1.

Poluanţii şi circulaţia lor în biosferă

Definirea noţiunii de poluare s-a făcut în diferite moduri, pornind de la

faptul că etimologic, a polua înseamnă a murdări, a degrada, a profana. Poluarea
poate fi definită ca o modificare defavorabilă mediului natural, care apare parţial
sau în totalitate ca urmare a activităţii umane, are efecte directe sau indirecte
asupra acestuia, alterând repartiţia fluxului de energie, nivelul de radiaţii,
compoziţia fizico-chimică a mediului natural şi abundenţa speciilor. Aceste
modificări pot influenţa omul direct sau indirect, prin intermediul produselor
agricole, apei şi altelor produse biologice, afectează obiectele fizice, posibilităţile
recreative ale omului şi urâţesc natura (Ramade, 1992).
Poluanţii sau substanţele poluante sunt produşi de origine naturală sau
artificială care, pătrunzând în diferite compartimente ale biosferei, produc
modificări fizico-chimice ale mediului natural, alterează fluxul de energie şi
nivelul de radiaţii la nivel global şi influenţează repartiţia şi abundenţa speciilor.
Poluanţii sunt răspândiţi în biosferă prin mecanisme specifice fiecărui
mediu de viaţă, sunt încorporaţi în biomasa organismelor vegetale şi animale şi îşi
măresc concentraţia în diferite verigi ale lanţurilor trofice printr-un mecanism
activ de bioconcentrare.

1.1.Clasificarea generală a poluanţilor

Clasificarea poluanţilor poate fi făcută după foarte multe criterii, de

exemplu:
- după natura agenţilor poluanţi: fizici, chimici, biologici;
- după modul ecologic de acţiune, adică după mediul în care sunt emişi şi locul
în care acţionează;
- după modul de acţiune asupra organismului animal: prin inhalaţie, ingestie,
cutanat, auditiv;
Se pare că nici una din aceste clasificări nu poate fi atotcuprinzătoare,
deoarece aceeaşi substanţă poate acţiona în diverse moduri şi în diverse medii. De
exemplu, mercurul prezent în sol poate trece în atmosferă sau în apă, el putând fi
ingerat odată cu alimentele sau inhalat sub formă de vapori.
După Ramade (1992), principalii agenţi poluanţi pot fi clasificaţi astfel:
- poluanţi fizici:
- radionuclizi (radiaţii);
- temperaturi ridicate;
- sunete şi vibraţii de joasă frecvenţă (infrasunete);
- poluanţi chimici:
- derivaţi gazoşi ai carbonului şi hidrocarburi lichide;
- detergenţi;
- materiale plastice;
- pesticide şi alţi compuşi organici de sinteză;
- derivaţi de sulf;
7
- derivaţi de azot;
- metale grele;
- fluoruri;
- particule solide şi aerosoli;
- substanţe organice fermentascibile;
- poluanţi biologici:
- contaminarea microbiologică a mediului cu bacterii şi viruşi;
- modificarea biocenozelor prin introducere de specii noi de plante şi animale;
- modificări estetice:
- degradarea peisajelor şi biotopilor naturali printr-o urbanizare excesivă sau o
amenajare rău aleasă;
- implantări industriale în biotopi naturali nemodificaţi sau puţin modificaţi de
om.

1.2. Circulaţia poluanţilor în biosferă

Substanţele poluante sunt răspândite în biosferă prin mecanisme specifice

fiecărei geosfere (apă, aer, sol), astfel că se impune prezentarea lor separată, în
funcţie de natura lor şi de mediu de dispersie. Majoritatea poluanţilor sunt
încorporaţi în biomasa organismelor vegetale şi animale prin mecanisme de
bioacumulare şi trec dintr-o verigă în alta a lanţului trofic din ecosisteme,
mărindu-şi concentraţia prin mecanisme de bioconcentrare.

1.2.1. Încorporarea poluanţilor în biomasă

Dispersia poluanţilor în biosferă nu este condiţionată numai de factorii

abiotici ce determină circulaţia lor în atmosferă, hidrosferă şi litosferă, ci ei pot fi
încorporaţi în organisme vegetale şi animale prin diverse procese metabolice,
pătrund în lanţurile trofice din ecosisteme, se integrează ciclului substanţelor în
biocenoze şi exercită o acţiune nefastă asupra speciilor vegetale şi animale.
Prin intermediul animalelor migratoare (peşti, păsări, mamifere) se
produce o dispersie activă a poluanţilor şi extinderea în acest mod a zonei
contaminate cu un anumit poluant, la distanţe mari de sursa de emisie.
Organismele vegetale şi animale au capacitatea, în diferite grade, de a
concentra poluanţii din mediu în biomasa proprie, acţionând ca adevăraţi
concentratori biologici. Multe organisme marine au capacitatea de a concentra din
mediu substanţe naturale existente în concentraţii foarte mici în apa mărilor şi
oceanelor. Astfel, alga Fucus concentrează în talul ei cantităţi însemnate de iod, în
sângele calmarilor sunt concentraţii ridicate de vanadiu, în hepatopancreasul
moluştei Pecten sunt concentrate cantităţi mari de cadmiu.
Acelaşi fenomen are loc şi cu poluanţii sintetici, precum substanţele
organice de sinteză sau radionuclizii. Observaţii asupra procesului de concentrare
a poluanţilor în biomasa organismelor animale şi vegetale datează de cel puţin 50
de ani. Foster (1954), releva că fitoplanctonul de pe coastele Columbiei are un
8
nivel de radioactivitate de mii de ori mai mare decât al apei în care trăieşte. Hant
şi Brishoff (1960) constată că fitoplanctonul dintr-un lac din California conţine
insecticidul TDE în concentraţie de 360 de ori mai mare decât cea din apă.
Aceleaşi caracteristici le au şi plantele terestre. Bryant (1957) găseşte în
gramineele din unele pajişti din Marea Britanie o concentraţie de Sr90 de peste 20
de ori mai mare decât în solurile pe care creşteau acestea. Plantele de cultură,
precum morcovul şi salata, pot concentra în biomasă cantităţi însemnate de
substanţe minerale şi organice, în special pesticide.
Această mare putere de concentrare a poluanţilor în biomasă se manifestă
şi la animalele terestre şi acvatice. Râmele pot acumula în organismul lor
concentraţii de DDT de zeci de ori mai mari decât cea existentă în humusul din
sol. Molusca bivalvă Crassostrea virginica poate acumula în organism DDT în
proporţie de 70.000 de ori mai mare decât în apa în care trăieşte.
În general, majoritatea vieţuitoarelor au capacitatea de a acumula în
organismul lor substanţe nebiodegradabile sau greu degradabile, dar sunt relativ
puţine cele care pot concentra foarte mult aceste substanţe, ducând la un fenomen
de amplificare biologică a poluării în ecosisteme. Factorul de concentrare al unui
poluant, adică raportul dintre concentraţia poluantului în ţesut şi concentraţia lui
în mediu, este cu atât mai mare cu cât acea substanţă este mai greu metabolizabilă.

1.2.2. Concentrarea poluanţilor în lanţurile trofice

Pornind de la acumularea poluanţilor în biomasa producătorilor primari, se

constată că în lungul lanţurilor trofice are loc o creştere treptată a concentraţiei
substanţelor toxice, care ajunge în cantităţi maxime în biomasa prădătorilor, aflaţi
la capătul acestor lanţuri trofice.
Robinson (1987), studiind un lanţ trofic din Marea Nordului, în care apa
era contaminată cu insecticidul Dieldrine în concentraţii nedecelabile, constată că
în ficatul cormoranilor insecticidul avea o concentraţie de 1600 ori mai mare decât
cea din fitoplancton (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1. Concentrarea insecticidului Dieldrine într-un lanţ trofic marin

(după Robinson, 1987)

Dieldrine
Nivel trofic Organisme
(ppm)
I Fitoplancton 10-3
II Zooplancton 1,5-2 · 10-2
Crustacee
III 3 · 10-2
Peşti microfagi
Peşti carnivori
IV 1-2 · 10-1
Pescăruşi
1,2 (în ouă)
V Cormorani
1,6 (în ficat)
9
 În ecosistemele limnice poate fi pusă în evidenţă concentrarea unor metale
grele în lanţurile trofice. Pornind de la o concentraţie a mercurului în apă abia
decelabilă (sub 0,1 ppb), în biomasa fitoplanctonului mercurul ajunge la 10-100
ppb, se concentrează în zooplancton la 100-500 ppb, iar în carnea peştilor
carnivori poate ajunge până la 4 ppm (fig. 1.1).
La Minamata, în Japonia, în anul 1956 a avut loc un fenomen de intoxicare
cu mercur, concentrat în lungul lanţurilor trofice marine, ce a dus la moartea a
câteva sute de persoane şi invaliditatea altor câteva mii. Ui (1972) arată că în
ţesuturile peştilor cu care se hrăneau pescarii, concentraţia mercurului era de
500.000 de ori mai mare decât în apa mării.

Figura 1.1. Încorporarea şi concentrarea mercurului într-o biocenoză limnică

(după Ramade, 1972)

Contaminarea laponilor cu Sr90 şi Cs137 ca urmare a concentrării

radionuclizilor în lungul lanţului trofic licheni → reni → laponi a fost studiată de
Miettinen (1965), care arăta că aceste populaţii erau supuse la doze de radiaţii de
35 de ori mai mare decât locuitorii din Helsinki, datorită consumului de carne şi
lapte de ren. Coeficientul de acumulare a Sr90 şi Cs13 în licheni este deosebit de
mare datorită particularităţii solurilor din tundră. Lichenii care trăiesc pe aceste
soluri foarte sărace în săruri minerale nutritive mobilizează rapid radionuclizii de
stronţiu şi cesiu, analogi calciului şi potasiului prin proprietăţile lor chimice şi îi
încorporează în biomasă, astfel încât concentraţia lor este de mii de ori mai mare

10
decât a solurilor. În organismul renilor, care se hrănesc cu licheni, are loc o nouă
concentrare, apoi laponii se contaminează în urma consumului de lapte şi carne de
ren.
Cercetări similare au fost efectuate în Alaska şi au pus în evidenţă o
concentrare a Cs137 în lungul lanţului trofic licheni→caribu→eschimoşi. În
ţesuturile de caribu concentraţia de radiocesiu era de trei ori mai mare decât în
licheni, iar în ţesuturile eschimoşilor de două ori mai mare decât în carnea de
caribu cu care se hrăneau aceşti oameni.
Dacă figurăm sub formă de piramidă concentraţia anumitor poluanţi care
contaminează specii situate la diferite nivele trofice într-o biocenoză, se constată
că aceasta are un aspect invers faţă de piramida biomasei (figura 1.2).
carnivore 2 carnivore 2

carnivore carnivore 1
erbivore erbivore
plante
plante
A B
Figura 1.2. Piramida biomasei (A) şi piramida concentraţiei poluanţilor (B)
într-un ecosistem.

Există o diferenţă între fenomenul de bioacumulare a poluanţilor şi

bioamplificare a poluării. Dacă majoritatea poluanţilor sunt susceptibili de a fi
absorbiţi de organismele vii şi acumulaţi în corpul lor, numai o parte din aceştia
pot determina fenomene de bioamplificare în lanţurile trofice. În acest sens se pot
distinge trei situaţii:
- cazul elementelor biogene şi a unor săruri indispensabile fiinţelor vii,
când are loc un transfer de la un nivel trofic la altul, fără creşterea concentraţiei în
lungul lanţului trofic;
- cazul radionuclizilor şi a unor substanţe puţin biodegradabile, când se
produce un fenomen de bioamplificare în lanţurile trofice;
- cazul substanţelor incapabile să traverseze bariera intestinală a
animalelor, precum plutoniul, când se observă o scădere a concentraţiei
poluantului în lungul lanţului trofic.

11
 2. ACŢIUNEA ANTROPICĂ ASUPRA MEDIULUI

Acţiunea devastatoare a omului asupra naturii a început încă din paleolitic,

odată cu folosirea focului ca modalitate de extindere a suprafeţelor de păşunat şi
ca tehnică de vânătoare. Este începutul distrugerii covorului vegetal primitiv şi a
faunei mari.
Practicarea agriculturii, încă din neolitic, a însemnat o nouă imixtiune a
omului în natură, cu consecinţe deosebit de grave: eliminarea covorului vegetal
primitiv de pe suprafeţe întinse şi înlocuirea lui cu un număr mic de specii de
plante cultivate, modificarea productivităţii solului până la deşertificare totală prin
cultivarea unor terenuri cu structură fragilă, prin irigare necontrolată şi
suprapăşunat, precum şi modificarea zoocenozelor naturale prin eliminarea faunei
mari erbivore, considerată concurentă la hrana animalelor domestice.
Civilizaţia tehnologică contemporană a însemnat, din păcate,
transformarea radicală a raporturilor dintre om şi natură, cu consecinţe
dezastruoase asupra tuturor componentelor biosferei: reducerea diversităţii
biocenozelor, ruperea circuitului substanţelor în natură, modificarea fluxului
energetic global.
Adevărata explozie demografică umană din secolul al XX-lea, poate fi
considerată un fenomen de amploarea marilor catastrofe geologice care au afectat
planeta. Consecinţele acesteia nu sunt greu de anticipat: epuizarea rezervelor
energetice şi de materii prime, reducerea rezervelor de apă dulce şi a celor
alimentare.

2.1. Omul primitiv şi alterarea mediului

Odată cu apariţia lui Homo sapiens, a apărut pe Terra prima specie de

animal a cărui impact asupra biosferei constituie o sursă potenţială de
dezechilibru, exercitând asupra mediului o acţiune destructivă, fără egal în istoria
planetei. Omul apare ca unic responsabil de degradarea biosferei, deşi după
părerea multor antropologi el n-a atins încă apogeul evoluţiei sale.
Strămoşii noştri din paleoliticul inferior, puţin numeroşi, făceau parte
integrantă din ecosistem, ca şi celelalte specii de vieţuitoare, fiind inclus în ciclul
global al circulaţiei materiei şi energiei. Odată cu utilizarea focului ca modalitate
de vânătoare, omul din paleolitic a exercitat asupra mediului natural o acţiune
devastatoare care a început cu distrugerea covorului vegetal. În acest fel au fost
distruse în Africa şi Europa suprafeţe întinse din pădurile primitive, care nu au
mai regenerat niciodată.
În diverse regiuni ale Africii, Asiei şi Americii au fost distruse prin
incendieri voite suprafeţe imense de păduri, în scopul formării de pajişti cu
graminee, care permiteau dezvoltarea unei faune copitate mai numeroase decât
cea din pădurile primitive. Astfel a avut loc extinderea savanei în Africa de Vest şi
Asia de Sud - Est, extinderea preeriilor în America de Nord.

12
 Vânătorii din paleolitic, folosind focul şi alte tehnici de vânătoare, au
redus puternic fauna de vertebrate mari care popula diferite regiuni ale globului.
În Africa tropicală, în pleistocen, a avut loc un adevărat masacru, care a făcut ca
în numai 50.000 de ani să dispară peste jumătate din speciile de animale mari care
trăiau la începutul acelei perioade. În Magreb, vânătorii din paleoliticul superior
au distrus, în numai 12.000 de ani, mai mult de 60% din fauna de mamifere mari
ce populau această regiune. În aceeaşi perioadă, paleoindienii din America de
Nord au decimat în întregime turmele de mamuţi.

2.2. Agricultura şi impactul ei asupra mediului

La începutul neoliticului, impactul omului asupra biosferei se acutizează

prin practicarea agriculturii şi creşterea demografică care i-a urmat. Dezvoltarea
agriculturii constituie prima mare perturbare a biosferei cauzată de om. Ea a dus la
modificarea zoocenozelor, crescând viteza de eliminare a faunei mari, considerate
de păstori concurentă la hrana animalelor domestice.
Extinderea agriculturii a exercitat o influenţă negativa asupra majorităţii
ecosistemelor terestre. Covorul vegetal primitiv a fost eliminat definitiv de pe
suprafeţe întinse, fiind înlocuit cu un număr mic de plante cultivate. Despăduririle
masive şi punerea în cultura a unor soluri fragile în regiunile temperate şi tropicale
au dus la distrugerea iremediabilă a unor suprafeţe întinse de teren.
Domesticirea animalelor, în neolitic, urmată de creşterea şeptelului, a avut
drept consecinţă distrugerea covorului vegetal prin suprapăşunat. În acest fel,
suprafeţe întinse au fost degradate până la deşertificare.
Cultivarea unor soluri fragile, cu o structură pedologică specială, irigarea
necontrolată şi fără discernământ, suprapăşunatul, s-au dovedit a fi practici
deosebit de dăunătoare, care au dus la modificarea productivităţii ecosistemelor.
Astfel de zone au fost supuse treptat aridizării, apoi deşertificării totale. Teritorii
întinse din sudul Palestinei, nordul Siriei şi Irakului, pe care acum 10.000 de ani
se practica o agricultură intensivă, sunt astăzi transformate în deşerturi.
Cultura cerealelor, creşterea animalelor şi mai apoi descoperirea unor
tehnici eficiente de conservare a cerealelor în silozuri etanşe, a permis trecerea de
la viaţa nomadă la cea sedentară a populaţiei şi apariţia primelor concentrări
umane. Dacă un vânător din paleolitic avea nevoie pentru a supravieţui de un
teritoriu de 20 km2, unui agricultor din neolitic îi sunt suficiente câteva hectare.
Chiar după apariţia primelor aglomerări urbane, majoritatea populaţiei
trăia din agricultură. Se poate spune că civilizaţia agricolă n-a modificat într-o
manieră semnificativă ciclul materiei şi fluxul energetic în biosferă, această formă
de societate s-a integrat în ansamblul fenomenelor ecologice naturale.
Impactul omului asupra naturii a rămas neschimbat, în esenţa sa, până la
începutul secolului al XVIII-lea, când se pun în practică diverse descoperiri
ştiinţifice ce vor determina apariţia civilizaţiei tehnologice contemporane.

13
 2.3. Impactul civilizaţiei tehnologice contemporane asupra biosferei

După descoperirea şi utilizarea primelor maşini industriale, la începutul

secolului al XVIII-lea, au apărut şi s-au dezvoltat în ţările europene numeroase
manufacturi. În agricultură au fost introduse noi plante de cultură şi s-au pus la
punct noi tehnologii de creştere a animalelor. Toate aceste transformări au
constituit prologul unor transformări radicale a raporturilor dintre om şi natura, ce
au devenit semnificative în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când începe
dezvoltarea industriei moderne.
Poluarea industrială începe să-şi facă simţită efectele, mai ales în zonele
din jurul exploatărilor de metale neferoase. În regiunea Swan Sea, la începutul
secolului al XVIII-lea, se constata contaminarea solului de către un atelier care
prelucra minereuri de zinc şi cupru, fapt ce a determinat dispariţia întregii
vegetaţii din zonă. Un fenomen asemănător are loc în Sicilia, datorită unei
instalaţii primitive de rafinare a sulfului. În preajma anului 1700, locuitorii
oraşului Finale din Italia dau în judecată un atelier care producea clorură de
mercur, pentru că deşeurile aruncate în apă au otrăvit numeroşi cetăţeni.
Se face simţită tot mai mult nevoia unor surse de energie mai eficiente
pentru funcţionarea atelierelor şi noilor mijloace de transport. Se trece treptat de la
surse de energie nepoluante (mori de apă, mori de vânt, tracţiune animală) la
folosirea în manufacturi a cărbunelui de lemn, ceea ce a dus la distrugerea unor
suprafeţe întinse de păduri în Europa de Vest.
De la începutul secolului al XIX-lea, în industria care se năştea, se trece de
la folosirea unor cantităţi din ce în ce mai mari de combustibili fosili, în special
cărbune şi petrol. Prin 1900, cărbunele acoperea cca. 90% din nevoile energetice
mondiale iar petrolul numai 4%. Ulterior cresc cantităţile de petrol şi gaze
naturale folosite ca surse energetice şi scad cele de cărbune, încât spre sfârşitul
secolului al XX-lea produsele petroliere acopereau peste 50% din nevoile
energetice mondiale.
Cantităţile de combustibili fosili utilizaţi în scop energetic au crescut
continuu şi într-un ritm alarmant. Se estimează că masa totală de combustibili
fosili arşi în 1990 pe plan mondial era echivalentă cu 10% din cantitatea de
energie solara fixată în fiecare an de toţi producătorii primari din ecosferă, sub
formă de compuşi organici. Din arderea combustibililor fosili în scopuri
energetice rezultă mase enorme de reziduuri de combustibili, care contaminează
grav întreaga biosferă, încât se poate afirma că producţia de energie este cauza
primordială a poluării mediului.
După 1945, chimia organică de sinteză a pus la dispoziţia oamenilor
produse cu un impact deosebit asupra mediului, precum masele plastice,
detergenţi menajeri, pesticide, fertilizanţi. Asistăm la o diversificare fără
precedent a poluanţilor chimici, însoţită de acumularea de cantităţi imense de
deşeuri în toate compartimentele biosferei.
Un alt participant activ la poluarea atmosferei este automobilul. Gazele de
eşapament conţin o multitudine de produşi toxici care sunt eliminaţi în mediu:
14
pentru fiecare litru de carburant consumat sunt eliminaţi 350 g de produşi toxici
diferiţi, iar 75% din plumbul conţinut în carburanţi se regăseşte în atmosferă, după
arderea acestora.
Poluarea nu este un fenomen punctiform, ci afectează suprafeţe din ce în
ce mai extinse şi la distanţele mari de sursele de emisie. Pot fi găsite fragmente de
masă plastică în plin ocean antarctic, la mii de kilometri de aşezările umane
Agenţi plastifianţi emişi în atmosfera marilor oraşe se regăsesc în corpul
animalelor din nordul Canadei. Pesticide, precum DDT, se regăsesc în carnea şi
grăsimea focilor şi morselor din Antarctica. Ca urmare, se poate spune că poluarea
a devenit un fenomen cu extindere planetară, care afectează întreaga biosferă.
După Fr. Ramade (1992), în societatea tehnologică contemporană structura
şi funcţiile “ecosistemului uman” sunt perturbate de trei procese majore, care tind
să neutralizeze puterea homeostazică a ecosistemului şi să strice într-un mod
iremediabil echilibrul său spontan: reducerea diversităţii biocenozelor, ruperea
circuitului substanţelor în natură şi modificarea fluxului energetic global.
Diversitatea biocenozelor se reduce treptat prin extinderea spaţiilor urbane,
artificializate, în biotopi naturali nealteraţi sau puţin modificaţi, prin
uniformizarea spaţiului rural datorită extinderii monoculturilor pe spaţii întinse,
prin distrugerea covorului vegetal spontan, restrângerea suprafeţelor împădurite,
prin modificarea în totalitate a habitatelor considerate neexploatabile pentru specia
umană, precum mlaştinile.
Ruperea circuitului substanţelor în natură are loc prin acumularea unor
cantităţi imense de deşeuri nereciclabile prin procese naturale de degradare şi
mineralizare, precum şi prin inhibarea acţiunii organismelor descompunătoare din
sol şi apă datorită poluării cu produşi toxici a acestor medii de viaţă. Apar în
mediu produşi de sinteză care nu pot fi descompuşi, deoarece nu există pentru
aceştia circuite naturale. De asemenea, omul a scos din litosferă, diverse minerale
sau metale, foarte puţin frecvente în litosferă precum mercurul sau aproape
absente în condiţii naturale şi pe care le-a dispersat în aer, sol şi apă în cantităţi
considerabile.
Modificarea fluxului energetic global constituie un alt proces major de
perturbare a biosferei, concretizat prin consumuri energetice exagerate în state cu
o civilizaţie industrială înfloritoare şi mai ales prin creşterea consumului energetic
global într-un ritm alert. Toate acestea duc la epuizarea resurselor energetice
neregenerabile în perioade scurte de timp şi la degradarea ireversibilă a mediului,
procese accelerate de creşterea demografică fără precedent care afectează astăzi
umanitatea.

2.4. Explozia demografică umană şi efectele sale asupra mediului

Dezvoltarea tehnologică a societăţii contemporane şi creşterea numerică a

populaţiei globului constituie astăzi principalii factori de degradare ai biosferei.
Explozia demografică umană din secolul al XX-lea este percepută de tot mai mulţi

15
ecologi ca un fenomen de amploarea marilor catastrofe geologice care au afectat
planeta (Dorst, 1965).
Istoria demografică a umanităţii este cunoscută în linii mari, în ciuda
absenţei unor documente istorice înainte de anul 1650 privitoare la numărul exact
al populaţiei planetei. Dacă se admite că primii reprezentanţi ai genului Homo au
apărut acum 2 milioane de ani, se poate estima că de la apariţia sa pe planetă şi
până astăzi Pământul a fost populat de 60 – 100 de miliarde de fiinţe umane.
Efectivele de australopiteci şi paleoantropoizi din Africa nu au depăşit
125.000 de indivizi în decurs de 1 milion de ani. În paleoliticul mijlociu (cca.
100.000 ani), se ajunge la cifra 1 milion de indivizi, iar la finele paleoliticului
superior (cca. 10.000 ani) populaţia umană este apreciată la 5 milioane de
locuitori.
Odată cu naşterea civilizaţiilor sedentare se constată o puternică creştere
demografică încât acum 2000 de ani, pe vremea Imperiului Roman, populaţia
Terrei ajunge la 150 de milioane de oameni. De la începutul creştinismului şi până
la începutul perioadei moderne, populaţia planetei a crescut de 3,6 ori, ajungând la
cca. 545 milioane de locuitori în 1650. În această perioadă efectivele populaţiei
umane au crescut cu fluctuaţii mari determinate de trei factori importanţi: război,
foamete, epidemii.
În secolul al XVIII-lea se continuă creşterea demografică datorită măririi
cantităţilor de produse alimentare obţinute prin introducerea în cultură a unor noi
plante precum cartoful şi prin utilizarea unor tehnologii agricole mai eficiente.
Totuşi, creşterea populaţiei s-a făcut în salturi datorită numeroaselor războaie şi
mai ales foametei.
În 1810, populaţia umană număra 1 miliard de locuitori, ca apoi creşterea
populaţiei să se facă într-un ritm foarte rapid: 2 miliarde în 1930, 4 miliarde în
1975, 5 miliarde în 1987, ca la sfârşitul anului 1999 populaţia planetei să ajungă la
6 miliarde de locuitori. În fiecare secundă se nasc 2 oameni, 78 milioane pe an,
din care 52% sunt fete şi 48% băieţi (tabelul 2.1.).

Tabelul 2.1. Evoluţia populaţiei umane în ultimii 350 de ani

Anul Numărul populaţiei (milioane)

1650 470 – 545
1800 813 – 1.125
1850 1.128 – 1402
1950 2.486
1965 3.289
1985 4.842
2000 6.251

Privind istoria creşterii demografice umane, se constată că actualmente pe

Terra trăiesc 5% din efectivele umane care au populat planeta de-a lungul
timpului. Este evidentă o reducere puternică a timpului de dublare a populaţiei pe
16
glob. Dacă durata de dublare a populaţiei de la 1 miliard (1810) la 2 miliarde
(1930) a fost de 120 de ani, următoarea dublare de la 2 la 4 miliarde (1975) s-a
făcut în numai 45 de ani. O nouă dublare a populaţiei la 8 miliarde ar putea avea
loc în 2025, deci intervalul s-ar putea scurta la numai 38 de ani.
Ritmul mediu de creştere al populaţiei globului este estimat la 1,8 – 1,9%
pe an, cu mari diferenţe de la o zonă la alta: 0,3% pe an în Europa, 0,7% pe an în
SUA, 0,9% în Rusia, 2,1% pe an în America de Sud, 2,9% pe an în Africa.
Recordul creşterii demografice se înregistrează în Kenya, cu un ritm de creştere
anuală de 4,1%, deci o dublare a populaţiei în 17 ani.
Examinând repartiţia populaţiei mondiale în plan geografic se constată
existenţa a cinci mari zone, din punct de vedere demografic:
- Europa – densitate mare a populaţiei, viteză de creştere slabă;
- Siberia, America de Nord şi de Sud, Oceania – densitate mică, ritm de
creştere redus;
- America Centrală, Africa, Orientul Mijlociu şi Apropiat – densitate
medie, ritm de creştere accelerat;
- China – densitate mare şi creştere moderată;
- India şi Asia de Sud – Est – densitate mare, creştere puternică.
În România, cel mai mare efectiv uman s-a înregistrat în 1990 când
populaţia ţării a ajuns la 23.200.000 locuitori. În următorii ani populaţia a scăzut
ajungându-se în 1998 la 22.458.000 de locuitori. Cauzele scăderii populaţiei în
România par a fi schimbarea comportamentului demografic datorită situaţiei
economice precare fapt ce a dus la cel mai scăzut coeficient de natalitate din acest
secol, creşterea mortalităţii în special infantile, creşterea ponderii populaţiei
vârstnice, înrăutăţirea stării de sănătate a populaţiei şi fenomenului de emigrare în
special a tinerilor.
Cauzele suprapopulaţiei umane la nivel global sunt multiple. Scăderea
nivelului de mortalitate la toate vârstele şi în special scăderea mortalităţii infantile
pare a fi o cauză esenţială. În ţările cu civilizaţii înfloritoare, mortalitatea infantilă
a ajuns la limite foarte scăzute: 9,4‰ în Anglia, 8,1‰ în Franţa, 6,8‰ în Japonia,
6,4‰ în Suedia.
Speranţa medie de viaţă a crescut continuu datorită progreselor înregistrate
de medicină, ameliorării condiţiilor de viaţă, mai ales în mediul urban, progreselor
tehnologiilor agricole care asigură cantităţi îndestulătoare de hrană. De-a lungul
timpului speranţa medie de viaţă a crescut continuu: 18 ani în neolitic, 25 de ani în
vremea Imperiului Roman, 30 de ani în Evul Mediu, 50 de ani în 1900 şi 77 de ani
în Suedia, 1978.
O altă cauză a creşterii populaţiei constă în structura pe vârste a populaţiei
globului: peste jumătate din populaţie este formată din indivizi apţi să aibă copii,
deci să mărească populaţia Terrei.
Tendinţele demografice ale umanităţii par a fi cele ale unei stabilizări
treptate a numărului de locuitori ai planetei, la jumătatea secolului al XXII-lea la
circa 10 miliarde (varianta minimă), 12 miliarde (varianta medie) sau chiar 16
miliarde (varianta maximală) (tabelul 2.2.). Se constată, de asemenea, tendinţa
17
unei urbanizări excesive: în anul 2025 circa două treimi din populaţia globului va
trăi în oraşe, din care o treime în oraşe cu peste 1 milion locuitori.

Tabelul 2.2. Tendinţa evoluţiei populaţiei umane în următorii 150 de ani

Varianta minimă Varianta medie Varianta maximă

Anul
(miliarde locuitori) (miliarde locuitori) (miliarde locuitori)
2000 6,0 6,5 7,7
2050 9,2 11,1 13,8
2150 9,8 12,4 16,0

Unii experţi în demografie, mai pesimişti, consideră că populaţia va

continua să crească exponenţial, confirmând tezele lui Malthus, care încă în 1798
arăta că această creştere fără limite a populaţiei umane va conduce la o foamete
catastrofală, deoarece puterea de creştere a populaţiei este infinit mai mare decât
puterea Pământului de a produce cele necesare existenţei omului. În timp ce
numărul oamenilor creşte în progresie geometrică, resursele alimentare nu pot
creşte decât liniar, în anumite limite, determinate de suprafeţele agricole
disponibile.
Cei mai optimişti ecologi susţin că omenirea va intra într-o fază de
tranziţie demografică, urmată de o stabilizare treptată a numărului populaţiei,
părere bazată pe exemplul Europei care a demonstrat în ultimul secol că explozia
demografică nu este un fenomen de neoprit.

2.5. Reducerea diversităţii biocenozelor

Încă de la apariţia lui, omul a acţionat asupra vieţuitoarelor care-l

înconjurau. Primele victime, se pare că au fost animalele care-i serveau ca hrană,
urmate de vegetaţia primitivă, care a căzut pradă focului. Au fost eliminate astfel
numeroase specii de erbivore mari şi de carnivore. Treptat, acţiunea distructivă s-a
extins asupra pădurilor primitive, care au fost transformate în păşuni sau terenuri
agricole.

2.5.1. Distrugerea vegetaţiei primitive

Distrugerea covorului vegetal primitiv a început încă din paleolitic, prin

folosirea focului ca modalitate de vânătoare şi a continuat, într-un ritm alert, în
neolitic odată cu începutul practicării agriculturii şi creşterii animalelor, prin
defrişări masive de pădure şi transformarea acestor zone în terenuri agricole sau
păşune.
O cauză importantă în reducerea suprafeţelor împădurite o constituie
utilizarea lemnului ca materie primă şi sursă de energie, deşi randamentul
energetic al lemnului nu depăşeşte 25%. În Europa, între secolele al XVI-lea şi al
XIX-lea, s-au făcut tăieri masive de pădure pentru producerea de cărbune de lemn,
18
utilizat la prelucrarea metalelor. De altfel şi astăzi, în ţările subdezvoltate, peste
50% din producţia de lemn este folosită ca sursă energetică.
Consumul mondial de lemn s-a mărit fără încetare. În ultimii 50 de ani
consumul de lemn a crescut de peste 4 ori, de la 700 milioane/m3/an în 1952 la
peste 3 miliarde/m3/an în 2000. Pe lângă reducerea suprafeţelor împădurite,
datorită faptului că ritmul tăierilor depăşeşte ritmul de creştere al arborilor, se
constată şi o degradare calitativă a acestora, deoarece în unele zone, plantaţiile
naturale de specii autohtone valoroase au fost înlocuite cu specii repede
crescătoare, precum pinul sau eucaliptul, aduse din alte regiuni biogeografice, dar
care au o valoare economică mai redusă.
Dezvoltarea agriculturii a constituit, de asemenea, o cauză însemnată a
reducerii suprafeţelor de pădure. Odată cu apariţia şi dezvoltarea comunităţilor
umane sedentare, pădurile încep să fie tăiate sistematic pentru mărirea suprafeţelor
agricole şi pentru extinderea zonelor de păşunat. Regiunile cu cele mai vechi
civilizaţii precum China, India, bazinul mediteranean, Mexicul au cele mai reduse
suprafeţe de pădure. De exemplu, în China suprafeţele de pădure nu reprezintă
acum decât 10% din suprafaţa ţării.
În Europa, un raport FAO din 1985, estima că suprafaţa de pădure (fără
Rusia) reprezintă cca. 159 milioane de hectare, adică 33% din suprafaţa
continentului. În realitate, mare parte din suprafeţele împădurite se găsesc în
Scandinavia şi în Europa de Est, în timp ce în Europa Centrală şi de Vest aceste
suprafeţe sunt mult mai mici.
Incendierea repetată a pădurilor mediteraneene pentru mărirea suprafeţelor
agricole sau pentru transformarea acestora în zone de păşune a dus la apariţia unor
ecosisteme degradate, populate cu arbuşti din specii xerofile, care nu formează un
covor compact, ci lasă locuri goale ce vor fi supuse unei intense eroziuni eoliene
şi hidrice.
Reducerea suprafeţelor de pădure mediteraneană a fost favorizată şi de
păşunatul intens al animalelor în pădure, prin consumul puieţilor tineri şi
împiedicarea regenerării pădurii. Acţiunea conjugată a acestor factori a făcut ca în
aceste zone pădurea actuală să nu reprezinte decât 5% din pădurile primitive. În
acest fel, deşertul s-a întins pe suprafeţe altădată împădurite în Magreb, în
Orientul Apropiat, în Pandjab (India).
Pădurile tropicale sunt cele mai afectate ecosisteme de acţiunea directă a
omului. La începutul anilor ’80 FAO estima suprafaţa acestor păduri la 11,6
milioane km2 dar viteza lor de dispariţie era evaluată la 157.000 km2/an. În acest
ritm, până în anul 2057 întreaga pădure tropicală ar dispare de pe Terra.
În Africa, numai 17% din suprafaţa continentului este acoperită cu păduri
deşi acum 1000 de ani pădurea ocupa peste 60%. În Africa de Est, extinderea
plantaţiilor de ceai, cafea, ananas şi alte plante care pot fi exportate, s-a făcut în
exclusivitate prin tăierea pădurilor tropicale vechi, care nu mai reprezintă astăzi
decât cel mult 2% din teritoriul Kenyei şi Tanzaniei. Se apreciază că din pădurea
tropicală africană iniţială nu mai există astăzi decât cel mult 40%.

19
 Marea pădure amazoniană este şi ea ameninţată grav. Coloniile de
agricultori instalate aici au început defrişarea unor suprafeţe întinse şi
transformarea lor în ferme agricole sau de creştere a animalelor. Numai în 10 ani
(1966-1975) au fost astfel defrişate 12 milioane de hectare de pădure. Datorită
unor particularităţi pedologice, solul zonelor despădurite este supus unei eroziuni
puternice, este rapid deteriorat, invadat cu ierburi care nu sunt consumate de vite,
încât în cel mult 10 ani aceste parcele sunt inutilizabile şi se reia defrişarea altor
suprafeţe de pădure.
Intervenţia directă a omului în mediul natural se manifestă întotdeauna
printr-o simplificare a ecosistemelor şi apariţia unei succesiuni de comunităţi a
căror biomasă şi diversitate este din ce în ce mai redusă, fenomen denumit serie
regresivă (de exemplu succesiunea pădure – stepă - ogor).

2.5.2. Reducerea diversităţii faunei

Reducerea diversităţii faunei terestre şi acvatice s-a produs de-a lungul

timpului prin trei procese majore:
- vânătoarea excesivă până la exterminarea anumitor specii;
- modificarea profundă sau dispariţia biotopilor la care erau adaptate
anumite specii;
- modificarea concurenţei intraspecifice în ecosisteme prin introducerea
de specii noi.
După World Wildlife Foundation (1988) cele mai grave acţiuni umane
care au dus la dispariţia speciilor sunt vânătoarea (38%), alterarea habitatelor
(30%) şi introducerea de specii străine în ecosistemele naturale (tabelul 2.3.)

Tabelul 2.3. Contribuţia unor acţiuni umane la extincţia vieţii sălbatice

(după World Wildlife Found., 1988)

Nr.
Factorul perturbator Ponderea (%)
crt.
1 Alterarea habitatelor 30
2 Vânătoarea pentru produse comerciale 20
3 Vânătoarea 18
4 Introducerea de specii străine 16
5 Combaterea dăunătorilor şi animalelor de pradă 7
6 Comerţ cu animale de agrement 5
7 Practici culturale şi religioase 2
8 Poluare 2

Vânătoarea a constituit şi constituie principalul factor de distrugere a

speciilor de animale terestre, proces început încă din pleistocen, fapt ce a avut ca
urmare dispariţia marilor mamifere. Cu excepţia carnivorelor mari, vânate datorită

20
pericolului potenţial ce îl reprezentau pentru om, celelalte specii au dispărut ca
urmare a vânătorii în masă în scopuri economice.
Numeroase specii de păsări şi mamifere au fost masacrate începând din
secolul al XIX-lea, ca urmare a descoperirii armelor de foc şi a folosirii
otrăvurilor, ca modalităţi de vânătoare. În acest mod, în America de Nord au fost
aproape exterminate în această perioadă două specii, care la începutul secolului al
XIX-lea numărau zeci de milioane de exemplare: cocoşul de preerie
(Tympanychus cupido) şi porumbelul migrator (Ectopistes migratorius). Ultimul
exemplar de cocoş de preerie a dispărut în 1932, iar ultimul porumbel migrator în
1914.
La începutul secolului al XIX-lea, în America de Nord, existau
aproximativ 60-100 milioane de exemplare de bizoni iar la sfârşitul secolului
numai 541 de exemplare. Protejarea acestei specii prin lege, încă din 1894, a făcut
ca astăzi efectivele de bizoni să se ridice la 30.000 de exemplare, existente în
parcuri şi rezervaţii.
Comerţul cu blănuri şi piei constituie cauza principală a reducerii
numărului de feline. Au fost vânate fără cruţare mii de exemplare de pantere,
gheparzi, tigri, jaguari, etc. Tot pentru piei au fost vânaţi şi cangurii. În Australia,
au fost perioade când au fost vânate circa 2 milioane de exemplare pe an.
Comerţul cu fildeşi este cauza unui adevărat masacru la care sunt supuşi
elefanţii africani (Loxodonta africana). Dacă în 1979 în Africa existau aproape 1,4
milioane de elefanţi în numai 7 ani numărul lor a scăzut la 760.000 de exemplare.
Numeroase specii de egrete, papagali, colibri, păsările paradisului au fost
vânate acerb pentru penele lor ornamentale. Alte specii de păsări şi mamifere sunt
capturate şi vândute ca animale de voliere sau pentru grădini zoologice private.
Recoltarea ouălor de păsări marine de către colecţionari sau pentru
prepararea unor mâncăruri sofisticate reprezintă o altă modalitate de scădere a
efectivelor şi de punere în pericol de dispariţie a unor specii.
Micşorarea numărului de rinoceri asiatici este pusă în legătură cu utilizarea
cornului ca produs afrodisiac sau în medicina tradiţională din unele ţări asiatice. În
acest fel, efectivele mondiale de rinoceri negri au scăzut de la 65.000 la începutul
anilor ’60 la numai 4.000 în 1985. La rinocerul alb efectivele sunt şi mai reduse,
cca. 500 de exemplare în Parcul Naţional Garamba din Zair.
O altă cauză a scăderii numărului de animale sălbatice o reprezintă
practicarea vânătorii ca “sport”. Aceasta a dus la scăderea alarmantă a efectivelor
de bizoni, urşi grizli şi cocori americani în America de Nord, feline şi ungulate în
Asia şi a altor specii de animale rare în Europa.
Multe specii de animale marine au dispărut tot ca urmare a vânării lor în
masă. Primele victime au fost mamiferele marine: sirene, foci, cetacee. Sirena lui
Steller (Hydromamalis stelleri), descoperită în anul 1712 în Marea Okhotsk, a fost
exterminată în întregime în numai 25 de ani. Datorită vânătorii excesive a dispărut
complet foca călugăr (Monachus tropicalis) din Caraibe, iar efectivul de foci din
Mediterană (Monachus monachus) era estimat în 1987 la numai 350 de
exemplare.
21
 La începutul secolului al XX-lea numărul de balene albastre (Baleinoptera
musculus) din Oceanul Îngheţat de Nord depăşea 200.000 de exemplare.
Vânătoarea acestei specii s-a făcut într-un ritm care a depăşit cu mult capacitatea
reproductivă a speciei. Numai în 1930 au fost vânate 29.400 de exemplare.
Numărul lor s-a redus atât de mult încât din 1964 s-a interzis prin legi
internaţionale vânătoarea acestei specii.
Vânătoarea cetaceelor a continuat însă cu alte specii de balene
(Baleinoptera physalus, Baleinoptera borealis, Megaptera noveangliae) şi
caşaloţi. Scăderea numărului de balene a dus la o creştere puternică a cantităţii de
krill din mările nordice, crustacee ce reprezentau cea mai mare parte de hrană
pentru aceste mamifere acvatice.
Creşterea necesarului mondial de hrană a dus la dezvoltarea flotelor de
pescuit şi la mărirea continuă a cantităţii de peşte capturat. În decurs de numai 37
de ani, cantitatea de peşte capturat a crescut de peste 4 ori: de la 20 milioane tone
în 1948 la peste 85 milioane de tone pe an în 1985.
Exploatarea raţională a peştelui din mediul marin implică păstrarea unui
echilibru între captura anuală şi efectivele de reproducători, în aşa fel încât să
existe posibilitatea refacerii stocurilor naturale de peşte. Supraexploatarea
rezervelor de peşte oceanic ameninţă multe specii valoroase de peşti, precum
sardina de Pacific (Sardinops coerulea), anchois-ul peruan (Engraulis ringens),
anchois de California (Engraulis mordax), etc.

2.6. Alterarea fizico-chimică a solului

Pe lângă efectele devastatoare asupra covorului vegetal primitiv, incendiile

din pădurile mediteraneene şi tropicale au afectat grav structura solului şi
capacitatea lui productivă. Datorită incendiilor, solul pierde o mare cantitate de
humus care este distrus prin ardere, precum şi o importantă sursă de azot, prin
distrugerea substanţelor organice de pe sol şi din sol. Are loc o solubilizare
masivă a elementelor nutritive din sol şi o creştere a pH-ului prin formarea de
compuşi minerali bazici. În acelaşi timp, are loc o diminuare a capacităţii de
reţinere a apei în sol. Îmbogăţirea solului cu minerale provenite din cenuşă nu este
decât aparentă deoarece, în cea mai mare parte, aceasta este antrenată rapid de
vânt sau spălată de ploi.
Practicarea unei agriculturi intensive pe soluri fragile, cu o structură
pedologică specială, poate duce la alterarea ireversibilă a solului. Aplicarea unor
tehnologii greşite de irigare a terenurilor, precum şi structura şi compoziţia
deosebită a unor soluri face ca în păturile superficiale ale acestora să se
concentreze o cantitate mare de săruri, în special clorură de sodiu, devenind
improprii agriculturii. Astfel de soluri deteriorate, numite soloneţuri, îşi pierd
fertilitatea şi sunt considerate irecuperabile pentru agricultură. Prin aceste tehnici
greşite de irigaţii au fost transformate în soloneţ, în ultimul deceniu, peste 2
milioane de hectare de teren în Pakistan, dar şi în alte zone precum India, Mali,
Algeria, etc.
22
 În urma despăduririi intensive în zone tropicale, cu umiditate mare şi
insolaţie puternică, are loc fenomenul de laterizare. Solurile lateritice apar ca
urmare a acţiunii conjugate a temperaturilor ridicate şi umidităţii abundente în
zonele despădurite, unde în straturile superficiale ale solului se acumulează
cantităţi mari de oxizi de fier şi aluminiu. Solurile îşi pierd astfel fertilitatea, devin
friabile şi sunt supuse unei puternice eroziuni hidrice. Astfel de procese au avut
loc în Gana, Dahomey, Nigeria, unde în urma tăierii pădurilor tropicale s-au
format sute de mii de km2 de soluri lateritice.
În zonele aride de stepă, cu sol nisipos sau constituit din particule fine
aluvionare, unde s-a încercat practicarea unei agriculturi intensive, a avut loc un
proces activ de eroziune eoliană. Furtunile de praf, tornadele şi turbioanele au
măturat milioane de tone de sol fertil, lăsând roca goală, nefertilă. Fenomenul se
manifestă pe teritorii întinse în Asia, bazinul mediteranean, America de Nord
(Texas, Oklahoma, Colorado, Dakota).
În urma tăierii pădurilor de pe versanţi, a folosirii focului pentru defrişare
şi a suprapăşunatului, solul este deteriorat grav prin eroziune hidrică. Stratul
superficial de sol fertil, bogat în humus, este spălat de ape, rezultatul fiind
diminuarea progresivă a productivităţii terenurilor.
În lipsa unor măsuri eficiente de combatere a eroziunii solului se estimează
că până în anul 2010 se va pierde cca. 20% din suprafaţa cultivabilă a lumii. În
fiecare an dispar din stocul mondial de terenuri cultivate circa 20 de miliarde tone
de sol fertil, adică 0,7% din stocul mondial.
Deşertificarea este ultimul stadiu de degradare a ecosistemelor terestre şi
reprezintă expansiunea biotopului deşertic în zonele aride şi semiaride ca urmare a
despăduririi, suprapăşunatului şi degradării solului printr-o agricultură intensivă,
necontrolată.
Fenomenul de deşertificare ameninţă o suprafaţă totală de aproape 50 de
milioane de km2, cu o populaţie de aproape 1 miliard de locuitori. În Africa, din
4,73 milioane de km2 ai suprafeţei sahariene, peste 88% este deja deşertificată.
Fenomenul este amplificat de creşterea de peste trei ori a populaţiei în ultimii 50
de ani şi de triplarea şeptelului de animale domestice. Din cauza suprapăunatului
circa 90% din suprafaţă altădată acoperită de păşune a devenit deşert.

2.7. Epuizarea rezervelor energetice şi de materii prime

O altă cauză majoră de dezechilibru în biosferă, datorată în special

exploziei demografice umane, o constituie consumul din ce în ce mai mare de
resurse energetice şi de materii prime industriale. Asigurarea societăţii umane cu
energie a devenit una din problemele majore ale lumii contemporane. Consumul
uriaş de combustibili fosili a declanşat acum 20 de ani criza energetică mondială.
Sursele de energie utilizate de omenire în societatea tehnologică
contemporană pot fi grupate în două mari categorii:
- surse neregenerabile, precum combustibilii fosili şi materialele radioactive;

23
 - surse regenerabile, inepuizabile, precum energia solară, energia geotermală,
energia hidrică şi cea eoliană.
În ultimii 150 de ani se constată o creştere rapidă şi continuă a consumului
de combustibili fosili, dar şi modificări calitative ale consumului, în sensul trecerii
treptate de la combustibilii solizi (cărbune de lemn şi cărbune de pământ) la
combustibilii lichizi (petrol) şi gazoşi (gaze naturale). De la jumătatea secolului al
XX-lea a început utilizarea unei noi surse de energie, energia nucleară.
De la originea sa şi până în 1860, adică timp de 1 milion de ani, se
estimează că umanitatea a consumat pentru nevoi energetice cca. 35 miliarde tone
echivalent carbon. În următoarea sută de ani consumul a fost de 10 ori mai mare,
adică 350 miliarde tone echivalent carbon. Numai în 1986 consumul mondial
energetic a fost de 11,6 miliarde tone echivalent carbon.
Ritmul de creştere a consumului energetic mondial la sfârşitul secolului al
XX-lea a fost estimat la 2,6-4,4% /an. În aceste condiţii de exploatare, rezervele
de cărbune ar putea fi epuizate în cca. 590 de ani, cele de petrol în circa 40 de ani
iar cele de gaze naturale în circa 55 de ani. Experţi ONU apreciau în 1986, la
nivel global, că aproape jumătate din totalul rezervelor de petrol descoperite erau
deja consumate, iar în America de Nord, aproape 80% din totalul rezervelor de
petrol descoperite şi tehnic exploatabile, fusese deja arse.
Criza energetică mondială este cu atât mai iminentă cu cât rezervele de
combustibili fosili sunt cantonate în zone relativ restrânse ale planetei. De
exemplu, rezervele mondiale de cărbuni sunt concentrate în proporţie de 75% în
trei regiuni ale globului: CSI (30%), America de Nord (27%) , China şi India
(18%). Rezervele de petrol sunt cantonate in proporţie de 85% tot în trei zone:
Orientul Apropiat, CSI, China iar cele de gaze naturale se găsesc în proporţie de
peste 70% în Orientul Mijlociu, CSI şi China.
Singura sursă energetică de durată pare să fie energia nucleară, dar pentru
producerea acesteia se vehiculează anual mii de km3 de minereuri, iar problema
depozitării deşeurilor radioactive în condiţii de securitate este departe de a fi
rezolvată.
Soluţia ecologică în privinţa producerii de energie este micşorarea
continuă a cantităţii de combustibili fosili utilizaţi ca sursă energetică datorită
impactului grav asupra mediului, a noxelor rezultate din arderea lor şi utilizarea
într-o măsură mai mare a surselor energetice naturale, practic inepuizabile:
energia solară, geotermală, eoliană, hidrică.
Pe baza unor date recente privind rezervele mondiale de minereuri
indispensabile activităţii industriale, se apreciază că în ritmul actual de exploatare
şi consum, rezervele de fluor, argint, zinc, mercur, plumb şi tungsten vor fi
epuizate în cel mult 50 de ani, cele de cupru şi nichel în 75 de ani, cele de fier în
cca. 200 de ani, iar cele de aluminiu şi crom în cel mult 300 de ani (Ramade,
1992). Prelungirea acestor perioade poate fi făcută prin reciclarea avansată a
acestor metale şi prin punerea la punct a unor tehnologii de utilizare a
minereurilor cu concentraţii reduse de elemente utile.

24
 Criza de minereuri utile devine iminentă şi datorită existenţei acestora în
zone strict limitate. De exemplu, rezervele mondiale sigure de fier (250 miliarde
de tone) sunt deţinute în proporţie de 80% de 4 state: CSI (44%), Canada (13,5%),
Brazilia (11,9%) şi Australia (6,4%).
În România, în ritmul de consum din 1990, petrolul şi gazele naturale vor
fi epuizate în circa 20-30 de ani, iar cele de cărbune în 75-100 de ani. Prin
funcţionarea celor 5 unităţi nucleare de la Cernavodă rezervele de uraniu pot fi
terminate în circa 20 de ani. Rezervele de minereuri de fier, mangan, aur, argint,
metale neferoase şi bauxită vor mai putea fi exploatate la nivelul actual perioade
de 7 până la 20 de ani. Disponibile pe termen mai lung sunt rezervele de substanţe
nemetalifere: sare, sulf, gips, feldspat, grafit, mică, diatomită, roci caolinice, etc.

2.8. Reducerea rezervelor de apă dulce şi alimentare

Un alt factor limitativ în dezvoltarea societăţii umane îl reprezintă

existenţa unei cantităţi reduse de apă dulce pe planetă, cantitate care se reduce
continuu prin acţiunea directă sau indirectă a omului.
Criza apei potabile la nivel planetar se datorează inegalităţii răspândirii pe
glob a surselor de apă dulce, consumului mare din zonele intens populate sau cu
civilizaţii industriale înfloritoare şi degradării continui a surselor de apă prin
poluare antropică.
Din volumul total al hidrosferei, 97,3% reprezintă apa marină şi 2,7% apa
dulce dar din aceasta peste trei sferturi este blocată în calotele polare.Volumul de
apă dulce disponibilă (ape continentale de suprafaţă şi ape freatice) reprezintă cca.
900.000 km3, dar masa hidrică utilizabilă (ape de precipitaţii şi din freatic ce ajung
în apele de suprafaţă) este de numai 14.000 km3/an, din care numai 9.000 km3/an
străbat zonele intens populate, restul de 5.000 km3/an sunt în zone slab populate,
deci foarte puţin folosite (tabelul 2.4).

Tabelul 2.4. Repartiţia apei pe glob

(Conferinţa ONU asupra apei, Mar del Plata, 1997)

Tipul de apă Volumul (miliarde km3) %

Oceane şi mări interioare 1,362 miliarde km3 97,3
Apă dulce 38 milioane km3 2,7
Total 1,40 miliarde km3 100
Cantonarea apei dulci pe glob
Calote polare şi gheţari 29,336 milioane km3 77,2
Apa subterană şi umiditatea solului 8,512 milioane km3 22,4
Lacuri şi bălţi 133 mii km3 0,35
Atmosferă 15,2 mii km3 0,04
Râuri 3,8 mii km3 0,01

25
 În diferite zone ale globului, cantitatea de apă dulce disponibilă este inegal
răspândită. Cele mai bogate ţări în apă dulce de pe glob sunt Brazilia (7400 mld.
m3/an), SUA (3429 mld. m3/an) şi Canada (3271 mld. m3/an).

Tabelul 2.5. Resursele potenţiale de apă dulce în diferite ţări ale globului
(în ordinea resursei specifice exprimată în m3/loc./an)

Resursa de apă (m3/loc./an) Resursa

Nr Populaţia
Ţara Ape de Ape specifică
crt Total (mil. loc)
suprafaţă subterane (m3/loc./an)
1 Canada 3271,1 2901,5 369,5 26,75 122.284
2 Norvegia 463,7 463,7 - 4,14 112.004
3 Brazilia 7403,7 7403,7 - 135,36 54.615
4 Bulgaria 208,0 205,0 3,0 9,22 22.549
5 Suedia 186,0 186,0 - 8,31 22.382
6 Argentina 583,2 583,2 - 30,56 19.083
7 SUA 3422,9 1908,9 1514,0 268,24 12.760
8 Irlanda 50,0 50,0 - 3,55 14.084
9 Austria 90,3 90,3 - 7,51 12.024
10 Ungaria 126,8 120,0 6,8 10,70 11.848
11 Elveţia 50,4 47,7 2,7 6,44 7.826
12 Rusia 1420,0 1277,0 143,0 198,0 7.176
13 Portugalia 72,9 68,9 4,0 10,54 6.916
14 Grecia 61,2 58,7 2,5 10,08 6.071
Cehia şi
15 92,5 90,0 2,5 16,00 5.781
Slovacia
16 Franţa 260,0 210,0 50,0 57,16 4.548
17 India 3221,8 3221,8 - 750,9 4.290
18 Turcia 201,4 191,9 9,5 49,29 4.086
Germania
19 199,0 162,0 37,0 59,33 3.354
(RFG)
20 Japonia 398,4 398,4 - 120,75 3.299
21 Italia 187,0 187,0 - 57,13 3.273
22 România 75,0 67,0 8,0 23,10 3.246
23 Anglia 129,8 120,0 9,8 49,83 2.604
24 Danemarca 13,0 13,0 - 5,12 2.539
Germania
25 34,0 34,0 - 16,77 2.027
(RDG)
26 Spania 76,0 76,0 - 38,54 1.971
27 Polonia 68,8 59,4 9,4 38,56 1.780
28 Belgia 13,4 12,5 0,9 9,97 1.344

În ceea ce priveşte resursa specifică de apă dulce, exprimată în m3/locuitor

/an, primele locuri în lume sunt ocupate de Canada (122.000 m3/loc./an), Norvegia
26
(112.000 m3/loc./an) şi Brazilia (55.000 m3/loc./an). La polul opus, cu cele mai
sărace rezerve de apă dulce, se găsesc mare parte din ţările Africii, ţări din Asia de
Vest şi de Sud, vestul SUA, Mexic, Australia şi o mare parte din ţările arabe.
Europa a trecut deja în rândul regiunilor deficitare de apă, cantitatea
raportată la numărul de locuitori fiind jumătate din media mondială de 8.000
m3/loc./an. Cele mai sărace ţări europene în apă dulce sunt Spania (1970
m3/loc./an), Polonia (1780 m3/loc./an) şi Belgia (1344 m3/loc./an). Cele mai
bogate ţări europene în apă dulce sunt Norvegia (112.000 m3/loc./an), Bulgaria
(22.000 m3/loc./an) şi Suedia (22.000 m3/loc./an). (tabelul 2.5.).
România se află în grupul ţărilor cu resurse relativ reduse de apă dulce,
faţă de media europeană de 4.000 m3/loc./an. Cantitatea totală de apă dulce
disponibilă (inclusiv Dunărea) este estimată la 216 mld. m3/an, din care 38 mld.
provin din apele de suprafaţă, 8 mld din apele freatice şi circa 170 mld. m3 din
Dunăre. Cantitatea de apă repartizată pe locuitor (resursa specifică) provenită din
apele interioare se cifrează la 1650 m3/loc./an, iar dacă se adaugă şi apele Dunării
atunci resursa specifică este de 3246 m3/loc./an (tabelul 2.6).

Tabelul 2.6. Resursele disponibile şi utilizabile de apă dulce din

România (Ministerul Mediului, 1996)

Disponibil Utilizabil
Resursa
(mld. m3/an) (mld. m3/an)
Ape de suprafaţă interioare 38 13
Dunărea 170-200 10
Ape subterane 8 3
Total 216 26

Adevărata explozie demografică din ultima jumătate a secolului al XX-lea,

însoţită de degradarea continuă a imense suprafeţe agricole, datorate în cea mai
mare parte omului, au făcut ca resursele alimentare disponibile pentru omenire să
fie relativ reduse, constituind un alt factor limitativ în dezvoltarea civilizaţiei
umane, în special din zonele subdezvoltate.
Europa Occidentală producea în 1950 circa 235 kg de cereale/loc./an, în
timp ce Africa producea 157 kg/locuitor/an. În numai 35 de ani, datorită utilizării
unei tehnologii avansate, Europa de Vest reuşea, la nivelul anului 1985, să
producă 500 kg de cereale/locuitor, în timp ce Africa ajungea la circa 200 kg
cereale/locuitor. Acest decalaj enorm se explică atât prin tehnologiile agricole
utilizate cât şi prin veritabila explozie demografică din ţările africane: în acest
interval de 35 de ani, populaţia Europei a crescut cu circa 20%, iar cea a Africii
s-a dublat. Actualmente, ţările dezvoltate, deşi au o populaţie de 22% din
populaţia globului, produc 60% din producţia de cereale, 66% din cea de carne şi
peste 75% din producţia de lapte
Studii al Băncii Mondiale arătă că sunt afectaţi de foamete circa 1 miliard
de oameni din Asia, Africa şi America Latină, din care peste 300 de milioane sunt
27
copii. Pentru aceştia, raţia calorică zilnică este sub 90% din minimum energetic
necesar pentru o activitate normală. Peste 200.000 de oameni, în majoritate copii,
sunt în fiecare an victime ale foametei.
Creşterea cantităţii de resurse alimentare s-ar putea face fie prin creşterea
suprafeţelor agricole cultivate fie prin creşterea eficienţei tehnologiilor agricole
folosite.
Actualmente, suprafaţa agricolă cultivată la nivel global este evaluată la
1,47 miliarde de hectare. Cei mai optimişti consideră că este posibilă o mărire a
suprafeţelor cultivate până la 4,1 miliarde de hectare. Alţi cercetători sunt de
părere că, în cel mai bun caz, este posibilă o mărire a suprafeţei cultivate de la
1,47 miliarde hectare la 1,54 miliarde hectare, restul fiind suprafeţe slab
productive, practic neutilizabile în acest scop.
Pentru acoperirea nevoilor alimentare ale omenirii creşterea eficienţei
tehnologiilor agricole ar trebui să se facă până la dublarea producţiilor agricole
obţinute astăzi, prin folosirea unor tehnologii agricole adecvate: fertilizare,
irigaţii, combatere biologică, soiuri de plante cu mare randament, etc.

28
 3. POLUAREA ATMOSFEREI

Dezvoltarea civilizaţiei industriale a dus la amplificarea fenomenului de

poluare a atmosferei, care a devenit un fenomen global. Asistăm la extinderea
rapidă a poluării din zonele industrializate spre cele mai îndepărtate zone,
considerate până nu demult nepoluate.
Atmosfera cuprinde mai multe zone care se succed în altitudine şi în care
presiunea descreşte progresiv: troposfera, stratosfera, mezosfera, termosfera şi
exosfera. Primele două straturi prezintă un interes deosebit din punct de vedere al
circulaţiei şi dispersiei poluanţilor.
Troposfera este pătura cea mai joasă a atmosferei, se întinde până la
altitudinea de 8 – 15 km şi cuprinde circa 80 – 90% din masa gazelor din
atmosferă. Temperatura scade progresiv şi rapid, ajungând la – 60o C la limita
superioară a troposferei, numită tropopauză, situată la 9 km la poli şi 15 km la
ecuator.
Stratosfera se întinde de la nivelul tropopauzei până la altitudinea de 35 –
50 km, aerul este rarefiat, iar temperatura atinge –85o C, chiar la 18 km deasupra
regiunilor ecuatoriale. În stratosferă, ozonul are concentraţii foarte ridicate,
formând pătura sau ecranul de ozon. Concentraţia maximă a ozonului în
stratosferă este atinsă la 30 de km în regiunea ecuatorială şi la 18 km în regiunea
polilor. Cantitatea de vapori de apă din stratosferă este foarte mică, datorită
temperaturilor scăzute la această altitudine.
În atmosferă compoziţia chimică a aerului este relativ constantă fiind
formată din azot (78,01%), oxigen (20,95%), argon (0,93%), bioxid de carbon
(0,032%) şi alte gaze (0,08%). Compoziţia chimică a aerului nu este statică, ci se
află într-un echilibru dinamic, rezultat din acţiunea organismelor vii asupra
atmosferei, hidrosferei şi litosferei sau din acţiunea unor fenomene din litosferă,
precum vulcanismul, asupra atmosferei.

3.1. Circulaţia poluanţilor în atmosferă

Substanţele poluante, care sunt introduse de om în atmosferă, pot fi

constituenţi naturali precum CO2, NO, SO2 şi care se adaugă cantităţilor prezente
în natură, proveniţi din vulcanism şi diferite procese biochimice naturale sau pot
avea origine artificială, precum radionuclizii, pesticidele şi diverse substanţe
organice de sinteză.
Poluanţii atmosferici, indiferent de starea lor de agregare, în circuitul lor
prin biosferă trec prin aer. Substanţele lichide circulă sub formă de aerosoli sau
sub formă de vapori, cele solide sub formă de pulberi fine, iar cele gazoase sub
formă de vapori. Datorită acestui fapt, mişcările atmosferice sub forma curenţilor
ascendenţi sau a vânturilor au rol fundamental în răspândirea agenţilor poluanţi în
biosferă. (figura 2.1).
La nivelul tropopauzei, în emisfera nordică, acţionează un vânt dominant
din direcţia vest, care bate cu o viteză de 35 m/s şi care face ca substanţele care
29
ajung la această altitudine să parcurgă un tranzit circumterestru în numai 12 zile.
Aceasta explică rapiditatea cu care particulele ajunse în troposferă, datorită
vulcanismului sau exploziilor nucleare, sunt dispersate în întreaga atmosferă
planetară.
Un rol important în dispersia poluanţilor în troposferă îl joacă şi curenţii
ascensionali, a căror viteză depăşeşte uneori 30 m/s. Mişcările orizontale ale
aerului pe direcţia vest-est, combinate cu mişcările ascensionale de la joasă
altitudine, generează un tip aparte de circulaţie atmosferică numită celula lui
Hadley, care permite schimbul de mase de aer între cele două emisfere, la nivelul
troposferei din regiunile ecuatoriale.

Figura 3.1. Schema circulaţiei poluanţilor în atmosferă

(după Goldsmith, 1995, modificat)

În stratosferă, circulaţia poluanţilor pe verticală este foarte lentă datorită

vitezei reduse a mişcărilor ascensionale ale aerului care nu depăşeşte câţiva
centimetri pe secundă. Din acest motiv, particulele care ajung în stratosferă pot
rămâne aici perioade de ordinul anilor.
Particulele nesedimentabile rămân în atmosferă perioade diferite de timp,
în funcţie de altitudinea la care au ajuns: 6 zile în păturile joase ale atmosferei, 30
de zile în troposferă, 4 luni în tropopauză, 2 ani în stratosferă.
Gazele care ajung în stratosferă rămân la această altitudine timp de 2-4
luni, deoarece nu există mecanisme biogeochimice eficace pentru ca aceste
substanţe să fie extrase din atmosferă, transformate şi apoi acumulate în apă şi sol.
30
Aşa sunt unii compuşi volatili de sinteză, care reacţionează slab în stare liberă şi
gazele rare, lipsite de reactivitate chimică, substanţe ce persistă în atmosferă
durate nedeterminate de timp.
În general, majoritatea poluanţilor atmosferei nu rămân perioade foarte
mari de timp în acest mediu. Compuşi gazoşi naturali precum CO2, SO2 sunt
antrenaţi de precipitaţii, transformaţi şi aduşi pe sol sau în apă. Particulele solide,
după o perioadă variabilă de timp, se sedimentează pe sol, fie se dizolvă în
precipitaţii şi cad pe uscat şi în Oceanul Planetar, de unde curenţii marini îi
dispersează în toată hidrosfera.

3.2. Poluanţii atmosferei şi modul lor de acţiune

Poluanţii atmosferici reprezintă toate substanţele străine mediului natural,

a căror variaţie de concentraţie în atmosferă este susceptibilă de a provoca un
efect dăunător organismelor vegetale sau animale sau mediului ambiant, în
general.
Poluarea atmosferei poate rezulta din modificări cantitative ale
concentraţiei unor constituenţi normali ai atmosferei precum bioxidul de carbon,
oxizi de azot şi ozonul, din modificări calitative ale compoziţiei atmosferei, prin
introducerea pe diferita căi a unor substanţe străine precum radionuclizii şi
substanţele organice de sinteză sau prin combinarea modificărilor cantitative cu
cele calitative.
Intensitatea poluării atmosferei este greu de apreciat, deoarece concentraţia
poluanţilor variază în funcţie de factorii meteorologici şi de condiţiile topografice
ale zonei şi datorită faptului că unele substanţe poluante, cu toxicitate iniţial
redusă, se pot transforma în substanţe foarte toxice sau se combină între ele dând
substanţe cu un grad mare de toxicitate. Este cazul bioxidului de sulf care se
oxidează la trioxid de sulf şi care în combinaţie cu apa formează acidul sulfuric,
cu acţiune toxică puternică. De asemenea, oxidul de azot, în prezenţa
hidrocarburilor saturate eliminate de motoarele cu ardere internă, formează
compusul peroxi-acil-nitrat (PAN), mult mai toxic decât poluanţii iniţiali din care
provine.

3.2.1. Originea şi clasificarea poluanţilor atmosferici

Principalele substanţe care poluează atmosfera pot fi împărţite în doua

grupe mari (tabelul 3.1):
- gazele, care reprezintă 90% din masa totală de emisii din atmosferă;
- particule solide (rar lichide, denumite şi aerosoli), ce reprezintă circa
10% din poluanţii atmosferei.
Poluanţii atmosferici rezultă în cea mai mare parte din utilizarea
combustibililor fosili pentru producerea de energie, dar şi din arderile din
industria metalurgică, din industria chimică, din industria cimentului.

31
 Tabelul 3.1. Principalii poluanţi ai atmosferei şi sursele lor de emisie
(Ramade, 1992)

Natura poluantului Sursa de emisie

1. Gaze
1.1. Bioxid de carbon
1.2. Monoxid de carbon
1.3. Hidrocarburi
1.4. Compuşi organici
1.5. Derivaţi de azot
1.6. Radionuclizi
2. Particule solide
2.1. Metale grele şi compuşi
minerali
2.2. Compuşi organici naturali şi
de sinteză
2.3. Radionuclizi
Vulcanism, respiraţie, combustibili solizi
Vulcanism, motoare cu ardere internă
Plante, bacterii, motoare cu ardere internă
Industria chimică, incineratoare de gunoaie,
bacterii, combustibili solizi
Bacterii, diferite combustii
Centrale atomice, explozii nucleare
Vulcanism, eroziune eoliană, activitate
industrială, motoare cu explozie
Incendii de pădure, industria chimică,
incineratoare de gunoaie, pesticide
Explozii nucleare

Prin funcţionarea centralelor nucleare şi din exploziile nucleare

experimentale rezultă cantităţi însemnate de radionuclizi care contaminează
atmosfera. Prin fermentaţia substanţelor organice se degajă cantităţi mari de gaze
bogate în hidrogen sulfurat şi alţi compuşi ai sulfului. Alţi poluanţi ai atmosferei
provin din funcţionarea motoarelor cu ardere internă.

3.2.2. Poluanţi gazoşi

Monoxidul de carbon este cel mai răspândit şi mai comun poluant al

aerului. Emisiile în atmosferă sunt estimate la 23 milioane tone / an şi are o
persistenţă maximă de 4 ani. În atmosferă, reacţionează cu oxigenul molecular
rezultând CO2 şi cu ozonul, dar viteza de reacţie este mică la temperatura şi
presiunea atmosferică.
Principalele surse de emisie de CO sunt centralele electrice pe cărbune,
petrol şi gaze naturale, motoarele cu ardere internă (1 – 4% din volumul gazului
de eşapament), industria metalurgică, industria petrochimică (cracarea catalitică a
petrolului), industria celulozei şi hârtiei. Cantităţi mari de monoxid de carbon se
produc şi din incendiile de pădure şi prin arderea deşeurilor în incineratoare.
Răspândirea unor cantităţi aşa de mari de monoxid de carbon în atmosferă
ar trebui să ducă la dublarea concentraţiei gazului la fiecare 4 – 5 ani, dar
fenomenul acesta nu are loc datorită oxidării CO la CO2 , cât şi altor procese de
îndepărtare a monoxidului de carbon din atmosferă.
Expunerea animalelor la concentraţii mari de monoxid de carbon produce
moartea prin formarea în sânge a compusului stabil carboxihemoglobina, care
blochează funcţia de transport a hemoglobinei. La om, intoxicaţiile cu CO produc
32
cefalee, oboseală, anorexii, insomnii, tulburări de memorie şi personalitate. La alte
animale, expunerea îndelungată la acest gaz a relevat apariţia unor modificări
morfologice de la nivelul creierului şi a inimii.
La plante, expunerea la concentraţii de CO de 100 ppm timp de trei
săptămâni nu a dus la modificări semnificative, dar la bacteriile fixatoare de azot,
după o expunere de 35 ore la 2000 ppm, s-a produs o inhibare a acestei funcţii.
Bioxidul de carbon se găseşte liber în atmosferă în proporţie de 0,03%,
principalele surse de emisie fiind diferitele procese de combustie, respiraţia
vieţuitoarelor şi descompunerea materiilor organice.
Procesele de combustie din centralele electrice pe cărbune şi petrol şi
întreprinderile siderurgice sunt cele mai importante surse generatoare de bioxid de
carbon. Din arderile combustibililor fosili în scopuri energetice se eliberează anual
în atmosferă cca. 5 milioane tone de CO2.
Din respiraţia vieţuitoarelor şi din descompunerea substanţelor organice se
produc cca. 21 miliarde tone CO2 /an, din care mare parte se consumă în
asimilaţia clorofiliană.
În mediul natural nealterat se menţine un echilibru relativ constant între
cantităţile de CO2 produse şi consumate de organisme, dar datorită creşterii
explozive a populaţiei umane, poluării industriale accelerate şi reducerii
suprafeţelor împădurite s-a produs un dezechilibru, manifestat prin creşterea
continuă a concentraţiei de CO2 din atmosferă.
La nivel global, concentraţia bioxidului de carbon din atmosferă a crescut
continuu în ultimii 130 de ani, de la 260 ppm în 1860 la 346 ppm în 1990. Din
anul 1958, de când se face monitorizarea continuă a bioxidului de carbon la nivel
planetar şi până la sfârşitul secolului trecut s-a înregistrat o creştere a concentraţiei
de CO2 de 9%.
Cantitatea de bioxid de carbon emisă în atmosferă variază de la ţară la ţară
în funcţie de numărul populaţiei, de gradul de industrializare, de natura
combustibililor fosili utilizaţi ca sursă energetică. Cei mai activi producători de
bioxid de carbon sunt S.U.A. (5,26 tone/an/locuitor), Japonia (2,39
tone/an/locuitor), urmate de Rusia, China şi Germania. Ţările în curs de
dezvoltare produc în medie 0,24 tone CO2/locuitor/an: În ţările din fostul bloc
sovietic, în ultimii 15 ani, s-a înregistrat o scădere semnificativă a cantităţii de
bioxid de carbon emisă, datorită recesiunii economice (figura 3.2.)
În concentraţii moderate, bioxidul de carbon pare să nu aibă efecte toxice
asupra organismelor animale, totuşi se bănuieşte că în concentraţii mai mari decât
cele atmosferice ar produce modificări ale electroencefalogramei şi
electrocardiogramei. La nivel planetar, creşterea concentraţiei de CO2 produce aşa
numitul “efect de seră”.

33
 Figura 3.2. Emisiile de bioxid de carbon pe regiuni economice
(după D.M.Roodman, 1995)

Hidrocarburile terpenice din atmosferă au ca sursă de emisie vegetaţia

terestră, în cantităţi de cca. 1 miliard tone/an. Contaminarea atmosferei cu
hidrocarburi alifatice şi aromatice, în concentraţie de până la 4 mg/cm3 de aer,
este produsă de motoarele cu explozie, combustiile casnice şi industriale,
evaporarea din rezervoarele autovehiculelor.
Din arderea incompletă a carburanţilor se produc şi compuşi cu acţiune
cancerigenă precum benzo – 3,4 – piren, benzantracen, fluoroantren, cholantren,
substanţe prezente şi în gudroanele şi funinginea emanată de motoarele Diesel.
S-a estimat că numai într-un singur an (1984), în SUA, au fost aruncate în
atmosferă cca. 20 milioane tone de hidrocarburi, din care aproape 50% se
datorează motoarelor cu ardere internă, 38% din industrie şi 12% din alte surse.
S-a calculat că pentru fiecare kilometru parcurs, un autoturism emană 2 g de
hidrocarburi, 30 g de CO şi 4 g de NO.
Derivaţii sulfuroşi prezenţi ca poluanţi ai atmosferei sunt oxizii de sulf şi
hidrogenul sulfurat. Oxizii de sulf ajung în atmosferă, în proporţie de circa o
treime din cantitatea totală, din activităţi umane ca urmare a proceselor de
combustie a materialelor ce conţin sulf. Industria metalurgică, rafinăriile de petrol,
fabricile de acid sulfuric şi cocseriile sunt cele mai importante surse industriale de
oxid de sulf. Din procese naturale, în special din erupţii vulcanice, provine
aproximativ două treimi din cantitatea de sulf ce pătrunde în atmosferă.
Bioxidul de sulf prezent în concentraţii mici în aer duce la apariţia de pete
brune pe frunzele plantelor, iar la concentraţii mari produce necroze ale
ţesuturilor, datorită proprietăţilor lui reducătoare şi acidităţii.
La animale, în concentraţii mici, pătrunde în sânge şi produce tulburări ale
metabolismului glucidelor. În concentraţii mari (5 – 10 ppm) duce la iritaţii ale
sistemului respirator şi la apariţia de spasme bronşice.

34
 Prin oxidarea SO2 la SO3 şi combinarea acestuia cu vaporii de apă se
formează acidul sulfuric, care corodează suprafeţele metalice, deteriorează
faţadele clădirilor, piatra, marmura, ţesăturile şi obiectele din piele.
Hidrogenul sulfurat prezent în atmosferă poate proveni din fabricile de
celuloză şi hârtie bazate pe procedeul sulfat, de la cocsificarea cărbunilor (cca. 3
kg de H2S pentru fiecare tonă de cărbune cocsificat), din cracarea catalitică a
petrolului, din arderea deşeurilor de antracit şi din diferite ramuri ale industriei
chimice (coloranţi, pesticide, fibre de vâscoză).
Din descompunerea bacteriană a proteinelor vegetale şi animale rezultă
cantităţi însemnate de H2S, care se acumulează în apa bălţilor neaerate sau
poluate, de unde se evaporă în atmosferă. Hidrogenul sulfurat mai este prezent în
gazele naturale şi în gazele emanate în timpul erupţiilor vulcanice.
La animale, în concentraţii mici (sub 50 µg / m3) produce conjunctivite,
pierderea echilibrului, paralizii. La concentraţii de peste 1 milion µg / m3 de aer
provoacă moartea organismelor animale prin blocarea transferului oxigenului la
ţesuturi şi paralizia centrului respirator.
La plante, apar efecte vizibile de la concentraţii de peste 60.000 µg / m3 de
aer şi se manifestă prin ofilirea plantelor, cele mai sensibile fiind tomatele,
castraveţii şi tutunul.
Oxizii de azot sunt compuşi care pot rezulta din procese biologice naturale,
precum acţiunea bacteriilor nitrificatoare, dar în cea mai mare parte din surse
artificiale cum ar fi arderea combustibililor fosili (în special a gazului metan),
funcţionarea motoarelor cu ardere internă, diverse surse industriale (fabricarea
acidului azotic, fabricarea îngrăşămintelor chimice azotoase).
La plante, oxizii de azot au acţiuni diferite în funcţie de doză. La
expunerea în concentraţii de 4 – 8 ppm apar necroze ale aparatului foliar iar la 25
ppm după circa o oră se produce căderea frunzelor.
La animale, oxizii de azot acţionează diferit în funcţie de natura lor,
bioxidul de azot fiind de patru ori mai toxic decât monoxidul. La concentraţii mari
NO produce paralizia sistemului nervos central iar NO2 la peste 100 ppm duce la
moartea animalelor. La om, efectul toxic al NO2 a apărut numai în împrejurări
profesionale şi s-a manifestat prin edem pulmonar, bronhopneumonii, emfizem
pulmonar, deces.
Dintre derivaţii halogenaţi cei mai importanţi poluanţi ai atmosferei sunt
fluorurile, solvenţii cloruraţi şi clorurfluorcarbonaţii. Fluorurile sunt emanate în
atmosferă din tehnologia de obţinere a aluminiului prin electroliză, proces în care
se foloseşte drept catalizator fluorura dublă de aluminiu şi sodiu. Dintre solvenţii
cloruraţi pot apare în atmosferă dicloretanul, clorura de etilen, etc.
O altă sursă de poluare a atmosferei cu derivaţi halogenaţi o constituie
clorurfluorcarbonii (CFC) sau freonii, folosiţi ca lichid de răcire pentru frigidere,
gaze propulsoare pentru diferite parfumuri, agenţi de spumare pentru spume
industriale şi poliuretani.
CFC-urile au fost produse pentru prima dată în 1900, dar producţia lor
industrială a început 30 de ani mai târziu. Aceste gaze nu sunt toxice pentru
35
oameni, nu sunt inflamabile, sunt stabile chimic, uşor solubile şi au un preţ de
producţie scăzut. Producţia mondială de clorurfluorcarboni a crescut continuu,
ajungând la un maxim de 1.200 milioane de tone în 1986, după care a început să
scadă nesemnificativ.
Clorurfluorcarbonii eliminaţi în atmosferă nu se distrug la nivelul
troposferei, fiind substanţe foarte stabile şi inerte chimic, ajung în stratosferă,
unde radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă mai scurtă le descompun, eliberând
atomii de clor. Aceştia, fiind foarte agresivi chimic, sunt responsabili de
desfacerea moleculelor de ozon. Perioada de timp necesară ajungerii freonilor în
stratosferă este în medie de 15 ani, astfel încât CFC-urile produse în 1986 au fost
decelate în stratosferă abia în 2001.
Arderea materialelor plastice în incineratoarele de gunoaie reprezintă o
altă sursă de poluare a atmosferei cu derivaţi halogenaţi. Policlorura de vinil
degajă prin ardere cantităţi importante de acid clorhidric. Prin arderea incompletă
a materialelor plastice rezultă şi agenţi plastifianţi, substanţe cu proprietăţi fizico-
chimice şi toxicologice asemănătoare insecticidelor.
Ozonul este un component natural al atmosferei, aflat în concentraţii
cuprinse între 15 ppb deasupra zonelor de deşert şi 200-3000 ppb deasupra
regiunilor muntoase. Concentraţia lui creşte odată cu altitudinea, atingând
maximum în stratosferă, la 18 km în regiunea polilor şi 30 km în regiunea
ecuatorială.
În atmosfera marilor oraşe poluate cu smog fotochimic s-a pus în evidenţă
creşterea concentraţiei de ozon în troposferă până la 1 ppm, cu efecte negative
asupra organismelor vegetale şi animale.
În ultimii 50 de ani se constată o scădere cu cca. 30% a concentraţiei de
ozon din stratosferă (Rudler, 1986), iar în zona Antarcticii, în perioada primăverii
australe, chiar o reducere cu 50% (Stolarski, 1988).
Aşa numita gaură de ozon de deasupra Antarcticii este mai pronunţată
decât cea de deasupra Oceanului Arctic, datorită diferenţei mari de de temperatură
dintre ocean şi calota de gheaţă antarctică. În timpul iernii australe se formează un
curent turbionar (vortex) care urcă până în stratosferă, antrenând aerul mai cald şi
îl coboară pe cel mai rece. Odată cu aerul rece din stratosferă este antrenat şi
ozonul, care ajunge în troposferă şi se distruge prin combinarea cu oxizii de azot
şi freonii prezenţi aici. Regenerarea ozonului în timpul iernii australe nu mai are
loc, datorită lipsei luminii solare care contribuie la formarea moleculelor de ozon.
Cauzele reducerii stratului de ozon din atmosferă par a fi ridicarea oxizilor
de azot proveniţi din combustie, industrie şi agricultură şi a freonilor (CFC) la
altitudini de 25-50 km, urmată de reducerea ozonului la oxigen molecular prin
diferite reacţii.
NO + O2 Æ NO2 + O2
CFClX rad. UV > FClX-1 + Cl-
Cl- + O3 ÆClO + O2
ClO + O-2 Æ O2 +Cl-

36
 Atomii de clor liberi rămân în stratosferă şi se ataşează altor molecule de
ozon, continuând procesul de distrugere a acestora pe o perioadă de peste 100 de
ani. Fiecare ion Cl- face să dispară din atmosferă cca. 100.000 molecule de O3.
Subţierea stratului de ozon apare în momentul în care concentraţia atomilor de
clor din stratosferă depăşeşte 1,5-2 ppb.
Distrugerea stratului de ozon mai este produsă şi de clorofluorocarbonii
halogenaţi (HCFC) şi de haloni. HCFC- urile sunt compuşi chimici asemămători
CFC-urilor, care produc atât distrugerea ozonului din stratosferă, cât şi
intensificarea efectului de seră. Halonii sunt compuşi halogenaţi, care prin
descompunerea lor în stratosferă eliberează molecule de brom, care sunt de 10-
100 de ori mai agresive decât clorul în ceea ce priveşte descompunerea
moleculelor de ozon.
Consecinţa majoră a subţierii statului de ozon din stratosferă este creşterea
nivelului de radiaţii UVB la nivelul solului, cu acţiune dezastruasă asupra tuturor
formelor de viaţă de pe planetă. La om, aceasta se manifestă prin arsuri grave în
zonele expuse la soare, apariţia cancerelor de piele, scăderea eficienţei sistemului
imunitar, creşterea procentului de cataracte şi orbiri.
Chiar dacă emisiile de CFC-uri şi de haloni ar înceta imediat pe tot globul,
subţierea stratului de ozon ar continua până către 2050, deoarece perioada de
distrugere în atmosferă a compuşilor care distrug stratul de ozon, aşa numitele
ODS-uri (ozon depleting substances), este de ordinul zecilor de ani (tabelul 3.2).

Tabelul 3.2. Durata de viaţă a compuşilor care distrug stratul de ozon

(după Europe's Environement, EEA Copenhaga, 1995)

Durata de viaţă în Durata de viaţă în

Substanţa Substanţa
atmosferă (ani) atmosferă (ani)
CFC-11 55 HCFC-225b 120
CFC-12 116 CCl 4 47
CFC-113 110 CH3CCl3 47
CFC-114 220 H-1301 67
CFC-115 550 H-1211 40
HCFC-22 240 H-1202 33
HCFC-123 47 H-2402 38
HCFC-124 129 H-1201 58
HCFC-141b 76 H-2401 46
HCFC-142b 215 H-2311 29
HCFC-225ca 60 CH3Br 35

În România, principalele surse de emisie a poluanţilor atmosferici gazoşi

sunt centralele termoelectrice, arderea reziduurilor, arderea combustibililor fosili
în instalaţii industriale, transporturile şi într-o mică măsură agricultura şi
complexele zootehnice (tabelul 3 3).

37
 Tabelul 3.3 Principalele surse de emisie a poluanţilor atmosferici în România şi
ponderea lor (Ministerul Mediului, 1996)

Nr.
Poluantul Sursa de poluare Ponderea
crt.
1 SO2 Centralele termoelectrice 70%
Centralele electrice de termoficare
2 NOx Centrale termoelectrice 60 – 65%
Transportul rutier
3 CO Arderea reziduurilor 75 – 80%
Combustia în instalaţii industriale
4 CO2 Centrale termoelectrice 75 – 80%
Combustia în instalaţii industriale
5 CH4 Complexele zootehnice 75 – 80%
Extracţia şi distribuţia gazelor naturale
6 N2 O Agricultura 75 – 75%
Procesele naturale
7 SOVNM Transporturile, procesele naturale 95 – 99%
Folosirea solvenţilor
8 NH3 Agricultura 96 – 98%
SOVNM = substanţe organice volatile nemetanice

Tabelul 3.4 Emisiile specifice de poluanţi în atmosferă în perioada 1989 – 1994

în România (kg /locuitor /an) (după Ministerul Mediului, 1996)

Anul Media în
Poluantul Uniunea
1989 1990 1991 1992 1993 1994
Europeană
SOx 65,1 56,5 44,6 41,0 40,0 40,0 36
NOx 25,0 23,5 20,0 15,0 13,3 14,0 37
SOVNM 36,1 33,3 29,0 27,0 27,3 28,0 38
CH4 101,8 84,2 76,4 66,0 66,0 67,0 61
N2 O 5,3 4,6 3,9 3,0 4,3 4,6 3
NH3 14,7 12,9 11,5 11,0 9,6 10,0 12
CO 143,1 137,5 116,2 108,0 104,9 106,0 137
CO2 8563 7374 6095 5430 5300 5400 8822
CO2 - C 2335 2011 1662 1481 1445 1472 2300

Din analiza cantităţilor de poluanţi emişi în atmosferă în România, în

perioada 1989 – 1994 (tabelul 3.4), se constată o scădere continuă a cantităţii de
gaze poluante, în special datorită diminuării producţiei industriale din ultimii 15
ani.

38
 La nivelul anului 1994, cantitatea de poluanţi exprimată în kg şi raportată
la un locuitor, se apropie mult de media din Uniunea Europeană la aproape toate
gazele. Se remarcă emisiile scăzute de CO2 (5400 kg / locuitor / an faţă de 8822
kg în Uniunea Europeană), bioxid de carbon transformat în carbon (1472 kg faţă
de 2300 kg în Uniunea Europeană) şi oxizi de azot (14 kg / locuitor / an în
România faţă de 37 kg în Uniunea Europeană).

3.2.3. Particule solide

Emisia de pulberi sau particule solide în atmosferă reprezintă un alt

element important al poluării acesteia. Pulberile pot avea origine naturală,
provenind din eroziune eoliană şi vulcanism sau origine antropică, provenind din
diferite activităţi industriale sau energetice (arderea incompletă a combustibililor
fosili).
Aerosolii sunt particule lichide aflate în suspensie în aer şi pot proveni din
funcţionarea motoarelor când, odată cu gazele, se elimină şi picături de
hidrocarburi, uleiuri şi gudroane. Aerosolii pot proveni şi din eliminarea gazelor
higroscopice în mediul umed, cum este cazul combinării SO3 cu vaporii de apă şi
formarea de picături de H2SO4.
Pulberile dispersate în aer, după mărimea lor, pot fi pulberi cu diametru
mare (sedimentabile), pulberi semifine (slab sedimentabile) şi pulberi
inframicroscopice (nesedimentabile).
Pulberile cu diametru mare măsoară în medie 20 µ, se localizează în
troposfera joasă (sub 3000 m) şi cad rapid în vecinătatea sursei de emisie si
predomină în atmosfera zonelor puternic industrializate.
Pulberile semifine au diametre cuprinse între 0,1 – 2,5 µ şi sunt aduse pe
sol de precipitaţii sau prin sedimentare liberă.
Pulberile inframicroscopice au un diametru mediu de 300 A0, sunt
prezente în toate păturile atmosferei dar concentraţia lor scade în apropierea
tropopauzei.
Pulberile şi aerosolii pot avea origine naturală sau artificială. Sursele
naturale de pulberi şi aerosoli sunt furtunile de nisip, furtunile marine, eroziunea
eoliană, etc. În timpul erupţiilor vulcanice în atmosferă sunt aruncate cantităţi
uriaşe de pulberi de toate mărimile şi gaze sulfuroase, care în atmosferă se
transformă în acid sulfuric, iar pe sol formează sulfatul de amoniu.
Incendiile de păduri din regiunile intertropicale constituie o sursă
importantă naturală de pulberi şi aerosoli. Ceata albastră observată deasupra Asiei
de Sud – Est, Braziliei şi Africii se pare că se datorează acestei cauze.
Sursele artificiale de pulberi sunt reprezentate de diferite activităţi
antropice. Fumul de origine industrială şi gazele de eşapament sunt astfel de surse.
Cantităţi însemnate de pulberi rezultă din industria materialelor de construcţii (3%
din producţia de ciment se pierde în atmosferă), din industria siderurgică (staţii de
tratare şi îmbogăţire a minereurilor, cocserii, oţelării), etc.

39
 Numeroase studii arată o tendinţă globală de creştere a cantităţii de pulberi
şi aerosoli în atmosferă, ceea ce a determinat creşterea turbidităţii atmosferice.
Cantitatea totală de pulberi emise de om în atmosferă depăşeşte 200 milioane de
tone pe an (Goldberg, 1980).
Durata medie de rămânere în atmosferă a particulelor variază în funcţie de
regimul de precipitaţii şi de altitudinea la care au ajuns acestea. Aceasta este
estimată la 6 – 14 zile în partea de jos a troposferei, 2 – 4 săptămâni în
tropopauză, 6 luni în stratosferă, 3 – 5 ani la limita mezosferei şi 5 – 10 ani în
termosferă şi exosferă.
Dintre metalele grele, cel mai important element care poluează atmosfera
este plumbul. Principalele surse de emisie a plumbului în atmosferă sunt
întreprinderile care extrag, prelucrează şi utilizează plumbul şi compuşii săi,
automobilul şi incineratoarele de gunoaie.
Aproape o treime din producţia mondială de plumb este utilizată la
fabricarea bateriilor electrice. Prin folosirea tetraetilului de plumb ca antidetonant
şi pentru ridicarea cifrei octanice a benzinei s-a mărit considerabil poluarea
atmosferei cu plumb. Se consideră că în Europa fiecare automobil aruncă în
atmosferă sub formă de pulberi şi aerosoli cca. 1 kg de plumb pe an.
Concentraţia plumbului în atmosferă este cu atât mai mare cu cât zona este
mai industrializată şi are o circulaţie mai mare a autovehiculelor. În zonele puţin
poluate concentraţia plumbului poate ajunge la 0,001 µg / m3 de aer, în mediul
rural se ridică la 0,1 µg / m3 iar în aerul din marile oraşe poate depăşi 1 µg / m3 de
aer.
Eliminat în aer, plumbul contaminează ulterior apa, solul, organismele
acvatice şi terestre, produsele alimentare, etc. Din aerul contaminat cu plumb, care
pătrunde în plămânul omului, metalul este reţinut în proporţie de 40 – 50%. Din
alimente şi apă este absorbit la nivelul tubului digestiv în proporţie de 3 – 10%.
Gradul de reţinere a plumbului din aer, apă şi alimente este mai mare la copii
decât la adulţi, legat de intensitatea metabolismului.
La concentraţii ale plumbului în sânge mai mari de 80 mg Pb / 100 ml se
produc perturbări ale hematopoezei, este alterată sinteza hemoglobinei şi se
reduce timpul de viaţă al hematiilor.
Intoxicarea cu plumb poartă denumirea de saturnism şi la om se manifestă
prin colici, anemie, tulburări mintale, pareze, avorturi, creşterea mortalităţii
infantile, etc.

3.3. Efectele poluării atmosferice asupra organismelor vegetale

Poluarea atmosferică are efecte negative atât asupra criptogramelor cât şi

asupra fanerogamelor. Gradul de sensibilitate este mai mare la anumite grupe
sistematice precum lichenii şi coniferele, specii care pot fi utilizate ca indicatori
biologici ai poluării atmosferice.
Bioxidul de sulf este un poluant major al atmosferei cu un grad mare de
toxicitate pentru toate organismele vegetale. La mono şi dicotiledonate, SO2 din
40
aer produce pete foliare de culoare roşie sau leziuni necrotice pe frunze, în funcţie
de doză.
Coniferele sunt foarte sensibile la poluarea cu SO2. La brad şi pin, efectele
contaminării se manifestă prin îngălbenirea frunzelor, căderea lor şi în cele din
urmă prin uscarea arborilor. Dozele la care apar efectele fiziologice sunt diferite
de la o specie la alta. Majoritatea rezistă până la concentraţii de 0,1 ppm, dar nici
una la o concentraţie de SO2 de 1 ppm în aer.
În ordinea sensibilităţii organismelor vegetale la gazele sulfuroase se poate
stabili o ierarhizare: cele mai sensibile sunt ciupercile şi lichenii, urmează
coniferele şi plantele ierboase, cei mai rezistenţi fiind arborii cu frunze căzătoare.
Bioxidul de sulf perturbă puternic fiziologia plantelor, intrând în
competiţie cu CO2 în faza luminoasă a fotosintezei. O parte a sulfului încorporat
în fotosinteză este fixat în biomasă sub formă de glicozide, aminoacizi esenţiali
(cistină, metionină), ulterior proteine, iar o altă parte este eliminat prin rădăcini în
sol sub formă de sulfaţi.
Efectul fitotoxic al gazelor sulfuroase este proporţional cu timpul de
expunere şi doza poluantului, dar este greu de stabilit nivelul de toleranţă al
plantelor la SO2 deoarece efectele par să fie de tip cumulativ.
Compuşii azotului, în special NO2, au acţiune fitotoxică chiar în
concentraţii reduse. De exemplu, la tomate, concentraţii de 0,5 ppm inhibă
creşterea, iar la 6 ppm apar leziuni foliare.
Peroxi–acil–nitrat- ul (PAN) care se formează prin reacţii fotochimice
între diverşi constituenţi ai atmosferei poluate în condiţii de insolaţie puternică,
cauzează leziuni foliare de culoare argintie metalică, chiar la concentraţii de
numai 10 ppb iar la solanacee acest compus inhibă fotosinteza.
Ozonul este fitotoxic în concentraţii foarte reduse. La 20 ppb produce
leziuni foliare necrotice şi moartea lentă a plantelor ierboase şi lemnoase.
Ozonul şi bioxidul de sulf au efect sinergic şi de potenţare a acţiunii
fitotoxice. Astfel, la conifere, concentraţii de 100 ppb din fiecare produs luat
separat au efecte toxice mai uşoare decât dacă gazele sunt în amestec.
Fluorul este toxic pentru plante chiar la concentraţii reduse. El pătrunde în
plantă prin stomate şi produce necroze ale parenchimului foliar, afectând şi
nervurile. Efectul fitotoxic al fluorurilor este de tip cumulativ. La concentraţii de
sub 1 ppb produce necroze şi alte tulburări fiziologice. La conifere, la concentraţii
ale fluorurilor de 60 – 100 ppb apar necroze foliare urmate de căderea frunzelor şi
moartea arborilor. Cei mai sensibili la fluoruri sunt arborii fructiferi, în special
caişii, care nu rezistă în apropierea uzinelor producătoare de aluminiu.
Ploile acide reprezintă un tip aparte de poluare atmosferică. Ele apar când
oxizii de sulf şi cei de azot se combină cu vaporii de apă din atmosferă, rezultând
acid azotic, respectiv sulfuric.
Ploile acide constituie cauza principală a degenerării pădurilor. În Europa
de Est, Europa Occidentală şi Scandinavia ploile acide au afectat peste 7 milioane
hectare de pădure, care pier lent. La nivelul anului 1984, se estima că aproape
jumătate din suprafaţa forestieră a Pădurii Negre din Germania era afectată de ploi
41
acide. Sunt, de asemenea, afectate zone forestiere întinse din nordul Americii de
Nord şi Canada.
Studii recente, atât în Europa cât şi în America de Nord, arată că există o
corelaţie strânsă între creşterea poluării atmosferice şi încetinirea creşterii
arborilor. Acest lucru duce la micşorarea productivităţii primare, concretizată în
degenerarea pădurilor şi uscarea arborilor, deci la uriaşe pierderi economice.
Poluarea atmosferică afectează toate plantele de cultură cauzând pagube
enorme în agricultură. Pe lângă măsurile regionale de limitare a poluării
atmosferice, pe plan global se impune o cartare a productivităţii solurilor în scopul
stopării extinderii industrializării şi urbanizării în zonele cu fertilitate ridicată.

3.4. Efectele poluării atmosferice asupra organismelor animale

Smogul din zonele industrializate contribuie semnificativ la creşterea

morbidităţii şi mortalităţii în mediul urban. Smogul acid, din zonele reci, este
cauza a numeroase boli respiratorii cronice: bronşite, emfizem pulmonar, astm
bronşic, etc. Smogul oxidant, din zonele calde, produce numeroase afecţiuni
oculare precum iritaţii, conjunctivite, infecţii oculare. Prin agenţii cancerigeni
conţinuţi, în special PAN, smogul oxidant are şi o acţiune cancerigenă
semnificativă.
Suspensiile minerale din aer constituie cauza a numeroase boli respiratorii.
Praful de siliciu din carierele de piatră, în urma inhalării, provoacă silicoza sau
fibrocitoza pulmonară. În parenchimul pulmonar histociteele fagocitează
particulele minerale şi se transformă în fibrocite. Acestea provoacă o sclerificare a
alveolelor pulmonare care astfel îşi pierd elasticitatea şi se reduce capacitatea
respiratorie a plămânilor.
Particulele solide de carbon din atmosfera poluată cu fum se acumulează
în citoplasma celulelor macrofage din plămâni, care le înglobează prin fagocitoză.
Ele se transformă astfel în celule cu pulberi, care dau culoarea neagră a
parenchimului pulmonar şi scad capacitatea respiratorie a persoanelor afectate.
Poluarea atmosferică afectează, de asemenea, aparatul cardiovascular şi
sângele. În zonele contaminate puternic cu aerosoli se produce o modificare a
formulei sanguine, o hiperglobulie asemănătoare cu cea întâlnită la populaţiile ce
trăiesc la altitudini ridicate, cu atmosferă rarefiată.
Monoxidul de carbon din aer, chiar în concentraţii slabe, are un efect
anemiant, producând o anemie de tip hipocrom.
Aerul poluat conţine şi numeroşi agenţi mutageni puternici, precum
benzopirenul, hidrocarburi policiclice, derivaţi organici ai azotului care prin
efectele lor mutagene constituie o ameninţare continuă datorită modificărilor
genetice pe care le pot induce populaţiei urbane.
Fluorul, rezultat din diferite activităţi industriale, se acumulează în
citoplasma celulelor vegetale în cantităţi până la 2000 mg / kg de ţesut uscat.
Derivaţii gazoşi pătrund în plante prin stomate iar pulberile sunt dizolvate de
precipitaţii şi absorbite de rădăcinile plantelor. Consumul de plante contaminate
42
cu fluor de către animalele ierbivore provoacă o intoxicaţie cronică numită
fluoroză. Datorită afinităţii mari pentru calciu, fluorul în cantităţi mari perturbă
procesul de osificare producând deformări ale oaselor şi afecţiuni dentare (dinţi
friabili şi marmoraţi).
În cazul intoxicării cronice cu fluor a vacilor se constată o scădere a
cantităţii de lapte produse şi o scădere a concentraţiei de grăsimi din lapte. Apar
necroze ale rinichilor şi glandelor suprarenale şi leziuni ale tubului digestiv.
Poluarea cu fluor afectează şi entomofauna, deoarece cei mai mulţi
derivaţi ai fluorului sunt insecticide puternice. Stupăritul este grav afectat,
deoarece albinele sunt foarte sensibile la compuşii cu fluor.
Plumbul care contaminează atmosfera ajunge prin sedimentare sau
antrenat de precipitaţii în sol şi de aici se încorporează în biomasa vegetală.
Animalele care pasc în vecinătatea centrelor de extracţie şi prelucrare a
minereurilor de plumb suferă o intoxicaţie cronică manifestată prin numeroase
modificări fiziologice.

3.5.Poluarea atmosferică şi ciclurile biogeochimice

Cantităţile mari de CO şi CO2 emise în atmosferă prin arderea

combustibililor fosili perturbă considerabil ciclul biogeochimic al carbonului în
natură.
Cantitatea totală de CO2 de origine industrială emisă în atmosferă este
egală cu întreaga cantitate de CO2 produs de toate autotrofele din biosferă sau cu
CO2 produs prin respiraţia tuturor vieţuitoarelor şi a celui eliminat prin
fermentaţii.
Studiul concentraţiei gazelor carbonice din atmosferă din ultima sută de
ani a arătat că ritmul de creştere a concentraţiei de CO2 a fost de 1,5 ppm/an. Dacă
în 1900 concentraţia de CO2 în atmosferă era de 270 ppm, în 1954 ajungea la 312
ppm iar actualmente la circa 354 ppm.
Ciclul carbonului în natură este reglat de două categorii de factori
antagonici. Pe de o parte respiraţia vieţuitoarelor, fermentaţia substanţelor
organice şi vulcanismul duc la creşterea cantităţii de CO2, iar pe de altă parte
fotosinteza şi dizolvarea în apă şi sedimentele Oceanului Planetar determină
scăderea concentraţiei de CO2.
Cea mai mare parte a rezervelor de carbon din natură se găsesc sub formă
de carbon mineral fixat în sedimentele de pe fundul Oceanului Planetar. O altă
parte se găseşte sub formă de CO2 dizolvat în apele profundale ale hidrosferei şi în
substanţa organică dizolvată sau aflată în suspensie în apă. În apele de suprafaţă
ale Oceanului Planetar carbonul mineral mai este prezent sub formă de carbonaţi
şi bicarbonaţi( Woodwell,1978 şi Bolin,1983).
În mediul terestru există un echilibru între cantitatea de CO2 absorbită şi
cea eliminată de organismele din biosferă, în timp ce în mediul acvatic intervin şi
fenomene de dizolvare şi sedimentare a carbonului, ceea ce face ca în Oceanul
Planetar circuitul carbonului să aibă un caracter autonom.
43
 Din atmosferă, bioxidul de carbon trece prin difuzie în apă unde se
dizolvă. Fitoplanctonul utilizează CO2 în producerea de biomasă vegetală şi
elimină în apă oxigen. Zooplanctonul şi nectonul utilizează carbonul fixat de
autotrofe sub formă de substanţă organică, dar şi oxigenul produs de acestea şi
elimină prin respiraţie CO2. Bacterioplanctonul şi bacteriotentosul acţionează
asupra substanţelor organice din biomasa vegetală şi animală şi prin procese de
fermentaţie produc şi CO2, care înlocuieşte bioxidul de carbon consumat de
autotrofe. O mică parte din substanţa organică stocată în biomasa vegetală şi
animală se sedimentează în gropile oceanice iar carbonul se fosilizează.
Există un schimb permanent de bioxid de carbon între atmosferă şi
hidrosferă, estimat la 385 miliarde tone pe an, care este controlat de un sistem
enzimatic de tipul anhidrazei carbonice, prezente în apa mărilor. Din totalul de
CO2 emis în atmosferă prin diferite activităţi umane circa o treime rămâne în
atmosferă sub diferite forme iar două treimi se fixează în substanţă organică prin
fotosinteză sau se dizolvă în Oceanul Planetar.
Prin deforestările masive şi prin arderea combustibililor fosili, omul pune
în circulaţie sub formă de CO2 cantităţi imense din carbonul stocat în biomasa
pădurilor şi în substanţa organică din solul acestora. Prin aceasta, omul perturbă
grav circuitul carbonului în atmosferă, cu atât mai mult cu cât stocul de carbon
organic din mediul terestru este de circa două ori mai mare decât cel din
atmosferă, aflat sub formă de bioxid de carbon.
Stuiver (1984), studiind inelele de creştere de la Sequoia cu ajutorul
izotopului C14, estimează că între 1600-1975 omul a eliminat în atmosferă circa
150 miliarde tone echivalent carbon de origine biologică (cea mai mare parte
provenind din distrugerea pădurilor) şi 78 miliarde tone echivalent carbon de
origine industrială.
În aceste condiţii de creştere continuă a concentraţiei gazelor carbonice în
atmosferă, mecanismele homeostazice care menţineau concentraţia CO2 relativ
constantă în atmosferă sunt blocate, concentraţia gazului creşte şi se intensifică
efectul de seră, cu consecinţe catastrofale asupra zonelor litorale şi deltaice.
Ciclul oxigenului în natură nu este perturbat direct de om prin procesul de
poluare a atmosferei. Există un echilibru riguros între oxigenul produs de
autotrofe prin fotosinteză şi oxigenul consumat de vieţuitoare prin respiraţie sau
pentru descompunerea substanţelor organice. De fapt, se produce mai mult oxigen
decât se consumă. Excesul de oxigen este consumat pentru oxidarea CO la CO2
sau pentru oxidarea compuşilor de fier şi sulf în diferite procese biochimice.
Temerea că arderea accelerată a combustibililor fosili ar provoca
reducerea semnificativă a concentraţiei oxigenului atmosferic a fost infirmată. S-a
calculat că arderea în totalitate a rezervelor de gaze naturale, cărbune şi petrol,
tehnic recuperabile la ora actuală, nu ar determina decât o scădere nesemnificativă
a concentraţiei oxigenului atmosferic de la 20,95% la 20,80%.
Şi în mediul acvatic cantităţile de oxigen sunt suficiente hidrobionţilor.
Dacă omul ar arunca în Oceanul Planetar întreaga biomasă produsă anual de toate

44
organismele autotrofe din biosferă, ar trebui cel puţin 50 de ani să fie consumat tot
oxigenul din apele marine.
Prin urmare, concentraţia de oxigen din atmosferă este practic nelimitată în
raport cu nevoile umane. Singura perturbare majoră a concentraţiei oxigenului
atmosferic, datorate omului, este legată de ciclul ozonului.
Acţiunea omului asupra ciclului azotului este complexă dar fără ca acesta
să fie factorul perturbator principal. Ciclul azotului în natură este influenţat de
funcţionarea motoarelor cu ardere internă (un automobil degajă în medie cca. 60
kg de oxizi de azot pe an), precum şi de arderea combustibililor fosili din care
rezultă milioane de tone de oxizi de azot pe an.
Ciclul sulfului în natură este perturbat de activităţi antropice cât şi de
procese naturale. Din diferite activităţi antropice rezultă cantităţi însemnate de sulf
şi substanţe volatile cu sulf (H2S), care ajung în atmosferă, se oxidează şi ajung pe
pământ odată cu precipitaţiile sub formă de sulfat de amoniu şi acid sulfuric.
Erupţiile vulcanice aruncă în atmosferă cantităţi mari de gaze sulfuroase,
iar magma vulcanică ce ajunge în apa mărilor îi sporeşte concentraţia de sulf.
Atât în mediul marin cât şi în cel terestru, substanţele organice cu sulf sunt
descompuse în aminoacizi esenţiali cu sulf (metionină şi cistină), cu rol
fundamental în sinteza proteinelor. În soluri reducătoare, precum şi în ape şi
mâluri sărace în oxigen, are loc o descompunere anaerobă a substanţelor organice
sub acţiunea unor ciuperci şi bacterii, proces din care rezultă şi H2S. Din acesta, o
parte se degajă în atmosferă, iar o altă parte este fixat sub formă de sulfură de fier.
O parte a compuşilor de sulf ce ajung în troposferă, în prezenţa vaporilor
de apă, formează H2SO4, care revine pe pământ odată cu precipitaţiile sub forma
ploilor acide. Ploile acide scad productivitatea solurilor, duc la degenerarea
pădurilor şi scad productivitatea apelor interioare.

3.6. Efectele poluării atmosferice asupra climei

Există o strânsă corelaţie între poluarea atmosferei şi factorii climatici. Pe

de o parte relieful, direcţia vântului, insolaţia şi regimul precipitaţiilor determină
intensitatea poluării, iar pe de alta poluarea influenţează factorii meteorologici,
determinând modificarea intensităţii fluxului luminos, variaţia numărului de zile
cu ceată din zonele urbane, etc.
Poluarea atmosferică acţionează asupra climei atât la nivel global,
producând modificări ale macroclimatului planetar, cât şi la nivel local, producând
schimbări ale mezoclimatului.

3.6.1. Efecte la nivelul macroclimatului

Cantitatea de energie primită de Pământ pe unitatea de suprafaţă depinde

de intensitatea fluxului solar, parametru ce este influenţat şi de natura poluanţilor
şi de concentraţia lor în atmosferă. În acest fel, poluarea atmosferei influenţează
temperatura medie la nivelul solului.
45
 Cea mai mare parte a gazelor atmosferice sunt “transparente” la radiaţii
adică au un coeficient de absorbţie nul. Spre deosebire de acestea CO2, vaporii de
apă şi într-o mică măsură CH4, O3 şi oxizii de azot absorb o parte importantă a
spectrului solar, în special radiaţiile infraroşii. În acelaşi timp, aceste gaze absorb
şi radiaţiile infraroşii remise de uscat, mări şi oceane, care se încălzesc în timpul
zilei şi astfel are loc o ridicare a temperaturii în păturile joase ale troposferei,
producând efectul de seră.
Intensitatea fluxului solar la nivelul solului este condiţionată în mare
măsură de nebulozitatea atmosferică. Norii opresc o parte a energiei solare
incidente şi o reflectă spre exterior, dar în acelaşi timp reflectă către sol radiaţiile
emise de suprafaţa uscatului şi a Oceanului Planetar, ducând la încălzirea păturilor
joase ale atmosferei.
Intensitatea fluxului solar la nivelul solului este influenţată şi de
turbiditatea atmosferei determinată de cantitatea şi calitatea particulelor în
suspensie aflate în aer. Particulele solide şi aerosolii absorb energia solară
incidentă, ducând la scăderea temperaturii la nivelul solului. În acest mod se
explică faptul că după erupţia marilor vulcani, care au aruncat în atmosferă
milioane de tone de cenuşă, are loc o ridicare a temperaturii în stratosferă,
concomitent cu scăderea temperaturii la nivelul solului.
Omul modifică intensitatea radiaţiei solare şi prin alte activităţi de la
nivelul solului, precum urbanizarea excesivă, despăduririle masive, punerea în
cultură a unor soluri fragile favorizând eroziunea eoliană, crearea de imense lacuri
de baraj sau prin introducerea în atmosferă a unor compuşi rezultaţi din
tehnologiile industriale precum CO2, oxizii de azot şi sulf, freonii, pulberile. Toate
acestea determină modificări ale climatului planetei.
In concluzie, se poate spune că modificările fizice şi chimice ale
atmosferei datorate poluării duc la modificarea coeficienţilor de reflexie şi
absorbţie a atmosferei, prin aceasta la micşorarea intensităţii fluxului solar şi deci
la schimbări climatice la nivel global.
În istoria climatică a Terrei se constată o succesiune de perioade reci,
numite glaciare şi calde, interglaciare, ce apar la anumite intervale de timp. În
ultimii 620.000 de ani au existat 10 astfel de cicluri termice.
După teoria lui Plass (1960), succesiunea ciclică a perioadelor glaciare şi
interglaciare s-ar datora alternanţei creşterii şi descreşterii concentraţiei de CO2
din atmosferă. Scăderea concentraţiei CO2 rezultă din dizolvarea gazului carbonic
în apa Oceanului Planetar, care îşi măreşte volumul în perioadele interglaciare
prin topirea calotei glaciare. În paleozoic, această reducere a concentraţiei s-a
datorat şi consumului de cantităţi mari de CO2 de către vegetaţia luxuriantă care
acoperea planeta în acea perioadă. Creşterea concentraţiei de CO2 are loc odată cu
diminuarea volumului Oceanului Planetar, care a intrat într-o nouă glaciaţie.
Aşadar, scăderea concentraţiei CO2 duce la răcirea climei, iar creşterea
concentraţiei la încălzirea ei.
Hays (1976) lansează o nouă teorie după care modificările climatice ale
Terrei se datorează variaţiei ciclurilor astronomice. În ultimii 500.000 de ani
46
modificările climatice au apărut la intervale de 23.000, 41.000 şi respectiv
100.000 de ani. Aceste intervale corespund cu perioadele de precesiune a polilor,
cu modificarea oblicităţii şi excentricităţii orbitei terestre.
Ciclurile astronomice duc la modificarea intensităţii radiaţiilor solare
primite de Pământ. Atunci când intensitatea fluxului solar la latitudini mari (poli)
este mai mică decât 10% din valoarea sa medie, Pământul intră într-o nouă
perioadă glaciară. Această teorie confirmă teoria astronomică a glaciaţiei a lui
Milankovitch care arăta că apariţia perioadelor glaciare este legată de variaţia
poziţiei Pământului pe orbită, ceea ce duce la diminuarea fluxului solar la
latitudini înalte.
Analiza bulelor de aer prinse în interiorul gheţarilor din Groenlanda şi
Antarctica a permis înţelegerea legăturii dintre concentraţia CO2 din aer, fluctuaţia
insolaţiei la latitudini înalte şi climatul planetei. Echipe de cercetători francezi, pe
baza studiului “aerului fosilizat” în gheţari, au arătat că în perioada glaciară Wűrm
concentraţia de CO2 din atmosferă era aproape la jumătate (180-200 ppm) faţă de
cea actuală (345 ppm).
Studii efectuate de ruşi la Staţia Vostock din Antarctica (1987) au
reconfirmat legătura dintre concentraţia CO2 şi climat. Cele mai mari concentraţii
de CO2 (295 ppm) s-au înregistrat la apogeul perioadei interglaciare Riss-Wűrm,
acum 136.000 de ani, iar cea mai scăzută (178 ppm) acum 42.000 de ani, în timpul
ultimei glaciaţii.
Alte studii pe carote de gheaţă din Antarctica vin să reconfirme teoria lui
Milankovitch: minima concentraţiei de CO2 şi minima termică fluctuează la
intervale de 100.000, 40.000 şi 20.000 de ani, adică în funcţie de variaţia insolaţiei
la latitudini înalte.
Un alt factor susceptibil de a provoca modificări climatice globale ţine de
variaţia activităţii solare. Intensitatea fluxului solar depinde de abundenţa petelor
solare. Pe baza determinărilor cu C14 din inelele de creştere ale arborilor seculari
s-a demonstrat legătura strânsă dintre temperatura medie terestră şi activitatea
solară. Perioadele de intensă activitate solară coincid cu ridicarea temperaturii iar
lipsa petelor solare cu răcirea climatului.
Nici una dintre teorii nu poate explica singură modificările climatice ale
planetei. Pare că există un mecanism de feed-back între concentraţia CO2 din
atmosferă, factorii astronomici şi modificările climatice.
Studii de termometrie izotopică au arătat că temperatura medie a scăzut
considerabil începând de la sfârşitul mezozoicului şi până în holocen. În cretacic
(100 milioane de ani) temperatura medie a planetei era de 230C, faţă de numai
150C acum. Paralel cu aceasta concentraţia CO2 a scăzut de la 3900 ppm, la
începutul erei secundare, la 270 ppm, la începutul secolului trecut.
O consecinţă a creşterii concentraţiei de CO2 din atmosferă ca urmare a
unor cauze naturale şi antropice este intensificarea efectului de seră.

47
 Efectul de seră este un proces de creştere a temperaturii medii a planetei
ca urmare a stopării procesului de iradiere a energiei termice spre Univers şi
acumulării căldurii în straturile inferioare ale atmosferei, în urma creşterii
concentraţiei CO2 atmosferic (figura 3.1).

Figura 3.1. Schema efectului de seră (după Negulescu, 1995).

Dublarea concentraţiei de CO2 din atmosferă ar determina o creştere a

temperaturii medii a planetei cu cca. 30C şi maximum 80C la poli. Această ridicare
a temperaturii este contrabalansată de creşterea cantităţii de pulberi şi aerosoli din
aer, datorate unor cauze antropice (poluare) sau naturale (vulcanism), fenomene
ce duc la diminuarea intensităţii fluxului luminos care ajunge pe Pământ.
În ultimii 150 de ani a avut loc o încălzire a climei globului dovedită de
topirea gheţarilor din Alpi şi Anzi, de retragerea calotelor glaciare şi de extinderea
arealului spre nord a unor specii de insecte şi păsări de origine mediteraneeană.
Dacă nu apar schimbări majore în vulcanism şi activitatea solară, în anul 2010
temperatura medie globală va creşte în medie cu circa 30C, neuniform, creşterile
fiind mai mici la ecuator şi mai mari la poli (figura 3.2).
O primă consecinţă a creşterii temperaturii medii globale ar fi modificarea
regimului pluviometric al planetei. S-ar înregistra o aridizare a climatului în
America de Nord şi Europa, unde verile vor deveni foarte calde şi secetoase.
Datorită acestui fapt, s-ar înregistra o scădere cu peste 20% a producţiei de
cereale. Productivitatea primară în regiunile tropicale ar scădea drastic datorită
căldurii excesive ce devine un factor limitant.

48
 În zonele temperate, vor fi consemnate fenomene meteorologice anormale,
precum temperaturi excesive şi cantităţi mari de precipitaţii, care vor produce
inundaţii catastrofale şi secete prelungite vara, după care ninsorile şi îngheţurile se
vor rări până la dispariţie şi vor apărea fenomene meteorologice specifice zonelor
subtropicale (uragane, taifunuri, tornade). În Europa sudică (Spania, sudul Franţei,
Corsica, Sardinia) se vor înregistra fenomene de deşertificare iar în Europa vestică
şi centrală se vor produce ploi diluviale, furtuni catastrofale şi inundaţii.

Figura 3.2. Variaţia temperaturii medii anuale globale a aerului în raport cu

temperatura medie a planetei în ultimii 110 ani (după Booth, 1991)

Un alt efect al creşterii temperaturii planetei este modificarea nivelului

Oceanului Planetar datorită topirii calotelor glaciare. În Antarctica, calotele de
gheaţă s-au retras în ultima jumătate de secol cu peste 7.000 km2. Scade stratul
de gheaţă în Arctica, Alaska, Groenlanda, în Alpi, Anzi şi în Tibet. (L. Brown,
2000). Creşterea de nivel a oceanului ar fi cuprinsă între 0,2-1,4 m, ceea ce ar
duce la micşorarea suprafeţelor litorale şi la dispariţia deltelor. Deltele marilor
fluvii asiatice (Gange, Brahmaputra, Mekong), precum şi delta Nilului ar dispărea
sub ape, producând înfometarea populaţiilor din acele zone. Concomitent, s-ar
înregistra o mărire a concentraţiei de vapori din atmosferă, ce ar determina
scăderea intensităţii fluxului luminos la nivelul solului şi scăderea generală a
productivităţii ecosistemelor.
În România, în condiţiile încălzirii globale şi a cresterii nivelului
Oceanului Planetar, Delta Dunării ar deveni golf, care s-ar putea întinde până în
Câmpia Siretului Inferior, iar apele Dunării ar inunda în întregime zonele de
luncă. În acelaşi timp, Câmpia Română, Podişul Moldovei şi Dobrogea vor fi
zone semideşertice, iar celelalte zone colinare, inclusiv Podişul Transilvaniei, vor
avea un climat submediteranean.
Încălzirea globală a planetei este produsă în principal de creşterea
concentraţiei de CO2 din atmosferă, contribuţia acestui gaz la declanşarea
efectului de seră fiind estimată la aproape 50%. Pe lângă gazul carbonic, efectul

49
de seră este accelerat şi de creşterea concentraţiei altor gaze în atmosferă: metan,
clorofluorocarbonaţi, oxizi de azot, etc. (tabelul 3.5).

Tabelul 3.5. Gazele de seră care contribuie la încălzirea globală a Terrei

Nr. crt. Gazul Ponderea (%)

1 Bioxidul de carbon 49
2 Metanul 18
3 Clorofluorocarbonaţii 14
4 Oxidul de azot 6
5 Alte gaze 13

Contribuţia diferitelor state la instalarea şi accentuarea efectului de seră la

nivel planetar, materializată prin creşterea temperaturii la nivel global, este
diferită în funcţie de gradul de industrializare (tabelul 3.6).

Tabelul 3.6. Contribuţia unor ţări la încălzirea globală a Terrei

Nr. crt. Ţara Ponderea (%)

1 Statele Unite ale Americii 21
2 Comunitatea Statelor Independente 14
3 Ţările europene 14
4 China 7
5 Brazilia 4
6 India 4
7 Celelalte state 38

Cantităţile cele mai mari de “gaze de seră” sunt produse de SUA, CSI şi
ţările europene, care împreună au o contribuţie de aproape 50% la fenomenul
general de încălzire a climei globului.

3.6.2. Efecte la nivelul mezoclimatului

Poluarea atmosferică modifică mezoclimatul zonelor urbane puternic

industrializate determinând apariţia frecventă a ceţii, a smogului si a inversiunilor
termice.
Fenomenul de inversiune termică apare datorită modificării gradientului
termic al troposferei, legat de prezenţa smogului. În condiţii normale, temperatura
scade odată cu altitudinea. În anumite condiţii, un val de aer rece se interpune
între suprafaţa solului şi pătura de aer cald. Apare astfel în vecinătatea solului, la
altitudini de până la 200 – 300 de metri, o pătură de inversiune în care temperatura
creşte progresiv până la o anumită altitudine, numită plafon de inversie, apoi
gradientul termic revine la normal, adică temperatura începe să scadă.

50
 În condiţii de inversiune termică, fumul şi gazele poluante nu se mai ridică
în atmosferă, rămân în vecinătatea solului deoarece densitatea acestor gaze este
aproape egală cu cea a aerului din pătura de inversiune termică. Mişcările
ascensionale sunt blocat, vaporii de apă se condensează sub formă de ceaţă,
fenomen favorizat de pulberi şi aerosoli, care devin centri de condensare pentru
vaporii de apă.
Smogul astfel format din amestec de pulberi, gaze şi vapori de apă
favorizează concentrarea maximă a poluanţilor din aer în pătura de la suprafaţa
pământului, deoarece pătura de inversiune termică nu permite răspândirea lor în
straturile superioare ale atmosferei. Datorită acestui fapt, în atmosfera marilor
oraşe, în perioadele cu smog, concentraţia gazelor poluante şi a pulberilor
depăşeşte de peste zece ori valorile din perioadele senine.
Smogul însuşi întreţine inversiunea termică. Pulberile din aer împiedică
pătrunderea razelor solare în timpul zilei şi absorb radiaţiile infraroşii. Partea de
deasupra a acestei mase de aer se răceşte şi mai tare, cade la nivelul solului iar
ceaţa devenind mai deasă.
Fenomenele de inversiune termică sunt favorizate şi de o anumită
configuraţie a terenului. Zonele de vale favorizează stagnarea maselor de aer şi
apariţia inversiunilor termice. De exemplu, în oraşul Los Angeles, situat într-o
vale înconjurată de coline, numărul de zile cu ceaţă dintr-un an depăşeşte 200,
deşi în condiţiile de climat mediteraneean în care se găseşte zona, numărul de zile
senine pe an ar trebui să depăşească 250.
În regiunile mediteraneene, cu umiditate mare şi insolaţie puternică,
radiaţiile luminoase provoacă apariţia unui smog oxidant sau fotochimic, care
conţine cantităţi mari de ozon şi peroxi-acil-nitrat, cu efect nociv asupra
organismelor. Smogul fotochimic este o ceaţă toxică produsă prin reacţiile
chimice dintre emisiile poluante şi radiaţiile solare. În atmosfera zonele urbane
puternic industrializate, în timpul orelor de vârf, concentraţia de oxizi de azot şi
de hidrocarburi creşte puternic. Lumina solară descompune bioxidul de azot în
monoxid de azot şi atomi de oxigen. Atomii de oxigen se combină cu oxigenul
molecular şi formează ozonul. În acelaşi timp, hidrocarburile din atmosferă sunt
oxidate de oxigen, producându-se bioxid de azot. Spre miezul zilei, concentraţia
de ozon devine maximă iar cea de monoxid de azot minimă. Această combinaţie
produce un nor toxic de culoare gălbuie, cunoscut sub numele de smog
fotochimic. Fenomenul apare adesea în zona oraşelor de coastă puternic
industrializate, precum Atena, Los Angeles, Tokyo.
În zonele temperate reci, cu umiditate crescută, se formează un smog acid,
din transformarea gazelor sulfuroase în picături de acid sulfuric care însoţesc ceaţa
Din gazele şi pulberile de origine industrială, deasupra marilor oraşe se
formează o cupolă de poluare, uneori de culoare galben-brună datorită prezenţei
NO2. Formarea cupolei de poluare este favorizată de creşterea temperaturii în
zonele urbane, comparativ cu cele rurale învecinate, astfel încât în microclimatul
urban se formează adevărate “insule de căldură urbană” (figura 3.3).

51
 Figura 3.3. Schema efectului de seră deasupra unei localităţi.

Curenţii ascendenţi ridică cupola de poluare la altitudini mai mari,

pulberile din aceasta acţionează ca adevărate nuclee de condensare a vaporilor de
apă din atmosferă. În acest fel se explică faptul că în mediul urban frecvenţa
precipitaţiilor este mai mare decât în cel rural.
Cupola de poluare determină mărirea deficitului de insolaţie din mediul
urban, modifică vizibilitatea, scade proprietăţile bactericide ale radiaţiilor
ultraviolete şi prin aceasta favorizează indirect răspândirea germenilor patogeni.

3.7.Poluarea sonoră şi efectele sale

Un tip aparte de poluare, care afectează tot mai mult societatea

contemporană ca urmare a dezvoltării tehnicii, circulaţiei mijloacelor de transport
şi suprapopulării mediului urban, o constituie poluarea sonoră.
Zgomotele reprezintă materializarea undelor mecanice formate prin
trepidaţii, infrasunete şi vibraţii ultrasonore, generate de o sursă sau un grup de
surse. Se caracterizează prin intensitate, durată şi frecvenţa sunetelor componente.
În practică, unitatea de măsură utilizată este decibelul (dB).
După originea lor, sursele de poluare sonoră pot fi naturale sau artificiale.
Unele surse naturale, precum erupţiile vulcanice, cutremurele, alunecările de
teren, provoacă efecte grave asupra sănătăţii umane, fiind generatoare de stres.
Alte surse naturale precum cascadele, vuietul valurilor, foşnetul vântului, au
efecte benefice şi nu pot fi incluse în categoria factorilor poluanţi.
În mediul ambiant există numeroase surse artificiale de poluare sonoră.
Unele surse sunt generatoare de mesaje sonore precum sirenele, soneriile,
telefoanele, claxoanele autovehiculelor şi sunt considerate ca elemente de
“poluare normală” legată de existenţa omului modern.
Alte surse de poluare sonoră apar ca urmare a activităţii general umane
cum ar fi traficul aerian şi rutier, activitatea industrială, etc.
Traficul rutier generează zgomote prin funcţionarea motoarelor, frecarea
roţilor de asfalt, frecarea autovehiculelor în mişcare cu masa de aer. Cele mai
zgomotoase autovehicule sunt considerate camioanele, autobuzele, motocicletele
şi automobilele de sport. Intensitatea zgomotului acestor autovehicule este
52
proporţională cu viteza de deplasare şi depinde de tipul de motor, cele Diesel şi în
doi timpi fiind considerate cele mai zgomotoase.
Traficul aerian constituie şi el o sursă importantă de poluare sonoră.
Avioanele supersonice ating la decolare intensităţi ale zgomotului de peste 160
dB, care se aud de la distanţe de peste 30 km. Efectele cele mai puternice se
produc în timpul depăşirii “barierei sonice”. Aşa numitul “bang sonic” a produs în
timp numeroase pagube, precum deteriorări de edificii istorice şi catedrale,
dărâmări de case din zona învecinată aeroporturilor, etc.
Zgomotele din întreprinderi sunt produse de motoare, maşini, utilaje şi
instalaţii care au piese în mişcare. Cele mai zgomotoase întreprinderi sunt cele din
industria construcţiilor de maşini, laminarea metalelor, forje, ţesătorii.
Gradul de periculozitate al zgomotelor depinde de intensitatea zgomotului,
frecvenţa sunetului şi durata zgomotului. Limita inferioară dăunătoare a
zgomotelor este considerată la o intensitate de 80 dB. La 110 dB zgomotul are
efect traumatizant, iar la 120 dB atinge limita durerii. La o intensitate de 120 dB
omul poate fi activ doar 2 minute. Se consideră că zgomotele cu frecvenţă mai
ridicată sunt mai periculoase decât cele cu frecvenţă joasă.
Poluarea sonoră provoacă la nivelul organismului uman efecte care variază
de la uşoare oboseli auditive şi până la stări nevrotice grave şi leziuni ale
aparatului auditiv. Zgomotele afectează echilibrul neurovegetativ, diminuează
volumul caloric, afectează funcţiile circulatorii, modifică ritmul cardiac şi
presiunea sanguină, produc insomnii, stări de teamă, diminuează atenţia şi
siguranţa. La intensităţi ale zgomotelor de peste 120 dB apar traumatisme ale
aparatului auditiv: ruperea timpanelor, dislocarea oaselor din urechea medie,
lezarea organului Corti. Prin afectarea sistemului nervos de către zgomote, pot
apare îmbolnăviri în orice ţesut al organismului.

53
 4. POLUAREA SOLULUI

Poluarea solului este acţiunea prin care omul sau natura produc modificări
fizice, chimice şi/sau biologice anormale, care îi depreciază calităţile de suport sau
mediu de viaţă.
Poluarea solului este un fenomen vechi, care era produs de factori
naturali, dar datorită capacităţii de autoregenerare a solului avea intensitate
redusă. Astăzi, datorită dezvoltării civilizaţiei industriale şi exploziei demografice
umane această formă de poluare a luat o amploare deosebită şi se manifestă pe arii
foarte extinse.
Tipurile de poluare a solului pot fi stabilite după foarte multe criterii: după
originea agenţilor poluanţi, după natura lor, după sursa de poluare, după gradul de
poluare, etc.
După originea agenţilor poluanţi, poluarea solului poate fi endogenă şi
exogenă. Poluarea endogenă are loc datorită unor factori naturali cum sunt
alunecările de teren, eroziunea eoliană şi hidrică, levigările, etc. Poluarea exogenă
sau antropică are loc prin aport de substanţe nocive, provenite din surse
exterioare.
Institutul de Cercetări pentru Pedologie şi Agrochimie a elaborat o
clasificare a poluării solurilor. După natura poluării, aceasta poate fi: poluare
fizică, poluare chimică, poluare biologică şi poluare radioactivă.
După sursa de poluare, s-au diferenţiat următoarele tipuri de poluare a solului:
- poluare prin lucrări de excavare la zi (exploatări miniere, balastiere,
etc.);
- poluare prin acoperirea solului cu halde de steril, iazuri de decantare,
depozite de gunoaie;
- poluarea cu deşeuri şi reziduuri anorganice, minerale, metale, acizi,
baze, săruri;
- poluare cu substanţe purtate de aer: hidrocarburi, amoniac, bioxid de
sulf, cloruri, fluoruri, compuşi cu plumb;
- poluare cu deşeuri şi reziduuri vegetale, agricole şi forestiere;
- poluare cu dejecţii animale şi umane;
- poluare prin eroziune şi alunecare;
- poluare prin sărăturare, prin acidifiere, prin exces de apă;
- poluare prin exces sau carenţe de elemente nutritive;
- poluare cu pesticide;
- poluare cu agenţi patogeni contaminanţi: agenţi infecţioşi, toxine,
alergeni.
Gradul de poluare a solurilor poate fi apreciat prin evaluarea cheltuielilor
necesare menţinerii solului la o capacitate bioproductivă egală cu cea avută
anterior poluării şi prin evaluarea reducerii calitative şi cantitative a producţiei
agricole faţă de o situaţie normală. După acest ultim criteriu, solurile se împart în
şase categorii de poluare: sol nepoluat, sol slab poluat, sol moderat poluat, sol
puternic poluat, sol foarte puternic poluat şi sol excesiv poluat (tabelul 4.1).
54
 Poluarea solului afectează în special zonele rurale şi este consecinţa
extinderii unor tehnologii moderne în agricultură. În urma utilizării
îngrăşămintelor chimice în doze mari şi repetate are loc contaminarea solurilor cu
impurităţile conţinute de acestea, precum şi impurificarea apelor freatice cu
azotaţi şi fosfaţi din aceşti fertilizanţi.

Tabelul 4.1. Aprecierea gradului de poluare a solurilor în funcţie de

reducerea producţiei agricole

Scăderea producţiei
Categoria Gradul de poluare
agricole
0 Sol nepoluat < 5%
1 Sol slab poluat 6-10%
2 Sol moderat poluat 11-25%
3 Sol puternic poluat 26-50%
4 Sol foarte puternic poluat 51-75%
5 Sol excesiv poluat > 75%

Utilizarea pesticidelor minerale şi organice duce la poluarea solului şi a

biomasei vegetale obţinute pe acele suprafeţe agricole. Solurile pot fi contaminate
şi de metalele grele şi radionuclizii, care ajung în atmosferă sub formă de aerosoli
de unde sunt antrenaţi pe sol de precipitaţii.
În România, din 16 milioane de hectare de teren agricol, 12 milioane de
hectare sunt supuse unuia sau mai multor factori de poluare cum sunt eroziunea,
înmlăştinirea, sărăturarea, acidifierea, poluarea chimică. Circa 7 milioane de ha de
teren agricol sunt vulnerabile la eroziunea de suprafaţă şi de adâncime. La
jumătate din acestea pierderea de sol este de 20-25 t/ha/an, faţă de capacitatea de
regenerare a solului de 2-3 t/ha/an (tabelul 4.2).

Tabelul 4.2. Principalii factori de reducere a capacităţii productive a solurilor

agricole din România (Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului, 1996)

Nr. Suprafaţa (mii ha)

Factori restrictivi
crt Agricolă Arabilă
1 Secetă frecventă 3900 -
2 Exces periodic de umiditate în sol 900 -
Eroziunea solului prin apă, din care: 4065 2100
3
- alunecări de teren 700 -
4 Eroziunea eoliană 386,7 278
5 Schelet excesiv de la suprafaţa solului 300 52
6 Sărăturarea solului 600 400
Compactarea solului din cauza lucrărilor
7 - 6500
agricole necorespunzătoare

55
 8 Compactarea primară (pedogenetică) a solului - 2060
9 Formarea crustei - 2300
10 Rezervă mică şi foarte mică de humus 5322,2 4053,1
11 Aciditate puternică şi moderată 2355,4 1619,2
12 Alcalinitate ridicată 160,8 120,4
13 Asigurare slabă şi foarte slabă cu fosfor mobil 4377,9 2877,0
14 Asigurarea slabă cu potasiu mobil 490,8 250,8
15 Asigurarea slabă cu azot 3341,7 2467,3
16 Carenţe de microelemente - 1500
17 Distrugerea solului prin escavări 15 -
18 Acoperirea solului cu deşeuri şi reziduuri solide 18 11,2
Poluarea chimică a solului, din care: 900 -
- poluare excesivă 200 -
19
- poluare cu petrol şi apă sărată 50,1 -
- poluare cu substanţe purtate de vânt 147,3 82,1
Scoaterea de terenuri din circuitul agricol
20 322,4 769,9
(1989-1994)

Solul reprezintă un mediu intermediar şi obligatoriu între atmosferă şi

hidrosferă pentru mulţi poluanţi de origine antropică, astfel că solul are o poziţie
cheie în circulaţia substanţelor poluante între diferite compartimente ale biosferei.

4.1. Poluarea solului cu reziduuri agricole, menajere şi dejecţii de

animale

Deşeurile solide de origine agricolă apar ca urmare a prelucrării sau

consumului urban de produse vegetale şi animale, care nu se mai întorc pe câmp
pentru a fi reciclate, ca în vechile practici agricole tradiţionale, ci ajung în gropi
de gunoaie unde prin fermentaţie anaerobă produc compuşi sulfuroşi şi amoniac,
care contaminează solul şi apele de suprafaţă şi freatice. Transformarea în
compost a acestor deşeuri solide, printr-o descompunere aerobă, poate duce la
formarea de elemente biogene utile plantelor cultivate, menţinându-se astfel o
productivitate ridicată a terenurilor agricole.
Reziduurile menajere rezultă din prepararea hranei în gospodării şi
cantine, din ambalajele alimentelor, din obiectele casnice deteriorate, etc.
Cantitatea de reziduuri menajere produse de colectivităţile umane depinde de
numărul de locuitori, de standardul de viaţă, de modul de alimentaţie, de sezon şi
de alţi factori. În România, cantitatea de deşeuri menajere este estimată la circa 1
kg / zi de persoană.
Depozitarea reziduurilor menajere poate fi realizată printr-o depozitare
simplă sau prin una controlată. Depozitarea simplă, necontrolată, constă în
depunerea acestor deşeuri casnice în gropi naturale sau artificiale, pe terenuri slab
productive, fără a se lua măsuri speciale de protecţie a mediului. Acest sistem de
depozitare este ieftin şi comod, dar neigienic şi cu grave implicaţii asupra
56
mediului ambiant. Prin descompunerea materiilor organice din reziduurile
menajere se creează posibilitatea proliferării şi răspândirii microorganismelor
patogene, care produc diverse boli precum febra tifoidă, dizenteria, holera,
hepatitele, etc. Aceşti agenţi patogeni sunt răspândiţi de insecte, şobolani, câini,
pisici şi alte animale, care populează aceste depozite.
Prin procese de şiroire a apei şi infiltraţii, solurile din apropierea acestor
depozite sau de sub ele sunt puternic infestate de germeni patogeni şi paraziţi, care
ajung până în pânza freatică şi o contaminează. Substanţele chimice din aceste
reziduuri (nitraţi, detergenţi, sulfuri, cloruri, etc.) sunt dizolvate şi antrenate de
apa pluvială în sol, apoi în apa freatică, făcând-o nepotabilă.
Depozitele necontrolate degajă mirosuri puternice, care produc o stare de
discomfort pentru aşezările umane limitrofe, iar substanţele volatile care se degajă
pătrund prin stomate în ţesuturile vegetale şi schimbă calităţile organoleptice ale
produselor agricole făcându-le inadecvate consumului.
Depozitarea controlată a deşeurilor menajere, deşi mai scumpă, înlătură
toate aceste inconveniente, asigurând o protecţie sporită a mediului ambiant.
Depozitarea controlată se face în zone special amenajate, departe de aşezările
umane. Fundul acestor depozite este impermeabilizat cu straturi de argilă
compactată şi cu folii de PVC. Descărcarea gunoaielor se face în straturi de 1-1,5
metri, care sunt compactate şi acoperite zilnic cu un strat de pământ. Printr-un
sistem special se asigură aerarea în scopul unei descompuneri aerobe a
substanţelor organice din aceste reziduuri. În ţările dezvoltate reziduurile
menajere sunt stocate în depozite controlate în proporţie de 50-70%, restul sunt
incinerate şi compostate după o preselectare a materialelor refolosibile.
Dejecţiile de animale sunt utilizate ca fertilizanţi în agricultură datorită
concentraţiilor mari de substanţe organice, uşor degradabile şi conţinutului mare
de elemente nutritive pentru plante. Administrarea acestor dejecţii în doze mari,
care depăşesc cerinţele plantelor, determină fenomene grave de poluare a solului.
Se modifică proprietăţile normale ale solului precum permeabilitatea, capacitatea
de reţinere a apei, conţinutul de oxigen al solului.
Suprafertilizarea cu dejecţii animale în cantităţi mai mari de 45 t/ha/an
duce la creşterea concentraţiei de săruri solubile în sol, mai mult sodiu şi potasiu
şi mai puţin azot şi fosfor. Azotaţii, în funcţie de textura solului, pătrund până la
adâncimi de 30 m, infestând pânza freatică.
Dejecţiile de animale mai conţin diverse săruri minerale utilizate în hrana
animalelor (clorură de sodiu), substanţe pentru igienizarea padocurilor
(detergenţi), substanţe pentru combaterea dăunătorilor. Toate acestea ajung pe sol
şi prin intermediul apelor de şiroire, contaminează apele de suprafaţă şi pe cele
freatice. În dejecţiile de animale sunt prezente şi numeroase organisme patogene
pentru om şi animale precum Salmonella, coliformi, streptococi, etc. Toate
acestea constituie un risc epidemiologic ridicat pentru organismele animale.
Consumul de nutreţuri cultivate pe soluri suprafertilizate provoacă la
animalele de fermă methemoglobinemii, dereglări în formarea vitaminei A,
disfuncţia sistemului enzimatic, înmulţirea cazurilor de sterilitate. Toate acestea
57
apar datorită excesului de nitraţi care stimulează absorbţia potasiului de către
plante şi inhibă absorbţia de calciu şi magneziu, ceea ce duce la carenţe în aceste
elemente în alimentaţia animalelor.
Legumele cultivate pe soluri foarte bogate în substanţe biogene datorită
suprafertilizării, acumulează cantităţi mari de azotaţi în biomasă, care în tubul
digestiv al omului se transformă în nitrozamine, substanţe cu un ridicat potenţial
cancerigen şi mutagen.
Aruncarea excrementelor umane în locuri neamenajate reprezintă o sursă
gravă de poluare datorită posibilităţii de răspândire a numeroase boli precum
meningita, encefalita, hepatita infecţioasă, febra tifoidă. Agenţii patogeni ai
acestor boli pătrund în apele de suprafaţă sau în cele freatice, de unde pot
contamina populaţia umană. În România, sunt poluate cu dejecţii umane peste 100
de hectare de teren.

4.2. Poluarea solului cu fertilizanţi chimici

Utilizarea fertilizanţilor în agricultură este bazată pe faptul că odată cu

recolta sunt scoase din sol cantităţi mari de elemente nutritive pentru plante,
precum azotul, fosforul, potasiul, calciul, magneziul şi multe oligoelemente.
Pentru refacerea productivităţii solurilor, acestea trebuie reintroduse în cantităţi
echivalente cu cele scoase prin biomasa vegetală.
Printre cele mai utilizate îngrăşăminte chimice sunt cele cu azot precum
azotatul de amoniu, azotatul de calciu, sulfatul de amoniu, ureea. Dintre
îngrăşămintele cu fosfor se foloseşte frecvent superfosfatul, iar dintre cele cu
potasiu clorura de potasiu, azotatul de potasiu, fosfatul dublu de sodiu şi potasiu.
În ultimii 50 de ani cantităţile de fertilizanţi utilizate în agricultură au crescut de
peste 20 de ori.
Pe lângă efectele benefice privind creşterea producţiilor agricole, prin
folosirea fertilizanţilor chimici, sunt introduse în sol numeroase substanţe toxice
precum arsenicul, cromul, cobaltul, cuprul, plumbul, care există în aceste produse
datorită purificării reduse a fertilizanţilor în procesul de fabricaţie. Aceste
substanţe impurificatoare se acumulează în orizontul superficial al solului de unde
sunt preluate de rădăcinile plantelor, producând un efect fitotoxic.
Prin folosirea unor cantităţi mari de fertilizanţi, are loc acumularea unor
cantităţi mari de azotaţi şi fosfaţi în sol, care prin intermediul apelor de precipitaţii
contaminează apele de suprafaţă şi cele freatice.
Azotaţii şi fosfaţii din sol se acumulează în ţesuturile plantelor şi în acest
mod contaminează produsele agricole şi alimentele obţinute din acestea. De
exemplu, salata cultivată pe un sol pe care s-au administrat 600 kg de azotat la
hectar are o concentraţie de azot nitric de 6 ori mai mare decât plantele cultivate
pe un sol nefertilizat.
Animalele care consumă plante cultivate de astfel de terenuri
suprafertilizate se expun îmbolnăvirii de methemoglobinemie. Azotaţii în cantităţi
mari în alimente, sub influenţa bacteriilor intestinale sau prin conservare, se pot
58
transforma în azotiţi, foarte toxici, sau în nitrozamine, agenţi cancerigeni
puternici.
Administrarea de cantităţi din ce în ce mai mari de fertilizanţi pe terenurile
agricole nu determină creşterea progresivă a recoltelor. Conform legii
randamentelor descrescătoare, sporul de producţie de pe un teren pe care se
distribuie cantităţi din ce în ce mai mari de azotaţi scade pe măsură ce creşte
cantitatea de îngrăşăminte administrate.
Fertilizarea excesivă compromite pe termen lung şi stabilitatea
agroecosistemelor. Se modifică structura fizică a solului şi prin aceasta se
modifică procesul de retenţie a apei în sol şi procentul de utilizare a azotului de
către plante. De altfel, se consideră că din azotul administrat numai 50-80% este
utilizat de plante, restul ajunge în pânzele freatice şi le impurifică. Cantităţile mari
de îngrăşăminte duc şi la deteriorarea structurii pedologice a solului şi prin aceasta
îi scade semnificativ productivitatea.
Utilizarea unor cantităţi mari de fertilizanţi determină şi o perturbare a
ciclului biogeochimic al elementelor biogene din sol. Sinteza industrială a
fertilizanţilor azotoşi şi împrăştierea lor pe terenurile agricole perturbă grav ciclul
biogeochimic al azotului.
În natură există un echilibru între procesele de nitrificare şi cele de
denitrificare. Aportul de azot în biosferă se realizează prin fixare biologică
(bacterii fixatoare de azot), ionizare sau vulcanism. Pe această cale se produc circa
350-380 milioane de tone pe an. În industria fertilizanţilor se mai produc anual
circa 80 milioane de tone. Prin urmare echilibrul dintre nitrificare şi denitrificare
este rupt şi anual rezultă un exces de azotaţi de cel puţin 40 milioane de tone, care
se acumulează în hidrosferă, cu consecinţe ecologice negative asupra mediului
acvatic.
Ciclul biogeochimic al fosforului este şi el perturbat de îngrăşămintele
chimice cu fosfor utilizate în agricultură. La cantitatea de fosfaţi naturali provenită
din litosferă şi estimată la 20 milioane de tone pe an, se adaugă îngrăşămintele
chimice cu fosfor. Majoritatea fosforului administrat pe terenurile agricole este
imobilizat în sol datorită calciului şi aluminiului care îl fixează, o parte este
utilizat de organismele vegetale şi înglobată în biomasă, iar excesul de fosfor este
antrenat de apele de precipitaţii, care îl transportă în apele curgătoare iar de aici în
Oceanul Planetar. În acest mod, în apa mărilor ajung anual 14 milioane de tone de
fosfor care accentuează procesul de eutrofizare a apelor.

4.3. Poluarea solului cu metale grele

Principalele metale grele care pot ajunge pe sol sau în sol din diferite surse
sunt plumbul, zincul, cuprul, mercurul, nichelul, cromul şi cobaltul. Ele pot apare
în sol sub formă de ioni sau sub forma unor substanţe complexe.
Sursele de poluare cu metale grele a solului pot fi nămolurile provenite din
staţiile de epurare a apelor, apele menajere şi industriale folosite la irigarea
culturilor, depozitele de steril şi reziduuri din industria minieră, fertilizanţii,
59
pesticidele şi amendamentele folosite în agricultură sau gazele de eşapament de la
autovehicule.
Transportul metalelor grele în sol se face prin apă, sub formă de compuşi
dizolvaţi, compuşi în suspensie sau sub formă de particule levigate, prin gaze sub
formă de compuşi volatili sau prin microorganismele din sol, care încorporează
metalele grele în biomasa lor.
Acumularea metalelor grele răspândite în biosferă poate avea loc în sol,
până la limita de toxicitate, producând dezechilibre ale proceselor fizice, chimice
şi biologice ce au loc la acest nivel. Aceste elemente se mai pot acumula în
sedimentele din bazinele acvatice, în biomasa vegetală prin procese de
bioacumulare şi în biomasa animală prin procese de bioconcentrare în lungul
lanţurilor trofice (figura 4.1).

Figura 4.1. Circuitul antropogen industrial şi agricol al metalelor grele

(după Lăcătuşu şi Ghelase, 1992).

Plumbul, acumulat în sol din diferite surse, trece în plante prin absorbţie la
nivelul rădăcinilor, în cantităţi proporţionale cu concentraţia lui, reducând
respiraţia la nivelul acestora. El se acumulează în biomasa vegetală şi la acest
nivel reduce intensitatea proceselor de oxidare, limitează cantitatea de apă
absorbită de plante, creşte nevoia de oxigen a plantelor, reduce ritmul de creştere a
acestora şi prin aceasta diminuează recoltele agricole.
Din biomasa vegetală, plumbul poate trece în biomasa animală şi prin
procese de bioacumulare şi bioconcentrare în lanţurile trofice, produce intoxicaţii
cronice de gravitate diferită, până la saturnism. Plumbul din sol acţionează şi

60
asupra microorganismelor, micşorând viteza de înmulţire a acestora şi reducând
intensitatea proceselor de mineralizare din sol.
Zincul se găseşte în sol în cantităţi de 30-50 ppm. Peste această limită
dereglează activitatea microorganismelor din sol prin reducerea intensităţii
mineralizării substanţelor organice, afectează procesele de descompunere a
celulozei şi perturbă procesul de respiraţie a plantelor. Zincul se acumulează cu
precădere în organele verzi ale plantelor, dar toxicitatea lui pentru animale este
redusă.
Cuprul este prezent în sol în limite naturale de 1-20 ppm. Peste această
concentraţie are efecte negative asupra agregării solului, modifică
hidrosolubilitatea particulelor de sol şi prin aceasta intensifică procesul de
eroziune a solului. La plante, în concentraţii de peste 20 ppm în sol, reduce
intensitatea respiraţiei, încetineşte procesul de formare a clorofilei şi diminuează
activitatea unor enzime.
Cadmiul se găseşte în sol în concentraţii normale de sub 1 ppm şi este
aproape întotdeauna asociat cu zincul. În concentraţii peste limita normală
frânează procesele de nitrificare şi denitrificare şi prin aceasta afectează producţia
agricolă. Cele mai sensibile plante la cadmiu sunt soia, spanacul şi salata. La
animale, cadmiul este considerat unul dintre cele mai nocive metale grele. Ingerat
odată cu produsele agricole produce dereglări ale metabolismului osos,
accentuând procesul de decalcifiere a oaselor.
Mercurul ajuns în sol, în majoritatea cazurilor din fungicide, este absorbit
în humus şi argilă şi duce la încetinirea activităţii metabolice a
microorganismelor, cu repercusiuni asupra procesului de descompunere a
substanţelor organice şi de formare a humusului.
Depoluarea solului contaminat cu metale grele, în limite tolerabile, poate fi
făcută prin următoarele acţiuni:
- administrarea de amendamente calcice până la stabilirea unui pH neutru spre
bazic;
- utilizarea de îngrăşăminte chimice cu reacţie fiziologică alcalină;
- practicarea de arături adânci pentru diluţia metalelor grele într-un volum cât
mai mare de sol;
- cultivarea de plante rezistente la metale grele şi care nu sunt folosite în
alimentaţia umană (plante textile);
- cultivarea de plante cu afinitate mare pentru metale grele;
- decopertarea solurilor şi îndepărtarea orizonturilor de la suprafaţă;
- acoperirea solului contaminat cu pământ nepoluat;
- schimbarea folosinţei solului prin plantaţii forestiere sau ornamentale.

4.4. Poluarea solului cu pesticide

Pesticidele sunt substanţe sau amestecuri de substanţe utilizate în

agricultură şi silvicultură, în scopul prevenirii şi combaterii unor organisme

61
vegetale şi animale care aduc pagube directe sau indirecte culturilor agricole sau
provoacă şi întreţin la plante şi animale diferite boli.
Poluarea cu pesticide este un tip aparte de poluare deoarece pesticidele
sunt administrate voluntar în mediu, pe suprafeţe din ce în ce mai mari şi în
cantităţi din ce în ce mai mari. Actualmente, producţia agricolă este afectată de
peste 10.000 de specii de insecte dăunătoare, 600 de specii de buruieni ce
concurează plantele agricole şi peste 1.500 de boli cauzate de viruşi, bacterii şi alţi
paraziţi.

4.4.1. Clasificarea pesticidelor şi modul lor de acţiune

În funcţie de destinaţia lor pesticidele pot fi clasificate în următoarele

grupe mari:
- zoocide – destinate combaterii dăunătorilor animali. În funcţie de grupul
sistematic asupra căruia acţionează, acestea pot fi: insecticide, rodenticide,
nematocide, acaricide, etc.;
- fungicide şi fungostatice – utilizate în combaterea ciupercilor
microscopice, care produc maladii criptogamice la plante;
- erbicide – compuşi folosiţi în combaterea buruienilor din culturile
agricole;
- reglatori de creştere – substanţe care stimulează sau inhibă procesele
vitale la plante. După acţiunea lor, acestea pot fi deflorante (înlătură excesul de
flori), desicante (produc uscarea plantelor înainte de recoltare), defoliante (produc
căderea frunzelor);
- substanţe atractante – care ademenesc diferite specii de insecte în scopul
combaterii lor ulterioare;
- substanţe repelente – produşi care resping anumite specii de animale din
culturi.
După gradul de toxicitate al substanţei active exprimat în doza letală medie
(DL-50), pesticidele sunt împărţite în 4 grupe: extrem de toxice, puternic toxice,
moderat toxice şi cu toxicitate redusă (tabelul 4.3). Printre cele mai toxice
pesticide se numără acidul cianhidric (DL-50 = 1 mg /Kg corp) şi compuşii
arsenului (DL-50 = 2 mg / Kg corp).

Tabelul 4.3. Clasificarea pesticidelor în funcţie de doza letală medie

Grupa de toxicitate DL-50

Grupa I – extrem de toxice DL – 50 sub 50 mg /Kg corp
Grupa II - puternic toxice DL – 50 între 50 şi 200 mg / Kg corp
Grupa III – moderat toxice DL – 50 între 200 şi 1.000 mg / Kg corp
Grupa IV – cu toxicitate redusă DL – 50 peste 1.000 mg / Kg corp

Din consumul mondial de pesticide utilizate în agricultură circa 46% sunt

erbicide, 31% insecticide, 18% fungicide şi restul alte categorii de pesticide.
62
Cantitatea şi numărul de pesticide utilizate a crescut continuu. La nivelul anilor
’90 în Franţa erau utilizate în scopuri fitosanitare circa 300 de compuşi organici de
sinteză, iar în SUA 900 de compuşi, cu peste 60.000 de preparate comerciale.
Printre primele pesticide utilizate pe scară mare se numără două
insecticide puternice, DDT şi HCH, utilizate la sfârşitul celui de-al doilea război
mondial pentru combaterea păduchilor, agenţii purtători ai tifosului exentematic,
boală care a făcut numeroase victime în rândul soldaţilor şi civililor. Pentru
stoparea acestei epidemii, inventatorului DDT-ului, P. Müller, i s-a decernat
Premiul Nobel.
Deşi efectele utilizării pesticidelor sunt deosebit de grave pentru mediu,
raţiunea economică pentru care acestea se folosesc este aceea că ele scad
substanţial forţa de muncă folosită în agricultură. Un muncitor din industria
pesticidelor înlocuieşte circa 100 de muncitori de la întreţinerea culturilor
agricole. Creşterea nevoii alimentare la nivel planetar a impus ridicarea eficienţei
muncii în agricultură. Dacă în 1940 un fermier american producea hrană pentru 10
oameni astăzi el produce hrană pentru mai mult de 50 de persoane.
Solul se comportă ca un rezervor în care se acumulează cantităţi mari de
pesticide şi care după un anumit timp, numit timp de persistenţă, se degradează.
Timpul de înjumătăţire adică timpul necesar degradării a 50% din cantitatea de
pesticid din sol, depinde de natura pesticidului, modul de aplicare, condiţiile pedo-
climatice ale zonei, etc.
Timpul de înjumătăţire (TD50) a pesticidelor depinde şi de caracteristicile
lor fizico-chimice, în special de gradul de solubilitate. Pesticidele hidrosolubile se
degradează mai repede decât cele liposolubile.
Cantitatea şi starea fizică în care se administrează pesticidele influenţează
timpul lor de persistenţă în sol. Cele care se administrează sub formă de granule
sunt mai repede degradate decât cele distribuite sub formă de soluţie sau emulsie.
Caracteristicile fizico-chimice ale solului (cantitatea de substanţă
organică, textura, umiditatea, temperatura) determină şi ele timpul de degradare a
pesticidelor. Precipitaţiile abundente şi temperatura ridicată măresc TD50. De
asemenea, cu cât numărul de microorganisme vii din sol este mai mare cu atât
timpul de înjumătăţire al pesticidelor este mai redus.
Insecticidele sunt substanţe naturale sau de sinteză, cu acţiune toxică
asupra insectelor. Aceste zoocide pot fi clasificate în diverse categorii în funcţie
de modul de acţiune, de calea de pătrundere în corpul insectei, de stadiul asupra
căruia acţionează, de toxicitate, de origine şi compoziţie chimică, de modul de
condiţionare, de solubilitate (Irina Teodorescu şi A. Vădineanu, 1999).
După modul de acţiune, insecticidele pot fi clasificate în următoarele
categorii:
- toxice: produc intoxicarea şi apoi moartea insectelor;
- sterilizante: induc reducerea sau suprimarea potenţialului reproducător al
indivizilor;
- hormonale: produc perturbări în procesul de dezvoltare ontogenetică;

63
- atractante: atrag insectele şi le concentrează în zone restrânse, după care
acestea sunt distruse pe cale mecanică, fizică sau chimică;
- repelente: îndepărtează dăunătorii de plantele utilizate ca sursă de hrană sau
pentru depunerea ouălor;
- sinergizante: inhibă sistemele enzimatice ale insectelor, implicate în
detoxifierea alcaloizilor, glicozizilor şi a altor substanţe toxice conţinute în
plante.
Insecticidele, în funcţie de natura lor şi de starea de agregare, pot acţiona
asupra insectelor prin contact direct, străbat cuticula, ajung în mediul intern al
acestora şi le provoacă moartea. Cele care se aplică prin stropirea plantelor sunt
ingerate odată cu biomasa vegetală, ajung în tubul digestiv al insectelor si produc
intoxicaţii acute şi moartea insectelor.
Insecticidele care se administrează sub formă de gaze sunt inhalate şi pe
cale respiratorie duc la moartea insectelor. Cele mai noi sunt insecticidele
sistemice care după stropire pătrund prin frunzele şi rădăcinile plantelor în sevă şi
omoară insectele ce sug seva plantelor.
După calea de pătrundere în corpul insectelor, insecticidele pot fi:
- de ingestie, care sunt ingerate odată cu hrana;
- asfixiante, care pătrund în organism prin căile respiratorii;
- de contact, când acţionează la nivelul tegumentului;
Insecticidele pot acţiona asupra tuturor stadiilor de dezvoltare ontogenetică a
insectelor: ou, larvă, pupă, adult. În funcţie de stadiul de dezvoltare a insectei,
asupra căreia îşi exercită acţiunea, insecticidele se clasifică în următoarele
categorii:
- ovicide: acţionează asupra ouălor de insecte;
- larvicide: distrug stadiile larvare;
- pupicide: acţionează asupra pupelor;
- imagocide: distrug insectele în stadiul de adult.
Originea şi compoziţia chimică a insecticidelor este foarte diversă. După
acest criteriu ele se împart în două grupe mari: insecticide anorganice şi
insecticide organice.
Insecticidele anorganice sunt compuşi ai arsenului, fluorului, mercurului,
bariului, cuprului, zincului, magneziului, derivaţi ai benzenului şi fenolului.
Insecticidele organice, după originea lor, pot fi naturale şi de sinteză.
Insecticidele organice naturale sunt extrase din plante şi mai sunt
denumite şi insecticide botanice. Sunt lipsite de remanenţă şi sunt puţin toxice
pentru animalele homeoterme. Dintre cele mai cunoscute insecticide organice
naturale enumerăm: piretrina (extrasă din florile genului Pyrethrum), nicotina
(alcaloid extras din plante din genul Nicotiana), rotenona (extrasă din specii ale
genului Derris, Lonchocarpus, Tephrosia), anabasina (extasă din Anabasis
aphylla şi Nicotiana glauca), veratrina (extrasă din Veratrum album), quasina
(extrasă din Quasina amara şi Pierasma excelsa).
Insecticidele organice de sinteză, după compoziţia lor chimică, pot fi
organoclorurate, organofosforice, carbamice, piretroizi, etc.
64
 Insecticidele organoclorurate sunt produşi pe bază de hidrocarburi cu
acţiune neurotoxică, sunt insecticide de contact şi de ingestie, puţin solubile în
apă, cu remanenţă ridicată, încadrate în grupele II - IV de toxicitate. Datorită
gradului mare de remanenţă, a fost interzisă folosirea acestor insecticide începând
din anul 1970. Din această grupă de insecticide face parte DDT-ul
(diclordifeniltricloretan), HCH- ul (hexaclorciclohexan). Produsele comerciale
fabricate pe baza acestor substanţe purtau diferite denumiri: Lindan, Fumlydox,
Thiodan, Thionex.
Insecticidele organofosforice sunt esteri ai diverşilor alcooli cu acizii
fosforic, tiofosforic, ditiofosforic, pirofosforic. Acţionează ca inhibitori ai
colinesterazei, sunt insecticide de contact, de ingestie sau sistemice. Au remanenţă
redusă (sunt degradate de microorganisme sau de radiaţia solară), toxicitate
ridicată, fiind încadrate în categoriile I - III. Dintre produsele comerciale utilizate
cităm Carbetox, Onefon, Sinaratox.
Insecticidele carbamice sau carbamaţii sunt derivaţi ai acidului carbamic.
Au acţiune inhibitoare colinesterazică, toxicitate ridicată (grupa I - III de
toxicitate), remanenţă redusă, sunt insolubile în apă, solubile în solvenţi organici.
Piretroizii de sinteză sunt esteri ai acidului crizantemic cu diferiţi alcooli
cu inel ciclopentenolonic şi cu alcooli fennoxibenzilici. Au acţiune neurotoxică
puternică asupra insectelor. Produsele comerciale pe bază de piretroizi de sinteză
sunt întâlnite sub denumirea de Decis, Fastac, Karate, etc.
O categorie aparte de insecticide o formează inhibitorii metamorfozei
insectelor. În acest mod acţionează triflumuronul, clorfluazuronul, bromura de
metil. Aceste substanţe produc perturbări în formarea chitinei din tegumentul
larvelor insectelor, împiedecând astfel năpârlirea acestora.
Reacţia insectelor la substanţele administrate ca insecticide poate fi de
atragere sau de respingere a lor. După acest criteriu putem împărţi insecticidele în
două categorii: atractante şi repelente.
Substanţele atractante sunt analogi de sinteză ai unor substanţe produse de
insecte şi faţă de care acestea manifestă un chimiotactism pozitiv. După rolul jucat
de aceste substanţe în desfăşurarea ciclului vital, ele pot fi:
- atractanţi sexuali sau feromoni sexuali: utilizaţi pentru a împiedica
întâlnirea sexelor şi acuplarea şi pentru capturarea în masă a insectelor
atrase de feromon;
- feromoni de agregare: substanţe care atrag indivizii din specia
dăunătoare către un loc de iernare sau o sursă de hrană şi unde pot fi
distruşi prin anumite metode;
- kairomoni: substanţe utilizate pentru a perturba localizarea gazdei de
către paraziţi şi de a concentra dăunătorii în anumite zone unde sunt
distruşi;
- atracatanţi de nutriţie: substanţe utilizate pentru atragerea insectelor
dăunătoare în anumite zone unde sunt distruse prin metode chimice sau
mecanice.

65
 Substanţele repelente sau insectifuge sunt substanţe care declanşează la
insecte un chimiotactism negativ. După originea lor ele pot fi naturale sau de
sinteză.
Substanţele repelente naturale sunt uleiuri volatile emanate de unele plante
(usturoi, piper) sau extrase din unele plante (busuioc, rozmarin, pin, ienupăr,
levănţică, coriandru) şi care îndepărtează anumite specii de insecte.
Substanţele repelente sintetice sunt substanţe care aplicate pe plante
împiedică hrănirea normală a insectelor sau depunerea ouălor pe aceste plante.
Din această categorie fac parte naftalina, terebentina, benzoatul de benzil,
substanţe analoage alomonilor insectelor. În funcţie de rolul lor, aceste substanţe
pot fi repelenţi de nutriţie (îndepărtează insecta de plantele care îi servesc în mod
obişnuit ca hrană) şi repelenţi de ovipoziţie (împiedică depunerea ouălor pe
substratul adecvat, caracteristic speciei).
Fungicidele sunt substanţe care combat maladiile criptogamice şi cauzează
boli culturilor agricole, precum mana cartofului, mana vitei de vie, cărbunele şi
rugina cerealelor, etc. Bolile criptogamice sunt provocate de invazia ţesuturilor
plantei de către miceliul ciupercilor microscopice. Combaterea acestor boli este în
primul rând preventivă şi constă în distrugerea germenilor miceliului chiar în
momentul germinării sporilor.
Cele mai vechi fungicide utilizate sunt sărurile de cupru (sulfatul de cupru si
alţi derivaţi minerali), care sunt din ce în ce mai mult înlocuite cu compuşi
organici. Primele fungicide organice folosite încă din anii ’30 au fost cele
organomercurice, care împreună cu un insecticid organoclorurat erau folosite la
tratarea seminţelor înainte de semănare, pentru a proteja plantula de atacul
ciupercilor si al insectelor. Clorura de mercur, foarte toxică pentru animale, a fost
înlocuită silicat de metoximetil sau acetat de fenilmercur, substanţe cu o toxicitate
mai redusă.
Erbicidele sunt pesticide utilizate în combaterea buruienilor din culturile
agricole şi constituie cea mai mare parte a pesticidelor fabricate si folosite.
Primele erbicide utilizate au fost cloratul de sodiu şi derivaţii arsenici, dar au fost
repede abandonaţi datorită timpului mare de persistenţă. Pe terenurile pe care se
aplicau aceste erbicide nu mai puteau fi cultivate plante din aceeaşi familie cu
buruienile combătute timp de mai mulţi ani.
Derivaţii acidului fenoxiacetic au fost printre primele erbicide intens
folosite. Ei minează acţiunea auxinelor vegetale, produc tulburări de creştere în
regiunea meristemelor apicale şi prin aceasta determină moartea buruienilor. Alte
erbicide acţionează ca substituenţi ai ureei, se aplică foliar şi distrug zonele
meristematice ale buruienilor.
Cel mai puternic erbicid fabricat în S.U.A. a fost Pychloram-ul, care în doze
de numai 60g/ha elimină în întregime plantele sensibile. Remanenţa în sol este aşa
de mare încât prezenţa sub formă de urme a acestui erbicid în bălegarul
erbivorelor face ca plantele sensibile să nu mai crească mult timp pe terenurile pe
care s-a împrăştiat astfel de gunoi.

66
 4.4.2 Particularităţi ecologice ale pesticidelor

Se considera iniţial că pesticidele acţionează cu precădere asupra anumitor

dăunători vegetali şi animali, producând totuşi şi unele efecte secundare nedorite.
Actualmente, este acceptat faptul că pesticidele acţionează asupra ecosistemelor în
ansamblul lor, producând modificări profunde şi de lungă durată.
Pesticidele prezintă un spectru larg de toxicitate pentru toate speciile de
plante şi animale cu care vin în contact. Denumirea de insecticid, erbicid, etc.
arată grupul dominant asupra cărora acţionează, dar de fapt ele produc efecte
secundare asupra tuturor organismelor din biocenoză.
Ele se utilizează pentru distrugerea unui număr mic de specii dăunătoare,
dar de fapt acţionează asupra tuturor fiinţelor vii. La animale toxicitatea
pesticidelor este mare atât pentru poichiloterme cât şi pentru homeoterme.
Pesticidele acţionează asupra populaţiilor în întregime şi nu asupra
indivizilor luaţi separat. Efectul pesticidelor nu depinde de densitatea populaţiei
considerate dăunătoare. O anumită doză determină aceeaşi mortalitate indiferent
de efectivul populaţiei contaminate.
Cantitatea de pesticide utilizată pe o anumită suprafaţă este net superioară
strictului necesar pentru distrugerea dăunătorilor. Se folosesc supradoze de
pesticide, aşa-zise “tratamente de asigurare”.
Pesticidele se administrează pe suprafeţe foarte mari, de zeci de milioane
de hectare numai în Europa. Ele au un grad mare de remanenţă în sol, de exemplu
DDT are în apă un TD50 de 10 ani, dieldrinul de 20 de ani, etc. (tabelul 4.4).

Tabelul 4.4. Timpul de înjumătăţire a unor pesticide (Vlaicu I., 1998)

Nr. crt. Pesticidul TD50 (ani)

1 Arsen, cupru, mercur 10-30
2 Insecticide organoclorurate 2-4
3 Erbicide – triazine 1-2
4 Insecticide organofosforate 0,02-0,2
5 Insecticide carbamice 0,02-0,1

Răspândirea pesticidelor se face rapid de pe terenurile pe care s-au

administrat până în zonele cele mai îndepărtate, pe cale aeriană, prin apele de
suprafaţă sau freatice, încât se poate spune că poluarea cu pesticide a devenit un
fenomen cvasiuniversal.

4.4.3. Efectul pesticidelor asupra speciilor, populaţiilor şi biocenozelor

Poluarea mediului înconjurător cu pesticide are drept urmare perturbări

ecologice la nivelul speciilor, populaţiilor şi biocenozelor. Acest fapt este legat de
lipsa selectivităţii multor pesticide, ceea ce explică amploarea efectelor ecologice.

67
Chiar eliminarea unei singure specii, mai ales dacă ea este dominantă, antrenează
veritabile dezechilibre la nivelul biocenozelor.
După modul lor de acţiune asupra speciilor, populaţiilor şi biocenozelor
pesticidele pot avea efecte directe şi efecte indirecte. Efectele directe pot avea
consecinţe imediate asupra speciilor, datorită toxicităţii acute a pesticidelor şi
produc moartea unei anumite părţi din populaţia de organisme vegetale şi animale
sensibile, cu atât mai mare cu cât doza de pesticid este mai ridicată.
Consecinţele de durată ale administrării pesticidelor se datorează toxicităţii
cronice a acestora. Ele se concentrează în lanţurile trofice şi se manifestă pregnant
asupra speciilor de la capătul acestora, în special asupra carnivorelor, determinând
diminuarea potenţialului biotic al speciilor prin scăderea coeficientului de
natalitate, diminuarea fecundităţii, scăderea viabilităţii ouălor sau prin conjugarea
acestor mecanisme.
Efectele directe constau şi în diminuarea biodiversităţii ecosistemele
afectate de pesticide. Astfel, erbicidele administrate în agroecosisteme, odată cu
buruienile elimină şi plantele spontane de pe marginea ogoarelor, care constituiau
zone de refugiu pentru numeroase specii de animale.
Erbicidele folosite pentru combaterea mărăcinişurilor din păduri duc şi la
dispariţia a numeroase specii de arbuşti din aceste ecosisteme. Erbicidele
defoliante folosite în războiul din Vietnam au afectat şi pădurea de mangrove şi au
dus la dispariţia multor arbori tropicali de talie mare.
Insecticidele utilizate în agricultură, odată cu eliminarea insectelor
dăunătoare, provoacă moartea a numeroase specii de animale din zonele
învecinate. Sunt afectaţi grav polenizatorii, cu consecinţe asupra producţiilor
agricole.
Pulverizarea insecticidelor deasupra pădurilor a dus la intoxicarea
puternică a avifaunei, ceea ce a determinat diminuarea puternică a efectivelor
acestora. Sunt afectaţi, în aceeaşi măsură, batracienii şi reptilele. Folosirea la
semănat a seminţelor tratate cu insecticide şi fungicide provoacă adesea
mortalităţi însemnate la speciile de păsări granivore.
Reducerea biodiversităţii în ecosisteme datorată folosirii pesticidelor nu
este uniformă, cele mai afectate sunt speciile de talie mare şi cele aflate la capătul
lanţurilor trofice.
Efectele indirecte ale utilizării pesticidelor pot fi evidenţiate atât la nivelul
populaţiei cât şi la nivelul biocenozei.
Efectele demoecologice sau la nivel populaţional se manifestă, în primul
rând, prin regresia populaţiilor contaminate cu pesticide. Prin ingestia de hrană
contaminată are loc dispariţia aproape completă a speciilor sensibile, scăderea
potenţialului biotic al speciilor, scăderea coeficientului de creştere naturală a
speciilor afectate.
Regresia populaţiilor contaminate poate avea loc şi pe calea bioacumulării
şi bioconcentrării pesticidelor în lungul lanţurilor trofice, prin micşorarea
potenţialului biotic al speciilor sensibile aflate la capătul acestor lanţuri.

68
 Folosirea abuzivă a pesticidelor a dus şi la apariţia unor rase de insecte
rezistente la insecticide. Iniţial s-a constatat rezistenţa la unele insecticide
minerale, dar ulterior şi la insecticide de sinteză. În 1961 era semnalată rezistenţa
a 98 de specii parazite la animale şi 35 de specii dăunătoare ale culturilor vegetale,
rezistente la unul sau mai multe insecticide. Astăzi, numărul speciilor rezistente la
insecticide a depăşit cifra de 450.
Efectele biocenotice ale pesticidelor se manifestă prin perturbări ale
biocenozelor în ansamblu. Acestea pot duce la dispariţia unor specii insensibile la
un anumit pesticid, datorită dispariţiei hranei care a fost decimată de acesta. De
exemplu distrugerea entomofaunei cu insecticide poate duce la dispariţia speciilor
insectivore.
Pesticidele administrate pe sol ajung în apele de suprafaţă prin şiroire.
Aceste substanţe pot provoca moartea puietului de peşte, în mod direct prin
toxicitate acută sau în mod indirect, decimând hrana naturală a puietului care
astfel moare prin înfometare.
Unele specii de animale din biocenoze dispar datorită unor erbicide ce au
distrus plantele gazdă ale acestora. Astfel, distrugerea macului din culturi a dus la
dispariţia speciilor de insecte care trăiau pe acesta.
Pesticidele pot perturba echilibrul în biocenoză şi prin înmulţirea puternică
a unor specii care înainte de tratament aveau o densitate redusă, datorită
concurenţei la hrană. De exemplu, erbicidele pot elimina din biocenoză unele
specii de dicotiledonate care ţineau în echilibru alte specii şi care ulterior se
dezvoltă exploziv devenind dăunătoare.
Perturbarea echilibrului în biocenoză prin acţiunea pesticidelor poate avea
loc şi prin proliferarea puternică a unei specii, datorită eliminării duşmanilor
naturali, prădătorilor şi paraziţilor în urma aplicării tratamentelor. Are loc aşadar,
o perturbare a concurenţei interspecifice în biocenoză. De exemplu, insectele
entomofage endoparazite menţin un echilibru în dezvoltarea insectelor dăunătoare.
Tratamentele cu pesticide produc moartea aproape în totalitate a endoparaziţilor şi
ca urmare are loc, în mod paradoxal, o creştere rapidă a populaţiei de insecte pe
care doream să o combatem.
Eliminarea duşmanilor naturali a unei specii prin tratamente cu pesticide
poate duce la apariţia unei noi specii dăunătoare, care până la aplicarea
pesticidului era rară şi nu provoca daune semnificative.
Aşadar, proliferarea unei specii care până în momentul administrării
pesticidului era inofensivă din punct de vedere economic, poate avea loc fie
datorită modificării competiţiei la hrană, fie datorită scăderii presiunii dăunătorilor
şi paraziţilor asupra acelei specii.
Pesticidele acţionează şi asupra succesiunii biocenozelor. Erbicidele mai
puţin selective au efecte comparabile cu ale focului şi aduc ecosistemul la stadiul
iniţial de colonizare cu plante pionier. Erbicidele mai selective, cum sunt cele
utilizate la limitarea extinderii mărăcinişurilor şi arbuştilor în preerie, au blocat
succesiunea preeriilor la un stadiu intermediar mai diversificat (cu arbuşti) care
s-ar finaliza cu stadiul de pădure.
69
 5. POLUAREA APELOR

Poluarea apelor este fenomenul prin care se produc modificări calitative

negative ale proprietăţilor naturale ale apelor, ce au ca urmare scoaterea lor
parţială sau totală din folosinţă. După originea sursei de contaminare a apei,
poluarea poate fi naturală şi artificială.
Poluarea naturală a apelor se produce prin acţiunea unor surse naturale
de poluare cu caracter permanent, precum sărurile minerale solubile provenite din
spălarea rocilor de către apele de suprafaţă sau freatice, particule solide rezultate
din eroziunea solului sau datorită vegetaţiei acvatice submerse şi emerse care prin
descompunere duce la scăderea a cantităţii de oxigen din apă sau produce
substanţe toxice (CH4, NH3, H2S). Unele surse de poluare naturală pot avea un
caracter accidental, precum particulele de substanţe ce pătrund în apă ca urmare a
unor fenomene geologice (erupţii vulcanice, cutremure), meteorologice (uragane,
inundaţii, furtuni de praf) sau complexe, precum alunecările de teren.
Poluarea artificială sau antropică este cauzată de introducerea în apele
naturale a unor substanţe poluante în mod direct sau prin deversarea apelor uzate
menajere, industriale, agricole sau provenite din alte activităţi umane.
Principalele surse de poluare antropică a apelor sunt:
- apele reziduale comunale sau apele menajere provenite din locuinţe,
spălătorii sau ape pluviale urbane. Aceste ape conţin cantităţi mari de
substanţe organice, detergenţi şi săruri minerale, au un conţinut
microbian ridicat deci un potenţial epidemiologic crescut;
- apele uzate industriale, provin din combinate chimice, siderurgice,
fabrici de celuloză şi hârtie, conţin cantităţi mari de substanţe minerale
dizolvate sau în suspensie şi sunt în general toxice;
- apele reziduale agricole, provin din sectoarele agrozootehnice, din
irigaţii, din apele pluviale şi freatice drenate de pe suprafeţele agricole
cu umiditate excedentară. Aceste ape conţin un număr mare de
germeni microbieni, sunt încărcate cu îngrăşăminte, pesticide,
amendamente şi au o cantitate mare de aluviuni preluate de pe
suprafaţa ogoarelor;
- surse de poluare neorganizate, precum reziduurile menajere din
localităţile necanalizate, depozitele de gunoaie din albia majoră a
râurilor, care în timpul viiturilor sunt antrenate în apă, scurgeri
accidentale de produse petroliere de la sonde, conducte de transport,
rezervoare, bataluri de sondă, etc.
Serviciul de sănătate publică al SUA grupează agenţii poluanţi ai apelor în
următoarele 8 categorii:
- deşeuri care consumă oxigen - sunt substanţe organice
fermentascibile provenite din reziduuri menajere şi industriale;
- agenţi infectanţi - sunt bacterii, viruşi şi alte microorganisme
provenite din deşeurile menajere, agricole şi animaliere;

70
 - substanţele nutritive pentru plante - cuprind săruri de azot şi fosfor
care ajung în apele naturale prin spălarea terenurilor agricole de către
apele pluviale sau de irigaţie;
- substanţele organice de sinteză, precum pesticidele;
- substanţele minerale - provin din spălări din industria chimică,
minieră, petrolieră, siderurgică, etc.;
- sedimente provenite din eroziune - sunt substanţe care reduc
transparenţa şi cantitatea de oxigen din apă;
- substanţe radioactive - provin din industria extractivă sau industria
energetică nucleară;
- temperaturile înalte - provin din apele de răcire de la termocentrale
sau de la centralele nucleare.
După natura agenţilor poluanţi se pot distinge trei categorii de poluare a
mediului acvatic: poluare biologică, poluare chimică şi poluare fizică.

5.1. Poluarea biologică a apelor

Poluarea biologică este provocată de pătrunderea în apele naturale a unor

agenţi biologici, precum microorganismele(bacterii, viruşi, ciuperci microscopice)
sau a substanţelor organice fermentascibile. Substanţele organice care impurifică
apele de suprafaţă provin din apele menajere urbane, apele uzate din industria
alimentară (abatoare, fabrici de prelucrarea laptelui, fabrici de bere, de zahăr), din
industria celulozei şi hârtiei. Impurificarea apelor naturale cu substanţe organice
favorizează înmulţirea unor specii de germeni patogeni, apariţia şi răspândirea
bolilor provocate de aceştia (colibaciloze, hepatite virale, holeră, febră tifoidă,
dezinterie, etc.).
Substanţele organice pătrunse în bazinele acvatice din diferite surse
determină, ca efecte generale, scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat,
proliferarea microorganismelor patogene şi a celor saprofite, mărirea turbidităţii
apei, afectează organismele acvatice filtratoare, împiedică respiraţia peştilor prin
colmatarea branhiilor, acoperă unele specii bentonice de pe substrat şi le provoacă
moartea.

5.1.1. Efectele poluării organice a mediului lotic

Deversarea în mediul lotic a unui efluent bogat în substanţe organice

determină perturbarea gravă a ecosistemului în ansamblul său şi apariţia a patru
zone care se succed în sensul curentului (figura 5.1):
- zona de degradare – este zona în care apele râului se amestecă cu
efluentul bogat în substanţe organice;
- zona de descompunere activă – zona în care bacteriile aerobe, cele
anaerobe şi ciupercile proliferează şi descompun substanţele organice din apă, cu
consum mare de oxigen. Dacă oxigenul este consumat în totalitate, zona de

71
descompunere activă se transformă într-o zonă septică, în care se formează
compuşi reducători şi are loc moartea a numeroase specii de organisme acvatice;
- zona de restaurare sau de refacere - în care prin procese de autoepurare
apa îşi recapătă proprietăţile fizice şi chimice iniţiale;
- zona de ape curate - unde procesele de autoepurare au refăcut calităţile
iniţiale ale apei
Procesele de aotoepurare care se desfăşoară în zona de restaurare induc şi
efecte secundare în ecosistem precum apariţia de variaţii ale concentraţiei de
oxigen în apă, variaţii ale concentraţiei substanţelor biogene, modificarea
numărului de specii şi a densităţii acestora

I – zona de ape curate; IV – zona de restaurare;

II – zona de degradare; V – zona de ape curate.
III – zona de descompunere activă

Figura 5.1. Efectele poluării organice a unui râu asupra biocenozei acvatice.

În apele poluate cu substanţe organice are loc o multiplicare puternică a

microorganismelor. Se dezvoltă specii patogene de bacterii şi ciuperci,
proliferează, de asemenea, bacterii şi ciuperci saprofite care descompun
substanţele organice până la săruri minerale. Densitatea acestor microorganisme
nu scade în aval de locul de deversare a substanţelor organice decât după
reducerea concentraţiei acestor substanţe în apă.
În apele poluate cu substanţe organice se dezvoltă o mare diversitate de
forme bacteriene: bacterii aerobe, anaerobe, saprofite, etc. În apele poluate care
conţin cantităţi moderate de oxigen proliferează bacterii aerobe care degradează
celuloza, amidonul, proteinele sau specii care utilizează produşii de descompunere
a acestor substanţe.
72
 În apele fără oxigen sau în mâl se dezvoltă numeroase specii de bacterii
anaerobe. Metanbacteriile descompun glucidele cu moleculă simplă până la CH4,
sulfatbacteriile reduc sulfaţii la sulfuri şi apoi la H2S. Bacteriile amonificatoare
descompun azotaţii până la NH3.
În apele poluate cu glucide, de la fabricile de lapte sau zahăr, se dezvoltă
bacterii saprofite precum Sphaerotilus natans, care formează colonii de talie mare,
cu aspect gelatinos sau filamentos. În zona de descompunere activă proliferează
un număr mare de ciuperci din genurile Mucor, Penicillium, Geotrichum, care
consumă cantităţi mari de oxigen şi perturbă astfel condiţiile abiotice ale
hidrobionţilor.
Populaţiile algale din apele încărcate cu substanţe organice depind de
condiţiile concrete ale fiecărei zone a râului. În zona de amestec, în care există
suficient oxigen şi multe substanţe biogene provenite din descompunerea
substanţelor organice, proliferează specii de cianoficee din genurile Oscillatoria,
Phormidium, cloroficee din genul Ulothrix, fitoflagelate din genul Euglena.
În zona de descompunere activă se dezvoltă abundent diatomee din
genurile Gomphonema, Nitzschia, Melosira, Navicula, Surirella. În zona în care
substanţele organice au atins un anumit grad de mineralizare se dezvoltă alga
verde filamentoasă Cladophora glomerata iar în zona de restaurare alge verzi
filamentoase din genul Spirigyra şi fitoflagelate din genul Pandorina.
Poluarea cu substanţe organice a apelor curgătoare influenţează şi
dezvoltarea zoocenozelor din aceste ecosisteme. În zona de descompunere activă
se dezvoltă specii indicatoare de ape poluate: larve de insecte cu sifon respirator
lung cum sunt cele din genul Eristalis, oligochete din genurile Tubifex şi
Limnodrilus, larve de Chironomide, etc.
În zona septică dispar speciile de peşti şi nevertebrate specifice apelor
curate. Acolo unde substanţele organice au atins un anumit grad de mineralizare,
alături de alga Cladophora se dezvoltă crustaceul izopod Asellus.
În zona de restaurare şi cea de ape curate reapare fauna caracteristică
apelor nepoluate: larve de perlide şi efemeride, ihtiofauna normală a râului.

5.1.2. Efectele poluării organice a mediului lentic

Poluarea apelor stagnante cu substanţe organice are drept consecinţă

eutrofizarea lacurilor, accelerarea succesiunii lor spre mlaştini şi degradarea
lacurilor prin procese de distrofizare.
Eutrofizarea este un proces de creştere a fertilităţii apelor prin îmbogăţirea
lor în elemente biogene, în special azotaţi şi fosfaţi, proces care are ca urmare
proliferarea fitoplanctonului şi a macrofitelor acvatice, accelerarea sedimentării
suspensiilor din apă, colmatarea lacurilor şi succesiunea lor spre mlaştini.
Succesiunea lacurilor şi bălţilor spre mlaştini se face gradat, în mai multe
etape (figura 5.2):
- în stadiul I are loc acumularea de nutrienţi în exces în masa apei;

73
 - în stadiul al II - lea se produce proliferarea algelor planctonice, creşte
biomasa vegetală iar transparenţa apelor scade. În orizontul superficial al
pelagialului fotosinteza algelor este foarte intensă, se produc cantităţi mari de
oxigen care determină suprasaturaţia apei cu acest gaz;

I – poluare crescândă; III – descompunere anaerobă;

II – proliferarea algelor IV – autoaccelerarea eutrofizării prin
mobilizarea fosfaţilor;

Figura 5.2. Fazele eutrofizării apelor din bălţi (F. Ramade, 1981)

- în stadiul al III - lea se produce moartea în masă a algelor planctonice,

urmată de consumul masiv de oxigen necesar descompunerii
substanţelor organice, mai ales în zona profundală a pelagialului. În
masa apei apare o chimioclină care separă apele superficiale, bogate în
oxigen, de cele profundale, cu cantităţi reduse de oxigen;
- în stadiul al IV-lea are loc dispariţia totală a oxigenului din stratul
profundal al pelagialului, urmată de producerea unei fermentaţii
anaerobe, proces în urma căruia se produc substanţe toxice pentru
hidrobionţi precum amoniac, metan, hidrogen sulfurat. Este stadiul de
moarte a lacului, după care acesta se transformă într-o mlaştină cu turbă
74
 Proliferarea algelor planctonice în apa lacurilor este condiţionată de
concentraţia fosforului şi azotului, de temperatura apei, de intensitatea radiaţiei
luminoase. Înflorirea apei sau bloomul algal se produce în mai multe etape (figura
5.3):

Figura 5.3. Formarea şi evoluţia fenomenului de înflorire a apei

(după Billard, 1995)

- în urma acumulării de nutrienţi în masa apei are loc proliferarea algelor

verzi care se localizează în zona superficială a pelagialului, condiţionat de
cantitatea mai mare de lumină din această zonă. Densitatea mare de alge verzi
face ca rezerva de azot să fie rapid epuizată, proces după care algele mor şi se
sedimentează în mâl, constituind o rezervă importantă de azot;
- în etapa următoare apar algele albastre care se menţin la o anumită
adâncime, unde intensitatea luminoasă le este favorabilă. Speciile capabile de
mobilitate se deplasează spre profundal şi utilizează resursele de azot de la
interfaţa apă-mâl;
- ulterior, are loc proliferarea algelor albastre, care pe timp frumos se
acumulează la suprafaţa apei, fie pentru că transparenţa apei le este favorabilă, fie
pentru că populaţia algală este bătrână şi incapabilă de mobilitate. În condiţii de

75
turbulenţă a apei (valuri, ploi), cianoficeele se dispersează în masa apei, ajung în
zone nefavorabile din punct de vedere a gradului de iluminare şi mor;
- în ultima fază se produce moartea în masă a fitoplanctonului, urmată de
descompunerea biomasei vegetale, proces ce are loc cu consum mare de oxigen.
Biomasa rămasă în sediment se descompune în mediul anaerob sub acţiunea
bacteriilor, rezultând cantităţi mari de amoniac, hidrogen sulfurat şi metan.
Asocierea acestor fenomene produce moartea în masă a hidrobionţilor din lac.
Comparând efectele eutrofizării naturale cu cele ale introducerii de ape
încărcate cu substanţe organice în lacuri, Mac Intyre (1971) propune termenul de
distrofizare pentru a caracteriza perturbarea mediului lentic datorită poluării cu
substanţe organice.
După Mac Intyre, etapele procesului de distrofizare a mediului lentic sunt:
- stadiul A – în care în lac se acumulează cantităţi mari de substanţe organice
şi săruri minerale aduse de efluenţi;
- stadiul B – în care îmbogăţirea apei cu substanţe nutritive declanşează
proliferarea în epilimnion a cloroficeelor şi cianoficeelor, în special din genul
Oscillatoria;
- stadiul C – în care se produce moartea în masă a algelor, care se
descompun rapid, cu consum mare de oxigen. În pelagialul lacului apare o
chimioclină care separă un strat superior, bogat în oxigen de unul profundal cu
cantităţi foarte reduse. Are loc o accelerare a vitezei de depunere a sedimentelor
pe fundul lacului şi o perturbare puternică a zoocenozelor lacustre, în special a
ihtiofaunei. În lacurile de munte, se reduce până la dispariţie populaţia de
salmonide şi proliferează ciprinidele, în special cele fitofage;
- stadiul D – în care apar fenomene de fermentaţie anaerobă, ce duc la
dispariţia totală a oxigenului din profundal. Prin aceste procese anaerobe în
profundal se produc şi se acumulează cantităţi mari de H2S şi NH3. Apele devin
reducătoare, are loc solubilizarea fosfaţilor din sedimente, care vor declanşa o
nouă înflorire algală, cu o nouă supraproducţie de substanţă organică;
- stadiul septic, este ultimul stadiu de distrofie a lacurilor, în care ele devin
în întregime azoice.

Tabelul 5.1. Indicatori pentru procesul de eutrofizare din lacuri

Valori admise în lacuri naturale
Metoda de
Indicatorul şi de acumulare
analiză
oligotrofe mezotrofe eutrofe
Gradul de saturaţie în oxigen (%) min 70 40-70 max 40 STAS 6536-87
Substanţe nutritive
- azot total (N mg/dm3) max 0,3 max 1 min 1,5 STAS 7312-83
- fosfor total (P mg/dm3) max 0,03 max 0,1 min 0,15 STAS 10064-75
Biomasă fitoplanctonică (mg până la 10 de la 10 până
min. 20 -
substanţă uscată / dm3) exclusiv la 20 exclusiv

Aprecierea gradului de eutrofizare a ecosistemelor acvatice lentice şi

încadrarea lor în diferite grade de trofie se face în funcţie de valoarea unor
76
parametri chimici (gradul de saturaţie în oxigen, concentraţia de azot total,
concentraţia de fosfor total) şi biologici (biomasa fitoplanctonică) (tabelul 5.1.)

5.2.Poluarea chimică a apelor

Poluarea chimică este rezultatul deversării în apele naturale a unor

compuşi minerali sau organici, utilizaţi în agricultură (azotaţi, fosfaţi,
amendamente, pesticide) sau în diferite ramuri industriale (metale grele,
hidrocarburi, acizi şi baze anorganice, substanţe organice de sinteză, etc.).

5.2.1. Poluanţi chimici ai apelor

Poluarea cu nitraţi constituie o cauză majoră a degradării apelor de

suprafaţă şi freatice. Ei provin din îngrăşăminte chimice azotoase, dejecţii
animaliere, din arderea combustibililor fosili. Apele de precipitaţii spală aceşti
compuşi de la suprafaţa solului şi ajung pe calea apelor de şiroire în apele
curgătoare.
O evaluare globală arată că apele curgătoare continentale aduc în Oceanul
Plantar ape cu concentraţii de azotaţi de origine antropică de aproape 10 ori mai
mari decât concentraţia lor în apele nepoluate.
Fosfaţii prezenţi ca poluanţi în apele naturale provin din îngrăşămintele
chimice cu fosfor utilizate în agricultură, din descompunerea detergenţilor
biodegradabili, din apele menajere epurate. S-a constatat că în apele care ies din
staţiile de epurare, concentraţia fosforului aproape se dublează, datorită proceselor
de degradare a substanţelor organice şi a detergenţilor. Din această sursă sunt
deversate în apele naturale circa 1-2 kg de fosfor mineral pe an şi pe locuitor.
Hidrocarburile reprezintă o altă sursă de contaminare a apelor continentale
şi oceanice. Acestea provin din procesele tehnologice de extracţie şi prelucrare a
petrolului, din transportul marin cu nave sau prin conducte, din transportul de
suprafaţă prin conducte şi din utilizarea carburanţilor şi lubrifianţilor la
funcţionarea motoarelor cu ardere internă.
Transportul marin cu nave specializate constituie principala sursă de
contaminare cu petrol a Oceanului Planetar. Anual se transportă pe mare circa 1
miliard de tone de petrol, din care 0,1 – 0,3% se deversează în mod legal în mare.
Apa de mare utilizată de petroliere ca lest este aruncată în zone bine delimitate,
înainte de încărcarea navelor cu petrol. În Mediterana există două zone de
deversare legală a acestor ape, la sud-vest de Cipru şi între Italia şi Libia. În aceste
zone se estimează că numai între 1960 şi 1973 au fost deversate în mare peste
300.000 tone de petrol. Deseori, petrolierele deversează apele de santină în alte
zone decât cele stabilite, contribuind astfel la poluarea accentuată a zonelor
litorale.
În mod accidental, mările şi oceanele sunt afectate de adevărate “marei
negre” datorită unor accidente ale navelor de transport a petrolului. Numai în

77
perioada 1980 – 1985, datorită naufragiilor unor petroliere au fost deversate în
mare aproape 500.000 de tone de petrol.
Pierderi de petrol au loc şi de la platformele de foraj marin, fie în timpul
extracţiei, fie în timpul transportului prin conducte. În 1980, în urma unei explozii
la o platformă de foraj marin, s-au deversat în Golful Mexic, timp de aproape 9
luni, o cantitate de 500.000 tone de petrol.
Se apreciază că, la nivel global, cantitatea de petrol care ajunge anual în
Oceanul Planetar este de 3,6 milioane tone. Cum o tonă de petrol se răspândeşte
pe o suprafaţă de 12 km2, peste puţin timp întreaga suprafaţă a mărilor şi
oceanelor va fi acoperită de o peliculă permanentă de hidrocarburi.
Contaminarea cu petrol a apelor continentale de suprafaţă are loc cu
hidrocarburi de la rafinării, din conductele de transport, de la batalurile cu nămol
de sondă sau provine din funcţionarea motoarelor cu ardere internă. Cantitatea de
hidrocarburi purtate de apele curgătoare în mare este evaluată la circa 1,6 milioane
tone pe an, aceasta constituind cauza principală a poluării apelor litorale.
Produsele petroliere de pe sol sunt antrenate de apele de infiltraţie şi ajung
cu uşurinţă în pânza freatică. Benzina se infiltrează de şapte ori mai repede în sol
decât apa şi astfel contaminează apa freatică. O cantitate de hidrocarburi de numai
1 ppb este de ajuns să modifice gustul şi mirosul apei potabile.
Substanţele organice de sinteză reprezintă o altă sursă importantă de
poluare chimică a apelor. Acestea sunt detergenţi, pesticide, agenţi plastifianţi şi
alte substanţe de sinteză.
Detergenţii sintetici au început să fie fabricaţi din 1950 şi erau iniţial
nebiodegradabili. Din 1965, s-a stabilit prin legi internaţionale ca cel puţin 80%
din cantitatea de detergenţi să fie biodegradabilă în trei săptămâni. Actualmente,
cei mai utilizaţi detergenţi sunt cei anionici care sunt mai puţin toxici. Prin
descompunerea detergenţilor rezultă cantităţi mari de fosfaţi care duc la
eutrofizarea ecosistemelor acvatice, în special a celor stagnante.
Pesticidele ajung în apele naturale din atmosferă odată cu precipitaţiile, de
pe sol prin apele de şiroire ce ajung în apele de suprafaţă sau prin infiltrare
pătrund în apele freatice. Principale surse de impurificare sunt apele reziduale de
la fabricile de pesticide şi tratamentele aplicate culturilor agricole şi pădurilor.
Deşi unele pesticide nu sunt solubile în apă, de exemplu insecticidele
organoclorurate care sunt liposolubile, ele sunt totuşi emulsionate în apa marină
datorită prezenţei petrolului şi astfel pătrund în corpul organismelor marine.
Aşadar, concentrarea insecticidelor organoclorurate în biomasa organismelor
marine este un efect secundar al poluării mării cu petrol.
Majoritatea pesticidelor au capacitatea de acumulare în corpul
hidrobionţilor şi de bioconcentrare în lanţurile trofice acvatice, încât la capătul
unui astfel de lanţ trofic concentraţia pesticidului poate fi de peste 200 de ori mai
mare decât în concentraţia lui în apă (figura 5.4).

78
 Figura 5.4. Bioacumularea de DDT-ului de-a lungul lanţurilor trofice
în mediul acvatic ( Godeanu, 1997).

Agenţii plastifianţi sunt substanţe organice de sinteză, cu o structură

moleculară apropiată DDT-ului şi sunt utilizaţi în industria maselor plastice ca
materiale de impregnare şi izolare a cablurilor electrice. Ei se răspândesc în
biosferă odată cu masele plastice sau prin arderea incompletă a deşeurilor în
incineratoare. Poluarea cu agenţi plastifianţi are efecte similare cu ale
insecticidelor organoclorurate. Ei contaminează lanţurile trofice, ducând la
scăderea potenţialului biotic al speciilor de la capătul acestora.
Poluarea cu metale grele a apelor continentale şi oceanice s-a intensificat
în ultimele decenii. Concentraţia de plumb din apele interioare şi marine a crescut
continuu, originea lui fiind preponderent tehnologică. Aceasta este demonstrată de
faptul că în apele marine concentraţia plumbului este mai mare la suprafaţă decât
în zonele profundale, invers decât la alţi poluanţi ai mediului acvatic. Plumbul
prezent în apă provine din industria extractivă şi de prelucrare a lui, din industria
79
producătoare de baterii şi din arderea benzinei, unde plumbul serveşte ca
antidetonant şi pentru ridicarea cifrei octanice.
Mercurul este unul din metalele grele cu impact deosebit asupra mediului
acvatic, datorită măririi toxicităţii prin transformări chimice şi datorită
concentrării în lungul lanţurilor trofice.
Cea mai gravă intoxicaţie în masa cu mercur a avut loc în anul 1956, la
Minamata în Japonia, având ca punct de plecare o fabrică de aldehidă acetică care
folosea drept catalizator săruri de mercur. Prin concentrarea mercurului în
lanţurile trofice marine (alge – zooplancton – peşti) a avut loc o intoxicare în masă
a locuitorilor care au consumat peşte, fenomen în urma căruia au murit mai multe
sute de persoane şi s-au intoxicat câteva mii.
Producţia mondială de mercur depăşeşte 5000 t / an, la care se adaugă
circa 4000 t / an rezultate din arderea combustibililor fosili. Din această cantitate
totală nu se reciclează decât 20%, astfel încât în apele oceanice ajung anual circa
3500 tone de mercur.

5.2.2. Efectele poluării chimice asupra organismelor acvatice

Poluarea chimică afectează toate grupele de hidrobionţi, diferit în funcţie

de grupul sistematic, de specie, de concentraţia agentului poluant şi de natura
acestuia.
Fitoplanctonul şi macrofitele acvatice sunt afectate grav de poluanţii
chimici ai apelor. Sărurile de cupru şi crom sunt toxice pentru aceste organisme
chiar în concentraţii de ppm. Erbicidele blochează creşterea fitoflagelatelor şi a
cianoficeelor fixatoare de azot, precum cele din genul Chlamydomonas.
Insecticidele inhibă fotosinteza organismelor fitoplanctonice, stopează germinarea
sporilor la cloroficee, iar detergenţii sintetici sunt toxici atât pentru alge cât şi
pentru bacterii.
Nevertebratele şi vertebratele acvatice sunt sensibile în diferite grade la
poluarea chimică. Peştii, datorită respiraţiei branhiale, sunt deosebit de sensibili la
poluanţii chimici, de aceea sunt utilizaţi ca indicatori biologici ai poluării apelor.
Aşa numitul “fish test” constă în introducerea unui teleostean de apă dulce într-o
apă poluată şi măsurarea timpului de supravieţuire în acea apă.
Principalii parametri toxicologici utilizaţi pentru determinarea efectelor
unor poluanţi chimici asupra animalelor acvatice sunt:
- indicele de toxicitate (It), calculat după formula: It = n/100
o unde n = numărul de minute în care peştele supravieţuieşte în acea apă;
- doza letală (DL) – este concentraţia unei substanţe care face ca într-un anumit
timp să moară o parte a populaţiei;
- doza letală 50 (DL50) – concentraţia unui poluant care face să moară 50% din
efectivul unei populaţii în 24 sau 48 ore;
- doza letală 100 (DL100) – concentraţia unui poluant care face să moară
întreaga populaţie în 24 sau 48 ore;

80
- timpul letal 50 (TL50) – este timpul în care o substanţă toxică, într-o anumită
concentraţie, omoară 50% din efectivul populaţiei;
- timpul letal (TL) – timpul necesar ca o anumită substanţă, într-o anumită
concentraţie, să omoare toţi indivizii populaţiei.
Pesticidele au toxicitate crescută, atât pentru nevertebrate cât şi pentru
vertebrate. Dozele letale depind de natura pesticidului şi de specia asupra căruia
acţionează. De exemplu, pentru peşti DL50 este de 0,02 ppm la DDT, 0,4 – 0,5
ppm la erbicidul 2,4 D şi de 335 ppm pentru fungicidul Aminotriazol. În general,
dozele de pesticide utilizate în combaterea dăunătorilor din culturile agricole sunt
mult mai mari decât DL50 pentru toate speciile. În practică se utilizează aşa-
numitele “doze de asigurare”.
Dozele subletale de pesticide perturbă embriogeneza şi dezvoltarea
postembrionară la vertebratele acvatice. La peşti, ele perturbă reproducerea,
afectează gonadele şi prin aceasta produc sterilitate.
Pesticidele perturbă biocenozele acvatice în ansamblul lor. Ele se
concentrează în lanţurile trofice şi scad potenţialul biotic al speciilor de la capătul
acestora. Aşa se explică scăderea numărului de păsări marine ihtiofage din
ecosisteme contaminate cu pesticide.
Petrolul deversat în apele marine afectează speciile planctonice din zona
superficială a apei, precum şi icrele şi alevinii peştilor pelagici. “Mareele negre”
produse prin deversările accidentale de petrol afectează puternic avifauna marină
prin impregnarea penajului cu petrol (păsările răcesc şi mor prin congestie
pulmonară), prin intoxicaţie în urma ingestiei de petrol din momentul când
păsările încearcă să-şi cureţe penajul sau prin perturbarea sistemului endocrin, în
special a glandelor suprarenale.
Petrolul deversat în mare este transformat lent prin diferite reacţii chimice
sau prin intervenţia diferitelor specii de microorganisme. Fracţiile volatile se
evaporă, apoi unele bacterii aerobe şi ciuperci încep procesele de biodegradare, în
urma cărora se formează noduli bituminoşi de dimensiuni mai mici. Aceştia
plutesc pe suprafaţa mării, sunt descompuşi în continuare de bacterii aerobe sau pe
suprafaţa lor se dezvoltă colonii de izopode pelagice. Unii peşti pelagici foarte
voraci înghit nodulii bituminoşi, contaminându-şi carnea, astfel încât
hidrocarburile ajung odată cu carnea de peşte în corpul omului.
Detergenţii utilizaţi pentru emulsia petrolului din apă acţionează asupra
nevertebratelor planctonice şi bentonice. În zonele tratate cu detergenţi au dispărut
numeroase specii de moluşte, crustacee şi peşti. Detergenţii afectează şi animalele
microfage, dar inhibă şi activitatea bacteriană. Detergenţii folosiţi la emulsia
petrolului au efect sinergic cu petrolul şi măresc toxicitatea acestuia asupra
organismelor acvatice.

81
 5.3. Poluarea fizică a apelor

Poluarea fizică a apelor naturale este produsă de agenţi fizici precum

temperaturile ridicate, caz în care se numeşte poluare termică, sau de diferiţi
radionuclizi şi poartă denumirea de poluare radioactivă.

5.3.1. Poluarea termică a apelor

Poluarea termică se produce ca urmare a utilizării apelor continentale sau

oceanice litorale ca ape de răcire în termocentrale şi centrale nucleare. Apele de
răcire deversate în ecosistemele acvatice determină o încălzire a apelor naturale cu
circa 5 – 100C, afectând populaţiile de organisme hidrobionte şi producând
perturbări grave ale biocenozelor.
Ridicarea temperaturilor apelor naturale prin aport de ape calde modifică
concentraţia oxigenului dizolvat în apă, prin micşorarea coeficientului lui de
solubilitate, creşte activitatea microorganismelor din apă şi prin aceasta intensifică
descompunerea substanţelor organice, proces ce are loc cu consum de oxigen.
Creşterea temperaturii apei măreşte nevoia de oxigen a hidrobionţilor. O
ridicare a temperaturii cu 100C măreşte de 2,2 ori nevoile respiratorii ale
poichilotermelor. Poluarea termică scade concentraţia azotului şi a CO2 din apă şi
prin aceasta afectează echilibrul ionic al apelor.
Încălzirea excesivă a apelor provoacă scăderea concentraţiei ionilor de
calciu şi prin aceasta modifică metabolismul osos la peşti şi formarea
exoscheletului la moluşte şi alte nevertebrate acvatice.
Poluarea termică afectează negativ biocenozele acvatice în ansamblul lor.
Expunerea la temperaturi superioare temperaturii optime, dacă nu sunt letale,
afectează negativ creşterea şi reproducerea tuturor microorganismelor acvatice.
În ecosistemele acvatice, temperaturile ridicate diminuează diversitatea
fitoplanctonului. Primele afectate sunt diatomeele: creşterea temperaturii apei cu
100C scade de 2,5 ori diversitatea specifică a populaţiilor de diatomee. Totuşi,
unele diatomee termofile precum Navicula sau Surirella ovata înregistrează o
proliferare anormală odată cu încălzirea apei.
Poluarea termică a apelor provoacă şi o modificare a succesiunii normale a
speciilor de fitoplancton în ecosistemele acvatice. La temperaturi de 250C
diatomeele sunt înlocuite de cloroficee, iar la 33 – 350C acestea sunt înlocuite cu
cianoficee.
Proliferarea anormală a cianoficeelor în bazinele acvatice este dăunătoare,
deoarece ele sunt surse de hrană mai puţin eficiente decât diatomeele şi
cloroficeele, atât pentru zooplancterii erbivori cât şi pentru peştii fitoplanctonfagi.
În acelaşi timp, ele conţin şi o cantitate mare de toxine din grupul biliproteinelor
care intoxică direct hidrobionţii sau se acumulează în lanţurile trofice.
Temperaturile ridicate influenţează negativ şi nevertebratele din
ecosistemele acvatice. Cladocerele sunt cele mai sensibile la încălzirea apei. La
300C, Daphnia magna are longevitatea medie de trei ori mai mică decât la 150C.
82
Sunt afectate, de asemenea, copepodele care reprezintă o sursă importantă de
hrană pentru alevinii şi puietul peştilor răpitori.
Larvele de insecte din grupul efemeride, perlide, trichoptere, odonate, care
constituie surse importante de hrană pentru peşti, sunt printre primele victime ale
poluării termice, deoarece acestea sunt specii stenoterme criofile. Temperatura
ridicată a apei influenţează negativ şi fauna bentonică, în special moluştele care
sunt deosebit de sensibile la poluarea termică.
Nevertebratele marine, care au un grad accentuat de stenotermie, sunt mult
mai sensibile la poluarea termică decât speciile dulcicole. În mod paradoxal, fauna
din mările calde este mai sensibilă la creşterea temperaturii apei decât cea din
mările reci deoarece animalele din mările calde trăiesc la temperaturi mult mai
apropiate de temperatura maximă tolerată decât speciile omologe din mările
polare.
Efectul poluării termice asupra peştilor este dificil de analizat deoarece
răspunsurile sunt diferite la speciile autohtone faţă de cele aclimatizate sau în curs
de aclimatizare. În zonele temperate, speciile autohtone de peşti suportă în cursul
anului variaţii de temperatură cuprinse între 0 şi 300C. Acest interval de toleranţă
termică este cuprins între temperatura letală inferioară (în jur de 00 C) şi
temperatura letală superioară (30 – 350C) şi este variabil pentru fiecare specie.
Supravieţuirea peştilor la ridicarea temperaturii apei depinde de intervalul
de timp în care are loc creşterea temperaturii, chiar dacă acesta se află în zona de
toleranţă termică. Şocurile termice rapide sunt letale pentru peşti. O creştere lentă
a temperaturii, într-un interval lung de timp, măreşte zona de toleranţă termică
până spre temperatura letală superioară. Rezistenţa peştilor la poluarea termică
depinde de specie şi de faza ontogenetică în care se găseşte individul.
Ciprinidele, specii euriterme, suportă mai bine creşterea temperaturii
decât salmonidele, care sunt specii stenoterme criofile. Icrele şi alevinii sunt mai
sensibili la poluarea termică decât adulţii, dar şi aici intervin caracteristici de
specie. De exemplu, dezvoltarea embrionară la coregoni poate avea loc în
intervalul 0 – 300C, în timp ce la plătică, zona de toleranţă termică în timpul
dezvoltării embrionare este cuprinsă în intervalul 8 – 230 C. La salmonide,
poluarea termică are efecte grave asupra alevinilor şi puietului. Temperaturile
ridicate reduc consumul de hrană, grăbesc maturarea sexuală, scad ritmul de
creştere, scad longevitatea peştilor.
Creşterea temperaturii apelor naturale poate avea şi efecte indirecte asupra
peştilor: scade biomasa de diatomee, scade numărul de cladocere şi larve de
insecte stenoterme şi astfel se reduce cantitativ şi calitativ hrana peştilor, efectul
fiind diminuarea producţiei de peşti carnivori.
Poluarea termică poate perturba şi migraţia peştilor. La anghilele adulte
ajunse în zone cu ape mai calde provenite de la termocentrale s-a constatat o
oprire a migraţiei către mare, perturbând astfel reproducerea acestora.
Deversarea apelor calde în estuare duce la un fenomen de stratificare
termică, ce împiedică amestecul apelor calde şi reci şi astfel efectul termic se

83
propagă departe de locul de emisie. În aceste zone are loc o încălzire puternică a
apelor de suprafaţă, ceea ce duce la moartea organismelor pelagiale.
Odată cu apele care intră în centralele termice pentru răcirea agregatelor,
sunt antrenate şi numeroase organisme acvatice nevertebrate şi vertebrate, care
sunt omorâte atât de şocurile termice cât şi de şocurile mecanice suportate în
momentul trecerii prin instalaţii.

5.3.2. Poluarea radioactivă a apelor

Poluarea radioactivă a apelor naturale poate avea loc prin contaminarea

accidentală a acestora cu reziduuri radioactive de la centralele nucleare. O altă
sursă de contaminare radioactivă a apelor o reprezintă căderile radioactive care se
produc în urma exploziilor nucleare experimentale sau a accidentelor de la
centrale nucleare. Substanţele radioactive din atmosferă revin pe sol prin
intermediul precipitaţiilor, apoi prin apele de şiroire ajung în apele naturale de
suprafaţă.
Industria extractivă a materialelor radioactive poate constitui, de
asemenea, o sursă de contaminare a apelor. La nivel global, anual sunt extrase şi
prelucrate milioane de tone de minereuri. Sterilul care încă mai poate conţine
cantităţi reduse de material radioactiv poate contamina, prin intermediul
precipitaţiilor şi a apelor de şiroire, apele de suprafaţă.
Poluarea radioactivă a apelor afectează toate organismele acvatice diferit
în funcţie de doza de radiaţii, de timpul de expunere şi de specia asupra căreia
acţionează radionuclizii.
Efectele generale ale radiaţiilor constau în afectarea fiziologiei individului
expus prin diminuarea vigorii fiziologice, încetinirea creşterii, atenuarea
rezistenţei la intoxicări, micşorarea capacităţii de apărare imunitară a
organismului. Radionuclizii produc, de asemenea, efecte genetice, afectând
genomul prin inducerea de mutaţii defavorabile.
La nivel populaţional, poluarea nucleară diminuează longevitatea,
micşorează coeficientul intrinsec de creştere naturală prin sterilizarea totală sau
parţială a populaţiei. La nivelul ecosistemelor acvatice radionuclizii se
acumulează în biomasa hidrobionţilor şi contaminează lanţurile trofice prin
procesul de bioconcentrare în fiecare verigă a acestuia.
În România, calitatea apelor din punct de vedere a poluării radioactive este
urmărită prin standarde de stat care stabilesc activitatea alfa şi beta maximă
admisă şi activitatea specifică admisă pentru principalii radionuclizi. Prezentăm
mai jos valorile pentru apa potabilă, valori ce sunt similare, în cea mai mare parte,
şi pentru apele de suprafaţă din categoria I-a de calitate (tabelul 5.2 şi 5.3.).

84
 Tabelul 5.2. Activitatea globală alfa şi beta maximă admisă în apa potabilă
Activitatea Concentraţii Concentraţii admise
Metoda de analiză
globală admise (Bq/dm3) excepţional (Bq/dm3)
alfa 0,1 2,3 STAS 100447/1-83
beta 0 50 STAS 100447/2-83

Tabelul 5.3. Activitatea specifică admisă a radionuclizilor în apa potabilă

Activitatea specifică
Radionuclizi admisă Metode de analiză
admisă
excepţional
Radionuclizi naturali
Tritiu 4000 - STAS 12293-85
Potasiu 40 13,42 - STAS 11592-83
Radon 222 300 - STAS 12031-84
Radiu 226 0,088 0,5 STAS 10447/3-85
Radiu 228 0,1 - Instr. Min.. Sănătăţii
Plumb 210 0,025 0,4 STAS 12435-85
Poloniu 210 0,136 - STAS 12444-86
Uraniu natural 0,59 1 STAS 12130-82
Toriu natural 0,04 0,1 STAS 12130-82
Radionuclizi artificiali
Cobalt 58 60 - Instr. Min.. Sănătăţii
Cobalt 60 10 - Instr. Min.. Sănătăţii
Stronţiu 98 30 53 Instr. Min.. Sănătăţii
Stronţiu 90 0,55 - STAS 12038-81
Iod 129 0,6 - Instr. Min.. Sănătăţii
Iod 131 5 530 STAS 12218-84
Cesiu 134 4 - Instr. Min.. Sănătăţii
Cesiu 137 5 600 STAS 12303-85
Americiu 241 0,1 - Instr. Min.. Sănătăţii
Plutoniu 239 0,024 2,3 Instr. Min.. Sănătăţii

5.4. Poluarea apelor subterane

Contaminarea apelor subterane cu agenţi poluanţi de origine biologică sau

chimică constituie o formă deosebit de gravă de poluare, cu atât mai mult cu cât
apele subterane sunt cele mai valoroase surse de apă potabilă pentru comunităţile
umane.
Sursele de poluare a apelor subterane pot fi grupate în doua categorii
mari: surse difuze şi surse concentrate.
Sursele de poluare difuză a apelor subterane sunt acelea în care agenţii
poluanţi se infiltrează şi percolează solul pe suprafeţe mari, de zeci sau sute de
hectare. Astfel de surse pot fi:
85
 - apele de precipitaţii, care spală depozitele de gunoaie menajere sau
industriale, haldele de steril şi pătrund în apele freatice;
- apele de precipitaţii şi irigaţii, care percolează terenurile agricole şi
contaminează pânzele freatice cu fertilizanţi, pesticide, microorganisme,
etc.;
- apele uzate de la irigarea culturilor;
- intruziunea apelor marine în apele subterane dulci din zonele litorale sau
pătrunderea apelor subterane dulci în apa lacurilor salmastre şi sărate, în
apropierea zonelor litorale.
Sursele de poluare concentrată a apelor subterane sunt acelea în care
agenţii poluanţi pătrund în apele freatice pe zone restrânse, punctiforme. Astfel de
surse pot fi:
- pierderile din reţeaua de transport a apelor uzate menajere, industriale şi
agricole;
- câmpurile de filtrare din staţiile de epurare a apelor;
- bazinele de stocare a dejecţiilor şi apelor uzate din unităţile agrozootehnice
şi de creştere a animalelor;
Intensitatea procesului de poluare a apelor freatice este influenţată de
structura litologică şi hidrologică a terenului (poziţia stratului acvifer,
permeabilitatea solului, etc.), de natura substanţelor poluante (fertilizanţi,
pesticide, hidrocarburi) şi de cantitatea lor (figura 5.5).

Figura 5.5. Surse de poluare ale apelor subterane (după Godeanu, 1997).

86
 Apele freatice din România sunt contaminate în principal cu azotaţi,
fosfaţi, amoniu, substanţe organice şi produse petroliere. În numeroase zone din
ţară (Craiova, Arad, Timişoara, Braşov, Satu Mare, Cluj, Constanţa, bazinul
Prutului) concentraţia de azotaţi din apele freatice depăşeşte 45 mg / l
(concentraţia maximă admisă pentru apa potabilă). Sursele de contaminare cu
azotaţi a acestor ape freatice sunt precipitaţiile atmosferice contaminate cu oxizi
de azot, apele de suprafaţă contaminate cu azotaţi, apele de irigaţii şi de
precipitaţii care spală terenurile agricole şi se încarcă cu azotaţi. În zona
platformelor combinatelor de îngrăşăminte chimice, concentraţia azotaţilor din
apa freatică depăşeşte 100 mg / l, ajungând chiar la valori de 300 mg / l. Din
fericire, aceste acvifere grav contaminate sunt de tip insular, nu au o extindere
mare.
În zonele rurale intravilane, se constată frecvent poluarea apelor freatice
cu substanţe organice, amoniu şi cu bacterii. Datorită lipsei unui minim de dotări
cu instalaţii edilitare, aceste substanţe din dejecţiile lichide din latrine, din
depozitele de gunoi de grajd şi fosele septice ajung direct în apa freatică.
În perimetrul schelelor de extracţie petrolieră, în zona conductelor de
transport, a platformelor petrochimice şi a depozitelor de carburanţi se constată o
infestare a apelor freatice cu hidrocarburi. Aceste acvifere depreciate au un
caracter insular, dar au tendinţă de extindere.
Pentru prevenirea şi stoparea poluării apelor freatice trebuie luate măsuri
rapide şi ferme, precum:
- prevenirea şi combaterea poluării apelor de suprafaţă;
- monitorizarea continuă a calităţii apelor freatice de către organisme
specializate;
- sesizarea imediată a procesului de poluare şi luare de măsuri de
stopare a lui şi de prevenire a îmbolnăvirii populaţiei;
- eliberarea de autorizaţii de mediu pentru toţi agenţii economici în
urma efectuării unei analize detaliate asupra naturii şi concentraţiei
substanţelor reziduale rezultate din procesul tehnologic, asupra
existenţei şi eficienţei staţiilor de epurare, etc.

5.5.Aprecierea gradului de poluare a apelor

Aprecierea gradului de impurificare a apelor cu diferite substanţe

poluante poate fi făcută prin metode chimice (determinarea consumului biochimic
de oxigen, concentraţia substanţelor organice, concentraţia diferitelor substanţe
minerale, etc.) prin metode toxicologice (stabilirea supravieţuirii hidrobionţilor la
diferite doze de poluanţi), prin metode ecologice, bazate pe prezenţe unor specii
indicatoare, numite indicatori biologici sau specii conducătoare sau prin
determinarea simultană a indicatorilor chimici, toxicologici şi biologici.
Prin aplicarea sistemului saprobiilor (sapros = descompunere, bios =
viaţă) a lui Kolkwitz şi Marson (1908) se poate aprecia gradul de poluare a apelor
naturale cu substanţe organice fermentascibile. Sistemul, în diferite variante, se
87
bazează pe determinarea concentraţiei substanţei organice din apă şi pe prezenţa
unor specii indicatoare. După acest sistem apele de suprafaţă se împart în trei
categorii:
- ape oligosaprobe, sunt ape curate, sărace în substanţe organice, populate cu un
număr mare de specii, cu efective nu prea numeroase. Specii indicatoare
pentru aceste ape sunt algele Melosira italica, Draparnaldia glomerata,
Draparnaldia plumosa, cladocerul Daphnia polimorpha, specii de peşti
precum păstrăvul de râu (Salmo trutta fario), cleanul (Leuciscus cephalus),
cega (Acipenser ruthenus);
- ape mezosaprobe, sunt ape slab poluate, cu substanţe organice prezente sub
formă de aminoacizi şi alţi compuşi ai azotului, conţin cantităţi moderate de
oxigen dar şi cantităţi mici de hidrogen sulfurat. Apele mezosaprobe, după
gradul de încărcare cu substanţe organice şi concentraţia oxigenului, se împart
în ape alfa mezoprobe şi beta mezoprobe. Apele beta mezoprobe conţin
cantităţi suficiente de oxigen necesar hidrobionţilor şi oxidării substanţelor
organice, speciile indicatoare sunt algele Melosira varians, Spirogyra crassa,
Cosmarium botrytis, macrofita Ceratophyllum demersus, unele specii de
rizopode, ciliate, crustacei, peşti. Apele alfa mezoprobe conţin cantităţi reduse
de oxigen dizolvat, speciile indicatoare sunt Mucor (fungi), Oscillatoria
(cianoficee), Euglena viridis, Stentor coeruleus (protozoare), molusca
Sphaerium corneum, larve de dioptere;
- ape polisaprobe, conţin cantităţi mari de substanţe organice sub formă de
proteine nedescompuse, hidrogen sulfurat şi cantităţi mici de oxigen
nedizolvat. Sunt ape puternic poluate, mineralizarea substanţelor organice se
face preponderent anaerob. Speciile indicatoare pentru apele polisaprobe sunt
bacteria Sphaerotilus natans, alga Polytoma uvela, ciliatele Paramoecium şi
Vorticela putrida, oligochetul Tubifex tubifex, larvele dipterului Eristalis
tenax.
V. Sladecek (1963) clasifica apele de suprafaţă impurificate cu substanţe
organice biodegradabile, substanţe toxice şi alţi impurificatori mai puţin comuni,
în patru categorii mari (tabelul 5.4):
- ape catarobe, sunt ape curate de izvor care nu au suferit nici o modificare;
- ape limnosaprobe, care au suferit un anumit grad de impurificare cu substanţe
organice biodegradabile. În funcţie de concentraţia substanţelor organice,
numărul de germeni şi conţinutul în oxigen apele limnosaprobe se împart în
xenosaprobe, oligosaprobe, α mezosaprobe, β mezosaprobe şi polisaprobe;
- ape eusaprobe, care au un conţinut foarte ridicat de substanţe organice
fermentascibile. În funcţie de concentraţia lor în apă şi numărul de germeni
microbieni, apele eusaprobe se împart în următoarele categorii: izosaprobe,
metasaprobe, hipersaprobe şi ultrasaprobe;
- ape transaprobe, care au suferit o încărcare cu substanţe toxice, radioactive
sau au fost afectate de un factor fizic precum temperaturile ridicate. După
natura impurificării acestea pot fi: antisaprobe, radiosaprobe, criptosaprobe.

88
 Tabelul 5.4. Clasificarea apelor de suprafaţă. (după Sladecek, 1963)

Nr. Nr. O2 H2S

Nr. CBO5
Simbol Denumirea Germeni/ml Coliformi/l Mg/l Mg/l
Crt. Mg/l
< < > <
0 K Catarobe 500 20 Variabil 0 0
Limnosaprobe
1 X Xenosaprobe 1000 10000 8 0 1 (2)
2 O Oligosaprobe 10000 50000 6 0 2,5 (4)
3 α Alfemesosaprobă 50000 100000 4 0 4 (6)
4 β Betamesosaprobă 250000 1000000 2 0 7 (9)
5 P Polisaprobe 2000000 20000000 0,5 urme 40 (80)
Eusaprobe
6 i 10000000 3.109 Urme 1 40-400 (600)
Isosaprobe
7 m 20000000 10.109 0 100 200-700
Hipersaprobe
8 h 50000000 1.106 0 10 500-1500 (2000)
Ultrasaprobe
9 u 10 0 0 0 1000-60000
Transaprobe
10 a Antisaprobe 0 0 variabil 0 0
11 r Radiosaprobe variabil variabil variabil variabil variabil
12 c Criptosaprobe 0 sau variabil 0 sau variabil variabil 0 0 sau variabil

În Anglia şi Franţa aprecierea şi controlul apelor se face prin metode

biologice, prin calcularea indicelui biotic sau a indicelui de diversitate.
Indicele biotic se stabileşte pe baza analizei unor probe de organisme
bentonice şi de perifiton din fiecare facies lotic şi lentic şi raportării la un tabel
standard care cuprinde informaţii cu privire la sistematica şi numărul speciilor
identificate, în funcţie de calitatea lor de bioindicatori.
Indicele de diversitate sau indicele Shanon – Weaner, se bazează pe
analiza populaţiilor de nevertebrate acvatice din ecosistem. Valori ale indicelui
mai mari de 3 indică o stare hidrobiologică bună, valori inferioare lui 2 indică un
anumit grad de poluare iar abaterea de la cele două valori arată o situaţie limită, cu
ape de calitate dubioasă.
În raport cu gradul de impurificare cu substanţe toxice şi cu efectele
asupra organismelor din ecosistemele acvatice, Sladecek (1973) împarte apele în
trei mari grupe: atoxice, limnotoxice şi eutoxice (tabelul 5.5.).
Contaminarea apelor încărcate cu substanţe toxice poate fi apreciată şi prin
stabilirea supravieţuirii hidrobionţilor la diferite doze de substanţe toxice,
stabilirea efectivelor numerice ale populaţiilor rămase după poluare sau prin
cercetarea acţiunii respectivei substanţe asupra principalelor funcţii ale
organismului (respiraţie, creştere, reproducere). Criteriile de apreciere a efectelor
unui poluant pot cuprinde şi constatarea unor modificări fiziologice apărute la
lotul test, comparativ cu lotul martor sau apariţia unor modificări ale fecundităţii
organismelor şi a calităţii descendenţilor.

89
 Tabelul 5.5. Efectul diferitelor categorii de ape toxice asupra biocenozelor
acvatice (Sladecek, 1973)

% în 48 ore
Gradul de toxicitate Efecte asupra biocenozelor Ind.
Ind. mort.
suprav.
I. Ape atoxice − biocenoze bine dezvoltate 0 100
II. Ape limnotoxice
II.1. Oligotoxice − sunt absente speciile sensibile
<50 >50
− biocenozele sunt sărace în
număr de specii

II. 2. Mezotoxice − multi constituienţi ai biocenozei

lipsesc <75 >25
− biocenoza săracă în specii dar
cu mulţi în divizi
− au rămas speciile rezistente
II. 3. Politoxice − supravieţuiesc puţine specii fără
a se reproduce <100 >0
− au comportament atipic speciei
− în mediu atoxic îşi revin
III. Ape eutoxice − biocenozele sunt distruse
− formele vegetative sunt distruse
în 48 ore 100 0
− în mediu atoxic indivizii nu îşi
revin

5.6. Autoepurarea biologică a apelor

Substanţele poluante care pătrund în bazinele acvatice îşi reduc treptat

concentraţia prin procese de mineralizare, prin acumularea lor în corpul
hidrobionţilor sau prin reţinerea lor în sedimente bentonice.
Mineralizarea substanţelor organice are loc sub acţiunea
microorganismelor în două faze: faza aerobă, oxidativă, în care materiile organice
sunt transformate de bacteriile aerobe până la CO2, H2O şi nitraţi şi faza anaerobă
sau reducătoare, în urma căreia se produc substanţe precum CH4, H2S, NH3, etc.
Faza aerobă a procesului de mineralizare are loc cu consum de oxigen, în
cantităţi diferite în funcţie de natura substanţelor supuse descompunerii şi
concentraţia lor în apă. Reducerea concentraţiei oxigenului în apă duce la
micşorarea intensităţii procesului de mineralizare.
Eficienţa mineralizării este apreciată prin cantitatea de substanţă organică
oxidată de microorganismele hidrobionte în unitatea de timp şi depinde de
numărul de reducători şi consumatori, de intensitatea proceselor metabolice şi de
90
cantitatea de oxigen din apă. Aportul de oxigen prin fotosinteza autrofelor măreşte
intensitatea proceselor de mineralizare a substanţelor organice.
În lipsa oxigenului, descompunerea impurificatorilor are loc printr-o
fermentaţie anaerobă, sub acţiunea unor bacterii anaerobe, ciliate, ciuperci
filamentoase etc. Procesele biologice ce au loc în absenţa oxigenului sunt procese
de reducere şi au loc cu o intensitate mai scăzută decât cele aerobe oxidative. La
descompunerea substanţelor putrescibile, procesele reducătoare se succed
alternativ cu cele oxidative sau se desfăşoară în paralel.
În procesul de autoepurare a apelor un rol important îl are acumularea
unor substanţe toxice în corpul hidrobionţilor, trecerea lor prin diferite verigi ale
lanţurilor trofice şi transformarea lor în produşi inofensivi.
Gradul de acumulare al impurificatorilor în corpul hidrobionţilor
depinde de concentraţia lor în apă şi de raportul dintre cantitatea de substanţe
eliminate din organism şi concentraţia iniţială din apă. Astfel, macrofitele acvatice
şi organismele planctonice acumulează în corpul lor cantităţi mari de radionuclizi.
Prin înglobarea în corpul hidrobionţilor a izotopilor radioactivi cu viaţă scurtă
precum Ytriu91 şi Cesiu114, radioactivitatea apei scade chiar din primele ore iar
după câteva zile ajunge la 5-10% din cea iniţială (Policarpov, 1960).
Autoepurarea apelor se realizează şi prin transferul impurificatorilor din
masa apei pe substrat, fie printr-un proces activ de filtrare, fie pasiv, prin
sedimentarea organismelor hidrobionte moarte pe fundul bazinelor acvatice.
Animalele filtratoare pelagice şi bentonice extrag din masa apei cantităţi
importante de suspensii şi elimină substanţele nedigerate, pe fundul bazinelor, sub
formă de boluri fecale şi pseudofecale.
Procesul de biofiltrare este realizat de diverse specii de spongieri,
celenterate, viermi, moluşte (Unio, Anodonta, Dreissena, Mytilus, Ostreia),
crustacee şi alte animale bentonice şi pelagice.

5.7. Epurarea apelor uzate

Epurarea apelor uzate industriale sau menajere constituie un ansamblu de

procedee fizico-chimice şi biologice prin care impurificatorii de origine minerală,
organică sau bacteriană sunt reduşi până la limite care nu periclitează mediul
înconjurător, făcând posibilă utilizarea apelor pentru diferite necesităţi ale
consumatorilor.
Prelucrarea apelor uzate se realizează în staţii de epurare, mărimea
acestora fiind determinată de debitele şi caracteristicile apelor uzate, de gradul de
epurare necesar, de scopul în care se utilizează apele epurate, etc. Epurarea apelor
uzate are loc în trei etape: epurarea primară sau mecanică, în care are loc
separarea particulelor grosiere, epurarea secundară sau biologică, în care substanţa
organică este redusă şi epurarea terţiară, care presupune îndepărtarea chimică a
substanţelor biogene şi a altor substanţe prezente în apele reziduale (figura 5.6).

91
 Figura 5.6. Schema generală de epurare a apelor uzate (S. Stoianovici şi D. Robescu, 1989)

Epurarea primară sau mecanică a apelor menajere şi industriale

nepoluate chimic se realizează prin procedee mecanice, iar a celor provenite din
industrie poluate chimic şi prin metode chimice de neutralizare, fapt pentru care se
mai numeşte şi treaptă fizico-chimică.
Epurarea mecanică cuprinde metode de îndepărtare a materiilor solide în
suspensie, separabile prin decantare. Suspensiile grosiere sunt reţinute prin
trecerea apelor uzate prin grătare, site sau denisipatoare. Uleiurile şi grăsimile sunt
separate în bazine speciale prin flotaţie naturală sau cu insuflare de aer, iar
evacuarea acestora se realizează prin deversare sau cu dispozitive bazate pe
adeziune. Separarea materialelor în suspensie se realizează prin sedimentare, în
bazine decantoare primare, în care suspensiile depuse formează nămolul primar,
iar apa limpede este colectată şi evacuată în treapta următoare.
Epurarea secundară are ca scop descompunerea substanţelor organice
dizolvate sau în stare coloidală din apa decantată, cu ajutorul microorganismelor.
Din acest motiv, treapta secundară de epurare se numeşte şi treaptă biologică.
După natura proceselor utilizate, epurarea biologică poate fi naturală sau
artificială.
Epurarea biologică naturală se realizează în câmpuri de irigare şi filtrare
sau în iazuri de oxidare şi stabilizare. Câmpurile de irigare şi filtrare sunt
amenajate pe terenuri nisipoase sau nisipo-argiloase. Filtrarea se face prin pătura
superficială pe sol, după care apele sunt colectate printr-un sistem de canale de
drenare şi deversare în râuri. Iazurile de oxidare şi stabilizare, numite şi iazuri
biologice, sunt bazine puţin adânci, construite în aşa fel încât suprafaţa de contact

92
dintre apă şi aer să fie maximă. Deşeurile organice se descompun pe substrat, iar
microfitele planctonice din masa apei asigură aerarea. Aceste sisteme de epurare
necesită spaţii întinse, au o capacitate limitată şi sunt relativ lente pentru a
prelucra cantităţile foarte mari de ape uzate provenite din industrie sau din
aglomerările urbane.
Epurarea biologică artificială se realizează cu ajutorul filtrelor biologice,
în bazine cu nămol activ, bazine cu regenerarea nămolului, şanţuri oxidante, etc.
Filtrele biologice sau biofiltrele sunt formate din materiale dure şi
rezistente (piatra spartă, bolovanii materiale plastice uşoare, etc.) pe care se
formează o peliculă biologică alcătuită din diverse organisme (bacterii,
protozoare, ciuperci), care mineralizează substanţele organice biodegradabile.
Deşi randamentul biofiltrelor este de circa 80%, utilizarea lor este limitată la
debite mici de ape uzate.
Bazinele de aerare cu nămol activ reprezintă procedeul cel mai utilizat în
staţiile de epurare. În bazinele de aerare se introduce nămol activ ce conţine
populaţii de bacterii, protozoare, ciuperci care descompun substanţele organice.
Metoda este eficientă şi permite prelucrarea unei cantităţi mari de apă uzată.
Şanţurile de oxidare sunt instalaţii de epurare biologică cu aerare
prelungită. Procesele de oxidare a materiei organice sunt similare celor cu nămol
activ, durata de aerare este prelungită iar nămolul este stabilizat şi parţial
mineralizat. După realizarea descompunerii substanţelor organice în filtre
biologice, bazine de aerare sau şanţuri de oxidare, apa intră în bazine decantoare
secundare, de unde trece în treapta următoare, iar nămolul este îndepărtat.
Epurarea terţiară are ca scop eliminarea prin procedee chimice a
substanţelor minerale şi organice nebiodegradabile. Această treaptă se aplică
apelor uzate industrial pentru neutralizarea şi îndepărtarea substanţelor ce nu au
fost descompuse în treapta primară şi secundară. În staţiile mari de prelucrare a
apelor menajere se aplică în această treaptă şi procedee de defosfatare şi
denitrificare a apelor.
După amestecul apelor cu reactivi, sunt trecute în bazine de floculare
apoi în decantoare terţiare, în care se separă apa epurată de nămol. În funcţie de
utilizarea ulterioară a apelor astfel prelucrate ele pot fi supuse unui nou proces de
filtrare pe nisip sau cărbune activ apoi sunt dezinfectare prin diferite metode.
Nămolurile rezultate din decantoarele primare şi secundare sunt prelucrate,
făcându-le astfel mai puţin nocive şi mai uşor de manipulat în cadrul operaţiunilor
ulterioare (figura 5.7).
După eliminarea unei părţi din apa conţinută de acestea, nămolurile sunt
supuse fie unei deshidratări mecanice urmate de incinerare, fie descompunerii
anaerobe şi aerobe, urmate de utilizarea lor ca îngrăşământ.
Fermentarea anaerobă are loc în metantancuri şi se desfăşoară în două
etape:
- în prima etapă are loc degradarea şi lichefierea materiei organice solide
supuse fermentării şi transformarea ei în acizi graşi, aminoacizi, aldehide,

93
 cetone sub acţiunea enzimelor extracelulare produse de microorganismele
anaerobe;
- în etapa a doua, molecule simple sunt asimilate de celulele bacteriene sau
alte microorganisme şi degradate de enzimele intracelulare până la apă,
bioxid de carbon, metan. Gazele degajate în procesul de fermentaţie
anaerobă sunt captate şi utilizate drept combustibil pentru încălzirea
nămolurilor care se introduc în metantancuri.

Figura 5.7. Schema de tratare a nămolurilor din staţiile de epurare

(S. Stoianovici şi D. Robescu, 1989)

Nămolurile rezultate din epurarea primară şi secundară pot fi stabilizate

şi pe cale aerobă prin aerarea separată a acestora în bazine deschise. Metoda este
simplă, nămolul rezultat are un număr redus de germeni patogeni, cantităţi mici de
grăsimi, dar există dezavantajul consumului de energie pentru utilajele de aerare.
După fermentarea anaerobă sau stabilizarea aerobă nămolurile rezultate
sunt deshidratate mecanic sau sunt uscate pe pături de uscare, înainte de a fi
utilizate ca îngrăşăminte în agricultură.

5.8. Poluarea apelor în România

Lungimea cursurilor de apă din România măsoară peste 170.000 de km,

din care de interes major pentru economie şi protecţia mediului sunt 20.500 km
(lungimea de referinţă). Calitatea apelor curgătoare este supravegheată pe tot
teritoriul ţării pe 276 de secţiuni, determinându-se următorii indicatori de poluare:
substanţe organice dizolvate, consum biochimic de oxigen (CBO5), amoniu
(NH4), fosfor, azot, uleiuri şi grăsimi, metale grele.
94
 Din punct de vedere al folosinţei, cursurile de apă din România se
clasifică în următoarele categorii de calitate:
− categoria I – cuprinde apele care pot fi utilizate pentru alimentarea cu apă
potabilă a aşezărilor umane, alimentarea fermelor zootehnice, păstrăvăriilor şi
zonelor amenajate pentru înot. În această categorie se situează 55% din
lungimea de referinţă a râurilor din România, adică 11.105 km;
− categoria a II-a – grupează apele de suprafaţă care pot fi folosite în
piscicultură (ciprinicultură), alimentarea cu apă a unor procese tehnologice
industriale, în urbanistică şi agrement. În această categorie intră circa 26% din
lungimea de referinţă a râurilor, adică 4.072 km;
− categoria a III-a – cuprinde apele care pot fi folosite la irigarea culturilor
agricole, la producerea energiei electrice în hidrocentrale, în instalaţii de răcire
din industrie, în spălătorii, etc. În această categorie se încadrează circa 8% din
lungimea de referinţă a cursurilor de apă, adică 2.218 km;
− categoria D – cuprinde ape degradate, în care fauna piscicolă nu se poate
dezvolta. Reprezintă circa 11% din lungimea de referinţă a râurilor, adică
3.092 km.
Condiţiile de calitate a apelor de suprafaţă sunt stabilite în ţara noastră
prin standarde de stat, care cuprind indicatori chimici generali, indicatori chimici
speciali, indicatori microbiologici. Pentru lacurile naturale şi de acumulare sunt
stabiliţi şi indicatori pentru procesul de eutrofizare.

Tabelul 5.6. Condiţiile tehnice de calitate pentru apele de suprafaţă din România
Tabelul 5.6.1. Indicatori chimici generali

Valori admise
Indicatorul
Categorii de calitate Metoda de analiză
(mg/dm3, max.)
I II III
Amoniu (NH4) 1 3 10 STAS 8683-70
Amoniac (NH3) 0,1 0,3 0,5 STAS 8683-70
Nu se
Azotaţi (NO-3) 10 30 STAS 8900/1-71
normează
Nu se
Azotiţi (NO2-) 1 3 STAS8900/2-71
normează
Calciu (Ca2+) 150 200 300 STAS 3662-62
Clor rezidual liber 0,005 0,005 0,005 STAS 6364-78
(Cl2)
Cloruri (Cl-) 250 300 300 STAS 8683-70
CO2 liber 50 50 50 STAS 3263-61
Fenoli antrenabili cu
vapori de apă 0,001 0,02 0,05 STAS 7167-65
(C6H5OH)
Fier total (Fe2+) 0,3 1 0 STAS 8634-70

95
Fosfor (P) 0,1 0,1 0,1 STAS 10064-75
H2S şi sulfuri Lipsă Lipsă 0,1 STAS 7510-66
Magneziu (Mg2+) 50 100 200 STAS6674-77
Mangan (Mn2+) 0,1 0,3 0,8 STAS 8662-70
Oxigen dizolvat (O2), 6 5 1 STAS 6536-88
min.
Produse petroliere 0,1 0,1 0,1 STAS 7877-87
Reziduu filtrabil uscat 750 1000 1200 STAS 9187-84
la 1500 C
Sodiu (Na+) 100 200 200 STAS 8295-69
Substanţe organice
- CBO5 5 7 12 STAS 6560-74
- CCO
- metoda KMnO4
- metoda cu 10 15 25 STAS 9887-47
dicromat de
potasiu 10 20 30 STAS 6954-82
Sulfaţi (SO42-) 200 400 400 STAS 8601-70

Tabelul 5.6.2. Indicatori chimici specifici

Valori admise categorii

Indicatorul
de calitate Metoda de analiză
(mg/dm3, max.)
I, II şi III
Argint (Ag+) 0,01 STAS 8190-68
Arsen (As+) 0,01 STAS 7885-67
Bariu (Ba2+) 1,0 STAS 10258-75
Cadmiu (Cd2+) 0,003 STAS 7852-80
Cianuri (CN-) 0,01 STAS 7685-79
Cobalt (Co2+) 1,0 STAS 8288-69
Crom trivalent 0,5 STAS 7884-67
Crom hexavalent 0,05
Cupru (Cu2+) 0,05 STAS 7795-80
Detergenţi 0,5 STAS 7576-66
Fluor 0,05 STAS 8910-7
Hidrocarburi policiclice 0,0002 Instr. M. Sănătăţii
aromatice
Mercur (Hg2+) 0,001 STAS 8045-79
Molibden (Mo) 0,05 STAS 11422-84
Nichel (Ni2+) 0,1 STAS 7987-67

96
 Pesticide
- erbicide
- triazine 0,001
- triazinone 0,001 Instr. M. Sănătăţii
- toluidine 0,001
- insecticide
- organoclorurate 0,0001 STAS 12650-88
- organofosforete lipsă
- organometalice lipsă Instr. M. Sănătăţii
- nitroderivaţi lipsă
Plumb (Pb2+) 0,05 STAS 8637-79
Seleniu (Se) 0,01 STAS 12663-88
Zinc (Zn) 0,03 STAS 8314-87

Tabelul 5.6.3. Indicatori microbiologici

Categorii de calitate Metodele de

Indicatorul
I II şi III analiză
Bacterii coliforme totale (nr. nu se
100000 STAS 3001-83
probabil/dm3, max) normează

În marea lor majoritate, apele de suprafaţă din România au următoarele

caracteristici:
- pH = 6,5 – 9,0;
- oxigen dizolvat = 4 – 9 mg/l;
- reziduu fix = 100 – 700 mg/l;
- sulfaţi < 100 mg/l;
- cloruri < 100 mg/l;
- duritatea totală < 20 grade germane.
Bazinele hidrografice cu lungimile cele mai mari ale cursurilor de apă
degradată (raportat la lungimea totală a râului respectiv) sunt: Ialomiţa (58%), Olt
(24%) şi Someş (21%). Principalele surse de poluare a apelor din România sunt
industria minieră, metalurgică, chimică petrolieră, petrochimică, zootehnia, staţiile
de epurare orăşeneşti, etc. Principalii indicatori la care sunt depăşite frecvent
concentraţiile maxime admise de poluanţi în apele naturale sunt substanţele
organice, fosforul, zincul, azotul, clorul, sodiul, fenolii, detergenţii şi accidental
cianii (tabelul 5.7.).
Fluviul Dunărea intră în ţară cu o mare încărcare de poluanţi, în special
substanţe organice, azotaţi şi fosfaţi, aduşi din zonele riverane din amonte. La
intrarea în România Dunărea se încadrează în categoria a II-a apoi pe parcurs
ajunge în categoria I de calitate, deşi poluarea este destul de puternică. Bălţile din
Delta Dunării sunt supuse şi ele unei poluări accelerate, în special cu fosfaţi şi
nitraţi astfel încât unele bălţi cum sunt Matiţa, Puiu, Roşu se încadrează în
categoria a III-a de calitate.
97
 Tabelul 5.7. Surse majore de poluare a apelor în România

Bazinul Indicatori care au depăşit

Industria
hidrografic concentraţiile maxime admise
1 Tisa - minieră Zn, Cu, P, Mn
2 Someş - metalurgică neferoasă Zn, Cu, CN, P, O2, CBO5, CCO-Mn
- petrolieră
3 Crişuri - minieră Pb, Zn, P.
- fabrici de ciment
- chimică, metalurgică
- metalurgică neferoasă
4 Mureş P, Zn, Pb, Cd, Mn, fenoli
- minieră, zootehnică
- fabrici de ciment
Bega – metalurgică
5 O2, CBO5, P, Zn, fenoli, NH4, Cd.
Timiş - zootehnie
- minieră -CCO-Cr
6 Jiu
- energie electrică încărcarea cu suspensii
- chimică
- petrolieră
P, Fe, Cu, CBO5, Zn, Cl, Fe, fenoli,
7 Olt - metalurgie neferoasă
Cr
- zootehnie
- alte industrii
P, Cl, Na
8 Vedea - zootehnie
Reziduu fix
- chimică, petrolieră,
9 Argeş P, Na, P, CN, CBO5, fenoli
textilă, zootehnie
- petrochimică, chimică,
P, Cl, Na, NH4, Cd, fenoli,
10 Ialomiţa petrolieră, metalurgică,
detergenţi
alimentară, zootehnie
- petrochimică, chimică,
P, Zn, CCO-Cr, Fe, Mn, Cl, Na,
11 Siret metalurgică, minieră,
reziduu fix
alte industrii, zootehnie
chimică, alte industrii, Zn, CCO-Cr, CBO5, Fe, NH4,
12 Prut
zootehnie fenoli, P.

Se apreciază că, în general, calitatea apelor din lacurile naturale şi de

acumulare se încadrează în categoria I. În lacurile de acumulare şi de baraj de pe
sectoarele inferioare ale râurilor apar fenomene de eutrofizare şi de colmatare cu
sedimente.
Un interes deosebit îl prezintă poluarea difuză a apelor de suprafaţă,
cauzată de ajungerea pe diverse căi în apă a îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor de pe terenurile agricole. Totuşi, valorile medii ale concentraţiilor
acestor substanţe, în ultimii ani, s-au situat sub concentraţia maximă admisă.
Deseori, pe intervale scurte de timp şi pe sectoarele din aval de platformele
industriale, se constată o încărcare mare cu poluanţi, cu efecte catastrofale asupra
98
hidrobionţilor din sectorul de râu respectiv. Aşa se întâmplă în sectoarele din
apropierea marilor poluatori din bazinele hidrografice Bistriţa, Bahlui, Trotuş,
Ialomiţa, Dâmboviţa, Olt, Jiu, Someş, unde concentraţia diverşilor poluanţi
depăşeşte de 3 – 10 ori valoarea maximă admisibilă.
Epurarea apelor uzate în România se realizează prin aproape 2.800 de
staţii de epurare la diverşi poluatori punctiformi, staţii de diverse mărimi şi tipuri
(cu treaptă mecanică, cu treaptă mecanică şi chimică sau cu trepte mecanică,
chimică şi biologică). Din cele peste 200 de staţii de epurare a apelor menajere
orăşeneşti numai 10% prezintă cele trei trepte de epurare (mecanică, biologică şi
chimică), 35% numai treapta mecanică, iar circa 55% trepte mecanice şi
biologice. Debitul mediu de apă descărcat în emisari prin reţelele de canalizare
este de cca. 90 m3/s din care se epurează numai 42 m3/s, datorită nefuncţionării
sau funcţionării defectuoase a multor staţii de epurare. În acest fel, în apele
naturale rezultă o încărcare anuală de 21.000 tone azot, 5.900 tone fosfor şi
189.000 tone CBO5.
În România, staţiile de epurare a apelor uzate nu sunt prevăzute cu treapta
terţiară de epurare, prin care se face eliminarea azotului şi fosforului. Din acest
motiv multe lacuri naturale şi lacuri de acumulare sunt afectate de fenomenul de
eutrofizare având drept consecinţă modificarea caracteristicilor organoleptice ale
apei, pentru care tehnologiile actuale de potabilizare nu sunt adecvate, precum şi
scăderea concentraţiei de oxigen din apă, fapt ce afectează în primul rând fauna
piscicolă.
Modificarea calităţilor fizice, chimice şi biologice a apelor Mării Negre
este legată în primul rând de impactul antropic asupra întregului bazin marin.
Raportat la suprafaţa bazinului Mării Negre, densitatea populaţiei este de aproape
30 de ori mai mare decât cea din bazinul Mării Mediteraneene (la 1 km2 de
ecosistem marin corespund 3.000 de oameni faţă de numai 100 pentru Marea
Mediterană). Procesul de eutrofizare a Mării Negre este accelerat de cantităţile
enorme de elemente biogene aduse de Dunăre din întreaga Europă. Anual sunt
cărate de fluviu în mare peste 60.000 tone de fosfor, 340.000 tone de nitraţi şi
nitriţi, 1.000 tone de crom, 900 tone de cupru, 60 tone de mercur, 4.500 tone de
plumb, 6.000 tone de zinc. Parţial aceste substanţe se acumulează în sedimente
sau prin bioconcentrare ajung în corpul hidrobionţilor, se concentrează în lanţurile
trofice şi în final ajung până la om.
Pe teritoriul ţării noastre sursele de poluare a apelor Mării Negre sunt în
principal platforma industrială Năvodari, oraşul Constanţa şi oraşul Mangalia.
Sunt deversate în mare ape insuficient epurate sau chiar neepurate, precum şi
substanţe rezultate din activitatea portuară. Un aspect deosebit al fenomenului de
poluare în Marea Neagră este poluarea cu petrol. Dunărea transportă anual în mare
circa 50.000 tone de petrol. La aceasta se adaugă produsele petroliere pierdute de
vasele care transportă cvasitotalitatea petrolului rusesc sau cel răspândit în mare
prin deversarea apelor de lest din petroliere. Contaminări însemnate cu petrol au
loc şi de la rafinăria Midia - Năvodari şi de la platformele de foraj marin.

99
 Consecinţele acestei poluări intense se manifestă în special prin reducerea
biodiversităţii în Marea Neagră. Ca urmare a eutrofizării apelor marine a avut loc
o creştere a turbidităţii apei, ceea ce a dus la dispariţia din nord-vestul Mării
Negre a celei mai mari concentrări de alge roşii din Oceanul Planetar, câmpul de
Phylophora.
Tot mai frecvent au loc înfloriri algale de mare amploare, cu consecinţe
grave asupra hidrobionţilor. Se constată dispariţia multor specii de alge, rotifere,
crustacee şi copepode.
Multe specii de peşti din Marea Neagră au dispărut, a fost perturbată
migraţia unor specii de peşti din apele Mării Marmara, iar populaţiile de sturioni,
chefali şi delfini sunt mult diminuate. Cantităţile de peşte cu valoare economică au
scăzut de la an la an, de la 13.000 t în 1983 la mai puţin de 3.000 t în prezent.
Productivitatea piscicolă a Mării Negre nu depăşeşte în prezent 3 kg/ha/an.
Reţinerea aluviunilor în lacurile de acumulare de pe râuri şi pe Dunăre la
Porţile de Fier I şi II, a condus la reducerea cu peste 50% a debitului solid pe
Dunăre la vărsare în mare, creându-se un dezechilibru în stabilitatea litoralului
românesc al Mării Negre. Datorită deficitului de aluviuni pe Dunăre, litoralul
românesc al Mării Negre de la Sulina la Constanţa este supus unei eroziuni
puternice. La plaja Mamaia linia de adâncime a apei de 10 m s-a apropiat de ţărm
cu cca. 800 m în curs de 14-15 ani. În acest fel se pierd anual suprafeţe întinse de
plajă prin înaintarea mării.
Pentru salvarea mării de la declinul biologic evident în ultimii ani, Marea
Neagră a devenit obiectul unor programe de monitorizare şi redresare ecologică.
La Bucureşti, în 1992, s-a încheiat Convenţia privind protecţia Mării Negre
împotriva poluării care are drept scop protecţia acestui bazin marin şi conservarea
resurselor naturale. Acest program reuneşte eforturile ţărilor riverane pentru
redresarea ecosistemului marin şi creează premizele opririi procesului de
eutrofizare a apelor Mării Negre.

100
 6. POLUAREA NUCLEARĂ A MEDIULUI

Poluarea nucleară este o formă relativ recentă de poluare a mediului dar

efectele ei se fac resimţite asupra organismelor animale şi vegetale indiferent de
locul de emisie a radionuclizilor, aşa încât se impune tratarea în ansamblu a
acestui fenomen şi nu pe diferite compartimente de mediu ca în cazul altor
poluanţi.
Radiaţiile au origine şi natură fizică foarte variată:
- radiaţiile α sunt particule elementare ale nucleului de heliu, emise în special
de substanţele radioactive naturale, având o acţiune ionizantă puternică;
- radiaţiile β sunt electroni, cu masă mică şi cu viteze apropiate de cea a
luminii;
- radiaţiile γ sunt fotoni, fără sarcină electrică, au o putere de ionizare mai
slabă decât radiaţiile α şi β, dar sunt mult mai penetrante;
- radiaţiile X sunt unde elecromagnetice de frecvenţe foarte înalte;
- neutronii rezultă din unele reacţii nucleare, neavând sarcină electrică nu au
acţiune ionizantă directă, decât prin ciocnire cu nuclee, cărora le imprimă
viteze suficient de mari pentru ionizarea mediului;
- radiaţiile cosmice şi alţi nucleoni sunt particule elementare ale nucleului de
heliu.
Toate aceste radiaţii, indiferent de natura lor fizică, au o serie de
proprietăţi comune: sunt invizibile, se deplasează cu viteze foarte mari şi pătrund
în organismele vii diferit în funcţie de natura lor. Astfel, radiaţiile α străbat
epiderma, radiaţiile β străbat câţiva centimetri de ţesut, iar radiaţiile γ şi razele
cosmice pot străbate chiar şi blindaje groase de plumb.
Neutronii acţionează asupra celulelor şi rup fragmente din lanţurile de
acizi nucleici, producând astfel mutaţii genetice, iar radiaţiile ionizante au
capacitatea de a desprinde electroni din straturile periferice ale atomilor şi a-i
transforma în ioni cu mare reactivitate chimică, ce modifică diferiţi constituenţi
celulari şi determină în celulă formarea de peroxizi şi alţi compuşi citostatici.
Efectele radiaţiilor depind şi de doza lor şi de timpul de expunere. Dozele
puternice, numite şi dozele letale, provoacă moartea organismelor afectate în
perioade variabile de timp, iar dozele slabe, subletale, modifică ireversibil
structura AND-ului, producând astfel mutaţii. În radiobiologie se diferenţiază
efectele iradierii de scurtă durată şi în doze mari, de efectele iradierii permanente
şi cu doze slabe. Efectele contaminării radioactive decurg din acest ultim tip de
iradiere.
În marea lor majoritate radiaţiile au origine naturală, fiind emise de
litosferă sau vin din spaţiul cosmic. Radiaţiile γ sunt emise de radionuclizi
naturali precum uraniu, thoriu, radiu, actiniu, existenţi în scoarţa terestră. Tot în
sol se găsesc alţi doi radionuclizi de mare importanţă biologică K40 şi C14, iar în
atmosferă se găseşte radonul produs prin dezintegrarea radiului. Radiaţiile
cosmice îşi au originea în spaţiul cosmic, iar radiaţiile ultraviolete au origine
solară.
101
 În condiţii naturale, toate vieţuitoarele sunt expuse permanent la surse de
radiaţii, cu intensitate diferită în funcţie de mediul de trai, de aceea se consideră că
toate speciile sunt adaptate într-o manieră satisfăcătoare la anumite limite naturale
ale radiaţiilor.
Radiaţiile ionizante prezintă în biosferă un risc potenţial de leziuni
patologice somatice şi genetice, mai ales în ultimele decenii, ca urmare a utilizării
energiei nucleare în scopuri militare şi industriale. Radiaţiile ionizante au două
categorii distincte de efecte: somatice şi genetice.
Efectele somatice se manifestă asupra fiziologiei individului expus şi
provoacă tulburări variabile, de la reducerea semnificativă a speranţei medii de
viaţă până la moartea aproape instantanee a individului.
Efectele genetice ale radiaţiilor ionizante se manifestă pregnant asupra
gametogenezei. În timpul meiozei sensibilitatea celulelor la radiaţii este deosebit
de mare, ceea ce explică acţiunea lor puternică mutagenă. Mutaţiile genetice,
letale sau subletale, au loc prin alterări cromozomiale (translocaţii, deleţii, etc.) şi
prin alterări genetice ale codului genetic, când sub acţiunea radiaţiilor ionizante
iau naştere radicali liberi, care reacţionează cu bazele azotate şi alterează structura
chimică a codonului, deci produc mutaţii chimice.

6.1. Radiosensibilitatea vieţuitoarelor la doze letale de radiaţii

Dozele letale sunt doze puternice de radiaţii, care provoacă moartea

indivizilor expuşi, în intervale diferite de timp, în funcţie de doza de radiaţii, de
timpul de expunere, specie, vârstă, natura ţesutului iradiat, etc. Doza letală 50 (DL
50) este doza teoretică la care 50% din populaţia iradiată moare după un interval
determinat de timp. Dozele de radiaţii se exprimă în rad sau în remi.
Radiosensibilitatea vieţuitoarelor este cu atât mai mare cu cât gradul de
evoluţie şi complexitate a organismului este mai mare. Cele mai rezistente sunt
bacteriile şi cele mai sensibile sunt vertebratele homeoterme. De exemplu, DL 50,
la o singură expunere, la bacterii este de 1 milion de razi, la plante de câteva sute
de mii, la artropode de 50.000, iar la mamifere de câteva sute de razi.
În cadrul aceluiaşi grup sistematic radiosensibilitatea diferă în funcţie de
specie. De exemplu, la muscă DL 50 este de 100.000 de razi, la musculiţa de oţet
85.000 de razi. La unele specii de scorpioni şi coleoptere DL 50 este de 150.000
razi.
La om, la doze cuprinse între 1.000 şi 100.000 de razi, moartea survine în
zile, ore sau minute, în funcţie de doza de radiaţii. La 700 de razi apare o
mortalitate de 90% în următoarele săptămâni, la 200 de razi mortalitatea este de
10% în următoarele luni, iar sub 100 de razi creşte semnificativ apariţia de
cancere, apare sterilitate permanentă la femei şi sterilitate temporară la bărbaţi.
Boala de iradiaţie se poate manifesta, în funcţie de sensibilitatea
individuală, prin trei forme:
- o formă hematopoetică, ce apare la o doză de 100 de razi, moartea
survenind la circa o lună, dacă nu se intervine printr-un tratament adecvat;
102
 - o formă intestinală, care apare la o doză de prag de 500 de razi, moartea
survenind după circa două săptămâni;
- o formă cerebrală, ce apare la o doză de prag de 2000 de razi, producând
moartea în două zile:
- Radiosensibilitatea vieţuitoarelor depinde şi de vârsta indivizilor expuşi la
radiaţii. Embrionii şi animalele tinere sunt mai sensibile decât adulţii
datorită activităţii mitotice a celulelor, mult mai activă la formele tinere.
Efectele radiaţiilor depind şi de natura ţesutului iradiat. Gonadele şi
măduva osoasă hematopoetică, în care diviziunile celulare sunt intense,
sunt mai sensibile decât neuronii, celule care nu se mai divid la adulţi.

6.2. Radiosensibilitatea vieţuitoarelor la doze subletale de radiaţii

Dozele subletale de radiaţii sunt dozele sub un anumit prag de intensitate,

care nu provoacă moartea directă a organismelor iradiate, dar produc efecte
somatice şi genetice evidente, în funcţie de intensitatea dozei, timpul de expunere,
specia iradiată, etc.
Dozele subletale de radiaţii ionizante scad vigoarea fiziologică a indivizilor
expuşi, adică încetinesc creşterea, micşorează rezistenţa la intoxicaţii cu substanţe
toxice, micşorează capacitatea imunitară de apărare a organismului.
Radiaţiile ionizante alterează genomul în diferite maniere, inducând mutaţii
subletale defavorabile, care se manifestă în a II-a şi a III-a generaţie. Ele reduc
sinteza acizilor nucleici şi prin aceasta sinteza proteinelor şi scad capacitatea de a
elabora anticorpi şi deci slăbesc capacitatea de apărare imunitară a organismului.
Pe acest fenomen se bazează chirurgia transplantului de organe, în care trebuie
evitat fenomenul de respingere a grefelor. Uşurinţa cu care se fac transplanturi de
măduvă la persoane iradiate accidental decurge din aceste efecte ale radiaţiilor
ionizante.
Dozele subletale de radiaţii ionizante afectează şi caracterele
demoecologice ale populaţiilor expuse: scad longevitatea indivizilor, micşorează
coeficientul de creştere naturală a populaţiei prin sterilizare totală sau parţială,
scad potenţialul biotic al populaţiei prin reducerea longevităţii şi prin scurtarea
perioadei de depunere a pontei.
Expunerea cronică la doze subletale de radiaţii ale celulelor sexuale arată
că radiosensibilitatea diferă în funcţie de gradul de evoluţie al organismului. La
artropode dozele radiosterilizante sunt cuprinse între 1.000 – 80.000 de razi, în
timp ce la mamifere dozele radiosterilizante sunt de circa 100 de razi, femelele
fiind mai sensibile decât masculii.
Efecte somatice şi genetice ale radiaţiilor apar numai la o anumită doză
critică, sub aceasta nu apar efecte decelabile. Noţiunea de prag de nocivitate sau
doza de prag a radiaţiilor este vehement contestată, datorită efectului cumulativ al
radiaţiilor. Se acceptă ideea că toate dozele de radiaţii prezintă un anumit grad de
risc în carcinogeneză, cel puţin pentru o anumită parte a populaţiei.

103
 Radiaţiile ionizante produc modificări morfologice şi fiziologice la nivel
molecular, celular şi tisular. La nivel molecular se produc modificări biochimice
concretizate în reducerea concentraţiei de proteine şi aminoacizi. La nivel celular
se produc modificări funcţionale (reducerea capacităţii de creştere şi secreţie,
micşorarea permeabilităţii) şi morfologice (distrugerea nucleului şi lichefierea
citoplasmei). La nivel tisular se produc tulburări ale măduvei osoase, epiteliului
intestinal şi al gonadelor.
Expunerea omului la radiaţii ionizante are un efect autoamplificator de
natură genetică, deoarece acţiunea mutagenă a acestor radiaţii este de tip
cumulativ nu numai la nivelul individului ci şi în descendenţă. Efectele genetice
ale radiaţiilor se manifestă prin modificarea raportului dintre sexe (se nasc mai
multe fete, care transmit direct generaţiei următoare handicapuri fizice şi
intelectuale), naşterea de copii malformaţi, naşterea de copii cu tulburări
fiziologice şi psihice.
Mărimea mutaţiei la un individ provenit din părinţi iradiaţi creşte
proporţional cu doza primită de părinţi în timpul vieţii lor, astfel încât o mutaţie
mică, ce trece neobservată în prima generaţie, poate declanşa o adevărată
catastrofă genetică la generaţiile următoare.
În condiţii naturale omul este supus la doze diferite de radiaţii, care depind
de altitudinea la care trăieşte (dozele sunt mai mari la altitudini ridicate) şi de
natura solului pe care trăieşte (radioactivitatea naturală este mai mare pe soluri
granitice decât pe cele sedimentare). Comisia Internaţională de Protecţie
Radiobiologică a stabilit că doza limită de radiaţii la care poate fi expus omul fără
consecinţe negative este dublul dozei medii la care este supus în condiţii naturale.
Iradierea totală la care este supus omul în condiţii naturale este de:
- 207 m rad/an – la altitudinea de 3000 m şi pe sol granitic;
- 142 m rad/an – la nivelul mării şi pe sol granitic;
- 75 m rad/an – la nivelul mării şi pe sol sedimentar;
- 52 m rad/an – la nivelul mării.
Principalele surse de expunere a omului la radiaţii ionizante pot fi naturale
şi artificiale. Sursele naturale sunt radiaţiile cosmice, radioactivitatea rocilor,
radonul atmosferic, ingerarea de radionuclizi naturali. Sursele tehnologice de
radiaţii sunt deşeurile din industria nucleară (1,8 m rad/an), căderile radioactive
(1,3 m rad/an), radiografiile medicale (100 m rad/an) şi ecranele televizoarelor (10
m rad/an).
Specia umană este perfect adaptată la radioactivitatea naturală din mediu,
lucru dovedit şi de faptul că anumite populaţii umane trăiesc la altitudini mari şi
pe soluri cristaline, cu radioactivitate mare, fără a fi afectate.

6.3. Căderile radioactive şi consecinţele lor ecologice

Căderile de substanţe radioactive pe sol şi în apele Oceanului Planetar au

ca sursă experimentele de inginerie nucleară în atmosferă, în perioada de încercare
a armamentului nuclear şi accidentele de la centrale nucleare.
104
 Prima experienţă nucleară a avut loc la Las Alamos în SUA, la 16 aprilie
1945, dată care este considerată începutul erei nucleare. Experienţele nucleare,
desfăşurate în aer sau în apă, au generat nori radioactivi care s-a împrăştiat
desupra întregii planete. În perioada 1954 – 1962, perioada de încercare a armelor
nucleare, au fost aruncate în atmosferă produse de fisiune (în special Sr90 şi Cs137)
echivalente exploziei a 8500 de bombe atomice ca cea de la Hiroshima.
În 1962 a fost adoptat tratatul de interzicere a exploziilor nucleare în
atmosferă, dar exploziile subterane au continuat să fie experimentate în Franţa,
China şi mai recent în India.
Din substanţele radioactive pătrunse în atmosferă în urma exploziilor
nucleare circa 30% cad în imediata vecinătate a exploziei, iar 70% se ridică în
atmosferă şi cad treptat pe sol departe de locul exploziei, răspândind la scară
planetară poluarea nucleară. Puterea exploziei poate ridica cenuşa radioactivă
până în stratosferă, de unde revine pe sol timp de decenii, contaminând întreg
Pământul. O altă parte din radionuclizi sunt readuşi pe sol de precipitaţii şi ajung
apoi în apele de suprafaţă, de unde sunt încorporaţi în biomasa animală şi
vegetală.
Solul reţine cu predilecţie doi radionuclizi de mare importanţă biologică:
Sr90 şi Cs137. Reţinerea acestor radioelemente de către sol (în special solurile acide
care fixează Sr90) le face în cea mai mare parte inaccesibile pentru plante. Totuşi,
o parte a acestora trec prin rădăcini şi frunze şi se acumulează în biomasă.
Radionuclizii care cad pe sol şi în ape provoacă o contaminare rapidă a
lanţurilor trofice din ecosistemele acvatice şi terestre. Sunt contaminate alimentele
umane: Sr90 şi I131 se concentrează în cantităţi mari în lapte, iar Cs137 în lapte şi
carne.
Substanţele radioactive din apă şi alimente se concentrează selectiv în
anumite ţesuturi. Iodul131 se concentrează cu predilecţie în celulele endocrine
tiroidiene, printr-un mecanism de transport activ, producând afecţiuni ale
glandelor tiroidiene (noduli tiroidieni), iar Cs137 şi Sr90 se acumulează în oasele şi
muşchii vertebratelor homeoterme, producând afecţiuni ale sistemului osos.
Căderile radioactive provoacă şi o contaminare puternică a păturilor
superficiale ale oceanului, în timp ce apele profundale pot fi contaminate de
deşeurile radioactive depozitate pe fundul gropilor oceanice.

6.4. Industria energetică şi poluarea nucleară

Industria energetică nucleară reprezintă o altă sursă de poluare radioactivă

a mediului prin tehnologia utilizată în producerea de energie şi prin pericolul
apariţiei unor accidente în timpul exploatării reactoarelor.
Primul reactor nuclear a fost construit la Obninskaia în fosta URSS în
1954. În 1960 numărul reactoarelor era de 16, amplasate în URSS, SUA, Marea
Britanie şi Franţa. În anul 1975 numărul reactoarelor a crescut la 177, iar în anul
1996 numărul lor depăşea 500.

105
 Producerea energiei nucleare se bazează pe folosirea unor minereuri
radioactive prezente în scoarţa terestră. Cei mai utilizaţi izotopi radioactivi folosiţi
pentru producerea de energie nucleară sunt uraniu 235, uraniu 233 şi plutoniu 239.
Primele zăcăminte de uraniu au fost puse în exploatare în Cehia, în anul
1854. La nivel mondial, cele mai mari rezerve de minereuri radioactive sunt
deţinute de CSI, China, India, Pakistan, Japonia. În Europa, deţin zăcăminte de
uraniu Franţa, Germania, Danemarca, Portugalia, Spania, Iugoslavia, Croaţia,
Cehia, Italia şi România. În ţara noastră se găsesc zăcăminte de uraniu în Banat la
Ciudanoviţa, în Bihor la Ştei, în nordul Moldovei la Crucea, în Munţii Apuseni la
Groapa Matildei, la Ruşchiţa – Vf. Boul, în Munţii Orăştiei şi în Carpaţii
Orientali.
Producţia mondială de combustibili nucleari a crescut continuu în ultimii
30 de ani, de la 12.200 tone în 1970, la peste 80.000 tone în 1996. Principalii
producători de combustibil nuclear, anunţaţi statistic la Agenţia Internaţională
pentru Energie Atomică, sunt: CSI, SUA, Canada, China, Africa de Sud, Franţa,
Namibia, Cehia, România şi Iugoslavia.
Tehnologiile din industria nucleară comportă o serie de etape, care pot
constitui un risc potenţial de contaminare a mediului. Acest lucru poate apare în
fazele de extracţie a materialului radioactiv din mine, în timpul îmbogăţirii
uraniului în uzinele de separaţie izotopică, în timpul preparării “elementelor
combustibile” şi ale montării lor în reactor, precum şi în timpul extragerii
miezului reactorului după funcţionare şi a retratării lui în instalaţii speciale.
Depozitarea deşeurilor radioactive rezultate în timpul funcţionării
reactoarelor este departe de a fi realizată în condiţii de maximă siguranţă, datorită
cantităţilor mari rezultate, dozelor mari de substanţe radioactive conţinute şi
perioadelor foarte mari de dezactivare (640 de ani pentru Cs137, 490.000 de ani
pentru Plutoniu239). Depozitarea acestor deşeuri se face în condiţii nesigure, fie în
containere speciale plasate în fundul gropilor oceanice, fie în mine de sare care nu
sunt în contact cu pânze acvifere şi au o anumită putere de autocolmatere care
împiedică pierderile de etanşeitate ale recipienţilor.
Pericolul unor accidente în funcţionarea reactoarelor nucleare este una din
cauzele pentru care multe organizaţii ecologiste militează pentru limitarea
utilizării energiei nucleare. O comisie americană de control a securităţii nucleare
publica în 1975 un raport în care estima că, la cele 100 de reactoare nucleare
existente atunci în serviciu, posibilitatea unui accident major ar fi o dată la 100 de
ani, dar cu consecinţe impresionante. După o lună de la explozia unui reactor de
1000 Mw, cu eliberarea întregii radioactivităţi conţinute, radioactivitatea din
mediu ar fi superioară celei rezultate din explozia unei bombe cu hidrogen de o
megatonă. Această catastrofă ar provoca moartea imediată a peste 3.000 de
persoane, rănirea a peste 45.000 de oameni şi contaminarea a 7.300 km2 de teren
în jurul reactorului.
Primul accident nuclear a avut loc în 1979 în SUA, la reactorul da la Three
Mile Island de lângă Harrisburg, care s-a produs dintr-o eroare umană şi s-a soldat

106
cu eliberarea de izotopi radioactivi în containerul ermetic al reactorului şi cu
moartea unui operator care a venit în contact cu aceşti izotopi.
Al doilea accident major în exploatarea unui reactor a avut loc la Cernobâl,
la 25 aprilie 1986. La acest reactor de 1.000 Mw, datorită unei erori umane, s-a
produs o dezagregare a elementelor combustibile urmată de explozia vaporilor,
care a dislocat învelişul reactorului. A fost eliberată în mediu cca. 3,5% din
cantitatea totală de radioactivitate a reactorului, au murit imediat 31 de persoane,
au fost grav iradiate 240 de persoane şi au fost contaminate de căderile radioactive
peste 3.000 km2 de pădure, păşune şi terenuri agricole, ce au devenit inutilizabile
pentru un timp nedefinit. Se pare că numărul persoanelor care au avut de suferit în
urma acestui accident a depăşit 25.0000, moartea lor survenind în timp.
După accidentul de la Cernobâl, în zonele afectate de norul radioctiv, a
crescut numărul copiilor născuţi cu diferite handicapuri, a scăzut rezistenţa la
îmbolnăviri, a crescut incidenţa bolilor cardiovasculare şi a cancerelor.
La nivel global, se apreciază că în următorii 50 de ani numărul cazurilor
mortale de cancer va depăşi 630 de milioane, una din cauzele majore ale
îmbolnăvirilor fiind iradierea sub diferite forme (S.Duma, 2000).

107