câştigul în putere al cuadripolului cu relaţia:
2 2
Pout U out I out U out / Rs R s I out
GP = = = 2 = . (2.2)
Pin U in I in U in / Rin Rin I in2
1
Decibelul reprezintă a zecea parte dintr-un bel (B), această unitate de măsură fiind
utilizată, iniţial, pentru evaluarea pierderilor de putere pe liniile telefonice.
Mărimi şi unităţi de măsură utilizate în compatibilitatea electromagnetică
În decibeli, câştigul va avea expresia:

Pout
GP (dB) = 10 lg , (2.3)
Pin
orice variaţie cu 10 dB a acestuia însemnând modificarea cu un ordin de
mărime a raportului celor două puteri.
Iin Iout
Uin Rin Amplificator Uout RS
Fig. 2.1. Exemplu de cuadripol
În ipoteza că rezistenţa de intrare a cuadripolului este egală cu

rezistenţa de sarcină (Rin = Rs), înlocuind (2.2) în (2.3), se obţine:
2 2
U out I out
GP (dB) = 10 lg 2 = 10 lg 2
U in I in
U out I
= 20 lg = 20 lg out (2.4)
U in I in
= GU (dB) = GI (dB) ,
unde GU (dB) şi GI (dB) reprezintă câştigul în tensiune, respectiv câştigul în
curent.
Se observă că, atâta timp cât rezistenţa este constantă, rapoartele de
puteri, tensiuni şi curenţi, exprimate în dB, sunt egale. De aici, unul din
avantajele principale ale exprimării în dB a câştigului sau pierderilor.
Exemplul 1. Un amplificator, având rezistenţa de intrare Rin = 50 Ω,
debitează pe o rezistenţă de sarcină Rs = 50 Ω. Când tensiunea de intrare a
amplificatorului, Uin, este 1 V, tensiunea de ieşire a acestuia, Uout, este 10 V.
Care este câştigul în putere al amplificatorului?
Aplicând, direct, relaţiile (2.2) şi (2.3), se obţine:

2
U out / Rs 10 2 / 50 100
G= = 2 = = 100 ,
U in2 / Rin 1 / 50 1
37
respectiv
G (dB) = 10 lg G = 10 log10 100 = 10 ⋅ 2 = 20 .
2.2. Decibelul, în exprimarea nivelurilor de semnal
După cum s-a prezentat anterior, decibelul reprezintă o măsură

logaritmică a raportului dintre două niveluri ale aceleiaşi mărimi. Aşadar,
nivelurile (absolute) de putere, tensiune, intensitate a câmpului electric,
intensitate a câmpului magnetic etc. pot fi exprimate în decibeli, prin
raportare la un nivel de referinţă corespunzător. Evident, se vor raporta doar
modulele mărimilor (valori de vârf sau valori efective), lucru valabil şi în
cazul rapoartelor de transfer [SCH96] [DAV06] [OTT09].
De exemplu, pentru putere, cel mai frecvent utilizat nivel de referinţă
este cel de 1 mW, de unde şi unitatea de măsură dBmW (decibel-miliwatt)
sau, în notaţie mai uzuală, dBm:
P(W )
P(dBm ) = 10 lg . (2.5)
10 -3 W
Pe lângă această unitate, puterea se mai exprimă şi în dBμW sau
dBW, în conformitate cu relaţiile:
P(W )
P(dBμW ) = 10 lg , (2.6)
10 -6 W
respectiv
P (W )
P(dBW ) = 10 lg . (2.7)
1W
Pentru celelalte mărimi de interes, în funcţie de nivelul de referinţă
adoptat, se obţin diverse unităţi de măsură particulare. Cele mai uzuale
dintre acestea sunt:
 dBμV şi dBmV, pentru tensiune;
U (V )
U (dBμV ) = 20 lg (2.8)
10 -6 V
U (V )
U (dBmV ) = 20 lg (2.9)
10 -3 V
 dBμA şi dBmA, pentru curent;
38
I (A )
I (dBμA ) = 20 lg (2.10)
10 -6 A
I (A )
I (dBmA) = 20 lg (2.11)
10 -3 A
 dBμV/m şi dBmV/m, pentru câmp electric;
E (V/m )
E (dBμV/m ) = 20 lg (2.12)
10 -6 V/m
E (V/m )
E (dBmV/m) = 20 lg (2.13)
10 -3 V/m
 dBμA/m şi dBmA/m, pentru câmp magnetic.
H (A/m)
H (dBμA/m) = 20 lg (2.14)
10 -6 A/m
H (A/m )
H (dBmA/m) = 20 lg (2.15)
10 -3 A/m
Exemplul 2. Să se exprime tensiunea U = 125 mV în dBμV.
Aplicând relaţia (2.8), se obţine:
U (V ) 125 ⋅ 10 −3
U (dBμV ) = 20 lg = 20 lg = 101,93.
10 -6 V 10 −6
Exemplul 3. Să se exprime puterea P = -25 dBm în W.
Înlocuind valoarea dată în relaţia (2.5) şi ţinând seama de definiţia
logaritmului, se obţine:
−25
P
- 25 = 10 lg −3
 P = 10 10 ⋅ 10 −3 = 10 −5,5 W = 3,162 μW.
10
Observaţie. Dacă este necesar, alte astfel de transformări „inverse”
se pot realiza prin prelucrarea identică a tuturor relaţiilor (2.5) ÷ (2.15).
Exemple de transformări generale, destul de frecvent utilizate, sunt
următoarele:
P (dBm )
P(W ) = 10 10
⋅10 −3 ; (2.16)
39
U (dBμV )
U (V ) = 10 20
⋅10 −6 ; (2.17)
E ( dBμV/m )
E (V/m ) = 10 20
⋅10 −6 . (2.18)
2.3. Relaţii de conversie între mărimi
2.3.1. Conversii între putere, tensiune şi curent

Atunci când impedanţa de sarcină este cunoscută, înlocuind
2
P = U / Z în relaţia (2.5), nivelul puterii, în dBm, poate fi calculat pe baza
valorii efective a tensiunii, în V. Astfel, dacă se ţine seama de impedanţa
standard utilizată în sistemele RF ( Z = 50 Ω ), rezultă:
U (V )
P(dBm ) = 20 lg , (2.19)
0,224 V
relaţie conform căreia 0 dBm este echivalent cu 0,224 V.
Observaţie. Marea majoritate a echipamentelor de test utilizate în
tehnica CEM au impedanţa (de intrare sau de ieşire) de 50 Ω, pur rezistivă,
iar conexiunile acestora se realizează cu cabluri coaxiale având impedanţa
caracteristică, de asemenea, de 50 Ω.
O altă relaţie de legătură importantă, frecvent utilizată în tehnica
CEM, este cea dintre putere, în dBm, şi tensiune, în dBμV. Această
corespondenţă se poate determina prin prelucrarea adecvată a relaţiei (2.5),
în care se face, de asemenea, substituţia P = U 2 / Z :
U2 U2
P (W ) Z 10 −6
P(dBm ) = 10 lg -3 = 10 lg −3 = 10 lg -3
2
( )
10 W 10 10 ⋅ Z
(10 )
−6 2
2
 U 
 −6 
U (V )
10
= 10 lg  9  = 20 lg -6 − 10 lg 1 09 ⋅ Z
10 ⋅ Z 10 V
( )
= U (dBμV ) − 90 − 10 lg Z ,
de unde rezultă că:
40
U (dBμV ) = P(dBm ) + 90 + 10 lg Z . (2.20)

De aici, pentru Z = 50 Ω , se obţine foarte uşor:
U (dBμV ) = P(dBm ) + 107 , (2.21)
Într-o manieră similară, se poate arăta că între putere, în dBm, şi
curent, în dBμA, există relaţia:
I (dBμA ) = P(dBm ) − 10 lg Z + 90 , (2.22)
care, pentru Z = 50 Ω , conduce la:
I (dBμA ) = P(dBm ) + 73 . (2.23)
De asemenea, se poate demonstra foarte uşor că între curent, în
dBμA, şi tensiune, în dBμV, există relaţia:
U (dBμV ) = I (dBμA ) + 20 lg Z , (2.24)
din care, pentru Z = 50 Ω , rezultă:
U (dBμV ) = I (dBμA ) + 34 . (2.25)
2.3.2. Conversii între câmp electric, câmp magnetic şi

densitate de putere
După cum s-a arătat în §1.6, în zona îndepărtată a câmpului
electromagnetic produs de o sursă oarecare, intensitatea câmpului electric,
E(V/m), şi intensitatea câmpului magnetic, H(A/m), sunt legate între ele
prin impedanţa caracteristică a vidului (spaţiului liber):
E μ0
= = Z 0 = 120 ⋅ π ≅ 377 Ω . (2.26)
H ε0
Logaritmând şi înmulţind cu 20 ambii membri ai relaţiei (2.26),
rezultă:
E
20 lg = 20 lg 377 ,
H
relaţie care poate fi scrisă şi sub forma:
E 10 −6 E (V/m ) H (A/m)
20 lg −6
= 20 lg −6 − 20 lg −6
H 10 10 V/m 10 A/m
= E (dBμV/m ) − H (dBμA/m) = 51,5 ,
41
de unde se obţine imediat:

E (dBμV/m ) = H (dBμA/m ) + 51,5 . (2.27)
Aşadar, pentru unde electromagnetice care se propagă în spaţiul
liber, intensitatea câmpului electric, exprimată în dBμV/m, poate fi
determinată pe baza intensităţii câmpului magnetic, exprimată în dBμA/m,
şi viceversa, utilizând relaţia tipică (2.27). De exemplu, dacă E = 50
dBμV/m, atunci H = 50 – 51,5 = –1,5 dBμA/m.
Tot în §1.6, s-a văzut că între densitatea de putere a undei plane,
S(W/m), şi intensitatea câmpului electric, E(V/m), există relaţia:
E2
S= . (2.28)
Z0
Ţinând seama că Z0 = 377 Ω, apoi logaritmând şi înmulţind cu 10
ambii membri ai relaţiei (2.28), se poate demonstra că între densitatea de
putere, exprimată în dBmW/m2 (notat şi dBm/m2) şi intensitatea câmpului
electric, exprimată în dBμV/m, există relaţia:
( )
E (dBμV/m ) = S dBmW/m 2 + 115,8 , (2.29)
relaţie care, de asemenea, poate fi considerată tipică.
42

Cursuri CEM

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri CEM

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASPECTE FUNDAMENTALE

Conceptul de compatibilitate electromagnetică 1 îşi are originea în

În formularea din standardul german VDE 0870, compatibilitatea

1.2. Scurt istoric

Probleme legate de interferenţe electromagnetice au fost sesizate

semiconductoare de mici dimensiuni, coroborată cu extinderea spectrului de

injectarea anumitor semnale perturbatoare în echipament, acesta trebuia să

1.3. Modelul elementar de interferenţă

După cum se prezintă în fig. 1.1, într-o problemă de compatibilitate

 suprimarea emisiilor la sursă (ecranare, filtrare, limitarea spectrului,

Fig. 1.1. Model elementar de interferenţă, compus din sursă (emiţător),

De regulă, problemele CEM se vor soluţiona prin identificarea a cel

curenţilor din propriile circuite electrice ale echipamentelor sau din

Fig. 1.2. Mecanisme de cuplaj

Cuplajul prin radiaţie electromagnetică apare atunci când emiţătorul

ale circuitelor, respectiv între bornele de intrare ale receptorului, în timp ce

1.6. Perturbaţii de câmp apropiat şi de câmp îndepărtat

În general, caracteristicile unui câmp electromagnetic perturbator

este un circuit închis, de impedanţă joasă, cum ar fi o antenă buclă, Zu va

Fig. 1.4. Tranziţia câmp apropiat – câmp îndepărtat

Fig. 1.5 prezintă variaţia impedanţei de undă în raport cu distanţa

recomandă ca intensitatea CEMP să se exprime ca intensitate a câmpului

Câmp electric dominant

Câmp apropiat Câmp îndepărtat

Fig. 1.5. Impedanţa de undă

Alternativ, rezultatele pot fi exprimate şi în termeni de densitate de

distanţa minimă de măsurare (dintre antena receptoare şi echipamentul

Fig. 1.6. Câmp îndepărtat (undă plană)

În prezent, standardul MIL-STD-461 este utilizat şi de numeroase

Fig. 1.9. Tipuri de standarde CEM

interarmonicilor, aplicabil reţelelor de alimentare şi echipamentelor

Principalele standarde generice elaborate de IEC / CISPR şi

echipament face obiectul unui standard de produs (de emisie şi / sau

În mod similar, din moment ce valorile limită ale emisiilor radiate

În anul 2005, printr-un amendament, limitele de emisie specificate în

Cea mai mare frecvenţă Frecvenţa superioară de test

O comparaţie între limitele de emisie specificate în FCC Part 15 şi

Domeniul de Limite clasa A Limite clasa B

1.7.3. Directiva 2004/108/CE şi marcajul CE

Cerinţele de protecţie ale directivei impun ca echipamentele (aparate

 documentaţia tehnică, care se referă la modul de proiectare şi

Fig. 1.12. Marcajul „CE”

Observaţie. Directiva CEM a fost reformată în anul 2014. Noua

• dacă lungimea de undă este mare în comparaţie cu

• dacă lungimea de undă şi dimensiunile perturbatorului sunt

• dacă R2 << 1/jωC2, divizorul de tensiune constă, în

• cuplajul din cablurile de telecomunicaţii este foarte

Mecanism de cuplaj prin inductanţă mutuală

5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică

• în zona îndepărtată a câmpului electromagnetic

5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică

Cuplaj prin radiaţie

5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică

• Exemple de surse care radiază câmpuri

5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică

Reducerea pantei fronturilor, recomandabilă pentru

5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică

5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică

Ecran E.M. Ecran E.M.

Sursă FTJ FTJ Receptor

Plasarea FTJ atât la sursă, cât şi la receptor (susceptor),

5. Cuplajul prin radiaţie electromagnetică

Magistrală Linii intrare / ieşire

1. Schwab A.J., Compatibilitatea Electromagnetică,