Dispersia poluanţilor în biosferă nu este condiţionată numai de factorii abiotici ce determină circulaţia

lor în atmosferă, hidrosferă şi litosferă, ci ei pot fi încorporaţi în organisme vegetale şi animale prin
diverse procese metabolice, pătrund în lanţurile trofice din ecosisteme, se integrează ciclului
substanţelor în biocenoze şi exercită o acţiune nefastă asupra speciilor vegetale şi animale. Prin
intermediul animalelor migratoare (peşti, păsări, mamifere) se produce o dispersie activă a poluanţilor şi
extinderea în acest mod a zonei contaminate cu un anumit poluant, la distanţe mari de sursa de emisie.
Organismele vegetale şi animale au capacitatea, în diferite grade, de a concentra poluanţii din mediu în
biomasa proprie, acţionând ca adevăraţi concentratori biologici. Multe organisme marine au capacitatea
de a concentra din mediu substanţe naturale existente în concentraţii foarte mici în apa mărilor şi
oceanelor. Astfel, alga Fucus concentrează în talul ei cantităţi însemnate de iod, în sângele calmarilor
sunt concentraţii ridicate de vanadiu, în hepatopancreasul moluştei Pecten sunt concentrate cantităţi
mari de cadmiu. Acelaşi fenomen are loc şi cu poluanţii sintetici, precum substanţele organice de sinteză
sau radionuclizii. Observaţii asupra procesului de concentrare 8 a poluanţilor în biomasa organismelor
animale şi vegetale datează de cel puţin 50 de ani. Foster (1954), releva că fitoplanctonul de pe coastele
Columbiei are un nivel de radioactivitate de mii de ori mai mare decât al apei în care trăieşte. Hant şi
Brishoff (1960) constată că fitoplanctonul dintr-un lac din California conţine insecticidul TDE în
concentraţie de 360 de ori mai mare decât cea din apă. Aceleaşi caracteristici le au şi plantele terestre.
Bryant (1957) găseşte în gramineele din unele pajişti din Marea Britanie o concentraţie de Sr90 de peste
20 de ori mai mare decât în solurile pe care creşteau acestea. Plantele de cultură, precum morcovul şi
salata, pot concentra în biomasă cantităţi însemnate de substanţe minerale şi organice, în special
pesticide. Această mare putere de concentrare a poluanţilor în biomasă se manifestă şi la animalele
terestre şi acvatice. Râmele pot acumula în organismul lor concentraţii de DDT de zeci de ori mai mari
decât cea existentă în humusul din sol. Molusca bivalvă Crassostrea virginica poate acumula în organism
DDT în proporţie de 70.000 de ori mai mare decât în apa în care trăieşte. În general, majoritatea
vieţuitoarelor au capacitatea de a acumula în organismul lor substanţe nebiodegradabile sau greu
degradabile, dar sunt relativ puţine cele care pot concentra foarte mult aceste substanţe, ducând la un
fenomen de amplificare biologică a poluării în ecosisteme. Factorul de concentrare al unui poluant, adică
raportul dintre concentraţia poluantului în ţesut şi concentraţia lui în mediu, este cu atât mai mare cu
cât acea substanţă este mai greu metabolizabilă. 1.2.2. Concentrarea poluanţilor în lanţurile trofice
Pornind de la acumularea poluanţilor în biomasa producătorilor primari, se constată că în lungul
lanţurilor trofice are loc o creştere treptată a concentraţiei substanţelor toxice, care ajunge în cantităţi
maxime în biomasa prădătorilor, aflaţi la capătul acestor lanţuri trofice. Robinson (1987), studiind un
lanţ trofic din Marea Nordului, în care apa era contaminată cu insecticidul Dieldrine în concentraţii
nedecelabile, constată că în ficatul cormoranilor insecticidul avea o concentraţie de 1600 ori mai mare
decât cea din fitoplancton (tabelul 1.1). Tabelul 1.1. Concentrarea insecticidului Dieldrine într-un lanţ
trofic marin