UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE HORTICULTURA

Domeniul: IngineriaMediului - an III

Disciplina: Biologia si microbiologia apei

REFERAT:

Tema lucrarii:
Prezenta microorganismelor in apele naturale

Coordonator,

prof.univ. POPA Daniela Valentina

Student,

LISU COSMIN

TUNARU MARIUS

Craiova 2020
 INTRODUCERE
În condiţiile agresiunii permanente a activităţilor umane asupra mediului, măsurile de
protecţie a mediului înconjurător constituie o necesitate stringentă la toate nivelurile societăţii.
Organismul uman este permanent influenţat de o mulţime de factori externi, astfel încât, între
organism şi mediu, se creează un echilibru mobil, perturbarea căruia reprezintă condiţia
preliminară apariţiei maladiilor. Prin activitatea sa complexă, omul intră în alcătuirea tuturor
ecosistemlor majore ale ecosferei şi influenţează structura şi funcţionarea lor, transformând
mediul şi adaptându-l la nevoile sale.

Tendinţa generală în evoluţia ecosistemelor naturale este de sporire a intrărilor de energie în

sistem, realizată prin creşterea diversităţii şi stabilităţii ecosistemului faţă de factorii perturbatori.
Strategia dezvoltării societăţii umane constă în realizarea unei maxime productivităţi a
ecosistemelor, cu exploatarea tot mai intensă a resurselor naturale, impactul omului asupra
mediului înconjurător fiind, adesea, nelimitat şi necontrolat (Malschi, 2009).

Apa este elementul primordial al vieţii şi al desfăşurării tuturor activităţilor şi este o resursă
naturală sensibilă la acţiunile umane. În prezent, satisfacerea nevoilor de apă pentru scopuri
industriale, energetice, pentru alimentarea cu apă întâmpină dificultăţi din ce în ce mai mari din
cauza gradului avansat de poluare a apelor de suprafaţă cu apele reziduale. În condiţiile
urbanizării şi industrializării impetuoase, civilizaţia contemporană se caracterizează printr-un
proces îngrijorător de deteriorare a echilibrului ecologic şi de poluare a resurselor de apă.
Managementul resurselor de apă este pus în dificultate, nu atât din punct de vedere al cantităţii
acestor resurse, cât mai ales, al calităţii lor (Cîrțînă, 2011).

Apele naturale recepționează apele uzate încărcate cu deşeurile sau „pierderile” rezultate din
activităţile umane, ceea ce alterează calitatea iniţială a apei. Depăşind limitele capacităţii
productive de regenerare şi de diluţie, proprii ecosistemelor acvatice, agenţii poluanţi proveniţi
atât din surse punctiforme cât şi din surse difuze, se răspândesc rapid prin curentul apei (Cîrțînă,
2011; Karamouz și colab., 2009).

Relaţia dintre creşterea densităţii populaţiei şi activităţile umane este bine cunoscută pentru
efectele de schimbare ale mediului înconjurător. Riscurile maladiilor datorate agenţilor infecţioşi
vehiculaţi de apă au crescut. Microorgnaismele pătrund în toate tipurile de ecosisteme, fiind
indigene, exogene, tranzitorii sau ocazional prezente în apă, ca urmare a contaminării cu 7
diferite surse de poluare. Ele supravieţuiesc în habitatele cel mai puţin adecvate vieţii şi
metabolizează cele mai neobişnuite substraturi. Apa este un factor natural esențial al echilibrului
ecologic, din ce în ce mai expus poluării microbiene.

Indicatorii de poluare fecală sunt utilizaţi, în special, pentru a evalua gradul de contaminare a
corpurilor de apă şi pentru a localiza originea acesteia. Sursa bacteriilor fecale din apele de
suprafaţă este reprezentată, în principal, de apele uzate deversate. Apariţia bacteriilor rezistente
la antibiotice este previzibilă în orice mediu în care antibioticele sunt eliberate şi, mai mult,
frecvenţa identificării lor în mediul acvatic este în creştere. Rezistenţa la antibiotice a bacteriilor
din mediul acvatic trebuie să devină o preocupare majoră pentru sănătatea populaţiei, având în
vedere rapiditatea cu care aceasta se poate transmite (Mărculescu și colab., 2007; Karamouz și
colab., 2009).

În mod direct sau indirect, sănătatea umană nu este influenţată numai de consumul apei
potabile. Prin intermediul apei, microorgansimele trec dintr-un mediu acvatic în altul, ajungând
în sursele principale de apă: apa de suprafaţă, apele de îmbăiere, apa subterană, apa potabilă.
Dacă bacteriile sunt deja rezistente sau dezvoltă rezistenţă la antibiotice, este facilitată
transmiterea caracterelor de rezistenţă şi declanşarea patologiei hidrice infecţioase.

Prezenţa microorganismelor în apele naturale

Datorită dificultăţilor tehnice la care se adaugă particularităţile variabile în funcţie de natura

apelor, prezenţa microorganismelor în apele naturale este relativ puţin studiată. În apele deschise,
la distanţă de sol sau de sedimente, precum şi în lipsa altor organisme, densitatea
microorganismelor atinge rar limita minimă (10 6/ml; 106/g) considerată ca semnificativă pentru
o contribuţie eficientă în ecosisteme. Cele mai multe bacterii nu trăiesc libere în apele naturale,
ci legate de plancton, de diferite detritusuri sau agregate. Cele prezente în stare liberă în apele
dulci sunt rar autohtone şi cel mai adesea în tranzit dintro localitate în alta.

Deşi foarte multe bacterii din ape sunt mobile, deplasarea activă este puţin semnificativă,
deoarece se realizează numai pe distanţe foarte mici. Sub raportul dispersării microorganismelor
există o deosebire fundamentală între apele dulci şi cele marine. În apele marine,
microorganismele sunt răspândite pe suprafeţe mari prin deplasarea laterală a curenţilor
orizontali, prin mişcările curenţilor verticali, prin amestecul apelor de suprafaţă produs de vânt.
Valurile şi curenţii marini poartă microorganismele la distanţe mari de localizarea lor iniţială,
proiectându-le şi în aer. Curenţii verticali contracarează parţial tendinţa de sedimentare
gravitaţională. Oceanele sunt în foarte mare măsură interconectate, formând un mediu unic, în
care bacteriile pot fi purtate dintr-o regiune în alta fără o intervenţie semnificativă a
microorganismelor din sol sau din aer.

Capitolul 1

Prezenţa microorganismelor în apele marine

În apele marine, microorganismele sunt răspândite pe suprafeţe mari prin deplasarea laterală
a curenţilor orizontali, prin mişcările curenţilor verticali, prin amestecul apelor de suprafaţă
produs de vânt. Valurile şi curenţii marini poartă microorganismele la distanţe mari de
localizarea lor iniţială, proiectându-le şi în aer. Curenţii verticali contracarează parţial tendinţa de
sedimentare gravitaţională. Oceanele sunt în foarte mare măsură interconectate, formând un
mediu unic, în care bacteriile pot fi purtate dintr-o regiune în alta fără o intervenţie semnificativă
a microorganismelor din sol sau din aer.

Factorii fizici si chimici care influenteaza prezenta microorganismelor in mediile acvatice

1. Lumina reprezinta un factor esential pentru asigurarea vietii in ecosistemele acvatice

deoarece initiaza fluxul de energie, prin conversia energiei radiante solare in energie
chimica, asigurand dezvoltarea producatorilor primari care stau la baza lantului trofic.

In functie de gradul de turbiditate al apei, lumina poate fi utila pentru fotosinteza numai pe o
adancime de cativa metri, in timp ce in largul oceanelor zona fotica se poate extinde intre 0-200
m. Dupa Campbell (1977), la adancimea de 3-4 m patrunde numai 50% din lumina incidenta, iar
la 50 m, numai 10%. Zonele mai putin iluminate, improprii pentru dezvoltarea algelor sunt
populate de bacteriile fototrofe anaerobe, Rhodospirilalles (purpurii) si Chlorobiales (verzi). Ele
fac fotosinteza anoxigenica, utilizand H2S si diferiti compusi organici ca donatori de H2, folosind
cantitati foarte mici de lumina.

Microorganismele fototrofe mobile isi pot regla pozitia in coloana de apa datorita fenomenelor
de fototaxie, in functie de intensitatea luminii. Lumina intensa poate produce efecte inhibitorii sau chiar
distructive (prin fotooxidare) asupra microorganismelor din straturile superficiale ale apelor. Aceste efecte ar
explica numarul redus de bacterii la suprafata apelor oceanice clare. Microorganismele care contin pigmenti
carotenoizi sunt protejate de efectele daunatoare ale radiatiilor.

2. Temperatura, alaturi de oligotrofie, este raspunzatoare de incetinirea activitatilor

metabolice. Temperatura apei marii, la suprafata, se apropie de 28 C la tropice si de
punctul de inghet in regiunile polare. In functie de nivelul termic s-a produs o zonare
ecologica a apelor: termenul de psichrosfera desemneaza regiunile cu temperaturi mai
mici de 10 C, iar cel de termosfera cuprinde regiunile mai calde. Mediul marin este
populat de microorganisme psichrofile, care cresc lent pe medii nutritive la 0-5 C, dar se
dezvolta mai repede la 20-25 C.
3. Presiunea hidrostatica creste linear cu adancimea (1 atm. la fiecare 10 m) si
influenteaza natura microorganismelor si procesele biologice din mediul marin. Presiunea
hidrostatica influenteaza proprietatile fizico-chimice ale apei, modificandu-i gradul de
ionizare, pH-ul si vascozitatea. Ea influenteaza solubilitatea si viteza de transport a
nutrientilor prin membranele celulare, cinetica enzimatica, structurile tertiara si
cuaternara ale proteinelor si morfologia bacteriilor. Microorganismele alohtone nu se pot
dezvolta sub 200 m. Bacteriile din marile abisuri (la 500 m adancime) nu cresc la presiuni
mai mici de 350 atm, cresterea optima fiind la 690 atm.

Barofilia este frecvent asociata cu copiotrofia. Microorganismele barofile sunt abundente in

habitatele bogate in nutrienti ca, de exemplu, proveniti din dejectiile animalelor marine, din
carcasele lor in curs de descompunere, unde au un avantaj competitiv fata de mediul acvatic
oligotrof. Din punct de vedere ecologic, fenomenul este avantajos pentru ca mareste rata
degradarii substantelor organice din adancuri, a caror conversie pana la mineralizarea completa
este asigurata de microorganismele oligotrofe.
 4. Turbiditatea apei este determinata de materia particulata vie si nevie aflata in suspensie
si care determina formarea sedimentelor. Turbiditatea conditioneaza adancimea pana la
care radiatiile solare pot asigura procesul de fotosinteza.
5. Curentii determina importante efecte ecologice ale apelor. In functie de prezenta sau de
absenta lor, mediile acvatice se impart in curgatoare (izvoare, rauri, fluvii) sau statatoare
(stagnante), cum sunt lacurile, baltile, marile si oceanele. De fapt, apele “statatoare“ sunt
expuse unor curenti verticali si orizontali care mobilizeaza masele de apa. Curentii produc
amestecul unor mase importante de apa, amestecul nutrientilor si o redistribuire a microbiotei.
6. Gazele dizolvate si valoarea pH. Bazinele acvatice naturale contin cantitati mici de gaze
dizolvate, in special CO2, O2, N2 si in conditii speciale, H2, CO, H2S, etc.

Marea - mediu natural pentru microorganism

Mediul marin este unic prin suprafata si volumul foarte mare, continutul scazut in nutrienti
organici, salinitatea relativ mare si continutul ionic ridicat, temperatura scazuta si un gradient
presional in functie de adancime. Mediul marin ocupa 70,8% din suprafata planetei. Aproximativ
97,6% din volumul total al apei marine este cuprins in oceane si 88% din suprafata lor are
adancimi de peste 1000 m.

Zonarea ecologica a mediului marin.

Mediul marin este divizat conventional, in domenii, zone si subzone, pe baza a doua criterii
majore: adancimea si mediul bentic (fundul marii) dupa cum urmeaza:

1) Coloana de apa este divizata in domeniile neritic (cu adancime mai mica de 200 m) si
oceanic sau pelagic (de la marginea platformei continentale in larg).

2) Regiunea de fund (bentica) este divizata in zonele: litorala, sublitorala, batiala,

abisala si hadala.

Domeniul neritic (grec, nerites cochilie marina) corespunde zonei marine de mica adancime
situata deasupra platformei continentale. Microbiota este dominata de microalge,
microorganisme chimioautotrofe si heterotrofe, aerobe si facultativ anaerobe.
 Domeniul oceanic corespunde coloanei de apa situata in largul marii, dincolo de platforma
continentala.

Zona litorala reprezinta interfata dintre ecosfera marina si litosfera. Predominanta este actiunea
de eroziune, spalare si solubilizare a substantelor minerale si transportul lor in mare. Microbiota
dominanta este cea caracteristica solului.

Zona sublitorala se intinde de la limita inferioara, cea mai joasa a zonei litorale, pana la
marginea platformei continentale (200 m adancime).

Zona bathiala (grec, bathos adanc) corespunde regiunii de fund a oceanului, intre adancimile
de 200 si 4000 m. Include panta continentala in care adancimea scade rapid.

Zona abisala (grec, “abissos“ fara fund), situata intre 4000 si 6000 m, include zonele de activitate
microbiochimica si geochimica.

Zona hadala (Hades, zeul infernului in mitologia greaca) include zonele mai adanci de 6000 m.

Microbiota marina

Este alcatuita din trei categorii de microorganisme:

1) autohtone sau permanente, adaptate la conditiile specifice mediului marin. Sunt

caracteristice pentru largul oceanului si sedimente;

2) alohtone, temporare sau contaminate, provenite din sol, afluenti, canale sau ambarcatiuni.
Sunt mai frecvente in zonele litorale si supravietuiesc putin in mediul marin;

3) ubicvitare, comune solului si mediului marin (exemplu, Welchia perfringens).

Bacteriile marine cresc optim la concentratia sarurilor de 33-35%, nu se dezvolta sau se

dezvolta slab in absenta NaCl, sunt oligotrofe, psichrofile, cu exceptia celor din apele
tropicale de suprafata. In functie de habitat, sunt barofobe (la suprafata apei), barotolerante
sau barofile. Cele care traiesc la suprafata sunt frecvent cromogene (60-70%). Coloniile se
coloreaza in galben, portocaliu, brun, verde, rosu, negru etc. Pigmentii au rol protector fata
de efectul nociv al luminii. Majoritatea (80-95%) sunt Gram negative, mobile, aerobe,
facultativ anaerobe, iar cele din adancul sedimentelor sunt obligat anaerobe. Pot fi fototrofe,
chemoautotrofe si heterotrofe.

Rolul lor functional este ilustrat de diversitatea grupelor fiziologice: amonificatori, nitrit- si
nitrat-bacterii, denitrificatori, sulf-oxidante si sulfat-reducatoare, ferobacterii, proteolitice,
fermentative, chtinolitice, celulozolitice, lipoclastice etc. si uneori, patogene pentru diferite
animale marine. Speciile cel mai frecvent intalnite apartin genurilor: Achromabacter,
Alcaliganes, Alteromonas, Bacillus, Corynebacterium, Cytophaga, Flavobacterium,
Hyphomicrobium, Micrococcus, Nocardia, Pseudomonas, Sarcina, Spirillum, Vibrio,
Streptomyces etc.

Numarul lor real este greu de estimat deoarece, bacteriile provenite din adanc isi pierd
capacitatea de multiplicare, ori se pot liza datorita modificarilor de temperatura si presiune
ori sunt asociate cu diferite suprafete inerte sau vii, unde gasesc conditii mai bune decat in
mediul oligotrof. Numarul bacteriilor, in general este maxim in regiunile litorale, in estuare si
scade progresiv in zonele pelagice, odata cu adancimea si cu departarea de tarm. In primii
cativa cm ai sedimentelor marine pot ajunge la 107-108 celule/g. Scade mult in profunzimea
nutrientilor datorita anaerobiozei si lipsei nutrientilor.

Cianobacteriile marine sunt raspandite ubicvitar, dar numarul speciilor autohtone pare a fi
mic (Trichdesmium, Dernocarpa ). Foarte multe specii sunt halotolerante, iar unele
(Anabaena flosaquae, Nodularia spumigena) produc infloriri in zonele eutrofizate.

Fungii marini sunt reprezentati de forme autohtone, halofile sau de specii halotolerante
terestre sau limnetice. Levurile sunt reprezentate de circa 200 de specii: Candida,
Saccharomyces, Torulopsis etc.

Algele marine sunt producatori primari, cu importanta fundamentala pentru existenta vietii in
mediul marin. Ele formeaza fitoplanctonul, cu densitate maxima in stratul superior al zonei
eufotice. Imensa lor majoritate sunt fotoautotrofe, dar unele cresc si heterotrof la intuneric,
prin asimilarea unor substante organice (glucide, acizi organici etc.). Altele nu cresc la
intuneric, dar cresterea lor la lumina poate fi accelerata de prezenta substantelor organice (fac
fotoasimilare).

Cei mai importanti producatori primari sunt Chlorophyta (Dunaliella euchlora, Chlorela sp.,
Clamydomonas, Chlorococcus), Diatomeae (Cyclotella, Melosira sp., Nitzschia brevirostris ,
etc.), Dinoflagellatae, Chrysomonadacea si Cryptophyceae. Se adauga numeroase specii de
Rhodophyceae si Euglenophyta.

Algele brune (Phaeophycophyta) reprezentand 1500 de specii se dezvolta in apele tropicale

clare, pana la adancimea de 200 m.

Protozoarele marine sunt flagelate, rizopode si ciliate, componente ale zooplanctonului. Cele
autohtone au un grad important de halofilie. Cel mai important constituient al
zooplanctonului marin sunt flagelatele Cocolithophoridae, la care se adauga specii de
Acantharia si Tintinnidium si, in special radiolari, care se gasesc intre 350-5000 m.

Microorganismele din adancuri se caracterizeaza prin ritmul lent al activitatii metabolice,

datorata disponibilitatii reduse a nutrientilor, presiunii hidrostatice crescande in raport cu
adancimea si temperaturii scazute a mediului ambiant.

Pe baza unor experiente in situ, Jannasch si Wirsen (1977) au demonstrat ca la adancimea de

5300 m, nutrientii sunt degradati cu o viteza de 100 de ori mai mica decat la aceeasi
temperatura la suprafata. Timpul de generatie a bacteriilor la 5500 m este de 210 ore.
Presiunea ridicata influenteaza etapa initiala de legare a nutrientilor de membrana bacteriilor,
transportul intracelular, biosinteza proteinelor si activitatea respiratorie. Daca bacteriile ar
functiona cu particularitatile lor metabolice “normale“, ar utiliza intreaga energie si ar
determina moartea prin infometare a tuturor organismelor din ecosistemul marin.

In mediul marin, in absenta totala a plantelor verzi, functia de producator primar revine
integral algelor si bacteriilor fototrofe. Productia neta de materie organica prin fotosinteza
variaza in functie de temperatura apei, de concentratia nutrientilor, etc. si ar fi intre 0,03-10 g
C organic/m2/zi.
Degradarea substantelor organice in ocean

Se apreciaza (Jannasch si Taylor, 1984) ca 90-95% din totalul substantelor organice, produse
prin fotosinteza sunt degradate si reciclate in stratul superior, respectiv in cei 100-300 m de la
suprafata oceanului. Acest proces afecteaza, practic, totalitatea carbonului organic dizolvat
(DOC) si o parte din cel prezent in forma particulata (POC). Restul de 5-10% sunt materiale
organice prezente sub forma de particule, este depus prin sedimentare spre fundul oceanului,
cu o viteza care depinde in primul rand de densitatea si dimensiunea particulei.

Viteza teoretica de depunere a fitoplanctonului, ca si a agregatelor de particule floculate, care

constituie “zapada marina“ este apreciata la 0,1-1 m/zi, sau 1-50 ani pentru adancimea de
5000 m.

Un aport cu totul deosebit de C organic particulat este cel reprezentat de reziduuri fecale
provenite de la zooplancton, care sedimenteaza cu o viteza de 50-200 m/zi sau de la necton
(pana la 2700 m/zi).

Se apreciaza ca numai 1% din totalul de C organic produs prin fotosinteza ajunge pe fundul
oceanului. Cel mai putin degradate sunt fragmentele de tesuturi sau particule mari, ce ajung
ca atare pe fundul oceanului si la acest nivel sau pe parcurs sunt detectate si capturate de
animalele mari.

O situatie speciala o are “ploaia“ de particule fecale provenite de la zooplancton care

sedimenteaza, invelite fin de un strat de mucus populat de numeroase bacterii ce se
multiplica, utilizand materialele nedigerate de zooplancton. Pe parcursul sedimentarii lor
pana la fundul oceanului, aceste particule pot fi ingerate de mai multe ori de animalele
marine. Fecalele care ajung pe fundul oceanului devin o sursa de materie organica
disponibila pentru animalele mici, imobile si pentru microorganismele din sedimente.
Celulele microorganismelor sunt depuse la fundul marilor sub forma de celule moarte
nelizate (datorita inactivarii enzimelor in conditiile temperaturii scazute si a presiunii
ridicate), in stare de latenta, sau de celule “infometate“, cu metabolism foarte atenuat.
Nutrientii acumulati la fundul marii pot fi readusi la suprafata prin curenti ascendenti, dar
procesul este foarte lent, evaluat la mai multe mii de ani.

Substantele rezistente la degradare (lignina, resturile celulozice, lipidele) sunt depuse si se

acumuleaza pe fundul oceanului, unde, impreuna cu o serie de compusi rezultati din
degradare sau din bioconversie formeaza humusul marin.

Caracteristica fundamentala a apelor adanci si a sedimentelor organice, ca habitat pentru

microorganisme este oligotrofia.

Se recunoaste rolul esential al bacteriilor si al microorganismelor in mineralizarea

substantelor organice, asigurand refacerea nutrientilor necesari cresterii plantelor.
Mineralizarea completa este atinsa numai in prezenta O2. In anaerobioza, degradarea
substraturilor este incompleta.

O functie deosebit de importanta a bacteriilor este aceea de conversie a materiei organice

dizolvate in celulele bacteriene si reintroducerea acesteia in lantul trofic sub o forma
particulata (biomasa nutritiva), accesibila animalelor care se hranesc prin filtrare. Wright si
Hobby (1965) au demonstrat experimental capacitatea bacteriilor de a ingloba si asimila
compusii organici dizolvati in concentratii foarte mici, cu o mare eficienta. Aceasta
proprietate le confera un avantaj selectiv fata de microalgele heterotrofe in mediile acvatice
oligotrofe.
 Capitolul 2

Prezenţa microorganismelor în apele dulci

Apele dulci sunt mai puţin interconectate, drept urmare microorganismele respective au mai
multe caracteristici în comun cu cele terestre decât cu cele marine.

Microbiologia lacurilor

Lacurile sunt bazine acvatice stagnante, localizate în depresiuni ale scoarţei terestre cu origine
tectonică, vulcanică, glacială sau clastocarstică. În funcţie de concentraţia sărurilor, conţin apă
dulce, salmastră sau sărată. În funcţie de gradul de iluminare, lacurile cuprind mai multe zone cu
semnificaţie importantă pentru prezenţa microorganismelor şi activitatea acestora (fig. 6). Zonele
de suprafaţă primesc o cantitate de radiaţii solare ce permit dezvoltarea organismelor
fotoautotrofe şi fotosinteza. Sunt deci zonele cu cele mai favorabile condiţii pentru o
productivitate primară mare. Zona profundă situată sub nivelul de pă trundere eficientă a luminii
include un volum de apă dominat de organisme şi microorganisme din categoria producătorilor
secundari. La adâncimi mari se întâlnesc sedimentele bogate în nutrienţi particulaţi, care suferă
procesul permanent de depunere din straturile superioare. Aici se găsesc din abundenţă
microorganisme heterotrofe, care degradează materialul organic în aerobioză la suprafaţa
sedimentului şi în anaerobioză în părţile mai adânci ale acestuia

În lacurile cu apă dulce microbiota include practic toate categoriile de microorganisme:

eubacterii, actinomicete, ciano-bacterii, microfungi, microalge şi protozoare.

Bacteriile sunt în cea mai mare parte Gram-negative (85-95%), mobile, cu o morfologie diferită
(coci, bacili, vibrioni, spirili, filamente), izolate sau grupate, cel mai adesea nesporulate. Brock
(1966-1974) considera că majoritatea bacteriilor autohtone sunt asociate cu alte organisme. Cele
libere sunt în special alohtone, aflate “în drum” dintr-un loc în altul, apa jucând, ca şi aerul, un
rol important în dispersarea microorganismelor. Circulaţia bacteriilor pe distanţe mici este
asigurat ă de propria lor mobilitate, iar pe distanţe mari de curenţii orizontali, verticali, de
convecţie, etc.
 Alte cercetări (Pomeroy, 1980) susţin o concluzie complet diferită : numărul bacteriilor
asociate cu particulele în mediile acvatice este mult mai mic decât al bacteriilor libere, aceasta
fiind pusă pe seama hrănirii ciliatelor prin filtrare curăţind particulele de bacterii şi pe faptul că
cele mai multe particule ar fi inerte.

Numărul bacteriilor şi distanţa lor pe verticală înregistrează variaţii sezoniere mari. În lacurile
curate, numărul este maxim în momentul producţiei maxime de fitoplancton (primăvara şi
respectiv la sfârşitul verii şi începutul toamnei în regiunile temperate). Vara distribuţia este
influenţată de stratificarea termală. În lacurile poluate, saprofitele cresc toamna şi iarna. Dintre
genurile mai frecvent întâlnite sunt următoarele: Achrobacter, Acinetobacter, Bacillus,
Brevibacterium, Cytophaga, Flavobacterium, Micrococcus, Micromonospora, Nocardia,
Pseudomonas, Spirillum, Streptomyces, Vibria. Se adaugă microorganismele implicate în
ciclurile N, S, Fe, etc. Bacteriile fototrofe sulfuroase purpurii (Chromatiaceae) şi verzi
(Chlorobiaceae) sunt prezente în regiunile din adâncurile lacurilor dacă acestea conţin H2S şi
sunt încă suficient iluminate pentru a asigura fotosinteza anoxigenică. Cianobacteriile prezintă o
mare diversitate de specii în straturile superficiale de apă. Microfungii prezintă o mare
diversitate. Speciilor autohtone li se adaugă fungii din sol (Penicillium sp., Aspergillus sp.)
asociaţi cu materia organică străină. Foarte mulţi fungi sunt saprofiţi (Phycomycetes).

Levurile sunt reprezentate de specii de Candida, Cryptococcus, Rhodotorula, Torulopsis, etc.

Rheinheimer, 1985 adaugă listei microfungilor întâlniţi frecvent în lacurile cu apă dulce
numeroşi fungi imperfecţi, care se dezvoltă pe resturile vegetale în curs de descompunere.

Algele reprezintă principalii producători primari din lacuri (Chlorophyta, Bacillariophyta,

Chrysophyta, Euglenophyta, Xanthophyta). Dintre protozoare mai frecvent întâlnite amintim :
Amoeba, Paramecium, Didinium, Stentor, Vorticella, etc, ele având o dezvoltare corelată cu
numărul bacteriilor. Lacurile sărate sunt populate de un număr limitat de bacterii halotolerante ş i
în special halofile (optimum de salinitate 20-30%), care conţin vacuole cu gaze ce le permit
modificarea poziţiei pe verticala coloanei de apă şi pigmenţi carotenoizi, cu rol protector faţă de
intensitatea prea mare a luminii solare, care le colorează coloniile în roşu sau orange strălucitor.
Speciile frecvent întâlnite sunt : Halobacterium halobium, Halococcus morrhuae,
Chromobacterium maris-mortui, etc.

Procesele fizico-chimice variate din mediile acvatice naturale influenţează metabolismul de

sinteză şi degradativ al microorganismelor. La rândul lor, acestea au o influenţă considerabilă
asupra populaţiilor de organisme vegetale şi animale, ca şi asupra mediului respectiv. Acţiuni
mai importante ale microorganismelor sunt considerate a fi următoarele :

1).în cele mai multe medii acvatice, microorganismele fotosintetizante (alge şi cianobacterii) au
funcţia esenţială de producători primari majori, care asigură «fertilitate » apelor respective şi
existenţa vieţii la nivelul acestora;

2).bacteriile fototrofe (Anoxybacteria) sunt singurii producători primari în regiunile disfotice ale
apelor adânci în condiţii de iluminare slabă, în absenţă de O2 şi prezenţa H2S;

3).biomasa organismelor fototrofe, ca şi cea a microorganismelor heterotrofe are un rol esenţial

în dezvoltarea animalelor fitofage bacterivore;

4).capacitatea bacteriilor de a îngloba eficient nutrienţii aflaţi în concentraţii foarte mici în

mediile oligotrofe reintroduce, sub formă de biomasă în lanţul trofic, cantităţi semnificative de
COD, care altfel s-ar pierde.

În plus, capacitatea microorganismelor de a coloniza particulele de detritus iniţiază un lanţ

trofic cu rol în reciclarea nutrienţilor organici în ecosistem:

1) utilizând o gamă largă de substanţe organice şi anorganice din sol, resturi vegetale şi animale,
microorganismele introduc în reţeaua trofică autohtonă substanţe alohtone, îmbogăţind
ecosistemul oligotrof în nutrienţi;

2) microorganismele acvatice au un rol esenţial în conversia substanţelor vegetale şi animale în

materie anorganică;

3) microorganismele efectuând o serie de reacţii, modifică valorile de pH şi rH şi alte condiţii

esenţiale pentru existenţa vieţii în diferite zone ecologice ale mediilor acvatice;
4) microorganismele degradează unele substanţe ”recalcitrante” inaccesibile altor categorii de
organisme;

5) reprezintă o sursă de vitamine, factori de creştere, substanţe stimulatoare sau inhibitoare. Sunt
şi sursă pentru producerea de antibiotice, enzime, citostatice, etc.;

6) acţionează foarte eficient ca agenţi geochimici cu rol complex: în geneza zăcămintelor de

petrol, în diogeneza rocilor (proces fizico-chimic complex) în procesul de compactare a
particulelor depuse sub formă de sedimente cu transformarea lor în roci sedimentare, în depuneri
de compuşi ai Fe, Mn, S, etc.;

7) microorganismele acvatice au şi o serie de activităţi negative cum sunt cele legate de

procesele de biodeteriorare şi coroziune, care afectează navele, instalaţiile portuare, structurile
submerse, echipamentul de pescuit, etc. Ele pot contamina şi infecta unele bunuri cu importanţă
economică, sunt cauza unor boli produse la plante şi animale, alterează apa prin consumul de
oxigen şi producerea de hidrogen sulfurat. Microorganismele trebuiesc reţinute şi ca
reprezentând sursă de hrană în ecosistemele acvatice şi în maricultură.

Oligotrofia

Este capacitatea microorganismelor de a creşte cu viteză mare la concentraţii mici de substanţe

organice. Această proprietate le permite să domine în comunităţile bacteriene naturale din
bazinele acvatice. S-a propus gruparea bacteriilor oligotrofe (Kuznetsov, Dubinina şi Lopteva,
1979) în patru grupuri în funcţie de răspunsul lor faţă de substanţele organice din mediu:

1. Organisme care se dezvoltă la prima cultivare pe apa sterilizată provenită din bazinul studiat,
dar care nu se mai dezvoltă în recultivările ulterioare nici pe mediile sărate nici pe mediile
bogate;

2. Microorganisme care după cultivare în apa testată (sterilizată în prealabil) şi transferate pe

medii bogate cresc lent sau deloc. Ele încep să se dezvolte bine pe medii bogate în nutrienţi,
după recultivare pe apă sterilă sau agar, sărac în nutrienţi organici;

3. Bacterii izolate pe medii speciale, în principal sărace, sau chiar prin metode speciale de
izolare;
 4. Bacterii studiate la microscopul electronic, dar care nu au fost cultivate pe medii artificiale
(tabelul 2.1).

Bacteriile oligotrofe pe parcursul evoluţiei lor au dezvoltat mai multe mecanisme menite să le
asigure existenţa în concentraţii minime de nutrienţi:

- capacitatea de a îngloba cu mare eficienţă nutrienţii prezenţi în concentraţii minime în mediu ;

- prezenţa unor structuri specializate, cum este prosteca, reprezentând un avantaj adaptativ
important pentru fixarea pe diferite substraturi şi prin mărirea suprafeţei de absorbţie pentru
transportul intracelular al nutrienţilor

. Incapacitatea bacteriilor oligotrofe de a se dezvolta pe medii bogate în nutrienţi, s-ar datora,

probabil, producerii unor metaboliţi toxici. Cele mai multe microorganisme oligotrofe produc
H2O2, dar nu au catalaza pentru a o degrada. Importanţa acestui mecanism este demonstrată de
faptul că ele se pot dezvolta pe medii bogate dacă acestora li se adaugă o anumită cantitate de
catalază.

Capitolul 3

Prezenţa microorganismelor în apele curgatoare

Apele curgătoare repezi, în special viiturile, transportă frecvent microorganisme din sol la
distanţe mari. Ajunse în mări,acestea nu supravieţuiesc datorită salinităţii, temperaturii, presiunii,
diluţiei, etc.

Microbiologia apelor interioare

În această grupă intră studiul microorganisanelor care populează apele de suprafaţă curgătoare
sau stătătoare. Ea este denumită microbiologie a apelor interioare în raport cu microbiologia
marină. Apele interioare pot fi în mod frecvent utilizate ca sursă de apă pentru întreprinderile
industriale, pot constitui obiecte ale unor amenajări ale întreprinderilor piscicole, etc. În apele
interioare, microorganismele reprezintă un element indispensabil pentru descompunerea materiei
organice moarte şi pentru transformarea ei într-o formă asimilabilă pentru fauna şi flora acvatică.
Microorganismele participă în mod direct în procesul de transformare chimică a apelor,
determinând modificări ale substanţelor organice (prin descompunere), sinteze de substanţe
organice (cazul bacteriilor autotrofe şi chiar modificări ale substanţelor anorganice (cazul
bacteriilor sulfuroase, feruginoase, manganoase, etc.).

În apele interioare se întâlnesc în mod frecvent reprezentanţi ai următoarelor familii:

Bacillaceae, Micrococcaceae, Bacteriaceae, Pseudomonaceae, Mycromonosporaceae,

Chromobacteriaceae, Chromothiorodaceae, Ferribacteriaceae şi Spirochaetaceae.

Unele microorganisme pot servi ca indicatori referitori la caracterul calitativ şi cantitativ al

poluărilor. Astfel, Sphaerotillus indică poluarea cu substanţe azotoase, Cladothrix indică aportul
de hidrocarbonate, iar Leptothrix indică o apă cu caracter oligosaprob.

Microbiota apelor curgătoare

Bazinele naturale cu apă dulce prezintă diferenţe fizice şi chimice atât de mari încât crează o
varietate enormă de condiţii ecologice, care fac practic să nu existe două ape identice (G. Zarnea,
1994). Ca urmare, în mod corespunzător, compoziţia şi mărimea comunităţilor de
microorganisme care le populează şi care depind de aceste condiţii ca şi de interacţiunile cu
factorii biotici şi abiotici din mediu sunt tot atât de diferite.

În apele eutrofizate predomină, în general, Bacillus sp. şi Pseudomonas sp., iar în cele poluate
cu o microbiotă bogată, extrem de diversificată sunt frecvent întâlnite: Escherichia coli, Proteus
sp., Pseudomonas fluorescens, Sphaerotilus natans, Zooglea ramigera, Clostridium sp., etc.
 Concluzii

Pe baza criteriilor prezentate se pot desprinde câteva concluzii:

 în primul rând se poate aprecia că limitele cantitative preconizate pentru diferiţi

indicatori (chimici sau biologici) sunt uneori destul de aproximativi.
 în al doilea rând, utilizarea unui singur criteriu nu asigură o privire de ansamblu asupra
productivităţii biologice a ecosistemului studiat, parametru general prin care se poate
aprecia integralitatea biocenozelor şi transferul optim de substanţă şi energie în cadrul
lanţului trofic, ca factor intern determinant î dinamica nutrienţilor şi evolutia lacului pe
calea eutrofizării.

De aceea se impune studiul limnologic complex, pentru a surprinde atât caracteristicile

generale cât şi particularitatile de manifestare ale dinamicii elementelor biotice şi abiotice
ale mediului, pentru obţinerea unei imagini de ansamblu asupra stadiului trofic al
ecosistemului şi a prognozei evolutiei productivităţii lui.

Poluarea apei datorita agentilor biologici (microorganisme si materii organice fermentescibile)

duce la o contaminare puternica, bacteriologica a apei, care are drept urmare raspandirea unor
afectiuni cum sunt colibacilozele sau hepatitele vitale, febra tifoida. La aceasta categorie de
poluare, pe langa apele uzate urbane pot participa in mare masura industriile alimentare,
industria hartiei. Se considera, de exemplu, ca o fabrica de hartie de dimensiuni mijlocii
echivaleaza, in ceea ce priveste poluarea, cu un oras de 500.000 de locuitori. Nu mai putin
periculoase, sunt apele uzate provenite de la cresterea animalelor in marile complexe
agroindustriale, caracterizate de o foarte mare concentrare a animalelor pe spatii inchise, foarte
restranse.
 EFECTELE POLUARII APELOR

Un efect al poluarii apelor, deosebit de grav, este eutrofizarea lacurilor, numita si

'moartea lacurilor', ca urmare a cresterii fertilitatii acestora prin aport de elemente nutritive, mai
ales fosfati si nitrati, care favorizeaza proliferarea fitiplanctonului si a plantelor acvatice. Putin
cate putin, lacul se colmateaza, se ingusteaza si dispare.
Acolo unde poluarea atinge un anumit grad, de exemplu in porturi,se constata o saracire
generala a florei, care in anumite cazuri poate merge pana la disparitia oricarei forme de viata
vegetala. Flora marina este amenintata deoarece pelicula uleioasa formeaza un ecran si
impiedica  oxidarea apei. Se intelege de la sine ca flora din zona de coasta este cea dintai atinsa,
dar aceasta nu inseamna ca flora de pe fundul marii este in afara pericolului, deoarece uleiurile,
rascolite si iar rascolite de mare, se aglomereaza impreuna cu microorganismele si formeaza
sedimente care inabusa fundul marii.
Poluarea perturba, totodata, activitatile economice din zonele litorale. Se intelege de la
sine ca petrolul este dusmanul crescatorilor de stridii si al pescarilor, deoarece el poate face ca
pestii si testaceele sa devina necomestibile. Aceste maree negre aduc, fireste, un prejudiciu
considerabil si activitatilor turistice. In toate cazurile curatarea tarmurilor este foarte costisitoare.

Protectia apelor si a ecosistemelor acvatice:

Masuri:

 Inzestrarea cu sisteme de retinere si colectare a substantelor radioactive dinape reziduale;

 Construirea de statii sau sisteme de epurare specifice pentru apele reziduale ale unitatii
industriale in vedere are tineri isi neutralizarii reziduale ale unitatii industriale in vederea
retinerii si neutralizarii substantelor chimice potential toxice;
 Controlul depozitarii deseurilor solide, astfel incat acestea sa nu fie antrenate sau purtate
in sursele de apa de suprafata sau subterane
 Interzicerea evacuarii la intamplare a reziduurilor de orice fel care ar putea polua apa si,
in primul rand, a apelor reziduale, comunale si industriale. Acestea trebuie colectate si
indepartate prin sisteme de canalizare sau instalatii locale de colectare;
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Atlas R.M., 1987 - Diversity of microbial communities. În. Advancea microbial ecologz, vol.7
(Marshall K.C.ed.) Plenum Press, New Zork, 1-47;

Botnariuc N., Vădineanu A., 1982 – Ecologie, Ed.Did.şi Ped., Bucureşti; Măzăreanu C.,
Simalcsik F., 1982 – Microbiologia sedimentelor, o cale de reflectare a ecoluţiei producţiei
biologice a ecosistemelor acvatice lacustre, Pontus Euxinus, Studii şi Cercetări, Constanţa;
Măzăreanu C., Jâpa F., 1998 – Distribution of bacterioplankton in the Bicaz dam lake, St.
şi Cerc. Biol., 2, 209-214; Măzăreanu C., Jâpa F., 1999 – Microbiologia lacurilor de baraj din
bazinul râului Siret, Ed.Alma Mater, Bacău; Overbeck J., 1974 – Microbiology and
biochemistry, Mitt.Internat.Verein.Limnol., 20, 198-228; Popa Daniela, 2006 - APA - MEDIU
PENTRU MICROORGANISME, EDITURA UNIVERSITARIA, CRAIOVA, 978-973-742-
352-8, 360 pg. Teodorovici G., 1978 – Epidemiologia bolilor transmisibile, 75, 277, 318,
Ed.Med., Bucureşti;