Punctul - Culminant - Al - Istoriei, de Frederick A. Tatford

Punctul culminant
al
istoriei
Studii în profeţia lui Daniel
Frederick A. Tatford, Litt. D.
cu un apendice de
Prof. F.F. Bruce, M.A., D.D.
Traducerea din limba engleză: Doru Motz

Prima ediţie: august 2010
Copyright © 2010 Transylvania Press,
Fredericksburg, VA 22032
Revizuită mai 16, 2011

Cuprins
Capitolul 5
Prefaţă 5
Capitolul Sã înþelegem Numeri
Numeri Îl înfãþiºeazã pe Isus Cristos,
I. Introducere al 7nostru „Înãlþat“
II. Istoria personală a lui Daniel 14
III. Vedenia lui Nebucadneţar 24
IV. Statuia din valea Dura 42
V. Vedenia copacului 50
VI. Prăbuşirea lui Belşaţar 64
VII. Decretul lui Darius 74
VIII. Vedenia cu cele patru fiare 83
IX. Berbecul şi ţapul 96
X. Mărturisirea lui Daniel 110
XI. Cele şaptezeci de săptămâni 120
XII. Slava lui Dumnezeu 135
XIII. Regele de la nord şi de la sud 144
XIV. Regele recalcitrant 161
XV. Cartea pecetluită 171
Apendice
I. Adaosuri apocrife la cartea Daniel 179
II. Cronologia lui Daniel 1:1 181
III. Date importante 187
Bibliografie 189
3
Înţelegerea profeţiilor lui Daniel
de Dr. Warren Walker
În armonie cu vastele planuri de extindere al Cadle Chapel, din oraşul Indiana-

polis, statul Indiana, am avut în vedere publicarea unor lucrări clasice excepţionale,
aşa încât miile şi miile de susţinători ai programelor noastre de radio şi televiziune
să poată beneficia de pe urma operelor scrise ale unora dintre renumiţii învăţători
biblici din lume. Un secret al fenomenalei răspândiri a comunismului îl constituie
sumele colosale pe care le investesc promotorii acestui sistem pentru propagarea
dogmelor sale prin intermediul literaturii. Întrucât noi credem că suntem singurii
care posedăm un răspuns viabil la problemele cu care se confruntă omenirea, ne-
am dedicat şi noi, împreună cu darurile de care ne-a făcut parte Dumnezeu, răspân-
dirii adevărului profetic, prin intermediul paginii tipărite.
Aşadar, avem în Punctul culminant al istoriei o carte de excepţie, care explică
profeţiile cărţii Daniel, scrisă de Dr. Frederick A. Tatford, unul din cei mai bine
cunoscuţi expozitori ai Bibliei. Redactată într-un stil clar şi concis, lucrarea are
menirea de a-i oferi lucrătorului creştin o înţelegere rezonabilă şi lesne de înţeles
a imperiilor lumii, în prezentarea lui Daniel. Cartea vă este expediată împreună cu
urările noastre de bine şi însoţită de cererea ca să vă rugaţi pentru creşterea în con-
tinuare a misiunii ce ne-a încredinţat-o Dumnezeu nouă celor de la „Cadle”.
Dumnezeu să vă binecuvânteze!
Prefaţă
Volumul impresionant de literatură redactat în continuare pe tema cărţii Daniel
constituie un indiciu al interesului manifestat de public pentru profeţii, datorat, de
bună seamă, condiţiilor incerte ale zilelor actuale. Există, desigur, pericolul ca,
ocupându-ne cu detaliile profeţiilor, principiile care stau la baza faptelor Divine să
fie, oarecum, neglijate, în acest sens Rowley făcând remarca pertinentă în a sa The
Relevance of Apocaliptic (Relevanţa Apocalipticului) că refuzul de a studia cărţile
apocaliptice canonice „ca unităţi integrale nu poate niciodată discerne principiile
profunde şi trainice pe care se bazează, în timp ce, obsesia de a echivala cuvintele
Scripturii cu evenimentele zilelor noastre transformă cărţile în enigme complicate,
destinate persoanelor sofisticate, mai degrabă decât mesaje adresate sufletelor chi-
nuite”. Asta se aplică mai cu seamă la Cartea Daniel, el adăugând, cu justeţe, că
„povestirile lui Daniel sunt mai mult decât povestiri. Ele sunt mesaje Divine,
adresate, într-adevăr, epocii în care au fost compuse, dar, în acelaşi timp, adresate
fiecărei epoci. Vedeniile lui Daniel şi ale Cărţii Apocalipsa merită atenţie nu doar
datorită detaliilor oferite de forma lor, ci şi măreţelor principii spirituale care le
proclamă pretutindeni”. În paginile care urmează, în timp ce căutăm să oferim o
interpretare rezonabilă şi consecventă a profeţiei şi a vedeniei, am căutat, de ase-
menea, să ne însuşim lecţiile practice ce se desprind din ele.
Dar profeţiile lui Daniel sunt ele însele de un interes captivant, încât o bună
familiarizare cu conţinutul lor este esenţială, dacă dorim ca literatura apocaliptică
de mai târziu a Noului Testament să nu se dovedească derutantă şi lipsită de sens.
Făcând abstracţie de eclectici, ca, de exemplu, Dr. Arnold din Rugby, care
refuză să dogmatizeze asupra interpretării detaliilor sau nu voieşte să recunoască
prezicerile evenimentelor istorice, ci se preocupă, mai degrabă, cu trăsăturile spiri-
tuale ale profeţiei (o abordare la fel de nechibzuită, care duce la pierderi la fel de
mari ca cele ale profesorului în materie de profeţii, care nu vede decât informaţii
escatologice în cărţile profetice), există trei şcoli principale de interpretare.
Concepţia preteristă (ce corespunde, în general, cu zeitgeschichtlich la germani sau
concepţia contemporan-istorică), care-şi datorează originea, în mare măsură,
operei lui Alcazar de la sfârşitul secolului al şaisprezecelea, susţine că, practic,
toate profeţiile au fost deja împlinite şi că singura semnificaţie pentru timpul actual
constă în învăţămintele morale ce se pot desprinde din ea. Asta nu face altceva
decât să ducă la extrem baza de studiu, de altfel foarte lăudabilă, la care ne-am
referit în paragraful anterior. Şcoala istoricistă (ce corespunde la germani cu kirch-
engeschichtlich, sau istorico-bisericească, ori weltgeschichtlich, sau istorico-
lumească) susţine că evenimentele prezise în cadrul profeţiei acoperă perioada de
până la sfârşitul erei creştine şi că multe din ele s-au împlinit deja. O formă extremă
5
6 Punctul culminant al istoriei
a acesteia a fost teoria lui Augustin, conform căreia Mileniul a început odată cu
moartea Domnului nostru, urmând să se încheie în anul 1000 d.Cr. Interpretarea
futuristă (în germană: endgeschichtlich sau escatologică) a cunoscut o origine
foarte timpurie, dar a fost subliniată din nou de romano-catolicul Ribiera (Francesco
Ribera?) cu circa trei sute cincizeci de ani în urmă, fiind reintrodusă în Anglia de
Dr. S.R. Maitland în decursul ultimului veac. J.N. Darby, W. Kelley, B.W. Newton
şi alţi învăţători din tabăra „Brethren”-ilor (corespunzând în România cu creştinii
după evanghelie, n.tr.) au aparţinut, de asemenea, acestei şcoli.
În ce priveşte Cartea Daniel, cea mai importantă trăsătură a interpretării futur-
iste este plasarea actualei dispensaţii drept o paranteză între a şaizeci şi noua şi a
şaptezecea săptămână din Daniel 9. De aici, urmează corolarul potrivit căruia
profeţiile lui Daniel despre „vremurile din urmă” se referă la perioada următoare
luării Bisericii din lume la a doua venire a Domnului. Acesta este punctul de vedere
adoptat în volumul de faţă.
Materialul din următoarele capitole a apărut sub formă de articole în The
Prophetic Digest, al cărei editor asociat a fost autorul şi anumite părţi au fost, de
asemenea, prezentate ca prelegeri în diverse locaţii. În parte, datorez recunoştinţă
încurajărilor cititorilor şi ascultătorilor pentru faptul că materialul a fost publicat
sub formă de carte. Textul folosit aici reprezintă rezultatul unei serioase încercări,
după compararea tuturor versiunilor disponibile, de a ajunge la sensul adevărat al
originalului.
Autorul este cu deosebire recunoscător profesorului F.F. Bruce, M.A., D.D.,
Rylands Professor de Critică şi Exegeză Biblică, Universitatea Manchester, pentru
permisiunea de se folosi de studiul domniei sale asupra cronologiei lui Daniel 1:1,
redat în carte sub forma Apendixului II.
Frederick A. Tatford
CAPITOLUL I
Introducere
Aservirea ţării Israelului naţiunilor păgâne şi intensul interes care a rezultat pentru
împlinirea profeţiilor de veacuri, conform cărora va avea parte, în cele din urmă, de glorie
şi binecuvântare, a dat naştere unei bogate literaturi apocaliptice, din care o mică parte a
supravieţuit până în zilele noastre. Profeţii unei epoci anterioare au rostit numeroase osân-
de la adresa israeliţilor din pricina păcatelor lor şi au tunat şi au fulgerat împotriva lor,
chemându-i să se întoarcă la Dumnezeu, pocăindu-se. Dar literatura apocaliptică a furni-
zat încurajări în perioade de umilire şi durere profundă, dezvăluind gloriile viitorului şi
descriind fericirea viitoarei ere milenare. Este adevărat că mesajul a fost adesea învăluit
într-un simbolism tainic şi, aparent, inexplicabil, însă scopul era cât se poate de clar, iar
lumina pe care reuşea s-o răspândească asigura o indiscutabilă sursă de inspiraţie.
Probabil că cea mai timpurie dinte toate formele unei atari literaturi şi, în orice caz,
singura scriere canonică de acest fel care s-a păstrat în Vechiul Testament este Cartea
Daniel. Diferenţa dintre caracterul cărţii Daniel şi celelalte profeţii a fost recunoscută
chiar şi de canonul ebraic, care a plasat cartea în categoria Hagiograph-elor (scrieri diver-
se, n.tr.), iar nu în aceea a Profeţilor, respectiv a doua dintre cele trei secţiuni ale
Scripturilor ebraice. Dar nu pare să se fi pus sub semnul îndoielii canonicitatea ei, iar
Edersheim afirmă: „canonicitatea ei nu a fost niciodată pusă la îndoială în sinagoga din
vechime”.
Paternitatea
Puţine se cunosc despre Daniel în afara cărţii ce-i poartă numele. Ezechiel îl asociază
în timpul vieţii sale cu Noe şi cu Iov, ca pilde strălucite de neprihănire (Ezechiel 14:14,
20) şi, de asemenea, îl menţionează ca posesorul unei înţelepciuni excepţionale (Ezechiel
28:3). Unele dintre scrierile apocrife îl menţionează, de asemenea, dar evidenta lor lipsă
de probitate distruge orice valoare pe care ar putea-o avea referinţele lor la profetul Daniel.
Josephus se referă la deosebita sa înzestrare ca arhitect, în timp ce arabii susţin că el a
inventat geomansia şi a fost autorul unei cărţi despre principiile interpretării visurilor.
Rezultă clar din consemnarea istoriei sale personale că Daniel a fost de viţă regală sau
nobilă, posedând o inteligenţă excepţională, fiind bine înzestrat din punct de vedere fizic,
şi strălucind prin integritatea caracterului său. Ţinea la principiile sale mai mult decât la
însăşi viaţa sa. În mijlocul atmosferei marcate de vicii şi de corupţie, al unei curţi orienta-
le, el şi-a păstrat o viaţă nepătată, având un trai de cucernicie şi sfinţenie practică. El pare
să fi fost un administrator deosebit de abil, care, deşi i-au fost dăruite atâtea vedenii, s-a
dovedit a fi în mod evident departe de a fi un simplu visător instabil sau vizionar lipsit de
greutate în caracterul său. „Îndelungata sa viaţă”, ca să cităm din consemnarea unui alt
martor al vieţii sale, „s-a întins de la Nabucadneţar până la Cirus. A fost contemporan cu
7
Ieremia, Ezechiel, cu marele preot Iosua din perioada restaurării, ca, de altfel, cu Ezra şi
Zorobabel”. Deşi nu posedăm date exacte, se crede că a trăit aproape un secol. Tradiţia
afirmă că a fost înhumat la Susa (respectiv, Şuşan, capitala Elamului, vezi Daniel 8:2) şi
ceea ce se presupune a fi mormântul său este încă arătat (turiştilor) în vecinătatea acropo-
lei Susa, deşi este extrem de improbabil să existe vreo temelie potrivit tradiţiei acesteia,
dincolo de faptul că viaţa sa a avut legătură cu acest oraş. Scriptura pomeneşte de încă
două persoane numite Daniel, una fiind fiul lui David (1 Cro. 3:1), iar alta un levit din casa
lui Itamar (Ezra 8:2; Neemia 10:7), dar niciunul nu are nicio legătură cu profetul Daniel.
Şase capitole din Cartea Daniel au fost redactate în limba aramaică, iar restul de şase
în ebraică, în trecut aceasta fiind o dovadă concludentă după care cartea ar fi fost scrisă de
doi autori, iar nu unu, dar unitatea cărţii este recunoscută în prezent chiar şi de cei mai
acerbi critici. De pildă, în urma unui studiu atent, De Wette ajunge, în cele din urmă, la
concluzia că „asemănarea de stil sudează cele două jumătăţi, cea caldee şi cea ebraică ale
cărţii, nu numai în ele însele, ci una de cealaltă”.
Remarcabila acurateţe a unora din prezicerile profetului a atras atenţia şi cinismul faţă
de carte încă din zilele păgânului Porfiriu. Se părea de neconceput să se poată prezice
întâmplări atât de exact, atât de negreşelnic şi, în plus, cu atât de mult înainte de a se fi
întâmplat, încât s-a tras concluzia că volumul trebuie să fi fost, neapărat, redactat după ce
s-au petrecut evenimentele atât de miraculos împlinite.
Teoria cea mai răspândită încă în rândurile scepticilor este că un autor de mai târziu
(scriind pe vremea lui Antioh Epifanul) şi-a asumat numele lui Daniel pentru a obţine o
acceptare largă a scrierilor sale, dar că el nu ar fi avut intenţia de a duce pe nimeni în eroa-
re. Licenţa literară pe care şi-a dat-o el s-a extins până la consemnarea evenimentelor din
trecut ca şi când ele ar fi fost încă în viitor, doar cu scopul de a-şi inspira concetăţenii la un
mai mare grad de împotrivire faţă de opresorii lor şi la o mai mare credinţă în Dumnezeu.
Sau, cum s-a exprimat un alt scriitor: „Adevărul pare atât de zguduitor, ca un patriot din
zilele noastre, de la un nume în mod tradiţional sacru, încât scriitorul l-a folosit fără nicio
intenţie de a înşela, ca o formă dramatică menită să acorde demnitate încurajărilor oferite
de el concetăţenilor săi în lupta lor împotriva lui Antioh”. Dar argumentul nu mai e plauzi-
bil, când ţinem cont că adevărul Divin este acela care a fost prezentat într-o manieră atât
de îndoielnică. Este imposibil să putem concepe ca Cel Atotputernic să fi prescris vreun
lucru asemănător duplicităţii sau înşelăciunii.
În ce-l priveşte pe creştin, chestiunea e rezolvată definitiv de către Domnul nostru
Însuşi, întrucât El a atribuit paternitatea cărţii direct „profetului Daniel” (Mat 24:15;
Marcu 13:14). Or, pentru credincios asta e final şi conclusiv.
Data
„Dovezile interne demonstrează, cu o forţă de convingere irezistibilă”, spune Prof.
Driver, „că Daniel va fi fost scrisă nu mai devreme de circa anul 300 î.Cr. şi în Palestina”.
Dar şi alţi critici sunt la fel de dogmatici, însă când vine vorba să examineze dovezile pe
care se pune atâta accent, cazul criticilor îşi pierde în întregime substanţa. Presupuse ine-
xactităţi s-au dovedit ulterior, când am dobândit cunoştinţe mai depline, a fi indicii despre
Introducere 9
cunoştinţe exacte şi familiare ale unuia care era pe deplin familiarizat cu faptele descrise
de el în carte. Detaliile prezentate despre obiceiurile şi instituţiile existente pe vremea lui
Daniel sunt atât de precise şi de corecte, încât trebuie să fi fost consemnate de un contem-
poran. Argumentele de ordin filologic, alegaţiile de discrepanţe doctrinale şi presupusele
erori de cronologie, precum şi, chipurile, improbabilitatea evenimentelor, toate se dove-
desc fără nicio valoare în a sprijini o dată ulterioară a apariţiei cărţii.
S-a făcut mult caz, în trecut, despre termenii de provenienţă greacă găsiţi pe paginile
cărţii Daniel, dar, după cum a arătat Sir Robert Anderson, „prezenţa lor poate fi explicată.
Prof. Sayce a arătat că «existau colonii greceşti pe coasta Palestinei pe vremea lui
Exechia», adică cu un secol înainte de a se fi născut Daniel. În semn de recunoştinţă pen-
tru a serviciile mercenarilor greci din armata sa, regele Faraon-Neco şi-a dedicat platoşa
la un altar grecesc. Iar un frate al poetului grec Alcaeus a câştigat distincţii importante în
armata Babilonului, exact în perioada în care Daniel deţinea puterea la palat”.
Dovezile disponibile nu lasă nicio îndoială că Daniel a redactat în timpul său faptele
pe care pretinde că le-a săvârşit. Cum s-a exprimat Dr. Pusey: „în timp ce profeţiile minus-
cule ale cărţii Daniel exclud orice date aflate între încheierea captivităţii şi aceea a lui
Antioh Epifanul, data aceasta din urmă face inutilizabilă, atât de istoria încheierii
Canonului, cât şi de referinţele la Cartea Daniel la Canon (Neemia şi Zaharia), precum şi
la alte cărţi anterioare sau curând după data lui Epifanul şi, de asemenea, de caracterul
primei sale traduceri în greacă. Nici limbajul ei, nici referinţele sale istorice sau doctrinele
sale, nu lasă să se înţeleagă vreo dată ulterioară celei furnizate de însuşi Daniel.
Dimpotrivă, caracterul ebraicii utilizate în carte se potriveşte de minune cu perioada lui
Daniel, iar cea a caldeenilor exclude orice altă perioadă ulterioară”.
Prin urmare, cartea a fost redactată cel puţin cu şase secole înainte de Cristos şi s-au
scurs circa şaptezeci şi trei de ani între evenimentele de la începutul cărţii şi mesajul final
al profetului din ultimul capitol.
Planul cărţii
Spre deosebire de alţi profeţi, Daniel nu s-a adresat în mod direct poporului său. El nu
a făcut denunţuri ale unor păcate concrete, cu mişcătoare apeluri la pocăinţă şi restaurare.
„Nici măcar o singură dată nu foloseşte el formula puternică de «Aşa vorbeşte Domnul»”,
spune Dean Farrar, eronat trăgând concluzia că, prin urmare, Daniel nu a fost un profet, ci,
mai degrabă, un istoric.
Dar abordarea directă, care-i caracteriza pe profeţii anteriori, ar fi fost cu totul nelalo-
cul ei în cazul lui Daniel. Din pricina păcatului şi nelegiuirii lor, Dumnezeu îngăduise ca
naţiunea formată de cele zece seminţii ale Israelului să fie dusă în captivitate de regele
Şalmaneser al Asiriei. O anumită uşurare i-a fost îngăduită regatului Iuda în timpul pe-
rioadei de relativă fidelitate faţă de Dumnezeu, dar, când păcatul lor a atras din nou jude-
cata Divină, au fost şi ei duşi în captivitate, la Babilon. Persistenta idolatrie a celor două
naţiuni surori a făcut imposibil ca Cel Atotputernic se le mai recunoască şi, aproape cu
două secole anterior profeţiei lui Daniel, Osea anunţase atitudinea Divină: ei erau
„Lo-Ammi” („nu sunt poporul Meu”). Întrucât nu-i mai putea recunoaşte, lui Daniel i s-a
încredinţat comunicarea Lui, iar când, totuşi, Dumnezeu li S-a adresat, i-a numit poporul
lui Daniel (Daniel 9:24), iar nu al Său.
De fapt, Daniel a fost profetul vremurilor neamurilor, iar cartea sa Îl revelează ca pe
„Dumnezeul cerului”, cunoscând dinainte ridicarea şi căderea imperiilor şi, în cele din
urmă, modelând voia oamenilor după propriile Sale scopuri.
Cartea se pretează, în mod natural, împărţirii în douăsprezece părţi, corespunzând
destul de fidel celor douăsprezece capitole ale cărţii. Capitolul 1 se ocupă cu istoria perso-
nală a lui Daniel, capitolul 2 cu vedenia lui Nebucadneţar despre marea statuie şi în capi-
tolul 3 cu statuia de aur din valea Dura. Apoi urmează vedenia lui Nebucadneţar cu copa-
cul (capitolul 4), mândria şi prăbuşirea lui Belşaţar (capitolul 5), urmate de decretul lui
Darius şi groapa cu lei (capitolul 6). În continuare, într-o secvenţă rapidă, se succed: vede-
nia celor şapte fiare (capitolul 7), berbecul şi ţapul (capitolul 8), cele şaptezeci de săptă-
mâni (capitolul 9) şi gloria lui Dumnezeu (capitolul 10). Capitolul 11 dezvăluie istoria
Greciei, Siriei şi Egiptului, iar capitolul 12 se încheie cu scurtul mesaj final.
Fundalul istoric
Când David era, de acum, aşezat în pace pe tronul său, Dumnezeu a încheiat cu el un
legământ, promiţând că împărăţia şi casa lui vor dăinui în veci de veci (2 Samuel 7:12-
17). Legământul davidic nu depindea de fidelitatea lui David şi a urmaşilor săi şi, deşi
încă nu s-a împlinit încă, nici nu a fost anulat sau în vreun fel abrogat, iar profeţia lui
Daniel în mod clar ia considerare împlinirea finală a făgăduinţei Divine.
Drept urmare a îndărătnicei lui Roboam şi a păcatelor tatălui său Solomon, regatul
Israel a fost scindat în două. În 975 î.Cr., zece triburi s-au revoltat împotriva nepotului lui
David, încoronându-l pe Ieroboam ca rege al lor, lăsând doar două triburi loiale lui
Roboam (1 Regi 12). Cele zece triburi au reţinut numele de regatul Israel, restul de două
triburi luându-şi titlul de regatul lui Iuda, şi astfel cele două regate surori au continuat să
existe alături – uneori în pace, alteori în război unul cu altul – timp de două secole şi jumă-
tate.
Păcatele lui Israel şi depărtarea sa de Iehova au reclamat, în cele din urmă, judecata
Divină şi astfel, asirienii au invadat ţara şi au redus mica împărăţie la poziţia de stat tribu-
tar. La scurt timp după aceea, duplicitatea regelui Hoşea (în româneşte: Osea, n.tr.), împre-
ună cu intrigile sale cu Egiptul, au stârnit mânia lui Şalmaneser, regele Asiriei, acesta
năvălind din nou în ţară, capturând Samaria, ducându-i robi pe toţi israeliţii în Asiria şi
repopulând oraşele Israelului cu oameni din alte ţări (2 Regi 17). În 721 î.Cr., regatul
Israel a luat, astfel, sfârşit.
Se pare că regatul mai mic Iuda nu a învăţat nimic din lecţia dată sorei sale Israel şi
astfel şi-a atras o judecată similară, din pricina păcatelor ei, instrumentul pedepsei ei fiind
Babilonul. Iuda a mai rezistat în urma ducerii în robie a Israelului timp de peste un secol,
până când a venit sfârşitul, în anul 586 î.Cr., Ierusalimul fiind distrus, iar locuitorii depor-
taţi la Babilon (2 Regi 25). Astfel, şi regatul Iuda a luat sfârşit.
Imperiul babilonian fusese întemeiat cu mai puţin de patruzeci de ani înainte, iar cap-
turarea oraşului Ninive de către forţele aliate ale Mediei şi Babilonului în anul 625 î.Cr.
Introducere 11
(acelaşi an în care imperiul babilonian a luat fiinţă) au pus capăt străvechiului imperiu
asirian, făcând loc dezvoltării celor două mari imperii, Media şi Babilon. Bogăţiile asirie-
ne au fost împărţite. Cixiare şi mezii s-ar întins până dincolo de munţii Armeniei, în Asia
Mică, în timp ce Nabopolasar şi babilonienii s-au dus la vest de fluviul Eufrat, incluzând
şi Iuda în partea lor de pradă.
În sud, naţiunea Egipt îşi sporise forţele, iar în anul 609 î.Cr., Faraon-Neco s-a decis
să-şi încerce sorţii de izbândă cu Babilonul. Strângându-şi o armată puternică, el a pornit
la atac împotriva lui Carchemiş, care stăpânea unul din principalele fortăreţe de pe fluviul
Eufrat, oprindu-se, din drumul său, pentru a învinge forţele minuscule ale regatului Iuda
şi să ucidă pe regele ei, Iosia (2 Regi 23:30). „Moartea lui Iosia”, declară Dr. William
Smith, „marchează sfârşitul virtual al regatului Iuda. Cei patru regi care au urmat au fost
doar marionete ale Egiptului şi Babilonului; iar cei douăzeci şi doi de ani ai domniilor lor
nominale sunt ocupaţi cu cuceriri şi deportări succesive”.
Întorcându-se triumfător de la capturarea Carchemişului, Faraon-Neco l-a luat pe
Iehoahaz, succesorul lui Iosia, ducându-l în captivitate infamă în Egipt, unde acesta a
rămas până în ziua morţii. În locul lui Iehoahaz, Faraonul l-a pus pe vasalul rege
Iehoiachim pe tron şi a impus un tribut de o sută de talanţi de argint şi un talant de aur asu-
pra ţării Iuda (2 Cronici 36:3).
Egiptenii au deţinut Carchemişul cel puţin trei ani, dar Nabopolassar aştepta momen-
tul potrivit şi, când acesta a sosit, a strâns o mare armată, pe care a pus-o sub conducerea
fiului său, Nebucadneţar. Pe lângă indiscutabila sa forţă şi strategie militară, acesta a fost,
fără îndoială, cel mai mare dintre toţi conducătorii babilonieni, lăsându-şi în umbră chiar
şi pe redutabilul său tată. O puternică forţă egipteană deţinea controlul asupra
Carchemişului, dar Nebucadneţar a confruntat această forţă cu toată oştirea sa. reuşind nu
numai să recucerească cetatea Carchemiş, ci şi să dea o lovitură zdrobitoare şi decisivă
armatei lui Faraon-Neco. Inspiratele preziceri ale lui Ieremia (Ier. 46) s-au împlinit com-
plet în învingerea egiptenilor şi groaznicul măcel de la Eufrat, care, conform prezicerii lui,
s-a petrecut exact cum profeţise el (Ieremia 46:6-10).
Nebucadneţar a înaintat învingător până la Ierusalim, cucerind cetatea după un scurt
asediu. L-a pus pe regele Iehoiachim în cătuşe, intenţionând să-l ducă în robie la Babilon,
dar ulterior s-a răzgândit, permiţându-i să domnească peste Iuda ca vasal. Însă vasele
sacre din templu au fost capturate şi duse la Babilon, fiind dedicate în slujba lui Belus al
Babilonului (2 Cronici 36:5-7). În acelaşi timp, câţiva tineri nobili au fost selectaţi şi duşi
la Babilon ca să fie educaţi în înţelepciunea Caldeilor (Daniel 1:3, 4).
Aflând de moartea tatălui său şi realizând că absenţa lui s-ar putea să-l coste tronul,
Nebucadneţar şi-a lăsat majoritatea supuşilor, inclusiv captivii şi prada de război, urmând
ca aceştia să-l urmeze în marş mai relaxat, în timp ce el s-a întors cu mare viteza, suindu-
se pe tron, înainte de a se înfăţişa vreun pretendent.
În pofida libertăţii temporare de restricţiile imediate ale babilonienilor, profetul
Ieremia a vestit că va mai avea loc o invazie din partea lui Nebucadneţar, că ţara va fi pus-
tiită şi că Iuda va suferi robie din partea Babilonului, pentru o perioadă de şaptezeci de ani
(Ieremia 25:1-11). Aceste evenimente s-au întâmplat aidoma după cum au fost prezise.
După ce a domnit ca rege vasal, Iehoiachim s-a răsculat împotriva lui Nebucadneţar.
Simultan, Tirul a adoptat aceeaşi politică. În ce priveşte alegerea momentului, planul a
reuşit, întrucât Nebucadneţar era prea ocupat cu conflictul dintre imperiile Lidian şi
Median ca să mai aibă timp să-i pună la punct pe rebeli, dar în 598 î.Cr., el şi-a unit forţele
cu cele ale lui Ciaxiare al Mediei şi a pornit la atac împotriva lor.
Lăsând o parte dintre forţele sale să asedieze Tirul, el s-a îndreptat spre Ierusalim, a
subjugat cetatea şi l-a omorât pe trădătorul de Iehoiachim, punându-l în locul lui pe fiul
acestuia, Iehoiachin, pe tron. Iehoiachin nu s-a dovedit mai loial decât tatăl său şi, deşi
domnia lui nu a durat decât trei luni, a demonstrat foarte clar necredincioşia sa faţă de
Dumnezeu, cât şi faţă de suzeranul său babilonean (2 Regi 24:8, 9). Provocat la mânie
prin acest nou act de trădare, Nebucadneţar a revenit la Ierusalim, l-a detronat pe
Iehoiachin şi i-a dus în robie pe toţi locuitorii Iudei, cu excepţia celor mai săraci, luând
pradă ce a mai rămas din comorile templului (2 Regi 24:11-16).
Apoi tronul a fost ocupat de Zedechia, al douăzecilea şi ultimul rege al lui Iuda, care
s-a dovedit a fi cu nimic mai bun decât predecesorii săi, iar cronicarul sintetizează astfel
viaţa lui, ca şi a lui Iehoiachin: „el a făcut ceea ce era rău în ochii Domnului Dumnezeului
său”. Nu numai că a fost neloial faţă de Dumnezeu, dar (din nou, ca premergătorul său) şi
faţă de om. El jurase lui Nebucadneţar să-i fie credincios în numele lui Dumnezeu (2
Cronici 36:13), dar curând a dat la iveală duplicitatea, demonstrând că era nedemn de
încredere, purtând negocieri cu Egiptul (Ieremia 37:5) şi scuturându-se de jugul asupririi
Babilonului.
Îndelung răbdătorul Nebucadneţar şi-a dus toată armata împotriva acestui popor
dificil şi, în cele din urmă, şi-a ridicat corturile în afara zidurilor Ierusalimului. Au fost
construite fortăreţe în jurul oraşului, asediindu-l timp de circa optsprezece luni. Faraon-
Hofra, regele Egiptului, a trimis o forţă expediţionară ca să vină în ajutorul garnizoanei
asediate, dar a fost nevoit să se retragă în faţa forţelor superioare ale Babilonului. În cele
din urmă, cetatea a căzut în mâna babilonienilor, Zedechia a fost prins, fiii săi masacraţi în
prezenţa sa, iar lui i s-au scos ochii, fiind azvârlit într-o închisoare babiloneană, în cătuşe,
unde a rămas ca să ispăşească pentru vinovăţia sa până la moarte (2 Regi 25:7). Mai marii
preoţilor, slujbaşii de la templu, palatele şi casele celor bogaţi şi ale nobilimii au fost dis-
truse prin foc, iar apoi zidurile rase de pe faţa pământului. Toate lucrurile de valoare ce
rămăseseră după prima prădare au fost devastate şi strămutate la Babilon. Cu excepţia
câtorva ţărani, lăsaţi să aibă grijă de culturile viticole şi, în general, de pământ, toţi ceilalţi
cetăţeni au fost strămutaţi din Iuda la Babilon, şi astfel gloria regatului Iuda s-a stins.
Cu mai puţin de cinci veacuri mai înainte, Saul ocupase tronul Israelului, ca primul
împărat al ei, dar păcatul ce caracterizase naţiunea a ajuns acum la culme, iar mărturia
ambelor regate, Israel şi Iuda, a fost cu totul anulată.
Daniel trăise în timpul domniei ultimilor patru regi ai lui Iuda, în cea mai mare parte a
acestei perioada, fie ca prins de război, fie ca slujbaş cu vază, în ţara Babilonului. Asistase
la pustiirea patriei sale, văzând slava ei coborâtă în ţărână. Dar bătrânul, care putea privi
înapoi asupra tragicelor şi sfâşietoarelor deportări din acei ani de la început, a mai trăit,
apucând să audă edictul lui Cirus, regele Persiei, prin care li se permitea evreilor să revină
Introducere 13
în patria lor şi să-şi reclădească templul de la Ierusalim (Ezra 1). Ba chiar va fi privit prima
caravană a concetăţenilor săi fericiţi, care porneau la drum înapoi în patria lor sub condu-
cerea lui Zorobabel şi Iosua, realizând, cu încredere în sinea lui, că planurile lui Dumnezeu
sunt de neclintit, lumina Lui penetrând orice umbră.
Negreşit, viaţa lui Daniel a fost bogată în experienţe istorice, precum şi în onoruri
pământeşti, deşi, în acelaşi timp, a fost o viaţă dedicată slujirii lui Dumnezeu, bogată în
revelaţiile pe le-a primit, dezvăluind planurile Celui Atotputernic.
CAPITOLUL II
Istoria personală a lui Daniel

Cucerirea Ierusalimului
În al treilea an al domniei lui Ioiachim, împăratul lui Iuda, Nebucadneţar, împăratul
Babilonului, a venit împotriva Ierusalimului, şi l-a împresurat. Domnul a dat în mâinile
lui pe Ioiachim, împăratul lui Iuda, şi o parte din vasele Casei lui Dumnezeu. Nebucadneţar
a dus vasele în ţara Şinear, în casa dumnezeului său, le-a pus în casa vistieriei dumnezeu-
lui său (Daniel 1:1-2).
Afirmaţia cu care începe cartea Daniel creează o problemă ce nu a fost niciodată rezol-
vată satisfăcător (vezi Apendicele II). Profetul spune că în al treilea an al lui Iehoiachim (în
versiunea Cornilescu Ioiachim). Nebucadneţar a asediat şi a cucerit Ierusalimul, iar acest
fapt este coroborat de izvoarele istorice (2 Cronici 26:5-7), deşi data exactă a asediului nu
este precizată acolo. Înainte de acest eveniment trebuie să fi avut loc înfrângerea armatei
egiptene la Carchemiş, dar Ieremia 25:1 egalează al patrulea an al lui Iehoiachim cu pri-
mul an al lui Nebucadneţar, în timp ce Ieremia 46:2 lasă să se înţeleagă că acesta a fost
anul în care Nebucadneţar a zdrobit forţele lui Faraon-Neco la Carchemiş.
Prof. Aalders sugerează existenţa unei erori în manuscris, „al treilea an” trebuind să fie
citit „al şaselea an”, dar nu există niciun fel de dovezi documentare în acest sens. Pusey
învinge dificultatea, susţinând că „primul asediu al Ierusalimului, ce a căzut în al treilea an
al lui Iehoiachim, trebuie să fi precedat înfrângerea la Faraon-Neco de la Carchemiş, care
a avut loc în al patrulea an”. Însă aceasta ignoră complet dificultăţile geografice şi strategi-
ce, cu greu putând fi acceptată drept o explicaţie mulţumitoare. Într-adevăr, Bevan declară,
cu destulă justeţe, că „doar în urma înfrângerii armatei egiptene de la Carchemişul de pe
Eufrat în anul al patrulea al lui Iehoiachim (Ier. 46:2) se putea pune problema invadării
Palestinei de către Nebucaneţar”.
Exista obiceiul de a socoti domniile regilor evrei începând cu Nisanul precedent, iar,
de pildă, dacă un rege se suia pe tron în luna Adar, următoarea lună (Nisan) era considerată
începutul celui de-al doilea an al domniei sale. Acesta e modul în care Ieremia, evident, a
calculat data, în această privinţă. Pe de altă parte, cronologia babiloniană ţinea seama de
anii propriu-zis scurşi. Conform modului babilonean de a socoti anii, primul an al unui
rege nu începea decât în prima zi a noului an următor. Lunile intermediare nu contau. Prin
urmare, discrepanţa nu e chiar atât de mare cât se pare, deşi există.
Cea mai simplă explicaţie este că înaintarea lui Nebucadneţar, venind din Babilon, a
început în anul al treilea al lui Iehoiachim, dar Ierusalimul nu a fost cucerit decât în al
patrulea an. Robinson spune: „Atât Hengstenberg, cât şi Keil preferă să redea cuvântul ba
nu prin «a venit», ci prin «a pornit» sau «a mărşăluit», termenul, cum bine observă acesta
14
Istoria personală a lui Daniel 15
din urmă, fiind frecvent întrebuinţat în cazul expediţiilor militare”. Cu alte cuvinte, Daniel
1:1 se referă la data la care Daniel (care se afla la Babilon) a văzut pornirea armatei, în
vreme ce, Ieremia 25:1 se referă la data sosirii ei în Ierusalim.
Indiferent de explicaţia discrepanţei cronologice, o bine meritată judecată s-a abătut
asupra unui rege vinovat şi a poporului său. Dumnezeu nu a renunţat la guvernarea morală
a universului. Nebucadneţar a fost instrumentul folosit de Dumnezeu, iar Eternul Suveran
l-a dat pe Ierusalim în mâna sa.
Nebucadneţar la prins pe rege şi l-a legat în lanţuri de bronz, cu intenţia de a-l duce la
Babilon (2 Cronici 36:6), dar dintr-un motiv oarecare, ulterior l-a pus în libertate, permiţân-
du-i să domnească, ca monarh supus – pare-se că după ce a extras un jurământ de loialitate
de la el.
Ca urmare a capturării cetăţii, o anumită cantitate de pradă de război a căzut în mâinile
lui Nebucadneţar, acesta transportând articole selecte dintre vasele templului în „ţara
Şinear” – denumirea iniţială a câmpiei în care se afla turnul Babel la începutul istoriei lumii
(Gen. 11:2), şi un nume prin care inscripţiile cuneiforme re referă la Babilonia (vezi şi
Zaharia 5:11). Nu se dau niciun fel de indicii despre vase, decât că erau de aur şi de argint
(Dan. 5:2). La Babilon, vasele au fost aşezate în trezoreria zeului lui Nebucadneţar. Zeitatea
tutelară a Babilonului era zeul Bel sau Belus (Ier. 50:2), forma babiloneană a lui Baal, zeul-
soare (textual, domnul sau stăpânul). Baal era zeitatea supremă de gen masculin a fenicie-
nilor şi a canaaniţilor, la care oamenii se închinau încă de timpuriu. Dr. Rule afirmă că
inscripţiile cuneiforme arată că numele zeităţii lui Nebucadneţar era Merodach sau Bel-
Merodach (vezi Ier. 50:2, unde se folosesc ambele denumiri, acesta fiind singurul loc din
Scriptură unde apar amândouă). Merodach a fost, iniţial, doar un epitet al zeului, dar mai
târziu, a devenit aproape un sinonim. Nebucadneţar l-a numit pe Bel-Merodach „marele
domn, seniorul zeilor, cel mai străvechi”. Neriglissar l-a descris drept „întâiul născut dintre
zei, strângătorul de comori”. Herodot îl identifică pe Baal drept Zeus, care e, de fapt, în
acord cu Berosus, ce afirmă că Bel era, în realitate, Jupiter Belus, fiul lui Saturn.
Marele templu al zeului Babilonului era ocupat de o frumoasă imagine aurită, ce era
obiectul închinării supreme şi în slujba acestui idol învingătorul a închinat vasele de aur şi
de argint prădate din templul de la Ierusalim. Astfel, acţiunea echivala cu o declaraţie de
superioritate a lui Bel sau Baal faţă de Iehova, şi chiar un cititor întâmplător al Vechiului
Testament va aprecia semnificaţia deplină a acestui fapt. Vasele au fost redate de Cirus la o
dată ulterioară (vezi Ezra 1:7, 8).
Primul verset îl numeşte pe Nebucadneţar regele Babilonului, în timp ce este perfect de
clar din istorie că acesta nu se urcase încă pe tron. Însă Berosus afirmă că bătrânul şi
infirmul Nabopolassar l-a luat pe fiul său pe lângă el în ultimii ani ai domniei sale şi există
temeiuri să credem că acest lucru e adevărat. Prin urmare, Nebucadneţar a fost coregent,
îndreptăţind folosirea titlului de rege în cazul său.
Selectarea tinerilor
Împăratul a dat poruncă lui Aşpenaz, căpetenia famenilor săi dregători, să -i aducă
vreo câţiva din copiii lui Israel de neam împărătesc şi de viţă boierească, nişte tineri fără
vreun cusur trupesc, frumoşi la chip, înzestraţi cu înţelepciune în orice ramură a ştiinţei,
cu minte ageră şi pricepere, în stare să slujească în casa împăratului, şi pe care să-i înveţe
scrierea şi limba Caldeilor (Daniel 1:3-4).
Trofeele victoriilor lui Nebucadneţar nu s-au limitat la bunuri materiale, ci el a dus şi
un număr de tineri de viţă nobilă – de fapt, din casa regală. Aceştia fuseseră selectaţi la
porunca regelui de către „Aşpenaz, căpetenia eunucilor”. Deşi eunucii erau, de obicei,
angajaţi la curţile orientale, referinţa la Aşpenaz ca şeful eunucilor nu presupune neapărat
că el era personal castrat. Mai degrabă, înseamnă că probabil el era majordomul sau mai
marele peste casa regelui.
Când Ezechia s-a lăudat şi a etalat, cu nechibzuinţă, toate averile sale unui rege ante-rior
al Babilonului, profetul Isaia a prezis mutarea cu forţa a bogăţiilor sale, împreună cu urmaşii
săi la Babilon, unde „fiii” săi aveau să fie „eunuci în palatele regelui Babilonului” (Isa. 39:7).
Prin urmare, mulţi au tras concluzia că tinerii luaţi captivi de Nebucadneţar au fost făcuţi
eunuci, cum sugerează Josephus, dar nu există nicio dovadă în sprijinul părerii sale şi noi nu
găsim nicio justificare pentru această presupunere. Tinerii nu urmau să fie angajaţi la harem,
ci, mai degrabă, ca paji regali, educaţi pentru slujbe importante, în funcţie de capacităţile şi
realizările pe care le meritau. Istoria prezintă o abundenţă de precedente în acest sens.
Captivii trebuiau să fie tineri, pentru a fi atractivi şi să-şi poată însuşi cunoştinţele. De
asemenea, ei trebuiau să fie de un fizic perfect şi plăcuţi la înfăţişare. Ca majoritatea despo-
ţilor, Nebucadneţar dorea. evident, numai pe aceia care puteau adăuga strălucire curţii sale
prin graţia şi comportarea lor excepţională. În acelaşi timp, el insista asupra calificărilor
intelectuale – candidaţii trebuiau să posede perspicacitate şi inteligenţă şi să fi făcut deja
dovada calităţii lor mentale. Cei pe care i-a găsit Aşpenaz erau tineri cultivaţi, realizaţi şi
manieraţi, adecvaţi în toate privinţele să-şi ocupe locul la palatul regal.
Regele intenţiona să-i înveţe „cultura şi limba caldeilor”. Asemenea lui Moise, cu
multă vreme înainte de ei, aceştia trebuiau să-şi însuşească toate cunoştinţele seculare ale
cuceritorilor lor. Atât Pliniu. cât şi Strabo afirmă că ei erau stabilimentul educaţional în
anumite oraşe din Babilonia, tutorii fiind membri ai castei preoţeşti.
La data redactării profeţiei lui Daniel, caldeii era elita societăţii babiloniene. Iniţial, ei
ocupaseră sud-estul ţării, dar, pe măsură ce puterea şi importanţa lor au crescut, ei s-au răs-
pândit în interior, până în 721 î.Cr., când caldeul Merocach-baladan a preluat controlul
asupra Babilonului, devenind rege. Un secol mai târziu avea să-l găsească pe Nabopolassar
împărat, iar pe caldei, practic, clasa dominantă.
Conform lui Herodot, caldeii erau preoţii marelui templu al lui Bel-Merodach, în care
Nebucadneţar a dus vasele pe care le-a luat de la templul din Ierusalim. Este limpede că
Daniel nu a folosit numele în legătură cu clasa dominantă în întregime, ci, mai degrabă, cu
referire la casta mai puţin numeroasă a preoţilor sau oamenilor înţelepţi care erau în mod
exclusiv de provenienţă caldee. Preoţii erau deţinătorii înţelepciunii şi învăţăturii imperiu-
lui şi se dedicau, în mare, studiului filosofiei şi astronomiei, pe lângă practicarea magiei,
ghicirii şi astrologiei. O mare parte a cunoştinţelor şi învăţăturilor lor a fost păstrată în scris,
iar Sayce spune că „textele lor magice formau cea mai timpurie formă de literatură sacră” a
Babiloniei. Ca să cităm pe Diodorus Siculus, un scriitor care a trăit cu nouăsprezece secole
în urmă, „caldeii formează o castă, posedând o doctrină tradiţională fixă, în care generaţii

succesive sunt crescute şi pe care le transmit nealterate succesorilor lor. Ei sunt printre cei
mai străvechi dintre babilonieni, deţinând în stat o poziţie similară cu aceea a preoţilor din
Egipt. Numiţi, în principal, pentru a asista la închinarea în faţa zeilor, ei îşi dedică viaţa
filosofiei, bucurându-se în special de o reputaţie remarcabilă pentru astrologie. Ei se ocupă
mult de ghicire, rostind preziceri privitoare la viitor; şi prin intermediul, parţial, al
purificării, parţial al sacrificiilor, şi parţial al incantaţiilor, ei se străduiesc să îndepărteze
răul şi să realizeze fericirea”. Isaia 47:9-13 precizează că Babilonia era ţara vrăjitoriilor şi a
magiei, fapt confirmat de istoria seculară.
Limba vorbită de caldei nu era asiro-babiloneana vorbită de majoritatea locuitorilor
ţării. Hengstenberg sugerează că era limba de la curte vorbită de rege şi de aprozii săi, dar
acest lucru nu e deloc sigur. Keil spune că „limba sau scrierea caldeilor nu era semitică, nici
aramaică”, dar nu se poate şti dacă era acadiană sau nu. Este foarte probabil că menţinea
din Daniel 1:4 se referă la o limbă ca atare. dar si la limba scrisă a celor înţelepţi, iar regele
intenţiona ca tinerii evrei să fie instruiţi în străvechea limbă ieroglifică şi în scrierea cabalis-
tică, şi să primească o educaţie completă, atât orală, cât şi din cărţile magilor, adăugând la
strălucirea curţii sale ca membri ai coteriei intelectuale pe care o adunase regele în jurul
său. Pinches (în a sa International Standard Bible Encyclopaedia) spune că învăţăţătura
caldeilor „cuprindea vechile limbi ale Babiloniei…; ceva cunoştinţe de astronomie şi astro-
logie; matematici, cu sistemul lor sexagesional de numărătoare pare să fi fost încurajat; şi
ceva cunoştinţe de ştiinţele naturii… Ei mai aveau bune cunoştinţe de agricultură şi erau
pricepuţi la arhitectură, cum dovedesc vestitele clădiri ale Babilonului”.
Ar fi foarte posibil pentru tineri să-şi însuşească cunoştinţe despre principiile ştiinţifice,
fără ca să absoarbă, neapărat, şi superstiţiile înjositoare ale celor din jurul lor, şi nu este
niciun motiv să presupunem că toţi prizonierii nobili au devenit specialişti în ghicire şi pre-
vestire. Într-adevăr, Calvin susţine – corect – că Daniel ar fi respins superstiţiile, cum a
respins bucatele necurate. Acţiunile ulterioare ale celor patru, care sunt pomeniţi pe nume,
arată clar că ei şi-au păstrat loialitatea faţă de Iehova, necedând în niciun fel idolatriei atât
de greşite a dascălilor lor particulari.
Alimentaţia Regelui
Împăratul le-a rânduit pe fiecare zi o parte din bucatele de la masa lui şi din vinul de
care bea el, vrând să-i crească timp de trei ani, după care aveau să fie în slujba împăratului
(Daniel 1:5).
„Cât dintr-un an se va duce un student la un învăţător de cunoştinţe spirituale?” întrea-
bă Avesta. „O perioadă de trei ani el se va încinge cu educaţia sfântă”. Trei ani de educaţie
superioară era, de asemenea, perioada normală în cadrul sistemului persan, şi astfel monar-
hul babilonean a prevăzut un curs de trei ani pentru prizonierii evrei.
În timpul educării lor, tinerii au intrat în grija casei regale. Citându-l pe Montgomery, „ca
membri juniori ai curţii, tinerii intrau în subordinea administraţiei regale, primind o cantitate
de alimente şi băutură de la administraţia regală”. Din textul Scripturii pare să reiasă că li s-a
pus la dispoziţie mai mult decât minimum necesar din belşugul casei regale,
putându-se interpreta că regele le făcea favorul de a le trimite bucate alese şi vin de la masa
lui personală. Nimic nu trebuia să lipsească din alimentaţia lor pentru ca ei să aibă o dez-
voltare normală din punct de vedere fizic, mental sau intelectual pentru sfera lor de activi-
tate viitoare. Or, sănătatea şi înfăţişarea lor era grija de căpetenie a regelui.
Cuvântul tradus prin „bucatele de la masa lui”, pathbag, se foloseşte, de obicei, în ebraică
şi siriacă, pentru bucate alese sau delicatese, dar derivă din termenul persan patibaga, care
înseamnă „ofrandă” sau „tribut”. Se poate subînţelege din cuvânt ideea de ofrandă adusă de
popor regelui sau, alternativ, o ofrandă adusă întâi zeilor sau alimente care, înainte de a fi puse
pe masa regelui, fuseseră prezentate, mai înainte, zeilor. Dacă sensul acesta din urmă este
corect, atunci ar avea menirea să explice atitudinea lui Daniel şi a prietenilor săi faţă de buca-
tele de pe masa regelui.
Cei patru primesc nume noi

Printre ei erau, dintre copiii lui Iuda: Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. Căpetenia
famenilor dregători le-a pus însă alte nume, şi anume: lui Daniel i-a pus numele Beltşaţar,
lui Hanania Şadrac, lui Mişael Meşac şi lui Azaria Abed-Nego (Daniel 1:6-7).
Patru din prizonieri proveneau din tribul lui Iuda, dar urmând practica timpului, şam-
berlanul palatului a semnificat adoptarea lor de către curtea regală dându-le alte nume, şi
ştergând, astfel, după câte credea el, memoria originii şi rasei lor. Kitto scoate în evidenţă
că practica schimbării numelor sclavilor dăinuia de mult, de pe vremea lui Iosif, pe care
Faraon l-a rebotezat Zafnath-Paaneah (Gen. 41:45).
Nu e lipsit de importanţă faptul că, în fiecare caz, schimbarea numelui avea efectul de a
înlocui numele lui Dumnezeu prin cel al unei zeităţi false.
Daniel, al cărui nume înseamnă „Dumnezeu este judecătorul meu”, a primit numele de
Belteşazar, după numele zeului lui Nebucadneţar (Dan. 4:5) respectiv, „trezorierul lui Bel”
sau „depozitarul lucrurilor secrete al lui Bel”. Dar s-a sugerat că Belteşazar este forma elip-
tică a lui Bêl-balâtsu-usur, care înseamnă „Să apere Bel viaţa sa”. Dacă aşa stau lucrurile
sau nu, intenţia regelui a fost să scoată numele lui Daniel din sfera puternicului El şi să-l
plaseze în umbra lui Bel sau Baal.
Hanania, sau „Dumnezeu este plin de har”, a avut parte de aceeaşi soartă şi noul său
nume a devenit Şadrac, respectiv „inspiraţia lui Rac”, sau a soarelui. Pe de altă parte,
Delitzsch sugerează că noua sferă de influenţă în care a intrat nu a fost cea a soarelui, ci
aceea a lunii şi că numele de Şadrac este o prescurtare a lui Şudur-Aku, adică „comanda lui
Aku” (zeul lunii).
Mişael sau „Cine este ca Dumnezeu) a devenit Meşac, care înseamnă, textual, „devotat
al lui Şac” sau Venus. Din harul adevăratului Dumnezeu, tânărul era. cel puţin nominal,
plasat acum sub protecţia zeiţei iubirii şi licenţiozităţii. Dar aici, din nou, Delitzsch e de
părere că numele ar fi fost o abreviere şi că numele complet ar fi Mişa-Aku, sau „Cine este
ca Aku (zeul lunii)”. Asta sporeşte contrasul şi mai mult.
Azaria, sau „Dumnezeu a ajutat”, a devenit Abed-nego, despre care se crede că ar fi
fost o formă coruptă a lui Abednebo, „slujitorul lui Nebo”.
Nu era doar influenţa corupătoare a vieţii de la curte, menită să-i seducă pe tinerii evrei,
nu numai idolatria pedagogilor preoţeşti, în anturajul cărora se aflau mereu tinerii evrei, dar
a fost şi mai subtila schimbare a numelor lor, cu menirea de a şterge până şi amintirea
Dumnezeului căruia I se închinaseră în propria lor patrie. Nu ar fi fost deloc surprinzător
dacă ei ar fi cedat atmosferei Babilonului, însuşindu-şi gândurile şi ideile sale, uitându-şi
cu desăvârşire religia şi înaltele principii în care fuseseră crescuţi în anii de început ai vieţii
lor. Dar istoria vieţii lor de mai târziu, aşa cum o descrie Daniel, constituie o încurajare
pentru toţi cei care se dedică educaţiei de timpuriu a copiilor.
Hotărârea lui Daniel

Daniel s-a hotărât să nu se spurce cu bucatele alese ale împăratului şi cu vinul pe care-
l bea împăratul, şi a rugat pe căpetenia famenilor dregători să nu-l silească să se spurce
(Daniel 1:8).
Se poate ca fie o porţiune din toate alimentele şi vinul consumate de casa regală să fi
fost plasată înaintea altarului familiei sau partea ce mai bună a acestora fusese prezentată
de preoţi zeului împăratului.
Unele din alimentele furnizate prizonierilor evrei proveneau, probabil, de la animale
interzise evreilor de a fi consumate (Lev. 11:4-20) sau era carne din care nu se scursese
complet sângele (Deut. 12:23-24).
Prin urmare, Daniel şi tovarăşii lui de captivitate erau confruntaţi cu faptul de a lua
parte la belşugul regal, ce ar fi însemnat întinarea faţă de Dumnezeu. Lor nu le era îngăduit
să adopte politica enunţată de apostolul Pavel cu mult mai târziu, anume că un idol nu e
nimic pentru credincios şi că el poate să mănânce fără să întrebe dacă hrana respectivă
fusese în prealabil închinată unui idol (1 Cor. 10:25). Pentru iudeu exista prohibiţia directă,
fiind implicate principii clare, în acest sens.
Sub pedagogii babilonieni, care exercitau presiunea constată de a-i converti în supuşi
babilonieni fideli şi de a le transforma însăşi modul de viaţă, prizonierii evrei s-ar fi putut
simţi aproape iertaţi, dacă sucombau efectelor atmosferei viciate din jurul lor. Chiar nume-
le lor fuseseră, între timp, înlocuite cu nume babiloniene şi se făcuseră eforturi serioase de
a-i influenţa să-şi uite vieţile lor anterioare şi să se adapteze la noile împrejurări în care se
găseau acum. Dar ei şi-au păstrat nealterată loialitatea faţă de Iehova şi legea Sa.
Nu era vorba de ascetism sau de o disciplină puritanică auto-impusă. Aici se punea o
problemă de conştiinţă, însoţită de o hotărâre fermă, în contextul în care Daniel şi prietenii
săi au decis să nu se întineze cu mâncarea regelui. „Privaţi de toate privilegiile templului”,
spune Dennett, „însuşi templul fiind distrus, ei înşişi prizonieri la cheremul unui monarh
păgân, şi ispitiţi cu tot felul de tentante ispite, ei şi-au menţinut, totuşi, locul de separaţie
adevărată, prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu”.
Prin urmare, fără să şovăiască deloc, Daniel a cerut permisiunea mai-marelui famenilor
să fie scutit de obligaţia de a se înfrupta din bunătăţile regelui. El n-avea de unde să ştie ce
efect va avea acţiunea lui curajoasă, dar, indiferent de consecinţe, vigoarea lui morală era
de aşa natură, încât nu-şi putea permite să calce voia lui Dumnezeu, ci a rămas mai departe
credincios lui Dumnezeu. Nici nu e de mirare că Cel Atotputernic i-a onorat statornicia.
Admiraţia datorată tinerilor curajoşi de acum două milenii şi jumătate este umbrită de
regretul că nu mai sunt şi astăzi oameni de talia lor. O, câţi creştini adevăraţi nu sucombea-
ză ispitelor acestei vieţi, aruncându-şi principiile lor la coş, din pricina banilor sau a succe-
sului lumesc! Totuşi, standardul de sfinţenie practică e tot atât de ridicat astăzi cât era şi în
ziua lui Daniel, iar fidelitatea spirituală şi rectitudinea morală demonstrate de profet ar tre-
bui să se reflecte şi în vieţile copiilor lui Dumnezeu de astăzi. Probabil motivul pentru o
mare parte din ineficacitatea spirituală a atâtor credincioşi din zilele noastre trebuie căutat
în compromisul cu lumea.
Căpetenia famenilor
Dumnezeu a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi trecere înaintea căpeteniei fame-
nilor dregători. Căpetenia famenilor a zis lui Daniel: ,,Mă tem numai de domnul meu
împăratul, care a hotărât ce trebuie să mâncaţi şi să beţi, ca nu cumva să vadă feţele voas-
tre mai triste decât ale celorlalţi tineri de vârsta voastră, şi să-mi puneţi astfel capul în
primejdie înaintea împăratului (Daniel 1:9-10).
A fost, într-adevăr, un act foarte temerar din partea lui Daniel să-şi prezinte petiţia în
faţa mai-marelui famenilor. Putea să îndure o pedeapsă gravă pentru actul acesta de curaj.
Dar Dumnezeu deja pregătise inima slujbaşului regal, ca să fie dispusă favorabil faţă de
tânărul captiv şi deşi a refuzat să-şi asume responsabilitatea unei astfel de cereri, el a lăsat
să se înţeleagă că nu se opunea unei astfel de acţiuni.
A răspunde favorabil cererii îl putea pune pe căpetenia famenilor în serioase dificultăţi.
Lui i se părea inevitabil ca substituirea altor alimente să nu ducă decât la slăbirea sănătăţii
tinerilor evrei. Regele, care se îngrijise în mod special ca tinerii să se înfrupte de la masa lui
personală, avea să descopere, fără îndoială, deosebirea înfăţişării între cei care mâncau de
la masa lui şi cei care nu beneficiau de acest favor, iar viaţa căpeteniei famenilor avea să fie
astfel pusă în pericol pentru eşecul de a fi dus la îndeplinire porunca regală. Or, el nu
îndrăznea să-şi rişte poziţia şi chiar viaţa, doar pentru a satisface dorinţa tinerilor, în pofida
simpatiei care o manifesta faţă de ei.
Testele
Atunci Daniel a zis îngrijitorului, căruia îi încredinţase căpetenia famenilor priveghe-
rea asupra lui Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria: ,,Încearcă pe robii tăi zece zile, şi să ni
se dea de mâncat zarzavaturi şi apă de băut; să te uiţi apoi la faţa noastră şi la a celorlalţi
tineri cari mănâncă din bucatele împăratului, şi să faci cu robii tăi după cele ce vei vedea!”
(Daniel 1:11-13).
După ce şi-a exprimat rugămintea faţă de căpetenia famenilor, acest slujbaş onorabil
fiind înclinat să-l asculte, şi deşi asta nu i-a asigurat concursul său explicit în acordarea
cererii sale, Daniel s-a adresat îngrijitorului (sau paznicului – căci cuvântul melzar se pre-
tează la ambele sensuri) care răspundea de ei. Obstacolele nu constituie un impediment în
calea credinţei, iar tăria de caracter demonstrată mai târziu în viaţa sa de către Daniel negre-
şit s-a dezvoltat în mare măsură consecinţei greutăţilor pe care le-a întâmpinat în prima
parte a vieţii.
În loc să-şi prezinte cererea sa către paznic în termeni similari, Daniel, care încă acţio-
na ca purtător de cuvânt pentru cei patru tineri, a solicitat punerea lor la probă pentru un

timp limitat. Astfel, l-a convins pe îngrijitor să înlocuiască partea lor de delicatese regale şi
de vin cu un meniu format din legume şi apă, pentru o perioadă de încercare de zece zile.
(Apropo, se va observa că zece este adesea întrebuinţat în Biblie în legătură cu o perioadă
de încercare.) Îngrijitorul a fost mulţumit ca ultima decizie să fie în funcţie de felul cum
arătau tinerii la sfârşitul testului. Încrederea prizonierilor în Dumnezeu era atât de puterni-
că, încât erau siguri că nu exista nicio îndoială cu privire la rezultat, drept care L-au pus pe
Dumnezeu la încercare.
Dieta lor bazată pe legume nu a fost chiar aşa de mare privaţiune, cât s-ar părea la
prima vedere. Legumele pe care le-au cerut ei nu au constat în întregime din zarzavaturi,
cum ar fi fasolea verde şi mazărea, ci aproape sigur includea şi grăunţe, condimente, uleiuri
vegetale şi alte forme de hrană vegetală. Pe de altă parte, dieta lor era foarte simplă şi nu se
compara cu bucatele puse la dispoziţia lor de către rege, şi dacă nu ar fi fost la mijloc
Dumnezeu, putea să aibă efecte negative asupra lor. Menţionăm, în trecere, că o dietă foar-
te bogată nu este întotdeauna foarte benefică pentru organism. Renumitul pictor Protogenes,
de pildă, a trăit numai cu legume în timpul celor şapte ani cât a lucrat la capodopera sa,
pentru ca judecata lui să nu-i fie afectată de un trai prea bogat. Pot fi citate şi alte exemple
de oameni care, din pricina lucrării lor, au fost gata să se restrângă la o dietă simplă şi, desi-
gur, este regula normală pentru atleţi, când se antrenează. Este o regulă pe care predicatorii
ar fi normal să o adopte.
Rezultatele testului
El i-a ascultat în privinţa aceasta, şi i-a încercat zece zile. După cele zece zile, ei erau
mai bine la faţă şi mai graşi decât toţi tinerii care mâncau din bucatele împăratului.
Îngrijitorul lua bucatele şi vinul care le erau rânduite, şi le dădea zarzavaturi (Daniel
1:14-16).
Îngrijitorul şi-a asumat un mare risc. Ca şi căpetenia famenilor, el a trebuit să se con-
frunte cu faptul că regele, ca orice alt despot oriental, va ordona decapitarea sa, dacă se va
afla fapta lui. Totuşi, el a fost pregătit de rişte, încuviinţând cererea lui Daniel şi, timp de
zece zile, tinerii evrei s-au hrănit cu legume şi apă.
„Omul nu trăieşte numai cu pâine”, fusese cuvântul Divin într-o perioadă anterioară
(Deut. 8:3), iar Daniel şi prietenii săi au dovedit acest adevăr în zilele lor, în generaţia în
care au trăit. La sfârşitul acestei perioade de încercare, ei s-au comparat cu restul prizonie-
rilor şi, în pofida dietei lor simple, înfăţişarea lor fizică era superioară în toate privinţele,
faţă de cea a prizonierilor care s-au hrănit cu bucatele regale. Feţele lor erau mai frumoase,
ei fiind mai plini la trup decât ceilalţi. Mulţumirea care vine din ascultarea de voia Divină
s-a reflectat în privirea lor. John Wesley a spus odată că Dumnezeu reduce surplusurile
sufletului în aceeaşi măsură în care copiii Săi le reduc pe cela ale trupului. Dacă lucrul aces-
ta e valabil sau nu, adesea este adevărat că o bună condiţie fizică şi una spirituală sunt strâns
înrudite.
Testul a reuşit de minune, îngrijitorul înlocuind permanent bucatele împărăteşti cu dieta
simplă de vegetale şi apă. Ceea ce se părea aproape o imposibilitate când Daniel a luat
decizia să asculte de voia lui Dumnezeu, de-acum era un fapt împlinit. Ca întotdeauna,
Dumnezeu onorase credinţă celui care căutase să-L onoreze pe El. Viaţa de azi nu diferă de
cea a lui Daniel. Omul care caută să facă voia lui Dumnezeu şi-şi pune încrederea în El
constată că Dumnezeu nu va uita niciodată de slujitorul Său.
Examenul regal
Dumnezeu a dat acestor patru tineri ştiinţă şi pricepere pentru tot felul de scrieri, şi
înţelepciune; mai ales însă a făcut pe Daniel priceput în toate vedeniile şi în toate visele.
La vremea sorocită de împărat ca să-i aducă la el, căpetenia famenilor i-a adus înaintea
lui Nebucadneţar. Împăratul a stat de vorbă cu ei: dar între toţi tinerii aceia, nu s-a găsit
niciunul ca Daniel, Hanania, Mişael şi Azaria. De aceea, ei au fost primiţi în slujba împă-
ratului. În toate lucrurile care cereau înţelepciune şi pricepere, şi despre care îi întreba
împăratul, îi găsea de zece ori mai destoinici decât toţi vrăjitorii şi cititorii în stele, care
erau în toată împărăţia lui (Daniel 1:17-20).
Cursul de formate prescris pentru tinerii evrei a durat trei ani şi în acest timp, Daniel
împreună cu cei trei prieteni ai săi evident şi-au dezvoltat rapid capacităţile lor mentale.
Dumnezeu le-a dăruit cunoştinţă şi inteligenţă, iar ca urmare a acestei capacităţi de inspira-
ţie Divină, ei au asimilat fără dificultate lecţiile de literatură şi filosofie ale instructorilor lor.
În plus, Daniel însuşi a demonstrat o aptitudine specială pentru interpretarea vedeniilor şi
visurilor. Nu se face nicio sugestie că tinerii au asimilat speculaţiile neştiinţifice ale siste-
mului babilonean de astrologie, deşi, fără îndoială, vor fi avut cunoştinţe despre ele.
La sfârşitul perioadei de instruire, toţi cursanţii au fost aduşi înaintea regelui de către
căpetenia famenilor, pentru examinare personală. Excepţionala pregătire a celor patru tineri
a făcut o impresie profundă asupra monarhului. El i-a găsit infinit superiori celorlalţi elevi,
încât a dat să se consemneze că în toate domeniile de cunoaştere şi înţelepciune ei erau de
zece ori mai bine pregătiţi decât toţi scribii sacri şi vrăjitorii din tot imperiul. Şi asta nu a
fost o afirmaţie hiperbolică a unui oriental dedat la exagerări, ci evident era opinia bine
întemeiată a unui examinator regal. Niciunul dintre înţelepţii lui nu se putea compara cu
aceşti tineri evrei şi imediat el i-a numit în posturi înalte la curte – probabil ca asistenţi – ce
indica favoarea sa. Loialitatea lor faţă de voia revelată a lui Dumnezeu într-o chestiune
minoră de dietă a adus cu sine o răsplată.
Viaţa îndelungată a lui Daniel

Aşa a dus-o Daniel până în anul dintâi al împăratului Cirus (Daniel 1:21).
Privind la rezultatul final al acelei zile de testare, Duhul Sfânt face o remarcă în trecere
la rămânerea lui Daniel într-o poziţie de privilegiu în cercul intim al curtenilor. Reputaţia
sa pentru înţelepciune şi discernământ se pare că a dăinuit toată viaţa sa la Babilon, nefiind
afectată de căderea ulterioară a imperiului şi de schimbarea dinastiei, până în primul an al
domniei lui Cirus, regele Persiei, aproape şaptezeci de ani mai târziu.
Astfel, Dumnezeu a onorat omul, care în zilele tinereţii sale, S-a străduit să-L onoreze
pe El.
Există o aparentă contradicţie între acest verset şi versetul 1 din capitolul 10, care se
referă la vedenia dăruită lui Daniel în al treilea an al regelui Cirus. Dar prima referinţă nu

spune că profetul a murit în primul an al lui Cirus, ci, mai degrabă, indică faptul că a apucat
să vadă întoarcerea evreilor din exilul babilonean. Este limpede din a doua referinţă că
Daniel a continuat să trăiască cel puţin încă doi ani după aceea.
CAPITOLUL III
Vedenia lui Nebucadneţar

O noapte cu insomnie
În al doilea an al domniei lui Nebucadneţar, Nebucadneţar a avut nişte visuri. Duhul
îi era turburat, şi i-a pierit somnul. Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii
în stele, pe descântători şi pe caldei, ca să-i spună visurile. Ei au venit şi s-au înfăţişat
înaintea împăratului. Împăratul le-a zis: ,,Am visat un vis; duhul îmi este turburat şi aş
vrea să ştiu visul acela (Daniel 2:1-3).
Cum am arătat deja, cronologia cărţii Daniel a dat naştere la destule controverse, iar
versetul cu care începe capitolul 2 prezintă o altă problemă. Dacă patru evrei tineri expatri-
aţi şi-au încheiat trei ani de instruire în timpul domniei lui Nebucadneţar, referinţa la o
întâmplare ulterioară care s-a întâmplat în al doilea an al domniei lui este, evident, incon-
secventă.
Ewald, Lenormant şi alţii conchid că la mijloc este o eroare de copiere şi că textul ori-
ginal spune al doisprezecelea an, iar nu al doilea an. Josephus sugerează că data a fost al
doilea an după prădarea Egiptului, dar asta este, evident, absurd. Sir Robert Anderson
rezolvă dificultatea spre satisfacţia sa, afirmând că Daniel „a calculat domnia suveranului
său după era comună în uz în jurul său. Dar profetul a fost exilat în anul 605 î.Cr., pe când
al doilea an al lui Nebucadneţar, calculat începând cu momentul suirii sale pe tron, s-a
extins până la o dată situată în primele luni ale anului 602 î.Cr.” Cum sugerează Sir Robert,
era practica babiloneană să socotească anul întâi al unui rege, nu după primul an al accedă-
rii sale la tron, ci după primul an plin care urma, pe când obiceiul evreiesc era să se ia în
calcul şi fracţiunile de an ca ani întregi. Dar la vremea lui Daniel 1:1, Nebucadneţar dom-
nea împreună cu tatăl său, Nabopolassar, deci se pare limpede că referirea din Daniel 2:1
este la al doilea an al domniei sale ca monarh unic.
Într-o vreme în care domneau superstiţiile, visurile şi apariţiile era întotdeauna privite
de rău augur, importanţa maximă fiind acordată felului cum erau interpretate. Faptul că
Dumnezeu vorbeşte unor persoane individuale prin intermediul visurilor rezultă destul de
limpede din Scriptură (vezi, de exe., Numeri 12:6; Iov 33:15-16; Ioel 2:28) şi nu există
nicio îndoială că păgânul rege a primit cel puţin două comunicaţii Divine în acest fel.
Neputând să doarmă şi fiind tulburat de visuri într-o noapte, regele a poruncit, într-o ma-
nieră imperială, înţelepţilor săi să-i spună visul care i-a tulburat somnul.
Scribii (sau ieroglifii), magicienii (sau astrologii), vrăjitorii (sau utilizatorii horoscoa-
pelor şi incantaţiilor) şi caldeii (casta preoţească) au răspuns somaţiei regale şi
24
Visul lui Nebucadneţar 25
Nebucadneţar le-a explicat motivul agitaţiei sale. Dacă realmente a uitat visul avut sau
dacă doar a testat pretenţia înţelepţilor de a fi în stare să tălmăcească semnele, prevestirile şi
visurile nu reiese din text, dar a doua variantă pare foarte probabilă. Charles se referă la
istoria lui Ibn Hisam Leben Mohammeds despre o cerere similară făcută înţelepţilor de un
oarecare rege al Yemenului. Adepţii i-au răspuns: „Spune-ne visul, şi-ţi vom declara inter-
pretarea”, dar regele a răspuns: „Dacă vă voi spune visul, nu mă voi putea bizui pe interpre-
tarea voastră, căci cel care nu cunoaşte visul până nu i-l voi comunica eu nu cunoaşte nici
interpretarea lui”. Se prea poate ca Nebucadneţar să fi adoptat aceeaşi atitudine extrem de
rezonabilă şi să fi hotărât ca înţelepţii să-i ofere nu numai interpretarea, ci şi conţinutul
visului ca atare.
Dilema caldeilor
Caldeii au răspuns împăratului în limba aramaică: ,,Veşnic să trăieşti, împărate!
Spune robilor tăi visul, şi-ţi vom arăta tâlcuirea lui!” Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a
zis caldeilor: ,,Mi-a scăpat din minte lucrul acela: dacă nu-mi veţi face cunoscut visul şi
tâlcuirea lui, veţi fi făcuţi bucăţi, iar casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de mur-
dării. Dar dacă-mi veţi spune visul şi tâlcuirea lui, veţi primi de la mine daruri şi răsplătiri,
şi mare cinste. De aceea, spuneţi-mi visul şi tălmăcirea lui!” (Daniel 2:4-6).
De la versetul 4 la capitolul 7:28, asistăm la o trecere de la exprimarea în ebraică la
aceea în aramaică, fapt indicat de cuvintele din paranteză „în aramaică”. Bevan crede că cel
mai plauzibil motiv pentru această trecere la limba aramaică „este faptul că, întrucât s-a
pierdut o porţiune a textului ebraic, un scrib a completat spaţiul gol, împrumutând din ver-
siunea aramaică”. Dar Charles propune teoria după care întreaga carte a fost scrisă în ara-
maică, iar începutul şi sfârşitul ei au fost ulterior traduse în ebraică, pentru a-i asigura cărţii
adoptarea în canonul Vechiului Testament. Explicaţia dată de Jamieson, Fausset şi Brown
însă e mult mai satisfăcătoare. În porţiunea aramaică, ei spun: „cursul, caracterul şi criza
puterii Neamurilor sunt tratate; pe când, în celelalte părţi, care sunt în ebraică, lucrurile
tratate se aplică mai la obiect evreilor de la Ierusalim”. Aramaica era lingua franca întregu-
lui Orient şi, prin urmare, era mai potrivit să se aleagă limba respectivă, ca vehicul de a
transmite mesajul lui Dumnezeu către lumea Neamurilor.
Ascultând cererea regelui, caldeii au izbucnit la unison: „O, rege, să trăieşti în veci!” –
folosind formula obişnuită de salutare adresată unui suveran oriental. „Spune robilor tăi
visul”, au spus ei, „şi-ţi vom oferi tălmăcirea”. În absenţa detaliilor visului, artele lor erau
cu totul neajutorate. Dar dacă li s-ar fi dat informaţiile cerute, cunoştinţele lor tradiţionale
ar fi fost în măsură să le ofere o explicaţie mai mult sau mai puţin acceptabilă.
Însă regeşe era de neclintit. „Cuvântul a ieşit de la mine”, a spus el. Versiunea American
Version sugerează că regele a uitat visul, dar ceea ce se subînţelege este că hotărârea sa era
fermă şi irevocabilă. De pildă, Gesenius traduce expresia „decretul a plecat de la mine”.
Oricât de nerezonabilă s-ar fi părut cererea sa, Nebucadneţar i-a informat pe un ton
autocratic pe înţelepţi, că dacă nu-i fac cunoscut visul şi interpretarea lui vor fi făcuţi toţi
bucăţi, iar casele lor vor fi transformate în grămezi de gunoi. „Casele din Babilon”, spune
Hengstenberg, „erau construite din pământ ars sau simplu uscat la soare. Când o clădire era
demolată total sau convertită într-o grămadă amorfă de gunoi, întreaga masă de pământ
devenea ca o grămadă de gunoi (textual baligă)”. O atare demolare umplea de dizgraţie pe
cel care suferea distrugerea proprietăţii sale în felul acesta.
Pe de altă parte, regele a declarat că, dacă înţelepţii aveau să-i dezvăluie visul şi inter-
pretarea, vor fi răsplătiţi cu daruri şi cu mare onoare, drept care i-a îndemnat să-i spună
visul şi tălmăcirea lui. Largheţea regală avea să fie pe potriva aprecierii regelui. Darurile
avea să curgă, iar cei care aveau să-i spună visul şi interpretarea sa aveau să fie răsplătiţi cu
ranguri peste ranguri.
A doua rugăminte
Ei au răspuns a doua oară: ,,Să spună împăratul robilor săi visul, şi i-l vom tălmăci!”
Împăratul a luat iarăşi cuvântul şi a zis: ,,Văd, cu adevărat, că voiţi să câştigaţi timp, pen-
tru că vedeţi că lucrul mi-a scăpat din minte. Dacă, deci, nu-mi veţi spune visul, vă aşteap-
tă pe toţi aceeaşi soartă, fiindcă vreţi să vă înţelegeţi ca să-mi spuneţi minciuni şi neadevă-
ruri, până se vor schimba vremurile. De aceea, spuneţi-mi visul, ca să ştiu dacă sunteţi în
stare să mi-l şi tâlcuiţi!” (Daniel 2:7-9).
Caldeii au apelat din nou la despotul arbitrar. Numai să le spună visul, şi ei vor oferi
interpretarea. Dar regele, fiind mai convins ca niciodată de falsitatea pretenţiilor lor, a
declarat că ei trăgeau de timp şi se străduiau să amâne momentul critic, pentru că ştiau că
decretul era sigur şi de neschimbat. Dacă nu-i făceau cunoscut visul, pedeapsa lor era ine-
vitabilă. El n-a mai insistat ca interpretarea să i se dea imediat, căci dacă ar fi fost în stare
să-i spună detaliile propriu-zise ale visului, monarhul s-ar fi mulţumit cu competenţa lor de
a interpreta visul.
Protestele şi cererile lor repetate erau o dovadă prezumtivă pentru rege că ei nu erau în
stare să dezvăluie secrete şi astfel el i-a acuzat pe faţă de a fi conspirat să-l înşele, născocind
falsităţi, în speranţa că, fie o schimbare a împrejurărilor îl va face pe rege să se răzgândeas-
că, fie va uita ce s-a întâmplat, sau, altfel, vremurile se vor schimba prin răsturnarea lui.
Numai dacă-i vor putea descrie visul, el va fi mulţumit în ce priveşte capacitatea lor de a
interpreta. Cum ne explică Farrar, „el le-a dat de înţeles că-i considera o ceată de impostori,
şi că rugămintea lor să li se mai dea o şansă era doar o încercare de tergiversare”.
Protestul caldeilor
Caldeii au răspuns împăratului: ,,Nu este nimeni pe pământ, care să poată spune ce
cere împăratul; de aceea, niciodată niciun împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a
cerut aşa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau caldeu! Ce cere împăratul este greu;
nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu
este printre muritori!” (Daniel 2:10-11).
Înţelepţii n-au avut ce face, decât să recunoască faptul că nu sunt în stare să satisfacă
cererea regelui. Pentru ei atitudinea regelui era complet nerezonabilă. După ei, niciun om
aflat în viaţă nu putea să-i facă pe placul regelui.
Niciun rege, oricât de mare şi de puternic ar fi, nu putea să ceară asemenea lucru de la
oricare din înţelepţii săi. Întrucât nu se făcuse o asemenea cerere vreodată, se presupunea
că este, practic, imposibil să fie satisfăcută. După cum se exprimă un scriitor, „Dumnezeu

face păgânii să şi condamne neputincioasele pretenţii la cunoştinţe supranaturale”, deoare-
ce cuvintele lor constituiau, practic, o recunoaştere că afirmaţiile lor erau total lipsite de
sprijin şi fără nicio bază reală. Babilonul era înţesat de necromanţieri, vrăjitori şi astrologi
şi, cum lasă să se înţeleagă Isaia 47:13, ţara se urâse de ei, aceştia nefiind în stare niciodată
să-i salveze pe alţii de la necaz.
Da, într-adevăr, era o cerere nemaipomenită şi caldeii au declarat că nicio persoană
aflată în viaţă nu-l va putea ajuta pe rege. Numai zeităţile supreme ar putea să dezvăluie
detaliile visului, dar acestea nu aveau acces în prezenţa zeilor şi – ar fi putut adăuga – aceş-
tia din urmă nu numai că nu-şi aveau locuinţa printre oameni, ci niciodată nu comunicau
direct cu oamenii. Era o absolută imposibilitate să satisfacă o cerere atât de nerezonabilă ca
cea pe care o făcuse regele.
Decretul regelui
La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a mâniat, şi s-a supărat foarte tare. A poruncit să
piardă pe toţi înţelepţii Babilonului. Hotărârea ieşise, înţelepţii începuseră să fie omorâţi,
şi căutau şi pe Daniel şi pe tovarăşii lui, ca să-i piardă. Atunci Daniel a vorbit cu minte şi
cu judecată lui Arioc, căpetenia străjerilor împăratului, care ieşise să omoare pe înţelepţii
Babilonului. A luat cuvântul şi a zis lui Arioc, căpitanul împăratului: ,,Pentru ce a dat
împăratul o poruncă atât de aspră?” Arioc a spus lui Daniel cum stau lucrurile. Şi Daniel
s-a dus la împărat, şi l-a rugat să-i dea vreme ca să dea împăratului tâlcuirea (Daniel
2:12-16).
Mânia lui Nebucadneţar era de-acum aprinsă şi, în furia lui, a poruncit să fie nimiciţi
toţi înţelepţii Babilonului. Nu doar casta preoţească, ci toţi cei care erau versaţi în artele
oculte au intrat sub incidenţa acestei sentinţe regale. Impetuozitatea şi cruzimea arbitrară
era gata să-şi reverse furia asupra oricui avea cea mai mică legătură cu cei care îl mâniaseră
pe rege.
Daniel şi prietenii acestuia, care nu fuseseră chemaţi înaintea regelui împreună cu
magii şi cu caldeii, au intrat, totuşi, sub incidenţa condamnării, fiind urmăriţi pentru execu-
tare împreună cu înţelepţii. „Nu era vorba de un fel de Vecerniile Siciliene”, spune
Montgomery, „ci o execuţie formală, cu oficiali stabiliţi şi un loc bine desemnat; de unde,
primul scop al oficialilor era asamblarea condamnaţilor”.
Absenţa lui Daniel când au fost chemaţi înţelepţii prima oară în prezenţa regelui a avut
ca rezultat o clară demonstraţie a insuficienţei înţelepciunii omeneşti, dovedind că, dacă
era să fie satisfăcută cererea regelui, aceasta se putea realiza doar pe căi supranaturale.
Arioc, căpitanul gărzii personale a regelui, primise însărcinarea să ducă la capăt execu-
ţia în masă, dar când a aflat Daniel despre soarta ce plana asupra caldeilor, s-a apropiat cu
prudenţă de Arioc. De ce a acţionat regele cu atâta impetuozitate? a întrebat el. De ce trebu-
ia decretul adus la îndeplinire atât de rapid? În fond, nu fuseseră consultaţi toţi înţelepţii.
De ce trebuiau să fie executaţi ei, fără să li se dea şansa de a satisface cererea regelui? Se
pare că tânărul evreu nu ştia nimic despre ceea ce se întâmplase, şi astfel Arioc i-a spus cum
s-au petrecut lucrurile.
Imediat ce şi-a dat seama de situaţie, Daniel a luat legătura cu Nebucadneţar – fie
direct, fie prin intermediul unui curtean, asta nu se precizează – şi a implorat pe rege să li se
dea un răgaz, şi el va tălmăci visul. El nu pare să fi avut nici cea mai mică îndoială de rezul-
tat, dacă se va obţine un timp suplimentar, şi această credinţă simplă şi absolută în
Dumnezeu trebuie să fie o lecţie pentru toţi cei citesc istorisirea. În timp ce importunităţile
înţelepţilor nu au fost luate în seamă, cererea tânărului a fost acordată imediat de capricio-
sul monarh, care se pare că era prea preocupat să afle sensul visului său pentru a-şi mai bate
capul cu vreo inconsecvenţă în atitudinea sa.
Unitate în rugăciune
Apoi Daniel s-a dus în casa lui, şi a spus despre lucrul acesta tovarăşilor săi Hanania,
Mişael şi Azaria, rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această
taină, ca să nu piară Daniel şi tovarăşii săi odată cu ceilalţi înţelepţi ai Babilonului (Daniel
2:17-18).
Se pare că Daniel nu a avut nicio îndoială că Dumnezeu va asigura rezolvarea proble-
mei, drept care s-a dus fără nicio teamă sau trepidare la rege. Dar acum, după ce li s-a acor-
dat un răgaz, el a dezvăluit toată tărăşenia prietenilor săi şi astfel cei patru tineri s-au dedicat
rugăciunii ca să li se dea izbăvire şi iluminare Divină. Dumnezeul lor putea să facă ce au
cerut ei şi cu o uimitoare încredere ei nu s-au temut să-L pună la încercare. „Dacă doi dintre
voi se vor învoi pe pământ cu privire la o chestiune”, spunea Domnul mai târziu, „orice vor
cere, li se va da de către Tatăl Meu” (Mat. 18:19).
Valoarea şi puterea unităţii în rugăciune nu poate fi estimată îndeajuns. Dr. Cos afirmă:
„Dacă stăruinţa în rugăciune a «unui om neprihănit ajută mult», unitatea în rugăciune este
adaptată spre a-i spori fervoarea, iar prin har, să-i promoveze succesul; şi dacă este adaptată
la condiţia noastră socială şi împrejurările noastre de necesitate, ea are asigurarea expresă a
binecuvântării divine”.
Cunoscând caracterul Dumnezeului lor, tinerii aceştia s-au proşternut în faţa compa-
siunii Lui, rugându-se ca să fie salvaţi de moartea ce-i ameninţa şi să le fie descoperită
taina. Ei au adus cererile lor în faţa „Dumnezeului cerurilor” – o desemnare post-exilică ce
se potrivea de minune cu caracterul în care Dumnezeu Se revela pe atunci. Cel de la Care
aşteptau ei ajutor şi scăpare era Stăpânitorul Suprem în faţa Căruia toţi potentaţii erau
supuşi şi subordonaţi, adevăratul mesaj al profeţiei lui Daniel fiind acela că „cerurile hotă-
răsc”.
Un imn de laudă
După aceea i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopţii. Şi Daniel a
binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Daniel a luat cuvântul şi a zis: ,,Binecuvântat să fie
Numele lui Dumnezeu, din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El
schimbă vremurile şi împrejurările; El răstoarnă şi pune pe împăraţi; El dă înţelepciune
înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce
este în întuneric şi la El locuieşte lumina.... Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc
şi Te laud că mi-ai dat înţelepciune şi putere, şi mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi;
căci ne-ai descoperit taina împăratului! (Daniel 2:19-23).
Credinţa tinerilor a fost răsplătită. Ei se rugaseră pentru iluminare Divină ca vieţile
oamenilor să fie păstrate şi Cel Atotputernic a binevoit să le acorde revelaţia pe care o cău-
tau. Lui Daniel i s-a descoperit taina într-o vedenie de noapte, iar tânărul şi-a înălţat inima
într-un imn de laudă către Dumnezeu. El nu a aşteptat confirmarea regelui că detaliile
corespundeau cu visul lui: încrederea lui în Dumnezeu nu avea nevoie de nimic ca să-l con-
vingă de autenticitatea revelaţiei ce i se dăruise. Puţini sunt astăzi aceia a căror încredere
este atât de completă, încât se pot rezema pe credincioşia lui Dumnezeu!
Daniel a izbucnit într-o cântare de laudă, care mai este considerată ca un excelent
exemplu de alcătuire liturgică, compusă sub forma unui triptih, alternând cu un tetrastih.
Profetul „laudă numele lui Dumnezeu, respectiv, Dumnezeu în revelaţia Sa de Sine, pentru
atotştiinţa şi atotputernicia Sa, atribute revelate în cursul istoriei umane. Puterea Sa este
etalată în providenţa Sa asupra «vremurilor şi soroacelor» şi în stabilirea Lui suverană a
tuturor schimbărilor politice. În această expresie se află o contestare a fatalismului ances-
tralei religii a Babilonului”, scrie Montgomery. „Cunoştinţa Divină se dovedeşte prin oca-
zionalele revelaţii, pe care Dumnezeu binevoieşte să le facă «înţelepţilor şi gnosticilor».
Aceste străfulgerări ale preştiinţei Sale în problemele oamenilor revelează faptul că la El
«se află luminile». pentru că în El nu este niciun întuneric”. Charles arată că primele două
rânduri ale imnului se armonizează aproape perfect cu Psalmii 41:13 şi 106:48 , iar rândul
al treilea cu Iov 2:13, sugerând că aceasta era, probabil, o binecunoscută formulă liturgi-
că.
Cum se cuvenea, Daniel a atribuit binecuvântare numelui lui Dumnezeu, întrucât, prac-
tic, numele este revelarea caracterului lui Dumnezeu. Înţelepciunea şi tăria aparţin, în ulti-
mă analiză, Celui Atotputernic, iar profetul recunoaşte demonstraţia tăriei în controlul
Divin asupra vremurilor şi soroacelor, da, şi în coborârea şi ridicarea regilor. După cum se
exprimă Driver, „istoria nu se deplasează cu regularitatea unui ceasornic; ordinea lucrurilor
stabilită la un moment dat nu e neapărat permanentă”. Interpunerea Divină în împrejurările
pământeşti nu este este chiar atât de rară cum s-ar crede, iar firele puterii sunt adunate şi
ţinute în mâinile Stăpânitorului Suprem al universului. Daniel a recunoscut şi exercitarea
Divină a înţelepciunii, întrucât Dumnezeu îi luminează pe cei înţelepţi şi împarte cunoştin-
ţă celor pricepuţi. El este adevărata fântână de adevărată înţelepciune şi cunoaştere, iar
înţelepciunea acumulată a pământului şi toate curentele cunoştinţei îşi derivă izvorul din
El. El este Descoperitorul lucrurilor adânci şi tainice, nimic nefiind în afara câmpului Său
de cunoaştere. Întunericul este pentru El strălucitor ca ziua (vezi Psalmul 139:12), atât
lumina fizică, cât şi intelectuală sălăşluind în El.
Profetul şi-a ridicat glasul în semn de recunoştinţă şi laudă către Dumnezeul părinţilor
săi, Cel Care, în pofida împrejurărilor şi scenariilor schimbătoare, precum şi a tuturor muta-
ţiilor din cadrul generaţiilor umane, rămâne mereu acelaşi, credincios slujitorilor Săi din
toate veacurile şi epocile. Expresia a fost, de bună seamă, plină de semnificaţie pentru tine-
rii strămutaţi din patria lor. Expatrierea şi toate experienţele proprii unei vieţi de surghiun
nu au avut nicio influenţă asupra credincioşiei lui Dumnezeu. Cel Care strămoşii lui L-au
dovedit în zilele existenţei lor a rămas acelaşi şi în zilele profetului. Şi noi putem să extra-
gem tărie şi încredere din toate experienţele din trecut ale copiilor lui Dumnezeu, căci ace-
laşi Dumnezeu imuabil este şi Dumnezeul nostru, care nu se schimbă. Îndurările Sale
rămân de-a pururea credincioase şi sigure.
Când în alte vremuri, Iosif a tălmăcit visurile tovarăşilor săi de celulă şi pe cele ale lui
Faraon, el a atribuit lui Dumnezeu înţelepciunea care i-a fost dăruită de a le citi tălmăcirea.
Tot aşa şi Daniel şi-a exprimat adânca recunoştinţă Aceluia care îi dăruise şi lui înţelepciu-
nea necesară de a tălmăci vedenia lui Nebucadneţar şi tăria morală în ceasul încercării. Într-
un singur ceas, s-a primit răspunsul la rugăciunea plină de credinţă, iar visul şi semnificaţia
sa i-au fost revelate. Câţi creştini se pot bucura într-o experienţă similară, de suficienţa lui
Dumnezeu în ceasul nevoii?
În prezenţa regelui
După aceea, Daniel s-a dus la Arioc, căruia îi poruncise împăratul să piardă pe înţe-
lepţii Babilonului; s-a dus, şi i-a vorbit aşa: ,,Nu pierde pe înţelepţii Babilonului! Du-mă
înaintea împăratului, şi voi da împăratului tâlcuirea!” Arioc a dus degrabă pe Daniel îna-
intea împăratului, şi i-a vorbit aşa: ,,Am găsit între prinşii de război ai lui Iuda un om care
va da împăratului tâlcuirea!” Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel, care se numea
Beltşaţar: ,,Eşti tu în stare să-mi spui visul pe care l-am visat şi tâlcuirea lui?” Daniel a
răspuns înaintea împăratului, zicând: ,,Ceea ce cere împăratul este o taină pe care înţelep-
ţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului. Dar
este în ceruri un Dumnezeu, care descopere tainele şi care face cunoscut împăratului
Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău şi vedeniile pe care
le-ai avut în patul tăui Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă (Daniel
2:24-28a).
Daniel solicita acum audienţă la rege. Prin urmare, s-a dus la Arioc, rugându-se de el să
nu aducă la îndeplinire sângeroasa sentinţă asupra înţelepţilor, ci să-l introducă în prezenţa
lui Nebucadneţar, deoarece el va face cunoscut tălmăcirea visului regelui. După câte se
pare, profund emoţionat, Arioc s-a grăbit să-l ducă pe Daniel în prezenţa monarhului,
declarând că a găsit pe unul dintre exilaţii din Iudeea care-i va tălmăci regelui visul pe care
l-a avut. Arioc nu a menţionat deloc faptul că Daniel îl abordase anterior (versetele 15 şi
16), dar acesta era un fapt normal, întrucât nu-şi putea permite să-i spună unui monarh
absolut că sistase aducerea la îndeplinire a decretului, pe propria-i responsabilitate, în pre-
alabil obţinerii de către Daniel a răgazului solicitat.
„Eşti tu în stare să-mi faci cunoscut visul pe care l-am văzut şi tâlcuirea sa?” a întrebat
regele. Tânărul profet îndată şi-a declinat orice capacitate omenească în această privinţă –
de fapt, cererea regelui depăşea capacitatea oricărui om înţelept, magician, scrib sau astro-
log; niciun învăţat păgân sau specialist în taumaturgie nu putea să dea răspunsul. Dar el a
declarat că, deşi iscusinţa omenească nu va putea nicicând să-l mulţumească pe rege, era
totuşi un Dumnezeu în cer Care dezvăluie tainele. Or, El i-a făcut cunoscut lui Nebucadneţar
ce avea să se întâmple „la sfârşitul zilelor”.
Expresia folosită de Daniel – „la sfârşitul zilelor” – e folosită de paisprezece ori în
Vechiul Testament. Driver spune că „întotdeauna denotă perioada de încheiere a viitorului,
în măsura în care cade în cadrul vizual al scriitorului ce o foloseşte, iar sensul exprimat prin
este relativ, nu absolut, variind în funcţie de context”. Dar o comparaţie a cazurilor de
ea
folosire în Vechiul Testament tinde să nesocotească asta, sugerând, în schimb, că trimiterea
principală la care se referă expresia, ca în Daniel 2, este la perioada dominaţiei Neamurilor
şi stabilirea împărăţiei de o mie de ani.
Introducere
Iată visul tău şi vedeniile pe care le-ai avut în patul tău. În patul tău, împărate, ţi-au
venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; şi Cel ce descoperă
tainele ţi-a făcut cunoscut ce se va întâmpla. Însă dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu
înseamnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să
se dea împăratului tâlcuirea ei, şi să afli ce-ţi doreşte inima să ştii (Daniel 2:28b-30).
Daniel şi-a prefaţat relatarea visului cu o afirmare a împrejurărilor în care a avut loc, pe
dată explicând motivul pentru revelaţie unui monarh păgân a programului divin pentru
viitor.
Regele stătea întins pe divanul său, evident cugetând la ce se va întâmpla după el. El
era, cum remarcă Ewald, puternic şi independent, ca unul care a ajuns unde a ajuns luptând
din greu, fără ajutorul nimănui. Gândindu-se astfel la gloria imperiului său şi la succesele
proiectelor sale, gândurile sale vor fi atins paroxismul: oare ce se va întâmpla după aceas-
ta? Lungimea vieţii sale era, natural, limitată. Va continua oare să se dezvolte acest mare
imperiu pe care l-a creat în tărie şi putere, sau se va prăbuşi, de îndată ce-şi va fi retras el
mâna sa puternică? Nici raţiunea, nici experienţa nu-i putea furniza un răspuns la o aseme-
nea întrebare, dar marele Dezvăluitor al tainelor a intervenit, făcându-i regelui cunoscut
răspunsul.
Descoperirea de către Daniel a gândurilor sale tainice trebuie să-l fi convins imediat pe
rege că nu se putea îndoi de capacitatea profetului de a interpreta visul său. Din nou, Daniel
a avut grijă să sublinieze că taina nu-i fusese dezvăluită lui prin propria sa înţelepciune.
Dumnezeu o descoperise cu scopul de a-l face pe rege să înţeleagă semnificaţia visului şi
subiectul gândurilor sale celor mai intime, în timp ce stătea întins pe canapea.
Visul
Tu, împărate, te uitai, şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare, şi
de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, şi înfăţişarea lui era înfrico-
şătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pân-
tecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarele, de fier; picioarele, parte de fier, şi
parte de lut. Tu te uitai la el, şi s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit
picioarele de fier şi de lut ale chipului, şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, arama,
argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat
vântul, şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra, care sfărâmase chipul, s-a făcut un
munte mare, şi a umplut tot pământul. Iată visul. Acum îi vom spune şi tâlcuirea înaintea
împăratului (Daniel 2:31-36).
Daniel a purces, apoi, să-i ofere detaliile visului. Regele văzuse un chip uman gigantic,
alcătuit, în mare, din metal, capul fiind de aur, pieptul şi braţele de argint, abdomenul şi
coapsele din aramă (sau bronz), partea superioară a picioarelor din fier, iar labele picioare-
lor din fier amestecat cu lut.
Statui de o imensă mărime nu erau deloc excepţionale în Orientul antic; coloşii
Egiptului, de pildă, erau renumiţi în toată lumea. Herodot vorbeşte despre o statuie de aur a
lui Bel la Babilon care avea doisprezece coţi înălţime, iar Jastrow relatează despre visul
Gudei cu un bărbat al cărui trup ajungea de la pământ până la cer.
Componentele metalice ale statuii erau de valoare descrescătoare, dar corespondenţa
lor cu filosofia Parsee a istoriei este oarecum izbitoare. „Conform lui Dinkart, au fost patru
perioade în cei o mie de ani începând cu Zoroastru: de aur, de argint, de oţel şi de o substan-
ţă amestecată cu pământ. Iar în Brahman-yast, profetul vede «rădăcinile unui copac pe care
se aflau patru ramuri: de aur, de argint, de oţel şi de un material amestecat cu lut»”
(Montgomery). Cu două sute de ani înainte de Daniel, Hesiod comparase, de asemenea,
cele patru epoci cu aceleaşi patru metale şi în aceeaşi ordine. Nu era o practică ieşită din
comun pentru lucrări de artă colosale să fie confecţionate altfel decât în conformitate cu
designul original, şi materialele mai sărace să fie folosite în locul aurului şi argintului ce se
intenţionase iniţial. De aceea, materialele diferite din imagine nu-i făcea regelui nicio sur-
priză.
O anumită dificultate întâmpinăm când citim despre picioarele din imagine că erau
compuse. Cuvântul chasaph are sensul de lutul olarului sau, şi mai exact, de olărit (fie un
vas, fie bucăţile sale). Cei mai mulţi comentatori presupun că lutul brut este avut aici în
vedere, iar Memedius, de pildă, sugerează că picioarele erau făcute din zăcământ de fier, cu
un amestec de lut. Pe de altă parte, Montgomery susţine că este o referire la ţiglărie, aplica-
tă, cum era adesea, ca formă de decor, deşi folosit în chipul lui Nebucadneţar ca indiciu al
unui lucru de mântuială, reprezentând structura esenţială de fier. „Nu se pune problema”,
afirmă el, „despre folosirea ţiglelor în arhitectura babiloneană; avem reliefurile de teracota
în arta greacă, ţiglele artei saracenice, în timp ce turnurile acoperite cu ţigle din Persia
modernă sunt martore ale acestui mod străvechi de construcţie. Ba am putea să ne gândim
la turnurile de porţelan din China. Cât de mult a intrat acest fel de lucrare în componenţa
statuilor nu ştim. Imagini chryselefantine erau cunoscute în epoca asiriană târzie, precum şi
în arta greacă, în timp ce arta extrem de străveche de a încrusta smalţuri în metal va fi cau-
zat folosirea similară a plăcuţelor aplicate. Caricatura de imagini stă în aplicarea acestei
forme fragile de artă la secţiunea cea mai slabă a statuii, sporind efectul ei decorativ, dar
înlocuind elementele structurale”. Dar în versetul 41 şi 43, se spune că fierul era amestecat
cu „lut noroios” şi nu ne îndoim că ceea ce a văzut regele a fost un amestec de fier şi lut
noroios, un amestesc incoerent, ce se preta, evident, la fracturare. În cartea Peeps into
Palestine, James Neil susţine că lutul trebuie să fi fost ars în cuptor, şi că imaginea de piatră
era luată dintr-o piatră aspră folosită de fellahini (fermieri din Orientul Mijlociu) pentru a
sfărâma fragmente de cioburi din lut, pentru a face din ele pudră (chonirah), care era apoi
amestecată cu var pentru a forma ciment.
O piatră dezlipită fără ajutorul vreunei mâini a căzut peste picioarele măreţului chip,
sfărâmându-le în bucăţi şi prăvălind la pământ întreaga structură, făcând-o praf sau („ca
pleava din arie vara”). Fragmentele pulverizate ale colosului au fost împrăştiate de vânt şi
mai rămas nicio urmă din chipul uriaş. Apoi piatra s-a făcut mare ca un munte, atât de
n-a
mare, încât a umplut întregul pământ.
Acesta a fost visul ciudat ce tulburase somnul regelui. Ce însemna el? „Figura ome-
nească”, afirmă Adam Clarke, „a fost întrebuinţată de istorici şi geografi pentru a reprezen-
ta ivirea, creşterea, stabilirea şi decăderea imperiilor, precum şi situaţia şi importanţa diver-
selor părţi ale guvernului”. Florus, în Proemiumul său la Istoria Romană, reprezintă impe-
riul roman, de pildă, sub forma unei fiinţe omeneşti în diferitele faze de dezvoltare de la
starea infantilă la bătrâneţe. Este posibil ca Nebucadneţar să-şi fi dat seama de semnificaţia
visului său, în special întrucât a trezit în el speculaţii cu privire la viitorul imperiului său,
dar este evident că sensul deplin a fost ascuns de el, aşteptând să-i vestească profetul tălmă-
cirea.
Capul de aur
Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie,
putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele
câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu eşti capul de aur!
(Daniel 2:37-38).
Forma de adresare adoptată de Daniel a fost şi ea importantă. El n-a folosit formula de
adresare comună babilonienilor de „regele regilor”, titlu purtat de regii perşilor şi de prinţii
Armeniei. Motivul pentru folosirea expresiei a devenit însă imediat clar. Titlul aparţinea,
pe bună dreptate, lui Nebucadneţar, întrucât măsura deplină a puterii îi fusese încredinţată
de către Dumnezeu. Suveranitatea universale era, potenţial, a sa. Oriunde locuiau oamenii
sau zburau păsările sau colindau fiarele sălbatice, el primise de la Cel Atotputernic dreptul
de a domni peste ei. Împărăţia, puterea, tăria şi slava îi fuseseră acordate de către
„Dumnezeul cerurilor”. Regalitatea, posesiunile, tăria şi onoarea erau deţinute ca o feudă
sub Dumnezeu. Domnia, concepută, iniţial, pentru Adam (Gen. 1:28), era acum delegată
lui Nebucadneţar, deşi, cum remarcă Darby „diferă întrucât oamenii sunt plasaţi sub pute-
rea sa; este mult mai limitată, căci marea nu este inclusă în suveranitatea lui”. Confirmarea
acestei intenţii Divine cât priveşte monarhul babilonean îi fusese dată şi prin profetul
Ieremia: „Acum am dat toate aceste ţări în mâna lui Nebucadneţar, regele Babilonului,
robul Meu; şi naţiunile îl vor sluji” (Ier. 27:7; vezi şi 25:9; 28:14) – limbajul hiperbolic imi-
tând clar stăpânirea universală cu care fusese investit el. Faptul că el nu şi-a exercitat toate
drepturile încredinţate lui sau că nu şi-a extins frontierele până la limita maximă este imate-
rial, pentru că, potenţial, toate acestea erau ale sale.
Faptul că toate puterea şi domnia sunt, în ultimă analiză, în mâinile celui Veşnic a fost
subliniat de felul în care L-a descris profetul pe Dumnezeu, ca „Dumnezeul cerurilor”.
Regii pot domni, iar dictatorii pot guverna în sfera lor limitată, dar deasupra şi dincolo de
toţi este Atotputernicul Suveran al cerurilor şi toate firele puterii sunt, în cele din urmă,
adunate şi susţinute de El. Israel a fost alungat din ţara lui, şi ar fi fost nepotrivit se fie numit
Dumnezeu prin Numele Său exprimând relaţia Sa de legământ: Iehova. Nebucadneţar era
un monarh păgân şi singura relaţie în care Se putea relaţiona Dumnezeu faţă de el era una
de suveranitate superioară. Lui Nebucadneţar i s-a încredinţat o împărăţie pământească,
dar acest Domn suveran era suprem în ceruri.
Apoi profetul l-a informat pe rege în termeni fără echivoc: „Tu eşti capul de aur”. Ceea
ce urmează clarifică faptul că nu Nebucadneţar era atât de mult „capul”, cât imperiul babi-
lonean, a cărui supremaţie a durat aproape şaptezeci de ani. Pe bună dreptate, a fost numit
un cap de aur. „Babilonul era celebru pentru bogăţia şi grandoarea sa”, scrie Murphy. „Este
un oraş de aur” (Isa. 14:4), o cupă de aur în mâna Domnului (Ier. 51:7) şi continuă să fie
simbolul luxului şi al mândriei (Apo. 18). Uneori se argumentează că imperiul babilonean
era prea mic pentru a fi considerat în aceeaşi categorie cu imperiile medo-persan, grec şi
roman, care i s-au succedat. Dar, cum remarcă, pe bună dreptate, Leupold, „ceea ce-i lipsea
în magnitudine, era mai mult decât compensat prin spiritul său, prin tenacitatea scopului şi
prin rezistenţa sa. Într-un sens, imperiul… data din vremea marelui Sargon Întâiul şi dăinu-
ise neîntrerupt aproape 2.000 de ani”.
Restul chipului
După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia
împărăţie, care va fi de aramă, şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împă-
răţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul,
ca fierul care face totul bucăţi. Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte
de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămânea în
ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi după cum
degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în
parte tare şi în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor
amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum
fierul nu se poate uni cu lutul (Daniel 2:39-43).
Devenise, de-acum, evident că visul înfăţişase întregul curs al monarhiei mondiale a
Neamurilor, întrucât Daniel a explicat pe larg că diferitele părţi ale chipului reprezentau
diferite împărăţii.
După cum capul de aur a făcut loc unui piept şi a unor braţe de argint, tot aşa falnicul
imperiu babilonean avea să fie succedat de o împărăţie mai prejos sau inferioară predece-
soarei sale. S-a convenit, în general, că cele patru imperii reprezentate de chipul respectiv
erau identice cu cele patru imperii descrise în Daniel 7 şi că al doile a fost imperiul medo-
persan. Într-adevăr, în capitolul 5 versetul 28, profetul l-a informat concret pe Belşaţar,
ultimul rege al Babilonului, că împărăţia sa va fi dată mezilor şi perşilor.
A fost descris ca inferior imperiului babilonean, iar Robinson remarcă faptul că „cuce-
ririle lui Cirus nu au fost chiar atât de întinse, nici atât de numeroase ca cele ale lui
Nebucadneţar. Grandoarea acestuia din urmă şi a măreţei sale metropole a fost aproape
egalată de aceea a regilor persani, şi de noua lor capitală, Susa sau Şuşan. Monarhia persa-
nă a fost mai vastă ca mărime, cum indică şi simbolul, dar inferioară în maiestatea imperi-
ală.” Mai mult, după cum sugerează Strong, a avut loc o deteriorare sub forma guvernă-
mântului. Puterea despotică aparţinea conducătorilor babilonieni, dar „regii Persiei,
nemaifiind despoţi, şi-au asociat şapte consilieri, sau prinţi, cu care au guvernat împărăţia.
Darius nu a putut modifica decretul, nici să-l scape pe Daniel”. Prideaux, convins că era în
şi inferioritatea morală, declară că „regii Persiei au fost cea mai rea rasă de oameni ce a
joc
guvernat un imperiu”. Kliefoth susţine că inferioritatea consta în faptul că noul imperiu nu
era universal în caracter, de aceea, îi lipsea ecumenicitatea.
O a treia împărăţie de alamă (de fapt, de aramă sau de bronz), înlocuind-o pe a doua,
avea să domnească pe pământ. Daniel 8:21 afirmă clar că succesorul imperiului medo-per-
san a fost imperiul macedonian, întemeiat de Alexandru cel Mare. Având în vedere faptul
ce Omer spune: „grecii cu armura de alamă”, alama nu este chiar aşa de nepotrivit simbol
al acestui imperiu.
O a treia împărăţie care urma să domnească peste tot pământul – cuvinte cu aplicaţie
unică la Alexandru, ale cărei cuceriri erau atât de vaste, încât a poruncit să fie numit „regele
întregii lumi” şi a plâns de necaz că nu mai sunt lumi de cucerit.
În acest imperiu s-a produs şi mai multă deteriorare a guvernului şi a caracterului con-
ducătorilor săi. Alexandru a dobândit şi şi-a menţinut autoritatea prin dibăcia sa militară şi
a domnit cu sabia. Viaţa sa a fost caracterizată prin orgii imorale, prin beţii, murind la vâr-
sta de treizeci şi doi de ani, ca o consecinţă directă a desfrâului.
O descriere puţin mai cuprinzătoare a fost acordată împărăţiei a patra. Asemenea
picioarelor de fier din imagine, acest imperiu avea să fie puternic şi aspru, sfărâmând totul
în cale, dar, în faza finală, avea să fie o împărăţie dezbinată. După cum picioarele şi degete-
le chipului erau dintr-un amestec de fier şi lut, imperiul acesta avea să posede, în faza isto-
riei ulterioare, ceva din duritatea fierului, în schimb, slăbiciunea lutului avea să-l facă parţi-
al puternic, parţial casant.
Deşi unii comentatori văd în a patra împărăţie o imagine a succesorilor lui Alexandru şi
în special ai regatelor seleucilor şi ptolomeilor, puţine îndoieli există că se are în vedere
imperiul roman. Prin bătălia de la Pidna s-a pus capăt supremaţiei Macedoniei, douăzeci şi
trei de ani mai târziu aceasta devenind o provincie romană. Optzeci de ani mai târziu, şi
Siria a devenit provincie romană, în felul acesta imperiul grec fiind complet înlocuit de
Roma. Din Luca 2:1, reiese clar că Roma accedase la poziţia de imperiu mondial. În cadrul
chipului, „părţile alcătuitoare naţionale şi politice” ale Romei, scrie Auberlen, „sunt trasate
într-o manieră ce a devenit norma pe toate concepţiile ulterioare ale istoriei; mai întâi,
vechea monarhie romană universală, prin caracterul său solid de fier, apoi materialul plas-
tic al triburilor germanice şi slavone, prin irigaţia naţiunilor amestecate cu fierul roman, şi,
în fine, divizarea acestui imperiu romano-germanic în împărăţii mai mici, care, în pe-rioa-
da finală, se vor sfârşi prin zece împărăţii”.
Într-adevăr, se putea spune despre Roma că, iniţial, era tare ca fierul. Arma sa de căpe-
tenie era sabia, sfărâmând şi frângând orice putere ce îndrăznea să i se opună. Scopul ei era,
cum spunea poetul. parcere subjectis et debellare superbos. Şi totuşi, la apogeul puterii
sale, tocmai când atinsese cea mai mare întindere, imperiul a început să dea semne de dez-
integrare. După cum se exprimă Murphy, „imperiul, prin constituţia sa de fier, avea o
extraordinară putere de asimilare. Dar momentul său de enormă magnitudine în cele din
urmă a învins forţa ei de coeziune”. Dezmembrarea a devenit doar o chestiune de timp şi,
în cele din urmă, împărăţia de fier s-a scindat în principate fragmentare. Unii sugerează că
în această fază s-a făcut simţită prezenţa lutului şi că, aşa cum era de aşteptat, lutul hoarde-
lor barbare, unit cu fierul invincibililor romani, a dus inevitabil la slăbire şi divizare. „Din
timpul domniei lui Valens”, scrie Gibbon, „putem considera dezastruoasa perioadă a pră-
buşirii imperiului roman. Încă din acea vreme, a început infuzia elementului străin, având
tendinţa de a slăbi forţa şi coeziunea imperiului, amestecul fiind format parţial din înrolarea
barbarilor, a mercenarilor străini şi a cuceririlor făcute de invadatorii nordici”.
Împăraţii romani erau aleşi şi susţinuţi de către armată, a patra împărăţie fiind, prin
urmare, considerată pe drept ca inferioară predecesoarei ei. Gravitatea specifică a metalelor
din cadrul chipului a scăzut pe măsură ce se cobora, aşa încât cel mai uşor se afla în partea
cea mai de jos, iar cel mai greu la vârf, distrugând, prin urmare, orice speranţă de stabilita-
te. Şi astfel s-au deteriorat şi împărăţiile. Jamieson, Fausset şi Brown scot în evidenţă:
„puterea, ce în mâinile lui Nebucadneţar erau o autocraţie izvorâtă din Dumnezeu, în mâi-
nile regelui persan era o domnie bazată pe nobleţea personală şi de naştere, nobilii fiind
egalii săi în rang, dar nu şi în ce priveşte funcţia; în Grecia, aristocraţia nu era din naştere, ci
se baza pe influenţa personală; iar în Roma, cea mai de jos, era o aristocraţie ce depindea
întru totul de selecţia populaţiei, împăratul fiind numit în urma alegerilor militare ale popu-
laţiei”.
În ce priveşte visul, aceasta era monarhia finală a lumii. Nu s-au dat indicii despre ridi-
carea altor imperii – Charlemagne, Napoleon, Hitler şi altele, care s-au luptat pentru supre-
maţie universală, nici măcar nu figurau pe ecran, iar cândva măreţul imperiu britanic nici
nu a fost menţionat. De asemenea, este clar că descrierea celei de-a patra împărăţii nu coin-
cide cu istoria cunoscută a imperiului roman. Cele două picioare îşi găsesc corespondentul
în divizarea imperiului roman în imperiul de răsărit şi cel de apus, sub Valens şi Valentinian
în anul 364 d.Cr., dar nu s-a înregistrat până acum vreo condiţie asemănătoare împărţirii în
zece părţi ca cea sugerată de cele zece degete ale chipului din visul lui Nebucadneţar. Însă
Apocalipsa revelează că ultima putere mondială va îmbrăca forma unui imperiu cu zece
împărăţii, iar Apocalipsa 17:8 spune clar că imperiul care exista la data în care a fost com-
pusă cartea (adică Roma) avea mai întâi să dispară, şi apoi să fie reînviat sub această nouă
formă. (Vezi Prophecy’s Last Word, în româneşte Ultimul Cuvânt al Profeţiei, de F. A.
Tatford.) Visul lui Nebucadneţar ignoră perioada de inexistenţă, consemnând istoria împă-
răţiei de fier ca neîntreruptă. Ada Habershon crede că „lungul interval ocupat de actuala
dispensaţie intervine înainte de a începe picioarele… tot aşa după cum un hiat similar are
loc în cadrul celor şaptezeci de săptămâni, întreaga imagine reprezentând numai porţiunea
din «vremea Neamurilor», atât din trecut, cât şi din viitor, când Israel este recunoscut de
către Dumnezeu ca naţiunea Lui, deşi tributară altor naţiuni”. Dar nu vedem nicio necesita-
te să argumentăm, cum vede Miss Haberson, că imaginea trebuie să fi păstrat proporţii
normale şi că acestea se vor reflecta în împlinirea sa.
Dacă materialele imperiului în faza finală vor fi „elementele contrastive ale dictaturii şi
democraţiei”, cum sugerează Tatham, nu se poate afirma cu precizie. Probabil intenţia va fi
fost doar aceea de a înfăţişa degenerarea şi incoerenţa fazelor finale justificată de amestecul
de popoare. Dar amestecarea „cu sămânţa oamenilor” tinde să sugereze încercarea de a uni
spiritul ultra-democratic cu vechiul spirit autocratic – o sarcină imposibilă, care nu poate
duce decât la dezintegrare.
Doamna Wingate argumentează foarte isteţ că lutul îi reprezintă pe evrei – singurul
element care se amestecă, dar niciodată nu fuzionează cu alte naţiuni (Num. 23:9). Domnia
sa remarcă dificultăţile din cadrul teoriei, ce sunt tipice doar în cazul democraţiei. „Cu
secole înaintea figurilor de lut din imagine, democraţia domnea asupra lumii de una singu-
ră. Roma a fost o republică, pe vremea când, ca picioarele de fier din imagine, ea a înlocuit
Grecia, ca imperiu mondial”. Totuşi, lutul nu a apărut până când au apărut picioarele din
cadrul chipului. Iarăşi, „lutul ne este arătat în cele zece degete ale chipului chiar până la
sfârşit, când lumea zece la cheremul fiarei romane şi al Anticristului şi, prin urmare, sub cel
mai groaznic despotism pe care l-a cunoscut vreodată întreaga lume”. „Când Omul
Păcatului domneşte asupra întregului pământ, cei zece care-l ajută sunt numiţi regi fără
nicio disimulare. Nici nu se face nicio încercare de a pretinde că oamenii au vreo parte,
oricât de îndepărtată, la această oribilă dominaţie”. Este adevărat că metaforele lutului,
nisipului, tinei, prafului, etc, sunt adesea folosite cu referire la Israel, după cum apa este
întrebuinţată cu privire la naţiunile Neamuri, dar noi nu prea suntem îndemnaţi să accep-
tăm teza Doamnei Wingate.
Piatra
Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va
fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va
nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic. Aceasta înseamnă piatra pe care
ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, şi care a sfărâmat fierul,
arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut, deci, cunoscut împăratului ce
are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat, şi tâlcuirea lui este temeinică (Daniel
2:44-45).
„În vremea acestor împăraţi”, declară profetul, Dumnezeu va stabili o altă împărăţie şi
judecata va cădea peste toate celelalte imperii. „Împăraţii” la care se referă textul de aici nu
pot fi alţii decât împărăţiile precedente, întrucât ele nu sunt privite ca existând împreună la
putere în faza finală. Referirea nu poate fi decât la cei zece regi sau împăraţi reprezentaţi de
cele zece degete ale chipului. Pe de altă parte, a intervenit o distrugere a tuturor materiale-
lor chipului –fier, alamă, lut, argint şi aur – care ar putea fi interpretată, poate, ca o presupu-
nere a faptului că toate patru imperii au continuat să existe până la sfârşit. „Adevărul este”,
afirmă Kelly, „că, deşi Babilon a pierdut locul său de imperiu, el a continuat să existe sub-
ordonat puterilor ce s-au succedat, cu fiecare imperiu până la cel roman. Astfel, când jude-
cata finală a celui de-al patrulea imperiu are loc, încă vor fi reprezentanţi ai celor trei prede-
cesori, dinstincţi de acesta. Şi aceasta face se devină evident că ceea ce se înţelege prin
ultimul imperiu este exclusiv vestic, iar nu ceea ce a aparţinut imperiilor precedente”. Dar
s-a prezis distrugerea nu a părţilor chipului, ci doar a materialelor. Formele de dominaţie
au trecut, dar combinaţiile de popoare s-au transferat la alte imperii de mai târziu şi au fost
distruse, prin urmare, când piatra a lovit picioarele chipului.
Aşa după cum piatra a căzut peste picioarele chipului, zdrobind întregul şi făcându-l
ţăndări, tot aşa Dumnezeul cerurilor, a declarat Daniel, va stabili o împărăţie care nu va fi
niciodată distrusă. Această împărăţie va dăinui în veci de veci, şi puterea ei nu va fi transfe-
rată altui popor.
Piatra a fost decupată dintr-un munte fără ajutorul unor mâini. Erupţia ei nu s-a datorat
unei agenţii omeneşti. Din „dealurile veşnice” (Hab. 3:6) sau „munţii lui Dumnezeu” (Psa.
36:7), această piatră s-a desprins cu o forţă extraordinară, căzând peste împărăţia omului,
aducând completa şi catastrofica sa ruinare, şi apoi extinzându-se într-un munte, ce a
umplut întreg pământul – un imperiu puternic, de nezdruncinat.
Comentariile Augustei Cook se merită să fie citate în întregime: „Două caracteristici sunt
menţionate în legătură cu a cincea împărăţie, ce puteau fi înţelese de o minte babiloneană: (1)
A fost comparată cu o piatră. Solul Babilonului nu producea nicio piatră. Toate clădirile, cu
excepţia vreo câtorva mai importante, erau zidite din cărămidă făcută din lut foarte adeziv.
Dar Asiria din nord poseda cariere de piatră de calcar. În consecinţă, asirienii îşi căptuşeau
zidurile bazate pe cărămizi din lut cu plăci de calcar şi au ridicat coloşi uriaşi de piatră la palat
sau la intrările templului. De aceea, o împărăţie de piatră semnifica pentru Nebucadneţar o
împărăţie neobişnuită, inamică. De asemenea, semnifica o împărăţie sacră sau divină. Strada
Procesiunii sau Calea Sacră din Babilon, care traversa oraşul, era pavată cu plăci de calcar.
Calea era dedicată, în principal, procesiunilor eclesiastice şi festivalurilor religioase. O împă-
răţie de piatră, la o cale de piatră, îi va fi dezvăluit monarhului păgân că împărăţia pe care a
văzut-o în visul său avea un scop Divin. O altă particularitate a Babilonului erau aşa-numite-
le «pietre de hotar». Acestea au fost ridicate, iniţial, pentru a marca limitele sau «hotarele»
proprietăţii private. Obiceiul era unul străin, căci solul Babilonului nu producea pietre. Au
fost descoperite mai multe pietre din acestea de excavatori, şi unele pot fi văzute la British
Museum. Se pare că în toate donaţiile regale de pământ erau folosite două dintre aceste docu-
mente de piatră,, ca nişte stâlpi. Unul era plasat pentru informaţii publice în mijlocul proprie-
tăţii, celălalt era păstrat de proprietar. „Blestemat să fie oricine mută piatra de hotar” era
inscripţionat pe ea. Majoritatea aveau simboluri religioase. Erau sacre pentru zei, iar mutarea
pietrei sau a hotarelor pământului inscripţionat pe piatră se credea că va aduce asupra făpta-
şilor mânia zeităţii. Nu numai că aceste pietre erau folosite pentru a fixa limitele parcelei
donate, dar şi pentru alte scopuri, cum ar fi documente certificând libertatea. O renumită pia-
tră de hotar a lui Nebucadneţar Întâiul (un predecesor al lui Nebucadneţar al doilea din Daniel)
enumera diversele universităţi donate de acel rege în 1120 î.Cr. Având aceste fapte în minte,
putem înţelege cum un monarh babilonean ar fi privit semnificaţia simbolizată de o piatră. Nu
numai că era ostilă marilor imperii ale Neamurilor, neobişnuită şi străină, sacră şi divină, ci şi
stabilea limitele împărăţiei a cărei sosire o prevestea. Niciodată nu mai văzuse Nebucadneţar
o aşa de minunată piatră de hotar, care fixa limitele împărăţiei întregului pământ şi, mai mult,
fusese aşezată de Dumnezeu – sub protecţia Dumnezeului lui Daniel – un document de liber-
tate pentru lume! (2) A doua caracteristică a împărăţiei de piatră care putea fi înţeleasă de un
rege babilonean era că a crescut până a devenit un munte mare. Babilonul era înconjurat de
mlaştini şi mereu ameninţat de inundaţii. În consecinţă, avea în vedere mai mult grija faţă de
acel duşman, decât orice consideraţii de frumuseţe pe plan arhitectonic, de aceea, îşi clădea
construcţiile pe o înălţime, făcându-le cât mai mari şi masive. Un rege se fălea nu atât cu ele-
ganţa palatului sau templului său, cât cu faptul că era făcut «ca un munte», adică sus de tot,
unde nu mai era în primejdie de a fi inundat. Când Nebucadneţar a văzut că împărăţia de pia-
a devenit ca un munte în dimensiunile sale mondiale, el a înţeles că era impregnabilă şi
tră
indestructivă”.
Piatra a fost interpretată în diverse moduri, ca naţiunea ebraică, ca biserica, Mesia şi ca
împărăţia mesianică, dar este clar din Scriptură că este un simbol mesianic. Geneza 49:24,
de pildă, se referă la „Puternicul lui Iacov” şi la „Piatra lui Israel”. Isaia a declarat că
Dumnezeu a pus o temelie în Sion, o piatră, o piatră încercată, o piatră de preţ, piatră din
capul unghiului” (Isa. 28:16), iar în Vechiul Testament se mai face referire la aceeaşi piatră
din capul unghiului (vezi Zah. 4:7; 10:4; Ps. 118:22), şi Noul Testament scrie fără echivoc
că este ca un tip al lui Cristos (Ef. 2:20; 1 Pet. 2:7). Domnul nostru Însuşi a preluat aceeaşi
figură de stil, declarând că „Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe
acela peste care va cădea ea îl va spulbera” (Mat. 21:42-44).
Piatra pe care au lepădat-o zidarii v-a ajunge, totuşi, să fie pusă în capul unghiului. La
prima Sa venire, Domnul nostru a fost respins, dar vine ziua când El Se va întoarce cu pute-
re şi slavă mare, ca să judece o lume vinovată (Iuda 14; Apo. 19:11-16) şi să-Şi stabilească
împărăţia de o mie de ani. El le va zdrobi cu un toiag de fer, şi le va sfărâma ca pe vasul
unui olar (Ps. 2:9) şi cum profeţii din Vechiul Testament deseori prezic, răzbunarea unui
Dumnezeu sfânt va fi turnată fără cruţare peste popoare. O stăpânire veşnică şi suveranitate
supremă deasupra tuturor naţiunilor urmează să fie date Fiului Omului (Dan. 7:13-14) şi El
va fi rege peste tot pământul (Zah. 14:9).
Gândurile lui Nebucadneţar pe canapeaua sa fuseseră citite şi un mare Dumnezeu bine-
voise să-i asculte dorinţa şi-i îngăduise să vadă ce se află dincolo de vălul viitorului. El îi
făcuse cunoscut ce avea să urmeze. El văzuse, simbolic, înlocuirea falnicului său imperiu
ce-l construise, ieşirea din scenă a succesorilor lui şi stabilirea finală a imperiului universal
al lui Dumnezeu. Aşa cum Daniel prefaţase relatarea visului regelui cu o declaraţie, potrivit
căreia revelaţia fusese făcută de către Dumnezeu, tot aşa Daniel şi-a încheiat explicaţia cu
afirmaţia că visul şi tălmăcirea sa erau sigure şi vrednice de crezare.
Reacţia regelui
Atunci împăratul Nebucadneţar a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea lui
Daniel, şi a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare şi miresme. Împăratul a vorbit lui
Daniel şi a zis: ,,Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul
împăraţilor, şi El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!” (Daniel
2:46-47).
Reacţia monarhului la revelaţia ce i se făcuse a fost să se proşteană la picioarele lui
Daniel şi să-i aducă omagiu. S-a argumentat uneori că nu a fost vorba decât de o reverenţă
civilizată, dar acest fapt este contrazis de faptul că Nebucadneţar de asemenea a poruncit să
i se aducă o ofrandă şi tămâie profetului. Nu e nicio îndoială că dregătorul păgân a intenţio-
nat să-i aducă lui Daniel onoruri divine. „Nu trebuie să ne oprim pentru a întreba dacă un
monoteist strict ar suferi să i se aducă astfel închinăciune”, scrie Bevan, „căci întreaga
descriere este ideală – Nebucadneţar la picioarele lui Daniel, reprezentând puterea
Neamurilor smerită înaintea Israelului (vezi Isaia 49:23; 60:14). Omagiul regelui, în apa-
renţă adus lui Daniel, în realitate, a fost adus Dumnezeului lui Daniel”. Josephus relatează
o istorioară similară cu Alexandru cel Mare, care s-a prosternat înaintea unui mare preot
evreu, şi informându-şi generalul său năucit, Parmenio, că nu se închina marelui preot, ci
lui Dumnezeu, a Cărui mare preoţie o onora el (Ant. XI, viii 5).
În acelaşi timp, Nebucadneţar a recunoscut supremaţia Dumnezeului lui Daniel asupra
tuturor celorlalţi zei şi suzeranitatea Lui asupra tuturor regilor. Marduk, zeitatea babilonea-
nă, era adesea numit „Domnul domnilor” şi „Domnul zeilor”, dar, iată, aici era Unul Căruia
aceste titluri cu adevărat I se cuveneau şi Nebucadneţar fără şovăire I le-a acordat. Revelaţia
pe care i-o făcuse Dumnezeu dovedise clar atotştiinţa şi omnipotenţa Sa, şi regele a fost
obligat să recunoască preeminenţa unui asemenea Dumnezeu. Cum Daniel însuşi a
afirmat, Nebucadneţar de asemenea a mărturisit că, întrucât El îl învrednicise pe Daniel să
descopere o asemenea taină, acest Dumnezeu este un Descoperitor al tainelor.
Răsplata împărătească
Apoi împăratul a înălţat pe Daniel, şi i-a dat daruri multe şi bogate; i-a dat stăpânire
peste tot ţinutul Babilonului, şi l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor
Babilonului. Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului Babilonului în
mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului (Daniel
2:48-49).
Nebucadneţar promisese recompense şi onoruri oricui va putea să-i dezvăluie visul
(versetul 6) şi acum şi-a adus, pe deplin, la îndeplinire promisiunea. Daniel a fost benefi-
ciarul unor daruri minunate şi avansări în funcţie. Regele l-a făcut mare.
O măsură dublă de onoare i-a fost acordată. A devenit administratorul principalei pro-
vincii a Babilonului şi principal supraveghetor sau prefect al înţelepţilor. Nu se ridică nicio
dificultate cu privire la acceptarea de către el a acestui post civil, dar înălţarea sa la ceea ce
părea a fi funcţia de ierarh principal al castei sacerdotale creează o problemă. S-a argumen-
tat uneori că postul ocupat de Daniel nu a fost preşedinţia unui colegiu de magi, şi că denu-
mirea de „maestrul cărturarilor” din Daniel 4:9 se referă la un post mai restrâns. Dar Daniel
5:11 afirmă limpede că Nebucadneţar l-a numit pe profet „maestrul cărturarilor (scribilor),
magicienilor, caldeilor şi astrologilor”. În pofida aparentei ambiguităţi a poziţiei în care a
fost numit, nu există nicio informaţie după care Daniel ar fi participat la ritualurile şi cere-
moniile superstiţioase ale caldeilor, iar caracterul şi istoria ulterioară înlătură orice suspi-
ciune că el ar fi cedat la compromisuri sau la neloialitate faţă de Dumnezeul lui. În Ancient
History of the East, Lenormant scie că, pe lângă faptul că erau preoţi şi astrologi, caldeii
erau „clasa guvernatoare absolută în politică. Membrii acestei caste erau comandanţi de
armate şi deţineau toate posturile principale al statului. Din ea proveneau toate familiile
regale care conduceau Babilonul, fie vasali ai Asiriei, fie, după vremea lui Phul, complet
independenţi. În capul ierarhiei şi ai castei, era Archi-Magus. Acesta era, după rege, perso-
najul principal al imperiului. El în însoţea pe suveran oriunde, chiar şi în război, să conducă
toate acţiunile conform regulilor preoţeşti. Când murea regele, şi succesorul legitim nu
putea să-şi preia imediat frâiele puterii, personajul acesta administra guvernul în interimat,
ca în cazul intervenit între moartea lui Nabopolassar şi sosirea lui Nebucadneţar”. Aceasta
a fost poziţia preeminentă şi plină de autoritate în care a fost numit acum Daniel.
În preamărirea sa, Daniel nu i-a uitat pe cei trei prieteni ai săi, Şadrac, Meşac şi Abed-
nego şi la cererea sa, au fost conferite satrapii în aceeaşi provincie, presupunându-se că ei
au acţionat ca asistenţi sau împuterniciţi ai săi.
În ce-l priveşte pe Daniel, ca Mardoheu în altă perioadă (Estera 2:19, 21), „era la poar-
ta regelui”. În vremurile străvechi, „poarta” era locul unde se purtau dezbaterile publice,
administrarea justiţiei şi aveau loc audienţele regale. Acolo se ţinea, în mod normal, curtea.
Gesenius înţelege prin această propoziţie că Daniel a fost făcut prefect al palatului, în timp
ce alţii, sugerează că lui i s-a încredinţat autoritatea de a primi persoane în prezenţa regelui.
Indiferent de semnificaţia exactă a poziţiei, este evident că era importantă la curtea regelui
însuşi.
CAPITOLUL IV
Statuia din valea Dura

Chipul lui Nebucadneţar
Împăratul Nebucadneţar a făcut un chip de aur, înalt de şaizeci de coţi şi lat de şase
coţi. L-a ridicat în valea Dura, în ţinutul Babilonului (Daniel 3:1).
În victorioasa sa campanie împotriva Egiptului, fără îndoială, Nebucadneţar văzuse
colosala statuie a lui Rameses cel Mare, iar la întoarcere în Babilon, a purces să ridice o
imagine gigantică de aur. Regii asirieni adesea ridicau statui ale lor înşişi în oraşele cuceri-
te şi uneori s-a crezut că statuia lui Nebucadneţar îl reprezenta pe el. Dar remarca ulterioa-
ră a regelui din versetul 14 oarecum slăbeşte această idee, fiind mult mai probabil că era o
statuie închinată vreunei zeităţi false. Cuvântul întrebuinţat exclude ideea unui simplu
obelisc, fiind, indiscutabil, chipul vreunei fiinţe – fie omeneşti, fie supranaturale.
Statuia era de nouăzeci de picioare înălţime (1 picior = 0,3048 m; înălţimea cuprindea şi
postamentul pe care era clădită statuia) şi nouă picioare lăţime şi se spune că era din aur curat.
Ţinând cont de cantitatea imensă de aur ce se cerea pentru o asemenea construcţie, s-a sugerat
că statuia nu era complet din aur, ci, pur şi simplu, din lemn sau din bronz, doar fiind poleită
cu aur. Pe de altă parte, nu se pune problema că rezervele de metale preţioase ale regelui nu ar
fi fost suficiente, pentru a ridica o statuie din ar curat, dacă aceasta i-ar fi fost dorinţa.
Chipul a fost aşezat în valea Dura. Locul precis al lui Dura nu se poate stabili cu certi-
tudine. Schrader afirmă că erau mai multe localităţi în Babilonia cu acest nume, iar
Delitzsch citează o inscripţie care menţionează trei asemenea localităţi. În explorărilor
sale, Oppert a descoperit un mic afluent al fluviului Eufrat, numit Dura, în apropierea căru-
ia era o movilă, numită El-Mokhatta, fiind alcătuită dintr-o uriaşă construcţie dreptunghiu-
lară de cărămidă, cu suprafaţa de patruzeci şi cinci de picioare şi douăzeci de picioare
înălţime, despre care el credea că forma postamentul unui chip uriaş. Dacă aceasta era
locaţia statuii lui Nebucadneţar sau nu, este cu neputinţă de a şti.
Somaţia
Împăratul Nebucadneţar a poruncit să cheme pe dregători, pe îngrijitori şi pe cârmu-
itori, pe judecătorii cei mari, pe vistiernici, pe legiuitori, pe judecători, şi pe toate căpete-
niile ţinuturilor, ca să vină la sfinţirea chipului pe care-l înălţase împăratul Nebucadneţar.
Atunci dregătorii, îngrijitorii şi cârmuitorii, judecătorii cei mari, vistiernicii, legiuitorii,
judecătorii, şi toate căpeteniile ţinuturilor, s-au strâns la sfinţirea chipului pe care-l înăl-
ţase împăratul Nebucadneţar. S-au aşezat înaintea chipului pe care-l înălţase
Nebucadneţar (Daniel 3:2, 3).
42
Statuia din valea Dura 43
Odată construită statuia, regele i-a chemat pe toţi slujbaşii principali de stat la serviciul
dedicării ei. Keil descrie diversele clase, în felul următor: „(1) administratorii Khshatrei,
reprezentanţii principali ai regelui în provincii, (2) responsabilii militari ai provinciilor, (3)
preşedinţii guvernului civil, (4) judecării şefi, (5) superintendenţii trezoreriei publice, (6)
avocaţii, (7) judecătorii. În fine, toţi guvernatorii provinciilor, prefecţii, care erau subordo-
naţi guvernatorului principal”. Ca atare, toate aceste autorităţi s-au adunat, supuşi, la Dura
pentru dedicarea statuii. Daniel, care era şeful prefecţilor, se pare că nu era prezent, proba-
bil fiind într-o misiune de stat. Cum arată versetele următoare, s-au adunat şi mulţimi mari
de toate naţionalităţile pentru această ceremonie, întreaga câmpie fiind plină de culoare şi
pompă mare.
Chemarea la închinare
Iar un crainic a strigat cu glas tare: ,,Iată ce vi se porunceşte, popoare, neamuri,
oameni de toate limbile! În clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alău-
tei, psaltirii, cimpoiului, şi a tot felul de instrumente de muzică, să vă aruncaţi cu faţa la
pământ şi să vă închinaţi chipului de aur pe care l-a înălţat împăratul Nebucadneţar.
Oricine nu se va arunca cu faţa la pământ şi nu se va închina va fi aruncat chiar în clipa
aceea în mijlocul unui cuptor aprins”. De aceea, în clipa când au auzit toate popoarele
sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii şi a tot felul de instrumente muzica-
le, toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile s-au aruncat cu faţa la pământ şi
s-au închinat chipului de aur pe care-l înălţase împăratul Nebucadneţar (Daniel 3:4-7).
Când au fost toţi adunaţi, crainicul a proclamat cu voce tare termenii poruncii regale.
Probabil oameni aparţinători la multe rase şi limbi formau acea vastă mulţime, iar crainicul
li s-a adresat, cu cuvintele: „naţiuni, triburi şi limbi”. La auzul sunetului trâmbiţei, întreaga
adunare trebuiau să se arunce cu faţa la pământ, închinându-se înaintea statuii de aur.
Trâmbiţa şi cavalul (instrumente de suflat), lira, alăuta şi psaltirea (instrumente cu coarde),
cimpoiul şi alte instrumente muzicale de tot felul urmau să se combine într-un sunet puter-
nic, formând o armonie calculată pentru a induce un spirit de omagiu în rândurile închină-
torilor. Dar era o încercare de a obţine o recunoaştere din partea unor popoare captive sau
înfrânte a superiorităţii zeului lui Nebucadneţar (care-i dăduse biruinţa), faţă de zeii lor
proprii (ce nu putuseră să-i izbăvească).
Toţi cei care, la sunetul muzicii, nu se plecau să se închine chipului de aur, erau ame-
ninţaţi cu o groaznică şi imediată moarte, fiind arşi în marele cuptor. Astfel, mândria crun-
tului autocrat nu tolera niciun fel de opoziţie; nu numai că refuzul de a se închina era un
afront adus demnităţii regelui şi zeului său, dar era considerat o reacţie împotriva unificării
imperiului, afectând centralizarea închinării. Prin urmare, „în aceeaşi oră” urma să se abată
pedeapsa peste oricine îndrăznea să nesocotească decretul regal. Nu era prevăzută nicio
amânare în vederea unei judecăţi sau examinări: despotismul îşi spunea cuvântul şi nu
suferea nicio amânare.
Cruzimea ameninţării cu pedeapsa nu era fără precedent (vezi Ier. 29:12), ci era în
deplină conformitate cu caracterul asirienilor şi babilonienilor. Incinerarea era o practică
comună printre acadieni, fiind adoptată mai târziu de babilonieni şi se prea poate ca acest
cuptor aprins de foc, în care urmau să fie aruncaţi cei ce încălcau porunca, era folosit, de
obicei, pentru incinerarea morţilor.
Denunţul
Cu prilejul acesta şi în aceeaşi vreme, câţiva caldei s-au apropiat şi au pârât pe iudei.
Ei au luat cuvântul şi au zis împăratului Nebucadneţar: ,,Să trăieşti veşnic împărate! Ai
dat o poruncă, după care toţi cei ce vor auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei,
psaltirii, cimpoiului şi a tot felul de instrumente de muzică, vor trebui să se arunce cu faţa
la pământ şi să se închine chipului de aur; şi după care, oricine nu se va arunca cu faţa la
pământ şi nu se va închina, va fi aruncat în mijlocul unui cuptor aprins. Dar, sunt nişte
iudei, cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, şi anume Şadrac, Meşac şi
Abed-Nego, oameni care nu ţin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor
tăi şi nu se închină chipului de aur pe care l-ai înălţat tu!” (Daniel 3:8-12).
În ciuda groaznicei alternative cu care era confruntaţi, cei trei prieteni ai lui Daniel,
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego s-au dat înapoi, hotărâţi să nu se închine chipului de aur.
(Cum s-a amintit deja, Daniel era, probabil, plecat într-o misiune. Căci dacă nu ar fi fost
plecat, este absolut sigur că s-ar fi alăturat prietenilor săi, opunându-se acestei forme de
idolatrie cu forţa.) Iată, avem aici un curaj de cea mai înaltă clasă, întrucât nu puteau con-
templa decât o moarte îngrozitoare în urma protestului lor. Cu toate acestea, ei erau pregă-
tiţi să înfrunte chiar moartea, în loc să-L necinstească pe Dumnezeul lor. Una din cele mai
mari lipsuri, în zilele în care trăim de compromisuri şi nepăsare latitudinară este curajul de
a adopta o poziţie fermă pentru Dumnezeu, împotriva răului. Mulţi creştini umblă mână în
mână cu lumea, fiind pregătiţi să sacrifice orice principiul pe altarul împlinirii dorinţelor
materialiste. Mulţi genunchi se apleacă, fără să se gândească o clipă, la corespondentul
chipului de aur de astăzi!
Acţiunea curajoasă a tinerilor evrei le-a oferit duşmanilor prilejul de mult aşteptat, lor
care erau atât de geloşi pentru înaltele onoruri de care fuseseră copleşiţi captivii evrei. Prin
urmare, imediat caldeii i-au raportat regelui infracţiunea. Faptul că acţiunea lor a fost per-
cepută ca maliţioasă este evident din expresia folosită (cuvântul tradus prin „i-au acuzat”
înseamnă, de fapt, „au mâncat bucăţile” – o expresie folosită şi la Daniel 6:24 şi Iov 19:22
ce indică, evident, o ponegrire plină de maliţie), şi, judecând după maniera în care au pre-
zentat-o, o ofensă adusă regelui. Ei i-au acuzat pe evrei (1) de desconsideraţie faţă de rege,
(2) de a fi refuzat să slujească zeilor regelui şi (3) de a fi refuzat să se închine chipului de aur
– o abordare menită să provoace în mod sigur furia maximă a regelui.
A doua şansă
Atunci Nebucadneţar, mâniat şi plin de urgie, a dat poruncă să aducă pe Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego. Şi oamenii aceştia au fost aduşi îndată înaintea împăratului.
Nebucadneţar a luat cuvântul, şi le-a zis: ,,Înadins, oare, Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, nu
slujiţi voi dumnezeilor mei şi nu vă închinaţi chipului de aur, pe care l-am înălţat? Acum fiţi
gata, şi în clipa când veţi auzi sunetul trâmbiţei, cavalului, chitarei, alăutei, psaltirii, cim-
poiului şi a tot felul de instrumente, să vă aruncaţi cu faţa la pământ şi să vă închinaţi chi-
pului pe care l-am făcut; dacă nu vă veţi închina lui, veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul

unui cuptor aprins! Şi care este dumnezeul acela, care vă va scoate din mâna mea?”
(Daniel 3:13-15)
Furia regelui, aprinsă de-a binelea de ceea ce a considera el a fi un afront la adresa pro-
priei sale demnităţi şi a zeului căruia îi slujea, Nebucadneţar a poruncit să-i fie aduşi iudeii
înaintea sa. De parcă nu şi-ar fi putut închipui că oamenii pe care îi onorase cu doar puţin
timp în urmă pot să-şi manifeste atâta neloialitate şi ingratitudine şi simţindu-se obligat să
presupună o greşală din partea sa, regele i-a rugat, din nou, să-i spună limpede că intenţio-
nau să nu slujească zeului său, nici să se închine chipului de aur. Presupunând, în mod clar,
că n-ar fi posibil ca ei să-şi exprime deliberat intenţia de a-l sfida sau de a-l insulta pe zeul
lui, monarhul a binevoit să le acorde a doua şansă – un locus poenitentiae – infractorilor.
Să cânte muzica din nou (de bună seamă, special pentru iudei, iar nu parte dintr-o repetiţie
zilnică), şi tinerilor să li se ofere o nouă şansă de a aduce omagiu chipului de aur, reabilitân-
du-se, astfel, în ochii împăratului. Dacă procedau aşa, ofensa lor avea să fie uitată, totul
fiind ca mai-nainte.
Însă dacă refuzau să beneficieze de clemenţa acordată, refuzând să se închine chipului,
regele a declarat că ei trebuie aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. În cazul acesta, nu mai
era nicio posibilitate de scăpare. „Cine este Dumnezeul care vă va izbăvi din mâinile
mele?” a întrebat Nebucadneţar, pe un ton de sfidare şi lipsit de cucernicie. Cuvintele amin-
tesc de cele ale lui Rab-şake dintr-o perioadă anterioară, când acesta ridiculizase posibilita-
tea ca Ierusalimul să fie salvat de Iehova (Isaia 36:18-20), şi manifestase tot atâta lipsă de
apreciere pentru puterea lui Dumnezeu şi grija Sa pentru poporul Său.
Încredere în Dumnezeu
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au răspuns împăratului Nebucadneţar: ,,Noi n-avem
nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. Iată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate
să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate. Şi chiar de nu ne va
scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului
de aur, pe care l-ai înălţat!” (Daniel 3:16-18).
Cei trei evrei nu au făcut nicio încercare de a se scuza, nici nu au profitat de noua opor-
tunitate de ascultare pe care le-a oferit-o regele. Nu se punea deloc problema de cooperare.
Ca slujitori ai Dumnezeului celui adevărat, nu le era disponibil decât un singur curs de acţi-
une, şi n-au vrut să ia în considere un altul.
Atitudinea lor de curaj liniştit şi demn nu poate să nu poate să nu-l impresioneze până
şi pe cel mai ocazional cititor. „Cine este Dumnezeul care vă va scăpa din mâinile mele?” a
întrebat regele, dar ei au declarat că nu e nevoie să răspundă la această întrebare. Dacă va fi
să fie aruncaţi în cuptorul aprins, cum fuseseră ameninţaţi, Dumnezeul pe care-l slujeau era
în stare să-i scape, atât din foc, cât şi din mâna regelui, dacă dorea acest lucru. Credinţa lor
nu punea întrebări, căci Dumnezeul lor era atotputernic. Flăcările şi regii nu însemnau
nimic pentru El. Da, El era în stare să-i scape.
Însă, cu o admirabilă reţinere, ei au recunoscut că El s-ar putea să nu găsească de cuvi-
inţă să intervină. Dar şi dacă nu intervenea. ei au precizat că, în niciun caz nu erau pregătiţi
să se compromită. Ei nu-i vor sluji pe zeii lui Nebucadneţar, nici nu se vor închina chipului
pe care-l ridicase el. În atitudinea lor nu era nicio aroganţă sau impertinenţă, ci, pur şi sim-
plu, o hotărâre de neclintit să facă ceea ce ştiau că e bine. Nimic nu le va zdruncina loialita-
te lor faţă de Iehova!
În aceste zile în care domină compromisul acomodant şi ezitarea laşă, curajul moral şi
scopul inflexibil al lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego ar putea servi ca model pentru copiii
lui Dumnezeu. În supunerea lor faţă de El, ei au fost gata să plătească chiar preţul suprem,
însăşi viaţa lor. Loialitatea faţă de Dumnezeu este de o importanţă mult mai mare decât
viaţa – şi, desigur, mai mult decât un simplu avantaj vremelnic. Şi totuşi, câţi copii ai
Domnului nu sacrifică principii şi fidelitate, de dragul a ceea ce este doar trecător! S-ar
putea ca, aidoma cazului celor trei tineri evrei, refuzul de a ne conforma la modelul lumii
va presupune necazuri şi pierderi. Cu mult, însă, mai bine pierderea lucrurilor, ceea ce are
importanţă eternă! Este adevărat că Dumnezeu s-ar putea să nu găsească de cuviinţă să ne
scape de încercările ce ne ameninţă, dacă ne vom menţine loialitatea faţă de El; dar perse-
cuţiile lumii când suntem în compania lui Cristos sunt preferabile unei vieţi de tihnă şi
confort, însă fără El.
Monarhul mânios
La auzul acestor cuvinte, Nebucadneţar s-a umplut de mânie, şi şi-a schimbat faţa,
întorcându-şi privirile împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. A luat din nou cuvântul
şi a poruncit să încălzească de şapte ori mai mult cuptorul, de cum se cădea să-l încălzeas-
că. Apoi a poruncit unora din cei mai voinici ostaşi din oştirea lui să lege pe Şadrac, Meşac
şi Abed-Nego, şi să-i arunce în cuptorul aprins. Oamenii aceştia au fost legaţi cu ismenele,
cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor, şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins.
Fiindcă porunca împăratului era aspră şi cuptorul era neobişnuit de încălzit, flacăra a
ucis pe toţi oamenii, care aruncaseră în el pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Dar aceşti trei
oameni: Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, au căzut legaţi în mijlocul cuptorului aprins (Daniel
3:19-23).
Fidelitatea neclintită faţă de Dumnezeul lor şi refuzul categoric de a se pleca în faţa
zeilor sau chipului monarhului, demonstrate de tinerii aceştia, l-au aprins de mânie pe
monarh. Mândria şi pasiunea sa nu admiteau nicio opoziţie şi, în furia sa, el a poruncit că
fie încins cuptorul de şapte ori de cât era de obicei. O adăugire apocrifă, atribuită lui
Teodotion, spune că slujitorii au fost instruiţi să arunce în foc petrol, câlţi şi ale substanţe
inflamante, până ce flăcările s-au ridicat patruzeci de cubiţi în aer (1 cubit=45 cm), dar asta
e, probabil, o exagerare.
Cei trei tineri, îmbrăcaţi complet, au fost mai întâi legaţi de câţiva dintre cei mai puter-
nici bărbaţi din armata regelui, şi apoi aruncaţi în cuptorul aprins. Montomery sugerează că
acest cuptor era similar cuptorului obişnuit de var, cu o gură de aer perpendicular, sus, şi cu
alimentarea cu var în partea de jos, ceea ce sună foarte verosimil. Este clar că ei au fost
aruncaţi în partea de sus, şi versetul 26 sugerează acest lucru, şi că au ieşit singuri, neajutaţi
de nimeni, mai târziu....
Atât de intensă a fost căldura cuptorului, încât oamenii puternici care-i aruncaseră pe
cei trei tineri în cuptor au fost ei înşişi ucişi de căldura ce emana din cuptor. Chiar moartea

pregătită pentru acuzaţi a fost însă partea călăilor.
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au căzut legaţi în mijlocul cuptorului încins, iar
Nebucadneţar s-a uitat să vadă sfârşitul celor ce îndrăzniseră să se opună voii sale. În pofida
încrederii lor în Dumnezeu, aparent, El îi lăsase în voia sorţii lor. El nu izbăveşte întotdeau-
na de foc. „Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Cristos Isus vor fi prigoniţi”, scria
apostolul Pavel, mai târziu (2 Tim. 3:12). Că El putea să-i izbăvească pe oamenii Săi de
orice încercare nu este pus la îndoială, dar nu acesta e cursul pe care Dumnezeu îl urmează
întotdeauna. Uneori este necesar pentru încercarea credinţei, ba chiar pentru glorificarea Sa
proprie ca uneori credinciosul să experimenteze încercările de foc ale acestei vieţi. Dar
chiar dacă creştinul se găseşte aruncat în flăcări, fără niciun mijloc evident de izbăvire, el
încă se poate bizui implicit pe Dumnezeul lui, ştiind că Cel Atotputernic a îngăduit expe-
rienţa în înţelepciunea Sa şi pentru binecuvântarea copilului Său.
Patru în mijlocul focului

Atunci împăratul Nebucadneţar s-a înspăimântat, şi s-a sculat repede. A luat cuvântul,
şi a zis sfetnicilor săi: ,,N-am aruncat noi în mijlocul focului trei oameni legaţi?” Ei au
răspuns împăratului: ,,Negreşit, împărate!” El a luat iarăşi cuvântul şi a zis: ,,Ei bine, eu
văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului, şi nevătămaţi; şi chipul celui de al
patrulea seamănă cu al unui fiu de dumnezei!” (Daniel 3:24-25).
Privind aşa, regele a fost deodată plin de uimire. Nu-i venea să creadă ce vedea. În mij-
locul focului ce ardea cu urgie, oameni se plimbau de colo, colo, nevătămaţi de flăcări şi,
după câte se pare, complet absenţi la înfiorătoarele împrejurimi. Trei bărbaţi legaţi fedeleş
fuseseră aruncaţi în cuptor, dar acum erau patru, nelegaţi, umblând liberi!
Nu e de mirare că Nebucadneţar s-a întors către slujitorii săi, ca şi când, nevenindu-i
să-şi creadă ochilor, căuta confirmare de la ei că numai trei oameni a aruncat în foc. Apoi a
revelat ceea ce văzuse – că oamenii ce fuseseră legaţi erau acum dezlegaţi şi vii, şi că
umblau prin flăcări în compania celui de-al patrulea, a cărui înfăţişare era ca a unui fiu de
dumnezei. Septuaginta adaugă că oamenii cântau laude, în timp ce Ieronim inserează aici
„Cântarea Celor Trei”, dar asta e, evident, de natură apocrifă, aşa încât poate fi ignorată
(vezi Apendixul I).
Un lucru se părea perfect limpede: dacă Dumnezeu nu-i izbăvise pe slujitorii Săi de
foc, cel puţin, îi izbăvise în foc! Din pricina lor, El suspendase intenţionat legile Sale natu-
rale şi oprise procesele normale ale naturii. Dar El Se dusese şi mai departe, în ceasul încer-
cării copiilor Săi, Cel Etern coborâse pe pământ ca să fie alături de ei, în flăcări. „Când vei
merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde”, le făgăduise Iehova poporului Lui
celui străvechi (Isa. 43:2), şi cuvintele au fost literalmente împlinite în experienţa lui
Şadrac, Meşac şi Abed-Nego.
Cum s-a uitat Nebucadneţar la uimitorul spectacol, el a văzut în a patra persoană pe
Unul, a cărui comportare era, în mod clar, supranaturală. Ca politeist, el a descris această
Persoană ca pe un fiu al zeilor, deşi mai târziu L-a recunoscut ca pe un înger al lui Dumnezeu
(versetul 28). În cel privea pe regele păgân, el era mulţumit că zeii îi salvase pe tineri de
flăcări şi că o oarecare fiinţă cerească umbla acum împreună cu ei. În cazul acesta, el trebu-
ie să fi tras concluzia că propria sa acţiune, în condamnarea lor la o moarte atât de oribilă,
fusese, evident, dezaprobată de zei şi este probabil că mintea regelui era ocupată într-o
mare măsură cu chestiunea unor posibile consecinţe pentru acţiunea sa despotică.
Dar nu un înger avusese părtăşie cu cei trei tineri în ziua aceea însă. Nu există nici o
îndoială că aceasta era una din arătările teofanice ale Fiului lui Dumnezeu, la care sunt
multe aluzii în Vechiul Testament.
Mulţi creştini obosiţi pot deriva tărie de pe urma incidentului. În lume, necazurile vor fi
experienţa lui inevitabilă. Încercările, într-adevăr, pot uneori să implice foc şi flacără. Dar
credinciosul nu umblă niciodată singur, chiar atunci când cărarea sa trece prin foc.
Dumnezeu umblă împreună cu copiii Săi care trec prin suferinţă, iar focul nu-i înspăimân-
tă, când sunt conştienţi de prezenţa Sa.
Teferi
Apoi Nebucadneţar s-a apropiat de gura cuptorului aprins, şi, luând cuvântul, a zis:
,,Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, slujitorii Dumnezeului celui Prea Înalt, ieşiţi afară şi veniţi
încoace!” Şi Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit din mijlocul focului. Dregătorii, îngriji-
torii, cârmuitorii, şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul n-avusese nicio
putere asupra trupului acestor oameni, că nici perii capului lor nu se pârliseră, hainele le
rămăseseră neschimbate, şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei (Daniel 3:26-27).
Năucit, regele s-a apropiat de uşa de jos a cuptorului şi i-a chemat pe cei trei iudei,
rugându-i pe iasă din foc, în prezenţa sa. Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ascultat, ieşind
din cuptor, iar satrapii, prefecţii, guvernatorii şi vizierii s-au adunat în jurul lor, ca să se
convingă de faptul că ceea ce vedeau era adevărat. Era foarte clar că focul nu-i vătămase
deloc pe cei trei bărbaţi. Hainele lor nu fusese atinse, părul lor nu fusese pârlit de flăcări,
nefiind nici măcar miros de foc pe ei. Păstrarea loc neatinsă de incendiu era, pur şi simplu,
miraculoasă, de aceea, nu ne miră faptul că regele şi curtenii lui au fost uluiţi. Preoţii lui
Apolo au pretins că pot umbla pe cărbuni aprinşi de foc, fără să fie vătămaţi, iar Virgil
spune:
„O, Febus. păstrătorul pădurilor lui Socrate,

Şi-al dealurilor umbrite; un zeu deasupra zeilor,
Căruia indigenii îi aduc ritualuri divine,
Arzând întregi poiene sfârâinde de pini sfinţiţi:
Umblă prin foc în onoarea numelui tău,
Nevătămat, nepârlit şi eliberat de flacără”.
În cazul preoţilor lui Apolo, miraculosul nu era chiar atât de aparent, când Varro a dez-
văluit că ei şi-au uns picioarele cu un unguient, care i-a salvat de ardere, dar în cazul păstră-
rii iudeilor, nu a fost nicio îndoială în ce priveşte caracterul supranatural al salvării lor.
În faţa unui asemenea miracol evident, Nebucadneţar nu mai era preocupat de chipul
său şi de închinarea la el. Aceşti oameni au dovedit că Dumnezeul la Care se închinau era
singurul atotputernic, nimic nefiind mai presus de puterea Sa. Ei erau slujitorii Dumnezeului

Celui Preaînalt, iar nu zeitatea falsă dintr-un panteon păgân ca cea de lângă el. Dacă
Nebucadneţar şi-a dat seama că aici era un Dumnezeu ale Cărui puteri le întreceau pe ori-
care ce le cunoscuse el înainte este îndoielnic. Chiar şi titlul pe care I l-a acordat –
„Dumnezeul Cel Preaînalt” – era, probabil, doar un indiciu al faptului că aprecia suprema-
ţia acestui Dumnezeu mai presus de toate celelalte zeităţi.
Decretul
Nebucadneţar a luat cuvântul, şi a zis: ,,Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac,
Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii Săi care s-au
încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât
să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor! Iată acum porunca pe
care o dau: orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi rău de Dumnezeul
lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un mor-
man de murdării, pentru că... nu este niciun alt dumnezeu, care să poată izbăvi ca El”.
După aceea, împăratul a înălţat pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego la mare cinste, în ţinutul
Babilonului (Daniel 3:28-30).
De-acum fiind perfect convins de măreaţa putere a lui Iehova şi, pare-se, preocupat de
faptul că s-ar putea să urmeze repercusiuni de pe urma felului în care i-a tratat pe slujitorii
lui Iehova, Nebucadneţar şi-a dat toate străduinţele să ispăşească pentru ceea ce considera
el ofensa adusă Dumnezeului lor. Fără rezerve, I-a atribuit binecuvântare Dumnezeului
acestor tineri iudei, recunoscând că El Îşi trimisese îngerul Său să-i scape. A admis cu fran-
cheţe că Şadrac, Meşac şi Aded-Nego îşi puseseră încrederea în Dumnezeu şi, cu credinţă
nealterată, îndrăzniseră să frustreze cuvântul regelui. Mai degrabă decât să slujească sau să
se închine oricărui alt dumnezeu decât lui Iehova, ei îşi periclitaseră de bună voie trupurile
şi vieţile, regele recunoscând, fără rezerve, aceasta.
În cea mai bună tradiţie a stilului oriental, el a emis un decret, ameninţând cu cele mai
înfricoşătoare pedepse pe oricine îndrăznea să rostească vreun cuvânt împotriva
Dumnezeului lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Ofensatorul urma să sufere pedeapsa diho-
tomiei, sau dezmembrării, iar casa lui să fie transformată într-o tavernă – o formă obişnuită
de răzbunare practicată asupra criminalilor. Faptul că, nu cu mult înainte, el îi ameninţase
cu moartea pe toţi cei care refuzau să se închine chipului de aur pe care-l făcuse nu pare să
fi creat vreun sentiment de inconsecvenţă, subliniind, în acest fel, caracterul autocrat şi
nerezonabil al regelui.
În urma descoperirii visului de către Daniel, regele declarase că Dumnezeul lui Daniel
e „Dumnezeul dumnezeilor” (2:47), acum el recunoscând, din nou, unicitatea lui
Dumnezeu.
În acelaşi timp, monarhul i-a repus pe cei trei iudei în funcţiile avute anterior, copleşin-
du-i cu onoruri suplimentare. Cel care caută să-l onoreze pe Dumnezeu nu este lăsat nicio-
dată nerăsplătit, iar Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au dovedit că drumul loialităţii faţă de
Dumnezeu aduce răsplată chiar şi în lucrurile materiale. Pentru creştin, recompensa este în
moneda altui tărâm, dar răsplata ascultării nu este cu nimic mai sigură.
CAPITOLUL V
Vedenia copacului
Proclamaţia regală
Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile,
care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut sem-
nele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt faţă de mine. Cât de mari
sunt semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie
veşnică şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam! (Daniel 4:1-3).
Primele trei versete ale capitolului 4 formează prologul unei proclamaţii regale în
care Nebucadneţar relatează experienţa sa personală în mâna lui Dumnezeu. În aranjarea
masoretică a limbii ebraice, aceste versete constituie încheierea capitolului precedent,
dând de înţeles, ca să-l cităm pe Murphy, „că ele descriu sentimentele avute de rege cu
prilejul izbăvirii celor trei slujitori credincioşi ai Domnului”. Dar asta nu se poate susţine,
având în vedere versetele 28 şi 29 din capitolul 3, iar frazeologia corespunde mai mult
contextului proclamaţiei regale din capitolul 4.
Proclamaţia a fost adresată „tuturor popoarelor, naţiunilor şi limbilor care locuiesc pe
tot pământul”, indicând o arie mult mai largă decât limitele în care se întindea suveranita-
tea lui Nebucadneţar. Unul din titlurile pe care şi le-au asumat suveranii asirieni şi babilo-
niei a fost „regele a patru sferturi din pământ”, iar limbajul lui Nebucadneţar nu era cu
nimic mai hiperbolic decât aceasta. Pe vremea aceea, „tot pământul” nu avea conotaţia pe
care i-am atribui-o astăzi, cuprinzând cu puţin mai mult decât s-ar înţelege astăzi prin
vestul Asiei – care era, în mare, sub suveranitate babiloneană. Pe de altă parte, se cade să
menţionăm că, în tălmăcirea visului regelui, Daniel îi spusese deja lui Nebucadneţar că
Dumnezeu îl făcuse suveran peste toate (2:38).
Salutul să aveţi multă pace!, aşa cum l-a folosit Nebucadneţar, a fost repetat la o dată
ulterioară de Darius în cadrul altui decret (6:25) şi era o formulă obişnuită în epistole,
constituind forma uzuală de salut între două părţi când se întâlneau. Apare iarăşi în Noul
Testament (a se compara cu 1 Petru 1:2), dar acum se foloseşte tot mai puţin. Cuvântul
şalom (pace) a dat naştere, desigur, la respectabilul salaam. Folosirea generală a cuvântu-
lui a fost, probabil, un indiciu al nevoii, conştiente sau inconştiente, de restaurare a păcii
ce-i fusese răpită omului prin căderea sa, pe care Domnul nostru a restaurat-o prin jertfa
Sa de la Calvar.
Regele a citat ca motiv al proclamaţiei faptul că se cuvenea să declare supuşilor săi
semnele atotputerniciei Divine în legătură cu propriile sale experienţe primite din mâna
lui Dumnezeu, la care s-a referit el, ca „Dumnezeul cel Preaînalt”.
Contemplând măreţia lui Dumnezeu exprimată prin semnele supranaturale şi inter-
venţiile Sale miraculoase sau minunile Sale – ceea ce un altul a descris drept „dovezile
semnificative şi surprinzătoare ale puterii Sale” – regele a fost forţat să declare că împără-
ţia lui Dumnezeu este o împărăţie veşnică şi că stăpânirea Lui se întinde de-a lungul tutu-
50
Vedenia copacului 65
ror generaţiilor, respectiv, cât va dăinui timpul (cf. Psalmul 145:13). Domnia Divină nu a
fost niciodată abrogată sau anulată şi, în pofida revoltei omului împotriva autorităţii ceru-
rilor, guvernul acela va dăinui la nesfârşit. În pofida tuturor scenariilor schimbătoare ale
timpului şi raţiunii, cel Atotputernic rămâne suprem. Voia Sa este imuabilă, iar planurile
Sale neschimbătoare. Lecţia pe care şi-o însuşise regele este una care poate fi învăţată de
mulţi credincioşi din epoca actuală, căci în cunoaşterea supremaţiei Celui Etern şi în
caracterul neschimbat al domniei Sale, este statornicie şi încredere, odihnă şi asigurare.
Odihnă tulburată
Eu, Nebucadneţar, trăiam liniştit în casa mea şi fericit în palatul meu. Am visat un vis,
care m-a înspăimântat; gândurile de care eram urmărit în patul meu şi vedeniile duhului
meu mă umpleau de groază. Am poruncit atunci să aducă înaintea mea pe toţi înţelepţii
Babilonului, ca să-mi tâlcuiască visul. Îndată au venit vrăjitorii, cititorii în stele, caldeii
şi ghicitorii. Le-am spus visul, şi nu mi l-au putut tâlcui (Daniel 4:4-7).
În continuare, regele a descris împrejurările în care a luat naştere proclamaţia sa. El trăia
liniştit şi fericit în palatul său. Bucurându-se de odihnă faţă de războaie şi lupte, totul era
paşnic. El „înflorea” (sau era „verde” – este imaginea unui pom luxuriant) în palatul său.
În timp ce se bucura el de această odihnă, i-a venit un vis, care l-a umplut de teamă.
Închipuiri (singura dată când se folosit acest cuvânt, în original, în Vechiul Testament) şi
vedeniile care i-au trecut prin minte i-au tulburat mintea, perturbând-o.
Ca într-o ocazie prealabilă (Daniel 2:2), Nebucadneţar i-a chemat pe toţi înţelepţii
Babilonului şi, după ce le-a povestit visul, le-a cerut să i-l tălmăcească. De data aceasta, ei
nu au trebuit să încerce să afle detaliile, nici să refacă o vedenie uitată, întrucât toate amă-
nuntele le-au fost oferite chiar de către rege. Dar cărturarii, magii, caldeii şi astrologii s-au
dovedit complet neputincioşi de a da interpretarea ce exista în cazul imaginii compuse din
visul lui.
Înfăţişarea lui Daniel
La urmă de tot, s-a înfăţişat înaintea mea Daniel, numit Beltşaţar, după numele dum-
nezeului meu, şi care are în el duhul dumnezeilor celor sfinţi. I-am spus visul, şi am zis:
,,Beltşaţare, căpetenia vrăjitorilor, ştiu că ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi şi că pentru
tine nicio taină nu este grea; deci tâlcuieşte-mi vedeniile pe care le-am avut în vis (Daniel
4:8-9).
Nu se ştie de ce, Daniel nu fusese chemat împreună cu ceilalţi tineri evrei, el era şeful
lor (versetul 9) şi cu câţiva ani mai înainte îi descoperise atât de minunat sensul visului lui
Nebucadneţar despre puterile Neamurilor. I s-a arătat clar monarhului că inteligenţa ome-
nească şi perspicacitatea nu puteau să-i ofere o rezolvare a problemei, dar când toţi înţe-
lepţii mărturisească neputinţa lor de a tălmăci visul, Daniel s-a înfăţişat înaintea regelui.
Nebucadneţar i-a repetat detaliile visului şi l-a rugat să-i dea tălmăcirea.
Deşi Nebucadneţar recunoscuse anterior supremaţia Dumnezeului lui Daniel (2:47),
el s-a referit la Daniel şi cu numele său păgân de Belteşaţar, cu care îl botezase, şi a decla-
rat că duhul dumnezeilor sfinţi era în el – indicând clar prin aceasta că părerile sale polite-
iste nu suferiseră nicio modificare. Pe de altă parte, el a recunoscut sincer că nicio taină
nu-l va pune în încurcătură pe profet, exprimându-şi clar încrederea sa deplină în capaci-
tatea de a-i oferi răspunsul regelui.
Copacul
Iată vedeniile care mi-au trecut prin cap, când eram în pat. Mă uitam, şi iată că în
mijlocul pământului era un copac foarte înalt. Copacul acesta s-a făcut mare şi puternic,
vârful lui se înălţa până la ceruri, şi se vedea de la marginile întregului pământ. Frunza
lui era frumoasă, şi avea roade multe; în el se găsea hrană pentru toţi; fiarele câmpului se
adăposteau supt umbra lui, păsările cerului îşi făceau cuibul în ramurile lui, şi orice făp-
tură vie se hrănea din el (Daniel 4:10-12).
În vedeniile sale de noapte, regele a văzut un copac mare, ocupând un loc, evident,
mare, în centru, care a crescut la înălţime şi tărie, până a ajuns la cer, putând fi văzul din
orice colţ al pământului. Frumos era frunzişul său, fiind încărcat de roadă, asigurând hrana
tuturor. Adăpostea fiarele câmpului, iar ramurile sale asigurau un cămin pentru păsările
văzduhului. La înfăţişare şi mărime, semăna cu un smochin indian.
Scriptura deseori foloseşte tipul unui copac sau plante, ca reprezentând bărbaţi şi Keil
crede că acest pom măreţ „este un simbol uşor de recunoscut al unui conducător mondial,
a cărui putere se întinde peste tot pământul”. Imperiul lui Nebucadneţar se dezvoltase
rapid ca întindere şi putere şi asigurase protecţie şi avantaje, nu numai supuşilor săi, dar şi
regatelor învecinate. Regele, fără îndoială, suspectase că este vorba despre el însuşi sau
despre imperiul său, în cadrul vedeniei pe care o văzuse. Este semnificativ că într-una din
inscripţii el spune despre Babilon: „Sub umbra-i veşnică am adunat toţi oamenii în pace.
Vaste grămezi de grâne am adunat, fără măsură, înăuntrul ei”.
Figura folosită nu era una neobişnuită pentru o naţiune sau un conducător. De pildă,
Ezechiel s-a referit la Egipt ca la un cedru mândru, roditor, care asigura adăpost pentru
toate păsările (Ez. 17:22-24) şi la Asiria ca un cedru din Liban, înălţându-se până în nori şi
dând adăpost fiarelor şi păsărilor (Eze. 31:3-9). Herodot a relatat un vis al lui Xerxes, când
se pregătea pentru expediţia sa împotriva Greciei, ce fusese încoronat cu măslini, ale cărui
ramuri au umplut tot pământul, până ce coroana a dispărut dintr-odată, iar domnia sa uni-
versală a luat sfârşit. Astyages din Media de asemenea a visat despre o viţă care a crescut
din pântecele fiicei sale, Mandane, ce a început să se întindă peste toată Asia, viţa fiind
figura expresivă a încă viitorului Cirus.
Judecata ameninţătoare
În vedeniile care-mi treceau prin cap, în patul meu, mă uitam, şi iată că s-a pogorât
din ceruri un străjer sfânt. El a strigat cu putere şi a vorbit aşa: ,,Tăiaţi copacul, şi rupeţi
ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el, şi păsările din
ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ, şi legaţi-l cu lanţuri de
fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu
fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară, şi vor
trece şapte vremuri peste el (Daniel 4:13-16).
Cum stătea regele visând la copacul cel mare, a văzut coborând din cer „un străjer şi
sfânt”. Termenul „străjer” este folosit în cartea apocrifă Enoh şi în unele scrieri patris-
un
tice cu referire la fiinţe îngereşti. Conform la Gesenius, termenul se aplică la îngeri în
capacitatea de veghetori asupra lumii şi a omenirii. Sistemul religios babilonean susţinea
că anumite fiinţe spirituale vegheau asupra anumitor regiuni. Diodorus Siculus spune cu
privire la zeităţile babiloniene că „sub cele cinci planete (zei) sunt rânduite alte treizeci, pe
care le numesc zei consultanţi, jumătate din ei având supravegherea regiunilor de sub
pământ, iar cealaltă jumătate supraveghează ceea ce se întâmplă pe pământ şi printre
oameni şi în cer”. Nebucadneţar, probabil, a privit străjerul sfânt pe care l-a văzut ca pe
una din fiinţele cereşti ale religiei babiloniene, dar pare clar că referirea e doar la unul din
îngerii sfinţi care veghează asupra treburilor oamenilor.
Îngerul a anunţat cu glas tare (către cine nu se precizează) că pomul trebuie tăiat, cură-
ţat de toate ramurile, de frunziş şi de fructe, iar fiarele să fie alungate din umbra lui şi păsă-
rile din ramurile sale. Dacă pomul reprezenta fie un om, fie o naţiune, gloria sa urma să-i
fie luată, iar adăpostul şi binefacerile pe care le punea la dispoziţie altora curmate.
Dar distrugerea nu se termina aici. Butucul copacului nu trebuia să fie smuls din rădă-
cini, ci încins cu un lanţ de fier şi aramă şi să rămână în iarba fragedă a câmpului. Ieronim
este de părere că cingătoarea de metal întruchipează lanţurile cu care sunt legaţi nebunii.
Bevan crede că „cea mai naturală supoziţie este că, întrucât fierul şi arama sunt cunoscute
ca simboluri pentru fermitate şi severitate neclintită (Dan. 28:48; Ier. 1:18; Mica 4:13),
cingătoarea de fier şi de aramă este o figură de stil pentru severa şi zdrobitoarea sentinţă
sub care regele urma să stea”. Cercul de metal urma să fie aşezat în jurul butucului pentru
a păstra viaţa copacului şi Von Lengerke are, probabil, dreptate când spune că benzile de
fier erau de obicei puse în jurul unui pom pentru ca să nu crape.
Apoi se renunţă la metafora copacului, îngerul adresându-i-se direct lui Nebucadneţar,
care trebuie scăldat în roua cerului, iar el să ia loc între fiare şi să fie aidoma lor, ierburile
câmpului urmând să constituie hrana sa. Felul cum înţelege el „inima” – pentru că în ebra-
ică inima e pusă în legătură cu intelectul, iar nu cu emoţiile – trebuia să fie atât de serios
afectată, încât timp de şapte ani, va trebui să-şi închipuie că este o fiară, iar nu om şi inteli-
genţa sa să fie cea a unei fiare pe durata acelei perioade.
Sfârşitul visului
Hotărârea aceasta a fost luată în sfatul străjerilor, şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca
să ştie cei vii că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place,
şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni! Iată visul pe care l-am visat eu, împăratul
Nebucadneţar. Tu, Beltşaţar, tâlcuieşte-l, fiindcă toţi înţelepţii din împărăţia mea nu pot
să mi-l tâlcuiască; tu însă poţi, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi (Daniel 4:17-18).
Sentinţa a fost rostită prin decretul străjerilor şi prin cuvântul celor sfinţi, a declarat
îngerul. „Dumnezeu este reprezentat în Vechiul Testament” spune Driver, „ca fiind încon-
jurat de o adunare de îngeri (1 Regi 22:19), care formează aproape un fel de consiliu
ceresc (Iov 1:6; 2:1; 15:8; Ier. 23:18; Ps. 79:7) şi se pare că în Daniel decretul este consi-
derat ca având autoritatea comună a lui Dumnezeu şi a consiliului Său”. Faptul că fiinţele
cereşti se adună pentru a se consulta, acţionând uneori ca un for juridic, rezultă foarte clar
din Scriptură. De pildă, Lang scrie: „Există un corp de îngeri superiori care judecă oame-
nii de pe pământ, fiind ei înşişi supervizaţi şi judecaţi de către Iehova. Ar fi natural – şi Iov
1 şi 1 Regi 22 sugerează acest lucru – ca, în orice caz, deciziile mai importante să reclame
aprobarea lui Dumnezeu. Deoarece Nebucadneţar l-a auzit pe străjerul sfânt rostind sen-
tinţa împotriva copacului (versetul 14), adăugând (versetul 17): «Sentinţa este în virtutea
decretului străjerior, iar porunca prin cuvântul regelui»; dar la auzul acestor cuvinte,
Daniel comentează: «Decretul Celui Preaînalt a venit peste domnul meu regele» (versetul
24)”. Dacă există o asemenea instanţă juridică, s-ar părea că Dumnezeu personal Se con-
vinge, ca în cazul Sodomei (Gen. 18:20-21), înainte de a confirma orice sentinţă.
Însă este important să subliniem că un asemenea tribunal nu are voie să emită nicio
decizie ce afectează destinul etern al oamenilor. Cum arată Lang, acest consiliu poate să
se întrunească „doar până în ziua când Cristos şi sfinţii Săi proslăviţi preiau domnia ceru-
lui şi a pământului. Atunci, spune el: Judecătorii superiori ai consiliului vor ceda suvera-
nitatea lui Dumnezeu Tatăl, plasând cununile lor la picioarele celui Bătrân de Zile (Apo.
4:10); căci «nu îngerilor a supus Dumnezeu lumea care va veni» (Evr. 2:5)… Când se va
ţine acea şedinţă finală a tribunalului lui Dumnezeu, decizia care va stabili destinul, care
nu va putea fi atacată prin niciun apel, dincolo de care nu pare să fie nicio speranţă de
schimbare morală şi, prin urmare, nicio speranţă de îndurare, atunci nu îngerilor, nici
oamenilor nu le va fi încredinţată judecata, ci Dumnezeu Însuşi va acţiona prin Fiul (Apo.
20:11-15), Căruia El I-a încredinţat toată judecata (Ioan 5:22)”.
Calvin consideră decretul ca răspuns la rugăciunea fiinţelor îngereşti sau la porunca
lor ca fiecare muritor care încearcă să ascundă slava lui Dumnezeu să fie smerit.
Administrarea regatelor se pare că se află sub anumiţi îngeri, iar aceştia „sunt întristaţi
când prerogativele lui Dumnezeu sunt câtuşi de puţin violate. Ce groaznic este pentru
Nebucadneţar să ştie că îngerii pledează împotriva lui din pricina mândriei sale şi că
decretul a trecut în forul superior al cerului pentru ca el să fie umilit, ca răspuns la cererile
îngerilor!”
Se precizează lămurit scopul sentinţei – „ca cei vii să ştie că Cel Preaînalt domneşte
peste împărăţia oamenilor şi o dă cui voieşte, punând peste ea pe cei mai de jos oameni”.
Da, cerul poate recunoaşte suveranitatea lui Dumnezeu, dar locuitorii pământului trebuie
să fie şi ei învăţaţi, prin smerirea lui Nebucadneţar, că Cel Atotputernic este suprem peste
împărăţiile lumii. El nu a renunţat niciodată la guvernarea lumii şi acţionează cu autocra-
ţie deplină în încredinţarea autorităţii acesteia în mâna oamenilor.
Cuvintele de încheiere ale îngerului au fost, în mod deosebit, potrivite pentru
Nebucadneţar, iar afirmaţia potrivit căreia Dumnezeu îi pune pe cei mai de jos oameni
(vezi Iov 5:11) trebuie să fi avut un efect asupra lui, care nu se revelează la o lectură
superficială a pasajului. Familia lui Nebucadneţar era de origine cât se poate de umilă, iar
tatăl său, Nabopolassar, nu numai că nu era de viţă regală, dar obscuritatea plana asupra
părinţilor săi. Într-una din inscripţiile sale, citate de Stephen Langdon, Nabopolassar se
referă, pe un ton aproape desperat, la propria sa „micime”, spunând că era „fiul nimănui…
cel insignifiant, care nu se vedea printre oameni… cel slab, cel firav”. De aceea, aplicaţia
cuvintelor îngerului trebuie să-i fi fost foarte clară regelui.
După ce a relatat conţinutul visului, Nebucadneţar s-ar îndreptat spre Daniel cu rugă-
mintea ca acesta să i-l tălmăcească. Regele a recunoscut pe faţă neputinţa tuturor înţelep-
ţilor, dar a indicat şi încrederea sa deplină în capacitatea lui Daniel, întrucât în el era
„duhul zeilor celor sfinţi”.
Perturbarea lui Daniel
Atunci Daniel, numit Beltşaţar, a rămas uimit o clipă, şi gândurile lui îl tulburau.
Împăratul a luat din nou cuvântul, şi a zis: ,,Beltşaţare, să nu te tulbure visul şi tâlcuirea!”
Şi Beltşaţar a răspuns: ,,Domnul meu, visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi, şi tâlcuirea
lui pentru potrivnicii tăi!” (Daniel 4:19)
Când Daniel şi-a dat seama de sensul visului, a fost, pur şi simplu, uluit şi gândurile
lui l-au alarmat. I-a fost groază să-i aducă la cunoştinţă regelui dezastrul ce-l ameninţa.
Chiar atunci când Nebucadneţar, percepând confuzia lui, a încercat să-l reasigure, rugân-
du-l să nu se alarmeze, profetul a indicat repulsia de a-l informa pe rege despre zdrobitoa-
rea sentinţă ce fusese rostită împotriva sa. Mult mai bine ar fi preferat Daniel ca visul şi
tălmăcirea lui să se aplice la duşmanii regelui, decât la rege însuşi. „Domnul meu, fie visul
pentru cei ce te urăsc”, a spus el. Cum remarcă Farrar, regele, probabil, a considerat aceas-
ta ca un apel la aplanarea zeităţilor „şi ca analog cu formula curentă a imnurilor sale, «de
spiritul rău Regele cerului şi regele pământului să te păzească!»”
Dar, în timp ce monarhul aştepta o explicaţie, Daniel a început să-i dea tălmăcirea
amănunţită.
Măreţia regelui
Copacul pe care l-ai văzut, care se făcuse atât de mare şi puternic, încât i se înălţa
vârful până la ceruri şi se vedea de la toate capetele pământului; copacul acesta, a cărui
frunză era aşa de frumoasă şi care avea roade atât de multe şi în care era hrană pentru
toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului şi în ramurile căruia îşi făceau cuibul păsă-
rile cerului, eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi
s-a înălţat până la ceruri şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului
(Daniel 4:20-22).
Fără vreo introducere prealabilă, profetul a început să-i spună stăpânului său că pomul
nu era altul decât regele însuşi. Pornind de la începuturile sale umile, Nebucadneţar clădi-
se un imperiu măreţ, care se întindea de la Mediterană până în vestul Asiei. Realizările
sale nu erau deloc neglijabile. În culmea puterii şi tăriei sale, imperiul babilonean li s-a
părut extrem de satisfăcător celor care-şi doreau siguranţă. Asemenea păsărilor din adă-
postul ramurilor sale şi fiarelor care se odihneau la umbra marelui copac, învăţaţi şi meş-
teşugari, bogaţi şi săraci, cei de sus şi cei de jos, îşi aflau refugiu sub protecţia lui
Nebucadneţar. Numeroasele preocupări ale monarhului, în domeniul împăduririi şi al
construcţiilor, precum şi al incursiunilor sale militare, asigurau un loc de muncă unui
mare număr de oameni (după cum rodul pomului din vis dădea hrană tuturor), şi un ase-
menea imperiu era tot atât de atrăgător cum erau frunzele pomului de frumoase.
Fără îndoială, Nebucadneţar crescuse mult, devenind puternic. Da, el devenise o forţă
redutabilă în lume. Din nefericire, el se socotea pe sine ca făuritor al soartei sale. În loc să
se smerească pe sine înaintea lui Dumnezeu, Care îl binecuvântase peste măsură, el şi-a
atribuit lui însuşi creditul. Măreţia lui aflată mereu în creştere ajungea până la ceruri; suc-
cesul şi prosperitatea îl înconjurau din toate părţile; iar stăpânirea sa se întindea până „la
marginile pământului” – desigur, asta nu însemna că întreaga lume intrase sub stăpânirea
lui, dar influenţa lui ajunsese atât de mare, încât se resimţea în toate colţurile lumii civili-
zate. El era acel copac.
Sentinţa
Împăratul a văzut pe un străjer sfânt pogorându-se şi zicând: ,,Tăiaţi copacul şi nimi-
ciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lui lăsaţi-l în pământ şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de
aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să stea la un loc cu fiarele
câmpului, până vor trece şapte vremuri peste el”. Iată tâlcuirea acestui fapt, împărate,
iată hotărârea Celui Prea Înalt, care se va împlini asupra domnului meu împăratul. Te
vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului, şi îţi vor da să
mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremi vor trece peste tine,
până vei cunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui
vrea. Porunca să lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va
rămânea ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri (Daniel 4:23-26).
Ceea ce descrisese Nebucadneţar drept decretul străjerilor (versetul 17) a fost acum
reformulat ca decretul Celui Preaînalt (versetul 24). Îngerii sunt slujitorii Lui şi o decizie
şi o sentinţă finală sunt rezervate exclusiv Celui Atotputernic.
După cum fiinţa angelică a poruncit ca marele copac să fie tăiat şi distrus, tot aşa, a
declarat Daniel, regele trebuie tăiat de pe poziţia sa înaltă şi mândră. Deposedat de puterea
sa de a raţiona, el trebuia să-şi facă locuinţa printre fiarele câmpului, să mănânce iarbă ca
un bou şi să fie îmbăiat cu roua cerului. Lovit cu nebunia ipohondriei, regele îşi va fi ima-
ginat că este o fiară brută, care îşi va găsi culcuşul printre fiarele câmpului – probabil într-
unul din parcurile din apropierea palatului regal. Ignorându-L pe Făcătorul său,
Nebucadneţar se redusese pe el însuşi la nivelul animalelor necuvântătoare şi tocmai prin-
tre ele va trăi. Hrana lor va fi şi hrana lui. Dacă pedeapsa era prea severă, atunci era pro-
porţională cu infracţiunea şi, în acelaşi timp, era un exemplu pentru alţii.
Timp de şapte ori sau şapte ani, el avea să sufere înjosirea, până va fi învăţat lecţia pe
care Dumnezeu dorea s-o înveţe, adică faptul că imperiul său nu-l reflecta, în niciun chip,
pe sine însuşi, ci era un dar al Celui Atotputernic către el. Cel Preaînalt domneşte în împă-
răţia oamenilor şi o dă cui doreşte. Că autoritatea era în mâinile lui Nebucadneţar însem-
na, pur şi simplu, că marele Dispunător de împărăţii găsise de cuviinţă să dea puterea
monarhului babilonean în scopurile Sale, iar nu spre glorificarea lui Nebucadneţar însuşi.
În niciun fel nu implica aceasta o aprobare a individului, după cum nu implica posedarea
unei vrednicii personale.
Întreaga relatare îşi are propria semnificaţie tipică. Grattan Guinness a declarat, cu
destulă justificare, că „vedenia copacului nu este doar simbolică pentru cei şapte ani de
nesiguranţă ai lui Nebucadneţar, cât faptul că incidentul în sine este reprezentativ pentru

trăsăturile morale şi cronologice ale succedării Neamurilor, al căror cap şi reprezentant
era Nebucadneţar. Aceste trăsături erau ignoranţă faţă de Dumnezeu, idolatrie şi persecu-
ţie cruntă a sfinţilor”. Astfel, el consideră că nebuniei lui îi corespunde perioada domniei
Neamurilor, reprezentate de fiarele sălbatice ale unei vedenii ulterioare”.
Deşi avea să se abată judecata asupra regelui, imperiul său nu avea să fie permanent
înstrăinat de el. Deşi copacul urma să fie tăiat, butucul cu rădăcinile urma să fie lăsat.
Dacă rădăcinile copacului rămâneau în pământ, evident, era nădejde pentru o refacere şi
înviere ulterioară. Dar regele trebuia să sufere pedeapsă, a declarat Daniel, până avea să-şi
dea seama că „cerurile conduc”. Expresia folosită este lipsită de analogie în Vechiul
Testament, dar Jamieson, Fausset şi Brown scot în evidenţă faptul că „împărăţia cerurilor”
în Noul Testament (Matei 4:17) „este o organizaţie multiplă, compusă din diferite ordine
de îngeri aflaţi sub conducerea Celui Preaînalt (Efe. 1:20-21; 3:10; Col. 1:16)”. Termenul
„cerurilor” este, desigur, un metonim pentru Dumnezeu. Kelly vede o semnificaţie în plus
în relatarea respectivă, privind-o ca profetică. El scrie: „Când vremurile Neamurilor se
vor încheia, butucul îşi va afirma vitalitatea, care fusese lăsată în pământ prin protecţia
divină şi i se permisese să stea în mijlocul anarhiei ce se va răspândi, de altfel, pe pământ.
Întreg guvernul lumii este o îndurare semnificativă pentru pământ, în comparaţie cu situa-
ţia în care lumea nu ar avea niciun guvern. Totuşi, în timp ce Dumnezeu l-a controlat şi l-a
ţinut în providenţa Sa pentru binele lumii, se va descoperi că împlineşte scopul pentru
care l-a stabilit Dumnezeu pe pământ”.
Pledoaria lui Daniel
De aceea, împărate, placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale şi trăieşte în nepri-
hănire, rupe -o cu nelegiuirile tale şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi
fericirea! (Daniel 4:27).
Probabil mişcat personal de sentinţa rostită asupra regelui, Daniel şi-a asumat rolul de
consilier, ca şi acela de profet, rugându-l pe Nebucadneţar s-o rupă cu amarnicul jug al
păcatelor sale, întorcându-se spre neprihănire practică. Dar o pocăinţă sinceră putea fi
demonstrată numai printr-un model corect de trăire şi prin purtare neprihănită. Daniel a
pledat ca monarhul să se lase de fărădelegile sale şi să-şi dovedească sinceritatea de a fi
făcut acest lucru prin faptul că arăta îndurare faţă de cei săraci (probabil, prin milostenie
faţă de cei nevoiaşi). Cum remarcă foarte judicios Leupold, „asta nu presupune fapte
neprihănite sau sinergism, căci, la urma urmelor, Daniel trebuie să fi înţeles prea bine că
din partea lui Nebucadneţar convertirea era inadmisibilă. În consecinţă, el îl îndeamnă pe
rege să facă, cel puţin, ceea ce este din domeniul posibilităţii, aflat în puterea sa, adică să
cultive morala civică şi să corecteze cele mai grave abuzuri din imperiul său”.
S-ar prea putea, a argumentat profetul, ca şi în faza aceasta, căinţa sinceră şi pocăinţa
regelui să-i asigure un respiro în plus, care să-i permită să continue a se bucura, în conti-
nuare, de pace şi prosperitate. Chiar şi Ninive a fost cruţată din pricina pocăinţei sale (Iona
3:10) şi „neprihănirea scapă de la moarte” (Prov. 10:2). Numai de-ar fi ascultat monarhul
de sfatul profetului, cine ştie dacă nu ar fi evitat aducerea la îndeplinire a sentinţei!
Când, mai târziu, Daniel a interpretat cuvintele scrise pe perete pentru Belşaţar, profe-
tul a fost copleşit cu răsplăţi bogate şi onoruri, dar nicio o răsplată nu i-a fost dată de către
Nebucadneţar. E posibil ca tălmăcirea visului să-l fi enervat, dar indiferent care a fost
motivul, Daniel nu a primit niciun fel de foloase materiale.
Mândria regală
Toate aceste lucruri s-au împlinit asupra împăratului Nebucadneţar. După douăspre-
zece luni, pe când se plimba pe acoperişul palatului împărătesc din Babilon, împăratul a
luat cuvântul, zicând: ,,Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu,
ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei
mele?”(Daniel 4:28-30).
Un răgaz de douăsprezece luni i s-a îngăduit regelui ca să nu aibă nicio scuză. El fuse-
se, evident, alarmat de vis şi se pare că şi mai mult de tălmăcirea sa, de aceea, o pocăinţă
din toată inima s-ar fi putut anticipa. Dar amânarea judecăţii i-a liniştit temerile şi impre-
sia cauzată de sfatul lui Daniel s-a dovedit imperceptibilă. Mândria sa era nediminuată, iar
Dumnezeu nu găsise loc în gândurile sale. Prin urmare, lovitura s-a abătut asupra sa.
Arheologia a descoperit recent că în colţul palatului rezidit de Nebucadneţar era o
construcţie remarcabilă, clădită din şiruri de bolte. Berosus furnizează informaţia supli-
mentară că „în palatul acesta, ce fusese construit din infrastructuri măreţe de piatră şi
sădite cu tot felul de pomi, creând impresia de munţi, el (Nebucadneţar) a fasonat şi a pre-
gătit faimoasele Grădini Suspendate, să-şi mulţumească soţia, care avea predilecţie pentru
ţinutul muntos, întrucât fusese crescută în Media”. Grădinile suspendate ale Babilonului
erau una din cele şapte minuni ale lumii, fiind, fără îndoială, o sursă de considerabilă mân-
drie a creatorului lor. Poziţia clădirii cu boltă ocupa un loc central, din care regele putea
privi cetatea şi e probabil că el va fi petrecut mult timp în această grădină minunată, pri-
vind la lucrările mâinilor lui.
La un an după ce avusese loc visul său, Nebucadneţar se plimba prin grădinile sale
suspendate împreună cu regina şi curtenii săi lingăi – de fapt, umbla în palatul său, întru-
cât grădinile erau plantate pe acoperişul clădirii. El v-a fi privit asupra măreţei citadele
clădite pe masivul turn al templului lui Merodach, asupra fortăreţei ce se ridica din însăşi
albia Eufratului, apoi asupra canalelor pe care le făcuse, asupra grădinilor suspendate şi
asupra
gloriosului oraş ce fusese lărgit şi înfrumuseţat de el, şi, în mijlocul tuturor acestora,
mândria şi lauda de sine trebuie să-i fi umplut inima. Mai cu seamă trebuie să fi fost mân-
dru de reşedinţa sa regală – o minunăţie de palat, înconjurat de ziduri măreţe. India House
Inscription consemnează felul cum şi-l amintea el însuşi: „Casa aceasta, pentru a fi admi-
rată am făcut-o, pentru privirile mulţimilor de oameni am umplut-o de grandoare. Gloria
care inspiră veneraţia şi forul splendorii suveranităţii mele îl înconjoară la tot pasul, de jur
împrejur; omul rău, venal nu calcă înăuntru. Am ţinut departe de zidul Babilonului ostila
apropiere a vrăjmaşului; cetatea Babilonului am întărit-o ca dealurile împădurite”.
Evident, inima împăratului se umfla de mândrie, cum privea de pe pantele abrupte ale
grădinilor asupra lucrărilor minunate ale mâinilor sale. Egocentric şi vanitos, el clădise
toate astea pentru propria sa glorificare, dând glas gândurilor cu care se îmbăta: „Oare nu

este acesta marele Babilon pe care l-am zidit eu ca reşedinţă regală prin puterea tăriei
mele şi pentru gloria maiestăţii mele?” Niciun gând la Dumnezeu nu-i pătrundea în minte.
El era monarh a tot ce contempla; efectele planificării şi construcţiilor sale erau evidente
la tot pasul. Lucrările lui deopotrivă îl onorau.
Venirea judecăţii
Nu se sfârşise încă vorba aceasta a împăratului, şi un glas s-a pogorât din cer şi a zis:
,,Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oameni-
lor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor
trece peste tine şapte vremi, până vei recunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împă-
răţia oamenilor şi că o dă cui vrea!” Chiar în clipa aceea, s-a împlinit cuvântul acela
asupra lui Nebucadneţar. A fost izgonit din mijlocul oamenilor, a mâncat iarbă ca boii,
trupul i-a fost udat de roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului, şi unghiile
ca ghearele păsărilor” (Daniel 4:31-33).
Pe când încă vorbea regele, s-a auzit un glas din cer – ceea ce autorii evrei de mai târ-
ziu au denumit o Bath Kol (sau „fiica unui glas”), adică glasul lui Dumnezeu neînsoţit de
vreo manifestare vizibilă a prezenţei Sale. Legătura dintre crimă şi pedeapsa ei a fost des-
luşită prin intervenţia imediată a cerurilor: semeaţa impietate a fost doborâtă fără-ntârzie-
re. În pofida grandorii şi gloriei sale, tăriei şi puterii lui – „ţie ţi se vorbeşte” declară vocea.
Dumnezeul pe care el Îl dăduse uitării acum Şi-a impus prezenţa, atrăgându-i atenţia rege-
lui. „Biblia întotdeauna ne reprezintă faptul că mândria şi aroganta încrederii în sine sunt
o ofensă împotriva lui Dumnezeu”, scrie Farrar. „Ruina s-a abătut asupra lui Nebucadneţar,
până ce încă nu dispăruse privirea semeaţă de pe faţa regelui. Brusca pedeapsă a mândriei
este foarte asemănătoare cu scena din Faptele Apostolilor, în care Irod Agripa Întâiul este
reprezentat ca intrând în teatru pentru a-i primi pe trimişii Tirului şi Sidonului” şi, accep-
tând adulaţia blasfemiatoare a mulţimii adunate, fu deodată lovit de Dumnezeu (Fapte
12:20-23).
Nebucadneţar se exultase în împărăţia şi puterea sa: „că ţi s-a luat împărăţia”, a spus
vocea. El fusese beat de putere, acum avea să fi doborât. În locul inteligenţei umane, lui i
s-a dat înţelegerea unei fiare (versetul 16). Lovit de maladia licanthropiei, se pare că s-a
imaginat a fi o fiară a câmpului, manifestând toate instinctele şi tendinţele unui atare ani-
mal. Nicio alternativă nu i-a mai rămas curţii sale decât să-l trateze pe suveranul lor ca pe
o fiară cum se credea şi, prin urmare, l-au alungat pe câmp ca să-şi satisfacă noile propen-
sităţi şi apetituri bovine din cadrul turmei. Probabil a fost limitat la unul din parcurile
regale, iar condiţia lui ascunsă de majoritatea supuşilor săi. Ştiinţa şi medicina nu erau
disponibile, şi astfel acolo şi-a avut regele locuinţa timp de şapte ani îndelungaţi. Părul lui
netuns se încleiase ca penele uni vultur, iar unghiile sale au crescut ca nişte gheare de
păsări.
El refuzase să înveţe lecţia după care Cel Preaînalt este Stăpânitorul suprem şi toată
autoritatea derivă din El. Acum avea să înveţe lecţia încet şi dureros şi nu avea să fie izbă-
vit până nu învăţa lecţia că Dumnezeu urăşte mândria.
Dar visul declarase că trunchiul copacului trebuia să fie lăsat în pământ, cu o bandă de
fier şi de bronz în jurul lui. Pomul putea să fie tăiat, dar rădăcinile nu era înlocuite, şi, la
timpul hotărât de Dumnezeu, împărăţia avea să-i fie redată.
Păcatul mândriei este unul dintre cele mai comune cunoscute de om. Este unul pe care
Dumnezeu îl urăşte şi despre care îşi avertizează mereu copiii Săi (vezi Deut. 8:11-18;
Luca 18:14). Auto proslăvirea creaturii este o negare a gloriei Creatorului. Mândria a con-
dus la căderea Satanei (Isa. 14:12-20) şi tot mândria este aceea care îl va distruge pe omul
neregenerat. Dumnezeu nu poate să tolereze aceasta. Un credincios mândru este o contra-
dicţie în termeni. Urmaşii lui Cristos sunt „săraci în duhul” şi „blânzi” (Mat. 5:3, 5), aceş-
tia fiind singurii care pot fi folosiţi în serviciul Lui. Cel Care S-a ocupat de Nebucadneţar
cu multe secole în trecut va continua să-i smerească pe cei ce se înalţă în mândrie.
Eusebius a păstrat un fragment dintr-o carte intitulată Asupra asirienilor, scrisă de
istoricul Abydenus, care este relevantă pentru istoria nebuniei lui Nebucadneţar. În ea, el
spune: „Megasthenes relatează că Nebucadneţar a devenit mai puternic decât Herakles şi
a s-a războit cu Libia şi Iberia; cucerind aceste ţări, el a strămutat pe unii dintre locuitorii
săi pe ţărmul răsăritean al mării. După aceea, conform istorisirii caldeene, când s-a suit pe
acoperişul palatului său, el a fost inspirat de un zeu sau altul şi a strigat cu glas tare: O,
bărbaţi babilonieni, eu, Nebucadneţar vă vestesc vouă viitoarea calamitate, pe care nici
Bel, strămoşul meu, nici Beltis, regina noastră, nu pot să convingă pe Parce s-o evite. Va
veni un persan, care va face din zeii tăi aliaţi şi te vor face sclavi. Mai mult, cel care te va
ajuta să aduci aceasta la îndeplinire va fi fiul unei femei mediene, fala asirienilor. O, înain-
te de a pieri concetăţenii mei, fie ca un vârtej sau un şuvoi să-l cuprindă şi să-l distrugă cu
desăvârşire! Sau, de nu, să se ducă într-alt loc, să fie alungat în deşert, unde nu-i cetate sau
urmă de om, unde fiarele sălbatice îşi au păşunea şi păsările hoinăresc şi printre stânci şi
râpe să fie singur! Cât despre mine, fie ca eu, înainte de a-mi imagina asta, să am parte de
un sfârşit mai bun! Când a sfârşit această profeţie, deodată a dispărut, iar Evil-Merodach,
fiul său, l-a urmat la tron”. E clar că povestea lui Abuydenus este preluată dintr-o legendă
babiloneană şi că nu e conformă cu toate detaliile relatării Scripturii. Dar asemănarea este
prea mare pentru a fi doar o pură coincidenţă şi în pofida dezacordurilor, consemnarea
istoricului profan confirmă faptul că Nebucadneţar a ieşit dintr-odată din scenă.
Berosus prezintă chiar o explicaţie diferită despre dispariţia subită a regelui de la tron.
Astfel, el afirmă că atunci când Nebucadneţar a terminat de făcut meterezele triple al
Babilonului, el „a căzut într-o stare de slăbiciune şi a murit”. Că regele a dispărut, într-
adevăr, nu pare să fi fost contestat de nimeni, iar Daniel asigură rezolvarea problemei.
Refacerea
După trecerea vremii sorocite, eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a
venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce
trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din
neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu
oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei
Lui, nici să-I zică: ,, Ce faci?” (Daniel 4:34-35).
Şapte ani au trecut şi în urma unei reveniri a conştienţei sale, regele a privit spre cer.

Timp de şapte ani îndelungaţi, ochii săi fuseseră îndreptaţi spre pământ ca cei ai animale-
lor din jurul său, dar acum el s-a îndreptat spre Cel care-l lovise. Însăşi atitudinea asta a
fost suficientă pentru a invoca îndurarea Divină, şi raţiunea i-a fost redată imediat. Ce
caracteristic e aceasta pentru harul lui Dumnezeu, care iese în întâmpinarea păcătosului ce
se întoarce, aducându-l la îmbrăţişarea dragostei şi a iertării! Unii autori insistă că aici este
invocat un hyteron proteron şi că ceea ce s-a întâmplat ulterior este, de fapt, menţionat
mai întâi şi că raţiunea regelui trebuie să-i fi fost redată înainte de a privi spre cer. Dar
Pusey susţine că Nebucadneţar şi-a păstrat conştiinţa identităţii sale în toată perioada
degradării lui, fiind capabil de a se ruga, în pofida nebuniei sale.
Revenindu-i priceperea, regele L-a binecuvântat pe Cel Preaînalt, exprimându-i des-
chis recunoştinţa. Acum el şi-a dat seama că pedeapsa lui se datorase faptului că L-a frau-
dat pe Dumnezeu de cinstea ce i Se datora. De aceea, acum I-a dat cinste fără rezerve
Celui Preaînalt.
În sfârşit, lecţia fusese complet însuşită, iar Nebucadneţar L-a recunoscut pe
Dumnezeu ca Cel a cărui domnie este veşnică şi a cărui stăpânire se întinde peste toate
generaţiile, permanentă şi imuabilă în caracter. Orice altă domnie, ipso facto, trebuie să
purceadă de la El, iar monarhul babilonean nu s-a mai lăudat cu împărăţia sau cu puterea
sa, întrucât şi-a dat seama de supremaţia lui Iehova. Înaintea Celui Atotputernic, el a văzut
acum că locuitorii lumii erau socotiţi ca o nimica înaintea Lui, că nu sunt decât o nimicni-
cie şi o deşertăciune (Isaia 40:17). Voia lui Dumnezeu e supremă în sfera cerească, tot aşa
fiind şi în cea pământească. Nimeni nu-I poate opri mâna să-Şi aducă la îndeplinire voia,
şi nimeni nu poate să-I ceară socoteală cu privire la niciunul din actele Sale. Suveranitatea
divină este absolută. „Oare lutul zice el celui ce-l făţuieşte: «Ce faci?» Şi lucrarea ta zice
ea despre tine: «El n-are mâini?»”, a întrebat un alt profet (Isa. 45:9; vezi şi Iov 9:12).
„Faptul că Nebucadneţar îşi recapătă raţiunea în timp ce priveşte în sus spre cer”,
spune Bevan, „ne oferă o interesantă paralelă cu Euripide (Bacchae, 1265), unde acelaşi
lucru i se întâmplă lui Agave. Asemănarea e cu atât mai remarcabilă, cu cât bacanantele,
ca Nebucadneţar, sunt, într-un fel, asemănătoare animalelor – ele nu numai că poartă piei
de animale, ci şi sug la pui de cerb şi de lup (Bacchae, 699). Atât la Daniel, cât şi la
Euripide, privirea în sus este un indiciu al revenirii printre oameni”. Dar simplul fapt,
desigur, a fost că o privire spre cer era un indiciu clar al schimbării inimii şi minţii. În loc
să mai fie egocentric ca mai înainte, sau grosolan, cum fusese până în acel moment,
monarhul smerit s-a întors cu adâncă pocăinţă către Cel Atotputernic, recunoscându-I
vrednicia (şi, prin implicaţie, propria-i nevrednicie).
Restabilirea împărăţiei
În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; slava împărăţiei mele, măreţia şi străluci-
rea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus
iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut. Acum, eu, Nebucadneţar, laud, înalţ
şi slăvesc pe Împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, toate căile Lui
sunt drepte, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie!” (Daniel 4:36-37).
S-a exprimat uneori îndoiala că dacă o împărăţie ar fi fost lăsată în grija unei regenţe
şapte ani, putea s-o predea apoi regelui la revenirea acestuia printre oameni. Explicaţia
este că s-a prevăzut că regele va înnebuni doar temporar, şi că nebunia lui nu va dura
multă vreme. Pe de altă parte, visul regelui şi tălmăcirea lui trebuie să fi fost cunoscute
curtenilor, precum şi perioada precisă a alienării sale. În plus, după cum precizează
Hengsternberg, „existau mai multe motive pentru care nobilii nu se gândeau la o schimba-
re a domnitorului. Nebucadneţar era mândria naţiunii; de pe urma domnitorului care l-a
înlocuit pe Nebucadneţar, Evil-Merodach, nu se putea aştepta decât la rele. Oficialii cei
mai înalţi ai domeniului puteau să se aştepte de la el să fie coborâţi în rang, cum se întâm-
pla adesea în Orient la schimbarea suveranului. Prin urmare, combinaţia de interese gene-
rale şi individuale i-a determinat să rezerve coroana cât mai mult posibil pentru
Nebucadneţar, în al cărui nume şi autoritate nu se sfiiau deloc să conducă”. Într-adevăr, se
prea poate că oamenii din afara cercului intim al curtenilor erau complet ignoranţi despre
adevăratele împrejurări. Asta e în măsură să explice diversele variante care circulau pe
seama dispariţiei monarhului din viaţa publică.
Indiferent de ce se va fi întâmplat în perioada sa de umilire, revenirea lui Nebucadneţar
printre cei cu minte sănătoasă evident a dus la imediata restaurare a autorităţii sale.
Consilierii şi nobilii săi, pe care îi obosise, probabil, necazurile şi angoasele regelui,
negreşit acum se adunaseră cu un vădit sentiment de uşurare, iar autoritatea şi puterea lui
sporiseră, între timp. Gloria imperiului său fusese eclipsată în absenţa sa. Acum era mai
strălucitoare ca oricând.
În cadrul unei doxologii finale, el a exprimat o mulţime de expresii, pentru a-I aduce
omagiu lui Dumnezeu – „am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce
trăieşte veşnic”. În pofida gravităţii pedepsei Divine asupra lui, el nu a negat dreptatea şi
justeţea ei, ci a mărturisit că faptele lui Dumnezeu sunt adevărate şi drepte.
Acum Nebucadneţar a recunoscut pe deplin că suferinţa şi umilirea sa fuseseră rezul-
tatul direct al mândriei sale, iar cuvintele de încheiere din proclamaţia Sa au demonstrat
teama lui cu privire la căile şi relaţiile sale cu Dumnezeu – „pe cei care umblă mândri El
ştie să-i umilească”. Farrar se referă, pe bună dreptate, la ceea ce episcopul Thirlwall a
numit „ironia istoriei” – „cazurile acelora care par să fie elevaţi până în culmea puterii,
doar pentru a mări prăpastia în care se prăvălesc după aceea. El menţionează cazul Persiei,
care se afla pe marginea prăpastiei, când, cu aroganţă supremă, a dictat pacea de la
Antalcida: a lui Boniface al optulea, în anul jubiliar 1300, ce a venit cu puţin timp înainte
de răsturnarea sa de la putere; şi a Spaniei, sub Filip al doilea, care a fost zdrobită de
Armada [englezilor], tocmai pe când se afla în culmea bogăţiei şi mândriei sale. Ar fi putut
adăuga cazurile lui Ahab, Senanherib (a se vedea Isaia 10:12-19, 33, 34), Nebucadneţar şi
Irod Antipa, a lui Alexandru cel Mare şi a lui Napoleon” şi un scriitor dintr-o perioadă mai
recentă ar fi putut adăuga şi alte nume, cum ar fi Mussolini şi Adolf Hitler. Tendinţa de
preamărire de sine este atât de mult o caracteristică a naturii umane, încât lecţia care l-a
costat atât de mult pe Nebucadneţar s-o înveţe, este una care bine ar fi s-o studiem cu toţii
astăzi.
Primele patru capitole din Daniel arată foarte clar relaţiile Divine cu sufletul unui om.
Încet, cu răbdare, de-a lungul multor ani, Dumnezeu Şi-a revelat caracterul şi atributele

Sale lui Nebucadneţar, smulgând o nouă recunoaştere din partea sa la fiecare etapă, până
când, în sfârşit, regele s-a predat complet şi a recunoscut supremaţia Celui Etern.
Ca un rege să emită o enciclică de natura celei cuprinse în Daniel 4 a fost considerată
ca o improbabilitate, dar o comparaţie a conţinutului ei cu numeroasele inscripţii lăsate în
urmă de el nu permite nicio îndoială asupra caracterului său.
CAPITOLUL VI
Prăbuşirea lui Belşaţar

Ospăţul lui Belşaţar
Nebucadneţar, împăratul, către toate popoarele, neamurile, oamenii de toate limbile,
care locuiesc pe tot pământul: Să aveţi multă pace! Am găsit cu cale să fac cunoscut sem-
nele şi minunile pe care le-a făcut Dumnezeul cel Prea Înalt faţă de mine. Cât de mari sunt
semnele Lui şi cât de puternice sunt minunile Lui! Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică
şi stăpânirea Lui dăinuieşte din neam în neam! (Daniel 4:1-3).
Când Nebucadneţar a murit, a fost urmat la tron de fiul său, desfrânatul Evil-Merodah
(2 Regi 25:27; Ier. 25:31), dar după doi ani, acesta a fost asasinat de cumnatul său,
Neriglissar, care a preluat tronul cu forţa. La rândul său, Neriglissar a fost urmat de fiul
său, Labaşi-Marduk, care a sfârşit tragic la mai puţin de un an, în mâna conspiratorilor,
dintre care s-a evidenţiat un babilonean indigen, pe nume Nabonidus, care s-a urcat pe tron
şi mai târziu Nabonidus l-a asociat pe fiul său, Beltşaţar, să conducă împreună cu el. Daniel
îl descrie pe Belşaţar ca rege, dar asta e foarte rezonabil, dacă acesta guverna ca vicerege al
tatălui său. Dacă el va fi fost sau nu nepotul lui Nebucadneţar prin căsătoria lui Nabonidus
cu o fiică a lui Nebucadneţar (se crede că Nabonidus s-a căsătorit cu această prinţesă cu
scopul de a-şi întări poziţia), nu se poate spune cu destulă certitudine, dar termenul folosit
este adesea întrebuinţat ca strămoş în general. Tăblii ale unor contracte din vremea aceea,
consemnând tranzacţiile comerciale ale negustorilor oraşului, nu-l pomenesc deloc pe
Belşaţar, dar asta e de aşteptat, întrucât ele erau datate în relaţie cu monarhul domnitor, iar
ca vicerege. Xenofon se referă la Belşaţar, dar într-un pasaj de îndoielnică valabilitate isto-
rică şi, într-adevăr, foarte puţine se cunosc despre el în afara relatărilor Scripturii.
Daniel 5 ne oferă una din cele mai plastice imagini ale vieţii care s-ar putea constitui.
Ewald spune că este „o adevărată piesă de noapte, cu toate culorile desfrâului, extravagan-
tei dezordini de patimi dezlănţuite şi de nebunie crescândă, de zăpăceală păguboasă şi de
misterioasă oroare şi teroare, într-o asemenea noapte de chefuit, urmată de moarte”. În
mod neîndoios, era un tablou în care nu-i păsa nimănui de consecinţe, în care nebunia stri-
cată şi blasfemia necugetată îşi făceau de cap, până când, deodată, a devenit limpede că
Cel Atotputernic nu cedase controlul Său asupra lumii sau a destinelor oamenilor.
Era normal pentru regii orientali să benchetuiască într-un apartament de unii singuri
sau însoţiţi de câţiva membri selecţi ai anturajului lor de curteni Dar Belşaţar a ţinut un
mare banchet, la care a invitat o mie din nobilii săi. Prezenţa femeilor la aceste ospeţe nu
era obişnuită, dar nevestele şi concubinele monarhului erau prezente şi ele, pline de vese-
lie şi exuberanţă. Masa regală era, probabil, aşezată pe o platformă la capătul sălii de petre-
64
Prăbuşirea lui Belşaţar 65
ceri, iar regele bea pe faţă în faţa onoraţilor meseni adunaţi. Merită să descriem, în acest
sens, scena. Ospăţul, spune el, „era celebrat în acel palat ce constituia una din minunile
lumii, cu unicele sale statui şi splendidele şi spaţioasele sale coridoare. Zidurile sale bogate
erau pline de imagini ale caldeilor, pictate în colorit roşiatice. Banchetele babiloniene, ca
cele ale grecilor, de obicei se terminau cu un komos sau o beţie generală, în care îmbătarea
nu constituia o ruşine. Vinul curgea neîntrerupt. Fără îndoială, erau vase pentru cărbuni din
metale preţioase care emanau aroma de tămâie şi, desigur, erau femei şi băieţi şi fete cu
flaute şi talgere, pe a căror muzică oamenii dansau cu tot abandonul orgiastic al patimilor
orientale. Toate acestea erau considerate un element de solemnitate religioasă, iar în timp
de cheflii îşi sorbeau vinul, sala răsuna de cântece”.
Şi astfel, cheful şi beţia au continuat, până când destrăbălatul rege, simţindu-se sub
influenţa vinului, a săvârşit un act de mare nebunie şi cumplită profanare. Wintle sugerează
că ceea ce urmează s-a întâmplat la începutul ospăţului, după ce libaţia obişnuită de vin
fusese turnată în cinstea zeilor, dar indică, mai degrabă, că ospăţul durase de câtva timp şi
că acţiunea regelui fusese luată în urma încălzirii şi excitării sale ca urmare a vinului pe
care îl băuse. În timp ce beau, Belşaţar s-a gândit la o nouă distracţie şi a dat instrucţiuni să
fie aduse vasele de aur şi argint ce fuseseră luate de Nebucadneţar din templul de la
Ierusalim cu aproape şaptezeci de ani înainte să fie aduse, pentru ca regele şi oaspeţii lui să
bea din ele în onoarea zeilor lor. Ascultători, slujitorii au adus vasele sacre, şi cu impietate
desfrânată, s-a turnat vin în ele. Fără se mai stea mult pe gânduri, regele şi oapeţii lui au
cântat ode zeităţilor lor păgâne şi au băut spre slava zeilor lor din vasele lui Iehova, după
capriciul lăudărosului rege. Femei abandonate şi bărbaţi înfierbântaţi de vin s-au unit, pro-
fanând lucrurile sfinte şi, comiţând o blasfemie inconştientă, şi-au înălţat cântările lor de
slavă în cinstea zeilor de aur, argint, alamă şi piatră (vezi Hab. 1:16). Bine zice Scriptura că
„vinul este batjocoritor, băuturile tari sunt gălăgioase” (Prov. 20:1). Zoeckler arată că şase
feluri de materiale sunt citate, din care sunt făcuţi idolii şi adaugă că „şase, în general vor-
bind, este numărul reprezentând lumea desinată pentru judecată şi ostilă lui Dumnezeu”.
Mâna care a scris pe perete

Împăratul Belşaţar a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai lui, şi a băut vin
înaintea lor. Şi în cheful vinului, a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint, pe care le
luase tatăl său Nebucadneţar din Templul de la Ierusalim, ca să bea cu ele împăratul şi
mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au adus îndată vasele de aur, care fuseseră luate
din Templu, din casa lui Dumnezeu din Ierusalim, şi au băut din ele împăratul şi mai marii
lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin, şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de
aramă şi de fier, de lemn şi de piatră (Daniel 5:5-9).
Laudele în cinstea lui Bel au încetat deodată pe buzele chefuitorilor, în contextul în
care, fără nicio înştiinţare prealabilă, nobilii uluiţi au fost confruntaţi cu supranaturalul. Pe
tencuiala albă de gips, deasupra basoreliefurilor de pe perete, de un colorit splendid, s-a
arătat un obiect mişcător, care era clar vizibil în lumina marelui candelabru de aur. Era
mâna unui om nevăzut, scriind cu precizie deliberată pe zidul tencuit de deasupra regelui.
Tăcuţi, au urmărit cu toţii, iar când s-a terminat scrisul, tainica mână a dispărut la fel de
subit cum apăruse.
Paloarea bruscă a feţei sale a indicat teama ce cuprinsese faţa lui Beltşaţar, care se uita
la misterioasa mână ce scria singură pe perete. Pierzându-şi cu totul controlul asupra trupu-
lui său, el a început deodată să tremure violent, nemaiputând să stea în picioare. Aici nu era
vorba despre imaginaţia lui înfierbântată, întrucât reiese din versetul 7 că scrisul a rămas pe
perete. Urmând atât de aproape de actul de blasfemie, regele nu putea să se îndoiască de
faptul că era degetul dispreţuitului de Iehova ce scrisese pe perete, şi starea lui fizică i-a
dezvăluit teroarea pe care a simţit-o la vederea imaginii. Indiferent de natura comunicării
mesajului scris, conştiinţa lui îl mustrase deja pentru fapta rea făcută anterior, el, negreşit,
îngrozindu-se de posibilitatea unei înfricoşătoare pedepse din mâna Dumnezeului pe care
Îl ofensase cu bună ştiinţă.
Singura lui dorinţă era acum să afle ce spunea mesajul transmis lui pe cale atât de mira-
culoasă. Cu groaza ce se reflecta în tonul său, el a ţipat cu toată tăria să-i fie aduşi astrologii,
caldeii şi ghicitorii. Când s-au înfăţişat în prezenţa sa, pe dată, el a declarat că oricine se va
dovedi în stare să citească ce însemna scrisul pe care-l redactase mâna misterioasă şi să
tălmăcească înţelesul ei va fi răsplătit cum se cuvine. Va fi îmbrăcat în purpură – somptu-
oasa robă din purpură ce indica rangul celor mai importanţi funcţionari de stat. Ca Iosif
decorat de Faraon (Gen. 41:42), l-a gât i s-a pus un lănţişor de aur, fără îndoială, colierul de
aur purtat de cei de rang superior. Mai mult, ca o onoare mare, el va fi considerat ca al trei-
lea dregător în cadrul împărăţiei. Driver susţine că această distincţie din urmă nu a fost alt-
ceva decât aceea a unui conducător peste a treia parte din împărăţie (respectiv, unul din trei
egali) şi că termenul folosit nu apare nicăieri pentru a desemna numeralul ordinal, ci, aşa
cum arată Anderson, demonstrează că, deşi exista un cabinet format din trei sub domnia
perşilor, „nu există absolut nicio justificare ca să presupunem că un asemenea organism
exista sub imperiul care a fost înlocuit”. Kautzsch şi Behrmann sunt amândoi de acord cu
versiunea din traducerea American Version, unde se spune „al treilea conducător”. Un lucru
e clar, că distincţiile de cel mai înalt grad urma să-i fie atribuite celui care reuşea să tălmă-
cească cuvintele de pe perete.
În pofida favorurilor promise, nimeni nu a putut citi sau explica scrisul. Dacă cuvintele
scrise pe perete vor fi fost vizibile doar regelui, fiind invizibile înţelepţilor nu se menţionează
concret, dar nu există motive să presupunem că era ascuns de unii. „Nu e nevoie”, spune
Calvin, „să contemplăm vreo transpoziţie a literelor sau vreo inversare sau schimbare a ordi-
nii lor… Dumnezeu nu ar putea fi un agent liber, decât dacă ar poseda puterea de a Se adresa
unui singur om odată, iar altădată la mai mulţi. El a dorit ca regele Belşaţar că ştie ce era scris
pe perete, pe când magii erau tot atât de neputincioşi de a citi de parcă ar fi fost orbi”.
Neputinţa înţelepţilor nu a făcut decât să sporească neliniştea regelui. Acum el s-a alarmat
de-a-binelea. Faţa sa a trădat o adâncă emoţie, iar lorzii săi au rămas confuzi şi perplecşi.
Intervenţia reginei
Împărăteasa, la auzul cuvintelor împăratului şi mai marilor lui, a intrat în odaia ospă-
ţului, a luat cuvântul şi a vorbit astfel: ,,Să trăieşti veşnic, împărate! Să nu te tulbure gân-
durile tale, şi să nu ţi se îngălbenească faţa! În împărăţia ta este un om, care are în el duhul
dumnezeilor celor sfinţi; şi pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţe-

lepciune dumnezeiască. De aceea, împăratul Nebucadneţar, tatăl tău, da, tatăl tău, împă-
rate, l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, caldei, ghicitori, şi anume, pentru că
s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Beltşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere,
putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele, şi să dezlege lucrurile încâlci-
te. Să fie chemat dar Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!” (Daniel 5:10-12)
În mijlocul acestei companii de oameni turmentaţi, deodată şi-a făcut apariţia chipul
regal al reginei mamă, Nitocris, văduva lui Nebucadneţar. Textul biblic doar spune „regi-
na”, dar puţine îndoieli sunt că se referă la regina mamă. Nevestele lui Belşaţar erau deja
prezente, deci textul nu putea să se refere la ele. În „Israel şi Iuda, mama unui monarh este
menţionată ca o persoană influentă”, afirmă Driver, iar în a sa Fifth Monarchy (a cincea
monarhie), Rawlinson declară că „mama prinţului domnitor, dacă se întâmpla să-i supra-
vieţuiască tatălui său, deţinea o poziţie la curtea fiului ei ce o depăşea în rang chiar şi pe
aceea de nevastă favorită a monarhului”. Când Nitocris şi-a făcut apariţia, evident, i s-a
adus omagiu, în pofida mustrării subînţelese din cuvintele ei.
Găsindu-se confruntată cu nelinişte şi chiar disperare, imediat regina a căutat să risi-
pească tristeţea lui Belşaţar. Nu era nevoie, a spus ea, să se îngrijoreze, nici să se posomo-
rască regele. Ea i-a amintit de existenţa şi excepţionala sagacitate a lui Daniel (de care
Belşaţar nu-şi va fi amintit prea multe, întrucât, conform uzanţei orientale, Daniel îşi pier-
du-se înaltul său post la moartea binefăcătorului sau, Nebucadneţar). În Daniel, a declarat
ea – ca un politeist tipic – era spiritul zeilor sfinţi. „Magii se făleau cu îndemânarea de a
tălmăci visurile, de a rezolva toate dificultăţile şi de a dezlega enigme. Dar lucrul acesta cu
care se făleau ei se dovedise de două ori a fi doar vanitate şi fală ieftină”. Însă Daniel pose-
da o înţelegere supranaturală, putând să tălmăcească visuri, să dezlege taine şi să rezolve
probleme sau „să dezlege noduri” – o referire la nodurile magice, pentru care se cereau
cunoştinţe speciale a le dezlega – motiv pentru care fusese promovat la o poziţie elevată de
către Nebucadneţar. Numai dacă va fi chemat Daniel, regina era perfect convinsă, el îi va
putea oferi tălmăcirea scrisului.
Este chemat Daniel

Atunci Daniel a fost adus înaintea împăratului. Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui
Daniel: ,,Tu eşti Daniel acela, unul din prinşii de război ai lui Iuda, pe care i-a adus aici
din Iuda, tatăl meu împăratul? Am aflat despre tine că ai în tine duhul dumnezeilor şi că la
tine se găsesc lumini, pricepere, şi o înţelepciune nemaipomenită. Au adus înaintea mea pe
înţelepţi şi pe cititorii în stele, ca să citească scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuiască; dar
n-au putut să tâlcuiască aceste cuvinte. Am aflat că tu poţi să tâlcuieşti şi să dezlegi între-
bări grele; acum, dacă vei putea să citeşti scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuieşti, vei fi
îmbrăcat cu purpură, vei purta un lănţişor de aur la gât şi vei avea locul al treilea în câr-
muirea împărăţiei!” (Daniel 5:13-16)
Faptul ce regele nu l-a cunoscut pe Daniel pare incredibil, dar profetul era de-acum
bătrân şi nu mai deţinea postul său superior. La sfatul reginei mamă, el a fost chemat la
palatul regal. Când a apărut Daniel, Belşaţar a declarat că se zvoneşte că „spiritul zeilor” ar
fi în el şi a recunoscut că lumina, priceperea şi înţelepciunea i-au fost atribuite profetului.
Apoi a explicat împrejurările în care l-a chemat. Magii nu puteau citi scrisul de pe perete,
nici nu puteau să-i dezlege interpretarea. Daniel se bucura de reputaţia de a fi fost capabil să
interpreteze şi să rezolve probleme grele, iar dacă el putea să citească scrisul ce-l îngrozise
atât de mult pe rege şi să-i spună care e interpretarea, atunci Daniel trebuia să primească de
trei ori răsplata deja promisă lui de către Belşaţar. El urma să fie îmbrăcat în purpură, să i se
pună un lănţişor de aur la gâtul şi să fie înălţat la poziţia de al treilea suveran în cadrul împă-
răţiei, adică al treilea după Nabonidus şi Belşaţar.
Sunt refuzate darurile

Daniel a răspuns îndată înaintea împăratului: ,,Ţine-ţi darurile şi dă altuia răsplătiri-
le tale! Totuşi, voi citi împăratului scrierea şi i-o voi tâlcui” (Daniel 5:17)
Daniel a refuzat, dispreţuitor, darurile cu care a fost copleşit de necucernicul rege, tra-
tându-l pe Belşaţar cu totală asprime. Darurile unui rege a cărui soartă fusese pecetluită
erau de prea puţină importanţă pentru profet. Totuşi, va citi şi va interpreta misterioasa scri-
ere, dar fără a ţine seama de vreun dar ce i s-ar putea oferi. El acceptase daruri şi onoruri din
partea lui Nebucadneţar, de a cărui pocăinţă nu se-ndoise, dar de la un păcătos nepocăit,
deşi înfricoşător, ca Belşaţar nu va accepta niciun dar.
Totuşi, ciudat lucru, versetul 29 ne dezvăluie toate darurile cu care a fost copleşit
Daniel. Întrucât sfârşitul împărăţiei lui Belşaţar era atât de aproape, darurile sale nu aveau
niciun preţ pentru profet, dar când oraşul era pe punctul de a fi cucerit, Daniel şi-a arătat
curajul şi intrepiditatea prin acceptarea robei purpurii, a lănţişorului de aur şi a poziţiei de
mare răspundere.
Exemplul lui Nebucadneţar
Împărate, Dumnezeul cel Prea Înalt dăduse tatălui tău Nebucadneţar: împărăţie,
mărime, slavă şi strălucire; şi din pricina mărimii pe care i-o dăduse, toate popoarele,
neamurile, oamenii de toate limbile se temeau şi tremurau înaintea lui. Căci împăratul
omora pe cine voia, şi lăsa cu viaţă pe cine voia; înălţa pe cine voia, şi cobora pe cine voia.
Dar când i s-a îngâmfat inima şi i s-a împietrit duhul până la mândrie, a fost aruncat de pe
scaunul lui împărătesc şi a fost despuiat de slava lui; a fost izgonit din mijlocul copiilor
oamenilor, inima i s-a făcut ca a fiarelor, şi a locuit la un loc cu măgarii sălbatici; i-au dat
să mănânce iarbă ca la boi, şi trupul i-a fost udat cu roua cerului, până când a recunoscut
că Dumnezeul cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea
(Daniel 5:18-21).
Înainte de a citi scrisul şi a-l tălmăci regelui îngrijorat, Daniel i-a dat ceea ce echivala
cu o aspră mustrare. Belşaţar avuse pilda măreaţa a relaţiilor lui Dumnezeu cu
Nebucadneţar, ca o avertizare pentru Belşaţar, dar acesta o ignorase şi provocase cu încăpă-
ţânare mânia Divină, etalând încă şi mai pronunţat aceleaşi greşeli ca ale bunicului său. De
aceea, nu e de mirare că-l ameninţa acum judecata.
Dumnezeu îi acordase un mare imperiu lui Nebucadneţar, şi mărirea, gloria şi maiesta-
tea fuseseră ale sale. Atât de mare fusese acest falnic monarh, încât toţi muritorii tremurau
înaintea lui, el fiind un suveran absolut. În mâinile sale se afla puterea arbitrară asupra vieţii
morţii supuşilor săi, iar mărirea sau decăderea unui individ ţinea de capriciul său.
şi
Ignorând faptul că onoarea şi splendoarea poziţiei sale erau darul lui Dumnezeu către
el, inima lui Nebucadneţar s-a semeţit de mândrie, iar spiritul lui s-a împietrit, arătând aro-
ganţă. „El nu a fost cuprins de o vanitate bruscă”, scrie Calvin, „ci mândria sa a fost studia-
tă, iar încăpăţânarea şi înfumurarea au fost adăugate la ea”. Nu a fost vorba de o exaltare
ieftină, ci de o convingere deliberată că gloria şi splendoarea erau rezultatul propriilor sale
eforturi, neprimind şi neaşteptând ajutor de la nimeni. O asemenea atitudine nu putea fi
tolerată de Dumnezeu şi, cum am arătat în capitolul precedent, împăratul a fost detronat de
o mână Divină şi deposedat de facultăţile sale mentale, fiind alungat pe câmp, unde şi-a
făcut culcuşul printre catârii neîmblânziţi, hrănindu-se ca boii, până ce şi-a însuşit învăţă-
mintele după care Cel Atotputernic este Domn peste tot pământul şi numeşte ca suveran pe
cine doreşte. Nu i se putea oferi o lecţie mai remarcabilă tânărului vicerege.
Sfidarea lui Belşaţar

Dar tu, Belşaţar, fiul lui, nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri. Ci
te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta şi aţi
băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint,
de aur, de aramă, de fier, de lemn şi de piatră, care nici nu văd, nici n-aud, şi nici nu pricep
nimic, şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale! De aceea
a trimis El acest cap de mână, care a scris scrierea aceasta (Daniel 5:22-24).
Cercetarea Divină a lui Nebucadneţar şi mărturisirea sinceră a puterii lui Dumnezeu,
odată ce el a fost restabilit, au fost evenimente de un caracter atât de ieşit din comun, încât era
imposibil să fi fost date uitării şi Daniel i-a declarat apăsat lui Belşaţar că acesta ştia prea bine
lucrul acesta. Dacă o avertizare atât de clară era ignorată, nu avea să urmeze nicio atenuare a
pedepsei. Totuşi, având parte de o asemenea prevenire Divină, regele refuzase cu dispreţ să ia
aminte. În loc de a se smeri, el se dovedise complet refractar şi, cu insolenţă, se înălţase împo-
triva Domnului cerurilor. Cunoştinţa lui făcuse altceva decât să-i amplifice crima.
Nebucadneţar cedase mândriei, dar Belşaţar urmase cărarea provocării arogante la adresa
Celui Atotputernic. El îngrămădise păgânism peste păgânism, sacrilegiu peste sacrilegiu,
prin faptul că nu numai băuse din vasele templului lui Dumnezeu, într-o atmosferă de chefu-
ire şi desfrâu, dar adăugase la asta ruşine şi jignire la adresa lui Iehova prin ridicarea în slăvi
a zeilor de argint, de aur, de bronz, de fier, de lemn şi de piatră – care, a adăugat profetul pe un
ton şfichiuitor, nici nu văd, nici nu cunosc. Nu era nicio scuză – păcatul său fusese săvârşit cu
o deliberată nepăsare. Regele ştia ce face, iar păcatul lui, conştient şi intenţionat, cerea o ine-
vitabilă pedeapsă.
Chiar din experienţa bunicului său, Nebucadneţar, Belşaţar ştia că există un Dumnezeu,
care este atotputernic, că însăşi respiraţia i-o datorăm voii Sale, şi că viaţa sa era în mâna Sa.
Frica ar fi putut să-i sugereze reverenţă, dar, într-o sfidare cutezantă, el Îl jefuise pe Dumnezeul
cel viu de onoarea ce I se cuvenea. „Pe Dumnezeu… nu L-ai proslăvit”, a declarat profetul.
O asemenea impietate persistentă nu mai putea fi tolerată şi scrisul de pe perete era pre-
cursorul iminentei judecăţi. Timpul îndurării trecuse. Mâna care a scris pe perete venise de la
Dumnezeu, iar regele putea deduce, prin urmare, strâmtorarea jalnică în case ajunsese.
Tâlcuirea
Iată însă scrierea care a fost scrisă: MENE, MENE, TEKEL, UPHARSIN. ,,Numărat,
numărat, cântărit şi împărţit!” Şi iată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat, înseamnă că
Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai fost cân-
tărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor! Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită şi
dată mezilor şi perşilor!” (Daniel 5:25-28)
Nici regele, nici vreunul dintre magi nu fuseseră în stare să citească misterioasele
cuvinte inscripţionate (sau, mai precis, „tipărite” ori „imprimate”) pe perete. Prin urmare,
caracterele trebuie să fi fost destul de neobişnuite, pentru a nu fi putut să fie descifrate fără
să fie luminate de sus”, spune Hengstenberg. Calvin este de părere că atât regele, cât şi
magii erau fie înmărmuriţi, fie Dumnezeu la atenuase simţurile, în vreme ce Cumming, pe
de altă parte, sugerează că scrierea era în samariteană şi că înţelepţii nu erau în stare s-o
înţeleagă din pricina caracterelor ciudate. Cea mai probabilă explicaţie este că aranjamen-
tul particular al literelor le făcea să pară fără sens oricui, în afară de cei luminaţi spiritual.
Aşadar, Daniel a început să recite inscripţia făcută pe tencuiala albă, de mâna supranatu-
rală. Cele patru cuvinte, a spus profetul, au fost „Mene, Mene, Tekel, Upharsin”, adică, tex-
tual, „Numărat, Numărat, Cântărit, Împărţit”. Desigur, nu se ridica nicio dificultate din citirea
acestor cuvinte, dar, remarcă Driver, „enigma consta, parţial, în caracterul sau maniera în care
vor fi fost scrise – o formă necunoscută de caractere aramaice, de pildă, sau, cum au sugerat
iudeii medievali, o dispunere verticală, iar nu orizontală a literelor şi parţial în dificultatea de
a le atribui vreun sens, chiar când erau citite”. Cea mai verosimilă explicaţie este că toate
cuvintele erau într-o formă abreviată şi aranjate sub forma unui pătrat, în felul următor:
M N A
M N A
T Q L
P R S
Arătate astfel, cuvintele ar putea, tot atât de bine, să fi citite:

(1) mina, tekel (ori shekel) şi peres (sau jumătate de mina) sau parsin (jumătăţi de
mina) ori
(2) mene (numărat), tekel (cântărit), peris (divizat) sau paras (persani).
În orice caz, în ultimul cuvânt există o paranomasie. Repetarea primului cuvânt s-ar fi
putut să fie în scopul sublinierii sau, cum crede Maldonatus, pentru a indica o numărătoare
harnică, dar e mult mai probabil că avea intenţia de confirmare – numărul era hotărât şi
terminat. Calvin scrie: „Pentru a imprima în Belşaţar că viaţa şi împărăţia lui erau în joc,
Dumnezeu afirmă că numărul e complet, însemnând că nici o clipă nu se poate adăuga la
limita deja stabilită”. Ar trebui însă să adăugăm că cele mai vechi versiuni omit repetarea
primului cuvânt.
Când a dat tălmăcirea, profetul a luat fiecare cuvânt separat. MENE, a declarat el,
înseamnă că Dumnezeu a numărat împărăţia lui Belşaţar şi i-a pus capăt. Zilele domniei
şi ale imperiului fuseseră numărate, ajungând acum la capăt. Dumnezeu stabilise pe-
sale
rioada precisă şi acum hotăra momentul final. Chiar astăzi suveranitatea lumii încă este în
mâinile Celui Atotputernic, iar El prescrie durata împărăţiilor şi a imperiilor, hotărând
momentul precis când va fi dat fiecare uitării. Bombastica exuberanţă şi înfumurata încre-
dere de sine a dictatorilor şi stăpânitorilor lumii nu are nicio importanţă pentru El, căci
durata domniei fiecărui monarh este stabilită de El.
TEKEL, a spus Daniel; Belşaţar a fost cântărit pe cântar şi găsit lipsă. Se spune că zeita-
tea egipteană, Osiris, a cântărit faptele morţilor într-un cântar şi o idee similară de regăseşte şi
la alte religii, iar babilonienii vor fi avut o credinţă similară. Robinson spune: „Se credea că
sufletul se odihneşte în mormânt, până când, treptat, treptat creşte în virtute şi mărime, şi
atunci este strămutat în cer”. Dar cuvintele profetului au arătat că Dumnezeu deja măsurase
viaţa şi faptele lui Belşaţar după standardele Sale, iar regele vinovat a fost găsit lipsă la cântar.
În pofida tuturor concepţiilor sale despre importanţa sa, balanţa divină l-a găsit în minus şi,
prin urmare, el nu era de absolut nicio valoare sau importanţă (vezi Ier. 6:30). Dumnezeu
cântăreşte atât faptele, cât şi duhul în care sunt făcute (1 Sam. 2:3; Prov. 16:2), El cântărind
până şi calea celui drept (Isa. 26:7). Judecata Lui nu a fost întâmplătoare sau ocazională, ci s-a
întemeiat pe normele şi cerinţele stabilite, fiind, prin urmare, complet echitabile. Regele abu-
zase de poziţia sa, Îl dezonorase pe Cel Atotputernic şi ignorase regulile Sale, iar administra-
ţia sa fusese considerată un eşec.
PERES. Cuvântul inscripţionat pe perete a fost UPHARSIN, pluralul lui parsin – prefixul
u însemnând „şi” – dar, în interpretarea sa, Daniel l-a înlocuit prin cuvântul peres, al cărui
sens, spune Daniel, este că împărăţia a fost divizată şi dată mezilor şi perşilor (un joc de
cuvinte, bazat pe termenul peres). Sfârşitul imperiului babilonean se apropia, urmând să fie
cucerit de mezi şi perşi. Soarta sa era pecetluită şi irevocabilă.
Răsplata lui Daniel
Îndată, Belşatar a dat poruncă şi l-au îmbrăcat pe Daniel cu purpură, i-au pus un lăn-
ţişor de aur la gât şi au dat de ştire că va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei
(Daniel 5:29).
Anterior, Daniel refuzase distincţiile oferite de rege, dar cuvântul monarhului babilo-
nean era considerat inviolabil şi ceea ce promisese celui care tălmăcise scrisul acum s-a
împlinit. În plus, regele a fost, probabil, îndemnat să-şi ţină promisiunea de nevoia de a
arăta indiferenţă faţă de avertismentul Divin. Nu se putea spune că nu a fost mişcat însă,
desigur, el dorea să-şi ascundă teama de curtenii săi. Aşadar, profetul a fost îmbrăcat cu o
robă de purpură, la gât punându-i-se un lănţişor de aur şi fiind proclamat ca al treilea dom-
nitor al împărăţiei.
Poate se va părea ciudat că Daniel a acceptat acum ceea ce refuzase anterior, dar acum
ar fi fost contrar uzanţelor de protocol să refuze onoarea ce i-o poruncise regele – spre deo-
sebire de ceea ce fusese doar o răsplată. În plus, refuzul său în această fază ar fi putut
însemna un gest de laşitate, ba chiar putea fi cotat ca o trădare. Prin urmare, profetul a
acceptat onoarea conferită, ea fiind, în fapt, o recunoaştere publică a faptului că Dumnezeu
îi vorbise şi, cum sugerează Jamieson, Fausset şi Brown, motivul elevării sale se putea
dovedi instrumental în obţinerea bunăvoinţei noii dinastii pentru sine şi pentru concetăţenii
săi”.
Trecerea imperiului
Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul caldeilor, a fost omorât. Şi a pus mâna
pe împărăţie Darius, Medul, care era în vârstă de şaizeci şi doi de ani (Daniel 5:30-31).
Judecata nu a întârziat să se abată. În noaptea aceea, Belşaţar a fost omorât, iar cetatea
cucerită. Dumnezeul Care ţine toate lucrurile în mâinile Sale stabileşte când să ia fiinţă un
imperiu, şi când să-şi înceteze existenţa, şi nimeni nu poate opri mâna Sa ori pune la îndo-
ială acţiunea Sa. Aşa cum pusese puterea în mâna lui Nebucadneţar, tot aşa i-a luat-o arbi-
trar din mâna nepotului său, Belşaţar.
Cu aproape douăzeci de ani mai înainte, se ridicase un nou personaj în Persia, în per-
soana lui Cirus, un cuceritor asiatic, a cărui sosire fusese prezisă cu un secol şi jumătate mai
înainte de profetul Isaia (Isa. 44:28; 45:1). Cirus şi-a început domnia prin detronarea lui
Astiages, ultimul rege al Mediei, şi încorporarea Mediei în imperiul persan. Apoi a intrat în
conflict cu Cresus, regele Lydiei (care, la vremea aceea, cuprindea o mare parte din Asia
Mică), l-a cucerit şi a devenit stăpânul imperiului lidian. Următorul său inamic a fost
Babilonul, şi el a cucerit teritoriul babilonean din Asiria Superioară, învingându-l pe
Nabonidus, regele Babilonului, dându-i acestuia voie să se „pensioneze”, să-şi lingă rănile
în oraşul sfânt Borsippa. Fiul lui Nabonidus, Belşaţar, domnea ca vicerege în cetatea
Babilon şi lui i-a revenit responsabilitatea apărării capitalei. Oraşul era puternic fortificat,
iar zidurile sale duble de pământ şi de cărămidă erau de 90 de metri înălţime şi 26 de metri
lăţime. „Aceste ziduri”, afirmă Smith, „erau întărite de două sute cincizeci de turnuri şi
străpunse de o sută de porţi, al căror prag şi stâlpi, cât şi porţile, erau din alamă”. Cetatea
era împărţită în două, de fluviul Eufrat, iar „râul era îngrădit pe ambele maluri de faleze,
care la rândul lor erau protejate de ziduri şi de porţi de alamă”. (Vezi Ieremia 50:15; 51:53,
53). „Cele două maluri ale râului era unite printr-o punte piatră, de vreo mie de yarzi lungi-
me, de fiecare capăt al punţii aflându-se un palat regal. Cel principal se afla la răsărit, o
fortăreaţă în sine, înconjurată de ziduri triple, din care cel exterior avea un circuit de şapte
mile: zidul din mijloc era de 90 de metri înălţime, iar turnurile de o sută treizeci de metri, şi
zidul interior încă şi mai înalt. Asemenea afirmaţii pot avea darul să micşoreze surpriza
noastră la siguranţa în care locuitorii oraşului şi ai palatului locuiau, sub domnia nesăbuită
a tânărului lor prinţ, Belşaţar”.
Un asemenea oraş se putea considera impregnabil, drept care lui Cirus i-a rămas o sin-
gură cale de atac şi, aşa cum prezice Ieremia 50:38, a deviat cursul fluviului Eufrat spre un
nou canal (cum făcuse înainte cu râul Gnydes). El a aşteptat până ce festivalul religios
suprem în onoarea zeului Bel-Marduk şi al zeiţei Iştar, când frenezia religioasă, chefurile şi
beţiile tulburau oraşul. Apoi, deschizând noul canal, el a deviat cursul fluviului şi, sub călă-
uzirea dezertorilor babilonieni, pe care Xenofon îi numeşte Gadatus şi Gobryras, perşii au
pătruns prin albia uscată a râului, prin porţile de aramă, în oraşul propriu-zis – exact aşa
cum prezisese profetul Isaia cu mult înainte (Isa. 44:27 la 45:2). Pierzarea prezisă de
Ieremia (Ier. 51:28-32) s-a abătut asupra cetăţii, în timp ce suveranul ei împreună cu curte-
ameţiţi de un fals sentiment de siguranţă, erau în toiul petrecerii lor. Porţile palatului
nii,
erau deschise şi persanii au pătruns în palat, omorându-l pe rege şi pe nobilii săi, cucerind
astfel cetatea. „În noaptea aceea”, spune relatarea sacră, „a fost ucis Belşaţar, regele calde-
ilor”.
Prin moartea lor, falnicul imperiu al Babilonului a dispărut. Nabonidus s-a predat cuceri-
torului, primind, drept compensaţie, principalitatea Carmania, iar Babilonul a fost încorporat
în imperiul persan.
Izvoarele scrise adaugă faptul ce Darius al Mediei, în vârstă de şaizeci şi doi de ani, „a
primit împărăţia”. Au fost făcute o mulţime de speculaţii pe marginea identităţii acestui
conducător. Numele „Darius” nu este un nume propriu, ci un apelativ purtat de mai mulţi
regi, care înseamnă „cuceritorul”. Se argumentează, uneori, că Darius a fost, în realitate,
Ciraxares al Doilea, fiul lui Astiages, şi fie unchiul, fie tatăl lui Cirus, la care se referă
Xenofon în a sa Cyropaedia, dar vârsta lui Darius face imposibilă identificarea lui cu
Ciaxares. În plus, Daniel 9:1 afirmă că tatăl lui Darius a fost Ahaşveroş, despre care aproa-
pe toţi sunt de acord că e un alt nume prin care era cunoscut Ciaxares, tatăl lui Astiages. S-a
sugerat, uneori, că el a fost satrapul Gobyras, dar acesta a funcţionat ca guvernator doar
câteva luni, pe când Darius a domnit ca suveran absolut timp de aproape doi ani. Se face,
de multe ori, confuzie cu Darius Hystaspes, dar, cum observă Willett, Darius Hystaspes a
domnit al treilea după Cirus. În lucrarea Profesorului J.C. Whitcomb, Darius the Mede,
acesta argumentează că Darius era un alt nume pentru Gubaru, guvernatorul Babilonului,
care e pomenit în diverse texte cuneiforme din secolul 6 î.Cr. Este cu neputinţă de precizat
cu certitudine identitatea lui, dar cea mai probabilă explicaţie este faptul că Cirus l-a onorat
pe destituitul Astiages, numindu-l fie un rege vasal, fie co-rege peste Babilon.
CAPITOLUL VII
Decretul lui Darius
Numirea satrapilor
Dariu a găsit cu cale să pună peste împărăţie o sută două zeci de dregători, care trebu-
iau să fie răspândiţi în toată împărăţia; a pus în fruntea lor trei căpetenii, în numărul cărora
era şi Daniel. Dregătorii aceştia aveau să le dea socoteală, ca împăratul să nu sufere nicio
pagubă. Daniel însă întrecea pe toate aceste căpetenii şi pe dregători, pentru că în el era un
duh înalt; şi împăratul se gândea să-l pună peste toată împărăţia (Daniel 4:1-3).
Politica lui Cirus era să numească prefecţi militari peste districtele ţărilor cucerite, pentru
a impune ordine şi a suprima orice insurecţie incipientă. Aşadar, primul act al lui Darius a fost
să numească o sută douăzeci de satrapi pe tot cuprinsul împărăţiei – dintre care, desigur, nu
toţi erau, neapărat, peste un anumit district. Nu se precizează numărul districtelor sau provin-
ciilor de care era vorba. Herodot afirmă că imperiul persan era împărţit în provincii, aflate sub
conducerea a douăzeci de satrapi, dar Estera 1:1 se referă la o împărţire pe care a făcut-o
Xerxes în o sută douăzeci şi şapte de provincii. Nu există niciun indiciu în istorie despre
natura exactă a provinciilor, nici despre delimitările precise ale autorităţii satrapilor; probabil
informaţii suplimentare ne-ar ajuta să rezolvăm aparenta discrepanţă.
Satrapii au fost puşi sub conducerea a trei preşedinţi, dintre care unul era Daniel, ce
şi-a păstrat astfel statutul pe care i-l acordase Bellşaţar anterior morţii acestuia. Satrapii
erau răspunzători în faţa preşedinţilor pentru asigurarea veniturilor ce i se datorau regelui,
şi era datoria preşedinţilor de a se asigura nu numai că treburile erau administrate eficient,
ci şi că trezoreria regală era reaprovizionată în mod regulat şi adecvat.
Înţelepciunea şi prudenţa de care a dat dovadă Daniel l-au remarcat colegilor săi ca
posedând o superioară capacitate administrativă, prin urmare, cuvenindu-i-se o mai mare
onoare şi autoritate, Darius fiind înclinat să-l numească vicerege peste întreg imperiul.
Indiferent care va fi fost poziţia lui Darius vis-à-vis de Cirus, era clar că autoritatea
celui dintâi, în această perioadă, se extindea peste întreg imperiul şi că orice numire pe
care o făcea avea aplicabilitate peste tot imperiul. În timpul relativei scurte domnii, proba-
bil de vreo doi ani, autoritatea lui a fost clar înţeleasă ca coegală cu aceea a lui Cirus.
Charles susţine că el era un suveran independent, având rangul de rege şi divizând vastul
imperiu în satrapii, iar ca despot absolut, cu puterea de a decreta pedeapsa cu moartea
autorităţilor aflate în subordinea sa – negreşit, aceasta fiind confirmată de relatarea
Scripturii.
Căutarea de a-i găsi greşeli lui Daniel

Atunci căpeteniile şi dregătorii au căutat să afle ceva asupra lui Daniel, ca să-l pâras-
74
Decretul lui Darius 75
că în ce privea treburile împărăţiei. Dar n-au putut să găsească nimic, niciun lucru vrednic
de mustrare, pentru că el era credincios, şi nu se găsea nicio greşală la el şi niciun lucru
rău. Atunci oamenii aceştia au zis: ,,Nu vom găsi niciun cuvânt de plângere împotriva
acestui Daniel, afară numai dacă am găsi vreunul în Legea Dumnezeului lui!” (Daniel
6:4-5).
Ca evreu, Daniel aparţinea unei rase străine. Ba, mai mult, într-o eră în care corupţia
era în floare, administraţia sa era dreaptă, nefiind caracterizată de corupţie. Colegii săi care
nu-şi puneau atâtea probleme cu morale, se făceau, probabil, vinovaţi de neglijenţă şi chiar
delapidare în mânuirea fondurilor, manifestând, fireşte, resentimente din pricina probităţii
şi integrităţii sale. Prin urmare, ei au căutat să găsească vreun defect în îndeplinire a îndato-
ririlor sale ori în privinţa onestităţii lui, dar fidelitatea şi conştiinciozitatea lui Daniel făceau
acest lucru imposibil. Nicio urmă de neglijenţă sau de tranzacţii dubioase nu putea fi scoase
la iveală; nicio greşală nu se găsea la Daniel. Cum s-a întâmplat mai târziu, şi în cazul
Domnului, însăşi perfecţiunea demonstrată nu făcea decât să sporească ura celor ce erau
conştienţi de propria lor vinovăţie. În cele din urmă, ei au ajuns la concluzia că orice încer-
care de a dovedi neloialitate sau proasta administrare a treburilor imperiului era, din capul
locului, sortită eşecului. Dacă era ca ei să găsească vreo cale de a-l prinde în cursă, atunci
aceasta trebuia să fie numai în relaţie cu credinţa sa religioasă. Deci, ei erau hotărâţi ca într-
un fel sau altul, să găsească vreo fisură în armura sa. Bine s-a exprimat Shakespeare în
Măsură pentru măsură: „Nicio putere sau măreţie în mortalitate nu poate cenzurii să-i
scape: calomnia ce loveşte pe la spate loveşte până şi cea mai strălucită virtute”, iar Hamlet
i-a spus Ofeliei: „De-ai fi ca gheaţa de curată, ca zăpada de neprihănită, de scăpat nu vei
scăpa de calomnie” . Aceasta s-a adeverit în experienţa lui Daniel. Cu cât era el mai fidel
suveranului său, cu atât îşi atrăgea mai mult ura şi intrigile meschine ale tuturor colegilor
săi.
Decretul regal
Apoi aceste căpetenii şi dregătorii aceştia s-au dus cu mare zarvă la împărat şi i-au
vorbit aşa: ,,Să trăieşti veşnic, împărate Dariu!” Toate căpeteniile împărăţiei, îngrijitorii,
dregătorii, sfetnicii, şi cârmuitorii sunt de părere să se dea o poruncă împărătească, înso-
ţită de o aspră oprire, care să spună că oricine va înălţa, în timp de treizeci de zile, rugă-
ciuni către vreun dumnezeu sau către vreun om, afară de tine, împărate, va fi aruncat în
groapa cu lei. Acum, împărate, întăreşte oprirea şi iscăleşte porunca aceasta, pentru ca să
nu se poată schimba, după legea Mezilor şi Perşilor, care, odată dată, rămâne neschimba-
tă”. În urma celor de mai sus, împăratul Dariu a scris porunca şi oprirea (Daniel 6:6-9).
Animozitatea duşmanilor lui Daniel a găsit, în cele din urmă, un mijloc pentru răstur-
narea lui. Pioşenia lui era binecunoscută de toţi; de asemenea, era un fapt bineştiut că la
anumite ore din fiecare zi, Daniel se retrăgea în camera sa pentru a se ruga. Însăşi statorni-
cia şi regularitatea lui consecventă de a căuta acces la tronul lui Dumnezeu le-a dat inami-
cilor săi prilejul ce-l căutau. Ei erau convinşi că nimic nu-l va putea face pe Daniel să devi-
eze de la acest obicei. Or, dacă aveau să reuşească să obţină scoaterea în ilegalitate a acestei
practici a sa, condamnarea omului însuşi avea să urmeze automat.
În exuberanţa lor, au dat buzna la rege, prezentându-i propunerea lor, bineînţeles, fără
să-i dezvăluie motivul care stătuse la baza sugestiei lor. Ei au declarat că, după ce s-au con-
sultat împreună, toţi preşedinţii, prefecţii, satrapii, miniştrii şi guvernatorii au fost de acord
cu o anumită propunere. Desigur, aceasta era o reprezentare voit falsă de la început şi până
la sfârşit, întrucât Daniel, care era el însuşi unul dintre cei trei preşedinţi ai împărăţiei, nu
fusese deloc consultat. Dar ei aveau clar intenţia de a-l înşela pe monarh, făcându-l să crea-
dă că propunerea fusese aprobată printr-un vot unanim, că s-ar fi bucurat de sprijinul lui
Daniel şi al colegilor săi.
Apoi propunerea a fost adusă în faţa regelui, ca el să semneze un decret prin care să
interzică oricui să prezinte vreo cerere oricărui dumnezeu sau om, decât regelui, timp de
treizeci de zile, sub pedeapsa cu moartea, prin aruncare în groapa cu lei, în caz contrar. La
început, interdicţia a părut incredibilă, dar trebuie să ţinem cont că persanii întotdeauna
îşi priveau regii ca pe fiinţe divine. Hengstenberg spune: Regii mezilor şi perşilor erau pri-
viţi ca obiecte de închinare, respectiv drept reprezentanţii şi întrupările lui Ormuzd”. De
aceea, li se va fi părut perfect rezonabil oficialilor, cât şi monarhului însuşi, ca cererile reli-
gioase să fie înaintate zeilor prin intermediul regelui, ca reprezentant viu al zeilor. Cum
remarcă Kliefoth, „scopul urmărit de lege a fost doar să aducă recunoaşterea generală a
principiului, conform căruia regele era manifestarea vie a tuturor zeilor, nu doar a mezilor
şi perşilor, ci şi a babilonienilor şi lidienilor, precum şi toţi zeii popoarelor cucerite.… Toate
naţiunile subjugate împărăţiei medo-persane erau obligate, nu să-şi abandoneze propriul
lor mod de închinare adusă zeilor lor, ci, de fapt, să admită că suveranul mondial Darius
mai era şi fiul şi reprezentantul zeilor lor naţionali. În acest scop, ei trebuiau, preţ de treizeci
de zile, să-şi prezinte petiţiile lor zeilor lor naţionali, şi numai lui, ca întruchipare”. În asta
consta viclenia lor diabolică. Oficialii ştiau, evident, că Daniel nu va permite niciunui om
să se interpună între el şi Dumnezeul lui. Dar, dacă nu se supunea decretului, acţiunea sa
avea să pară inevitabil neloială stăpânului sau, regele.
Chestiunea i s-a părut atât de rezonabilă lui Darius, încât a încuviinţat importunitatea
miniştrilor săi, semnând interdicţia ce i s-a pus înainte. Odată ce decretul a fost semnat, nu
mai putea fi revocat, întrucât edictele mezilor şi perşilor, odată semnate şi pecetluite, erau
considerate imposibil de a fi modificate (vezi Estera 8:8).
Decretul era însoţit de pedeapsa cu aruncarea în groapa cu lei, pentru neconformare.
Bevan spune că se referă la „obiceiul care exista deja printre asirieni, iar de acolo a trecut
asupra persanilor, de a ţine lei pentru curse”. Ferocitatea naturală a leilor şi starea de semi-
înfometare în care probabil erau ţinuţi va fi inspirat groază în inima oricărui om ce contem-
pla posibilitatea de a sfida edictul regal.
Curajul lui Daniel

Când a aflat Daniel că s-a iscălit porunca, a intrat în casa lui, unde ferestrele odăii de
sus erau deschise înspre Ierusalim, şi de trei ori pe zi îngenunchea, se ruga şi lăuda pe
Dumnezeul lui, cum făcea şi mai înainte. Atunci oamenii aceştia au dat năvală în casă şi
au găsit pe Daniel rugându-se şi chemând pe Dumnezeul lui (Daniel 6:10-11).
Când a aflat Daniel ce se întâmplase, asta nu a schimbat cu nimic comportarea lui nor-
mală. Credincioşia sa faţă de Dumnezeul său nu a şovăit deloc. El nu a protestat, nici nu s-a

plâns monarhului, dar, pe de altă parte, nici nu a făcut vreo încercare să se conformeze
edictului regal. În odaia de pe acoperiş (un apartament clădit pe acoperişul casei) erau des-
chise ferestrele, fără zăbrele, înspre Ierusalim – acolo avea el obiceiul să se roage. (Practica
de a se îndrepta către Ierusalim la rugăciune şi-a avut originea odată cu rugăciunea de dedi-
care a templului pe care a făcut-o Solomon, vezi 1 Regi 8:33-48; Psa. 5:7). De trei ori pe zi
obişnuia să îngenuncheze, să se roage şi să aducă mulţumiri (Psa. 55:17) – dar nu ostenta-
tiv, ci cu o simplă credinţă în Dumnezeu. Nicio ameninţare omenească nu putea să-l devie-
ze de la aceasta, astfel, când a auzit el de edictul regal, a continuat neînfricat ca mai-nainte.
„Era nevoie să aducă mărturie înaintea oamenilor despre perseverenţă în închinarea la
Dumnezeu”, afirmă Calvin. Să-şi fi schimbat obiceiul chiar într-o mică măsură ar fi însem-
nat o parţială capitulare sau o dovadă de dezertare perfidă. Dumnezeu nu numai că reclamă
credinţă în inimă şi ataşamente lăuntrice, ci şi mărturisirea şi confesiunea cucerniciei noas-
tre”. Ulterior în cursul istoriei, când Polycarp a fost ameninţat cu martirajul, dacă nu se va
lepăda de Cristos, a răspuns: „Optzeci şi şase de ani L-am slujit şi El niciodată nu mi-a
făcut niciun rău. Atunci cum aş putea să-L blestem pe Regele şi Mântuitorul meu?” Acesta
a fost şi duhul lui Daniel – şi, de fapt, al tuturor celor care-L iubesc cu adevărat pe
Domnul.
Practica zilnică a profetului era văzută de toţi cei care îi urmăreau casa. Aşa se face că
duşmanii săi neîmpăcaţi au năvălit în jurul casei lui, să vadă ce efect au avut acţiunile lor
rele. Şi au descoperit, cum se aşteptaseră, că era un loc anumit unde porunca regelui nu
însemna absolut nimic. În văzul tuturor, Daniel se ruga mai departe, conform obiceiului
său, fără să schiţeze niciun gest de a se ascunde şi fără să se abată cu nimic de la el. L-au
găsit rugându-se şi cerând har de la Dumnezeu. Răutatea lor şi-a atins scopul şi conspiraţia
le-a reuşit – îşi vor fi zis ei. Îl aveau, de-acuma, la mână pe proroc.
Daniel este pârât la rege

Apoi s-au înfăţişat înaintea împăratului şi i-au zis cu privire la oprirea împărătească:
,,N-ai scris tu o oprire, care spune că oricine va înălţa, timp de treizeci de zile, rugăciuni
vreunui dumnezeu sau vreunui om, afară de tine, împărate, să fie aruncat în groapa cu
lei?” Împăratul a răspuns: ,,Lucrul acesta este adevărat, după legea Mezilor şi Perşilor,
care nu se poate schimba!” Ei au luat din nou cuvântul şi au zis împăratului: ,,Daniel, unul
din prinşii de război ai lui Iuda, nu ţine deloc seama de tine, împărate, nici de oprirea pe
care ai scris-o, ci îşi face rugăciunea de trei ori pe zi!” (Daniel 6:12-13).
Josnicia de caracter a nobililor a fost dată pe faţă foarte clar. Nu trecuseră multe ceasuri
de la semnarea interdicţiei, dar, acum după ce l-au prins pe cel care era ţinta răutăţii lor asu-
pra faptului împlinit de a fi nesocotit porunca regelui, s-au hotărât să obţină aducerea la
îndeplinire, fără întârziere, a sentinţei. S-au repezit în prezenţa regelui, aducându-i aminte
de decretul inviolabil pe care-l semnase. Natural, monarhul a confirmat acurateţea spuselor
lor, adăugând că edictul, în conformitate cu legea mezilor şi a perşilor, nu putea fi revocat.
Ceea ce promulgase el, cu atâta nechibzuinţă, era acum obligatoriu pentru el.
Prinzându-l astfel pe Darius în mrejele lor, făcând imposibilă o retragere din partea lui,
au prezentat acuzaţia lor împotriva lui Daniel într-o manieră cât se poate de vicleană, insi-
nuând, mai întâi de toate, că profetul acţiona în deliberată nepăsare faţă de rege, care-i
făcuse atâta bine. Dr. Young scrie: „Ei l-au descris pe Daniel ca exilat, iar nu ca pe căpete-
nia preşedinţilor şi satrapilor, pentru ca astfel, rememorând faptul că e străin, să poată insi-
nua că ar fi, din punct de vedere politic, neloial lui Darius. În plus, ei afirmă mai întâi că
Daniel a fost necredincios regelui, iar apoi că a călcat interdicţia. În felul acesta, chestiunea
a fost prezentată într-o lumină cât se poate de negativă – un şiretlic comun apanajului tutu-
ror politicienilor corupţi”. Da mai întâi a avut loc o intenţionată otrăvire a minţii regelui
împotriva slujitorului său – insinuarea maliţioasă fiind aceea că fostul exilat găsise cu cale
să răsplătească generozitatea suveranului său nesocotindu-l pe el şi edictul acestuia. În fapt,
crima a fost amplificată la sfidare şi impertinenţă la adresa regelui. Şi, la urmă, a venit
numirea crimei în sine – Daniel încă făcea nemijlocit cereri Dumnezeului său, de trei ori pe
zi! Cazul fusese perfect construit, iar dibăcia le-a reuşit. În felul acesta, căderea lui în cursă
părea asigurată.
Ducerea la îndeplinire a sentinţei

Împăratul s-a mâhnit foarte mult când a auzit lucrul acesta; s-a gândit cum ar putea să
scape pe Daniel; şi până la asfinţitul soarelui s-a trudit să-l scape. Dar oamenii aceia au
stăruit de împărat, zicându-i: ,,Să ştii, împărate, că, după legea Mezilor şi Perşilor, orice
oprire sau orice poruncă, întărită de împărat, nu se poate schimba!” Atunci împăratul a
poruncit să-l aducă pe Daniel şi să-l arunce în groapa cu lei (Daniel 6:14-16a).
Când Darius a conştientizat modul în care viclenii nobili l-au înşelat, a fost cuprins de
agitaţie. Ca încarnare a dumnezeilor, regele nu putea să-şi revoce cuvântul, care avea pute-
re de lege asupra lui şi a supuşilor săi. În neliniştea sa, a căutat sincer o cale de a evita con-
secinţele faptei sale necugetate şi de a-l scăpa pe robul său credincios. Cum sugerează
Montgomery, el a consultat avocaţii, căutând să-i terorizeze pe conspiratori, dar fără suc-
ces. S-a luptat şi s-a străduit până la asfinţitul soarelui, dar degeaba, căci nu găsea nicio
portiţă de scăpare.
Probabil, temându-se că le va scăpa prada printre degete, nobilii s-au strâns în grabă
înaintea regelui şi, dând dovadă de cutezanţă şi nepoliteţe, i-au reamintit că edictul nu putea
fi în niciun fel anulat. Însăşi ezitarea monarhului i-a făcut, probabil, să creadă că ducerea la
îndeplinire a sentinţei va fi amânată până va crede de cuviinţă regele. Iritaţi de această posi-
bilitate şi de slăbiciunea şi ezitarea regelui, au renunţat până şi la bruma lor de respect, dic-
tându-i cu neruşinare lui Darius ce trebuie să facă. Legea nu putea fi schimbată; nimeni nu
avea voie s-o calce cu impunitate. Deci, Daniel trebuia să sufere consecinţele crimei sale.
Întrucât, evident, nu exista nicio alternativă, frustrat, Darius s-a supus nobililor săi şi, la
porunca sa, Daniel a fost adus şi aruncat în groapa cu lei. Nu ni se dau niciun fel de amă-
nunte despre această groapă. Hitzig crede că era doar o cisternă obişnuită, dar acelaşi
cuvânt este folosit în Ieremia 41:7, 9 pentru o încăpere subterană în care au fost aruncate
şaptezeci de cadavre. Hengstenberg spune că „receptacolele leilor se aflau sub pământ, aşa
încât condamnaţii la moarte erau aruncaţi în ele, deschizătura îngustă de la suprafaţă fiind
zăvorâtă printr-o piatră mare aşezată deasupra ei, care, în cazul mormintelor, servea ca
uşă”. Pusey descrie o groapă cu lei aflată la Fez, în care deţinuţii statului şi evreii erau ade-
aruncaţi: „Bârlogul leilor era o cavitate dreptunghiulară de mari dimensiuni, săpată în
sea
pământ, despărţită printr-o partiţie în două camere. Acest zid despărţitor avea o uşă, care se
putea deschide sau închide de sus. Îngrijitorii aruncau hrana într-una din aceste despărţi-
turi, ademenind leii să vină acolo. Apoi închideau uşa, acţionând-o de la suprafaţă, curăţind
cealaltă încăpere. Întreaga construcţie era sub cerul liber, fiind doar împrejmuită cu un zid,
dincolo de care oamenii puteau privi înăuntru”.
O noapte cu insomnie
Împăratul a luat cuvântul şi a zis lui Daniel: ,,Dumnezeul tău, căruia necurmat Îi slu-
jeşti, să te scape!” Au adus o piatră şi au pus-o la gura gropii. Împăratul a pecetluit-o cu
inelul lui şi cu inelul mai marilor lui, ca să nu se schimbe nimic cu privire la Daniel.
Împăratul s-a întors apoi în palatul său, a petrecut noaptea fără să mănânce, nu i s-a adus
nicio ţiitoare şi n-a putut să doarmă (Daniel 6:16b-18).
Când a fost luat Daniel, regele şi-a dezvăluit, fără rezerve, sentimentele: Dumnezeul
tău, căruia necurmat Îi slujeşti, să te scape!, negreşit, vorbind din adâncă sinceritate. Dacă
l-ar fi putut scăpa pe Daniel chiar şi în această ultimă clipă, e clar că ar fi făcut-o numaide-
cât, dar era legat de mâini şi de picioare de legea pe care chiar el o dăduse. Or, nu avea
curajul să-şi calce cuvântul, deşi ştia că ceea ce face este o greşală morală de proporţii.
Gura gropii era închisă cu o piatră şi pecetluită cu sigiliile regelui şi ale robilor săi, de
parcă ar fi întărit şi mai mult condiţiile de siguranţă. Chiar şi măsura aceasta fusese, proba-
bil, luată în urma insistenţelor nobililor, pentru a frustra orice intenţie ascunsă din partea lui
Darius de a obţine eliberarea lui Daniel din groapă de îndată ce s-ar fi ivit vreun prilej. Dar
de-acum orice scăpare era imposibilă. Planul nu mai putea fi schimbat.
Cuprins de o adâncă întristare, monarhul s-a înapoiat la palat, refuzând orice mâncare
sau distracţii în mâhnirea lui. Nici instrumente muzicale, nici fetele dansatoare nu s-au
înfăţişat înaintea lui în noaptea aceea. Se săvârşise un mare rău, de care ştia bine că era
capabil: supuşii lui îl insultaseră, cutezând să-i dicteze. Omul pe care-l rânduise să deţină
poziţia de slujbaş principal în statul său se afla acum în groapa cu lei, fiind, probabil, sfâşiat
în bucăţi. Nu mai era nimeni în care se putea încrede, pe care să se poată bizui. Sentimente
de remuşcare, ba, poate chiar de pocăinţă, l-au copleşit, aşa încât nici ne e de mirare că i-a
fugit somnul din gene. O conştiinţă chinuită nu-i dădea deloc odihnă.
Izbăvirea lui Daniel
În revărsatul zorilor, însă, împăratul s-a sculat şi s-a dus în grabă la groapa cu lei. Şi
apropiindu-se de groapă, a chemat pe Daniel cu un glas plângător. Împăratul a luat cuvân-
tul, şi i-a zis lui Daniel: ,,Daniele, robul Dumnezeului celui viu, a putut Dumnezeul tău,
căruia îi slujeşti necurmat, să te scape de lei?” Şi Daniel a zis împăratului: ,,Veşnic să tră-
ieşti, împărate! Dumnezeul meu a trimis pe îngerul Său şi a închis gura leilor, care nu
mi-au făcut niciun rău, pentru că am fost găsit nevinovat înaintea Lui. Şi nici înaintea ta,
împărate, n-am făcut nimic rău!” Atunci împăratul s-a bucurat foarte mult şi a poruncit să
scoată pe Daniel din groapă. Daniel a fost scos din groapă şi nu s-a găsit nicio rană pe el,
pentru că avusese încredere în Dumnezeul său (Daniel 6:19-23).
În zori, regele, tulburat, s-a dus în grabă la groapă. Toate noaptea conştiinţa sa şi întris-
tarea de care fusese cuprins nu l-au lăsat să-nchidă un ochi, aşa încât, la prima ocazie nime-
rită, s-a înfăţişat de grabă la locul judecăţii. Pe un ton plin de anxietate şi preocupare, i-a
strigat lui Daniel, rugându-l să-i facă de cunoscut pe dată dacă Dumnezeul cel viu, căruia Îi
slujea profetul fusese în stare să-l scape din gura leilor. Faptul că ar fi contemplat chiar
posibilitatea unei asemenea întâmplări poate părea ciudată, dar este clar că, orice îndoieli ar
fi nutrit, el fusese atât de impresionat de cele petrecute, încât n-a putut să excludă posibili-
tatea din calculul rău.
Spre evidenta sa uimite şi, totodată delectare, un glas senin i-a răspuns, înălţat în chip
de salutare formală la adresa regelui, declarând că Dumnezeu trimisese un înger să închidă
gurile leilor. Deoarece nu se făcuse vinovat în faţa lui Dumnezeu, iar pe rege nu-l lezase cu
nimic, profetul era complet teafăr. Imposibilul s-a produs, Daniel fiind viu. N-au urmat
niciun fel de mustrări pentru tratamentul nemilos şi nedrept la care fusese supus. Era de
ajuns că Dumnezeu Îşi demonstrase aprobarea, răspunzând cu îndurare.
Se produsese un adevărat miracol, deoarece ferocitatea înfometatelor fiare nu i-ar fi
prilejuit, la prima vedere, nicio nădejde de scăpare. Dar Dumnezeul veşnic poate să-i
păzească pe copiii Lui credincioşi în deplină siguranţă şi pace, chiar în mijlocul primejdii-
lor şi necazurilor ce ar putea inspira teamă până şi în cele mai îndrăzneţe inimi. Daniel s-a
încrezut în Dumnezeul lui şi Dumnezeu l-a izbăvit. Calvin face remarca pertinentă că
„izvăvirea lui s-a ivit din dorinţa lui Dumnezeu de a da mărturie printr-o dovadă certă şi
clară a aprobării Sale a acelei închinări pentru care Daniel se luptase chiar până la moarte”.
Credincioşia faţă de Dumnezeu poate să ne ducă, uneori, la dificultăţi şi pericole, dar, în
cele din urmă, trebuie să se sfârşească în siguranţă. Cel care-L onorează pe El va fi onorat şi
el de către Dumnezeu.
Mare a fost bucuria regelui la auzul vocii lui Daniel, dându-şi seama că Dumnezeu Se
interpusese atât de miraculos de partea profetului. Imediat el a poruncit ca Daniel să fie
scos din groapă şi, când şi-a făcut apariţia profetul, nu era pe el nicio zgârietură sau rană,
Da, el fusese păzit de orice vătămare, deoarece s-a încrezut în Dumnezeu!
Soarta de care au avut parte conspiratorii

Împăratul a poruncit să-i aducă pe oamenii aceia care pârâseră pe Daniel. Şi au fost
aruncaţi în groapa cu lei, ei, copiii lor şi nevestele lor; şi, până să ajungă în fundul gropii,
leii i-au şi apucat şi le-au fărâmiţat oasele (Daniel 6:24).
Pedeapsa meritată a venit degrabă asupra calomniatorilor lui Daniel. La porunca rege-
lui, au fost luaţi şi aruncaţi în groapă, împreună cu nevestele şi copiii lor. Nu e nevoie,
spune Keil, „să ne gândim că a fost vorba de toţi cei o sută douăzeci de satrapi, împreună cu
cei doi preşedinţi, ci doar de un număr relativ mic dintre inamicii speciali ai lui Daniel, care
se preocupaseră de această chestiune. Condamnarea la moarte a soţiilor şi copiilor la un loc
cu bărbaţii lor era în conformitate cu uzanţa persană”. Nu reiese clar însă că au fost doar
vreo câţiva nobili implicaţi în conspiraţie. Textul pare să lase să se înţeleagă că erau prinşi
în afacerea asta toată ceata satrapilor şi preşedinţilor. Pe de altă parte, nu se aminteşte de-
spre completarea posturilor rămase vacante şi ne-am fi aşteptat ca dacă toţi ar fi fost raşi de
faţa pământului, cel puţin o sumară menţionare s-ar fi făcut despre numirea succesorilor
pe
lor. Nemiloasa şi neîntârziata judecată a constituit, probabil, nu numai un act de legitimă
retorsiune, ci şi un act hotărât de răzbunare din partea regelui, pentru jignirea ce i-a fost
adusă de către aceşti oameni, când se adunaseră cu atâta neruşinare înaintea sa.
E limpede că Daniel nu a fost lăsat neatins doar pentru că leii nu ar fi fost flămânzi,
deoarece atunci când, mai târziu, nobilii cu familiile lor au fost aruncaţi în groapă, au fost
sfâşiaţi de lei, până nu ajunseseră în fundul gropii.
Oricare ar fi semnificaţia spirituală a relatării, un lucru iese în evidenţă cu claritate,
anume că cel care se încrede în Dumnezeu nu are nevoie să încerce măcar să se apere, nici
să-i fie teamă ce i-ar face omul. În deplină siguranţă, poate lăsa cazul lui în mâna lui
Dumnezeu.
Un alt edict
După aceea, împăratul Dariu a scris o scrisoare către toate popoarele, către toate
neamurile, către oamenii de toate limbile, care locuiau în toată împărăţia: ,,Pacea să vă fie
dată din belşug! Poruncesc ca, în toată întinderea împărăţiei mele, oamenii să se teamă şi
să se înfricoşeze de Dumnezeul lui Daniel. Căci El este Dumnezeul cel viu, şi El dăinuieşte
veşnic; împărăţia Lui nu se va nimici niciodată, iar stăpânirea Lui nu va avea sfârşit. El
izbăveşte şi mântuieşte, El face semne şi minuni în ceruri şi pe pământ. El a izbăvit pe
Daniel din ghearele leilor!” (Daniel 6:25-27).
După izbăvirea exemplară săvârşită de Dumnezeul lui Daniel, regele a emis un decret
cu un conţinut oarecum asemănător celui pe care-l dădu-se anterior Nebucadneţar, după
ce-şi căpătase simţul raţiunii. Asemenea lui Nebucadneţar, regele Darius privea imperiul
său ca fiind universal, prin urmare, comunicatul său adresându-se tuturor popoarelor, naţi-
unilor şi limbilor întregului pământ.
Edictul recunoştea că Dumnezeul lui Daniel e Dumnezeul cel viu – Cel care este origi-
nea şi izvorul vieţii, din care provine şi este întreţinută orice viaţă – caracterul şi fiinţa Sa
fiind imuabile. Împărăţia Lui dăinuie în veac, iar suveranitatea Lui va continua până la sfâr-
şit. Deşi nu era pregătit să renunţe la zeii săi, Darius a recunoscut fără înconjur că acest
Dumnezeu este Salvator şi Izbăvitor, care face semne şi minuni în cer şi pe pământ. Măreţe
au fost minunile Sale, dar pentru rege, izbăvirea lui Daniel de puterea leilor pare să fi fost
cel mai mare miracol dintre toate.
Dennett vede în izbăvirea lui Daniel un prototip al izbăvirii rămăşiţei credincioase care
se va afla în Ierusalim în timpul Marii Strâmtorări. „Prin maşinaţiile duşmanilor lor”, spune
el, „vor fi aruncaţi, cum ar veni, în groapa leilor, înconjuraţi din toate părţile de felurite
manifestări ale Satanei şi nimicirea lor va părea ochilor oamenilor ca iminentă şi sigură.
Dar Dumnezeu Însuşi îi va apărat şi Se va interpune pentru eliberarea lor prin arătarea lui
Cristos, care va aduce peste ei exact judecata pe care o intenţionau ei asupra poporului Său.
Situaţia rămăşiţei, înainte de arătarea lui Cristos în slavă, este adesea descrisă atât în
Proverbe, cât şi în Psalmi. Un citat din cartea aceasta din urmă va ilustra aceasta: «Sufletul
meu este între nişte lei: stau culcat în mijlocul unor oameni care varsă flăcări, în mijlocul
unor oameni ai căror dinţi sunt suliţe şi săgeţi, şi a căror limbă este o sabie ascuţită»”.
Propăşirea lui Daniel

Daniel a dus-o bine sub domnia lui Dariu şi sub domnia lui Cir, Persanul (Daniel
6:28).
Daniel îl slujise cu fidelitate pe Nebucadneţar; a tranzacţionat treburile regelui cu mare
probitate în timpul domniei lui Belşaţar; cu integritate neabătută a continuat şi sub Darius;
şi cu aceeaşi onoare nepătată de deţinător al unui post superior sub domnia lui Cirus. În
mijlocul ispitelor şi destrăbălării senzuale, în mijlocul contestatarilor şi intriganţilor, el şi-a
urmat traiectoria nealterată de loialitate neabătută faţă de Dumnezeul său şi faţă de rege.
Acum, fiind cinstit de rege şi de curteni, prosperitatea îl însoţea.
El nu numai că a trăit de-a lungul întregii durate a monarhiei caldeilor, dar a continuat
sub începutul domniei persane. Hengstenberg arată că în acest an „a avut loc eliberarea
israeliţilor (Ezra 1:1), pe care, potrivit capitolului 9, Daniel o dorise atât de mult, şi la care,
doar să asiste, era pentru el o pricină de mare bucurie”. Dacă Dumnezeu răsplătise
fidelitatea sa cu prosperitate, El i-a răsplătit cererile sale cu răspunsul dorit.
Aici se încheie prima jumătate, cea istorică, a Cărţii Daniel. Restul celor şase capitole
se ocupă de vedeniile şi de revelaţia pe i le-a dăruit Dumnezeu cu privire la viitor.
Capitolul 5
Sã înþelegem Numeri
CAPITOLUL
Numeri Îl înfãþiºeazã VIII Cristos,
pe Isus
Vedeniaal nostru „Înãlþat“
celor patru fiare
Visul lui Daniel

În anul dintâi al lui Belşaţar, împăratul Babilonului, Daniel a visat un vis şi a avut vede-
nii în mintea lui, pe când era în pat. În urmă, a scris visul şi a istorisit lucrurile de căpetenie
(Daniel 4:1-3).
După ce s-a-ncheiat secţiunea istorică, acum se deschide a doua jumătate a cărţii cu acest
capitol. Limbajul folosit este, în continuare, aramaic, deoarece ceea ce se înfăţişează în capi-
tolul de faţă este ivirea, dezvoltarea şi prăbuşirea împărăţiilor neamurilor. A fost o chestiune
interesantă nu doar pentru Israel, ci pentru toate naţiunile, cu privire la care i se dăduse deja o
revelaţie păgânului Nebucadneţar. Următoarele capitole, care se ocupă cu chestiuni mai intim
legate de Israel, au fost redactate în ebraică, ca şi când scopul lui Dumnezeu ar fi fost să limi-
teze revelaţia la poporul Său ales. Prima jumătate a cărţii urmărise o ordine cronologică, dar a
doua jumătate constituie o serie de vedenii, aranjate în ordine morală, mai degrabă decât cro-
nologică, şi prima din ele a avut loc la o dată anterioară celei din capitolul precedent.
În primul an al lui Belşaţar, când gloria Babilonului începuse deja să apună, i s-a dat un
vis lui Daniel, în timp ce stătea în pat. Trezindu-se, el a consemnat detaliile visului, redând
partea esenţială a sa. Calvin traduce ultima propoziţie a acestui verset în felul următor: a
explicat sensul cuvintelor, însemnând că ceea ce urma alcătuia, mai degrabă, fondul chesti-
unii.
Visul era, în cea mai mare parte, o repetare a vedeniei celor patru imperii mondiale ce-i
fusese dăruită anterior lui Nebucadneţar (capitolul 2), dar, cum se exprimă Grotius, „imagi-
nea a apărut cu o strălucire glorioasă în imaginaţia lui Nebucadneţar, ca cărui minte fusese în
întregime cucerită de admiraţie la vederea fastului şi splendorii lumeşti; aceleaşi monarhii
i-au fost reprezentate lui Daniel sub forma unor cumplite fiare sălbatice, ca marii suporteri ai
idolatriei şi tiraniei în lume”. Nebucadneţar a văzut doar aspectul superficial al imperiilor, dar
lui Daniel i-a fost revelat adevăratul lor caracter şi, ca atare, motivaţiile ce le inspirau.
Ridicarea fiarelor
Daniel a început şi a zis: ,,În vedenia mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi
ale cerurilor au izbucnit pe marea cea mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebi-
te una de alta (Daniel 7:2-3).
Reafirmând că ceea ce văzuse şi urma să nareze i s-a dăruit în timpul unei vedenii de
noapte (şi, prin urmare, nu era explicaţia parabolică a ceea ce credea el a fi planurile lui
Dumnezeu din propriile sale studii din Scriptură), Daniel a relatat ce a văzut. Înaintea lui se
întindea o mare măreaţă (nu neapărat Mediterana, deşi expresia se aplicase anterior în
83
83
Scriptură, de exemplu în Iosua 1:4, fiind desemnată ca atare), era frământată de furia celor
patru vânturi ale cerului. Vânturile s-au năpustit cu toată forţa asupra mării. Apele agitate ale
mării sunt, adesea, folosite ca un simbol al naţiunilor şi popoarelor neliniştite (Isa. 17:12; Apo.
17:15). Cele patru vânturi care constituiau pricina agitaţiei se aflau, limpede, sub controlul lui
Dumnezeu şi reprezentau, probabil, nu numai patru agenţii distincte şi conştiente, ci forţele
din toate părţile lumii prin care Cel Atotputernic operează asupra omenirii. Keil vede în ele
„puterile şi forţele cereşti prin care Dumnezeu pune în mişcare naţiunile lumii”, şi este o con-
vingătoare reamintire a faptului că nicio putere sau influenţă nu se poate exercita în cadrul
creaţiei lui Dumnezeu decât prin călăuzirea Sa ori prin voia Sa permisivă. Nimic nu are loc la
întâmplare sau fără cunoştinţa Sa.
Din mijlocul apelor tulburate, profetul a văzut ridicându-se patru fiare sălbatice, fiecare
deosebindu-se esenţial de celelalte. S-a descoperit ulterior că fiarele simbolizau împărăţii,
care au fost prezentare în adevăratul lor caracter. Împărăţiile aveau o origine umană, dar, cum
remarcă Auberlen, „Daniel a văzut omenirea… prin prisma alienării sale faţă de Dumnezeu,
degradate până la nivelul unor animale lipsite de raţiune, robite de întunecatele puteri ale
naturii”. Iată, aşadar, puteri iraţionale, rapace, sălbatice, ce slujeau doar patimile lor, fiind total
indiferente faţă de Dumnezeu. Singurul lucru pe care-l aveau în comun era natura lor esenţi-
ală, în restul fiind complet diferite unele de altele. Lang susţine că textul nu se poate referi la
cele patru împărăţii din capitolul 2, întrucât cele patru vânturi ce suflau din toate părţile
semnifică o stare de agitaţie generală, ivindu-se din toate direcţiile simultan, or, nu au existat
condiţii similare care să fi însoţit ridicarea imperiilor din capitolul 2. Dar noi nu vedem niciun
motiv pentru care furtuna trebuie privită ca o revoltă universală. Deşi imperiile erau privite ca
puteri mondiale, influenţa lor era limitată, şi ar fi rezonabil ca modelul să se refere, mai degra-
bă, la o tulburare localizată.
Leul
Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea, până în clipa
când i s-au smuls aripile; şi, sculându-se de pe pământ, a stat drept în picioare ca un om, şi
i s-a dat o inimă de om (Daniel 7:4).
Prima fiară ridicată din ape era ca un leu, ce avea aripi de vultur (sau, mai corect, vultu-
rul grifon, o pasăre puternică şi maiestuoasă ce era foarte comună în Palestina). În vedenia
lui Nebucadneţar, primul imperiu fusese reprezentat prin capul de aur al statuii, aurul fiind
cel mai de preţ metal pe vremea aceea; în vedenia de aici, era înfăţişată printr-un leu, care e
considerat regele animalelor. Leul înaripat era un simbol foarte potrivit pentru imperiul
babilonian, cum relevă sculpturile din Ninive, săpăturile de la Nimrud, şi ruinele
Persepolisului. Mai mult, Ieremia se referise deja la Babilon şi la Nebucadneţar ca la un leu
(Ier. 4:7; 50:17) şi ca un vultur (Ier. 48:40; 49:22; Ezechiel 17:3, 12; vezi şi Habacuc 1:8),
primul personaj indicând forţa şi superioritatea lui Nebucadneţar, iar al doilea rapiditatea
cuceririlor făcute la început de el.
Sub privirile lui Daniel, aripile au fost deodată smulse de pe leu, iar acesta a fost ridicat
în poziţia unui om, stând drept, pe două picioare, şi, în acelaşi timp, i s-a dat o inimă ome-
nească. Relativ pe la începutul istoriei sale, imperiul babilonean s-a extins rapid, incluzând
Vedenia celor patru fiare 85
Caldeea, Asiria, Siria, Palestina, Egiptul şi Tirul, iar Nebucadneţar a devenit cel mai puter-
monarh din răsărit. Dar deodată cuceririlor rapide li s-au pus capăt, iar ferocitatea şi
nic
cruzimea babiloneană au fost, treptat, înlocuite cu o atitudine mai îngăduitoare şi mai
umană. Mulţi comentatori au pus aceasta pe seama perioadei de umilire a lui Nebucadneţar
(capitolul 4), dar procesul începuse înainte de asta, iar influenţa umanizantă era deja evi-
dentă la o dată anterioară nebuniei regelui, deşi, fără îndoială, asta a grăbit procesul.
Ursul
Şi, iată că o a doua fiară era ca un urs şi stătea într-o rână; avea trei coaste în gură
între dinţi; şi i s-a zis: ,,Scoală-te şi mănâncă multă carne!” (Daniel 7:5).
După leu, o a doua fiară a ieşit din valurile înspumate, aceasta asemănându-se cu un
urs. După leu, ursul era cea mai formidabilă fiară sălbatică din Palestina. Puternic, plin de
cruzime şi viclenie, ursul nu este, totuşi, aşa de puternic, nici atât de curajos ca leul, fiind o
fiară lenoasă şi stângace. Driver spune că „este un animal lacom, hrănindu-se, în principal,
cu rădăcini, bulbi, fructe şi alte produse vegetale, dar, când este înfometat, e gata să atace
animale sălbatice şi domestice mai mici, ba chiar şi pe om”. A fost un simbol potrivit pentru
imperiul medo-persan, care era inferior celui babilonean în ce priveşte puterea, civilizaţia
şi caracterul nobil, dar, din punct de vedere naţional, mult mai lacom.
Ursul era culcat pe o rână. De obicei, s-a sugerat că asta ar indica faptul că Media fuse-
se subordonată Persiei şi că acesta devenise forţa dominantă. Calvin, acceptând varianta:
„stând culcat într-o parte”, conchide că este avută în vedere originea obscură a împărăţiei
persane înainte de înălţarea lui Cirus, dar aceasta e pură fantezie, referirea fiind, mai degra-
bă, la natura dublă a împărăţiei. În capitolul 2, imperiul a fost văzut ca având două braţe, în
imaginea cu statuia, practic, aceeaşi cu actuala vedenie.
Trei coaste erau în gura ursului între dinţii săi. Natura de fiară nesătulă a ursului era
indicată şi de oasele pe care le avea în gură: nimic nu-i putea satisface voracitatea. Keil şi
alţii, pe bună dreptate, consideră coastele ca reprezentând Babilonul, Lydia şi Egiptul, ţări
ce căzuseră pradă lăcomiei rapace a puterii persane.
Prada fusese deja prinsă, ursul fiind îndemnat să se scoale şi să se înfrupte din cât mai
multă carne. Natura sa îl făcea să dorească a se supune unei astfel de porunci. Aristotel îl
descrie ca „un animal ce devorează tot ce-i iese în cale”. Evident, porunca dată nu a fost ca
el să iasă şi să ucidă, ci să consume în întregime ceea ce fusese deja prins, iar tratamentul
acordat ţărilor absorbite în imperiu arată cât de bine s-a conformat poruncii.
Leopardul
După aceea, m-am uitat mai departe şi iată o alta ca un pardos, care avea pe spate
patru aripi ca o pasăre; fiara aceasta avea şi patru capete, şi i s-a dat stăpânire (Daniel
7:6).
Ursul a fost urmat de un leopard cu patru capete (sau panteră), care avea pe cele două
laturi câte o pereche de aripi ca de pasăre. În continuare, după imperiul medo-persan, a
urmat imperiul grec, leopardul fiind, iarăşi, un simbol foarte potrivit. Alexandru cel Mare,
adevăratul fondator al imperiului grec, a accedat la tronul Macedoniei la frageda vârstă de
numai douăzeci de ani şi, numaidecât, a pornit la o extindere a teritoriului său, cu iuţeală ca
de fulger, începând să-şi consolideze cuceririle. Mezii, parţii, hircanienii, bactrienii, sogdi-
enii au fost, unul după altul, cuceriţi, ba chiar cuceritorul a traversat fluviul Indus, pentru a
invada India, în cele din urmă, aşezându-se jos şi plângând că nu i-am mai rămas lumi de
cucerit! Ce a realizat el în doar câţiva ani continuă să ne uimească chiar şi azi. Agilitatea şi
sălbăticia leopardului şi iuţeala lui caracteristică, sugerată de aripile sale, au fost
exemplificate de acest războinic tânăr, cum numai fusese niciunul înaintea lui. Strong şi alţi
comentatori au văzut, de asemenea, în el o aluzie la eleganţa, frumuseţea şi rafinamentul
pentru care Grecia era atât de renumită.
Putere sau stăpânire i s-a dat fiarei, a declarat profetul, şi, într-adevăr, succesul ce a
însoţit incursiunile militare ale forţelor greceşti par incredibile: într-adevăr, i s-a dat stăpâ-
nire, şi aceasta din mâna Suveranului Suprem.
Fiara avea patru capete, care, evident, nu erau succesive, ci contemporane, întrucât nu
s-au ridicat unul după altul. „Cele patru capete”, spune Young, „reprezentând cele patru
colţuri ale pământului, simbolizează ecumenismul împărăţiei”, dar asta ignoră realitatea
istorică, anume că, la moartea timpurie a lui Alexandru, vastul său imperiu a fost, de fapt,
divizat în patru părţi la cei patru generali principali ai săi. Mama lui Alexandru, soţia, fiul şi
fratele au fost, cu toţii, ucişi, iar Casandru a preluat controlul asupra Macedoniei şi Greciei;
Seleuc a preluat Siria şi Asia Superioară, Lisimach a devenit conducătorul Asiei Mici şi al
Traciei, în timp ce Ptolomeu a intrat în posesia Egiptului, Palestinei şi Arabiei.
Interesant că primele trei fiare văzute de Daniel erau cele cu care Iehova ameninţase
poporul Său necredincios prin gura lui Osea: „Voi fi pentru ei ca un leu fioros; ca un leo-
pard îi voi pândi pe drum; Mă voi năpusti asupra lor ca o ursoaică lipsită de pui ei” (Osea
13:7, 8), iar textul biblic s-ar putea să se refere şi la o a patra fiară, în cuvintele adiţionale:
„fiara sălbatică de pe câmp îi va sfâşia” (Osea 13:8, traducere după versiunea King James,
folosită de autor, n.tr.).
A patra fiară
După aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, şi iată că era o a patra fiară,
nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca,
sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul deosebită de toate fiarele de mai
înainte, şi avea zece coarne (Daniel 7:7).
Fiarei a patra nu i s-a făcut nicio descriere exactă, decât s-a spus că nu se asemăna cu
niciuna care au precedat-o. Era groaznică şi înspăimântătoare şi extrem de puternică, Iată,
aşadar, o fiinţă formidabilă şi înfricoşătoare, îngrozitoare prin puterea-i nemaipomenită şi
se pare că prin înfăţişarea ei. Avea dinţi puternici de fier, devora şi rupea în bucăţi. Era com-
plet insaţiabilă, cuprinsă de o poftă lacomă şi o brutală cruzime. Era capricioasă şi distruc-
tivă: ce nu putea mânca strivea sub picioare.
Fiara a fost interpretată, pe rând, ca imperiul turc, Siria, Grecia, papalitatea şi imperiul
roman. Dar numai despre Roma se potrivesc caracteristicile descrise de Daniel. Uluitoarea
putere a Romei, formidabilul ei caracter, întinsa ei sferă de dominaţie, brutalitatea ei şi
jefuirea naţiunilor cucerite – toate la un loc o fac să se distingă de toate imperiile care au
precedat-o. Dionysius Halicarnasses a spus: „Imperiul roman străbate toate regiunile

pământului ce nu sunt inaccesibile, dar sunt locuite de omenire; de asemenea, domneşte şi
întreaga mare şi este singura care şi-a făcut din est şi din vest hotarele ei; şi nu este popor
care să nu recunoască Roma ca stăpână universală sau care să refuze să se supună domina-
ţiei ei”. Domnia ei a fost întotdeauna considerată ca una de fier, iar picioarele de fier din
chipul lui Nebucadneţar şi dinţii de fier din vedenia lui Daniel sunt o imagine care i se
potriveşte [de minune]”.
Această fiară, ce nu se lasă uşor descrisă, avea zece coarne, despre care s-a spus ulterior
că reprezintă zece regi (versetul 24). Calvin priveşte aceasta doar ca o indicaţie a mulţimii
ei de conducători, pe când Zoeckler vede în ei o mulţime de conducători, iar Keil ca o
„totalitate cuprinzătoare şi hotărâtă”, dar nu pare să existe nicio justificare reală pentru a nu
lua numărul ca o aplicaţie literală. Coarnele erau în mod clar contemporane, deci, regii
aceştia au existat în acelaşi timp, dar, în nicio perioadă a istoriei romane nu a fost alcătuit
imperiul exact din zece împărăţii şi guvernat de conducători cu atâta autoritate, încât să
poată fi priviţi ca monarhi. E imposibil să nu fim impresionaţi de asemănarea celor zece
degete din chipul lui Nebucadneţar cu cele zece coarne ale fiarei din Apocalipsa – care,
apropo, combină trăsăturile leopardului, ursului şi leului (Apo. 13:1-2), „Toţi autorii ecle-
siastici”, scrie Ieronim, „au interpretat că, în desfăşurarea lumii, când împărăţia romanilor
e pe punctul de a fi distrusă, vor exista zece regi care vor împărţi lumea romană între ei”.
Într-adevăr, aceasta este singura concepţie plauzibilă, respectiv că perioada istoriei romane
trecute în revistă este încă în viitor şi că cele zece coarne reprezintă zece regi ce nu şi-au
ocupat încă locul pe scena profetică. În a sa Horae Apocalpticae, Elliott încearcă să demon-
streze că cei zece regi au fost anglo-saxonii, francii, alemanii, burgunzii, vizigoţii, suevii,
vandalii, bavarii heruli şi ostrogoţii şi că aceste împărăţii barbare timpurii au avut legături
cu episcopii Romei, căpetenia lor eclesiastică şi spirituală, şi că vedenia lui Daniel s-ar fi
împlinit deja. Dar această interpretare este atât de fantastică, încât nu merită niciun comen-
tariu.
Cornul cel mic

M-am uitat cu băgare de seamă la coarne, şi iată că un alt corn mic a ieşit din mijlocul
lor, şi dinaintea acestui corn au fost smulse trei din cele dintâi coarne. Şi cornul acesta
avea nişte ochi ca ochii de om, şi o gură... care vorbea cu trufie (Daniel 7:8).
Cum medita cu toată seriozitate Daniel la cele zece coarne, un altul a ţâşnit dintre ele. Acest
al unsprezecelea corn era unul mic, aşa că împărăţia reprezentată era una mică şi lipsită de
importanţă, prin comparaţie cu celelalte cu care se asocia. Trei din celelalte coarne însă au fost
răsturnate, pentru a-i face loc lui. Pusey, ca, de altfel, Ieronim şi majoritatea Părinţilor [Bisericii],
cred că micul corn este Anticrist, pe când Calvin susţine că, în mod clar, era vorba de Cezari,
iar alţii merg chiar mai departe, spunând că este vorba de papalitate. Dacă profeţia se citeşte
în paralel cu Apocalipsa, pare evident că este o referire la marele împărat al Neamurilor (Fiara),
pentru care Profetul Fals va pretinde închinare idolatră.
Cele trei coarne au fost tălmăcite mai târziu de către un înger ca fiind trei regi, pe care
cornul mic îi va supune (versetul 24). Expozitorii de orientare istoricistă sunt de părere că
ar fi Egiptul, Africa şi Etiopia, sau Egiptul, Siria şi Cilicia, sau Leo, Childeric şi lombarzii,
sau grecii, lombarzii şi francii, dar dacă, aşa cum s-a sugerat, întreaga perioadă se referă la
viitor, este oarecum zadarnic să facem speculaţii pe marginea monarhiilor apuse.
Ceea ce va fi captat atenţia lui Daniel cu precădere a fost faptul că, ni se spune, cornul
avea ochi ca de om şi o gură ce rostea lucruri mari. Bineînţeles, ochii indicau numaidecât
fineţe şi perspicacitate intelectuală sau, cum scrie Driver, „facultatea de observaţie acută şi
pătrundere interioară”. Gura plină de lăudăroşenie şi semeţie, care rostea blasfemii provo-
catoare, din nou, leagă profeţia de Fiara din Apocalipsa 13:5. Acesta era, cu adevărat, spiri-
tul lui Anticrist, iar, comprimat într-un singur verset, era imaginea exactă a ultimului împă-
rat mondial.
Cel bătrân de zile

Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au aşezat nişte scaune de domnie. Şi un
Îmbătrânit de zile a şezut jos. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca
nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc, şi roatele Lui ca un foc
aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, şi de
zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile
(Daniel 7:9-10).
Blasfemiile arogante rostite de cornul mic au reclamat intervenţia Divină şi, cum pri-
vea profetul, i-a apărut în vedenia sa o scenă maiestuoasă ce inspira veneraţie. Tronurile
tribunalului ceresc au fost aşezate la locul lor pentru Judecătorul Suprem şi asistenţii Săi.
Tronul central era ca un car cu roţi: era înconjurat de flăcări de foc şi roţile însele era de un
foc arzător. Un râu de foc ieşea din tron şi o extraordinară maiestate şi o sfinţenie mistuitoa-
re a acelui scaun putea să umple sufletul de groază. Cu adevărat „Dumnezeul nostru este un
foc mistuitor”, spune Cuvântul. Mult mai târziu, apostolul Pavel a declarat că Domnul va
fi „la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să
pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia
Domnului nostru Isus Cristos” (2 Tes. 1:7-8).
Cel care ocupa tronul era Cel Bătrân de zile – atotştiutorul şi atoteînţeleptul Dumnezeu
– al cărui păr alb exprima eterna Sa fiinţă şi existenţa Sa, care străbate toate veacurile şi care,
în acelaşi timp, reclama veneraţia şi respectul celor care priveau, cel ale cărui veşminte albe
şi strălucitoare reflecta sfinţenia şi puritatea Sa esenţială, în faţa căreia oamenii stăteau cuprinşi
de uimire şi veneraţie. O oştire fără număr aştepta să-I ducă la îndeplinire poruncile, iar o
mulţime de adoratori s-au adunat înaintea Lui. Cartea apocrifă Enoh conţine o descriere foar-
te asemănătoare: „Am privit şi am văzut un tron măreţ, a cărui înfăţişare era ca de cristal, iar
roţile sale strălucitoare ca soarele şi era vedenia unor heruvimi şi de sub tron venea un râu de
flacără de foc, aşa încât n-am putut privi, iar Gloria cea Mare stătea [pe tron] şi veşmintele
Sale străluceau mai luminos ca soarele şi erau mai albe ca zăpada… flacără de foc era de jur
împrejurul Lui şi un foc măreţ stătea înaintea Lui şi nimeni din jurul Lui nu se putea apropia,
şi totuşi, El nu avea nevoie de niciun sfetnic” (Enoh 14:18-22).
Membrii tribunalului s-au aşezat şi apoi au fost deschise registrele – evident, conţinând
toată consemnarea vieţii şi caracterului omului în cauză – şi profetului i s-a permis o stră-
fulgerare a acelei groaznice zile a judecăţii de pe urmă (Apo. 20:11-15). Indiferent în ce fel
face înregistrarea vieţii şi acţiunilor oamenilor (şi, cu siguranţă, nu se face în cărţi ome-
se
neşti), e clar că dreptatea absolută va domni în ziua aceea şi se va ţine cont de fiecare factor
în administrarea judecăţii supreme, cu echitate desăvârşită.
Judecarea fiarei
Eu mă uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe care le rostea cornul
acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă, şi trupul ei a fost nimicit şi aruncat în foc,
ca să fie ars. Şi celelalte fiare au fost dezbrăcate de puterea lor, dar li s-a îngăduit o lungire
a vieţii până la o vreme şi un ceas anumit (Daniel 7:11-12).
În sfârşit, a venit judecata. S-au deschis înscrisurile şi s-a detaliat minuţios istoria impi-
etăţii încăpăţânate. Sentinţa nu poate fi decât una singură. A patra fiară a fost ucisă, iar
posesiunile ei complet distruse, fiind mistuite de foc (compară cu Apo. 19:20; 20:20).
Imperiul îşi urmase cursul, sfârşitul său ajunsese la capăt. Prea se împotrivise planurilor
Celui Atotputernic şi Îl înfruntase cu neruşinare! Acum suferea completa şi totala nimicire
prin foc. Se face, astfel, o referire la Marele Ospăţ al lui Dumnezeu şi la totala şi definitiva
zdrobire a armatelor fiarei, care are parte de groaznica soartă a aruncării în iazul de foc, atât
de viu descrisă în Apocalipsa 19. Împărăţiile şi imperiile îşi pot avea momentele lor de glo-
rie, alegând să-L ignore pe cel Veşnic, dar va veni o zi când se vor încheia socotelile pentru
naţiuni, cât şi pentru oameni, iar Dumnezeu va fi Judecătorul final.
În vedenia lui Nebucadneţar despre marele colos, întregul chip a fost distrus deodată,
dar în visul lui Daniel, numai imperiul al patrulea a suferit dărâmarea şi, deşi au fost depo-
sedate de puterea lor, celelalte trei imperii au fost, la prima vedere, lăsate să continue până
la vremea stabilită dinainte de Dumnezeu. Dar Keil este de părere că ele dispăruseră deja şi
că acum sunt menţionate doar pentru a arăta că judecata finală a pus capăt principiilor
necucernice ale tuturor imperiilor. „Moartea sau dispariţia primelor trei fiare nu este menţi-
onată concret”, scrie el, „fiind aici doar sugerată. Acestora li se luase domnia una după alta,
fiecare la timpul rânduit, iar sfârşitul fiecăreia este legat de cel al ultimei, semnificând că în
acel corn, nu doar a patra împărăţie, dar şi primele trei, întregii puteri mondiale i se pune
capăt prin judecata de pe urmă; desfăşurarea puterii mondiale în diversele ei faze este epu-
izată, iar împărăţia lui Dumnezeu este înălţată la supremaţie veşnică”. Deşi aceasta pare
cea mai rezonabilă interpretare, acceptarea ei depinde de faptul dacă expresia „vieţile lor
au fost prelungite pentru un soroc şi un timp” are scopul de a transmite că, deşi împărăţiile
lor au fost înghiţite de succesorii lor, puterilor anterioare li s-a permis să continue ca dom-
nitori doar cu numele, până li se va retrage complet autoritatea, sau dacă ceea ce se are în
vedere aici, chiar după nimicirea fiarei a patra, este că acestor puteri încă li s-a acordat un
loc. Potrivit construcţiei gramaticale obişnuite, ar fi vorba despre cea de-a doua variantă,
dar următoarele versete ne arată clar că împărăţia de o mie de ani era acum gata să fie
înfiinţată şi înainte de acel eveniment, oamenii răi trebuie înlăturaţi, iar problema păcatului
trebuie rezolvată. Prin urmare, înclinăm către explicaţia lui Keil.
Fiul omului
M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, şi iată că pe norii cerurilor a venit
unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbătrânit de zile şi a fost adus înaintea Lui. I
S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească, pentru ca să-i slujească toate popoarele,
neamurile şi oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică, şi nu va
trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată (Daniel 7:13-14).
Împărăţiile pământului se sfârşiseră, iar acum profetul a văzut în vedenia sa instalarea
lui Cristos în cadrul împărăţiei Sale de o mie de ani. Unul cu chip de om a venit pe norii
cerului şi a fost adus înaintea Celui care stătea pe scaunul de domnie. În timpul vieţii Sale
pământeşti, Domnul nostru a declarat că, într-o zi viitoare, va fi văzut „Fiul Omului venind
pe norii cerului, cu putere şi mare slavă” (Mat. 24:30), iar Apocalipsa declară „El vine pe
nori” (Apo. 1:7). Cum S-a suit pe un nor, aşa va veni El din nou (Fapte 1:11). Desigur, nu
este nici o îndoială asupra identităţii Celui ce este ca Fiul Omului: nu poate fi altul, decât
Domnul nostru Însuşi. Acest titlu i-a fost atribuit lui Mesia în Psalmul 80:17, fiind unul pe
care l-a folosit El frecvent, referindu-Se la Sine în timpul vieţii Sale pământeşti, şi în calita-
te de Om proslăvit, când va primi împărăţia. Maiestatea, demnitatea şi splendoarea Lui au
fost indicate pe norii cerului cu care a venit.
El a fost condus la cel Bătrân de zile şi, în acest context, ne amintim de cuvintele psal-
mistului: „Cere-Mi, şi-Ţi voi da neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpâ-
nire!” (Psa. 2:8). Nebucadneţar a văzut cum chipul a fost distrus de o piatră şi i s-a spus că
o împărăţie veşnică va înlocui cele patru imperii pământeşti pe care le văzuse el în cadrul
vedeniei. Tot aşa şi Daniel, după dărâmarea celor patru imperii, a văzut stabilirea împărăţi-
ei veşnice.
Stăpânire, glorie şi suveranitate I-au fost acordate Fiului Omului şi I s-a dat o împărăţie
universală, care nu se va sfârşi niciodată, în care vor sluji toate popoarele, naţiunile şi lim-
bile. Cel care a fost dispreţuit şi respins de oameni „se va aşeza pe tronul gloriei Sale”
(Matei 19:28). Lumea tulburată şi instabilă va afla acum odihnă şi stabilitate în cadrul
acestei domnii permanente şi binefăcătoare. Suveranitate Lui va fi universală, iar pământul
va fi plin de cunoştinţa Domnului. Lumea I-a dat lui Cristos o moarte de răufăcător, dar
Dumnezeu I-a hărăzit să ocupe tronul universal. Pe pământ, locul Său de naştere a fost un
staul, căminul Său o căsuţă sărăcăcioasă de tâmplar – până mai târziu, când a rămas fără
locuinţă, cu adevărat, homeless – prietenii Săi au fost meseriaşi şi pescari, mormântul Său
era unul împrumutat. Dar în ziua apropiată a venirii Sale, binecuvântatul nostru Domn va fi
aclamat ca cel suprem glorios şi atotputernic. Împărăţia Lui se va întinde de la un ţărm la
altul şi toată creaţia Îi va declara supunere. Orice genunchi I Se va pleca şi orice limbă Îl va
mărturisi ca Domn. Atunci El va fi Regele regilor şi Domnul domnilor.
Explicaţia vedeniei
Eu, Daniel, m-am tulburat cu duhul şi vedeniile din capul meu m-au înspăimântat.
M-am apropiat de unul din cei ce stăteau acolo şi l-am rugat să-mi dea lămuriri temeinice
cu privire la toate aceste lucruri. El mi-a vorbit şi mi le-a tâlcuit astfel: ,,Aceste patru fiare
mari sunt patru împăraţi care se vor ridica pe pământ. Dar sfinţii Celui Prea Înalt vor
primi împărăţia şi vor stăpâni împărăţia în veci, din veşnicie în veşnicie (Daniel 7:15-18).
Duhul profetului s-a tulburat în el pentru că nu a înţeles sensul deplin al celor văzute, şi
atunci Daniel s-a îndreptat către una dintre fiinţele cereşti ce stătea înaintea tronului şi i-a
cerut lămuriri temeinice , iar însoţitorul îngeresc i-a explicat ce înseamnă vedenia.
Cele patru fiinţe simbolizau patru împărăţii ce urmau să se ivească pe pământ, dar el a
lăsat să se înţeleagă că durata stăpânirii lor avea să fie limitată, căci el a continuat, decla-
rând că sfinţii Celui Preaînalt vor primi o împărăţie, pe care o vor stăpâni veşnic. Astfel,
deşi Fiul Omului va fi Domnitorul Suprem, şi alţii vor fi asociaţi cu El în administrarea
vastului Său imperiu.
S-au ivit deosebiri de opinie cu privire la termenul: „sfinţii Celui Preaînalt”. Unii
comentatori cred că, neapărat, se referă la fiinţe îngereşti, întrucât numai ele sunt cu adevă-
rat sfinţite să-L slujească pe Dumnezeu, dar nicăieri nu se face sugestia în Scriptură că
îngerii domnesc pe pământ vreodată. Auberlen şi alţii susţin că sfinţii trebuie să fie poporul
Israel şi că ceea ce este descris aici este restabilirea împărăţiei lui Israel. Dar alţi autori văd
aici doar o împărăţie spirituală cu sfinţii, deci, cu Biserica. Keil insistă că sfinţii sunt „adu-
narea Noului Legământ, formată din Israel şi credincioşii din toate naţiunile”. Versetul 27
arată clar că împărăţia avută imediat în vedere era una pământească, întrucât era „sub cer”,
dar nu poate fi nicio îndoială că, pe când include împărăţia de o mie de ani, domnia lui
Cristos se întinde cu mult dincolo de această minusculă lume. Israel va avea un loc pre-
eminent în această împărăţie pământească, iar binecuvântările materiale vor fi ale sale, dar
va fi ceva mult mai mult decât asta. Pentru ucenicii care erau părtaşi cu El în zilele încercă-
rilor Lui, Domnul nostru a spus: „De aceea, vă pregătesc Împărăţia, după cum Tatăl Meu
Mi-a pregătit-o Mie” (Luca 22:29), iar promisiunea pe care a făcut-o celui ce biruieşte a
fost că va avea autoritate peste naţiuni şi va domni peste ele şi va sta cu Cristos pe tronul
Său (Apo. 2:26-27; 3:21) – ceva care depăşeşte guvernarea imperiului terestru. Cei care
de-a lungul veacurilor împărtăşesc cu El umilirea şi suferinţele Sale vor fi co-moştenitori
cu El în glorioasa Sa domnie. Dacă Israel, ca naţiune, este aşezat în fruntea naţiunilor, în
loc de coadă, Biserica, în asociere cu Domnul ei înviat, va domni peste pământ – şi încă
peste mult mai mult. În ziua aceea însă, pământul se va bucura de faptul că un Rege va
domni în neprihănire, iar prinţii (sfinţii) vor domni în judecată (Isa. 11:6-9).
A patra împărăţie
În urmă, am dorit să ştiu adevărul asupra fiarei a patra, care se deosebea de toate
celelalte şi era nespus de grozavă: avea dinţi de fier şi gheare de aramă, mânca, sfărâma şi
călca în picioare ce rămânea; şi asupra celor zece coarne pe care le avea în cap, şi asupra
celuilalt corn care ieşise, şi înaintea căruia căzuseră trei; asupra cornului acestuia, care
avea ochi, o gură, care vorbea cu trufie, şi avea o înfăţişare mai mare decât celelalte coar-
ne (Daniel 7:19-20).
Daniel a fost atât de mişcat de fiara a patra, care era atât de diferită de cele dinaintea ei,
încât a stăruit de înger să-l ajute. În cadrul unei descrieri anterioare, profetul menţionase
dinţii de fier ai fiarei, dar acum a adăugat detaliul suplimentar că fiara avea gheare de alamă
(sau de bronz). Cruzimea ei neîndurătoare şi cumplita-i ferocitate erau chiar mai mari decât
se sugerase la început. „Era înzestrată cu o sălbatică nebunie”, spune Calvin, „ca nu numai
să atace totul cu neobişnuita-i violenţă, ci să sfâşie, să rupă şi să ciopârţească totul în cale”.
Într-adevăr, aşa a fost brutalitatea nemiloasă din caracterul distrugător al Romei, iar imagi-
nea zugrăvită în vedenie corespundea întru totul realităţii.
Căutând informaţii cu privire la cele zece coarte şi în special cu privire la cornul mic ce
le înlocuise pe celelalte trei, profetul a dezvăluit acum că înfăţişarea cornului era mai robus-
tă şi mai impozantă decât a tovarăşelor sale. Înainte fusese numit doar un corn mic, cu
sugestia tacită în expresia, în general, a lipsei de importanţă a împărăţiei astfel reprezentate.
Dar acum este văzută ca o putere impozantă. În percepţia ei acută şi viclenia intelectuală
din privirea ei, precum şi în înfumurarea gurii sale îndrăzneţe, conducătorul acelei împără-
ţii minuscule era, evident, un om de temut, dar, pe măsură ce poziţia sa s-a consolidat tot
mai mult, demnitatea, puterea şi importanţa ei au devenit mai pronunţate. Superioritatea lui
faţă de ceilalţi regi sau coarne era evidentă. Lucrul acesta se va adeveri, limpede, într-o zi
din viitor, în persoana acelui fioros conducător descris în Apocalipsa, dar alte comentarii
asupra acestui groaznic personaj trebuie amânate până mai târziu.
Războiul cu sfinţii
Am văzut, de asemenea, cum cornul acesta a făcut război sfinţilor, biruindu-i, până
când a veni Cel Îmbătrânit de zile şi a făcut dreptate sfinţilor Celui Prea Înalt, şi a venit
vremea când sfinţii au luat în stăpânire împărăţia (Daniel 7:21-22).
Un alt fapt, pe care-l omit versetele anterioare, a fost cuprins în discuţia profetului cu
îngerul. Cornul cel mic făcuse război cu sfinţii şi biruise împotriva lor. Majoritatea adepţi-
lor vederii istoriciste văd în acest război strădaniile violente ale lui Antioh Epiphanes de a-i
şterge de pe faţa pământului pe evrei şi, odată cu ei, închinarea la Iehova. Groaznicele sufe-
rinţe ale poporului ales al lui Dumnezeu de pe urma cruzimii diavoleşti şi persecuţiilor
sălbatice ale lui Antioh ar putea, foarte bine, să constituie o reflectare a activităţii ostile a
cornului celui mic, dar poate fi împlinirea completă. Copiii lui Dumnezeu avuseseră parte
de persecuţii în fiecare dispensaţie şi Domnul nostru a declarat că adepţii Săi vor experi-
menta necazuri în lumea aceasta. Însă în perioada celei mai mari încercări prin care va trece
Israel, respectiv Marea Strâmtorare, prigoanele, întemniţările şi moartea vor fi la ordinea
zilei pentru cei credincioşi (Luca 20:12-17). Într-adevăr, toţi cei care vor refuza să se închi-
ne chipului Fiarei vor fi ucişi (Apo. 13:15). Dacă-l identificăm pe cornul cel mic cu Fiara
din Apocalipsa, perioada suferinţei sfinţilor cu domnia cornului trebuie să coincidă cu vre-
mea Marii Strâmtorări.
Suferinţa celor credincioşi a continuat până ce intervenţia Divină a adus izbăvire. Atât
de groaznice vor fi experienţele din timpul Marii Strâmtorări, încât Însuşi Domnul nostru a
declarat că, dacă nu ar fi scurtată durata lor, nicio făptură nu ar fi salvată (Mat. 24:22). Însă
Cel Atotştiutor era pe deplin la curent cu tot ce se întâmplă pe pământ, iar când extermina-
rea a ameninţat pe poporul Său, Cel Bătrân de zile a venit şi a judecat în favoarea sfinţilor
Celui Preaînalt. Puterile întunericului au încetat, de-acum, să-şi mai facă de cap. Ceasul
rânduit sosise, iar sfinţii urmau acum să fie statorniciţi şi să stăpânească pe veci împărăţia.
Recapitulând cele spuse până acum, Daniel a indicat că Marea Judecată, care condamnase
fiara a patra la pedeapsa meritată, se pronunţase, ipso facto, în favoare sfinţilor, spunând că
posedarea împărăţiei era, practic, dependentă de nimicirea celorlalte imperii.
Dumnezeu Îşi are timpul Său, El nefiind şifonat sau impacientat de întâmplările mărun-
te de pe pământ. Planurile Sale se împlinesc „încet dar sigur”, fără să fie grăbite, ci se vor
împlini la momentul precis stabilit de El mai dinainte. Nimeni nu poate opri mâna Lui şi nu
se poate împotrivi voii sale imuabile. O, da, răul îşi poate avea biruinţa de moment, dar, la
timpul rânduit de El, forţele păcatului şi ale Satanei vor fi, în cele din urmă, răsturnate, iar
neprihănirea şi echitatea vor triumfa biruitor.
Explicaţia
El mi-a vorbit aşa: ,,Fiara a patra este o a patra împărăţie care va fi pe pământ. Ea se
va deosebi de toate celelalte, va sfâşia tot pământul, îl va călca în picioare şi-l va zdrobi.
Cele zece coarne înseamnă că din împărăţia aceasta se vor ridica zece împăraţi. Iar după
ei se va ridica un altul, care se va deosebi de înaintaşii lui, şi va doborî trei împăraţi
(Daniel 7:23-24).
Ca răspuns la întrebarea profetului, îngerul a explicat că a patra fiară reprezenta a patra
împărăţie, diferită de toate cele dinaintea sa, prin faptul că va cuceri lumea, o va călca în
picioare şi o va zdrobi. Alte imperii domniseră fără cruţare peste vaste teritorii, dar iată aici
era un imperiu mondial cu mult mai cuprinzător decât cele care făcuseră vogă mai devreme
în cursul istoriei, fiind cu mult mai brutală şi mai tiranică decât fuseseră oricare dintre cele
precedente. În mod clar, era un imperiu a cărui putere şi forţă dominantă va băga groaza în
oameni.
Cele zece coarne semnificau zece regi care se vor ridica din imperiu, al unsprezecelea
fiind un altfel de conducător, diferit de cei zece care i-au asigurat locul prin subjugarea a
trei dintre cei zece. În timp ce nu pare să existe îndoială că împărăţia reprezentată de fiară
era imperiul roman, faptul rămâne că, în nicio fază a istoriei sale nu a fost imperiul împărţit
în zece regate şi că, niciodată nu s-a ridicat un al unsprezecelea ca să le înlocuiască pe trei
dintre împărăţii, pentru ca, în cele din urmă, să devină personificarea întregului imperiu.
Toate încercările ingenioase de a identifica coarnele imperiului cu puterile care, între timp,
şi-au încetat existenţa sunt total nesatisfăcătoare. Chestiunea va fi tratată mai pe larg în cur-
sul cărţii. E de ajuns însă aici să spunem că singura explicaţie care pare plauzibilă este că pe
falnicul imperiu al Romei, care şi-a încetat existenţa în anul 476 d.Cr., încă îl aşteaptă un
viitor şi că, după întoarcerea lui Cristos ca să-Şi ia biserica (1 Tes. 4:16-17), străvechiul
imperiu va renaşte sub forma unei confederaţii de zece împărăţii. Când se va arăta ultimul
imperiu mondial nu se poate preciza; s-ar putea să înceapă deja să prindă contur înainte de
răpirea bisericii. Când cele zece puteri se vor înfiinţa, se pare că se va ridica din mijlocul lor
o personalitate puternică şi agresivă, numită Fiara. Acest individ îngrozitor îşi va începe
cariera prin subjugarea a trei dintre împărăţii, iar, după aceea, celelalte şapte împărăţii îşi
vor preda de bună voie puterea în mâinile lui, aşa încât, în cele din urmă, el va deveni con-
ducătorul suprem al falnicului imperiu, fiind, de fapt, ultimul împărat al lumii (Apo. 13:1-
7; 17;11-13).
Ultimul împărat
El va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfinţii Celui Prea
Înalt şi se va încumeta să schimbe vremurile şi legea; şi sfinţii vor fi daţi în mâinile lui
timp... de o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme. Apoi va veni judecata şi i se va lua
stăpânirea, care va fi prăbuşită şi nimicită pentru totdeauna (Daniel 7:25-26).
Cornul cel mic, ce vorbea cu atâta cutezanţă şi aroganţă, a rostit blasfemii la adresa
Celui Preaînalt, spune îngerul. Mai mult, persecuţiile lui şi hărţuirea permanentă au consti-
tuit o cumplită suferinţă pentru sfinţii Celui Preaînalt – i-a strivit de-a binelea. În obrăznicia
şi aroganţa sa fără margini, el s-a decis să schimbe obiceiurile şi instituţiile bine statornici-
te, precum şi legile şi orânduirile generale – de fapt, toate regulile prin care viaţa îşi urmea-
ză bunul mers. Expresia vremurile şi legea (textual: cutumele şi legea) presupune, potrivit
lui Burton, o referire concretă la sărbătorile şi zilele solemne evreieşti, dar nu se aplică,
neapărat, doar la acestea. Pentru o perioadă de trei ani şi jumătate, cornului i s-a permis
să-şi continue activitatea fără nicio oprelişte. (Cuvântul „vreme” din versetul 25 este folosit
cu acelaşi sens în Daniel 4:25, unde „vreme” este echivalentul unui an. Deci, aici, în Daniel
7:25 „o vreme, două vremi şi jumătate” e echivalentul a trei ani şi jumătate.)
Conducătorul de inspiraţie satanică din Apocalipsa 13 de asemenea avea o gură ce ros-
tea blasfemii bombastice şi lui i s-a dat autoritatea de a continua timp de 42 de luni (sau trei
ani şi jumătate). Prea e mare asemănarea dintre cele două pasaje, pentru ca să nu fie vorba
de una şi aceeaşi persoană!
A venit o clipă însă când s-a abătut judecata, când puterii micului corn de a face rău i
s-a pus pentru totdeauna capăt. Iarăşi a fost simţită puterea lui Dumnezeu şi s-a plătit
pedeapsa deplină pentru fărădelegile ce fuseseră comise. Dominaţia răului şi forţa barbară
au fost fost luate şi complet şi permanent distruse. Dus pe veci a fost mândrul său imperiu
şi toată tăria cu care se fălea el! Iarăşi, ca o confirmare, Apocalipsa dezvăluie că puterea
ultimului împărat va fi, în cele din urmă, frântă, iar el însuşi va fi pe vechi aruncat în iazul
de foc (Apo. 19:19-21). Comentariile lui Keil de aici merită să fie citate în întregime:
„Judecata Celui Bătrân de zile asupra forţei mondiale ce a fost ostilă lui Dumnezeu nu
înseamnă anihilarea deplină a împărăţiilor de sub întregul cer, ci numai abolirea dominaţiei
şi puterii ostile şi supunerea tuturor regatelor acestui pământ puterii şi dominaţiei Fiului
Omului, prin care conducătorii ostili, împreună cu toate naţiunile rele vor fi distruşi”.
Puterea de a face rău a fost risipită, totul fiind acum supus unei alte domnii.
Împărăţia veşnică
Dar domnia, stăpânirea şi puterea tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub
ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşni-
că, şi toate puterile Îi vor sluji şi-L vor asculta! (Daniel 7:27).
Forţele răului fiind pe veci desfiinţate, suveranitatea şi puterea, cu splendoarea şi măre-
ţia tuturor împărăţiilor pământului, urmează acum să fie dăruite poporului sfinţilor Celui
Preaînalt. Cei ce au suferit persecuţii şi necazuri inimaginabile vor domni acum la modul
suprem şi etern; toţi conducătorii şi autorităţile, împreună cu supuşii lor vor sluji şi se vor
supune împărăţiei Celui Preaînalt. „…când se vor strânge toate popoarele şi toate împărăţi-
ile, ca să slujească Domnului”, a declarat psalmistul (Psa. 102:22). În planul Divin, întot-
deauna este, pe de o parte, pedeapsă pentru cei care fac răul, iar, pe de alta, compensaţie
pentru pierderile şi sacrificiile suportate datorită trăirii neprihănite. Lui Dumnezeu Îi face o
plăcere deosebită să-i răsplătească pe credincioşii Săi, nefiind nicio binecuvântare sau
onoare pe care să le-o refuze El.
Sfârşitul chestiunii
Aici s-au sfârşit cuvintele. Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile
mele, şi mi s-a schimbat culoarea feţii; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea
(Daniel 7:28).
Vedenia şi interpretarea ei au luat sfârşit, dar departe de a se fi simţit eliberat, acum
după ce i s-a dăruit explicaţia, profetul a fost grav tulburat, schimbându-i-se până şi culoa-
rea feţei. Ceea ce i s-a descoperit a mers până la sfârşitul timpului, iar gândurile lui erau
acum pline de ceea ce văzuse. Fiind cuprins de o pătrunzătoare aprehensiune spirituală, el
şi-a dat seama de necazurile ce-i aşteptau pe concetăţenii săi şi inima i se va întristat la per-
spectiva suferinţelor viitoare ale poporului evreu. Cu toată gloria de care vor avea parte în
final, durerea şi întristarea le vor preceda pe acestea. Da, Planurile Divine sunt cu neputinţă
de a fi schimbate, iar evlaviosul om trebuie să fi meditat îndelung la tainele voii Divine. Cu
o adâncă preocupare a sufletului său, el a stocat chestiunea în inima lui, gata să folosească
în orice fel dorea Atotputernicul Dumnezeu cunoştinţa ce i s-a încredinţat.
Am putea să ne oprim şi să ne întrebăm dacă credinciosul de astăzi este tot atât de pre-
ocupat cu privire la viitorul lumii bărbaţilor şi femeilor din jurul său cum era slujitorul lui
Dumnezeu de odinioară. Dacă solemna gravitate a viitorului păcătosului ne-au afectat
cugetul, atunci fie ca povara ei să ne trezească inima şi, în acelaşi timp, să ne însufleţească
la o râvnă şi o seriozitate sporită de a căuta mântuirea sufletelor pierdute!
CAPITOLUL IX
Berbecul şi ţapul
Vedenia de la Susa
În anul al treilea al domniei împăratului Belşaţar, eu, Daniel, am avut o vedenie, afară
de cea pe care o avusesem mai înainte. Când am avut vedenia aceasta, mi s-a părut că eram
la capitala Susa, în ţinutul Elam; şi, în timpul vedeniei mele, mă aflam lângă râul Ulai
(Daniel 8:1-2).
În partea anterioară a cărţii (capitolele 2 la 7), s-a recurs la limba aramaică, întrucât con-
ţinutul se referea la naţiunile lumii, prezicând cursul domniei mondiale. Începând cu acest
capitol, limba folosită în restul cărţii a fost ebraica, întrucât subiectul privea în mod special
poporul legământului, iar nu, în primul rând, lumea în general. Schimbarea de limbă este
foarte semnificativă, iar implicaţiile ei nu-i vor fi scăpat cititorului evreu din vremea aceea.
La doi ani după vedenia din capitolul anterior, când imperiul babilonean se apropia cu
repeziciune de sfârşit, Daniel a primit încă o vedenie, în care se zugrăvea o mult mai comple-
tă imagine a următoarelor două imperii, în ordinea succesiunii lor, după cel babilonean.
Vedenia sa anterioară îi fusese dăruită lui Daniel în cursul uni vis, dar, în cazul de faţă, el era
treaz de-a binelea, complet conştient („a văzut în vedenie”, versetul 2, iar la încheierea vede-
niei, „a stat leşinat şi bolnav mai multe zile” versetul 27).
În cadrul vedeniei, Daniel a fost în duhul în fortăreaţa Şuşan din provincia Elam. Elamul
sau Elymais, era o regiune muntoasă din vestul Asiei. Iniţial, fusese ocupată de rasa cuşiţilor,
din care, printre cei dintâi regi ai săi (Chedorlaomer – vezi Geneza 14) au întemeiat un impe-
riu, căruia mulţi alţi regi îi erau tributari. Elamul şi-a câştigat independenţa faţă de Babilonia
în anul 2,280 î.Cr., crescând ca forţă şi importanţă până acolo, încât o mie de ani mai târziu
regele Elamului ataca şi a prăda Babilonul, ducând o bogată pradă de război înapoi la Susa,
din care făcea parte şi Codul lui Hammurabi. Nu se ştie deloc cu precizie dacă Elamul făcea
parte din imperiul babilonean în vremea lui Belşaţar, dar precis el a devenit o parte din impe-
riul persan. Susa, sau Şuşan, care-şi deriva numele de la zeiţa Şuşinak, ce îşi avea sanctuarul
acolo, era capitala sa, fiind stabilită cam din anul 3,000 î.Cr. Susa a fost prădată, iar palatul
distrus a Ashurbanipal în secolul al şaptelea î.Cr., dar a fost rezidită de Darius Hystaspes un
secol mai târziu, devenind reşedinţa de iarnă a regilor persani. Herodot se referă la puterea
fortăreţei sau citadelei Şuşan, dar este îndoielnic dacă Daniel a intenţionat să facă distincţie
între fortăreaţă şi cetate, întrucât peste tot ea este numită în Vechiul Testament (în versiunea
King James; în versiunea Cornilescu, în schimb: „capitala”, n.tr.) „fortăreaţa Shushan” (vezi
Neemia 1:1; Estera 1:2, 5; 2:3, 5, 8; 3:5, etc.). Driver crede că termenul dar „denotă o clădire
sau o împrejmuire crenelată, un castel sau o acropolă”, iar trimiterile biblice au intenţia, pro-
96
Berbecul şi ţapul 97
babil, să transmită ideea simplă de cetatea întărită.
La sud şi la est de Susa curgeau cele două râuri, Choaspes şi Coprates. Acestea erau unite
între ele printr-un mare canal artificial, numit Eulaeus, iar Daniel stătea lângă Eulaeus sau
Ulai când, fiind în duhul, a văzut vedenia.
Berbecul
Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că într-un râu stătea un berbece, şi avea două
coarne; coarnele acestea erau înalte, dar unul era mai înalt decât celălalt, şi cel mai înalt
a crescut [întrecut pe] cel din urmă. Am văzut cum berbecele împungea cu coarnele spre
apus, spre miazănoapte şi spre miazăzi; nicio fiară nu putea să-i stea împotrivă şi nimeni
nu putea să scape pe cine-i cădea în mână, ci el făcea ce voia, şi a ajuns puternic (Daniel
8:3-4).
Cum privea profetul, a văzut stând înaintea râului un berbec cu două coarne mari, din-
tre care unul, deşi ultimul, era mai mare decât celălalt. Cum e şi normal în cazul Vechiului
Testament, coarnele, desigur, simbolizează puterea. Prin urmare, nu se pune nicio dificultate
de interpretare, întrucât versetul 20 afirmă că cele două coarne reprezintă regii Mediei şi
Persiei. Sub domnia lui Cirus, perşii au devenit influenţa dominantă în cadrul împărăţiei
dualiste, fapt indicat de creşterea conului mai mare. Nu e lipsit de importanţă faptul că regii
persani purtau un cap de berbec, împodobit cu giuvaere, în loc de o coroană şi că, citându-l
pe Keil: „În Bundehesch spiritul călăuzitor al regatului persan apare sub forma unui berbec
cu picioare curate şi coarne ascuţite”. Chiar şi monedele lor erau inscripţionate cu imaginea
unui berbec.
Berbecul împungea cu coarnele spre vest, nord şi sud. Perşii au venit din est, ei făcând,
prin urmare, cuceririle lor irezistibile chiar în direcţiile menţionate de profet. În vest, ei au
cucerit Babilonul, Mesopotamia, Siria şi Asia Mică; în nord, Colchis, Armenia, Iberia şi
regiunile din jurul mării Caspice au căzut în mâna lor; iar în sud, printre ţările cucerite de ei
s-au numărat: Egiptul, Etiopia, Libia şi Palestina. Nimic nu putea sta în calea berbecului. El
făcea ce voia, în mod arbitrar şi despotic, şi a devenit mare şi puternic. Profeţia este o
descriere foarte potrivită a creşterii imperiului medo-persan. Nimic nu putea rezista forţei
sale, nici nu se putea împotrivi voinţei prin care imperiul său îşi impunea voinţa asupra
naţiunilor cucerite.
Ţapul
Pe când mă uitam cu băgare de seamă, iată că a venit un ţap de la apus şi a cutreierat
toată faţa pământului, fără să se atingă de el; ţapul acesta însă avea un corn mare între
ochi (Daniel 8:5).
Cum medita Daniel la cele văzute, probabil căutând să înţeleagă sensul lor, pe scenă
şi-a făcut apariţia un alt actor. Din vest, deodată a apărut în ţap, care se distingea printr-un
corn între ochi, şi care cutreiera tot pământul. Se mişca atât de rapid, încât, asemenea cailor
lui Erichthonius, părea că nici nu atinge cu picioarele pământul. Limbajul poate părea,
oarecum, hiperbolic, până ce examinăm paginile istoriei, văzând cât de remarcabilă a fost
prezicerea evenimentelor anticipate de Dumnezeu.
Adesea ţapul era folosit ca simbol al Macedoniei – de fapt, era imprimat pe moneda lor.
Potrivit tradiţiei, Caremus, primul rege al Macedoniei, a fost condus de o turmă de capre la
Edessa, din care şi-a făcut capitala (numind-o, iniţial, Aege, oraşul caprelor). Versetul 21
dezvăluie că ţapul văzut de Daniel se referea la imperiul grec, iar cornul la primul său rege,
Alexandru. Macedonia se afla la vest de Persia, fiind, prin urmare, nimerit ca ţapul să vină
din vest. Descrierea rapidei şi întinsei cuceriri este o înfăţişare remarcabilă a extinderii şi
vitezei cu care şi-a făcut Alexandru cuceririle. În numai doisprezece ani, cuceririle sale au
străbătut lumea. „El a purtat multe războaie, cucerind multe cetăţi, şi i-a ucis pe regii
pământului” şi s-a dus „până la marginile pământului, luând pradă de la multe naţiuni, încât
pământul a fost liniştit înaintea lui; şi a domnit peste ţări, naţiuni şi regi, care i-au devenit
tributari” (1 Mac. 1:2-3). Farrar spune: „Ţapul este Grecia. Cornul său cel mare reprezintă
«marele cuceritor Emathian». Atât de rapidă a fost cariera cuceririlor lui Alexandru, încât
ţapul părea să înainteze ca un vârtej, de părea că nu atingea pământul cu picioarele sale
(Isa. 5:26-29). Cu furie irezistibilă, în marea bătălie de la [râul] Granicus (în 334 î.Cr.),
Issus (333 î.Cr.) şi Arbela (331 î.Cr.), el a sfărâmat forţele regatului Persiei şi ale regelui
său, Darius Cotomannus. Într-un scurt răstimp, Alexandru a cucerit Siria, Fenicia, Cipru,
Tir, Gaza, Egiptul, Babilonia, Persia, Media, Hyrcania, Aria şi Arachosia. În anul 330 î.Cr.,
Darius a fost ucis de Bessus, Alexandru devenind stăpânul împărăţiei sale. În anul 329 î.
Cr., regele grec a cucerit Bactria, a traversat râul Oxus şi Jaxartes, şi i-a înfrânt pe sciţi. În
328 î.Cr., a traversat râurile Indus, Hydaspes şi Akesines, a înfrânt nordul şi vestul Indiei şi
– fiind silit de neînţelegerile ivite în rundurile trupelor sale să facă pauză în iureşul său de
victorii – a navigat pe cursurile râurilor Hydaspes şi Indus până la Ocean. După care, s-a
întors pe uscat, trecând prin Gedrosia, Karmania, Persia şi Susiana, în drum spre Babilon”.
Înfrângerea berbecului
A venit până la berbecele care avea coarne, şi pe care-l văzusem stând în râu, şi s-a
repezit asupra lui cu toată puterea lui. L-am văzut cum s-a apropiat de berbece, s-a arun-
cat încruntat asupra lui, a izbit pe berbece şi i-a frânt amândouă coarnele, fără ca berbe-
cele să i se fi putut împotrivi; l-a trântit la pământ şi l-a călcat în picioare, şi nimeni n-a
scăpat pe berbece din mâna lui (Daniel 8:6-7).
Invadările Greciei de către perşi, precum şi barbara cruzime cu care fuseseră trataţi
grecii aveau să-şi primească acum dreapta pedeapsă. Cuprins de o furie groaznică, ţapul s-a
năpustit asupra berbecului şi, beat de mânie, l-a atacat, i-a frânt coarnele, l-a trântit la
pământ; turbat de mânie şi dispreţ, l-a călcat în picioare. Berbecul părea lipsit de apărare –
toată forţa i s-a topit şi n-a fost cine să-l scape.
Istoria relatează cum a fost distrus imperiul. Trecând Hellespontul, Alexandru a pus pe
fugă forţele persane şi apoi l-a atacat şi l-a înfrânt cu sălbăticie pe Darius Codomannus în
localitatea Issus. Îndreptându-se apoi să cucerească şi să invadeze Egiptul, a traversat
Eufratul, pentru a zdrobi rămăşiţa forţelor persane de la Arbela. Perşii s-au prăbuşit definitiv
în faţa măcelului teribil, şi astfel tânărul general macedonian a ieşit absolut victorios – în
numai şase ani el a ras de pe faţa pământului un imperiu a cărui consolidare durase atât de
mult. S-ar putea părea că naţiunile pot să acţioneze cu nepăsare şi fără nicio oprelişte, dar,
în culise, vedem o balanţă în mâna Celui ce le permite, vremelnic, să-şi urmărească scopu-
pentru ca atunci când socoteşte El de cuviinţă, să intervină, cerând pedeapsa deplină.
rile,
Ambele coarne au fost frânte, iar imperiul dualist a fost călcat în picioare. În cadrul
unei beţii de dezmăţ, Alexandru, batjocoritor, a dat foc la celebra cetate Susa, arătându-şi
supremul dispreţ pentru toată gloria şi fala Persiei.
Moartea lui Alexandru

Ţapul însă a ajuns foarte puternic; dar când a fost puternic de tot, i s-a frânt cornul cel
mare. În locul lui au crescut patru coarne mari, în cele patru vânturi ale cerurilor (Daniel
8:8).
Ţapul a devenit mare şi a început să se poarte cu lăudăroşenie şi aroganţă, dar chiar în
clipa în care puterea sa părea să fie la culme, marele corn a fost frânt. Ceea ce e descris
figurat realmente s-a întâmplat în istorie. Cuceritor al estului şi vestului, tânărul Alexandru
a fost cuprins deodată de o febră când s-a aflat la Babilon, iar constituţia sa, subminată de
desfrâu şi de beţie, nu a avut tăria necesară de a învinge maladia şi, după ce a zăcut bolnav
unsprezece zile, a decedat la vârsta de numai treizeci şi doi de ani, după o domnie de nici
treisprezece ani.
Marele corn s-a frânt şi imediat a urmat fărâmiţarea împărăţiei. În locul lui, l-au urmat
alţi patru, fiecare dintre ei domnind asupra unuia din cele patru puncte cardinale. La moar-
tea lui Alexandru, rudele sale au fost omorâte şi timp de douăzeci de ani, imperiul a devenit
subiectul unor dispute, disensiuni şi lupte reciproc distructive, până când, la bătălia de la
Ipsus, prin moartea lui Antigonus, s-a ajuns la soluţia finală. Urmarea a fost faptul că cei
patru generali ai lui Alexandru şi-au împărţit imperiul între ei. Casandru a preluat
Macedonia, Tesalia şi Grecia; Lisimachus a luat Tracia, Capadocia şi nordul Asiei Mici;
Seleuc a luat Siria, Babilonia şi Media, iar Ptolomeu a luat Egiptul şi Ciprul.
Înălţarea cornului mic

Dintr-unul din ele a crescut un corn mic, care s-a mărit nespus de mult spre miazăzi,
spre răsărit şi spre ţara cea minunată (Daniel 8:9).
Din cele patru coarne sau împărăţii, profetul a văzut un alt corn ridicându-se, care,
având un început relativ mic şi lipsit de importanţă, a devenit, în cele din urmă, extrem de
puternic. Influenţa lui s-a extins spre sud (spre exemplu, Egiptul, vezi capitolul 11), estul
(Elymais şi Armenia) şi ţara frumuseţii sau dorinţei (respectiv, Israelul, vezi Ier. 3:19; Dan.
11:16, 41).
Comentatorii sunt, în general, de acord, cu faptul că din cornul care a dat naştere la
cornul cel mic s-a născut împărăţia siriană a lui Seleuc, iar cornul mic însuşi a fost Antiochus
Epiphanes, pe care versetul 23 îl numeşte „un rege cu privire aspră”(în versiunea
Cornilescu versetul sună astfel: „La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut
măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără ruşine şi viclean”, n.tr.). Antiocus a fost un
fiu mai tânăr al lui Antiochus al III-lea (Cel Marele) şi nimeni nu ar fi putut anticipa că el va
deveni al optulea rege al Siriei. Când tatăl lui a fost înfrânt de romani la bătălia de la
Magnesia, unul din ostaticii daţi Romei a fost Antiochus cel tânăr şi el a lâncezit ca prizo-
nier la Roma paisprezece ani. Ulterior tatăl său a fost omorât, iar fiul său mai mare, Seleuc
Philopator, l-a urmat la tron. După vreo douăzeci de ani, Seleuc s-a decis să-l trimită pe fiul
său, Demetrius, la Roma în schimbul fratelui său, dar înainte de a ajunge Antiochus la
Antiohia, trezorierul Heliodorus l-a otrăvit pe Seleuc şi şi-a însuşit tronul. Dar, în ciuda
unei urme de nebunie în venele sale, Antiochus a fost un om destul de capabil, un caracter
hotărât, care s-a aliat cu Eumenes, regele Pergamului, reuşind să-l suprime pe Heliodorus
şi să ia împărăţia pentru el însuşi.
Lui îi lipsea atât de mult caracterul nobil, de adevărată regalitate, fiind posedat de o
dispoziţie atât de răutăcioasă şi de servilă, încât era, prin excelenţă un personaj total nepo-
trivit să ocupe o poziţie înaltă de rege şi, desigur, s-ar fi părut minimă perspectiva ca fiul
mai tânăr să acceadă la tron, Cu siguranţă, el „s-a ridicat din neant”. Totuşi, cum a prezis
profeţia, el a devenit mare, chiar dacă aceasta s-a realizat numai, cum spune Farrar, „prin
fraudă, cruzime şi stratageme”. Cum arată capitolul 11, el a făcut război împotriva Egiptului
(sudul) şi aproape l-a cucerit; apoi a făcut o expediţie în Elymais („estul”); şi a invadat
Palestina („ţara minunată”). Puterea şi influenţa sa s-au extins în exact direcţiile văzute de
Daniel în vedenia sa. Cu nemaipomenită mândrie, şi-a luat titlul de Epiphanes, adică cel
„Ilustru”, deşi supuşii lui îl numeau, pe la spate, Epimanes, adică „Nebunul”.
Sfidarea lui Dumnezeu

S-a înălţat până la oştirea cerurilor, a doborât la pământ o parte din oştirea aceasta şi
din stele, şi le-a călcat în picioare. S-a înălţat până la căpetenia oştirii, i-a smuls jertfa
necurmată, şi i-a surpat locul locaşului său celui sfânt. Oastea a fost pedepsită din pricina
păcatului săvârşit împotriva jertfei necurmate; cornul a aruncat adevărul la pământ, şi a
izbutit în ce a început (Daniel 8:10-12).
În cursul rapidei sale evoluţii, cornul, spune Driver „chiar s-a suit până la cer, lovind şi
azvârlind pe pământ vreo câteva stele, pe care le-a călcat apoi, sfidător, în picioare”. Actul său
necucernic de sfruntare a depăşit sfera stelelor însă, în neruşinarea sa suindu-se până la tronul
lui Dumnezeu, cu gând să-I răpească arderea de tot şi să-i profaneze sanctuarul. Din pricina
păcatului, un timp de încercare a fost rânduit pentru jertfe. Adevărul a fost azvârlit jos, iar răul
a prosperat. Ofranda arderii de tot, adusă în fiecare dimineaţă şi seară, era o parte atât de esen-
ţială a sistemului de jertfe, încât constituia simbolul adecvat al întregului. Era, desigur, şi un
remarcabil tip pentru lucrarea lui Cristos pentru Dumnezeu, a cărei eliminare atingea însăşi
inima lui Dumnezeu. Obsedat de o extraordinară idee fixă, Antiochus Epiphanes a încercat să
introducă închinarea la Olimpianul Zeus, pe tot teritoriul stăpânit de el, insistând cu atâta zel
păgân, încât a fost numit, cu mânie, cât şi în batjocură, „Epiphanes maniacul”. Niciunul din
împăraţii lumii care-l precedaseră nu încercase măcar să înlocuiască închinarea religioasă a
evreilor, dar Antiochus a manifestat o atitudine de completă intoleranţă, angajându-se într-un
atac deliberat asupra ei. „Oştirea cerului” (de ex., stelele; vezi, de pildă, Deut 4:19; Ier. 8:2)
sunt, desigur, poporul lui Dumnezeu, iar „stelele” membrii individuali ai poporului ales.
Prigonitorul i-a asaltat pe cei credincioşi, numeroşi fiind martirii al căror sânge l-a sacrificat
el în acest val de ură. Calvin subliniază că, în pofida degradării de către corn, suferinzii încă
erau stele şi că este o lecţie pentru credinciosul suferind de azi „că trebuie să suportăm cu
răbdare când suntem aruncaţi la pământ şi dispreţuiţi de tiranii şi contestatarii lui Dumnezeu.

Locul nostru este în cer, iar Dumnezeu ne numără printre stele, cu toate că, spune Pavel,
„Când suntem vorbiţi de rău, ne rugăm. Până în ziua de azi, am ajuns ca gunoiul lumii aces-
teia, ca lepădătura tuturor” (1 Corinteni 4:13).
Nefiind mulţumit să-i atace pe înşişi oamenii [poporului ales], cu neruşinare, Antiochus
s-a semeţit împotriva Dumnezeului lui Israel („Prinţul oştirii” din versetul 11 este, evident,
identic cu „Prinţul prinţilor” din versetul 25). Avem de a face aici cu ceva încă şi mai atroce
decât prigonirea sfinţilor lui Dumnezeu. Groaznica lui impietate s-a evidenţiat în elimina-
rea jertfelor de la templu şi pângărirea locuinţei lui Dumnezeu: templul însăşi. Versetele 11
şi 12a sunt, probabil, o paranteză, referindu-se, după toate probabilităţile, la evenimentele
redate mai pe larg în capitolul 11, când Antiochus, revenind din a doua sa campanie egip-
teană, şi-a completat vistieria prin jefuirea templului lui Iehova, complăcându-se într-un
cumplit masacru. Probabil găsim aici o prefigurare a decretelor sale ulterioare, ce i-au făcut
numele infam printre evrei, când a interzis ţinerea legii, săvârşind cele mai ruşinoase sacri-
legii, printre care şi acţiunea mârşavă de întinare a templului. Dărâmarea propriu-zisă a
templului nu avea loc cu acea ocazie, deşi profanarea comisă de Antiochus îl va fi făcut
total inutilizabil. Împlinirea istorică a profeţiei este descrisă în 1 Macabei 1:44-47: „Regele
a trimis scrisori prin mâna solilor săi la Ierusalim şi cetăţilor din Iuda, poruncindu-le să se
supună unor legi străine ţării, prin care se interziceau ofrandele arse de tot, jertfele şi ofran-
dele de băutură din sanctuar; de asemenea, [poruncise] să fie profanate sabaturile şi sărbă-
torile şi să fie întinat sanctuarul şi tot ce era sfânt”. Dezonoarea adusă templului şi sistemu-
lui de jertfe era o dezonoare adusă Însuşi Dumnezeului templului.
Versetul 12 prezintă o dificultate de traducere, mai cu seamă, din pricina concordanţei
verbelor, dar modalitatea de redare a sa, aşa cum s-a sugerat mai înainte, pare să fie cea
corectă.
Puterea lui Antiochus nu a fost însă total neînfrânată. Dacă Dumnezeu a permis conta-
minarea locului Său celui sfânt, însoţită de suspendarea închinării, aceasta nu a durat decât
o perioadă limitată de timp. Nimic nu se poate întâmpla fără permisiunea Celui Atotputernic
şi, tocmai prin voia Lui permisivă, i s-a îngăduit lui Antiochus să continue nestingherit tra-
iectoria blasfemiilor sale. Dar timpul suferinţei avea o durată limitată. Că i se permisese
chiar să aibă loc se datora păcatului. Uneori se sugerează că păcatul era concretizat în pre-
oţi şi, mai cu seamă, în marele preot, Iason. Pentru a smulge funcţia de mare preot de la
fratele său, Onias, Iason i-a deschis cu perfidie porţile lui Antiochus, participând la masa-
crarea adepţilor fratelui său. Ca urmare a acestui act, templul a fost prădat de invadatorul
păgân şi spurcat de abominaţiile, de spurcăciunile introduse de el. Dar s-ar putea spune, cu
destulă justificare, că păcatul aparţinea poporului în întregime. Datorită fărădelegii pe care
o săvârşiseră ca naţiune sufereau ei acum sub jugul acesta crunt al asupritorului. O bineme-
ritată pedeapsă venise peste ei pentru vinovăţia lor. Dar timpul era limitat şi doar pentru o
perioadă mărginită de timp a permis Iehova încetarea jertfelor la templu şi sistarea închină-
rii aduse Lui.
După această scurtă paranteză, firul a fost reluat şi s-a consemnat că cel care călcase în
picioare stelele cerului, respectiv, cornul, de asemenea a azvârlit adevărul la pământ.
„Adevărul se poticneşte pe străzi”, spunea Isaia (Isa. 59:14), referindu-se la condiţiile pre-
dominante ale vremii. Şi în perioada despre care vorbeşte Daniel, adevărata religie, mani-
festată prin închinarea la Iehova, avea să fie răsturnată. „Adevărul” spune Driver, „este, de
obicei, întrebuinţat în ebraică în mod subiectiv cu referire la o calitate morală; dar aici el
denotă ceva care este cu adevărat obiectiv, un corp de adevărate principii, cum ar fi adevă-
rata religie”. În ciuda tuturor răutăţilor sale, cornul lucra şi prospera. Orice săvârşea era
însoţit de succes; se părea că nimic nu-i stătea în cale. Aceeaşi biruinţă a răului asupra bine-
lui a constituit un izvor de nedumerire pentru mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu de-a lungul vea-
curilor, până şi-au dat seama că este o mână Divină, care, deşi nevăzută, ţine în frâu toate
lucrurile, că nimic nu se poate întâmpla decât cu voia permisivă a lui Dumnezeu, cu scopul
de a realiza un anumit plan, pe care, în Divina Sa înţelepciune, El l-a pregătit mai dinainte.
Câtă vreme?
Am auzit pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel ce vorbea: ,,În câtă vreme
se va împlini vedenia despre desfiinţarea jertfei necurmate şi despre urâciunea pustiirii?
Până când va fi călcat în picioare sfântul Locaş şi oştirea?” Şi el mi-a zis: ,,Până vor trece
două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul Locaş va fi curăţit!” (Daniel 8:13-14).
După ce a asistat la îngrozitoarele şi deprimantele activităţi ale cornului, Daniel a auzit,
în continuare, un dialog dintre doi îngeri pe tema suspendării jertfelor şi a profanării tem-
plului. Profetul se va fi clătinat la gândul prezisei profanări. Ierusalimul era locuinţa lui
Dumnezeu, iar templul era acel loc asupra căruia se odihnise gloria Sa, şechina. Dar acum,
dacă vedenia nu greşea, păgânii urmau să pustiiască lucrurile sfinte şi să încerce să şteargă
cu desăvârşire închinarea la Iehova. Trebuie să i se fi părut cu totul incomprehensibil, de
aceea a şi dorit, probabil, să întrebe câtă vreme vor continua aceste condiţii deplorabile.
Cuprins de stupefacţie, a auzit cum îngerul pusese aceeaşi întrebare ce se ivise, fără îndoia-
lă, şi în mintea lui. Oare, câtă vreme aveau să fie suspendate jertfele, iar sanctuarul şi popo-
rul lui Dumnezeu călcaţi în picioare? Până când avea să rămână răul neînfrânat şi adevărul
azvârlit în ţărână?
Răspunsul la această întrebare a fost dat nu îngerului ce pusese întrebarea, ci profetului
însuşi. Perioada de timp era strict limitată, urmând să dureze doar 2,300 de seri-dimineţi.
Apoi, sanctuarul avea să fie îndreptăţit sau să i se facă dreptate. „Justificarea sanctuarului”,
spune Bevan, „înseamnă reabilitarea cauzei sale, deoarece, atâta timp cât este întinat, zace
sub osândă”. Când va luat sfârşit perioada încercării, va avea loc o purificare şi o reconsa-
crare.
Sintagma „seri-dimineţi” prezintă un interes deosebit, fiind, probabil, luată din Geneza
1, sensul ei fiind de un ciclu deplin de o zi. 2,300 de zile nu sunt chiar echivalentul a şapte
ani (de fapt, lipsind cu puţin sub şase luni), dar Tregelles crede că perioada trebuie sincroni-
zată cu ultima din cele şaptezeci de săptămâni din Daniel 9. Alţii au socotit 2,300 de zile
începând cu anul 171 î.Cr., când Menelaus l-a mituit pe Antiochus să-l numească în postul
de mare preot, şi până în anul 165 î.Cr., când Iuda Maccabeus a curăţat templul. Zoeckler
susţine că expresia ar fi un asindet, deşi recunoaşte că apare doar în acest loc ca o referire la
timp. Keil afirmă că „numărul 2,300 arată că perioada trebuie definită în cifre rotunjite,
măsurând doar aproximativ timpul real, în conformitate cu toate profeţiile autentice, care

niciodată nu trec în prezicerea profetică a datelor istorico-cronologice”. Noi însă preferăm
să credem că, indiferent cum am interpreta perioada, ea s-a dat cu intenţia de a măsura pre-
cis un timp specific, neexistând niciun motiv rezonabil de a nu o privi ca o perioadă de timp
ce se sfârşeşte în ziua de 25 a lunii Chişlev a anului 165 î.Cr., zi în care Iuda [Macabeul] a
curăţat templul. Încercările isteţe care s-au făcut de a o pune în legătură cu vreo perioadă
încă viitoare forţează contextul, contravenind exegezei serioase. Nimic de zis, răutatea
poate să dureze un timp, dar Dumnezeul adevărului şi al neprihănirii va ieşi Cuceritor, până
la urmă. Păcătoşii pot fi temporar în ascendenţă, dar Dumnezeu a pus o limită de timp acti-
vităţilor lor, una pe care, în niciun caz, n-o vor putea depăşi.
Gabriel Tălmăcitorul
Pe când eu, Daniel, aveam vedenia aceasta, şi căutam s-o pricep, iată că înaintea mea
stătea cineva, care avea înfăţişarea unui om. Şi am auzit un glas de om în mijlocul râului
Ulai, care a strigat şi a zis: ,,Gavrile, tâlcuieşte-i vedenia aceasta”. El a venit atunci lângă
locul unde eram; şi, la apropierea lui, m-am înspăimântat, căzând cu faţa la pământ. El
mi-a zis: ,,Fii cu luare aminte, fiul omului, căci vedenia priveşte vremea sfârşitului!” Pe
când îmi vorbea el, am căzut cu faţa la pământ leşinat. El m-a atins, şi m-a aşezat iarăşi în
picioare în locul în care mă aflam (Daniel 8:15-18).
Văzând vedenia, Daniel şi-a exersat mintea, căutând să-i înţeleagă sensul. Dar
Dumnezeu îi anticipase deja dorinţa, astfel că, dintr-odată, a stat un înger în chip de om.
(Cuvântul folosit este geber, un om bine făcut, puternic, probabil o aluzie la numele Gabriel
din versetul următor.) Din văzduh, de deasupra apelor râului Ulai, profetul a auzit, în conti-
nuare, un glas omenesc, rugându-l pe Gabriel să-l înveţe înţelesul vedeniei.
Este prima dată în Scriptură când este numit un înger. Gabriel, al cărui nume este tradus
când „omul lui Dumnezeu”, când „tăria lui Dumnezeu” sau „campionul lui Dumnezeu”,
este menţionat din nou în 9:21 şi în Luca 1:19, 26. Singura fiinţă angelică care mai este
pomenită pe nume este Michael. Gabriel apare frecvent în scrierile necanonice. Enoh se
referă la el ca unul dintre arhangheli (Enoh 9:1; 20:7), de asemenea, ca una dintre cele patru
„prezenţe” (Enoh 40:3-9), a cărui misiune este să păzească pe poporul lui Dumnezeu şi să
mijlocească pentru ei. Tot ce ştim cu precizie despre el este că stă în prezenţa lui Dumnezeu
(Luca 1:19) şi că a acţionat în calitate de mesager al lui Dumnezeu, în cadrul instrucţiunii
date lui Daniel şi, la o dată mult mai târzie, lui Zaharia, ca să-l informeze despre venirea
ante-mergătorului în persoana propriului Său Fiu, iar fecioarei Maria pentru ca să-i dezvă-
luie taina Întrupării. Evrei 1:14 precizează că îngerii sunt slujitorii lui Dumnezeu, trimişi ca
duhuri care-i să-i slujească pe moştenitorii mântuirii, şi astfel, în această manieră, Gabriel a
descins ca să-i aducă iluminare lui Daniel.
Apropiindu-se Gabriel de profet, acesta a fost cuprins de panică şi a căzut cu faţa la
pământ. Fie că sfinţenia evidentă a vizitatorului ceresc l-a biruit, fie lumina prezenţei cereşti
l-a umplut de frică – asta nu se precizează, dar a fost conştient de propria-i nevrednicie şi
păcătoşenie şi a căzut jos, copleşit de veneraţie, respect şi teamă. Pornind de la faptul că
închinarea la îngeri este interzisă (Col. 2:18) şi de la faptul că Gabriel nu l-a ridicat imediat
pe Daniel să stea pe picioare, uneori s-a făcut sugestia că Gabriel ar fi fost identic cu
Domnul Isus Cristos, că aceasta ar fi fost o altă teofanie din Vechiul Testament, dar argu-
mentaţia e oarecum greşită, întrucât profetul era cu faţa la pământ, îngrozit, mai degrabă
decât la închinare.
Curând după aceea, îngerul i-a rostit cuvinte de pace inimii sale. „Înţelege, fiul omu-
lui”, i-a spus el. El venise, nu ca un luptător al Celui Atotputernic să duce la îndeplinire
vreo sarcină groaznică, ci ca un dascăl la un elev silitor. Calvin spune că teroarea lui Daniel
a fost o pregătire necesară pentru docilitatea sa, dar că teroarea sa ar fi fost inutilă, dacă
scopul urmărit nu era decât să-l facă să înţeleagă. „Pietatea nu înseamnă doar să recunoşti
frica lui Dumnezeu, ci se cere şi ascultare, care să ne pregătească să primim cu seninătate,
cu simţiri stăpânite, tot ce ne va învăţa El”.
Apoi Gabriel a revelat că vedenia aparţinea vremii sfârşitului. Stuart afirmă că „vre-
mea sfârşitului” se întinde numai până la „sfârşitul acelor suferinţe speciale ce urmează să
vină peste poporul evreilor înainte de perioada mesianică, care este subiectul profeţiilor din
pricina importanţei lor”, dar Driver adoptă concepţia că ar fi vorba, pun şi simplu, de pe-
rioadele persecuţiilor lui Antiochus şi scurtul interval ce a urmat, până la moartea sa. Dar
expresia este folosită în capitolele ulterioare ale profeţiei, de aceea, tratarea problemei o
vom amâna până atunci.
Daniel a leşinat la glasul lui Gabriel, dar, la o atingere a îngerului, a fost trezit din starea
sa de stupefacţie şi aşezat în picioare.
Tălmăcirea
Apoi mi-a zis: ,,Iată, îţi arăt ce se va întâmpla la vremea de apoi a mâniei, căci vedenia
aceasta priveşte vremea sfârşitului. Berbecele pe care l-ai văzut, cu cele două coarne, sunt
împăraţii Mezilor şi Perşilor. Ţapul însă este împărăţia Greciei, şi cornul cel mare dintre
ochii lui este cel dintâi împărat. Cele patru coarne care au crescut în locul acestui corn
frânt sunt patru împărăţii, care se vor ridica din neamul acesta, dar care nu vor avea atâta
putere (Daniel 8:19-22).
Acum Gabriel dă interpretarea vedeniei, dar mai întâi explică faptul că vedenia aparţi-
ne vremii sfârşitului, aşa încât, prima facie, a ajuns până la perioada lui Antiochus şi a per-
secuţiilor sale. Îngerul a declarat că-l va face pe Daniel să înţeleagă ce se va întâmpla la
sfârşitul mâniei lui Dumnezeu. Termenul „indignare”, zice Driver, „înseamnă mânia lui
Divină subînţeleasă în supunerea Israelului în faţa naţiunilor; persecuţia de către Antiochus
este ultima fază a acestei indignări: când se va sfârşi aceasta, împărăţia sfinţilor va fi stabi-
lită”, dar absurditatea acestei concepţii e limpede, dacă întreprindem până şi un studiu ele-
mentar al istoriei. Când a fost întemeiată împărăţia sfinţilor? Implicaţia care se desprinde
din cuvintele lui Gabriel este că, atunci când urâciunile marelui prigonitor care va veni
(indiscutabil nu e vorba de Antiochus, ci de conducătorul întunecat de mai târziu, pentru
care Antiochus a fost doar un prototip), sfârşitul va fi aproape, iar poporul lui Dumnezeu va
recunoaşte că împărăţia Mesianică este foarte aproape. Kelly remarcă faptul că indignarea
lui Dumnezeu încetează după ce asirianul a venit (Isa. 10:24, 25). Asirianul este toiagul
mâniei Lui, „dar când Dumnezeu Şi-a săvârşit întreaga Lui lucrare pe Muntele Sion şi în
Ierusalim – când va permite indignării Lui să se mistuie, se va sfârşi cu însăşi distrugerea
asirianului”. Vedenia a avut în vedere mult mai mult decât pe Antiochus, iar zilele sale au
constituit o împlinire parţială a ceea ce este încă în viitor.
Îngerul a confirmat apoi că berbecul a reprezentat imperiul medo-persan, iar ţapul cel
al Greciei (Iavan era denumirea antică a Greciei, vezi Gen. 10:2), marele corn fiind
Alexandru cel Mare, primul ei conducător. (Deşi Filip a fost regele Macedoniei înainte de
Alexandru, acesta din urmă a fost conducătorul imperiului lărgit.) Cele patru coarne indi-
cau divizarea imperiului grec în patru părţi, a explicat tălmăcitorul, dar el a subliniat că
niciuna din cele patru Diadochii nu poseda puterea de care se bucura Alexandru. Deja am
văzut cât de exact s-a împlinit profeţia în cursul istoriei, confirmând acurateţea Cuvântului
inspirat.
Regele cel rău

La sfârşitul stăpânirii lor, când păcătoşii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va
ridica un împărat fără ruşine şi viclean. El va fi tare, dar nu prin puterea lui însuşi; el va
face pustiiri de necrezut, va izbuti în tot ce va începe, va nimici pe cei puternici şi chiar pe
poporul sfinţilor. Din pricina propăşirii lui şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâm-
fa, va pierde pe mulţi oameni care trăiau liniştiţi, şi se va ridica împotriva Domnului dom-
nilor, dar va fi zdrobit, fără ajutorul vreunei mâini omeneşti (Daniel 8:23-25).
La încheierea domniei Diadohilor [Diadochi – pluralul latinesculu Diadochus, din
greacă: Διάδοχοι, Diadokhoi, „succesorii”; au fost rivalii succesori ai lui Alexandru cel
Mare, şi războaiele diadochilor au urmat morţii lui Alexadru (din Wikipedia); iar din
Dicţionarul de neologisme: diadoh = nume dat generalilor care îşi disputau moştenirea
tronului lui Alexandru cel Mare, n.tr.], un rege urma să se ridice, care era îndrăzneţ sau
dispreţuitor, care se pricepea la enigme. Descrierea se aplica, fără doar şi poate, în primul
rând lui Antiochus Epiphanes. Este un fapt bine cunoscut al istoriei că el s-a ridicat în ulti-
ma parte a dinastiei siriene, şi că era hotărât, nu ceda deloc, fiind un caracter neînduplecat,
maestru priceput în arta înşelăciunii şi disimulării. De fapt, Montgomery îl caracterizează
ca „«un maestru în artele machiavelice, cu măiestrie de diplomat», şi expresia a king of
bold countenance (versetul 23, din versiunea King James, în româneşte fiind un împărat
fără ruşine, n.tr.) este aceeaşi cu «ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi, cu o faţă fără ruşine, i-a
zis…» (Proverbe 7:13), presupune obrăznicie, sfidare”.
Versiunea Authorised Version traduce „enigme” sau „propoziţii întunecate”, dar ace-
eaşi expresie este tradusă în diverse moduri în Vechiul Testament. Pember scrie:
„Propoziţia «înţelegând ziceri întunecate» a fost, de obicei, explicată în sensul de şiretenie
diplomatică şi disimulare… Dar, după toate probabilităţile, sensul trebuie căutat într-o altă
direcţie. Substantivul ebraic pentru «propoziţii întunecate» se foloseşte în cazul enigmei
lui Samson (Jud. 14:12), al întrebărilor grele ale reginei din Şeba (1 Regi 10:1) şi al cuvin-
telor lor cu tâlc (din ediţia Cornilescu; în King James: their dark sayings, Prov. 1:6), adică
ale înţelepţilor, care sunt prea adânci pentru a fi înţelese de cei simpli. Şi iarăşi, Dumnezeu
îi spune lui Moise: «Eu îi vorbesc gură către gură, Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de
înţeles» (Numeri 12:8). Şi doi dintre psalmi, al patruzecişinouălea şi al şaptezecişioptulea,
conţin cuvintele dark sayings (ziceri întunecate) (Psa. 49:4; 78:2). Primul dintre aceşti doi
psalmi se ocupă cu enigma acestei vieţi, arătând că bogăţiile şi onorurile ei sunt lipsite de
valoare, pentru că dispar pe veci, ca un vis, în clipa morţii; că singurul lucru pe care ar tre-
bui să şi-l dorească omul este ca Dumnezeu să-l scape de sub puterea Hadesului, luându-l
la El cum l-a luat pe Enoh; şi că cei favorizaţi, oricât de umili sau oprimaţi ar fi fost în tim-
pul acestei vieţi, vor avea stăpânire asupra celor răi în dimineaţa învierii. Într-adevăr, aceas-
ta a fost o revelaţie ascunsă la vremea când a fost dată. Psalmul 78 vorbeşte despre relaţiile
lui Dumnezeu cu Israel, într-o aşa manieră, încât cei cărora binevoieşte să le dea El înţele-
gerea să poată fi învredniciţi să priceapă firul de aur al dragostei Sale, ce străbate toate fap-
tele Sale tainice, lucrările Sale minunate, precum şi suferinţele pe care le îngăduie peste fiii
oamenilor, şi astfel să înveţe secretele Celui Atotputernic. Cu alte cuvinte, naraţiunea fapte-
lor este în aşa fel aranjată, încât să devină o profundă instruire din partea lui Dumnezeu, o
desfăşurare tainelor Divine. Şi, citând din introducerea la acest Psalm, un inspirat evanghe-
list traduce cuvântul pe care-l discutăm aici prin «lucrurile care au fost ascunse» (Mat.
13:35) şi-L aşază pe Domnul Isus înaintea noastră, ca marele Descoperitor al lucrurilor
secrete ale lui Dumnezeu. Căci în Cristos, cum ne spune Pavel, «sunt ascunse toate como-
rile înţelepciunii şi cunoştinţei» (Col. 2:3) şi spre El trebuie să ne îndreptăm, dacă dorim să
cunoaştem taina lui Dumnezeu”. Întrucât regele vrea să înţeleagă enigmele sau spusele
întunecate, „noi deducem că el va fi inspirat de Satan pentru a încerca rivalitatea lui Cristos
în caracterul Său de singur Hierophant sau Descoperitor de lucruri secrete… El Se va pre-
zenta pe Sine ca unul în care sunt ascunse comorile înţelepciunii şi cunoaşterii: şi, extră-
gând din vastele, deşi limitatele rezerve ale zeului său – adică Satan – îi va lua ochii şi-l va
fermeca pe om prin soluţiile sale la enigmele vieţii şi, dacă se poate, prin revelaţia puterilor
implantate în omenire, dar până acum nebănuite, sau ale secretelor şi forţelor naturii încă
nedescoperite”.
Ne-am permis să cităm acest lung paragraf din remarcile lui Pember, întrucât ele sunt
relevante, părând să ofere cea mai bună explicaţie a ceea ce e, de altfel, o expresie inexpli-
cabilă.
Murphy şi numeroşi alţi comentatori susţin că regele descris nu a fost Antiochus, ci
Mahomet. Ca să-l cităm pe Murphy: „…acest Mahomet, a cărui eră a început în anul 522
d.Cr. , s-a ivit din cele patru coarne care au înlocuit imperiul lui Alexandru, fiind iniţiatorul
unei dinastii, care, sub o varietate de forme sau familii continuă până în ziua de astăzi. El
s-a ridicat din cele mai mici începuturi posibile, fiind un om de rând, al cărui tată era arab,
iar mama, Amina, era evreică. El s-a dezvoltat rapid, acumulând o putere vastă, devenind
mare spre sud în Arabia şi Egipt, către est în Mesopotamia, Persia şi Transoxiana, şi către
ţara plăcută, care este Palestina. În mai puţin de o sută de ani, califii care l-au succedat şi-au
răspândit cuceririle peste Arabia, Siria, Persia, Tartary, Egipt, Africa şi Spania. El a biruit
asupra oştirii cerului, respectiv Biserica Creştină, având patriarhi la Ierusalim, Antiohia şi
Alexandria. El a doborât o mare parte dintre aceştia şi pe dascălii lor. S-a preamărit pe sine
chiar asupra Prinţului oştirii, întrucât i-a recunoscut pe Moise şi pe Cristos de profeţi, dar
numai inferiori lui. A eliminat orânduirea închinării creştine din zona templului, stabilind,
în locul ei, slujba moscheii”.
Oricât ar părea de ingenioasă această sugestie, cu siguranţă, ea nu satisface cerinţele
pasajului, neputând fi acceptată de noi.
Înălţarea regelui urma să aibă loc „când transgresorii îşi vor fi umplut măsura”, adică
atunci când vinovăţia lor va fi deplină. Lucrul acesta nu este valabil nici cu privire la
Antiochus, nici la Mahomet. S-a spus uneori că paharul fărădelegii lui Israel era acum plin,
prin urmarea, judecata fiind turnată, dar descrierile: „zilele de pe urmă” din 2 Tim. 3:1-9 şi
2 Petru 2 – o perioadă ce se află încă în viitor – cu greu pot fi ignorate. Dacă, aşa cum pare
probabil, există o împlinire mai completă a profeţiei ce urmează să se întâmple, Antiochus
a fost doar un tip ale unui alt conducător întunecos ce urmează încă să vină, despre care se
va face o descriere mult mai deplină în capitolul 11, care va fi luată în considerare când
vom ajunge la acel capitol.
Puterea regelui era formidabilă, dar tăria lui nu venea de la el însuşi, sugestia fiind –
cum era şi în cazul lui Antiochus – că şi-a dobândit poziţia prin viclenie şi intrigă, mai
degrabă decât prin tărie. Pe de altă parte, s-ar putea să existe sugestia suplimentară că rea-
lizările sale au fost rezultatul direct al providenţei Divine. El avea să provoace devastare şi
nimicire într-o măsură nemaiîntâlnită, prosperând în tot ce făcea. El avea să-i distrugă pe
cei tari şi pe poporul sfinţilor. Această expresie, fără îndoială, se referă la evrei, pe când
prima a fost interpretată ca având referire la naţiunile din jur, la duşmanii politici ai lui
Antiochus, rivalii pretendenţi la tron, etc. Cât priveşte pe viitorul rege, referirea este, foarte
probabil, la alte puteri politice, şi noi considerăm că o interpretare similară se aplică şi la
perioada anterioară a lui Antiochus.
Prin viclenia lui, profeţia declară că amăgirea va înflori în mâna lui. Intrigile lui vor fi
însoţite de succes şi toate maşinaţiile sale vor fi fructificate. La nimeni altul din istorie nu
s-au aplicat cuvintele acestea mai mult decât la Antiochus. Înşelăciunea, viclenia şi şirete-
nia i-au devenit o a doua natură. Prin urmare, nu era decât firesc să se „preamărească în
inima lui”. S-a umflat în inima lui de mândrie arogantă, gândindu-se la realizările şi puterea
sa. Caracterul său a fost dat pe faţă de acţiunile sale. În vremuri de siguranţă, când victime-
le sale se gândeau cel mai puţin la asta, năvălea peste ei cu perfidie şi, prinzându-i total
nepregătiţi, îi distrugea. De pildă, odată Apollonius, şeful care răspundea de strângerea tri-
butului, a venit la Ierusalim cu cuvinte paşnice, dar nefericiţii locuitori care i-au dat crezare
au fost dintr-odată măcelăriţi (1 Macabei 1:29-30).
Ba chiar el s-a semeţit împotriva Prinţului prinţilor – Supremul Dregător al cerului şi al
pământului – dar, de data asta, obrăznicia şi neruşinarea sa l-au dus prea departe şi el „a fost
frânt fără mână” omenească; cu alte cuvinte, a fost nimicit de intervenţia Divină. Într-
adevăr, Antiochus a murit dintr-odată, fără leac, distrus de viermi şi de ulcere, în urma unei
tulburări mentale, care evreii din vremea lui au pus-o pe seama lui Dumnezeu. Tot aşa va
cădea şi cel rău, pentru care Antiochus nu a fost decât un premergător. Oricine se ridică
împotriva lui Dumnezeu este sortit, în ultimă instanţă, să sfârşească prin infamă degradare
şi totală nimicire. Cuvinte potrivite, care au darul să-i mângâie pe sfinţii prigoniţi ai
Domnului din toate timpurile! Este Unul ce stă pe Tron, pe care oamenii nu-l pot trata cu
impunitate, în faţa căruia lăudărosul prigonitor nu-şi va mai face paradă de puterile sale, cu
care se lăuda întruna. La vremea rânduită de El, Cel Atotputernic va interveni, negreşit.
Încheierea vedeniei
Iar vedenia cu serile şi dimineţile de care a fost vorba este adevărată. Tu pecetluieşte
vedenia aceasta, căci este cu privire la nişte vremi îndepărtate”. (Daniel 8:26).
Odată încheiată tălmăcirea vedeniei, îngerul i-a dat solemna asigurare că ceea ce se
spusese era adevărat. Nu aveam aici de a face cu niciun mit ieftin, ci cu o revelaţie asigura-
tă de la Dumnezeu şi, potrivit comentariului lui Keil, confirmarea: „este înzestrată să slu-
jească scopul de a întări slăbiciunea celor credincioşi, şi de a la da mângâiere în ceasul
încercării”, Cel Veşnic cunoaşte şi începutul, şi sfârşitul. Programul Său e bine stabilit, iar
voia Sa imuabilă; planurile Sale nu dau niciodată greş, iar cuvintele Sale sunt adevărul.
Dar profetului i s-a poruncit să pecetluiască vedenia, întrucât aparţinea viitorului înde-
părtat. Chiar în ce priveşte împlinirea sa primară, subiectul avea să fie cu neputinţă de înţe-
les până în vremea lui Antiochus, fiind, prin urmare, închis. Desigur, va fi pe deplin înţeles
numai când împlinirea finală va fi iminentă. Dar, prin pecetluirea profeţiei nu se înţelege,
desigur, că ea trebuia să fie păstrată ca o taină nedezlegată. Într-adevăr, scrierile aveau să fie
puse la dispoziţia cititorului. „Un document este sigilat şi pus în arhive, pentru a fi păstrat
pentru timpurile viitoare, iar nu ca să rămână secret, în timp ce copii ale sale rămân în uzul
publicului”, scrie Klieforth. Înseamnă, cum bine se exprimă el, „să păstrăm revelaţia, nu
pentru că nu ar fi încă timpul să fie înţeleasă şi nu cu scopul de a o ţine la secret, ci pentru a
fi păstrată pentru vremuri îndepărtate”. Profeţia privitoare la o zi din viitorul îndepărtat,
care, aşa cum s-a sugerat deja, urma să fie doar parţial împlinită în zilele lui Antiochus, se
referă, în principal, la o perioadă aflată încă în viitor, a cărei înţelegere deplină a semnificaţiei
sale este, prin urmare, rezervată până atunci.
Boala lui Daniel

Eu, Daniel, am stat leşinat şi bolnav mai multe zile; apoi m-am sculat şi mi-am văzut
de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta, şi nimeni nu ştia (Daniel 8:27).
Efectul psihologic asupra lui Daniel a tot ce văzuse a fost o epuizare completă şi o pră-
buşire de aşa natură, încât a căzut la pat, pentru câteva zile. Starea profetului nu s-a datorat
doar întristărilor sale din pricina calamităţilor care aveau să se abată asupra poporului său
cândva în viitor, ci, mai cu seamă, tensiunii experimentate de un om care văzuse şi auzise
toate acele lucruri – şi nu doar în vis, ci complet treaz. Pe de altă parte, profetul s-a identificat
deplin cu poporul său, fiind grav afectat de revelaţia a ceea ce urma să i se întâmple în vii-
tor. Prin aceasta, el a urmat calea tuturor profeţilor adevăraţi. Ieremia a folosit în Plângeri 3
cuvinte care sugerează că suferea personal pentru toate suferinţele prin care trecea poporul
său. Ezechiel şi Osea au constituit ei înşişi lecţii practice când au vorbit poporului prin
experienţele lor. Bine ar fi, dacă şi creştinii de astăzi ar simţi atât de acut starea fraţilor lor
creştini, încât s-ar identifica cu ei în gândire.
Revenindu-şi, Daniel s-a sculat de pe patul maladiei sale, văzând de treburile regelui.
Care anume a fost poziţia lui oficială nu se poate preciza; poate deţinea încă postul în care-l
numise Nebucadneţar în urmă cu şaizeci de ani (Dan. 2:48), deşi există îndoieli asupra
acestui fapt. Dar chestiunile spirituale nu i-au răpit sentimentul loialităţii şi responsabilităţii
de stăpânul său pământesc, şi, aşa bătrân cum era, îşi făcea datoria în locul în care-l
faţă
aşezase Dumnezeu. Niciun copil adevărat al lui Dumnezeu nu-şi neglijează obligaţiile şi
responsabilităţile sale pământeşti. Într-adevăr, felul eficace şi eficient în care se achită de
ele este cel mai convingător semn al realităţii şi sincerităţii credinţei sale.
Profetul a declarat că e uimit de vedenie şi că n-o înţelege (textual: „dar niciunul n-a
înţeles-o”). El văzuse vedenia şi auzise tălmăcirea, însă nu-i dispăruse perplexitatea. Este o
remarcabilă confirmare a implicaţiei ce se deduce din 1 Petru 1:10-11, respectiv, că profeţii
Vechiului Testament adesea nu aveau deplina înţelegere a înseşi lucrurilor pe care le profe-
ţeau. Indiferent ce va fi interpretat şi va fi înţeles Daniel din semnificaţia vedeniei, deplina
înţelegere i-a fost refuzată şi chiar şi în zilele noastre îndrăzneţ ar fi omul care s-ar încume-
ta să pretindă că înţelege complet interpretarea viitorului, chiar dacă ar fi competent să
aprecieze împlinirea parţială a trecutului.
CAPITOLUL X
Mărturisirea lui Daniel
Profeţia lui Ieremia

În anul dintâi al lui Dariu, fiul lui Ahaşveroş, din neamul Mezilor, care ajunsese împărat
peste împărăţia caldeilor, în anul dintâi al domniei lui, eu, Daniel, am văzut din cărţi că
trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor
despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia. Şi mi-am întors faţa spre Domnul
Dumnezeu, ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă (Daniel 9:1-3).
S-a notat anterior că a doua jumătate a cărţii Daniel nu este aranjată în ordine cronologi-
că, lucrul acesta fiind cu precădere valabil când ajungem la capitolul de faţă. După ce se
ocupă în capitolul 6 de evenimentele care s-a petrecut în timpul domniei lui Darius, următoa-
rele două capitole revin la perioada dinastiei babiloniene, în timp ce capitolul 9 se întoarce,
din nou, la primul an al domniei lui Darius.
Cu şapte decenii înainte de aceasta, profetul Ieremia prevenise Iuda că, din pricina decă-
derii ei şi a refuzului poporului de a asculta de repetatele îndemnuri ale lui Dumnezeu,
Nebucadneţar, regele Babilonului, ca instrument al mâniei Divine, avea să nimicească popo-
rul, pustiind ţara. Pustiirea care va urma va dura şaptezeci de ani, „până ce ţara şi-a ţinut
Sabatele” (2 Cron. 36:20-21; Lev. 26:34-35). Dar la împlinirea celor şaptezeci de ani, pedeap-
sa va cădea peste imperiul babilonean şi peste suveranul ei, pentru nelegiuirea lor (Ier. 25:9-
14). Profetul Habacuc adaugă concret că, întrucât babilonienii prădaseră multe naţiuni, şi
restul popoarelor aveau să-i prădeze pe ei (Hab. 2:8). Iar Ieremia mai prezisese că în timpul
judecării Babilonului, Dumnezeu va binevoi să-Şi arate îndurarea faţă poporul Său care se
vor pocăi, izbăvindu-i din captivitatea lor şi aducându-i înapoi în ţara lor (Ier. 29:10-14).
Sir Robert Anderson propune o teorie interesantă, potrivit căreia au existat două perioade
de câte şaptezeci de ani: mai întâi, şaptezeci de ani de robie, care au început în al treilea an al
[domniei] lui Iehoiachin şi s-au încheiat odată cu emiterea decretului lui Cirus (Ezra 1:1), şi
a doua grupă de şaptezeci de ani de pustiire, care aveau să înceapă cu şaptesprezece ani mai
târziu, suprapunându-se peste prima perioadă şi sfârşindu-se în al doilea an al lui Darius
Hystaspes. El susţine, astfel, că, întrucât subiectul lui Daniel 9:2 este pustiirile, se are în vede-
re a doua dintre aceste [grupe de şaptezeci de ani], dar teoria lui este cam şubredă. Prima
perioadă de şaptezeci de ani, practic, se încheiase, iar preocuparea lui Daniel şi evidenta sa
nedumerire la neîmplinirea făgăduinţei Divine, precum şi felul cum Îl descrie El pe
Dumnezeu, ca Dumnezeul care-Şi ţine legământul, din toate acestea reiese clar că această
grupă de şaptezeci de ani îi antrenase gândurile şi speranţele.
Conform prezicerii lui Ieremia, forţele babiloniene un năvălit peste Iuda, nimicind popo-
110
Mărturisirea lui Daniel 111
rul şi devastând ţara (2 Cronici 36:17-21; Daniel 1:1-2). Exact şaptezeci de ani mai târziu,
cum a prezis Ieremia, a venit rândul Babilonului să sufere: oraşul fiind cucerit, iar imperiul
intrând în posesia mezilor şi a perşilor (Dan. 5:30-31). Sosise vremea pentru împlinirea com-
pletă a profeţiei. Dar, în pofida afirmaţiilor explicite dăruite lui Ieremia, nu s-a sesizat niciun
semn de căinţă sau pocăinţă din partea evreilor exilaţi, dimpotrivă, Ezechiel 2:3-4 sugerează
că, în loc să se întoarcă la Dumnezeu, inima li s-a împietrit, răzvrătindu-se împotriva Sa.
Judecarea Babilonului avusese loc, dar izbăvirea poporului lui Dumnezeu şi făgăduita refa-
cere a lor în ţara de baştină păreau mai depărtate ca oricând.
Dăruindu-se unui studiu temeinic al Scripturii, Daniel a aflat din profeţia lui Ieremia că se
putea aştepta la terminarea captivităţii şi la sfârşitul pustiirii. Şi totuşi, Dumnezeu nu dăduse
nici cel mai mic indiciu că ar intenţiona să-Şi aducă la îndeplinire făgăduinţele făcute popo-
rului Său. Pusey afirmă: „Era unul din acele timpuri de aşteptare înfrigurată, prin care
Dumnezeu îl învaţă pe om să se bizuie întru totul pe El”. Trebuie să fi fost şi un timp de per-
plexitate şi nelinişte pentru robul vârstnic al lui Dumnezeu, căci El ştia că Dumnezeu nicio-
dată nu-Şi poate călca jurământul”.
Cu o adâncă preocupare faţă de poporul său şi temându-se, probabil, că provocările isra-
eliţilor ar putea atrage o prelungire a perioadei „pustiirilor Ierusalimului”, Daniel şi-a îndrep-
tat faţa către Domnul Dumnezeu, cu rugăciune şi stăruinţă. Şi-a dat seama de gravitatea
situaţiei, fiind pe deplin convins de nepocăinţa şi necredinţa poporului faţă de Dumnezeul lor.
De aceea, cu adâncă umilire de sine şi sinceră smerenie, s-a îmbrăcat în sac şi cenuşă, presă-
rându-şi cenuşă pe cap, şi, postind, s-a prosternat înaintea lui Dumnezeu. A dat dovadă de
ceea ce Driver numeşte „semnele doliului, căinţa şi mărturisirea ce însoţesc, de obicei, rugă-
ciunea fierbinte (vezi Isa. 58:5; Ezra 8:23; Neemia 9:1; Iona 3:5-6; Estera 4:1, 3, 16)”. Daniel
şi-a însuşit atitudinea pe care le-o indicase Ieremia oamenilor s-o aibă şi s-a dăruit cu totul
rugăciunii fierbinţi.
S-ar putea argumenta că asemenea demonstraţii exterioare de întristare şi umilire de sine
sunt nu numai nepotrivite şi inutile pentru credinciosul de astăzi, dar, atunci când ucenicii
căutau să afle motivul pentru incapacitatea lor de a scoate duhul necurat din copilaşul din
evanghelie, Domnul nostru le-a spus-o pe şleau: ,,Acest soi de draci nu poate ieşi decât prin
rugăciune şi post” (Marcu 9:29). Prea de multe ori rugăciunea creştină este lipsită de seriozi-
tate, fervoare şi realitate – este ineficientă, pentru că nu costă prea mult. Dar stăruinţa care
atrage puterea de sus de obicei implică jertfire şi abnegaţie de sine, însă câţi dintre cei de azi
ar fi dispuşi să renunţe la o masă sau la o noapte de somn pentru a petrece timp mijlocind din
inimă? Rugăciunea jertfitoare e, în general, necunoscută azi; or, tocmai în asta poate consta
una din cauzele principale ale absenţei binecuvântării pentru epoca actuală.
Mărturisirea păcatului
M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu şi I-am făcut următoarea mărturisire:
,,Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşate, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce
Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuire, am fost răi şi
îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii Tăi,
proorocii, care au vorbit, în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţi-
lor noştri şi către tot poporul ţării. Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni
se umple faţa de ruşine, nouă, tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi
întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit, din pricina
fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine! Doamne, nouă ni se cuvine să ni se
umple faţa de ruşine, da, nouă, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre şi părinţilor noştri,
pentru că am păcătuit împotriva Ta! La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi
iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! N-am ascultat glasul Domnului, Dumnezeului
nostru, ca să urmăm legile Lui pe care ni le pusese înainte prin robii Săi, proorocii (Daniel
9:4-10).
Rugăciunea lui Daniel merită să fie studiată cu toată atenţia. Nu numai că ne aminteşte
de remarcabila-i rugăciune a lui Solomon din 1 Regi 8:22-53, dar, cum arată Driver, „există
şi unele paralele notabile cu rugăciunile din Neemia 1:9 şi Ezra 9. Însă cele mai izbitoare
asemănări sunt cu anumite părţi din mărturisirea şi stăruinţa [în rugăciune] din Baruch
1:15–3:18”, care a fost, chipurile, trimisă de exilaţii din Babilon fraţilor lor de la Ierusalim
în anul al cincilea al captivităţii lui Iehoiachin. Data apariţiei Cărţii Baruch a fost disputată,
deşi există puţine îndoieli că a apărut mai târziu decât Cartea Daniel şi că, prin urmare,
orice împrumuturi vor fi existat vor fi fost din aceasta din urmă.
Cox observă că marea majoritate a rugăciunii lui Daniel implică mărturisirea, referin-
du-se, de asemenea, la repetarea unor expresii ce descriu păcatul, exemplificând adâncimea
îndurerării sale pentru el, simplitatea dicţiunii, implicarea sa în cele mai mici amănunte,
profunda sa smerenie, absolvirea lui Dumnezeu de orice vinovăţie, şi spiritul reproşului de
sine, în sfârşit, înalta preţuire pe care şi-o exprimă el la adresa îndurării şi iertării lui
Dumnezeu. Cele două caracteristici ale rugăciunii ce ies cu precădere în relief sunt mărtu-
risirea profetului şi justificarea relaţiilor lui Dumnezeu cu poporul Său. După cum subli-
niază Dennet, „el nu oferă nicio atenuare, nici nu caută să scuze enormitatea vinovăţiei
poporului său, ci în toate exprimările sale face cea mai deplină mărturisire a diverselor lor
fărădelegi”. El prezintă trei motive pentru care Dumnezeu ar trebui să-l asculte – din prici-
na neprihănirii Lui, de dragul Său şi pentru îndurările Sale. „Iată care era secretul tăriei Sale
– pe el îl preocupa cel mai mult numele Dumnezeului său şi interesele Sale în templul Său,
apoi cetatea Sa şi poporul Său. El nu are nici măcar un singur lucru de cerut pentru sine sau
chiar pentru tovarăşii lui de captivitate, ci toată inima lui se varsă în cereri stăruitoare pen-
tru onoarea numelui Dumnezeului său şi pentru interesele lui Dumnezeu pe pământ”. O
asemenea cerere va găsi, negreşit, răspuns în inima lui Dumnezeu. În schimb, rugăciunea
egoistă, preocupată doar cu dorinţele personale ale celui ce se roagă, scapă din vedere fap-
tul că petiţia eficace este aceea care se preocupă, în primul rând, de slava lui Dumnezeu.
Modul său de abordare s-a făcut într-un spirit de adâncă reverenţă, adresându-I-Se lui
Dumnezeu cu termenul de „Dumnezeul mare şi teribil”, smerindu-se în prezenţa maiestăţii
Divine. Prea de multe ori dăm năvală, cu uşurinţă, fără să ne gândim, în prezenţa Celui
Veşnic. Deşi este adevărat că astăzi privim faţa unui Tată, se cuvine să păşim în curţile divi-
ne cu capul descoperit, cu picioarele descălţate, cu o inimă smerită şi cu gânduri curate.
Şi totuşi, în pofida caracterului ce te inspiră la teamă şi veneraţie al Celui Atotputernic,
Daniel recunoaşte că El a fost şi Acela care Şi-a păstrat legământul de bunătate şi îndurare
cu cei care L-au iubit şi au păzit poruncile Lui. Evreii nu puteau să-I facă observaţii, nici
reproşeze Domnului pentru felul cum i-a tratat, căci perfidia a fost de partea lor şi toc-
să-I
mai răzvrătirea lor împotriva Sa a atras asprimea Lui. Mai mult, bunătatea şi îndurarea
erau, în continuare, trăsătura de bază a caracterului Său. „Ori de câte ori este pomenit legă-
mântul lui Dumnezeu”, spune Calvin, „clemenţa Lui sau bunătatea sau înclinaţia de a iubi
sunt, de asemenea, prezente. Prin urmare, Daniel mărturiseşte natura gratuită a legământu-
lui lui Dumnezeu cu Israel, afirmând că nu mai mare altă cauză a apariţiei decât bunătatea
fără plată a lui Dumnezeu. El mărturiseşte credincioşia lui Dumnezeu, căci El nu-Şi calcă
legământul, nici nu Se depărtează de el”. El este Dumnezeul credincioşiei şi al dragostei.
Apoi profetul izbucneşte într-o francă mărturisire a păcatelor poporului, identificându-
se cu ei. Nu este nimic tautologic în puzderia de expresii folosite; mai degrabă, el a căutat
să exprime prin fiecare cuvânt posibil enormitatea vinovăţiei şi îndărătniciei lui şi a popo-
rului său. Ei păcătuiseră, rătăcindu-se de la calea dreptă; se purtaseră pervers în impietatea
lor încăpăţânată, săvârşiseră ce este rău în infidelitatea lor crasă, se răzvrătiseră în atitudi-
nea lor deliberat refractară, îşi întorseseră spatele poruncilor şi rânduielilor Divine.
Vinovăţia lor era şi mai mare, prin faptul că Dumnezeu le trimisese profeţi cu mesaje
Divine, dar ei refuzaseră să asculte. Toţi erau implicaţi – cârmuitori, conducători (termenul
folosit, de „părinţi”, fiind, desigur, folosit metaforic, iar nu literal), precum şi oameni [de
rând]. Dumnezeu era întru totul drept, dar o privire ruşinoasă le trăda vinovăţia. Şi nu se
mărginea acea faţă ruşinată doar la Iuda şi Ierusalim, ci era valabilă în toată evreimea din
lumea întreagă. De fapt, împrăştierea lor era o parte din pedeapsa ce venise peste ei datorită
necredincioşiei lor faţă de Dumnezeu. Daniel s-a alăturat cu totul poporului său, în recu-
noaşterea faptelor lor rele, mărturisind, de bună voie, că ruşinarea lor se datora, pe bună
dreptate, păcatelor lor împotriva lui Dumnezeu.
Şi totuşi, Daniel era conştient că la Dumnezeu există „îndurare şi iertare”. Stuart e de
părere că „pluralul acestor substantive denotă intensitate în manifestare sau continua şi
lărgita exersare a acestor calităţi sau atribute”. Îndurarea lui Dumnezeu este unul dintre
cele mai mari atribute ale Sale. De pildă, El S-a descoperit lui Moise în calitate de
„Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi adevăr, care Îşi
ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păca-
tul…” (Exod 34:6-7), iar psalmistul s-a bucurat că „la Tine este iertare, ca să fii temut”
(Psalmul 130:4). El este Dumnezeul iertării şi îngăduinţei, Care Îşi găseşte plăcerea în ier-
tare şi îndurare, Care poate să răspundă pe deplin inimilor pocăite ale celor ce se răzvrăti-
seră împotriva Lui. Totuşi, în pofida inimii pline de compasiune a Dumnezeului lor, israeli-
ţii şi-au agravat vinovăţia, prin faptul că au refuzat să asculte de glasul Lui sau să umble
călăuziţi de legile pe care le aşezase El înaintea lor prin revelaţie Divină. „Deşi Dumnezeu
Îşi desfăşurase întreg spectrul neprihănirii legii Sale”, scrie Calvin, „impietatea poporului a
fost cu atât mai gravă şi mai detestabilă, cu cât ei n-au voit să beneficieze de aceste prea
bine ştiute îndrumări”. El le arătase clar pe ce cale trebuiau să meargă, dar ei, cu încăpăţâ-
nare, nu au dat importanţă glasului Lui.
Deci, profetul avea motive să se plece adânc, până în ţărână. Ce nădejde mai era pentru
asemenea oameni? Ei refuzaseră toate îndemnurile stăruitoare de a se întoarce la
Dumnezeu, dispreţuind toate ofertele de îndurare, alegând, în schimb, să meargă pe drumul
lor. Cum putea Iehova să-Şi împlinească făgăduinţele Sale faţă de ei?
Revărsarea blestemului
…ci tot Israelul a călcat Legea Ta şi s-a abătut, astfel, ca să n-asculte de glasul Tău.
De aceea ne-au şi lovit blestemele şi jurămintele scrise în Legea lui Moise, robul lui
Dumnezeu, pentru că am păcătuit împotriva lui Dumnezeu. El a împlinit, astfel, cuvintele
pe care le rostise împotriva noastră şi împotriva căpeteniilor noastre, care ne-au cârmuit,
şi a adus peste noi o mare nenorocire, aşa cum niciodată şi nicăieri sub cer nu s-a mai
întâmplat o nenorocire ca aceea care a venit acum asupra Ierusalimului. După cum este
scris în Legea lui Moise, toată nenorocirea aceasta a venit peste noi; şi noi n-am rugat pe
Domnul, Dumnezeul nostru, nu ne-am întors de la nelegiuirile noastre şi n-am luat aminte
la adevărul Tău. De aceea, şi Domnul a îngrijit ca nenorocirea aceasta să vină peste noi;
căci Domnul, Dumnezeul nostru, este drept în toate lucrurile pe care le-a făcut, dar noi
n-am ascultat glasul Lui (Daniel 9:11-14).
Suntem aici în contextul trecerii în revistă a poruncilor şi orânduirilor legii date
Israelului la muntele Sinai, unde Moise a afirmat că, în cazul în care poporul nu voia să
asculte de glasul lui Iehova şi să asculte de legile Sale, anumite blesteme aveau să se abată
asupra lor (Deut. 28:15-68). Întregul Israel călcase legea, refuzând să asculte de glasul lui
Dumnezeu – a declarat Daniel. Nu era aici vorba de ignoranţă din partea lor, ci de o depra-
vare deliberată şi de încăpăţânare înrăită, în cadrul căreia, cu bună ştiinţă, ei s-au îndepărtat
de Iehova. Prin urmare, a venit peste ei judecata prezisă de Moise – blestemele şi jurămin-
tele scrise în Legea lui Moise, adică blestemul despre care se vorbeşte în Deuteronom
29:20. Calamităţile îndurate de Israel nu au avut un caracter accidental, nu s-au petrecut la
întâmplare, ci au fost mijlocul plănuit şi binemeritat al pedepsei Divine. „Mânia lui
Dumnezeu”, scrie Calvin, „a năvălit peste popor ca un potop, care însă era în întregime
controlat”. Călcarea cu bună ştiinţă de către credincios a voii revelate a lui Dumnezeu nu e
cu nimic mai puţin periculoasă în epoca modernă în care trăim. Nu e permis că ne compla-
cem în păcat, crezând că nu vom suferi rigorile disciplinei Divine, care îşi spune cuvântul
şi astăzi.
Apoi Daniel trece de la adresarea directă lui Dumnezeu, începând să se refere la El la
persoana a treia. Israeliţii păcătuiseră cu bună ştiinţă şi deliberat împotriva lui Dumnezeu,
iar El Îşi împlinise cuvântul, aducând peste ei şi peste conducătorii lor răul pe care-l rostise
anterior împotriva lor (Ier. 35:17; 36:31). Dar judecata adusă peste Ierusalim a fost nespus
mai mare decât tot ce se petrecuse până atunci. Desigur, nu se poate spune că gravitatea
pedepsei a întrecut dreptatea, ci, mai degrabă, indolenţa fărădelegii lor a necesitat o judeca-
tă mai mare, fiind inevitabilă.
Deşi o asemenea pedeapsă fusese, de-acum, aplicată celor vinovaţi, nu se zărea însă
niciun semn de pocăinţă din partea lor. Nimeni nu urmărea împăcarea cu Iehova, nu implo-
ra bunăvoinţa Sa. Nu se manifesta nicio dorinţă de a renunţa la nebunia nelegiuirii, urmând
calea înţelepciunii, aşa cum se găsea ea în voia revelată a lui Dumnezeu. Era o tragedie fără
precedent. Ei Îl cunoscuseră, având parte de experienţa nemijlocită a iubirii Sale, şi totuşi,
au preferat căile păcatului. Cu necontenită vigilenţă (cum veghează străjerii asupra unei

cetăţi), Dumnezeu veghea asupra lor „ca să le facă rău” (Ieremia 44:27), asigurându-Se că
niciunul nu va scăpa de judecata Lui. Astfel, profetul a recurs la o imagistică cutremurător
de îndrăzneaţă, dar implicaţia era şi mai şocantă. Nu se poate scăpa de Dumnezeu. El Îşi
alege momentul potrivit în care să intervină, după care nimeni şi nimic nu-L mai poate opri
din condamnarea păcatului. Este un gând solemn, asupra căruia bine am face să cugetăm
îndelung. Faptul că l-a cercetat pe Israel pentru păcatul său a fost pe deplin justificat, iar
Daniel a recunoscut echitatea supremă şi neprihănirea lui Dumnezeu în toate acţiunile Sale,
în această privinţă. Dar tragedia persista, în contextul în care poporul refuzase să ia aminte
la glasul Lui. Nu se schiţa nicio înclinaţie de a lua în seamă avertismentele Sale, nici vreo
dorinţă de a-şi însuşi învăţămintele ce se desprindeau din disciplinarea lor. Înainte de a ne
grăbi să-i condamnăm pe israeliţi pentru oarba lor nebunie şi îndărătnicie, bine am face şi
noi creştinii să ne punem obşteasca întrebare dacă vinovăţia noastră e mai mică sau dacă
suntem atât de orbiţi umblarea noastră în fire, încât să nu mai căutăm iubirea şi harul Său.
Prin urmare mărturisirea lui Daniel e de solemnitate atât de mare, încât o face să fie aplica-
bilă nu numai la epoca în care a trăit el.
Pledoaria profetului
Şi acum, Doamne Dumnezeul nostru, Tu, care ai scos pe poporul Tău din ţara Egiptului
prin mâna Ta cea puternică şi Ţi-ai făcut un Nume, aşa cum este şi astăzi: noi am păcătu-
it..., am săvârşit nelegiuire. Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia şi urgia
Ta de la cetatea Ta, Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina păcatelor
noastre şi din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de
ocara tuturor celor ce ne înconjoară. Ascultă dar acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi
cererile robului Tău şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Faţa Ta peste sfân-
tul Tău locaş pustiit...! Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte
la dărâmăturile noastre şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru
neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari.
Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragos-
te pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste
poporul Tău!” (Daniel 9:15-19)
Spre încheierea secţiunii rugăciunii sale, Daniel îşi varsă sufletul într-o stăruitoare
rugăminte, a cărui intensitate e aproape neîntrecută în Sfintele Scripturi. În continuare,
căinţa şi penitenţa formează trăsăturile de bază ale rugăciunii, dar caracteristicile principale
sunt acum o agonizantă pledoarie şi o cutezantă rugăminte, care sporeşte în forţa şi vehe-
menţa ei cu fiecare propoziţie. Conştient fiind de propria sa integritate, profetul ar fi putut
să se distanţeze de acest eşec al poporului său, mulţumindu-se să deplângă starea de fapt şi
să regrete suferinţele pe care şi le-au atras prin propria loc purtare rea. Dar Daniel era turnat
dintr-un alt material. Israeliţii erau propriul său popor, iar pentru Daniel păcatele lor erau şi
păcatele sale, eşecurile lor şi eşecurile lui, de aceea, de pe buzele sale se revarsă din inimă
mijlocirea lui pentru suferinţa lor.
Evenimentul epocal din istoria Israelului fusese izbăvirea sa din ţara Egiptului, spre
acel măreţ act de răscumpărare a lor revenind ei cu insistenţă, de fiecare dată când Îl rugau
pe Dumnezeu să-Şi plece urechea şi să audă strigătul lor sfâşietor după izbăvire. Braţul Său
salvator fusese în acea zi dovada harului alegerii şi punerii de o parte a Israelului ca popor
al Său. Or, după un asemenea eveniment, judecau ei pe bună dreptate, era cu neputinţă să
fie total dezmoşteniţi de El. Puterea Lui nemărginită a fost aceea care i-a salvat, creând
pentru El un nume măreţ de Atotputernic Dumnezeu, care Îşi ţine legământul. De aceea şi
Daniel acum, cu îndreptăţită logică, se adresează lui Dumnezeu ca Cel care Şi-a scos popo-
rul din Egipt cu mână tare, câştigându-Şi un binemeritat renume. Nu fără temei putea Israel
pretinde ca Acest uimitor Izbăvitor să-Şi plece urechea, El, care dovedise o aşa de mare
îndurare faţă de ei odinioară.
Profetul recunoaşte pe faţă că poporul păcătuise, făptuind lucruri netrebnice, dat refuză
să considere cauza lor fără nicio speranţă, pledând, în schimb, cu stăruinţă pentru îndurare,
pe temeiul neprihănirii lui Dumnezeu sau, cum se exprimă Young, „pe baza acelor fapte
măreţe ce-I justifică existenţa sau Îl îndreptăţesc să-Şi arate neprihănirea”. E vrednic să
cităm, în acest sens, comentariul lui Driver: „Faptele Sale de milostenie faţă de poporul
Său, cât şi intervenţiile Sale în istorie spre binele lor, formează acum justificarea pentru o
nouă interpunere întru scăparea lor”. Ierusalimul era cetatea sfântă a lui Iehova, iar Sionul
muntele Său cel sacru – da, acestea erau rânduite a fi o binecuvântare şi o lumină pentru
Neamuri, însă acum ele zăceau în paragină. Din pricina păcatelor Israelului, a nelegiuirilor
părinţilor lor, oraşul lui Dumnezeu şi al propriului său popor devenise o ocară pentru toţi
cei de primprejur. Bevan e de părere că putem interpreta acest cuvinte ca o privire la „pozi-
ţia iudeilor credincioşi sub Antiochus, întrucât, pe lângă tirania regelui, ei au avut de îndu-
rat batjocurile vecinilor lor păgâni, edomiţii, amoniţii, ş.a.m.d.”. Defăimarea dispreţuitoare
a naţiunii se referea nu numai asupra oraşului lui Dumnezeu şi a poporului Său, dar nece-
sarmente şi asupra Lui Însuşi. El era inseparabil legat de poporul Său şi, de aceea, practic
El era defăimat personal de către Neamuri. În consecinţă, Daniel pledează ca mânia şi furia
Divină să fie deturnate.
Cuprins de o emoţie intensă, profetul s-a rugat fierbinte ca cererea lui să fie auzită şi ca
Dumnezeu să facă să strălucească faţa Sa peste sanctuarul aflat acum în părăsire. Slava
[numită în Biblie] şechina părăsite templul şi îl lăsase în plata lui, dar, aşa cum razele soa-
relui încălzesc şi îmbucură pe cei asupra cărora se răsfrâng, tot aşa s-a rugat şi el, ca gloria
transcendentă a privirii Divine să strălucească din nou, arătând iarăşi harul şi bunăvoinţa
[Domnului]. „Ridică-ne, Dumnezeule, fă să strălucească Faţa Ta, şi vom fi scăpaţi!” a
strigat psalmistul (Psalmul 80:3, 7, 19), într-o vreme când israeliţii treceau printr-o suferinţă
asemănătoare. Găsim o exprimare similară în binecuvântarea preoţească de la Numeri
6:24-26: „Domnul să te binecuvânteze şi să te păzească! Domnul să facă să lumineze Faţa
Lui peste tine şi să Se îndure de tine! Domnul să-Şi înalţe Faţa peste tine şi să-ţi dea pacea!”
O, dacă ar fi ca neasemuita splendoare a veşnicului Dumnezeu să strălucească din plin, toţi
norii de întristare şi de necaz ar fi, pe dată, risipiţi!
Temelia pe care se baza pledoaria profetului, pentru dragostea Domnului, este o intro-
ducere cam ciudată. Evident, „onoarea sau reputaţia lui Iehova”, cum bine a spus altcineva,
„ar fi diminuate, dacă templul ar rămâne mai departe degradat. Prin urmare, din pricina

consideraţiei Sale pentru Sine, El este implorat să intervină. Dar folosirea persoanei a treia
în mijlocul unei serii de cereri la persoana a doua este foarte neobişnuită”. Calvin nu se
îndoieşte de faptul că aici este vorba de Domnul Isus Cristos: „Daniel Îl aşază înaintea lui
Dumnezeu pe Mijlocitorul, prin a cărui bunăvoinţă speră el să i se răspundă la cerere”,
scrie el. Psalmistul Îl numise pe Mesia „Domnul” (Psalmul 110:1), de aceea, concluzia lui
Calvin nu e chiar atât de forţată cât s-ar părea la prima vedere. Cât îl priveşte pe creştin,
într-adevăr, ea este singura lui rugăminte. Oare să fi prins profetul din zbor o străfulgerare a
lucrării nicicând greşelnice a Învăţătorului?
Încă o dată, Daniel L-a implorat pe Dumnezeu să-Şi plece urechea şi să asculte, să-Şi
deschidă ochii şi să vadă devastarea poporului Său şi a cetăţii [sfinte] peste care era chemat
numele Său. Prin toate mijloacele posibile, el era hotărât să-I atragă atenţia la poporul Său,
în cumplita stare de decădere. Cu adâncă umilinţă, el n-a găsit un alt temei, decât acela al
îndurărilor fără plată ale lui Dumnezeu. Nu pe baza faptelor bune ale Israelului avea să-şi
verse el rugăciunea fierbinte, ci numai pe temeiul harului şi îndurării Divine. Niciun merit
al omului nu va putea să-L facă pe Dumnezeu să intervină. Intervenţiile Lui se fac exclusiv
pe baza harului Său suveran. Pe scurt, printre suspine, cu o vehemenţă şi seriozitate care
reflectau profundele sale sentimente, Daniel a lăsat să-i curgă de pe buze stăruitoare ple-
doarii, pe un ton de disperată urgenţă, în cadrul căreia, nu-I dădea pace lui Dumnezeu, până
nu-i va răspunde. Iată, deci, spiritul adevăratului mijlocitor, care, asemenea preotului,
resimte personal toate nevoile poporului. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! Ia aminte,
Doamne! Lucrează şi nu zăbovi!” a strigat el, într-un târziu, rugându-se fierbinte ca
Dumnezeu să nu mai zăbovească, având în vedere că în joc era însăşi onoarea Sa, numele
Său fiind chemat peste cetatea sfântă şi peste poporul Său – cu alte cuvinte, nu-Şi putea
permite să mai întârzie.
Rugăciunea aceasta este una din cele mai remarcabile pe care o întâlnim pe paginile
Sfintelor Scripturi. Avem aici un om care resimţea durerea poporului său atât de mult, încât
s-a identificat împreună cu ei şi şi a mărturisit păcatele şi nelegiuirile lor de parcă ar fi fost
ale Sale. El nu s-a dezvinovăţit nici pe el, nici pe concetăţenii lui. Bine ar fi ca intensitatea
stăruitoarelor sale mijlociri să ne determine şi pe noi să ne cercetăm rugăciunile noastre.
Suntem noi, oare, cu adevărat preocupaţi despre subiectele cererilor noastre, sau sunt ele o
simplă formalitate în care ne complăcem, în virtutea obişnuinţei? Prea adesea, rugăciunile
noastre sunt compuse doar din cereri egoiste pentru împlinirea unor nevoi personale, dar pe
Daniel îl preocupa, în primul rând, onoarea şi reputaţia Dumnezeului său. Dacă am dori,
întâi de toate, ca Dumnezeu să fie slăvit, ce deosebite ar fi rugăciunile noastre! În comuniu-
ne cu El, mijlocirea ar îmbrăca o seriozitate mai adevărată şi mai sinceră.
Sosirea lui Gabriel

Pe când încă vorbeam eu, mă rugam, îmi mărturiseam păcatul meu şi păcatul poporu-
lui meu Israel şi îmi aduceam cererile înaintea Domnului, Dumnezeului meu, pentru mun-
tele cel sfânt al Dumnezeului meu; pe când vorbeam eu încă în rugăciunea mea, a venit
repede în zbor iute, omul Gavriil, pe care-l văzusem mai înainte într-o vedenie, şi m-a atins
în clipa când se aducea jertfa de seară. El m-a învăţat, a stat de vorbă cu mine şi mi-a zis:
,,Daniele, am venit acum să-ţi luminez mintea. Când ai început tu să te rogi, a ieşit cuvân-
tul, şi eu vin să ţi-l vestesc; căci tu eşti preaiubit şi scump. Ia aminte dar la cuvântul acesta,
şi înţelege vedenia! (Daniel 9:20-23).
Daniel se rugase ca Dumnezeu să nu zăbovească şi, pe când încă stăruia el în rugăciu-
ne, a şi sosit răspunsul. „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească
vorba, îi voi asculta!” îi declarase Domnul lui Isaia (Isa. 65:24), şi experienţa se combină
cu zapisul istoric pentru a confirma că rugăciunea e adesea simultană cu răspunsul. De
pildă cum stătea robul lui Avraam, rugându-se la fântâna lui Nahor, răspunsul pornise deja
şi, pe când tocmai termina de vorbit, „a ieşit Rebeca” (Gen. 24:15). Lui Dumnezeu îi face
plăcere să fie rugat, bucuria Lui fiind să răspundă la strigătul copiilor Săi imediat. În cazul
lui Daniel, răspunsul grabnic a fost dovada după care la El încă mai era iertare, Dumnezeu
fiind gata să-Şi demonstreze din nou mila şi îndurarea.
Pe când Daniel îşi încheia rugăciunea, Gabriel a fost învrednicit să zboare iute (răspun-
zând cererii lui Daniel, după câte se pare), în timp ce alţii interpretează expresia folosită în
sensul că fie Daniel, fie Gabriel (primul fiind mai probabil), fiind atât de obosit sau, textual,
„was made weary in weariness” (expresia lipseşte din textul lui Cornilescu, n.tr.). Aceasta
este, după câte se pare, varianta mai exactă. Comparaţia cu capitolul 8:27 tinde să confirme
că bătrânul Daniel era istovit în urma eforturilor serioase depuse în cadrul mijlocirilor sale,
mai degrabă decât falnicul înger, ce stătea acum lângă el.
Gabriel a ajuns la Daniel cam în timp ce se aducea jertfa de seară, respectiv ora trei
după amiază. Ritualul levitic prevedea ca în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară, să fie adus
ca ofrandă un miel fără pată, de un an pe altar ca jertfă de ardere de tot, împreună cu ofran-
da de mâncare şi de băutură (Num, 28:3-8). Ofranda de seară întruchipa în chip remarcabil
lucrarea lui Cristos ce avea să fie săvârşită într-o zi de Cel Care S-a adus pe Sine ca jertfă
arsă de tot, fără pată, lui Dumnezeu (Evr. 9:14), a Cărui viaţă unică a fost înfăţişată prin
floarea de făină, untdelemnul, tămâia şi sarea jertfei de mâncare (Lev. 2:1-13), şi a Cărui
bucurie în ascultarea de voia Tatălui Său a fost limpede întruchipată în libaţiunea de vin
(Num. 15:1-11), Ritualul de la templu şi sistemul de jertfe încetaseră demult, dar oamenii
trăiau cu convingerea că într-o zi aveau să fie restaurate. Daniel considera această jertfă
neîntreruptă, de aceea stabilind ora sosirii oaspetelui ceresc după rânduiala Divină.
Evident, Gabriel ocupă un loc important în ierarhia îngerească, tot el fiind acela care i-a
adus Fecioarei Maria vestea Întrupării Fiului lui Dumnezeu (Luca 1:26-38). S-a spus că el
este un arhanghel, dar nu găsim nicăieri în Scriptură vreo dovadă în acest sens. Gabriel l-a
înştiinţat pe Daniel că a fost trimis la el ca să-i dea înţelegere şi discernământ. Toţi îngerii
sunt „duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moşteni mântui-
rea” (Evr. 1:14), dar nu ştim în ce măsură sunt folosiţi ca să dea răspuns la rugăciunile copi-
ilor lui Dumnezeu. După cum scote Robinson în evidenţă, „Ezechia se roagă, iar îngerul
distruge oştirile de asirieni. Corneliu se roagă, şi un înger îl îndrumă să trimită după după
Petru. Biserica de la Ierusalim se roagă, şi un înger deschide porţile închisorii în care era
întemniţat Petru. Influenţa şi puterea lor nu e cu nimic mai puţin reală, doar pentru că ei
sunt nevăzuţi” Prin urmare, pare să fie limpede că rugăciunea adesea atrage ajutorul
fiinţelor angelice. Remarcile lui Gabriel mai dezvăluie că înţelepciunea şi înţelegerea sunt
dăruite, cel puţin în anumite ocazii, de oştile cereşti. Rezultă clar din Cuvânt că îngerii
sunt folosiţi în apărarea copiilor lui Dumnezeu, ba chiar, uneori, pentru a le împlini nevoi-
le, însă ne vom ocupa mai pe-ndelete de acest subiect într-un capitol ulterior.
Revelaţia ce urma ieşise ca o declaraţie Divină la începutul rugăciunilor de mijlocire
ale lui Daniel, iar Gabriel a declarat că el a venit cu scopul expres de a i le transmite profe-
tului, care, prin urmare, trebuia să ţină cont de ce avea să i se comunice, înţelegând revela-
ţia. Prin urmare, se cerea discernământ spiritual. Daniel se rugase pentru refacerea
Ierusalimului, dar răspunsul la rugăciunea lui a depăşit cu mult cadrul viitorului imediat,
prezicând nu numai restaurarea dorită a Ierusalimului, ci şi venirea personală a lui Mesia
în templul Său, dovedind, fără putinţă de tăgadă, că Dumnezeu e chiar mai bun decât
cuvântul Său. Daniel era un om preaiubit (sau, mai exact, „de foarte mare preţ” sau „un
om de dorit”), a declarat vizitatorul îngeresc, desfăşurarea planurilor Divine fiindu-i adusă
la cunoştinţă din pricina asta. Se poate susţine că însăşi credincioşia şi sinceritatea profetu-
lui îl făcuseră îndrăgit de Iehova, sau explicaţia mai plauzibilă era că dragostea Celui
Atotputernic pentru el se datora caracterului pe care tocmai îl dovedise – un caracter cu
adevărat după chipul Preaiubitului Său, Care urma să vină.

CAPITOLUL XI
Cele şaptezeci de săptămâni
Şaptezeci de săptămâni au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale
celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea
nelegiuirii, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi prooro-
ciei şi până la ungerea Sfântului sfinţilor (Daniel 9:24).
Sir Edward Denny a definit pasajul acesta „coloana vertebrală a profeţiei”, fiind clar că
orice sistem escatologic trebuie să-şi derive caracterul, nu în mică măsură, din interpreta-
rea dată lui Daniel, în capitolul 9, versetele 24-27. Însă aprigele controverse care s-au iscat
asupra semnificaţiei exacte a acestei profeţii îndreptăţesc pe deplin comentariul lui
Montgomery, potrivit căruia „istoria exegezei celor şaptezeci de săptămâni este mlaştina
deznădejdii criticii Vechiului Testament”.
Cei şaptezeci de ani prezişi de Ieremia luaseră sfârşit, iar Daniel, într-o stare de perple-
xitate, se întreba când se va împlini făgăduinţa restaurării poporului său. Dar mesajul adus
de Gabriel a fost că restaurarea era departe de a fiîmplinită. O altă cifră de şaptezeci de
„săptămâni” fusese decretată să vină peste poporul lui Daniel, evreii, şi asupra cetăţii sfin-
te, Ierusalimul. De-a lungul timpului, au existat destule controverse cu privire la semnifi-
caţia termenului tradus prin cuvântul „săptămâni”, dar cei mai mulţi ebraişti sunt de acord
că este un termen generic, cu sensul de „serii de şapte”, fără să indice timpul la care se
referă (adică, zile, săptămâni, luni sau ani). Mai degrabă, este vorba de o heptadă sau o
heptomadă (hepta- element prim de compunere savantă cu semnificaţia „şapte”, [< fr., gr.
hepta – şapte], din Dicţionarul de neologisme, n.tr.). Dr. S.P. Tregelles scrie: „Daniel s-a
interesat de cei şaptezeci de ani de captivitate la Babilon. Răspunsul se referă, de aseme-
nea, la şaptezeci de perioade, care, în traducerea noastră engleză, sunt numite săptămâni.
Dar acest cuvânt nu înseamnă, neapărat, şapte zile, ci o perioadă compusă din şapte părţi.
Desigur, mult mai des folosim expresia cu referire la o săptămână, întrucât nu găsim nicio
altă menţionare a termenului decât o săptămână, ce e împărţită în şape părţi [egale]. Însă
evreii aplicau scara septimală la scurgerea timpului cu aceeaşi obişnuinţă cu care noi am
diviza timpul în zeci; anii sabatici, jubileele, toate aveau menirea să stabilească un loc per-
manent în minţile lor. Valoarea este luată aici din subiectul rugăciunii lui Daniel. El s-a
rugat despre ani, dar i se răspunde cu perioade de şapte ani, respectiv, recurenţa anilor
sabatici”. Pusey face şi el observaţia că „pentru evreu, de şapte ori şapte amintea de anul
jubiliar, când avea loc eliberarea tuturor datoriilor, când înceta sclavia şi toate moştenirile
ce se pierduseră pe durata unei jumătăţi de secol reveneau acum proprietarului iniţial; o
uşoară imagine plină de bucurie repetată a restauraţiei, pentru care întreaga creaţie tânjea
120
Cele şaptezeci de săptămâni 121
şi gemea. Astfel, în mintea evreului nu exista nicio ambiguitate cu privire la semnificaţia
cifrei de şapte. Perioada respectivă nu putea să însemne «şaptezeci de săptămâni de zile»,
adică circa un an şi patru luni. Evenimentele sunt prea complexe pentru a fiforţate într-un
cadru atât de restrâns”. (Anul jubiliar [în ebraică Yovel ‫]לבוי‬, anul cu care se sfârşea fiecare
ciclu de ani sabatici (în ebraică Shmita)… Au existat dezbateri pentru a se stabili dacă era
vorba de al patruzeci şi nouălea an – ultimul din ciclurile sabatice, numit Sabatul
Sabaturilor – sau dacă era al cincizecilea an…, din Wikipedia, n.tr.).
Interesant că Charles, care, de obicei, este de o mare probitate, face comentariul după
care deşi „noţiunea de o săptămână de ani era cunoscută deja evreilor, întrucât termenul ar
putea să însemne fie ziua a şaptea, fie anul al şaptelea (Lev. 25:2, 4), cuvântul «săptămână»,
care aici înseamnă o săptămână de ani, nu are acelaşi înţeles în alte locuri din Vechiul
Testament”. Chiar dacă nu s-ar fifolosit aceeaşi expresie, experienţele lui Ezechiel poate că
ar fifurnizat cheia interpretării corecte, întrucât baza relaţiilor lui Dumnezeu cu el a fost de
o zi pentru fiecare an de fărădelege al poporului său (Eze. 4:4-6).
Noi credem că perioada de „şaptezeci de săptămâni”, anunţată de Gabriel, semnifică
şaptezeci de heptade de ani sau patru sute nouăzeci de ani. S-a susţinut că nu am avea nicio
durată precisă în cuvintele acestei profeţii şi că, referinţa, ca să-l cităm pe Keil, este la o
„durată de timp intenţionat neprecizată, măsurată prin cifra şapte, a cărui durată cronologi-
că trebuie stabilită pe alte temeiuri”. Această părere, sprijinită şi de Aalders, care susţine că,
nu numai „semnificaţia: săptămână de ani nu se întâlneşte pe paginile Vechiului Testament”,
dar şi că „rămâne dubios faptul că, această revelaţie Divină s-ar preta la un calcul precis”.
Ca răspuns la acest punct de vedere, s-ar putea afirma, cu logică suficientă, că menţionarea
oricărei perioade de timp nu au avea niciun sens, dacă durata ei exactă nu ar fidată decât cu
valoare aproximativă.
Un punct de vedere oarecum diferit a fost avansat de Auberlen, după care perioadele
menţionate s-ar baza pe tipologia numerică a Scripturii, cifrele folosite având semnificaţia
lor obişnuită. „Cifra şapte are o semnificaţie mistică şi simbolică”, afirmă el. „Este suma
numărului lui Dumnezeu, respectiv 3, şi numărul lumii, respectiv 4, fiind astfel numărul
Dumnezeirii în raport cu lumea, al perfecţiunii lui Dumnezeu, aşa cum se manifestă şi se
revelează în feluritele lucrări şi judecăţi ale Sale. Temelia lăuntrică a acestei legi se regăseş-
te în cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu, care sunt mijlocitorii tuturor revelaţiilor Sale în
lume (Apo. 1:4; 3:1; 4:5; 5:6)… Zece e cifra omenescului, reprezentând plinătatea multi-
plelor activităţi şi desfăşurări ale lumii… Cifra şaptezeci este înmulţită cu şapte; elementul
uman este modelat aici şi fixat de cel Divin. Din această pricină, şaptezeci de ani de exil
sunt un semn simbolic al timpului în care puterea lumii, după voia lui Dumnezeu, va trium-
fa asupra Israelului, timp în care va executa judecata Divină asupra poporului lui
Dumnezeu”. Dacă sau nu semnificaţia numerică poate fiîmpinsă până aici şi dacă sau nu
interpretarea tipologică de încheiere a lui Auberlen este legitimă – nu sunt toate chestiuni
relevante pentru problema centrală. Pornind de la un studiu al Scripturilor profetice, Daniel
calculase că o perioadă precizată prezisă de Ieremia expirase şi că el putea lua în considera-
re stabilirea unei alte perioade doar ca vestirea unei alte durate precise de timp.
Atât în sistemul babilonean, cât şi în cel ebraic de calcul, anul era luni-solar, format din
trei sute şaizeci de zile, iar o lună fiind alcătuită din treizeci de zile. Spre exemplu, după potop,
numărul de zile în cele cinci luni de la a şaptesprezecea zi a lunii a doua până la a şaptespre-
zecea zi a lunii a şaptea se spune că a fost de o sută cincizeci de zile (Gen. 7:11; 8:3-4). „Toate
naţiunile, înainte de a fifost cunoscută durata exactă a anului solar”, spune Sir Isaac Newton,
„calculau lunile în funcţie de traiectoria lunii, iar anii după revenirea iernii şi a verii, primăve-
rii şi toamnei; iar când îşi stabileau calendarul pentru sărbătorile lor, socoteau treizeci de zile
la o lună selenară şi douăsprezece luni selenare într-un an, rotunjind până cel mai apropiat
număr, de unde a rezultat împărţirea ecliptică în trei sute şaizeci de grade”. Sir G. C. Lewis
confirmă aceasta, afirmând: „Toate mărturiile credibile, precum şi toată probabilitatea ante-
cedentă, conduc la rezultatul, conform căruia anul solar de douăsprezece luni selenare, stabi-
lite în cadrul anumitor limite de eroare, fuseseră, în general, recunoscute de naţiunile limitro-
fe Mării Mediterane încă din antichitate”. Este important de reţinut acest lucru, care afectează
nu numai interpretarea profeţiei lui Daniel, ci şi a Apocalipsei din Noul Testament; dar, cum
reiese din referinţele ulterioare ale cărţii Daniel, puţine sunt îndoielile că baza de calcul adop-
tată era anul luni-solar de trei sute şaizeci de zile.
Cei patru sute nouăzeci de ani hotărâţi asupra poporului lui Daniel şi asupra sfintei
cetăţi aveau să cunoască anumite schimbări, după cum urmează:
(1) Încheierea sau terminarea fărădelegii. Cum îşi vărsa Daniel cererile sale fierbinţi şi
mărturisea păcatele şi nelegiuirile Israelului, i se păreau profetului că îşi pierduseră orice
frâu – nimic nu părea în stare să stăvilească răzvrătirea lor. Nu învăţaseră nimic nici chiar
din robia lor babiloneană, profetul fiind profund îndurerat de îndărătnicia lor. Dar mesajul
pe care i-l adusese Gabriel trebuie să-i fiîmbucurat inima bătrânului profet. Va ficurmată
neascultarea poporului său, fiind terminată definitiv – acţiune evident întreprinsă de mâna
lui Dumnezeu.
(2) Trebuie să se termine şi păcatele Israelului. Cooper arată că „expresia (din versiu-
nea King James, folosită de autor, n.tr.) «make an end of» (să pună capăt) era, de obicei,
folosită la încheierea unei scrisori sau a unui document oficial. La terminarea muncii scri-
bului, regele punea pecetea regală asupra documentului, arătând prin aceasta încheierea
comunicatului şi, în acelaşi timp, dându-i aprobare oficială. Ideea principală este aceea de a
aduce o chestiune la bun sfârşit”. Păcatele poporului vor cunoaşte un sfârşit definitiv.
(3) Se va face ispăşire pentru nelegiuire. Da, faptele rele vor înceta, sub mâna restricti-
vă a lui Dumnezeu, dar asta nu va schimba nimic din înclinaţia spre păcat a individului.
Aşadar, se dădea asigurarea ispăşirii şi reconcilierii. Păcătosul va fiabsolvit de vinovăţia lui
(compară cu textul de la Zaharia 13:1). Verbul folosit aici, kippur, înseamnă, textual, „a
acoperi”, dar se foloseşte, de obicei, pentru a face ispăşire sau acoperire, prin intermediul
unei jertfe ispăşitoare. Evident, este o aluzie la lucrarea ispăşitoare a lui Mesia, prin care se
realiza expiaţiunea.
(4) Va fiintrodusă neprihănirea veşnică sau neprihănirea veacurilor. Lui Daniel i s-a dat
încă o licărire de speranţă despre caracterul împărăţiei mesianice. Păcatul fiind acum defi-
nitiv abolit, Mesia va inaugura neprihănirea. Da, însăşi neprihănirea Dumnezeului cel veş-
nic se va arăta pe pământ. Hengstensberg spune: „Această neprihănire e numită o neprihă-
nire veşnică, atât din pricina originii sale în sfatul veşnic al Dumnezeului veşnic, cât şi în ce
priveşte durata sa eternă, spre deosebire de natura trecătoare a darurilor şi a harului sub

[economia] Vechiului Testament, în contrast cu tot ce este creat şi supus decăderii”. Ceea
ce va caracteriza Mileniul va fio domnie a neprihănirii şi echităţii.
(5) Vedenia şi profeţia vor fipecetluite. Când va fiinstaurată împărăţia de o mie de ani a
lui Mesia, nu va mai finevoie de vedenii sau de profeţii, deoarece toate se vor fiîmplinit. Nu
e vorba aici de niciun sigiliu prin care să se garanteze autenticitatea documentului, cât,
arată Driver, „să se încheie definitiv sau să înceteze orice activitate – şi, având în vedere că
[toate] profeţiile au fost împlinite, atât profetul, cât şi vedenia nu vor mai finecesare”.
(6) Sfânta sfintelor (sau cel mai sfânt) să fie uns(ă). Unii comentatori interpretează „sfân-
ta sfintelor” ca referindu-Se la Mesia Însuşi (cum s-a tradus în versiunea Cornilescu, n.tr.), iar
ungerea să se refere, astfel, la comunicarea ce i Se aduce Lui de către Duhul Sfânt (vezi Isaia
61:1), dar nu poate fivorba de nicio ungere suplimentară a lui Mesia. Tabernacolul, altarul şi
toate vasele sfinte erau unse cu untdelemn (Exod 29:36; 30:26-28). Ceea ce se înfăţişează aici
este consacrarea templului milenar (Eze. 40), probabil nu atât printr-o ungere propriu-zisă cu
untdelemn, cât prin prezenţa gloriei şekina (Ezechiel 43:1-5).
Toate evenimentele din acest verset au fost rezumate de Ironside, în următoarele cuvin-
te: „La sfârşitul celor patru sute nouăzeci de ani, se va încheia fărădelegea Israelului, iar
păcatelor lor li se va pune capăt, din pricina faptului că Mesia al lor va fiadus reconcilierea
sau ispăşirea pentru nelegiuire. Îndelungata perioadă a suferinţelor Israelului sub călcâiul
Neamurilor se va încheia, iar neprihănirea veşnică va fiinaugurată. Desigur, asta se referă la
instaurarea împărăţiei lui Mesia. Toate se vor fiîmplinit, aşa încât nu va mai finevoie de
vedenii şi profeţii; iar, la urmă de tot, Prea Sfânta va fiunsă. Asta trebuie să fie o referire la
gloria şekina, care va reveni în Israel când va fireadunat Israelul în propria sa ţară şi se va
construi Templul lui Iehova. Gloria lipseşte [din Israel] de când a fost distrus Ierusalimul
de către Nebucadneţar. Ea n-a fost văzută în templul lui Zorobabel, nici în templul lui Irod,
dar va reveni, când va lua sfârşit jalea Israelului, iar israeliţii, ca popor de-acum pocăit, vor
fireaduşi la Dumnezeu”.
În mod clar, aceste evenimente se află încă în viitor, întrucât Israel încă suferă pentru
păcatele sale, iar împărăţia e încă neinstaurată. Este dificil să înţelegem, în lumina acestor
fapte limpezi ca lumina zilei, cum oameni ca Mauro pot să scrie următoarele: „Când
Domnul nostru S-a suit la cer şi a coborât Duhul Sfânt, nu a mai rămas niciunul din cele
şase detalii ale profeţiei din Daniel 9:24 care să nu fifost complet realizate”!
Cele trei diviziuni

Să ştii dar şi să înţelegi, că de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului,
până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi, timp de şaizeci şi
două de săptămâni, pieţele şi gropile vor fizidite din nou, şi anume în vremuri de strâmto-
rare (Daniel 9:25).
Daniel era bine familiarizat cu Scriptura şi, pe deasupra, i se descoperise deja multe cu
privire la planurile lui Dumnezeu din viitor. Acum urmau să i se descopere alte detalii,
Gabriel rugându-l să facă uz de discernământul său pentru a înţelege mesajul.
Cele şaptezeci de săptămâni nu urmau să înceapă imediat, ci odată cu emiterea unui
decret de restaurare şi rezidire a Ierusalimului, până la venirea Prinţului Mesia urmând să se
desfăşoare şaizeci şi nouă din cele şaptezeci de săptămâni. Dacă punctul iniţial al pe-rioadei
poate fistabilit cu precizie, multe din dificultăţile inerente tălmăcirii profeţiei vor dispărea.
Când a fost emis decretul? Montgomery este de părere că cei şaptezeci de ani din Ieremia
trebuie consideraţi ca şaptezeci de săptămâni de ani şi că decretul va fifost emis în 585 î.Cr.,
iar Behrmann plasează această dată chiar mai devreme, în anul 606 î.Cr. Dar, din nefericire
pentru amândoi, nu s-a emis niciun decret în anii aceia. Ezra 1:1-3 se referă la o proclamaţie
făcută de regele Cirus al Persiei, prin care se autoriza revenirea iudeilor exilaţi în ţara lor şi
rezidirea templului de la Ierusalim, dar decretul nu pomeneşte nimic despre rezidirea cetăţii
propriu-zise. Un alt decret ulterior, prin care se confirma primul, a fost emis de Darius
Hystaspes, după ce a avut loc descoperirea decretului lui Cirus în arhivele regale (Ezra 6:1-
12), dar nici acesta nu pomeneşte nimic despre oraş. Ulterior, un alt comunicat regal privitor
la templu nu – dar şi la cetate – i-a fost înmânat lui Ezra de către Artaxerxes (Ezra 7:11-26).
Hengstenberg susţine că decretul menţionat în Daniel 9 era comunicatul regal dat lui Neemia
în anul 445 î.Cr. de Artaxerxes, care menţionează concret cetatea (Neemia 2:5). Unii obiec-
tează că înainte cu şaptezeci de ani de asta, Hagai vorbise poporului despre casa sa cu tavan
de la Ierusalim (Hagai 1:2-4), dar aceasta nu se poate interpreta ca restaurarea oraşului
Ierusalim, ce a avut loc cu şapte decenii mai târziu. Tregelles insistă, spunând că decretul lui
Artaxerxes „este singurul decret consemnat în Scriptură, care vorbeşte despre refacerea şi
rezidirea oraşului. Însăşi existenţa unei astfel de localităţi ca oraş depindea de un atare decret;
căci oricine se întorcea din ţara robiei venea ca un simplu călător. Or, tocmai decretul era cel
care le conferea un statut recunoscut şi o existenţă politică distinctă”. Aşadar, slabe sunt şan-
sele să fifost altceva decât decretul lui Artaxerxes, despre care a vorbit îngerul şi de la care
începe numărătoarea celor şaptezeci de săptămâni.
Şaizeci şi nouă de „săptămâni” sau patru sute optzeci şi trei de ani au început să decur-
gă din acel punct iniţial până la „Mesia Prinţul” sau, probabil, până la „un uns ca prinţ”.
Driver susţine că unsul era Cirus, care a fost, de fapt, descris în Isaia 45:1 ca „unsul lui
Iehova”, dar Bevan este de părere că e vorba de marele preot Iosua, fiul lui Iosedech
(Ioţadac, Hagai 1:1; Ezra 3:2). Keil adoptă punctul de vedere, după care profeţia s-ar referi
la un preot şi rege, prin urmare, necesarmente Cristos este avut aici în vedere (Psa. 110:4;
Zah. 6:13). El spune: „Aceste cerinţe Îi sunt atribuite Lui ca predicate, într-o aşa manieră,
încât a fiuns precede a fiprinţ, pentru ca să se facă proeminent caracterul preoţesc spiritual
al regalităţii Sale şi să-L desemneze, pe temeiul profeţiilor de la Isaia 61:1-3 şi 55:4, ca
Persoana prin Care se vor împlini «îndurările sigure ale lui David» de către poporul legă-
mântului”.
Dar problema a fost efectiv rezolvată de cercetările întreprinse de Sir Robert Anderson,
el arătând, în mod convingător, prin lucrarea: Daniel in the Critic’s Den (Daniel în groapa
criticilor) că cei 483 de ani s-au încheiat chiar în ziua în care Domnul nostru a intrat trium-
fător, călare pe un măgăruş, în Ierusalim (Mat. 21:1-11; Zah. 9:9). „Edictul de rezidire a
Ierusalimului”, scrie el, „trebuia să fie dat pe data de întâi a lunii Nisan, anul 445 î.Cr. Din
acel moment şi până la «Mesia Prinţul» urmau şaizeci şi nouă de grupe de şapte ani profe-
tici. Dar patru sute optzeci şi trei de ani, alcătuiţi din trei sute şaizeci de zile, conţin o sută
şaptezeci şi trei de mii opt sute opt sute optzeci de zile, calculate începând cu prima zi a lui

Nisan, în al douăzecilea an al lui Artaxerxes, ce s-au sfârşit în a zecea zi a lunii Nisan, în al
optsprezecelea an al lui Tiberius Cezar – adică ziua în care, după împlinirea acesteia şi a
profeţiei lui Zaharia, Domnul nostru Şi-a făcut prima şi singura intrare publică în
Ierusalim”. Astfel, Scriptura s-a împlinit în chiar ziua aceea, iar numai după câteva zile
Domnul nostru a urcat pe panta dealului Golgota. Punctul terminus al celor şaizeci şi nouă
de săptămâni a fost, în mod clar, acel moment din viaţa lui Cristos.
Dar, pentru a evita acuzaţia că nesocotim celelalte interpretări alternative, poate ar tre-
bui să le amintim pe cele mai cunoscute. Nu e nevoie să menţionăm vederi ca cele ale lui
Apollinaris, care a afirmat că întreaga perioadă a început la naşterea lui Cristos, extinzân-
du-se până a sfârşitul lumii, sau cea a lui Eusebius, care, iarăşi, conchide că a şaptezecea
săptămână acoperea acea perioadă care se termină odată cu sfârşitul lumii. Melancthon a
socotit cele şaptezeci de săptămâni începând cu al doilea an al lui Cirus şi terminându-se cu
naşterea lui Cristos, însă, evident, şi această părere este greşită. Kliefoth merită, probabil,
să fie citat complet: „Grupele de şapte nu trebuie luate ca săptămâni de ani, ci doar ca cifre
simbolice. După scurgerea celor şaptezeci de ani de exil, urmează o perioadă cu o durată
nedefinită de timp, care va ţine cât lumea şi timpul, într-adevăr, până la sfârşitul sfârşitului.
Această perioadă nedefinită este, la rândul ei, împărţită în trei părţi. Prima dintre acestea,
numită şapte de şapte, începe cu edictul lui Cirus (Ezra 1) şi se întinde până la apariţia unei
Persoane, a unui uns, care este şi prinţ, pe nume Cristos. După aceasta, urmează perioada [a
doua] de şaizeci şi două de grupe de şapte. În timpul acesta, va avea loc revenirea şi rezidi-
rea, expresii care prefigurează vestirea evangheliei şi convertirea păcătoşilor. Aceasta
urmează să se întâmple în vremuri de restrişte, ceea ce înseamnă o schimbare a sorţilor şi a
piedicilor timpurilor. Aceasta va continua până la stârpirea Unsului. După această perioadă
de şaizeci şi două de [grupe] de şapte, va urma o a treia perioadă, în care Cristos va fiomorât,
adică ocupând poziţia Sa de Mesia va finimicit, pierzând tot ce avea. Atunci se va arăta un
prinţ, care, opunându-se lui Dumnezeu, va ocupa poziţia de Mesia Prinţul. Poporul acestui
prinţ malefic va distruge cetatea lui Dumnezeu şi sanctuarul, în condiţiile în care războiul şi
pustiirile vor ţine până la sfârşit. Această ultimă [serie de] şapte va cuprinde perioada de
dominaţie a acestui prinţ, Anticristul. Dominaţia lui se va încheia însă printr-o totală nimi-
cire”.
Mulţi comentatori cred că întreaga perioadă de şaptezeci de săptămâni s-a încheiat cu
Antiochus Epiphanes. De pildă, Maurer socoteşte primele şapte săptămâni de la distrugerea
Ierusalimului din anul 588 î.Cr. până la Cirus (538 î.Cr.), apoi şaizeci şi două de săptămâni de
la Cirus la Seleucus, iar ultima săptămână până la Antiochus. Hitzig a socotit prima grupă de
şapte începând din acelaşi punct, dar la el cele şaizeci şi două de săptămâni se termină cu cinci
ani mai târziu, odată cu uciderea lui Onias al III-lea, deşi el a reuşit să atingă acelaşi punct cu
ultima săptămână. Apoi Behrmann a socotit cele şapte săptămâni începând cu anul 606 î.Cr.
şi sfârşind cu accederea la tron a lui Cirus din anul 558 î.Cr., dar apoi a socotit următoarea
perioadă de şaizeci şi două de săptămâni din acelaşi punct de pornire, respectiv anul 606 î.Cr.,
făcând ca perioada să se termine în 171 î.Cr., anul când a fost ucis Onias, ultima săptămână
curgând, apoi, până în 164 î.Cr., anul în care au fost reluate slujbele de la templu. Însă arbitra-
ra suprapunere a primelor două perioade elimină din start această interpretare pentru cititorul
fără prejudecăţi. Pe de altă parte, Prince a adoptat o metodă diferită, sosind însă tot la anul
164 î.Cr., data restabilirii închinăciunii din templu, ca punctul terminus. Driver a început
numărătoarea din anul 587 î.Cr., „data probabilă a promisiunilor după care Ierusalimul va
firezidit, la care se referă Ieremia 30:18; 31:38-40; cele şapte săptămâni din versetul 25 se
sfârşesc cu anul 538 î.Cr., data edictului lui Cirus; cele şaizeci şi două de săptămâni, socotite
din anul 538 î.Cr., se sfârşesc cu anul 171 î.Cr., data uciderii lui Onias al III-lea; ultima săp-
tămână cuprinde perioada de la anul 171 î.Cr. până în 164 î.Cr., trimiterea din versetele 26-27
referindu-se la Antiochus Epiphanes şi la actele sale de violenţă şi persecuţie împotriva iude-
ilor”. Din nefericire, acest calcul este cu şaizeci şi şapte de ani mai scurt decât totalul de ani
precizat. De fapt, niciuna din aceste explicaţii nu e mulţumitoare pentru calculul profeţiei,
decât aceea în cadrul căreia cele şaizeci şi nouă de săptămâni de încheiere cu puţin timp
înainte de Calvar.
Cele şaizeci şi nouă de săptămâni au fost divizate în două părţi, prima compusă din
şapte săptămâni, iar a doua din şaizeci şi două de săptămâni. Şapte săptămâni, sau patru-
zeci şi nouă de ani, urmau să fie ocupaţi cu zidirea oraşului, după care urma perioada mai
lungă [de 62 de săptămâni]. Piaţa largă (centrul vieţii unei cetăţi din răsărit) şi canalul
înconjurător (din faţa meterezelor; în versiunea Cornilescu; „pieţele şi gropile”, n.tr.)
urmau să fie construite – aceasta sugerând restaurarea părţii interioare şi a părţii exterioare
şi, prin urmare, a întregii cetăţi dintre ele, adică a cetăţii. Montgomery observă că marea
săpătură din stânca naturală, ce formează zidul de nord al Ierusalimului, este o trăsătură
însemnată a sistemului de apărare a cetăţii. Acesta se pare că era şanţul de fortificare.
Reconstruirea decurgea anevoios. Condiţiile era dicifile în permanenţă, ori de câte ori se
încerca restaurarea oraşului întâmpinând-se dificulţăţi. (Neemia 4:1-14; 6:1-14; 9:36-37).
Keil şi Kliefoth văd în cuvintele din Daniel 9:25 un indiciu al opoziţiei ce va
fiexperimentată în zidirea spirituală a cetăţii lui Dumnezeu, dar referinţa principală este,
fără îndoială, la Ierusalimul pământesc.
Uciderea lui Mesia

După aceste şaizeci şi două de săptămâni, unsul va fistârpit, şi nu va avea nimic.
Poporul unui domn care va veni va nimici cetatea şi sfântul Locaş, şi sfârşitul lui va fica
printr-un potop; este hotărât că războiul va ţine până la sfârşit şi împreună cu el şi pustii-
rile (Daniel 9:26).
După ce se va fiîncheiat cea de-a doua perioadă de şaizeci şi două de săptămâni, Mesia
va fiucis şi nu va avea nimic, a declarat Gabriel. Iarăşi, s-au iscat controverse aici cu privi-
re la identitatea lui Mesia sau a „unsului”. Wieseler, Hitzig, Hofman şi alţii adoptă punctul
de vedere, după care această Persoană nu e, neapărat, una şi aceeaşi cu Prinţul din versetul
precedent, iar Charles insistă că că „unsul” ar fimarele preot Onias al treilea, care a fost
înlăturat din post prin 175 î.Cr. de Antiochus Epiphanes, fiind înlocuit cu fratele său, Jason,
iar stârpirea s-ar referi la asasinarea sa de către Andronicus, cu patru ani mai târziu. Dacă
se acceptă ca fiind valabilă interpretarea deja oferită cu privire la cele şaizeci şi nouă de
săptămâni, nu vom întâmpina dificultăţi. La numai patru sau cinci zile, Domnul nostru a
„şters de pe pământul celor vii” (Isaia 53:8), cum prezisese Daniel în profeţia sa.
fost
Cuvântul „cut off”, respectiv „a tăia” (din textul englez, n.tr.) este folosit, de obicei, în
legătură cu pedeapsa cu moartea (Lev. 7:20, unde se foloseşte termenul „nimicit”, n.tr.),
impusă de către un judecător sau un tribunal, şi se referă la o moarte violentă (vezi Psa.
37:9, unde, iarăşi, se foloseşte, în versiunea Cornilescu, termenul „nimiciţi”, n.tr). Petrie
observă că termenul „se foloseşte pentru tăierea cărnii jertfei legământului (Ier. 34:18); este
cuvântul folosit în 1 Sam. 31:9 «a tăia capul»; mai este folosit şi pentru tăierea copacilor.
Prin urmare, înseamnă că Mesia a for tăiat prin violenţă: că a fost tăiat cum se taie un pom;
că a fost tăiat ca jertfă a legământului, căreia i se scurge sângele. Aşadar, cuvintele se referă
la răstignirea lui Mesia”. Într-adevăr, nu vedem nicio altă posibilitate legitimă de interpre-
tare. Însuşi Unsul lui Iehova a suferit în mâna oamenilor, fiind răstignit pe Cruce de înseşi
creaturile Sale; la Calvar, el a fost deodată smuls din lumea celor vii – „tăiat” în deplina
tărie şi vigoare a maturităţii Sale.
Profeţia nu numai că declară că Mesia va fităiat, ci şi că „nu va avea nimic”. Pentru
evreu, a muri înainte de a se căsători şi a creşte urmaşi care să-i perpetueze numele ar
fiînsemnat cea mai mare tragedie pe pământ. Dar Mesia a fost smuls deodată din viaţă, fără
să aibă o familie sau un un succesor pământesc legitim – din punct de vedere omenesc,
niciun nume nu I-a rămas după El şi n-a existat cine să-I transmită mai departe casa. „Cine
va declara generaţia Sa?” s-a întrebat profetul Isaia (Isa. 53:8). Deşi creştinul de azi ştie că
Golgota a însemnat viaţa pentru milioane de suflete, care Îi datorează recunoştinţă lui
Cristos acum, şi că, prin Cruce, El a devenit Căpetenia unei noi rase, evreul din primul veac
ar fiprivit Crucea drept sfârşitul speranţelor omeneşti. Da, într-adevăr, binecuvântatul
Mântuitor nu a avut „nimic”!
Dacă răstignirea lui Cristos a fost, de fapt, executată de soldaţii romani, responsabilita-
tea principală pentru ea aparţinea propriului Său popor şi, cum demonstrează limpede isto-
ria, la scurt timp după aceea, s-a abătut peste israeliţi pedeapsa lui Dumnezeu. „Poporul
prinţului care va veni va distruge cetatea şi sanctuarul”, a spus Gabriel. Nu este nicio îndo-
ială cu privire la care cetate şi sanctuar se referă profeţia. De asemenea se mai spusese în
cadrul profeţiei că au fost hotărâte şaptezeci de săptămâni pentru poporul lui Daniel şi pen-
tru sfânta cetate. La numai patru decenii după răstignirea lui Cristos, au venit romanii şi,
practic, au distrus oraşul şi templul. Mergând pe linia interpretării istoriciste, Driver spune
că aici este „o aluzie la soldaţii lui Atiochus Epiphanes, care au dat foc Ierusalimului, dărâ-
mând multe dintre casele şi fortificaţiile sale, aşa încât locuitorii oraşului au fugit”, Dar
forţele siriene nu au distrus complet oraşul (vezi 1 Macabei 1:31 şi următoarele), atacurile
dezlănţuite de ei asupra Ierusalimului cu greu fiind în stare să împlinească profeţia. Singura
interpretare satisfăcătoare este că textul biblic se referă la nimicirea Ierusalimului de către
armatele lui Titus.
Nimicirea se va face de către „poporul prinţului care va veni”, cu alte cuvinte, poporul
avea să preceadă prinţul. E clar că poporul sunt romanii, dar cine este prinţul care va veni?
Nu putea fivorba de Titus, întrucât el nu ar fifost pomenit la timpul viitor, dar, pe de altă
parte, prinţul trebuie, evident, să fie un roman. Prin urmare, trebuie să apară din cadrul
imperiului roman un mare conducător, care să-şi ocupe locul pe scena evenimentelor finale
ale lumii. Ni se spune mai mult despre el în versetul următor, comentariile suplimentare
fiind amânate până atunci.
Distrugerea cetăţii va veni, a declarat Gabriel, cu un potop covârşitor. Furia Celui
Atotputernic va fiturnată peste Israel în manieră justiţiară, ca un potop – „cu un potop
covârşitor, El va pune capăt locului” (Naum 1:8; vezi şi Isaia 10:22). Până la sfârşitul nimi-
cirii, războiul va continua, întrucât pustiirile au fost irevocabil hotărâte de Dumnezeu. Dacă
Ierusalimul a suferit în trecut, viitorul îi rezervă un timp de pustiire fără precedent. „Nu este
vorba aici de vreo invazie ostilă trecătoare”, scrie Hengstenberg, „ci de una în care oraşul şi
templul vor finimicite cu desăvârşire”. Referirea principală este, desigur, la cucerirea şi
distrugerea oraşului de către Titus, ale cărei grozăvii au fost descrise amănunţit de către
Josephus.
Ultima săptămână
El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână, dar la jumătatea săptămânii
va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare, şi pe aripa urâciunilor idoleşti va veni unul
care pustieşte, până va cădea asupra celui pustiit prăpădul hotărât (Daniel 9:27).
Am ajuns acum la ultima săptămână şi la ceea ce poate fiprivit, într-o anumită privinţă,
drept cheia tuturor profeţiilor [din Biblie]. „El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de
o săptămână” i s-a comunicat lui Daniel. La prima vedere, se pare că pronumele personal,
de bună seama, se referă la versetul precedent. Driver, luându-se, ca de obicei, după inter-
pretarea istorică, nu vede în acest legământ decât o cooperare între Antiochus Epiphanes şi
iudeii apostaţi, majoritatea celor lumeşti aflaţi la Ierusalim, însă deşi aceasta va fifost, pro-
babil, o împlinire parţială a profeţiei, în mod cert, nu este împlinirea ei principală. Pe de altă
parte, Young sugerează că legământul a fost făcut de Domnul nostru. „Mesia, în timpul
lucrării Sale pământeşti, în virtutea ascultării Sale active şi pasive de legea lui Dumnezeu,
a împlinit, de fapt, termenii acelui legământ ce fusese în vechime încheiat cu Avraam şi cu
sămânţa lui. Romani 15:8 defineşte legământul drept «promisiunile făcute părinţilor noş-
tri»”. Dar legământul lui Mesia nu se limitează la şapte ani, ci este unul veşnic. Dificultăţile
legate de această opinie se accentuează în ultima pare a versetului. Cel care urmează să
încheie legământul este prinţul roman care va veni, iar convenţia este prezisă de Isaia, la
Isa. 28:15-18 – un tratat încheiat între imperiul vestic restabilit şi majoritatea evreilor
apostaţi, făgăduindu-le, între altele, ocrotire de forţele din nord, ce vor invada Palestina
(„urgia apelor năvălitoare” din Isaia 28).
Însă dacă se adoptă această interpretare, se iveşte o dificultate majoră, întrucât primele
şaizeci şi nouă de săptămâni au decurs consecutiv până la Cristos, pe când, dacă împlinirea
versetului 27 urmează încă în viitor, o paranteză de cel puţin o mie nouă sute de ani este
intercalată între săptămâna a şaizeci şi noua şi începutul săptămânii a şaptezecea. Devreme
ce primele şaizeci şi nouă de săptămâni au fost consecutive, s-ar putea presupune că şi cea
de-a şaptezecea săptămână trebuie să urmeze imediat după cea de-a şaizeci şi noua şi
Mauro „stabileşte ca regulă absolută, fără nicio excepţie, că atunci când se menţionează o
durată anumită de timp sau spaţiu prin numărul de unităţi care o compun, în timpul căreia
un anumit eveniment urmează să se întâmple sau un anumit lucru se găseşte, unităţile de
timp
sau spaţiu care compun acea măsură trebuie percepute ca decurgând încontinuu şi
succesiv”. Indiferent ce interpretare am urma, este clar că „săptămânile” trebuie să aibă
toate aceeaşi valoare, respectiv şapte ani, şi că împlinirea lor trebuie să urmeze aceeaşi
ordine (7, 62 şi 1), aceeaşi ordine ca în profeţie – deşi nu toţi expozitorii sunt de acord cu
aceasta – dar „regula absolută” stabilită de Mauro, potrivit căreia săptămânile trebuie,
necesarmente, să fie consecutive, e contrazică de Biblia însăşi!
Faptul că în Biblie întâlnim hiaturi este binecunoscut, de exemplu, în cazul versetelor
9 şi 10 din Zaharia 9. Versetul 9 în mod clar se referă la intrarea Domnului nostru, călare
pe măgăruş, în Ierusalim, în ultima săptămână pe pământ (Matei 21:5-9), dar versetul 10
încă îşi aşteaptă împlinirea şi acum, după mai bine de 19 secole. Apoi, iarăşi, cu ocazia
memorabilei ocazii când Domnul nostru a luat sulul ca să citească din el în sinagogă. a
citit primele două versete din Isaia 61, oprindu-Se brusc înainte de fraza finală a versetului
2, indicând, foarte clar, că era o întrerupere în continuitatea evenimentelor menţionate,
deşi nu exista nicio atare întrerupere în pasajul respectiv (Luca 4:16-21).
În vedenia pe care a avut-o Nebucadneţar cu statuia din Daniel 2, picioarele reprezen-
tau o condiţie în cadrul căreia cel de-al patrulea imperiu nu s-a manifestat încă, deşi impe-
riul ca atare nu mai existase de veacuri, dar o asemenea pauză în continuitatea sa nu putea
nicidecum să fie cunoscută la vremea aceea. În mod similar, în Daniel 7, în vreme ce ver-
setul 23 s-a împlinit deja, cei zece regi din versetele 24-27 nu şi-au făcut încă apariţia, deşi
s-au scurs, între timp, o mulţime de secole. Apoi, detaliile din Daniel 8:1-22 s-au împlinit,
iar imperiul grec şi-a încetat existenţa, dar versetele 23-26 încă îşi aşteaptă împlinirea.
Acelaşi hiat se întâlneşte în Daniel 11, evenimentele din versetele 1-35 fiind de-acum
din domeniul trecutului, în vreme ce evenimentele din versetele 35-45 urmează să se
întâmple încă, în viitor.
Faptul că metoda de calcul a lui Dumnezeu nu este aceeaşi cu a omului este izbitor
prezentată de afirmaţia din 1 Regi 6:1, potrivit căreia Solomon a început să zidească tem-
plul în al patrulea an al domniei sale, care era anul al 480-lea după Exodul din Egipt. Un
simplu calcul ne va arăta, însă, că era, de fapt, la 594 de ani de la Exod:
Exodul spre Canaan 40 de ani (Deut. 1:3; Fapte 13:18)

Cucerirea Canaanului 6 ani (Iosua 14:7-10, în urma calculelor)
Împărţirea Canaanului 14 ani (Judecători 11:26, în urma calculelor)
Perioada Judecătorilor 450 de ani (Fapte 13:20)
Domnia lui Saul 40 de ani (Fapte 13:21)
Domnia lui David 40 de ani (2 Sam. 5:4)
Al 4-lea an al lui Solomon 4 ani (1 Regi 6:1)
594 de ani
Este surprinzător să constatăm că Sir Robert Anderson, care, e de obicei, atât de meti-
culos în calcularea exactă a datelor, omite cu totul cei douăzeci de ani ocupaţi cu cucerirea
şi împărţirea Canaanului, în încercarea de a reconcilia acest date. În lucrarea The Romance
of Bible Chronology, Martin Anstey arată că discrepanţa de 114 ani a fost exact durata celor
şase robii şi o uzurpare care au întrerupt guvernarea de către Dumnezeu a poporului Său.
Ilustraţia e atât de pertinentă, încât să merite să o prezentăm ei în detaliu:
Anii de Anii de Textul din
Judecătorul Asupritorul odihnă robie Biblie
Cuşan-Rişeataim,
regele Mesopotamiei 8 Jud. 3:8
Otniel 40 Jud. 3:11

Eglon, regele Moabului 18 Jud. 3:14
Ehud 80 Jud. 3:30

Şamgar Incluşi în
Jud. 3:30
anii de robie
Iabin, regele Canaanului sub Iabin 20 Jud. 4:3
Barac 40 Jud. 5:31
Madianiţii 7 Jud. 6:1
Ghedeon 40 Jud. 8:28
(Uzurparea lui Abimelec) 3 Jud. 9:22
Tola 23 Jud. 10:2
Iair 22 Jud. 10:3
Filistenii şi amoniţii 18 Jud. 10:8
Iefta 6 Jud. 12:7
Ibzan 7 Jud. 12:9
Elon 10 Jud. 12:11
Abdon 8 Jud. 12:14
Filistenii 20 de ani
40 Jud. 13:1
incluşi în anii
Samson de robie Jud. 15:20
sub
filisteni
Eli 40 1 Sam. 4:18
Samuel 20 1 Sam. 7:2
336 + 114 = 450
Cu alte cuvinte, Dumnezeu a ignorat complet perioadele în care israeliţii au fost
înstrăinaţi de El, slujindu-le păgânilor, şi a socotit doar perioadele când Israel, într-o
măsură mai mare sau mai mică, au fost supuşi Lui.
Acelaşi principiu se aplică şi în Daniel 9. După răstignirea lui Cristos, Dumnezeu
şi-a suspendat relaţiile cu Israel, începând să-Şi cheme afară un popor ceresc, Biserica,
pe care a legat-o inseparabil de Persoana Fiului Său. A şaizeci şi noua săptămână s-a
încheiat, dar a şaptezecea săptămână nu a început încă, între săptămâna a 69-a şi a 70-a
intervenind o lungă paranteză de peste o mie nouă sute de ani. Când se va completa
Biserica, fiind scoasă din scenă, Dumnezeu Îşi va relua relaţiile Sale cu Israel şi a 70-a
săptămână a lui Daniel îşi va urma cursul. (Vremurile şi soroacele nu se aplică la actu-
ala dispensaţie. Vezi, de exemplu, Fapte 1:7). Aceeaşi perioadă va cunoaşte renaşterea
imperiului roman, sub o formă nouă faţă de oricare alta ce a existat până acuma – un
imperiu alcătuit din zece împărăţii. Apocalipsa afirmă că cei zece conducători „nu

şi-au primit împărăţia, dar primesc autoritate ca regi, timp de un ceas împreună cu
fiara. Aceştia au acelaşi gând şi dau fiarei puterea şi stăpânirea lor” (Apo. 17:12-13).
Imperiul roman al zilelor acelea va fi dominat de un despot nemilos, pe care Ioan l-a
numit „fiara” (Apo. 13:4; 17:12), iar Gabriel l-a descris drept „prinţul care va veni”
(Dan. 9:26).
Tocmai acest puternic conducător va încheia un legământ de şapte ani cu Israel,
despre care vorbeşte Daniel. Se afirmă concret că legământul va fi încheiat „cu cei
mulţi”; cu alte cuvinte, marea majoritate a Israelului va semna tratatul, dar, prin deduc-
ţie, o mică rămăşiţă va rămâne la distanţă de masa de apostaţi, nevoind să participe la
această oportunitate nelegiuită, care va părea atât de atrăgătoare celor mai mulţi con-
cetăţeni ai lor. Persecuţiile suferite de această rămăşiţă credincioasă, drept consecinţă
a separării lor de masa de israeliţi, sunt prezise în mulţi dintre Psalmi.
Nu se precizează concret cu ce scop se va încheia acest legământ, dar, în lumina
textului de la Isaia 28, pare evident că una din prevederile sale va fi protecţie faţă de
invazia asirianului sau a „regelui din nord”, iar întâmplările ulterioare fac probabil că
majoritatea prevederilor se vor referi la prezervarea libertăţii religioase a evreilor. Cât
priveşte prima dintre prevederi, legământul nu avea nicio valoare, deoarece asirianul
este toiagul mâniei lui Dumnezeu, trimis de El împotriva unei naţiuni lipsite de cucer-
nicie (Isa. 10:5-6), iar protecţia Romei va fi zadarnică împotriva invadatorului nordic;
carnagiul şi pustiirea îşi vor spune tristul lor cuvânt al trecerii sale prin ţară (vezi, de
exemplu, Psalmul 74).
Dar nici cea de-a doua prevedere nu va fi de mai mare folos, căci la jumătatea ter-
menului prevăzut de tratat, conducătorul roman va „face ca jertfa şi darul de mâncare
să înceteze”. Cum s-a arătat deja, unii expozitori L-au văzut aici pe Mesia şi au sugerat
că prin moartea Sa Domnul nostru a abolit pentru totdeauna jertfele din Vechiul Tes-
tament, dar realitatea rămâne că, timp de patru zeci de ani după moartea lui Cristos,
nu s-a înregistrat nicio încetare a a ritualului de la templu sau a jertfelor sale. Alţii au
susţinut că ar fi vorba de referirea la cei trei ani de suspendare de către Antiochus Epi-
phanes a ritualurilor templului. Noi nu vedem nicio alternativă rezonabilă la părerea
că totuşi este descrisă aici acţiunea prinţului roman. În ciuda oricăror promisiuni pe
care le va fi făcut anterior, după trei ani şi jumătate el va opri cu forţa jertfele de la
templu. Jertfa de mâncare era fără sânge şi se prezenta împreună cu jertfa de ardere de
tot (Exod 29:40-41), aşa încât, prin implicaţie, întregul sistem de închinare prin jertfe
– ofrande cu sânge şi fără sânge – urma să înceteze, ca urmare a acţiunii prinţului.
Jumătatea de săptămână (sau trei ani şi jumătate) din cadrul săptămânii a şap-
tezecea, ultima care a mai rămas, se poate identifica cu perioadele descrise în alte
locuri drept „o vreme, vremi şi jumătate de vreme” (Dan. 7:25; 12:25; Apo. 12:14),
„patruzeci şi două de luni” (Apo. 11:3; 12:6), prin aceasta confirmând corectitudinea
presupunerii că anii avuţi în vedere erau ani luni-solari, alcătuiţi de trei sute şaizeci de
zile.
Motivul călcării legământului este dat în ultima parte a versetului, dar o traducere
a acestor propoziţii a prezentat multe dificultăţi, puţini fiind traducătorii care se învo-
iesc asupra traducerii. Traducerea the Revised Version redă astfel prima propoziţie:
„Pe aripa (sau apogeul) urâciunilor va veni (sau va fi) unul care pustieşte”. Gesenius
traduce astfel: „Pustiirea vine pe groaznica aripă a oştii rebelului”. Ewald redă versetul
oarecum similar: „Deasupra va fi groaznica aripă a urâciunilor”; iar Keil spune: „Un
nimicitor vine pe aripile urâciunilor idoleşti”. Von Lengerke traduce astfel: „Deasupra
marginii (sau streşinii) urâciunilor (vine) pustiitorul”. Versiunea lui Darby redă verse-
tul astfel: „Datorită protecţiei urâciunilor, va fi un pustiitor”. Iar versiunea lui Auberlen
sună astfel: „Din pricina culmii urâciunilor pustiitoare”. Structura complexă a frazei
nu-l ajută pe traducător, dar o comparaţie a traducerilor disponibile sprijină versiunile
pe care le-am sugerat, respectiv, „pe aripa urâciunilor va veni unul care pustieşte”.
Cum ne-am aştepta, interpretările date acestui verset sunt aproape fără număr. De
exemplu, Driver spune că, „în contrast cu Iehova, Care călăreşte pe un heruvim (Ps.
18:10), duşmanul păgân va năvăli împotriva sanctuarului, călărind pe o creatură îna-
ripată, care este personificarea forţelor şi practicilor păgânismului”. Iar după Pember,
pasajul respectiv pesemne „indică vreo imitaţie îndrăzneaţă a carului heruvimului,
aranjat de demoni, fiind similar, probabil, aceluia de care Satan se va fi folosit pentru
a-L aduce pe Domnul pe streaşina templului, dacă L-ar fi putut trimite după voia sa.
E posibil ca apariţia lui Anticrist, luat astfel pe sus şi, după câte se pare, coborând din
înălţimi, va determina lumea, în cele din urmă, să i se închine ca lui Dumnezeu…
Evreii apostaţi vor crede, probabil, că ochii lor cel puţin privesc mult-aşteptatul semn
din cer şi revenirea slavei în templu”. Cuvântului „aripă” i s-a dat diverse interpretări,
ca, de pildă, aripa unei armate, un vultur cu aripile larg întinse, asupra căruia stătea
statuia lui Jupiter Olympus („urâciunea”), apoi ca extremitatea unei haine (1 Sam.
15:27), partea cea mai îndepărtată a pământului (Isa. 26:16) şi, poate varianta cea mai
justificată, streaşina templului de pe care diavolul a căutat să-L convingă pe Domnul
nostru să Se arunce jos (Mat. 4:5).
Termenul „urâciune” (sau abominaţie) e, de obicei, folosit în Scriptură ca o referi-
re dispreţuitoare la un idol sau un dumnezeu fals (vezi, spre exemplu, 1 Regi 11:5-7),
pe când Montgomery spune că „este un surogat dispreţuitor pentru numele celei mai
înalte zeităţi păgâne… Baal Samen, domnul cerului”. Scriitorul macabeu a identificat
urâciunea cu pângărirea de către Antiochus a altarului (Mac. 1:54), dar cei mai mulţi
exegeţi evrei, de comun acord cu Josephus, au luat aceasta ca o referire la distrugerea
Ierusalimului din anul 70 d.Cr., văzând împlinirea a jumătate din săptămâna a şapteze-
cea, în cei trei ani şi jumătate ai războiului dintre Vespasian şi Titus, şi, de asemenea,
cei trei ani şi jumătate ai războiului lui Hadrian. Gabelein crede că „aripa urâciunilor”
s-ar referi la protecţia de idoli pe care masele apostate (în timpul ultimei jumătăţi a ce-
lei de-a şaptezecea săptămâni) o vor căuta, dar, din nefericire pentru această interpre-
tare, sensul cuvântului aripă nu poate fi lărgit până acolo încât să însemne protecţie.
Fie într-un fel, fie într-altul, templul va fi atât de întinat de ritualurile păgâne, încât
să fie respins, în ochii lui Dumnezeu, ca o urâciune. Tregelles sugerează că s-ar putea
aşeza un idol pe aripa sau streaşina templului, iar apostolul Pavel revelează că, atunci
când va veni apostazia, se va arăta omul păcatului şi că acest individ blasfemiator se va

aşeza în templu, pretinzând omagiu divin ca cel acordat lui Dumnezeu (2 Tes. 2:3-4).
Profetul din Apocalipsa vorbeşte şi el de o imagine a fiarei, căreia profetul fals îi va da
suflare şi capacitatea de a vorbi, oamenii fiind obligaţi să i se închine (Apo. 13:14-15).
Vine o zi viitoare când templul va fi, negreşit, întinat de idolatrie şi de ritualuri idola-
tre, cărora Iehova le va întoarce spatele. Ca urmare a unei atari apostazii nelegiuite,
un pustiitor va veni peste popor – probabil, o referire la declanşarea forţelor nordice
asupra ţării în semn de judecată.
Timp de trei ani şi jumătate ţara va suferi ororile fără precedent ale „marii tribula-
ţii”, până se va ajunge la „consumare” sau „nimicire”. „Căci am aflat de la Domnul,
Dumnezeul oştirilor, că nimicirea întregii ţări [sau a întregului pământ] este hotărâtă”
(Isa. 28:22), şi din nou „Şi nimicirea aceasta, care a fost hotărâtă, Domnul, Dumneze-
ul oştirilor, o va aduce la îndeplinire în toată ţara [sau în tot pământul]” (Isa. 10:23).
Judecata va continua până ce se va împlini sfârşitul stabilit. Condiţiile groaznice care
se vor experimenta în acea zi sunt de neimaginat, imageria din Apo. 6 la 16 fiind doar
o palidă întruchipare.
În fine, pustiitorul, după ce a fost folosit ca instrument al mâniei lui Dumnezeu, va
simţi pe pielea lui mânia Celui Veşnic. Cu toată furia concentrată, va fi turnată mânia
Divină (vezi Ier. 42:18; 44:6) chiar peste cel care fusese folosit ca toiag al mâniei lui
Dumnezeu. Dar, după ce Domnul Îşi va împlini toată lucrarea Lui pe muntele Sionului
şi la Ierusalim, voi pedepsi – zice Domnul – pe împăratul Asiriei pentru rodul inimii
lui îngâmfate, şi pentru trufia privirilor lui semeţe, căci el a zis: ,,Prin puterea mâinii
mele am făcut aceste lucruri, şi prin înţelepciunea mea, căci sunt priceput; am împins
înapoi hotarele popoarelor, şi le-am jefuit vistieriile şi, ca un viteaz, am dat jos pe cei
ce şedeau pe scaunele lor de domnie; am pus mâna pe bogăţiile popoarelor, ca pe un
cuib, şi, cum se strâng nişte ouă părăsite, aşa am strâns eu tot pământul; niciunul n-a
mişcat vreo aripă, nici n-a deschis ciocul, ca să ciripească. Se făleşte oare securea
împotriva celui ce se slujeşte de ea? sau se mândreşte fierăstrăul faţă de cel ce-l mâ-
nuieşte? Ca şi cum nuiaua ar mişca pe cel ce o ridică, parcă toiagul ar ridica pe cel
ce nu este de lemn!” (Isa. 10:12-15). Căile şi planurile guvernamentale ale Celui Atot-
puternic sunt tainice, depăşind înţelegerea umană, dar în toate căile Sale, dreptatea şi
echitatea domnesc, şi Asiria va constata, pe pielea ei, că, printr-un instrument folosit
într-o Mână Atotputernică, însăşi distrugerea care i s-a permis s-o aducă peste alţii va
fi măsura judecăţii aduse peste un popor nepocăit şi auto-amăgit. De ce îngăduie Dum-
nezeu uneori să fie folosiţi cei răi pentru a pedepsi poporul Său a fost deseori un semn
de întrebare şi consternare, dar, după cum i-a revelat lui Habacuc, cu multe veacuri
înainte, cel rău va fi el însuşi adus la judecată, când se va fi terminat scopul pentru care
l-a folosit Dumnezeu.
Cele şaptezeci de SĂPTĂMÂNI din DANIEL 9
pt.
as-
i
70
ân
a
se
mă
de
ru
pt
te
ist
i
d
să
ain
ân
e
v
ul
m
, în
pl
ă
co
0d
ie
-a
m
pt
9
aţ
r7
i Ia
te
să
u
lo
l
a6
şi
ce
ui
p.
ul
Tr
9d
ul
ul
să
lim
r6
az ibul
ut
ă
a
c
p
a
lo
up
e
us
ne
ce
D
lc
În
Ier
ea rea
u
/
m
şit
e
rs
r.
445 î.Cr. 397 î.Cr.
âr
Răpirea
Vr 27 M
ve
sf
d.C
70
ul
(versetul 25) (versetul 26)
an
7 sãpt. = 49 ani 62 sãpt. = 434 ani (a 70-a sãpt. = 7 ani
al 20-lea an al lui BISERICA Prinţul care va veni

Maleahi Anticrist calcă legământul
Artaxerxes
-18
(Sfârşitul V.T.) la mijlocul săpt.

13:
(Neemia 2:1-8) Ierusalimul refăcut Dan. 7:25 Apo. 2:6-14

es.4
Rusalii
1T
Intrarea
triumfală
Istorică (trecutul) Escatologică (viitorul)
S-au scurs 69 de sãptãmâni

Capitolul 5
CAPITOLUL
Numeri Îl înfãþiºeazã XII Cristos,
pe Isus
Slava
al nostru Dumnezeu
lui„Înãlþat“
Un cuvânt descoperit
În anul al treilea al lui Cir, împăratul Persiei, s-a descoperit un cuvânt lui Daniel,
numit Beltşaţar. Cuvântul acesta, care este adevărat, vesteşte o mare nenorocire. El a fost
cu luare aminte la cuvântul acesta şi a priceput vedenia (Daniel 10:1).
Ultimele două capitole din Daniel constituie vedenia finală a cărţii, iar capitolul 10
este o introducere. În capitolul 1 la versetul 21 se spunea că Daniel a continuat până în pri-
mul an al lui Cirus, dar în capitolul 10 cu 1 se afirmă că revelaţia finală ce urma să fie con-
siderată i s-a dat în anul al treilea al lui Cirus. Nu este nicio contradicţie aici, deoarece pri-
mul pasaj nu presupune decesul profetului în primul an al lui Cirus, ci este doar un indiciu
al rămânerii sale până la inaugurarea unei noi ere, prin urcarea pe tron a regelui persan
(comparaţi cu Isa. 44:28; 45:1). În urma decretului lui Cirus (2 Cron. 36:22-23; Ezra 1:1-
4), un număr apreciabil de evrei s-au întors în Palestina sub conducerea lui Zorobabel, dar
vârstnicul Daniel rămăsese în Babilon şi, în timp ce exilaţii repatriaţi s-au bucurat de bună-
tatea lui Dumnezeu (Ezra 3:11-13), slujitorul Domnului îşi mâhnea sufletul pe malurile
singuratice ale Tigrului. Tocmai pe când se smerea el astfel i-a parvenit mesajul Divin.
Scriind la persoana a treia, profetul s-a numit pe sine nu numai prin numele său origi-
nal ebraic Daniel, ci şi prin numele Beltşaţar ce-i fusese dat de Nebucadneţar la începutul
captivităţii sale (Dan. 1:7). Cum observă Young, el a procedat aşa „deoarece imperiul
babilonean era de-acum căzut, iar el dorea să-şi păstreze identitatea în mijlocul poporului.
Astfel, el confirmă că este aceeaşi persoană ce fusese dusă în robie cu şaptezeci de ani mai
înainte şi că el este cel despre care relatează capitolele precedente ale cărţii”.
Apoi el a confirmat că revelaţia Divină ce i s-a făcut este adevărată, o afirmare a veri-
dicităţii similare cu cea pe care i-o făcuse Gabriel, într-o vedenie anterioară (Dan. 8:26;
vezi şi Apo. 19:9; 21:5; 22:6). Ceea ce urma era o chestiune de mare importanţă şi, neîndo-
ios, era îngăduit să existe ca să dovedească valabilitatea cuvântului profeţit. Revelaţia s-a
făcut cu privire la o perioadă ce urma să fie riguroasă şi plină de greutăţi. (Acesta pare să
fie sensul corect al pasajului, mai degrabă decât felul în care redă Versiunea Americană
textul: „timpul rânduit a fost lung”. Senul literal este „un mare război”, (cf. Isa. 40:2).
Mileniul nu era gata să fie inaugurat, la orizont prefigurându-se, mai întâi, norii de neca-
zuri şi dificultăţi. Din consideraţie pentru viitor, cât şi pentru liniştea sa proprie, Daniel era
preocupat ca autenticitatea mesajului său să nu fie pusă deloc la îndoială.
Apoi profetul a afirmat cu convingere că pricepea cuvântul (sau „lua aminte la el”) şi
că înţelesese vedenia. Cum remarcă Stuart, „vedenia pe care urma s-o aibă era de aşa natu-
135
135
ră, încât obţinuse o înţelegere favorabilă asupra ei, cum nu avusese cu privire la primele trei
vedenii”. În lumina revelaţiilor anterioare şi a explicaţiilor ce i s-a furnizat, cât şi a actualei
revelaţii, Daniel nu avea nicio îndoială cu privire la adevărata semnificaţie a importanţei
acestei ultime revelaţii.
Postul profetului
În vremea aceea, eu, Daniel, trei săptămâni am fost în jale. N-am mâncat deloc bucate
alese, nu mi-a intrat în gură nici carne, nici vin, şi nici nu m-am uns deloc, până s-au împli-
nit cele trei săptămâni (Daniel 10:2-3).
Israeliţii care se întorseseră în patrie sub conducerea lui Zorobabel încercaseră să rezi-
dească templul, dar antagonismul şi obstrucţionismul vecinilor lor samariteni, precum şi
intrigile ţesute de aceştia la curtea persană, îi aruncaseră într-o stare de disperare şi depri-
mare (Ezra 4:1-5). Veştile care i-au ajuns la urechi lui Daniel apăsau greu asupra sa şi, din
compasiune şi întristare pentru poporul său, el s-a dedat la trei „săptămâni de zile” de jale şi
post, în contrast cu „săptămânile de ani” din Daniel 9:25, şi nu s-a atins de bucate alese
(vezi Deut. 16:3), de carne şi vin (ce se consuma în vremuri de sărbătoare. Deşi postul nu
este o obligaţie indispensabilă pentru creştin (vezi 8:8; 1 Tim. 4:3), este, totuşi, cum s-a
exprimat cineva „o expresie exterioară de întristare şi separare de delectările obişnuite ale
lumii, pentru a se consacra cu totul rugăciunii (Fapte 13:2)”. Daniel s-a lipsit de delectările
fizice legitime, cu scopul de a face durerea sa sufletească mai evidentă. Bine ar face creşti-
nul de azi dacă ar da mai puţină importanţă plăcerilor personale, având în vedere gravitatea
condiţiilor în care se găseşte.
Mai mult, în timpul acestei perioade, el a refuzat să se ungă. „Practica de a unge trupul
cu untdelemn sau cu un alt unguient”, spune Driver, „era comună printre evrei, precum şi la
alte naţiuni antice. Alina şi împrospăta pielea, apărând, în acelaşi timp, corpul de căldură.
Acest obicei se practica după o baie, în special când era aşteptat un oaspete sau urma un
ospăţ (Rut 3:3); şi astfel, a fi uns cu untdelemn era un semn de mulţumire şi bucurie (Isa.
61:3; Ecl. 9:8; Mat. 6:7), în vreme ce, prin contrast, când omul era în doliu, avea obiceiul să
se ungă (2 Sam. 14:2; compară cu 12:20)”. Sufletul smerit al profetului, împreună cu sin-
cera umilinţă au fost arătate clar printr-un lung post şi o abstinenţă de la conforturile nor-
male legitime. Puterea la Dumnezeu încă depinde de rugăciune şi post (Mat. 17:21).
Vedenia omului
În a douăzeci şi patra zi a lunii întâi, eram pe malul râului celui mare, care este
Hidechel (Tigru). Am ridicat ochii, m-am uitat, şi iată că acolo stătea un om îmbrăcat în
haine de in şi încins la mijloc cu un brâu de aur din Ufaz. Trupul lui era ca o piatră de hri-
solit, faţa îi strălucea ca fulgerul şi ochii îi erau nişte flăcări ca de foc; dar braţele şi
picioarele semănau cu nişte aramă lustruită, iar glasul lui tuna ca vuietul unei mari mul-
ţimi (Daniel 10:4-6)
Postind şi jelind, Daniel şi-a ales un loc de retragere lângă râul Hidechel sau Tigru. Era
a 24-a zi a primei luni (Abib sau Nisan) şi atât Paştele, cât şi praznicul pâinii nedospite tre-
cuseră deja în timpul postului. Era timpul numai potrivit pentru jelit, în legătură cu degra-
Slava lui Dumnezeu 137
darea şi calamităţile Israelului, întrucât aceste două sărbători aveau menirea să le aminteas-
că de robia Egiptului şi de minunata izbăvire a poporului. Dar este semnificativ că postul
lui Daniel a durat de trei ori mai mult decât perioada specificată (Exod 12:18), într-atât de
intens simţea el vinovăţia poporului său. Cum stătea el lângă apele iuţi ale râului, când a
privit, a văzut înaintea lui o fiinţă strălucitoare. Deasupra râului era un om, îmbrăcat în
haine albe de in – din costumaţia preoţilor (Lev. 6:10; 16:4) sau poate un oaspete ceresc
(Marcu 16:5) – încins cu un brâu de aur. Se spune că brâul era din aur curat de Ufaz şi,
întrucât nu s-a găsit niciun loc numit astfel, s-a sugerat că ar fi vorba de o formă coruptă a
lui Ofir (a se vedea Iov 28:16; Isa. 13:12; Psa. 45:9), dar Keil crede că era, probabil, numele
unei regiuni.
Trupul omului era de o strălucire şi splendoare ca de hrisolit (sau topaz) – o minunată
nestemată, pe care Pliniu o descrie ca „o piatră transparentă, cu o splendoare ca aceea a
aurului… adus(ă) din Tarşiş” (respectiv, Tartessus, în Spania) şi, prin urmare, numit chiar
aşa: tarşiş (Eze. 1:16; 10:9; 28:20). Haupt crede că era, de fapt, vorba de un cristal de can-
nabar extras din minele spaniole de argint viu, dar nu putem fi dogmatici aici. Chipul era
de o lumină orbitoare ca a fulgerului (vezi Ezechiel 1:13), iar ochi ca para focului, în vreme
ce picioarele şi mâinile scânteiau ca arama lucioasă (a se compara cu Eze. 1:7). Iar când
vorbea, glasul său era ca al unei mulţimi mari (Eze. 1:24; Apo. 1:15). Aşadar, ce avem aici
nu era o fiinţă omenească – splendoarea trascendentă a Acestuia o întrecea pe aceea a orică-
rui înger sau fiinţe spirituale. O comparaţie a tabloului ce ni se prezintă aici cu imaginea din
Ezechiel 1 şi Apocalipsa 1 nu lasă nicio îndoială că ceea ce a văzut Daniel a fost una din
apariţiile teofanice din Vechiul Testament. În toată gloria Lui superlativă, Domnul a bine-
voit să Se descopere veteranului Său slujitor întristat, pe malul râului.
Slăbiciunea lui Daniel

Eu, Daniel, am văzut singur vedenia; dar oamenii care erau cu mine n-au văzut-o;
totuşi, au fost apucaţi de o mare spaimă şi au luat-o la fugă ca să se ascundă! Eu am rămas
singur şi am văzut această mare vedenie. Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat,
faţa mi s-a sluţit şi am pierdut orice vlagă (Daniel 10:7-8)
Când gloria aprinsă a Cristosului înviat a coborât peste Saul din Tars pe pământ, niciunul
din însoţitorii săi pe drumul spre Damasc nu a văzut Persoana ce alesese să i Se descopere în
felul acesta, doar a auzit glasul Său (Fapte 9:7). Tot astfel, din grupul care-l însoţea pe profet
pe malul râului Tigru niciunul nu a văzut glorioasa apariţie, în afară de Daniel, din nou,
îndreptăţindu-ne să credem că a fost vorba de o teofanie („prima referire la Cristos…, numită
«o teofanie» sau, mai precis, o «Cristofanie»”, din Answers in Genesis, http://www.answer-
singenesis.org deci se pare că este o manifestare vizibilă a lui Cristos Dumnezeu în Biblie care
este tangibilă simţurilor umane. În sens restrictiv, o apariţie vizibilă a lui Cristos în Vechiul
Testament, adesea, dar nu întotdeauna, în chip uman, n.tr.). Deşi nu au văzut uluitoarea şi
strălucita fiinţă, au auzit, totuşi, volumul terific al sunetului Celui nevăzut, când Şi-a rostit
cuvintele către Daniel, şi, ca urmare, au fost umpluţi de groază. Tremurând de frică, oamenii
au fugit să se ascunsă, Daniel rămânând singur se contemple uluitoarea vedenie.
Şi, privind acea splendoare magnifică, cu mult mai înfricoşată şi maiestuoasă decât
vedenia cu Gabriel, care i se dăruise lui Daniel, i s-a topit inima înlăuntrul său şi l-au lăsat

puterile. Culoarea feţei şi expresia de vioiciune de altădată s-au sluţit, sub paloarea ca de
moarte a fricii, profetul reiterând că nu i-a mai rămas nicio vlagă.
Când gloria Domnului suit la cer s-a revărsat peste ochii apostolului Ioan, el „a căzut la
picioarele Sale ca mort” (Apo. 1:17), iar când Iehova S-a făcut cunoscut pe Sine lui Iov,
acesta a declarat: Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a
văzut. De aceea, mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă (Iov 42:5-6). Tot
aşa, când Daniel a văzut gloria transcendentă a acelei teofanii timpurii, toată vigoarea şi
încrederea au secat în el, lăsându-l neputincios ca un bebeluş. Bine a spus poetul:
Cum ne-am putea apropia într-atâta,

Să privim slava, fără teamă,
De n-ar fi fost Isus, ce prin al Său sânge,
Ne-a apropiat de Tine, Dumnezeul nostru?!
Profetul este încurajat

Am auzit glasul cuvintelor lui; şi pe când auzeam glasul cuvintelor lui, am căzut leşinat
cu faţa la pământ. Şi iată că o mână m-a atins şi m-a aşezat tremurând pe genunchii şi
mâinile mele. Apoi mi-a zis: ,,Daniele, om preaiubit şi scump, fii cu luare aminte la cuvin-
tele pe care ţi le voi spune acum şi stai în picioare în locul unde eşti, căci acum sunt trimis
la tine!” După ce mi-a vorbit astfel, am stat în picioare tremurând. El mi-a zis: ,,Daniele,
nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus
inima ca să înţelegi şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvin-
telor tale vin eu acum! (Daniel 10:9-12)
Ca un tunet, cuvintele fiinţei Neasemuite au răpăit în urechile lui Daniel, ca vuietul
unei mulţimi fără număr, profetul prăbuşindu-se la pământ, în adâncă adorare. Dacă strălu-
cirea slavei celui Atotputernic l-a vlăguit într-atâta, făcându-l mototol, volumul vocii Sale
terifiante i-a amorţit simţirile. „Grandoarea, maiestatea glasului Său depăşeşte cu mult
vuietul cascadelor fără număr”, spune Scott. Nu-i sunet să se-asemene cu al Său glas!
Neputincios, vârstnicul om a căzut într-un leşin. Cât de neputincioase sunt cuvintele noas-
tre, când e să ne formăm doar şi o idee despre splendoarea şi arzătoarea sfinţenie a fiului lui
Dumnezeu ori de minunăţia fără seamăn a prezenţei şi puterii Lui! Dacă ochii noştri au
privit fie şi la poalele mantiei slavei Sale, atunci, asemenea lui Daniel, s-ar cuveni să amu-
ţim de uimire. Negrăita Lui splendoare întrece puterea de înţelegere a minţii omeneşti.
Astăzi se simte nevoia în multe cercuri creştine de a cultiva din nou o veneraţie plină de
reverenţă ca a acelora care păşesc în curţile Maiestăţii Sale Supreme.
Aşa cum, mai târziu, mâna Divină s-a atins de înmărmuritul Ioan, risipindu-i temerile,
tot aşa o mână nevăzută l-a cuprins îndată pe profet, scuturându-l din poziţia prosternută,
cu mâinile şi picioarele tremurânde. O voce plină de asigurare i s-a adresat, spunându-i om
preaiubit (textual „om de dorit”), şi l-a făcut să înţeleagă ceea ce i s-a spus, rugându-l să
stea în picioare. Având în vedere ceea ce urmează, cel care a vorbit în continuare nu prea
putea să fie glorioasa fiinţă, a cărui înfăţişare îl năucise pe profet într-atâta, ci, pare-se, un
duh îngeresc – probabil Gabriel. La cuvintele sale, Daniel s-a ridicat în picioare, tremurând
încă de frică, readucându-şi aminte de Cel pe care-l văzuse.
Căci acum sunt trimis la tine! – adică după întârzierea menţionată în versetul 13 – a
spus îngerul. Iată, aşadar, că vizita trimisului ceresc nu era pricină de groază şi condamna-
re, ci un semn al aprobării Divine faţă de profet. Cu compasiune plină de asigurare, vorbi-
torul l-a îndemnat să nu se teamă, căci venirea lui era ca răspuns la rugăciunea slujitorului
lui Dumnezeu.
Chiar din ziua când Daniel şi-a pus în gând să înţeleagă viitorul poporului său şi să se
dedea la o căită renunţare de sine, cu umilinţă şi post înaintea Dumnezeului său, rugăciuni-
le sale au fost ascultate, iar îngerul a venit ca răspuns la cuvintele lui. Calvin spune că o
„condiţie a rugăciunii adevărate este aşezată aici în faţa noastră, când cei credincioşi se
smeresc înaintea lui Dumnezeu şi, fiind atinşi de adevărată căinţă, îşi varsă suspinele înain-
tea Lui. Daniel a căpătat răspuns prielnic la cererile sale, smerindu-se cu rugăciuni stărui-
toare înaintea lui Dumnezeu”. „Noi ne putem forma o idee despre căile şi mijloacele prin
care li se dă răspuns rugăciunilor noastre în ceruri”, scrie Luthi. „Când ne rugăm, solii
cereşti zoresc în dreapta şi-n stânga; îngerii urcă şi coboară, începând să penetreze până şi
cea mai neagră pâclă, în slujba Celui Preaînalt”. Acolo unde inima smerită e înclinată spre
cer, Cel Atotputernic se apleacă să asculte şi să răspundă la ruga celui ce strigă după ajutor.
Puteri nevăzute
Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că
Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am ieşit biruitor
acolo lângă împăraţii Persiei. Acum vin să-ţi fac cunoscut ce are să se întâmple poporului
tău în vremurile de apoi, căci vedenia este cu privire tot la acele vremuri îndepărtate
(Daniel 10:13-14).
Deşi rugăciunea lui Daniel fusese ascultată imediat ce a fost rostită şi fusese trimis un
înger ca răspuns, douăzeci şi una de zile trecuseră până ce a ajuns el la profet. Iată, aici,
pentru o clipă călătorul ceresc trage la o parte cortina ce acoperă lumea nevăzută, explicând
că întârzierea s-a datorat piedicilor interpuse de „prinţul împărăţiei Persiei”. Auberlen
spune: „Îngerul îi dă voie profetului să arunce o privire asupra luptelor nevăzute ce se poar-
tă între prinţii îngeri, în urma cărora se decide cine va exercita influenţa hotărâtoare asupra
monarhului mondial (regele Persiei) – fie spiritul opus lui Dumnezeu al acestei lumi, fie
spiritul bun, al cărui scop este să promoveze interesele împărăţiei lui Dumnezeu”, adău-
gând apoi: „Obişnuim să vorbim într-un mod spiritualizant despre bătălia dintre duhul bun
şi duhul rău din om. Scriptura ne învaţă să privim asemenea lupte drept reale şi substanţiale
(vezi 1 Sam. 16:13-15; 1 Regi 22:22)”.
După interpretarea lui Calvin şi cea a altor comentatori, prinţul Persiei a fost Cambyses.
„Îngerul stătea în directă opoziţie şi conflict împotriva lui Cambyses”, spune Calvin, să-l
împiedice să se năpustească cu şi mai multă furie împotriva poporului lui Dumnezeu. El
promulgase un edict nemilos, prin care li se interzicea evreilor să-şi construiască templul,
manifestându-se de-a dreptul ostil faţă de restaurarea lui. El nu s-ar fi oprit la acest act de
ostilitate, dacă nu l-ar fi reţinut Dumnezeu de la cruzimea sa prin acest tratament riguros
prin contribuţia intervenţiei îngerului”.
Părerea mai des întâlnită însă este că îngerul a revelat faptul că sunt îngeri păzitori
nevăzuţi sau fiinţe angelice protectoare de naţiuni. Această doctrină, scrie Charles, „apare
în Sirach 17:17; Deut. 32:8, şi numărul de îngeri se spune că sunt şaptezeci, potrivit celor
şaptezeci de naţiuni menţionate în Geneza 10… Destinele acestor naţiuni sunt strâns legate
de aceşti îngeri păzitori, nicio naţiune nefiind pedepsită înainte ca îngerii protectori să-şi fi
primit judecata corespunzătoare (vezi Isa. 24:21)”. Evreii susţineau că spiritele protectoare
apără interesele naţiunilor pe care le reprezintă şi că soarta naţiunilor ar fi stabilită de acţiu-
nile acestor spirite. Driver atrage atenţia că, deşi se poate vedea o aluzie la această idee în
Isaia 24:21 şi în Psalmul 82, doctrina îngerilor tutelari, care prezidează asupra destinelor
anumitor naţiuni, o întâlnim prima oară cu claritate prezentată la Daniel 10:13, 20-21: 11:1;
12:1. Hastings crede că „ideea se datorează tendinţelor care s-au manifestat ulterior de a-L
convinge pe Dumnezeu să conducă lumea prin intermediul unor agenţi, şi de a personifica
concepte abstracte, cum ar fi «spiritul» sau geniul unei naţiuni, şi de a localiza asemenea
forţe personificate în lumea suprasensilă, de unde ele conduc destinele oamenilor”.
Apostolul Pavel ne învaţă clar că în spatele idolilor sau zeilor lumii păgâne se află demoni,
cărora jertfele aduse idolilor sunt, de fapt, oferite (1 Cor. 10:20; vezi şi 8:5), şi ceea ce i-a
fost revelat lui Daniel a fost faptul că fiinţe spirituale stau şi în spatele naţiunilor înseşi,
călăuzind, controlând şi direcţionându-le.
Îngerii lui Dumnezeu tăbărăsc [cortuiesc] în jurul copiilor Săi, ocrotindu-i de atacurile
forţelor rele (1 Regi 6:17; Psa. 34:8; 91:11), dar există o luptă în locurile cereşti chiar şi
astăzi împotriva principalităţilor, autorităţilor, împotriva domnilor universali ai întunericu-
lui şi împotriva forţelor spirituale ale răutăţii (Ef. 6:12), iar credinciosul trebuie să-şi ia
întreaga armură a lui Dumnezeu ca apărare a sa. Să nu subestimăm puterile răului ce se
împotrivesc creştinului! Acestea, împreună cu arhi-duşmanul copiilor lui Dumnezeu, pose-
dă cunoştinţe, dobândite după secole de experienţă, fiind nespus de pricepute în seducerea
omenirii. Dacă n-ar fi puterea Duhului ce locuieşte în noi, creştinul ar avea de ce să se
teamă de aceste teribile forţe.
Conflictul între înger şi duhul protector al Persiei a durat trei săptămâni, când Michael
a venit în ajutorul îngerului lui Dumnezeu. Michael, al cărui nume înseamnă „cine este ca
Dumnezeu”, este prezentat drept „marele prinţ” (Dan. 12:1, marele voievod, în Cornilescu,
n.tr.), iar în Noul Testament drept „arhanghelul” (Iuda 9), în vreme ce profetul din
Apocalipsa îl vede drept căpetenia forţelor angelice din cadrul marii bătălii pentru expulza-
rea lui Satan şi a urmaşilor săi din cer (Apo. 12:7). Pare limpede că există o ierarhie cereas-
că (Ef. 3:10; 1 Pet. 3:22), precum şi, de asemenea, diferite ranguri în cadrul oştirii de îngeri
răi (Ef. 6:12). Anumiţi prinţi sunt liderii unor legiuni de îngeri (vezi Mat. 26:53), Michael
părând să fie de cel mai înalt rang.
Michael a fost identificat de Hengstenberg cu „îngerul Domnului”, liderul israeliţilor
şi prinţul oştirii lui Iehova, menţionat în Exod 32:34; Iosua 5:13; Zah. 1:11, etc., dar
Melanchton insistă că el trebuie identifica cu Însuşi Cristos. Singurul lucru care este abso-
lut cert este că el are o legătură specială cu Israel, dar se pare clar că, în pofida gradului
superior de înger de care se bucură, el este doar o fiinţă creată şi, prin urmare, supusă
guvernării Domnului Isus Cristos. (Cartea Sirach şi Cartea Jubileurilor se referă ambele la
Michael drept conducătorul nemijlocit al Israelului.)
Ca urmare a ajutorului lui Michael, îngerul a câştigat biruinţă asupra îngerului tutelar al
împărăţiei persane şi a venit acum să-l ajute pe Daniel să înţeleagă ce avea să vină peste
poporul său la „sfârşitul zilelor” (compară cu Gen. 49:1), adică în zilele de pe urmă. După
Vos, sintagma „aparţine domeniului escatologiei, conţinând o notă de finalitate epocală”.
„Astfel, se referă, în primul rând”, spune Young, „la acea perioadă care va începe să se
deruleze odată cu apariţia lui Dumnezeu pe pământ, respectiv, zilele lui Mesia”. Pe de altă
parte, Driver susţine că perioada avută în vedere este cea a zilelor de pe urmă ale lui
Antiochus Epiphanes, dar cititorului lipsit de prejudecăţi îi va fi clar că perioada la care se
referă este acel timp când Iehova Îşi va relua relaţiile Sale cu Israel, perioadă care va culmi-
na cu Marea Tribulaţie şi cu Mileniul.
Vedenia ce urma să i se dăruiască lui Daniel privea vremurile de apoi, căci vedenia
priveşte ce are să se întâmple poporului tău în vremurile de apoi, a declarat îngerul. Daniel
căutase, cu duhul smerit, să înţeleagă ce-l aşteaptă pe Israel, şi i-a fost ascultată rugăciunea.
Mai era o revelaţie aplicabilă la zilele de pe urmă, descoperirea ce urma să i se dea fiind
răspunsul la întrebările sale. Daniel cunoştea Scripturile, având o înţelegere spirituală
excepţională, dar el n-a fost lăsat să urmeze vreo licărire a propriei sale imaginaţii. Nu, ci
lumina de sus, din cer, avea să-i lumineze întunericul şi să-i dezvăluie viitorul.
Profetul este întărit

Pe când îmi spunea el aceste lucruri, eu mi-am plecat ochii în pământ şi am tăcut. Şi
iată că cineva care avea înfăţişarea copiilor oamenilor s-a atins de buzele mele. Eu am
deschis gura, am vorbit şi i-am zis celui ce stătea înaintea mea: ,,Domnul meu, vedenia
aceasta m-a umplut de groază... şi am pierdut orice putere! Cum ar putea robul domnului
meu să vorbească domnului meu? Acum puterile m-au părăsit şi nu mai am nici suflare!”
Atunci cel ce avea înfăţişarea unui om m-a atins din nou şi m-a întărit. Apoi mi-a zis: ,,Nu
te teme de nimic, om preaiubit! Pace ţie! fii tare şi cu inimă!” Şi pe când îmi vorbea el, am
prins iar puteri şi am zis: ,,Vorbeşte, domnul meu, căci m-ai întărit” (Daniel 10:15-19).
Lui Daniel i se poruncise deja să nu se teamă, dar chiar şi cuvintele încurajatoare ce-i
fuseseră adresate nu au fost în stare să-i redea calmul. Cu ochii plecaţi, el stătea, mut de
uimire, evident, cuprins încă de teamă. Apoi, unul cu înfăţişarea copiilor oamenilor s-a
atins de buzele lui, redându-i puterea de a vorbi (a se compara cu Isaia 6:7 şi Ieremia 1:9).
S-a susţinut uneori că Cel care l-a atins a fost Domnul Isus Cristos, fiindcă El Şi-a asumat
mai târziu titlul de „fiul Omului”, da nu există temeiuri suficiente pentru această părere.
Daniel s-a grăbit să i se scuze fiinţei misterioase care stătea înaintea lui, căruia el i se
adresa cu unui superior al său. Vedenia era motivul uluirii sale şi, datorită ei, profetul şi-a
pierdut orice putere (în textul englez: „pains turned upon me”, n.tr.). Este interesantă expre-
sia folosită de el”, scrie Montgomery, „luată din istoria naşterii lui Icabod (1 Sam. 4:9);
această imagine a disperării cumplite, frecvent întâlnite în V.T., apare şi în Isa. 21:3 în pre-
zenţa unei alte «vedenii greu de digerat»”. Daniel fusese într-o stare de totală prosternare
de pe urma vedeniei, fără să mai fi rămas un pic de vlagă în el. Fusese cuprins de frică şi
suferise ca o femeie în durerile naşterii.
Dar înaintea acestei fiinţe puternice, Daniel s-a simţit ca un slăbănog în faţa unuia care
era infinit superior lui. Cu adâncă umilinţă, efectiv el a recunoscut demnitatea îngerului,
adăugând: Cum ar putea robul domnului meu să vorbească domnului meu? Apariţia aces-
tui sol ceresc a avut un efect paralizant asupra sa – tăria l-a părăsit şi, oarecum hiperbolic, a
adăugat: şi nu mai am nici suflare! E o expresie similară cu aceea folosită de Rahab în legă-
tură cu groaza cauzată între locuitorii cetăţii de victoriile israeliţilor: De când am auzit
lucrul acesta, ni s-a topit inima şi toţi ne-am pierdut nădejdea înaintea voastră (Iosua 2:11;
vezi şi 1 Regi 10:5; 17:17).
Din nou, îngerul l-a atins şi i-a redat tăria fizică, în acelaşi timp, încercând să-i risipeas-
că temerile şi să-l încurajeze, numindu-l om preaiubit şi rugându-l să nu se teamă.
Obişnuita salutare ebraică: „Pace ţie!” a fost urmată de un nou şi repetat îndemn de a fi tare.
Nu era nevoie de nu ştiu ce efort pentru a-i reda curajul. Descurajarea şi neliniştea îl depri-
maseră pe profet într-atâta, încât îngerul a fost nevoie să-l trezească cu forţa şi să-l îndemne
printr-un efort conştient să prindă curaj şi să se întremeze. Se pare că reacţia a fost instanta-
nee. Cu încrederea reînnoită (se subînţelege că aceasta a venit în urma propriului efort, cât
şi prin atingerea îngerului), Daniel a fost acum pregătit să audă ce i se va spune.
Introducerea la vedenie
El mi-a zis: ,,Ştii pentru ce am venit la tine? Acum mă întorc să mă lupt împotriva
căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac
cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară
de voivodul vostru Mihail. În anul dintâi al lui Dariu, Medul, eram şi eu la el, ca să-l ajut şi
să-l sprijinesc” (Daniel 10:20–11:1).
Înainte ca fiinţa angelică să-i dezvăluie lui Daniel evenimentele ultimei vedenii, încă o
dată, i-a revelat detaliile conflictului purtat de puternicele forţe din lumea nevăzută a spiri-
telor. Retoric, el a întrebat dacă Daniel ştia de ce a venit la el şi, fără să mai aştepte un răs-
puns, l-a informat că, de fapt, bătălia la care se referise mai înainte (versetul 13) nu se
încheiase încă. De îndată ce va fi terminat de transmis profetului revelaţia, va trebui să
revină, pentru a se angaja într-o luptă cu prinţul Persiei. Calvin sugerează că deosebita cru-
zime a lui Cambyses faţă de popor a reclamat reţinerea angelică, însă noi nu vedem niciun
motiv să interpretăm acest verset într-alt fel decât modul în care am sugerat cu privire la
versetul 13. Spiritul apărător al Persiei încă era gata să se împotrivească solului lui
Dumnezeu, însă succesele repurtate de acesta până atunci trebuiau să fie consolidate, abia
după aceea el putând să-şi considere lucrarea isprăvită.
Pe lângă aceasta, un nou vrăjmaş îşi ridicase capul. Nici nu fusese înfrânt prinţul Persiei
de-a binelea, că s-a iscat un conflict cu prinţul Iavanului (Greciei). Calvin vede în persoana
noului vrăjmaş pe Alexandru cel Mare şi afirmă că îngerul a izbăvit poporul lui Dumnezeu
de cruzimea forţelor greceşti, dar asta e o interpretare cam fantezistă. Prinţul Persiei era
îngerul păzitor din spatele imperiului persan. În mod similar, prinţul Greciei era fiinţa ange-
lică ce stătea în spatele imperiului, ce nu luase încă fiinţă ca putere mondială. Dumnezeu,
care cunoştea de la bun început care avea să fie sfârşitul, ştia puterea iminentă ce era gata
să-şi facă apariţia şi de cruzimea ce avea s-o manifeste acest puternic cuceritor, precum şi
de atitudinea sa faţă de Israel, Deja El făcuse planuri pentru a veni în ajutorul nevoilor
poporului Său. Desigur, vor fi fost motive mai presante, de moment, pentru izbucnirea con-
flictului, dar, urmărind conţinutul ultimelor două capitole din carte, înclinăm că credem că
se datora planurilor şi intenţiilor grecilor, ce încă nu se clarificaseră. Există, de asemenea,
implicaţia tacită că fiinţele-spirit din spatele puterilor mondiale, într-o anumită măsură,
realmente inspiră şi-i călăuzesc pe conducătorii naţiunilor reprezentate de ei. De fapt, nicio
altă explicaţie nu ar fi în măsură să explice, în mod satisfăcător, politica şi conduita anumi-
tor naţiuni, chiar din perioada în care trăim actualmente.
Apoi, ca un fel de paranteză, îngerul a spus că-i va declara lui Daniel ce era înscris în
Cartea adevărului. Cu alte cuvinte, deşi şederea îngerului era limitată ca timp, el va desco-
peri ceea ce era necesar cu privire la viitor. Desigur, scrierile la care s-a referit îngerul nu
erau izvor literal (cf. Psa. 139:16; Mal. 3:16; Apo. 5:1). Dumnezeu nu are nevoie de cărţi în
care să-Şi expună planurile Sale. Ceea ce spunea textul, de fapt, este ceea ce Calvin a
definit „decretul etern şi inviolabil al lui Dumnezeu” sau, cum s-a exprimat Driver, „sintag-
ma însemna, ca o expresie concretă a adevărului, că viitorul este dinainte stabilit de către
Dumnezeu”.
Apoi, revenind la conflictul ce se prefigura, îngerul a adăugat că nu era nimeni care să-l
sprijine în bătălia cu prinţii Persiei şi Greciei, în afară de Michael, prinţul popurului ales.
Soarta Israelului era în mâna acestor doi voievozi angelici.
Văzduhul este populat de fiinţe spirituale, de a căror existenţă nu prea părem să fim
întotdeauna conştienţi. Nu am putea, în propria noastră putere, să rezistăm atacurilor forţe-
lor răului din domeniul spiritual, dacă nu ne-ar veni în ajutor un măreţ Izbăvitor, care luptă
şi ne ocroteşte, încât cu încredere putem să ne bizuim pe El. Dar El lucrează prin miile şi
miile Sale de oştiri îngereşti, iar îngerul declară că, în trecut, şi el a fost un susţinător şi o
sursă de tărie pentru Michael, în primul an al lui Darius Medul (primul verset din capitolul
11). Unii au tras concluzia că revelaţia ce urmează a avut loc chiar atunci, dar versetul 1 din
capitolul 10 spune limpede ca a fost dată în al treilea an al lui Cirus. Burton opinează că
remarca a avut drept scop „să arate că solul îngeresc descris în capitolul 10 este Gabriel,
care a fost mesagerul desemnat [de Dumnezeu] să-i aducă la cunoştinţă lui Daniel profeţia
celor şaptezeci de săptămâni (cf. Dan. 9:1. 21; 11:1)”, iar Calvin consideră că prin aceasta
„el se arată că va fi avut un rol în trecerea la o altă stăpânire, când Babilonul a fost înfrânt de
către mezi şi imperiul a intrat sub conducerea lui Darius”. (Probabil nu este nevoie să amin-
tim că îngerul îl susţinuse pe Michael, şi nu pe Darius.)
CAPITOLUL XIII
Împăraţii de la nord şi cei de la sud
Împăraţii Persiei
Acum, îţi voi face cunoscut adevărul: Iată că vor mai fiîncă trei împăraţi în Persia. Cel
de al patrulea va strânge mai multă bogăţie decât toţi ceilalţi; şi când se va simţi puternic
prin bogăţiile lui, va răscula totul împotriva împărăţiei Greciei (Daniel 11:2).
Într-o mare măsură, Daniel 11 este o dezvoltare şi o explicaţie expandată a lui Daniel 8,
ocupându-se, în principal, de intrigile, alianţele şi conflictele regilor de la nord şi a celor de la
sud, din vremea lui Cirus şi până la evenimentele ce vor preceda stabilirea împărăţiei de o mie
de ani. Revelaţia care i s-a făcut lui Daniel acum, conform lui Keil, a fost „potrivit cu declara-
ţia expresă din capitolul 10:14, anume ceea ce se va întâmpla poporului acestuia «în zilele de
pe urmă»… În zilele de pe urmă, sau la sfârşitul zilelor, va avea loc nimicirea puterilor mon-
diale şi înfiinţarea împărăţiei mesianice, la sfârşitul actualului eon al lumii. Tot ce spune înge-
rul cu privire la împărăţiile mondiale persane şi iavane (sau greceşti), precum şi războaiele
regilor din nord şi din sud, îşi are scopul să ne ducă la sfârşitul timpului, servind numai până
la acel timp ce va introduce sfârşitul culminant”. Este important să luăm seama la aceasta. O
mare parte a profeţiei s-a împlinit, putând să existe împliniri parţiale şi ale restului, dar împli-
nirea completă a ultimei părţi a capitolului unsprezece urmează încă să se întâmple.
De la bun început, îngerul a afirmat veracitatea revelaţiei pe care era pe punctul de a o
împărtăşi. Durata imperiului medo-persan era stabilită. Încă trei regi ai Persiei aveau să-şi
facă apariţia, iar după ei, un al patrulea, ce avea să fie fabulos de bogat. Nu întâmpinăm nicio
dificultate cu privire la interpretarea aceasta şi, întrucât cuvintele au fost rostite în timpul
domniei lui Cirus (10:1), regii avuţi în vedere trebuie să fifost cei imediat următori lui, respec-
tiv Cambyses (Ahaşveros, Ezra 4:6), Smerdis (Artaxerxes, Ezra 4:7-23). Hystaspes (Darius,
Ezra 4:24) şi Xerxes (Anaşveros, Estera 1:1).
Opulenţa lui Xerxes era proverbială, despre el, pe bună dreptate, spunându-se că a acu-
mulat mai multe bogăţii decât toţi predecesorii săi. Bogăţiile lui l-au ajutat, printre altele, să
întreţină o armată mare, prin care a sporit forţa sa, iar când a fost la apogeul puterii sale, s-a
hotărât să cucerească Grecia, exact aşa cum prezise îngerul. Patru ani, spune Prideaux, a
petrecut el cu strângerea unei vaste armate din toate părţile întinsului său imperiu, de 2 mili-
oane 641.000 de ostaşi – o forţă uriaşă pentru acele timpuri. Puternica armată a acoperit ţăr-
murile Hellespontului, când a avut loc invazia Greciei în anul 480 î.Cr. Niciodată nu mai
păruse Persia atât de puternică. Dar, la Salamis, Xerxes a suferit o cumplită înfrângere, ce i-a
frânt total puterea, lăsându-l să se târască acasă, spre dezamăgirea propriei sale ţări. Imperiul
a dăinuit încă un secol şi jumătate, înainte ca Alexandru să aducă peste el o judecată sumară,
144
Împăraţii de la nord şi cei de la sud 145
însă gloria lui apusese de mult şi, astfel, nu se mai pomeneşte nimic despre el în profeţia suc-
cesorilor lui Xerxes sau despre istoria ulterioară a imperiului său.
Alexandru şi imperiul său
Dar se va ridica un împărat viteaz, care va stăpâni cu o mare putere, şi va face ce va
voi. Şi cum se va întări, aşa se va şi sfărâma împărăţia lui şi va fiîmpărţită în cele patru
vânturi ale cerurilor, dar nu între urmaşii lui, şi nici nu va fitot atât de puternică pe cât era
sub el, căci va fifăcută bucăţele şi va trece la alţii afară de aceştia (Daniel 11:3-4).
Fără să se mai refere la imperiul persan, profeţia sare peste anii imediat următori înălţă-
rii lui Alexandru cel Mare, numit, pe bună dreptate, „un rege războinic” (în original), prezi-
când că el „va stăpâni cu o mare putere şi va face ce va voi”. Uimitoarea întindere a cuceri-
rilor lui Alexandru a fost discutată deja cu prilejul relatărilor din Daniel 8 (în care el fusese
descris drept un corn ieşit în evidenţă între ochii ţapului). Printre primele acţiuni ale acestui
macedonian de neîmblânzit a fost şi invazia Persiei, ca răzbunare pentru că ţara aceea ata-
case Grecia, dar, în decurs de doisprezece ani, el a adus şi Asia, şi India şi o parte din
Europa sub stăpânirea lui, pentru ca, la urmă, frustrat la culme, de i-au dat lacrimile, a plâns
că nu mai sunt lumi de cucerit. El a domnit cu o mână tare. „Când şi-a preluat domnia, a dat
poruncă să fie numit Rege al Tuturor Ţărilor şi al Lumii”, spune Justin. „N-a fost duşman
pe care să-l fiîntâlnit şi să nu-l ficucerit, cetate asediată pe care să n-o ficucerit, popor urmă-
rit pe care să nu-l fiatacat”. Se părea că este invincibil şi, cu o neomenie arbitrară, a devenit
cel mai despotic dictator. În cuvintele profeţiei: „a făcut ce a voit”.
Dar cariera lui a fost scurtă. La vârsta de numai treizeci şi doi de ani, a murit în urma
unei febre provocate de expunere la toate plăcerile şi libertinaj timp de douăzeci de ani,
până când, după bătălia de la Ipsus, marele imperiu a fost divizat între cei patru generali ai
săi, Ptolomeu, Lysimachus, Seleucus Nicator şi Casandru (vezi Daniel 8:8).
Niciunul din urmaşii lui Alexandru nu a primit nicio moştenire permanentă. Fratele său
vitreg, Filip Aridaeus, a fost succesorul lui, dar, după o domnie de numai şase ani, a fost
asasinat, împreună cu soţia sa, Euridice, la instigarea mamei lui Alexandru, Olimpias, care,
la rândul ei, a fost omorâtă şi ea drept răzbunare. Statia, una din soţiile lui Alexandra, a fost
ucisă de cealaltă soţie, Roxana, care a fost, ulterior, omorâtă de Casandru. Cei doi fii ai
împăratului, Alexandru Aegus (fiul postum al lui Alexandru şi al Roxanei) şi Hercules,
precum şi mama acestuia , Barsine (amanta lui Alexandru), au fost, de asemenea, omorâţi
şi, în decurs de numai cincisprezece ani, niciunul din familia sa nu a rămas în viaţă.
Domnia de fier a puternicului cuceritor a dispărut; oameni inferiori lui s-au înfruptat
din posesiunile lui, împărţindu-le între ei, dar niciunul nu a avut prestanţa pe care o avusese
el. Falnicul imperiu al Greciei fusese „smuls”, iar gloria sa risipită. Ca păsările de pradă ce
se adună în jurul unui cadavru, alţii, pe lângă cei patru generali, şi-au găsit o parte pentru ei
înşişi – a aluzie, cum sugerează Driver, „la micile dinastii independendte ce s-a ivit, treptat,
în Cappadocia, Armenia, etc., în intervalul de un secol şi jumătate scurs după moartea lui
Alexandru”.
Scopul profeţiei nu a fost însă să discute despre al treilea imperiu mondial, ci, mai
degrabă, să se ocupe cu două dintre cele patru puteri spre care a descins, în dezintegrarea
lui treptată, şi secţiunea majoră care a urmat a schiţat istoria Siriei şi a Egiptului, în măsura
în care a afectat aceasta ţara Palestinei. În cadrul profeţiilor, Palestina este mereu privită ca
centr al relaţiilor lui Dumnezeu pe pământ, şi toate celelalte puteri sunt văzute prin relaţia
avută cu ea. Cele două ţări, Siria şi Egiptul, sunt, prin urmare, numite regii (sau împăraţii)
din nord şi din sud, întrucât aceasta este poziţia lor geografică vis-à-vis de Palestina.
Primii regi ai nordului si ai sudului

Împăratul de la miazăzi va ajunge tare. Dar unul din mai marii lui va fişi mai tare
decât el, şi va domni întemeind o mare împărăţie (Daniel 11:5).
Imperiul grec fusese divizat după înfrângerea ambiţiosului Antigonus de la Ipsus în
anul 301 î.Cr., iar Ptolemeu Soter (fiul lui Lagus, de unde îşi deriva dinastia ptolemaică
denumirea de Lagidae) preluase Egiptul, astfel devenind „regele sudului”. („Sudul”
înseamnă, textual, „Neghev”, ţinutul din sudul Palestinei, vezi Gen. 12:9.) În cadrul unei
împărţiri anterioare în provincii, Seleucus (care ulterior a devenit unul din funcţionarii de
stat ai lui Ptolomeu) a primit în dar satrapia Babilonia, dar în relocarea ulterioară, după
bătălia de la Ipsus, Rawlinson spune că: „partea leului i-a căzut lui Seleucus, căruia i se
poate atribui victoria de la Ipsus – el a primit Cappadocia, o parte din Frigia, Siria
Superioară, Mesopotamia şi valea Eufratului”, devenind fondatorul casei regale a
Seleucizilor, „regii nordului”.
Seleucus, pentru a-l cita pe Montgomery, „a moştenit grandioasa ambiţie a stăpânului
său pentru un imperiu asiatic… El a fost mai regal şi conducător peste cel mai mare terito-
riu după Alexandru”. Profeţia s-a împlinit literalmente: regele sudului a fost puternic, dar
unul din căpitanii săi a devenit mai puternic decât el, domnind peste un teritoriu mai mare.
Aceste două mari puteri s-au ridicat, aşadar, de o parte şi de alta a Palestinei, iar Luther
remarcă pertinent: „Evreii, plasaţi astfel între uşă şi ţâţâni, erau cumplit de chinuiţi de
ambele părţi. Odată cădeau pradă Egiptului, altă dată Siriei, pe măsură ce una sau alta din
împărăţii câştiga ascendentul; şi a trebuit să plătească scump pentru vecinătatea lor, ca în
vreme de război”. Asta va deveni şi mai evident spre sfârşitul capitolului.
Căsătoria lui Berenice

După câţiva ani, se vor uni, şi fata împăratului de la miazăzi va veni ca nevastă la
împăratul de la miazănoapte, ca să facă o învoială. Dar aceste mijloace de ajutorare nu
vor avea nicio putere, şi nici celelalte mijloace ale ei nu vor putea ţine piept, ci ea va fidată
la moarte împreună cu alaiul ei, cu tatăl ei şi cu cel ce s-a legat cu ea (Daniel 11:6).
Termenii „împăratul de la miazăzi” şi „împăratul de la miazănoapte” sunt folosiţi în
acest capitol cu titlu general, nereferindu-se doar la conducătorii Egiptului şi ai Siriei. De
pildă, cei din versetul 6, evident, nu sunt identici cu cei din versetul precedent, ci, cum reie-
se clar din istorie, regele din sud, în cazul de faţă, a fost Ptolomeu al doilea Filadelphus, iar
regele din nord a fost Antiochus al doilea Theos. După o implicare de durată în diverse
ostilităţi, aceşti doi regi s-au hotărât să pună capăt interminabilelor certuri dintre ei, printr-o
alianţă matrimonială, exact aşa cum e scris în cadrul profeţiei.
Antiochus, care ca era un individ slab şi destrăbălat, era deja căsătărit cu Laodice,
având doi fii, Seleucus Callnicus şi Antiochus, care rezultaseră din această căsătorie. Cu

toate aceste, el s-a învoit să divorţeze de nevastă sa, să-şi dezmoştenească copiii şi s-o ia pe
Berenice, fiica lui Ptolomeu, de consoartă a sa. Monarhul egiptean i-a conferit o enormă
zestre fiicei sale, trimiţând-o în Siria cu mare alai, ambii domnitori anticipând că, prin
urmare, vor fistabilite pentru totdeauna relaţii prieteneşti.
Însă planul a eşuat lamentabil. Ptolomeu a murit cu doi ani mai târziu, iar Antiochus a
repudiat-o numaidecât pe Berenice, reprimind-o pe Laodice, împreună cu cei doi fii ai săi.
Drept răsplată, Laodice s-a răzbunat pe el pentru afrontul său anterior, otrăvindu-l şi, ulte-
rior, aranjând uciderea lui Berenice şi a fiului cel mic a acesteia. Cu adevărat, ea a fost dată
la moarte, cum spune Cuvântul, „nici nu a reţinut tăria braţului ei”, după cum Antiochus
cel slab nu a „stat” în picioare, ci „braţul” sau tăria sa au luat sfârşit (textul românesc,
Cornilescu, diferă foarte mult de originalul folosit de autor; o mult mai exactă traducerea
pe care o găsim în Biblia de la Bucureşti, publicată în 2001, care redă versetul 6 astfel: Şi
după câţiva ani, se vor uni şi fiica împăratului sudului va veni la împăratul nordului ca să
facă o alianţă; dar ea nu va păstra puterea braţului şi nici el nu va rezista, nici braţul lui; şi
ea va fipărăsită, ca şi cei care au adus-o şi cel care a născut-o şi cel care o întărea în acele
timpuri, n.tr.). Toţi cei care au fost implicaţi în alianţa respectivă – prinţesa, cei care nego-
ciaseră căsnicia, copilul ei, tatăl ei, soţul ei şi cea mai mare parte a anturajului ei egiptean –
au pierit. Acest capitol sordid de divorţ, adulter, comploturi şi contra-comploturi, ură, tră-
dare, vărsare de sânge şi crimă prezintă un tablou tragic chiar şi pentru cititorul de azi.
Răzbunarea Egiptului
În vremea aceea însă se va ridica în locul ei un lăstar din aceeaşi rădăcină cu ea, şi va
veni împotriva oştirii Siriei, da, va intra în cetăţuia împăratului de la miazănoapte, va face
ce va voi cu ea, şi va fibiruitor. Va ridica şi va strămuta în Egipt, odată cu prinşii de război,
chiar şi pe dumnezeii şi chipurile lor turnate, împreună cu vasele lor scumpe de argint şi de
aur. Apoi va lăsa câţiva ani în pace pe împăratul de la miazănoapte (Daniel 11:7-9).
Fiul lui Laodice, Seleucus al II-lea Callinicus, accedase la tron, la moartea lui Antiochus
şi a fost imediat confruntat cu consecinţele faptelor rele comise de mama lui şi de el însuşi.
Vestea despre modul ruşinos în care a fost tratată Berenice, cât şi uciderea ei ulterioară, au
aprins mânia Egiptului, iar fratele ei, Ptolomeu al III-lea Euergetes, s-a hotărât să-şi răzbu-
ne sora. Astfel, el a zdrobit forţele Siriei, a capturat fortăreaţa Seleucia, subjugându-i pe
locuitorii ţării; a prins-o pe Laodice, dând-o la moarte, şi s-a purtat cu sirienii după bunul
său plac. Cotropind ţara, a smuls din mâna lui Seleucus aproape întreaga Asie de dincolo de
Eufrat şi, în cadrul unei retorsiuni cumplite, şi-a manifestat puterea şi tăria. Sirienii semă-
naseră vânt, iar acum secerau vârtej.
Cum prezisese cartea Daniel, invazia s-a lăsat cu o imensă pradă de război capturată,
iar Ptolomeu a revenit în Egipt cu 4.000 de talanţi de aur, 40.000 de talanţi de argint şi
2.500 de chipuri şi vase idoleşti turnate, între ele fiind şi multe ce fuseseră luate cu japca
din Egipt ce către Cambyses cu trei secole în urmă. Răpirea idolilor a fost, poate, cea mai
amară lovitură dintre toate. Driver spune: „Obiceiul de a confisca zeii unei naţiuni înfrânte
era binecunoscut în antichitate – capturarea zeilor săi, cum era şi firesc, implica faptul că
susţinerea cea mai puternică trecuse în mâinile învingătorilor (compară cu Isa. 46:1-2; Ier.
48:7; 49:3)”. Zeii învingătorilor au fost, la prima vedere, mai puternici decât zeii învinşilor,
iar răpirea zeilor acestora reprezenta suprema umilire.
După ce a înfrânt atât de crunt Siria, Ptolomeu nu a continuat pe această linie de cuce-
riri, ci a încetat să mai atace timp de patru ani, iar Montgomery afirmă că a fost o fost un
acord de încetare a ostilităţilor pe următorii zece ani. Dacă, într-adevăr, a existat un astfel
de acord, el a fost violat de Seleucus, însă el s-a complăcut într-o invazie prost concepută şi
nechibzuită a Egiptului, dar şi-a pierdut flota într-o furtună, trebuind să îndure o umilitoare
punere pe fugă a forţelor sale, cu asta trebuind să se întoarcă în patrie, acoperit de ruşine.
Prinţesa din Siria

Totuşi, fiii săi vor începe iarăşi războiul şi vor strânge o mare mulţime de oşti, care va
înainta, se va revărsa ca un râu, care iese din matcă, şi-l vor împinge iarăşi înapoi până la
cetăţuie (Daniel 11:10).
Seleucus Callinicius a decedat, în urma unei căzături de pe cal, fiind urmat la tron de
fiul său, Seleucus al III-lea Ceranus şi, după moartea acestuia cu trei ani mai târziu, de celă-
lalt fiu al său, Antiochus al III-lea cel Mare. Puterea şi prestanţa Siriei suferiseră un consi-
derabil declin, dar fiii lui Callinicus s-au hotărât să dreagă starea decăzută a ţării lor şi să
răzbune umilitoarea înfrângere suferită de părintele lor. Însă de necazuri n-au scăpat toată
viaţa – portul întărit Seleucia, aflat la numai şaisprezece mile de Antiohia, fiind ocupat de o
garnizoană egipteană, constituia un pericol permanent, fiind o insultă la adresa capitalei”
(Farrar). Ei s-au decis să spele ruşinea naţiunii, în consecinţă, începând să strângă o armată,
cu efective suficient de numeroase încât să le asigure izbânda. Ceraunus s-a lansat într-un
atac nereuşit asupra provinciei egiptene Asia Mică, dar, din nefericire, a fost asasinat de
soldaţii rebeli, curând după aceea, A fost înlocuit de energicul frate Antiochus, care era ani-
mat de vederile lui Ceraunus, pe care a început să le şi transpună în practică.
Începutul carierei lui Antiochus a justificat pe deplin titulatura de „cel Mare” ce i s-a
atribuit, deşi desfăşurările ulterioare i-a anulat dreptul la acest renume. A avut o personali-
tate puternică, bine conturată, urmărindu-şi scopurile cu hotărâre necruţătoare, fără de
devieze niciun pic de la traseul pe care şi l-a propus. Istoria domniei lui este presărată cu
nesfârşite lupte, fiind, cel puţin în tinereţea sa, încununată de biruinţe. Astfel, el a înăbuşit
răscoala de la Molo în răsărit şi la Achaeus în apus, revenind apoi să recucerească sudul
Siriei. Ptolomeu al patrulea Filopator, rege al Egiptului, a fost o persoană slabă, lipsită de
caracter şi puterea de a lua decizii sau, ca să-l cităm iarăşi pe Montgovery „un voluptuos
diletant, condus de miniştri fără scrupule”, care nu prea se împotrivea lor. Antiochus şi-a
aruncat cu tenacitate toate forţele asupra lui şi sirienii s-a dovedit atât de irezistibili, încât
profeţia din versetul 10 a descris cu acurateţe traiectoria urmată de Antiochus, când a spus
că va înainta, se va revărsa ca un râu, care iese din matcă, şi-l vor împinge iarăşi înapoi
până la cetăţuie.
Zoeckler declară că avem de a face aici „cu o descriere foarte veridică a unei înaintări
prelungite, dar irezistibile, urmată din înfăţişarea unor mase de războinici ce se revarsă,
amintind de o descriere similară din Isaia 8:8”. Seleucia a fost recucerită fără dificultate, iar
după aceea, Antiochus şi-a continuat înaintarea vijelioasă pentru a redobândi restul terito-

riului sirian ce fusese subjugat de Egipt. Ca un şuvoi ce iese din matcă, el a năvălit în Egipt,
înaintând până la Dura. După o scurtă încetare a ostilităţilor, şi-a reluat operaţiunile milita-
re, ajungând cu forţele sale până în Gaza. Astfel, cel puţin pentru o vreme, Siria a deţinut
superioritatea, Egiptul luându-şi plata pentru cuceririle sale din trecut.
Victoria lui Ptolomeu

Împăratul de la miazăzi, mâniat de aceasta, va ieşi şi se va lupta cu împăratul de la
miazănoapte; va ridica o mare oştire, dar oştile împăratului de la miazănoapte vor fidate
în mâinile lui şi nimicite. Atunci inima împăratului se va îngâmfa, va doborî zece mii, dar
tot nu va birui (Daniel 11:11-12).
Pierderile suferite de Egipt în urma acţiunilor militare ale lui Antiochus, l-au incitat, în
cele din urmă, pe docilul Ptolomeu, trezindu-l din indolenţa şi complacerea sa în senzuali-
tate. Mâniat de-a binelea, probabil şi din pricina ameninţării ce se ivise din nou cu invazia
ţării, precum şi de dispreţul supuşilor săi, Ptolomeu şi-a strâns o amată de mercenari şi
voluntari egipteni şi, sub comanda lui directă şi a consoartei sale Arsinoe, a pornit la luptă
împotriva invadatorului.
Şi Antiochus a strâns o armată de 70.000 de infanterişti şi 5.000 de tupe de cavalerie,
asediind Raphia, o fortăreaţă egipteană din regiunea de graniţă. Spre uimirea lui, forţele
sale au fost înfrânte, iar armata sa a căzut pradă în mâna egiptenilor. Ceea ce s-a întâmplat a
fost un dezastru total şi neaşteptat. Marea mulţime pe care o strânsese a căzut pradă în faţa
forţelor lui Ptolomeu, mii şi mii dintre ostaşii lui Antiochus fiind duşi în prizonierat.
Victoria repurtată de Ptolomeu i-a încurajat pe egipteni, inima sa fiind înălţată de bucu-
ria izbânzii, dar el a risipit laurii victoriei, dând dovadă de o mare slăbiciune. A anexat
Palestina, însă, în loc să ducă la capăt înfrângerea Siriei, cucerind şi ţara Siriei, în schimb, a
făcut pace cu Antiochus, după care a revenit la viaţa sa din trecut, de risipă şi păcat necon-
trolat. În acelaşi timp, a stârnit mânia evreilor, profanând templul de la Ierusalim şi insis-
tând să i se permită intrarea în sfânta sfintelor, însă căzând la pământ fără grai înainte de a
putea intra. Întorcându-se la Alexandria, a pornit o persecuţie a evreilor, care s-a soldat cu
doborârea a mii dintre ei. 40.000 au preferat moartea, decât să cedeze idolatriei, doar 300
dintre ei păstrându-şi drepturile civile. Negreşit, a doborât zeci de mii, dar tot nu a biruit
cum declarase îngerul. Revenirea sa imediată la o viaţă uşoară de plăceri păcătoase, de
îndată ce a obţinut victoria, a dezvăluit adevăratul său caracter.
Contra-atacul nordului
Căci împăratul de la miazănoapte se va întoarce şi va strânge o oştire mai mare decât
cea dintâi; şi după ceva vreme, după câţiva ani, va porni în fruntea unei mari oştiri bine
înarmate. În vremea aceea, se vor ridica mulţi împotriva împăratului de la miazăzi şi o
ceată de derbedei din poporul tău se vor răscula, ca să împlinească vedenia; dar vor
cădea. Împăratul de la miazănoapte va înainta, va ridica întărituri şi va pune mâna pe
cetăţile întărite. Oştile de la miazăzi, nici chiar floarea oamenilor împăratului, nu vor
putea să ţină piept, nu vor avea putere să se împotrivească. Cel ce va merge împotriva lui
va face ce va voi şi nimeni nu i se va împotrivi; el se va opri în ţara minunată, nimicind cu
desăvârşire tot ce-i va cădea în mână (Daniel 11:13-16).
În ciuda cumplitei înfrângeri suferite la Raphia, Antiochus a dat dovadă de o extraordi-

nară rezilienţă şi n-a trecut mult timp înainte de a se angaja, neobosit, în campanii militare
în Persia, Bactria şi India, stabilind cu succes capuri de pod în teritorii îndepărtate, cum ar
ficele de la marea Caspică, pe de o parte, şi hotarele Indiei, pe de altă parte. La treispreze
ani după Raphia, Ptolomeu Filopator şi regina acestuia au murit, fiind, probabil, otrăviţi,
lăsând în urmă un copil de patru ani, Ptolomeu al cincilea Epiphanes. Antiochus, un maes-
tru tactician, a văzut imediat posibilitatea de a se răzbuna, încheind îndată o alianţă cu Filip,
regele Macedoniei, cu scopul de a organiza o expediţie comună împotriva Egiptului pentru
a-şi împărţi averile sale între ei.
El şi-a strâns o armată, mult mai numeroasă decât cea anterioară, înzestrând-o cu toate
armele, sculele, bagajele şi proviziile de război ale unei oştiri bine puse la punct şi, la momen-
tul potrivit, a pornit la luptă împotriva inamicului naţional. I-au venit în ajutor foarte mult
disensiunile interne din Egipt, cu provinciile sale, tulburările şi insurecţiile care au avut loc,
cauzate de atitudinea nechibzuită a ministrului principal al lui Ptolomeu, Agathocles, (care a
fost ulterior asasinat). Facţiuni s-a ivit şi în Palestina, unde câţiva dintre evreii mai refractari
au pus la cale o revoltă împotriva lui Ptolomeu, voind să-l sprijine pe Antiochus, crezând că
în felul acesta împlineau planul lui Dumnezeu, aşa cum este acesta descris în Isaia 19. Unii
dintre evrei negreşit s-au alăturat lui Antiochus, iar Josephus afirmă că mulţi au aprovizionat
armata lui cu alimente când s-a întors din Egipt pentru a asedia garnizoana egipteană de la
Ierusalim. (Rule este de părere că sintagma o ceată de derbedei se referă la separatiştii care
şi-au părăsit patria natală, Iudeea, plecând în Egipt, iar acolo s-au alipit de Onias, care a ridicat
un templu la Heliopolit, stabilind astfel un sistem de închinăciune rival celui de la Ierusalim,
dar această explicaţie ingenioasă nu reuşeşte să întrunească baremul cerut de context.) Nefericiţii
evrei care s-au aliat cu sirienii sperau, probabil, să-şi recâştige independenţa naţională, însă
speranţele lor au fost înşelate, iar planurile lor zădărnicite. Mulţi dintre cei care s-au înrolat în
cadrul forţelor lui Antiochus au pierit, de fapt, în conflictele care au urmat.
Generalul Scopas recucerise Fenicia şi Coele-Siria. Prin urmare, Antiochus a invadat
Coele-Siria şi, la Muntele Panium, a pus pe fugă forţele egiptene, dintre care 10.000 au
fugit în învălmăşeală, refugiindu-se în cetatea întărită Sidon. Sirieni au ridicat metereze din
pământ pentru asedierea cetăţii (vezi 2 Sam. 20:15) şi, în urma foametei care a urmat,
Scopas şi armata lui s-au predat. Trupele de elită ale Egiptului au fost trimise sub comanda
lui Eropus, Memocles şi Damexenus în ajutorul lui Scopas, dar a fost prea târziu, ajutorul
lor fiind zadarnic.
Astfel, Antiochus a recâştigat nu numai Coele-Siria, ci şi Fenicia şi Palestina. Atât de
mare a fost puterea sa, încât nimeni nu i-a putut rezista, el făcând cum a voit. În mândria şi
înfumurarea sa, el nu a tolerat nicio opoziţie, totul şi toţi supunuându-i-se. Evreii care-l
trădaseră pe Ptolomeu şi-l sprijiniseră necondiţionat pe Antiochus acum au cules exat ceea
ce au semănat, fiind pedepsiţi pentru actul lor de trădare. În loc să-şi recâştige independen-
ţa, ei s-au trezit cu un despotism şi mai crunt. Ca scenă a repetatelor conflicte dintre nord şi
sud, Palestina fusese deja prădată, dar, de îndată ce Antiochus s-a reabilitat, el s-a folosit de

această ţară ca de un punct de ameninţare la adresa Egiptului, şi armatele sale, ducându-şi
traiul în acea ţară, au pustiit-o de tot.
Căderea lui Antiochus cel mare
Şi îşi va îndrepta faţa ca să vină cu puterea întregii sale împărăţii, şi cei drepti împreu-
nă cu el; şi va face lucruri mari; şi-i va da pe fiica femeilor, ca s-o corupă; dar ea nu va sta,
nici nu va fipentru el. Apoi îşi va întoarce faţa către insule şi va lua multe; şi o căpetenie va
face să înceteze pentru el ruşinea lui; el o va întoarce asupra lui, fără ruşine din partea lui.
Şi îşi va întoarce faţa către locurile întărite ale ţării lui şi se va poticni şi va cădea şi nu va
mai fivăzut (Daniel 11:17-19, citat luat din Biblia de la Bucureşti, ediţia 2001, n.tr.).
În continuare, Antiochus s-a hotărât să încheie cucerirea Egiptului şi a posesiunilor
sale, strângându-şi forţele în scopul unui atac susţinut, de mare anvergură. Membri de frun-
te din Israel („cei drepţi”, epitet aplicat de evreu la propriul lor popor, neavând deloc sensul
unei sugestii că cei cu pricina ar avea vreo mai mare integritate de caracter decât alţii) i s-au
asociat. Dar planurile sale au fost date peste cap, prin ameninţarea intervenţiei Romei, ca
urmare, el hotărându-se să rezolve pe calea diplomaţiei ceea ce, temporar, nu păruse reali-
zabil prin acţiuni militare.
Aşadar, a fost negociat un nou tratat cu Egiptul, în virtutea căruia Antiochus şi-a logo-
dit fiica, Cleopatra – care pe vremea aceea, era doar o copilă, ceea ce explică folosirea ter-
menului de „fiica femeilor”, întrucât ea era încă în grija mamei şi a bunicii ei – cu tinerelul
Ptolomeu, promiţându-i veniturile Coele-Siriei, ale Feniciei şi ale Palestinei ca zestre.
Zestrea n-a mai fost dată niciodată integral, deoarece Antiochus a scăzut din ea jumătate
din bani pentru a acoperi costurile sale administrative. Căsătoria a fost celebrată la Raphia,
iar Antiochus si-a pus încrederea că fiica sa îi va întreţine influenţa la curtea Egiptului. Din
nefericire, cu toate calculele sale exacte, stratagema lui nu a dat rezultatele scontate.
Cleopatra nu s-a lăsat coruptă să slujească scopurile politice ale tatălui său, ci a insistat să-şi
menţină loialitea faţă de soţul ei. Alianţa nu i-a fost de niciun folos lui Antiochus, intrigile
sale neaducându-i niciun avantaj. Ce amare trebuie să fifost sentimentele intrigantului,
când şi-a dat seama că toate cheltuielile şi diplomaţia sa fuseseră în zadar!
„Dacă s-ar fimulţumit Antioh să rămână ceea ce era de fapt, moharh al Asiei şi suzeran
al Egiptului”, spune Montgomery, „ar fiintrat în istorie cu adevărata titulatură de «cel
Mare», un titlu conferit asupra lui prematur în timpul vieţii sale. Dar a fost ambiţia lui fata-
lă nu numai să cucerească Pergamul, spinele din coasta Seleucizilor, ci şi să ia poziţie în
Grecia, şi astfel să-l reîncarneze pe marele Alexandru”. Pregătind o flotă uriaşă de trei sute
de corăbii, el a început să devasteze multe localităţi de pe coasta Mării Mediterane şi să
captureze insulele Rodos, Samos, Eubaea, Colofon şi altele. Roma a răspuns provocării,
consulul roman Acilius întâlnindu-se cu el la trecătoarea Thermopylae şi înfrângându-i
forţele, iar pe el expulzându-l din Grecia. Apoi romanii s-au decis să pună capăt purtării
arogante şi insultătoare a acestui sirian şi să-l izgonească din Asia Mică. „S-au făcut imense
pregătiri de către ambele părţi”, scrie Driver, „La urmă, bătălia decisivă a fost dată în anul
190 î.Cr., la Magnesia, în apropiere de Smirna, iar uriaşa armată a lui Antiochus de 80.000
de oameni a fost înfrântă, cu pierderi substanţiale, de Lucius Cornelius Scipio. Acum
Antiochus a fost obligat să renunţe pe faţă la toate pretenţiile sale la vreo parte a Europei
sau Asiei Mici la vest de Taurus şi să se supună umilitoarelor condiţii de pace. Era de-acum
complet ruinat. Niciodată nu mai căzuse o putere atât de mare atât de rapid, definitiv şi ruşi-
nos”. Insultele pe care le proferase la adresa Romei s-au întors asupra propriului său cap.
(De pildă, odată i-a spus-o verde unui legat roman să nu se amestece în Asia, deoarece nici
el nu se amestecă în Italia!) Înfumurata sa ambiţie a primit o lovitură mortală. Fiul său mai
mic, Antiochus, a fost dus în prizonierat la Roma împreună cu alţi ostatici, drept garanţie că
tatăl său se va purta corespunzător, rămânând acolo următorii paisprezece ani.
Retrăgându-se acoperit de ruşine în ţara sa, Antiochus a constatat acum că e nevoie
să-şi întărească fortăreţele, precum şi să găsească şi o modalitate de a-şi reface finanţele, în
special având în vedere împovărătoarele amenzi ce i-au fost impuse de către romani. Într-o
noapte, când, fără menajamente, el împreună cu soldaţii săi a încercat să dea iama în tem-
plul lui Jupiter Belus de la Elymais, a fost surprins şi ucis de perşi – cu siguranţă, acesta
fiind un sfârşit cât se poate de ruşinos pentru un conducător ce făcuse să se clatine două
continente. Într-adevăr, el s-a poticnit şi a căzut, nemaifiind văzut. Puternicul monarh se
sfârşise, iar mândria Siriei a fost umilită şi târâtă în ţărână. Astfel, istoria şi-a urmat cursul
exact aşa cum se profeţise.
Seleucus Filopator
Cel ce-i va lua locul va aduce un asupritor, în cea mai frumoasă parte a împărăţiei;
dar în cîteva zile va fizdrobit, şi anume nu prin mânie, nici prin război (Daniel 11:29).
Antiochus a fost urmat la tron de fiul său, Seleucus Filopator, un rege de un tempera-
ment foate diferit de al tatălui său. Fiind cam încet şi uşuratic, el s-a dovedit a fiun monarh
paşnic. Tributul de 1.000 de talanţi pe an pe i-l impuseseră romanii tatălui său, s-a dovedit
o povară grea pentru Siria şi domnia de doisprezece ani a lui Seleucus a fost ocupată, mai
tot timpul, cu strângerea de impozite pentru Roma. A fost aprig detestat de evrei din pricina
impozitelor nemiloase impuse asupra lor de trezorierul sirian (sau „extorcătorul”) numit
Heliodorus, care constituia o sursă permanentă de iritare pentru Palestina.
Punctul culminant a fost atins atunci când Heliodorus a încercat să jefuiască templul de
la Ierusalim, după ce Simon, un beniamit, a destăinuit unde erau ascunse comorile sale.
Acesta căuta să se răzbune pe Marele Preot, Onias. Heliodorus a fost împiedicat să-şi ducă
la îndeplinire planul în urma unei apariţii supranaturale a unei fiinţe cereşti, care l-a con-
fruntat pe când acesta se pregătea să intre în sacra trezorerie. Când trezorierul s-a întors, l-a
otrăvit pe rege, iar Seleucus a murit după o relativă scurtă şi neinspirată domnie, „nu prin
mânie, nici prin război”.
Ridicarea lui Antiochus Epiphanes

În locul lui se va ridica un om dispreţuit, fără să aibă putere împărătească; dar se va
ridica deodată, şi va pune mâna pe împărăţie prin uneltire. ,,Oştile se vor revărsa ca un
râu înaintea lui dar vor finimicite, împreună cu o căpetenie a legământului. După ce se vor
uni cu el, el va întrebuinţa o viclenie; va porni şi va birui cu puţină lume. Va intra, pe neaş-
teptate, în locurile cele mai roditoare ale ţinutului; va face ce nu făcuseră nici părinţii lui,
părinţii părinţilor lui: va împărţi prada, jafurile şi bogăţiile; va urzi la planuri împo-
nici
triva cetăţuilor, şi aceasta va ţinea o vreme (Daniel 11:21-24).
La moartea lui Seleucus Filopator, moştenitorul de drept era fiul său, Demetrius, în
vârstă de numai unsprezece ani, dar, spre sfârşitul domniei sale, Seleucus îşi trimisese fiul
la Roma ca ostatic, ţinând locul fratelui mai mic al lui Seleucus, Antiochus. Heliodorus a
luat cu forţa tronul, însă dreptul său a fost numaidecât disputat de Ptolomeu Filometor,
regele Egiptului, care şi-a întemeiat pretenţia pe faptul că mama sa, Cleopatra, fusese sora
regretatului rege al Siriei.
Făcând escală la Atena, la întoarcerea sa în Siria, Antiochus a aflat de uciderea fratelui său
şi s-a grăbit să ajunge la Antiohia. A câştigat ajutorul lui Eumenes, regele Pergamului şi al
fratelui acestuia Attalus, şi, prin ajutorul asigurat de acesta cu trupe şi asistenţă financiară, a
reuşit să-l de-a jos pe uzurpator, ocupând, în schimb, el tronul. Heliodorus a fost dat la moar-
te, iar moştenitorul legitim, Demetrius, lăsat mai departe să zacă în captivitate la Roma, iar
omul care nu avea niciun drept legal la titlul de rege, Antiochus al patrulea Epiphanes, s-a
urcat pe tron. El a venit pe nebăgate în seamă, obţinând tronul prin linguşiri, cum s-a prezis.
„Mai întâi el l-a flatat”, spune Robinson, „pe Eumenes, regele Pergamului, şi pe fratele lui
Attalus, ca să le câştige adeziunea; apoi au urmat sirienii înşişi printr-o promisiune de clemen-
ţă şi reducere a impozitelor; şi, în fine, i-a flatat pe romani, cărora le-a trimis ambasadori să le
facă curte, dându-le un cadou mare şi plata restantă a tributului, dorind ca aceştia să încheie
aceeaşi alianţă ce o încheiase şi tatăl său, Antiochus cel Mare”. Astel, prin şiretenie, disimu-
lare şi uneltire, s-a put bine cu toţi, numai să-şi poată atinge scopul.
Îngerul l-a descris (în originalul englez, n.tr.) drept „o persoană vrednică de dispreţ”.
Irving crede că, în primul rând, aceasta ar constitui o referire la Napoleon Bonaparte, dar
adevărul e că nu putea fivorba de altcineva decât de Antiochus, lui aplicându-se descrierea
de minune. Fiind imoral şi libertin, el s-a înhăitat cu cei mai de jos oameni, a frecventat
casele de toleranţă şi tavernele unde oamenii îşi risipeau averea. Ieronim declară că-şi pier-
duse într-atâta orice simţ al ruşinii ori respectului de sine, încât s-a asociat în public cu
actriţe şi prostituate, săvârşind actul copulaţiei în văzul publicului. Atât de degradat era el,
„până în măduva oaselor”, încât beţiile, petrecerile şi extravaganţele sale i-au adus porecla
de „Epimanes” („nebunul”) în locul titlului real de Epiphanes („ilustru”) pe care şi-l asu-
mase. Stuart îl descrie ca „unul din cele mai extraordinare personaje exhibate pe paginile
istoriei. A fost avar şi risipitor, depăşind măsura prin toate complacerile sale, dedat la izbuc-
niri violente, o corcitură între nebunia cea mai crasă, şi, pe de altă parte, slăbiciune în alte
privinţe, individ de o mare viclenie şi extremă dibăcie de a-i manipula pe alţii”. Acest venal
personaj l-a înlocuit pe nepotul său, căruia i se cuvenea, de drept, tronul Siriei, suindu-se el,
în schimb.
„Forţele revărsate” pe care le menţionează profeţia au fost interpretate de unii drept
oştirile de vrăjmaşi ai lui Antiochus biruiţi de Eumenes şi Attalus; alţii au sugerat că textul
s-ar referi la susţinătorii moştenitorului legitim ce au fost înăbuşiţi de Antiochus. Cel mai
probabil, însă, este vorba de forţele Egiptului aici. Curând după accederea la tron a lui
Antiochus, nepotul său, Ptolomeu Filometor, care avea pe vremea aceea doar cincispreze-
ce ani. s-a decis să întreprindă ceva în sensul recâştigării teritoriului luat anterior cu japca
de Siria. Dar puternica armată egipteană a fost pusă pe fugă în apropiere de Pelusium.
Forţele ei au fost „măturare” şi sparte ca vasul unui olar când cade la pământ.
Iarăşi, comentatorii au întâmpinat dificultăţi în stabilirea identităţii „prinţului legămân-
tului” (sau „a prinţului aliat”). Farrar crede că prinţul era marele preot, Onias al treilea, ce
fusese înlocuit de fratele său Iason. Dar versetul următor afirmă limpede că a fost prinţul cu
care s-a încheiat un legământ sau o alianţă, adică Ptolomeu Filometor, regele Egiptului.
Prefăcându-se că este prieten cu Ptolomeu, machiavelicul Antiochus a încheiat un tra-
tat cu tânărul monarh. Caracterul său perfid s-a manifestat însă imediat. Ignorând termenii
tratatului, deşi pe faţă continua să spună ce e prieten cu Ptolomeu, Antionchus a început
îndată să uneltească împotriva bogatului său aliat. În fruntea unei armate foarte reduse, a
înaintat pe Nil până în dreptul Memphisului, pe care a asediat-o şi, deşi armata lui era atât
de mică, a fost suficientă pentru ca el să-şi sporească tăria.
Continuând să pretindă că este prieten cu Ptolomeu, pe neaşteptate, Antiochus a mai
invadat şi Galileea şi Egiptul Inferior, cucerind Pelusium şi cele mai fertile regiuni. Astfel,
el a realizat ceea ce nu reuşiseră predecesorii lui să facă, devenind, practic, stăpânul
Egiptului. Provinciile prădate i-au oferit o pradă bogată şi, cu o generozitate necunoscută
de monarhii sirieni de dinaintea sa, a împărţit câştigurile sale cu o risipă şi largheţe între
adepţii săi (vezi, de exemplu, Întâi Macabei 3:31). Adam Clarke spune că „el a petrecut
mult timp şi bani cu spectacolele publice, făcând daruri mari poporului… Uneori mergea
pe străzi, aruncând o mână de monede şi strigând: «Luaţi toţi cei cărora vă surâde Fortuna»,
sperând ca prin aceste metode, să câştige popularitatea şi adeziunea supuşilor săi”.
El a făcut un studiu minuţios despre cum să pună mâna pe Naucratis, Alexandria şi alte
cetăţi întărite ale Egiptului, toate cedând în faţa lui, cu excepţia Alexandriei. Dar planurile
sale au fost Divin limitate, lui permiţându-i-se să aibă succes până la vremea prestabilită de
Dumnezeu.
Prima campanie egipteană

Apoi, va porni în fruntea unei mari oştiri, cu puterea şi mânia lui, împotriva împăratu-
lui de la miazăzi. Şi împăratul de la miazăzi se va prinde la război cu o oaste mare şi foarte
puternică; dar nu va putea să ţină piept, căci se vor urzi planuri rele împotriva lui. Cei ce
vor mânca bucate de la masa lui îi vor aduce pieirea; oştile lui se vor împrăştia ca un râu,
şi morţii vor cădea în mare număr. Cei doi împăraţi nu vor căuta decât să-şi facă rău unul
altuia, vor sta la aceeaşi masă şi vor vorbi cu viclenie. Dar nu vor izbuti, căci sfârşitul nu
va veni decât la vremea hotărâtă. Când se va întoarce în ţara lui cu mari bogăţii, în inima
lui va fivrăjmaş legământului sfânt, va lucra împotriva lui şi apoi se va întoarce în ţara lui
(Daniel 11:25-28).
Antiochus invadase deja Egiptul, dar prima campanie propriu-zisă nu a început decât
atunci când a terminat el de făcut toate pregătirile minuţioase pentru această acţiune riscantă.
În cele din urmă, el „a intrat în Egipt în fruntea unei mulţimi copleşitoare, cu care de război,
elefanţi şi un mare de trupe de cavalerie” (1 Mac. 1:17), bineînţeles, presupunând că va ieşi
victorios din această confruntare. Ptolomeu Filometor i-a ieşit în întâmpinare invadatorului
o armată de proporţii egale ca mărime şi tărie. Cele două armate s-au confruntat între
cu
Pelusium şi Muntele Casius, angajându-se îndată într-o furioasă încleştare. Forţele egiptene
au fost înfrânte, Ptolomeu însuşi fiind luat prizonier, dar victoria s-a datorat nu în mică măsu-
ră intrigilor ţesute de Antiochus, care i-a corupt pe Eulaeus şi pe Lenaeus, precum şi pe mulţi
alţii dintre curtenii şi căpitanii lui Ptolomeu. Încurajat de succesul repurtat, Antiochus a con-
tinuat, făcându-se stăpân al Egiptului, cu excepţia Alexandriei.
Între timp, egiptenii şi-au abandonat adeziunea faţă de Filometor, făcându-l pe frale lui,
Filometor Fyscon, sau Euergetes, rege în locul lui. Antiochus a simulat prietenie cu
Filometor, instalându-l la Memphis ca rege, cu declaraţia falsă că ar sprijini pretenţiile sale
împotriva uzurpatorului. Spre amarnica dezamăgire a lui Filometor, chair nobilii săi, ce
beneficiaseră de largheţea sa, au fost acum motivul prăbuşirii sale. Înşişi oamenii în care se
încrezuse, deţinătorii secretelor sale de stat, au fost aceia care l-au trădat. Ca urmare a unel-
tirilor lor, puternica armată egipteană a fost înfrântă, cu pierderi mari de vieţi omeneşti.
Pretinzând că sunt prieteni, Antiochus a conferit cu Filometor pe tema metodelor celor
mai adecvate de a recuceri Egiptul, Antiochus angajându-se, dar minţind, că-l va ajuta pe
nepotul său să domnească peste propria sa ţară. Evident, Filometor a fost tot atât de viclean
ca unchiul său, dovedindu-se capabil de aceeaşi trădare ca şi Antiochus. Fiecare din ei
urzea, astfel, cum să-i vină de hac celuilalt. Inimile lor erau pline de răutate, minţindu-se
reciproc cum stăteau la acceşi masă, ceea ce constituia o gravă încălcare a moravurilor ori-
entale. Planurile lor comune au eşuat, căci vremea rânduită de Dumnezeu pentru sfârşitul
războaielor dintre nord şi sud nu sosise încă.
Revenind din Egipt, încărcat cu pradă de război şi jaf (Mac 1:19-20), Antiochus a găsit
tulburări grave în Palestina. Un zvon fals, cum că ar fimurit, a trezit un val de euforie la
Ierusalim. Mai mult, Iason, pe care Antiochus îl destituise din funcţia de mare preot, după
ce a fost mituit de Menelaus, a mărşăluit împotriva Ierusalimului în fruntea a o mie de mer-
cenari tocmiţi, cucerindu-l şi obligându-l pe Menelaus să se retragă sub adăpostul zidurilor
propriului său palat. Antiochus s-a înfuriat, fiind hotărât să se răzbune. Inima sa era „împo-
triva sfântului legământ”, adică împotriva ţării sfinte şi a locuitorilor ei, mai degrabă decât
împotriva teocraţiei şi a instituţiilor acesteia. El a luat Ierusalimul cu asalt, în fruntea unei
armate de 40.000 de sclavi, în timp ce Iason s-a refugiat în ţinutul amoniţilor (Cartea a doua
a macabeilor, capitolul 5, versetele 5-14). Sub călăuzirea lui Menelaus, pe care l-a repus în
postul de mare preot, el a comis un sacrilegiu, intrând în sfânta sfintelor din templu, pe care
a jefuit-o, luând altarul de aur, vasele de aur şi argint şi pe celelalte comori ale sale, totul
ridicându-se la valoarea de 1.800 de talanţi. Spre consternarea evreilor, a pângărit templul,
aducând jertfă o scroafă pe altar şi stropind-i sângele peste tot în templu (2 Mac. 5:15-21).
Astfel, lucrarea sa de pângărire a templului sfârşindu-se, sirianul s-a întors în ţara sa, adu-
când cu el prada Egiptului şi ce luase cu japca din templul de la Ierusalim.
A treia campanie
La timpul hotărât se va întoarce şi va veni în sud; dar atunci nu va fica mai înainte.
Căci corăbiile Chitimului vor veni împotriva lui; şi va fidescurajat şi se va întoarce şi se va
înfuria împotriva legământului sfânt şi va face lucruri mari; şi el se va reîntoarce şi îşi va
îndrepta atenţia spre cei care au părăsit legământul sfânt (Daniel 11:29-30)
Între Ptolomeu Filometor şi fratele său, Ptolomeu Fiscon, survenind o împăcare, aceş-
tia s-au învoit să domnească în comun peste Egipt. Curând după aceea, Antiochus a invadat
ţara a doua oară. Nu se menţionează deloc despre această campanie în cartea Daniel, dar
profeţia se referă, totuşi, la o a treia expediţie, care a avut loc cu un an mai târziu, „la timpul
stabilit”, adică la timpul rânduit dinainte de Dumnezeu, ce pregătise toate acţiunile lui
Antiochus, chiar dacă el nu-şi dădea seama de asta.
După cea de-a doua invazie, Ptolomeii au trimis o delegaţie la Roma, solicitând ajutor.
În acelaşi timp, ei au angajat mercenari din Grecia. În primăvara anului următor, Antiochus
a strâns o armată mare şi a înaintat împotriva Egiptului, cerând ca Cipru, Pelusium şi alte
teritorii să-i fie cedate, iar când cererile i-au fost respinse, a învins Memphisul şi a pornit la
luptă împotriva Alexandriei. De data aceasta, expediţia sa nu a fost încununată cu succes ca
mai înainte, când zdrobise armata Egiptului, subjugând, practic, toată ţara. Reclamaţia
Ptolomeilor înaintată Romei a fost întâmpinată cu un răspuns imediat: „corăbiile
Chitimului” (sau Kitimului) au pornit pe mare să pedepsească înrădăcinatul vrăjmaş.
„Iniţial, termenul Kittim denumea un oraş din Cipru”, scrie Charles, „apoi, treptat, a ajuns
să se refere la locuitorii Ciprului (Gen. 10:4; Isa. 23:1, 12). Mai târziu, a ajuns să se refere la
insulele şi coastele Mediteranei. Astfel, în Cartea Jubileurilor şi în Întâi Macabei înseamnă
macedonieii, pe când, în textul nostru în mod clar îi desemnează pe romani”. Textul de la
Numeri 24 cu 23 în versiunea Douay, sună astfel: „Ei vor veni cu corăbii, cu galere din
Italia”, iar la Daniel 11:30, se spune: „Galerele romanilor vor veni peste el”. Desigur, nu
poate exista nicio îndoială că profeţia lui Daniel a făcut aluzie la corăbiile romane.
Antiochus auzise că au sosit în Alexandria legaţi din senatul [roman], drept care s-a dus
să-i salute. La Eleusis, situat la mai bine de 6 km de Alexandria, Popilius Laenas s-a întâlnit
cu el şi i-a prezentat decretul emis de senat, în care i se ordona ca el şi armata sa să evacueze
Egiptul şi să înceteze amestecul în treburile nepoţilor săi. Antiochus a răspuns că se va con-
sulta cu prietenii săi, dar senatorul roman a luat îndată bastonul său, cu care a trasat un cerc pe
nisip în jurul lui Antiochus, averizându-l aspru să nu păşească în afara cercului, înainte de a
ficonsimţit la prevederile decretului senatului. Umilit şi jignit de-a binelea, sirianul intimidat
s-a supus pe dată, retrăgându-şi numaidecât forţele din Egipt şi revenind în ţara sa.
Înfuriat la culme de înjosirea la care a fost supus, Antiochus şi-a dat seama că nu-şi
poate revărsa mânia decât asupra ţărişoarei Palestina. Evreii apostaţi, sub conducerea lui
Menelaus, care urmăreau elenizarea concetăţenilor lor şi renunţarea la ritualul circumciziei
şi a altor trăsături distinctive ale poporului evreu, s-au bucurat de aprobarea sa, dar ceilalţi
evrei [credincioşi] au devenit ţinta unor cumplite persecuţii. Apollonius a fost trimis împre-
ună cu 22.000 de oameni să distrugă Ierusalimul. El a masacrat mii de evrei din cetatea
sfântă, omorându-i pe închinătorii din templu, punând capăt închinării şi ritualurilor de la
templu, a prădat cetatea, după care i-a dat foc. Apoi Antiochus a dat publicităţii un decret,
în virtutea căruia, sub ameninţarea pedepsei cu moartea în caz contrar, toţi se vor conforma
religiei greceşti, iar templul propriu-zis urma să fie consacrat lui Jupiter Olimpus. În plus,
identificându-se cu zeul respectiv, a pretins ca oamenii să i se închine şi lui (o remarcabilă

anticipare a a evenimentului aflat încă în viitor, descris la 2 Tesaloniceni 2:4). Această pân-
gărire a templului şi sistare a serviciilor religioase a fost ceea ce a dat naştere la răscoala
macabeilor, la care ne vom referi mai târziu.
Persecutarea evreilor
Nişte oşti trimise de el vor veni şi vor spurca sfântul Locaş, cetăţuia, vor face să încete-
ze jertfa necurmată şi vor aşeza urâciunea pustiitorului. Va ademeni prin linguşiri pe cei
ce rup legământul. Dar aceia din popor, care vor cunoaşte pe Dumnezeul lor, vor rămânea
tari, şi vor face mari isprăvi. Înţelepţii poporului vor învăţa pe mulţi. Unii vor cădea, pen-
tru o vreme, loviţi de sabie şi de flacără, de robie şi de jaf. Când vor cădea, vor fiajutaţi
puţin, şi mulţi se vor uni cu ei din făţărnicie. Chiar şi din cei înţelepţi, mulţi vor cădea, ca
să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi, până la vremea sfârşitului, căci sfârşitul nu va fidecât la
vremea hotărâtă (Daniel 11:31-35).
Sir Isaac Newton susţine că versetul 30 se încheie cu descrierea conflictelor dintre
împăraţii nordului şi cei ai sudului şi că, ignorând cele trei secole care intervin, profeţia se
ocupă, în continuare, de suferinţele pe care le-a îndurat Iudeea sub romani. Expozitorii tex-
tului biblic din această şcoală cred că urâciunea menţionată în versetul 31 a fost templul lui
Jupiter Capitolinus, ridicat în anul 132 d.Cr. pe locul templului lui Dumnezeu de la
Ierusalim, ceea ce a dus la izbucnirea răscoalei de sub conducerea lui Barchocab şi la pus-
tiirea săvârşită de romani după înfrângerea acestuia. Dar Birks susţine că poluarea templu-
lui s-a datorat iniţial lui Pompey, apoi lui Cestius, după aceea, urmând alte profanări. Iată
declaraţia sa: „Profeţia şi-a primit împlinirea, mai întâi atunci când forţele romane conduse
de Cestius au atacat templul; în al doilea rând, atunci când Titus şi-a înălţat cortul pe
Muntele Măslinilor şi când, după ce i s-a dat foc templului, romanii au introdus insignele
romane în templu, plasându-le la poarta de răsărit, aducându-le apoi jertfe. Şi, în fine, când
pe vremea lui Adrian, s-a construit şi s-a consacrat un templu în cinstea lui Jupiter
Capitolinus, exact pe locul unde se afla sanctuarul lui Dumnezeu”. Episcopul Newton
merge chiar mai departe decât omonimul său, fiind de părere că suspendarea jertfei se refe-
ră la înlocuirea iudaismului şi a jertfelor levitice de către Biserica Creştină. Dar noi nu
găsim nicio justificare pentru a interpreta pasajul acesta în oricare altă formă decât ca o
continuare a relatării faptelor lui Antiochus, întrucât nu se produce nicio întrerupere a con-
tinuităţii. „Cu asta ajungem”, spune Gaebelein, „la punctul culminant al ororilor comise
sub Antiochus Epiphanes”. Referirea pe care o face Domnul nostru la „urâciunea pustiirii”,
în Matei 24:15, este considerată uneori o aluzie la acest pasaj, dar Daniel 11:31 era la vre-
mea când a rostit Domnul aceste cuvinte o profeţie deja împlinită, El făcând, neîndoios,
aluzia la aceeaşi sintagmă ce se întâlneşte la Daniel 12:11.
Cu aprobarea lui Appolonius, Antiochus a trimis forţe armate să ia în stăpânire Ierusalimul,
şi trădătorul sirian i-a atacat pe oamenii care nu bănuiau nimic dintr-odată în ziua de sabat,
capturând mii de femei şi copiii, distrugând multe case şi ocupând fortăreaţa ce străjuia tem-
plul. Străduindu-se să şteargă iudaismul de pe faţa pământului şi să aducă Palestina sub influ-
enţa culturii elene, Antiochus a ordonat încetarea jertfelor şi a respectării sabaturilor, a sărbă-
torilor religioase şi a regulilor ceremoniale, distrugând exemplare ale Scripturii, apoi a înlo-
cuit Sărbătoarea Corturilor cu cea a lui Bacchus, introducând practici deşănţate în rândurile
tineretului din cetate, şi a dedicat templul lui Jupiter Olympus. Pe locul altarului jertfelor arse
de tot a înălţat un altar păgân, şi astfel serviciile din templu au fost suspendate pe o perioadă
de peste trei ani. Mulţi iudeii credincioşi au avut de suferit din pricina refuzului lor de a con-
suma carne necurată sau de a se întina, supunându-se decretului regal. Unii au fost schingiuiţi
sau biciuţi, iar alţii au fost daţi la moarte. Prin asemenea metode total necruţătoare, se spera
să se pună capăt iudaismului, înlocuindu-l cu elenismul.
Despre „urâciunea care aduce pustiire” Nestlé scrie că a fost „o aluzie dispreţuitoare la
«Baalul cerului», un titlu ce apare frecvent în inscripţiile în limba feniciană şi aramaică, de
asemenea în versiunea siriacă a cărţii a doua a macabeilor găsită chiar pentru Zeus
Olympios al grecilor; iar altarul (probabil împreună cu statuia lui Zeus), ridicat de
Antiochus pe altarul arderilor, statuie ce a fost denumită în batjocură de evrei «urâciunea
care aduce groaza»” (sau „urâciunea pustiirii”). Termenul „urâciune” (sau „abominaţie”)
se foloseşte, cu precădere, la idolii din Vechiul Testament. Or, contaminarea altarului şi
aşezarea idolului trebuie să le fipărut evreilor din vremea aceea culmea urâciunii.
Copleşindu-i de liguşiri şi promisiuni ieftine pe iudeii trădători care se apostaziaseră de
la legea mozaică, Antiochus s-a străduit, prin pervertirea lor, să-i convertească să devină
complicii lui în efortul de elenizare a micii ţări. Profeţia se referă la evreii neloiali ca „cei
care procedează cu răutate împotriva legământului”, iar Adam Clarke declară că aceasta va
fifost „înţeles cu privire la evreii creştini; căci noul a luat acum locul vechiului, întreg ritua-
lul iudaic fiind abolit, iar Ierusalimul umplut de temple păgâne” şi că ce se observa erau
încercările autorităţilor romane de a-i convinge pe creştini să aducă jertfe statuilor împăra-
ţilor. Absurditatea acestei idei rezultă clar din istoria laică, întrucât, în loc să-i convingă pe
creştini, toate încercările romanilor s-au făcut prin forţă. Dar noi nu vedem niciun motiv
pentru care trebuie să aplicăm pasajul la oricine altcineva în afară de Antiochus.
În pofida ademenirilor ispititorului, a existat o rămăşiţă credincioasă, care a exhibat cu
uimitoare consecvenţă şi fidelitate faţă de Iehova, indiferent de consecinţe (şi, cum s-a
întâmplat, de multe ori statornicia lor a dus la martirajul lor), au refuzat să renunţe la religia
lor. Ei Îl cunoşteau pe Dumnezeul lor şi umblau în credincioşie faţă de El şi, cu tăria dăruită
de Cel Etern, au făcut ceea ce omul muritor, neajutorat, nu putea face niciodată. „Mulţi din
Israel au fost puternici, întărindu-se în ei înşişi să nu consume lucruri întinate. Şi au preferat
mai degrabă să moară, decât să se întineze cu cărnurile [necurate ceremonial] şi să nu pro-
faneze sfântul legământ; şi astfel, aceştia au murit” (1 Macabei 1:62). „Cei care Îl cunosc
pe Dumnezeul lor se vor întări şi vor realiza lucruri mari”. Ei îşi derivau tăria lor dintr-un
contact viu şi vital cu Dumnezeu şi în puterea Lui, au săvârşit lucrări mari. Slăbiciunea
creştinului de azi, comparativa lipsă a binecuvântării, sărăcia rezultatelor – toate îşi spun
cuvântul. Numai cei care Îl cunosc pe Dumnezeul lor, fiind în comuniune permanentă cu
El, vor fiîn stare să realizeze lucruri mari pentru El.
„Maschilimii” sau înţelepţii dintre oameni, care au ştiut şi înţeles voia lui Dumnezeu
(Isa. 11:2), s-au străduit să ţină vie credinţa naţiunii, dând învăţătură spirituală maselor. În
timpul perioadei macabeilor, cei evlavioşi, ce rămăseseră credincioşi legii, şi-au asumat
sarcina de a-i învăţa pe compatrioţii lor îndatoririle şi obligaţiile lor religioase, aducându-i
pe ei la adevărata cale a adevăratei înţelepciuni.
şi
Singura urmare a acestei atitudini a fost să-şi atragă furia persecuţiilor, mulţi dintre ei
pierind răpuşi de sabie şi de rugul aprins, în vreme ce alţii au fost duşi în robie sau li s-a
confiscat toate bunurile. Unii au fost ucişi în ziua de sabat, zi în care se ştia că ei nu vor
lupta; alţii au fost arşi de vii în văgăunile unde se adăpostiseră (2 Macabei 7:3-5); iar alţii au
fost răstigniţi sau strangulaţi (Josephus, Ant. 12, versetul 4).Averile victimelor au fost con-
fiscate, ei fiin deposedaţi de orice lucru material de valoare. Se face aluzie la suferinţele
martirilor şi ale altor victime ale persecuţiilor în Evrei 11:35-37 şi această stare de lucruri a
continuat neschimbată timp de trei ani, până când a venit izbăvirea prin macabei.
Episcopul Newton crede că referirea se aplică mai întâi apostolilor, şi apoi celor împrăş-
tiaţi printre creştinii primari, care au predicat cu credincioşie evanghelia oriunde mergeau,
întorcând pe mii de oameni la Domnul, dar care au fost, ca urmare, expuşi prigoanelor ce
au continuat timp de peste trei sute de ani. Această părere este dificil de susţinut în lumina
versetelor care urmează, existând puternice temeiuri de a le pune, mai degrabă, în legătură
cu epoca macabeilor.
Când focurile prigoanelor, aprinse de fanatica intoleranţă şi vindicativa cruzime a lui
Antiochus, dogoreau cel mai puternic, iar numărul martirilor creştea încontinuu, o anumită
uşurare a venit prin apărarea libertăţii de către Mattathis, un preot ce trăia la Modin, şi de
către cei cinci fii ai săi, cunoscuţi îndeobşte sub denumirea de Macabei. Când oamenii
împăratului au venit la Modin, ca să aducă la îndeplinire decretul regal, au întâmpinat
rezistenţă din partea lui Mattathias şi a fiilor acestuia. Apelles şi alţii au fost ucişi de către
răsculaţi, şi câteva mii de oameni s-au refugiat în pustiu şi în peşteri. Când Mattathias a
murit, lupta a fost dusă mai departe de fiul său, Iuda Maccabaeus, care, în cele din urmă, a
înfrânt armatele lui Apollonius şi Seren, ucigându-i pe ambii generali, şi armatele lui
Gorgias şi Lysais. După şase ani de lupte, Iuda a reuşit să-şi strângă o formidabilă oştire, cu
mulţi dintre cei ce părăsiseră cauza acum raliindu-se sub steagul lui, cu false declaraţii de
loialitate, în realitate, mulţi acţionând din frică de severitatea macabeeană împotriva aposta-
ţilor. Mărşăluind până la Ierusalim, victorioasa oştire a recucerit cetatea şi templul, înce-
pând lucrările de reparaţie ale acestuia şi rededicându-l în mijlocul scenelor de mare bucu-
rie. (Cele opt zile ale Sărbătorii Dedicării, care a fost instituită cu această ocazie, şi-au aflat
un loc permanent în calendarul Israelului – vezi Ioan 10:22.)
Adam Clarke sugerează că versetul 34 s-ar referi la acţiunea lui Constantin de a termi-
na cu persecuţiile şi de a promova prosperitatea vremelnică a Bisericii Creştine, şi la mulţi-
mile care au mărturisit credinţa creştină din pricina îmbrăţişării credinţei de către împărat.
Pe de altă parte, interpretarea, care consideră evenimentele ca împlinite în zilele lui
Antiochus, pare mult mai plauzibilă. răgazul adus de revolta macabeilor nefiind decât unul
temporar, dar exact asta prevestea cuvântul sacru.
Necazurile şi prigoana au constituit din totdeauna un mijloc Divin de testare a realităţii
credinţei şi de debarasare de zgură, iar acest lucru a fost cu deosebire exemplificat în pe-
rioada descrisă în profeţii. Unii din învăţătorii credincioşi şi pioşi ai poporului au suferit
martiraj şi, confruntaţi cu asemenea posibilitate, oamenii imediat s-au împărţit în două
categorii. Cei neadevăraţi şi nesinceri, dându-şi seama de pericolul potenţial, s-au lăsat
imediat de credinţă. Cei credincioşi, devenind, prin forţa împrejurărilor, conştienţi de pre-
ţul pe care s-ar putea să fie chemaţi să-l plătească, şi-au dovedit realitatea mărturisirii lor de
credinţă – restul doar au confirmat autenticitatea caracterului lor, purificându-l de tot ce nu
era adevărat. De câte ori în viaţă nu sunt încercările şi greutăţile îngăduite de Dumnezeu cu
scopul expres de a dovedi credinţa credinciosului! Numai prin foc este rafinat şi purificat
aurul; doar prin suferinţă este el desăvârşit. Leupold scoate în evidenţă că termenii traduşi
prin „a rafina” sau „a curăţi” sunt, în original, „a topi” şi „a cerne”. Aşa după cum metalele
sunt topite, pentru a li se îndepărta elementele nefolositoare, cum ar fizgura, tot aşa vor fişi
aceşti dascăli purificaţi în focurile suferinţei. În mod similar, după cum prin cernere se eli-
mină pleava nedorită, lăsând în urmă grăunţele curate, tot aşa îşi vor pierde şi sfinţii aceştia
pleava neroditoare în vremuri de restrişte. Dar toate aceste încercări sunt numai pentru o
perioadă – „este încă pentru timpul rânduit”. Fiecare încercare este limitată, iar Dumnezeu,
în bunătatea Lui, niciodată nu aduce peste copiii Lui un test care să fie prea greu de supor-
tat.

Capitolul 5
CAPITOLUL
Numeri Îl înfãþiºeazã XIV Cristos,
pe Isus
Regele
al nostru „Înãlþat“
recalcitrant
Şi împăratul va face după voia sa şi se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dum-
nezeu şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor; şi va reuşi, până
când se va împlini mânia; pentru că ce este hotărât se va face (Daniel 11:36).
În acest punct, profeţia se întrerupe brusc, un personaj misterios fiind prezentat sub denu-
mirea de „regele”. Este incontestabil că multe din trăsăturile acestui om au fost manifestate
de Antiochus Epiphanes, în consecinţă, unii dintre interpreţii din tabăra istoricistă insistând
că ar fi vorba de Antiochus. De pildă, Farrar afirmă: „Antiochus va deveni tot mai arbitrar,
mai obraznic şi mai blasfemiator pe zi ce trece, ajungând să se numească «Dumnezeu»
(Theos) pe monedele sale şi obligându-i pe toţi supuşii să-i să îmbrăţişeze religia, astfel aprin-
zându-şi şi mai mult împotriva sa mânia Dumnezeului dumnezeilor prin rostirile sale mon-
struoase, până ce va veni pierzarea finală”. Desigur, el s-a înălţat pe sine mai presus de toţi
ceilalţi zei; în semn de blasfemie arogantă, a ordonat să i se ridice statuia în templul lui Iehova
de la Ierusalim, tunând şi fulgerând împotriva Lui şi săvârşind sacrilegii în multe alte temple.
Dar, întrucât din versetele 40-45 rezultă clar că regele nordului va năvăli asupra „regelui”,
acesta nu poate fi acelaşi cu Antioch, care era el însuşi regele nordului, fiind, prin urmare,
nevoie să căutăm altundeva un domnitor care să îndeplinească cerinţele.
Unii comentatori au susţinut că descrierea se aplică doar Papei şi sistemului papal, ce a
urmărit supremaţie asupra tuturor. Scrie Robinson: „Limbajul decretelor şi edictelor papa-
le… este ca împăraţii să se supună şi să nu domnească asupra pontifului, ei datorând un
jurământ de fidelitate şi supunere faţă de papă, superiorul şi capul lor; şi ceea ce decretează
episcopii Romei trebuie să fie respectat de toţi; că nu este permis nici să vorbească, nici să
gândească altfel decât papa; că el imprimă autoritate legilor, nefiind sub obligaţia lor; şi că el
este făcut capul întregii lumi”. Însă „regele” era supus atacului atât din partea regelui din
nord, cât şi al regelui din sud şi, întrucât contextul arată foarte limpede că el urma să locuias-
că în Palestina, orice identificare cu papalitatea este, evident, exclusă.
Conform altora, „regele” ar putea să se identifice cu împăratul Constantin sau cu Irod
cel Mare, cu Nero, Ibn Ali, Mahomed, Napoleon, Mussolini, Hitler sau Stalin, dar singura
explicaţie plauzibilă este că un nou personaj s-a ivit pe scena lui Daniel, a cărui apariţie
istorică nu a avut încă loc. La acelaşi individ s-a referit şi profetul Isaia: „Pentru că Tofetul
este de mult pregătit, da, este pregătit pentru împărat” (Isa. 30:33, traducerea de Bucureşti
sau GBV 2001, n.tr.) şi, din nou, s-a spus despre Israel: „Şi te-ai dus la rege cu untde-
lemn… şi te-ai înjosit până în Şeol” (Isa. 57:9), înţelegându-se, foarte limpede, că obiecti-
vul veneraţiei idolatre a poporului în acea zi va fi cel ce stă pe tron. Dan. 11:40 afirmă, cum
161
161
am arătat deja, că el va fi atacat atât de regele din nord, cât şi de cel din sud, aşa încât rezul-
tă clar că localizarea trebuie să fie Palestina. E dificil să evităm concluzia că cel la care se
face aluzie în profeţia lui Daniel este viitorul conducător al Israelului, „păstorul netrebnic”
din Zaharia 11:17, şi cel pe care profetul din Patmos l-a descris drept „profetul fals”, al
cărui cumplit viitor va fi aruncarea în iazul de foc (Apo. 19:20).
Conducătorul descris în cartea Daniel a fost unul a cărui trăsătură caracteristică era
voia sa proprie – „regele va face ce va voi”. Voia proprie a fost pricina căderii mândrului
Lucifer (Isa. 14:12-17), cum tot ea a fost a multora de atunci încoace. Într-adevăr, voinţa
neînfrânată este rădăcina fărădelegii omeneşti ce se manifestă atât de strigător la cer astăzi.
Chiar în cazul credincioşilor, se poate afirma că voia nesupusă a copiilor lui Dumnezeu
este mobilul carnalităţii atât de răspândite şi al lipsei de roade spirituale în viaţa Bisericii.
Prin urmare, să nu ne mire că-l găsim pe domnitorul evreu mergând pe calea răzvrătirii şi
nebuniei, ce a fost bătătorită de atâţia fii ai oamenilor, de-a lungul veacurilor. Mauro susţine
că nu poate fi un altul la care să se potrivească mai bine descrierea aceasta decât la Irod cel
Mare. „Ar fi dificil să găsim în istorie”, scrie el, „pe un altul care să fi adus la îndeplinire cu
atâta cruzime scopurile inimii sale de tiran şi de om crud, încât să-i fi executat chiar şi pe
cei care erau din aceeaşi carne şi sânge cu el”, dar Irod Antiochus, şi mulţi alţii ca el, nu au
fost decât prototipuri ale aceluia care urmează încă să vină, la care se vor aplica aceste
cuvinte întru totul şi cu adevărat.
Cu o aroganţă supremă, regele se va înălţa şi se va mări mai presus de orice dumnezeu
şi va rosti lucruri uimitoare împotriva Dumnezeului dumnezeilor. Un asemenea limbaj nu
poate fi decât parţial adevărat cu privire la Antiochus. Ca mulţi alţi monarhi, el şi-a asumat
onoruri divine, iar monedele sale purtau titlul de „Regele Antiochus, Dumnezeu vizibil,
purtătorul victoriei”, iar capul îi apărea, uneori, cu trăsături asemănătoare celor ale lui
Apolo şi mai târziu cu cele ale Jupiter Olympus, cu o stea divină în frunte. Fără îndoială, el
aspira să fie recunoscut ca identic cu Jupiter, părintele zeilor, şi a fost adevărat, în continua-
re, cum se profeţise, că a vorbit dispreţuitor la adresa lui Iehova. Nebucadneţar atribuise
onoare Dumnezeului lui Daniel, ca „Dumnezeului dumnezeilor” (Dan. 2:47), dar Antiochus
s-a referit la El în termeni blasfemiatori. Calvin este de părere că descrierea s-a potrivit
foarte bine romanilor, citând, în acest sens, hula rostită de Cicero: „Cicero, în oraţia sa pen-
tru Flaccus, rupe cu dispreţ în bucăţi numele adevăratului Dumnezeu şi acel bârfitor impus
aşa îşi varsă calomniile ca şi când Dumnezeu, care s-a revelat pe Sine poporului Său ales
prin legea Sa, ar fi nevrednic de a fi socotit împreună cu Venus sau Bacchus sau alţi idoli”.
Deşi trăsăturile „regelui” din Daniel se pot regăsi în multipli indivizi care au părăsit de mult
scena istoriei mondiale, nu a fost încă niciunul în care să se fi realizat complet. Prin urmare,
suntem obligaţi să aşteptăm o împlinire a profeţiei la o dată aflată încă în viitor.
Cu secole mai târziu, apostolul Pavel scria despre o persoană misterioasă, pe care o
numea „omul păcatului” sau „fiul pierzării” şi declara despre el că „se opune şi se înalţă pe
sine cu mult mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau obiect de veneraţie” (2 Tes.
2:4). Nu poate fi vorba de nicio îndoială că Daniel s-a referit la această întruchipare a nele-
giuirii. Ideea după care păcatul „în final duce de-a dreptul la auto zeificare”, spune
Olshausen, „ne dezvăluie natura cea mai intimă a răului, care constă în egoism”. În omul
Regele recalcitrant 163
acesta, „toată dragostea, toată capacitatea de sacrificiu şi negare de sine, se va arăta cufun-
date în alcătuirea lui «eu totul în toţi», care apoi insistă să fie recunoscut de toţi oamenii ca
centru al oricărei puteri, înţelepciuni şi glorii”. Apocalipsa se referă la o fiară ce se ridică
din pământ (respectiv, din Israel, în contrast cu fiara ce s-a ridicat din marea naţiunilor tul-
burate), care avea două coarne asemenea unui miel, dar vorbea ca un balaur (Apo. 13:11).
Combinând blândeţea mielului cu viclenia diavolului, această fiară purta simbolul unei
autorităţi duble – seculare şi religioase – în cele două coarne ale sale. Prin urmare, el va fi
lider eclesiastic, cât şi suveranul peste un stat. El este co-ajutorul fiarei din Apocalipsa 13:1
şi exercită puterea delegată a monarhului mai puternic, spre glorificarea acestuia. Şi totuşi,
el ocupă personal o poziţie de autoritate considerabilă şi importanţă politică însemnată,
fiind un personaj proeminent pe scena profetică. Regele, omul păcatului, fiul pierzării, fiara
care iese din pământ, profetul fals – desemnează, cu toate, unul şi acelaşi om, care s-a arătat
deodată cu secole în urmă în profeţia lui Daniel.
Israel a fost deja restabilit ca stat, iar cuvântul profetic anvizajează restaurarea templu-
lui de la Ierusalim şi a vechiului sistem de închinare, întrucât se face referire concretă la
templu în 2 Tes. 2:4 etc. S-ar părea că, la timpul potrivit, un rege evreu va fi ridicat să dom-
nească peste Israelul refăcut – unul care îşi va călca juruinţele, un apostat de la credinţa
părinţilor strămoşilor săi şi un închinător idolatru al unui asociat malefic. Acesta urmează
să fie individul menţionat la Daniel 11:36. Cu o aroganţă insolentă, el se va înălţa şi va pre-
tinde, cu aroganţă, superioritate asupra oricăror zeităţi ori obiect de veneraţie, rostind hule
neruşinate la adresa Dumnezeului celui Etern. Chrysostom arată ce el nu va promova ido-
latria, ci îi va seduce pe oameni, determinându-i să se lase de toţi idolii, bineînţeles, precum
şi de adevăratul Dumnezeu, aşezându-se pe sine ca singurul obiect de adoraţie. Răutatea
blasfemiatoare şi strigătoare la cer a acestui rege fals s-ar putea să-i pună în uimire pe
membrii poporului veşnic al lui Dumnezeu, dar apostazia, care va face ravagii, va fi atât de
răspândită (vezi Psalmul 14:3; 53:3), încât monstruoasele sale insulte nu vor rămâne fără
răspuns. După cum Domnul nostru a fost umplut pe deplin de Duhul Sfânt, tot aşa omul
acesta va constitui întruparea virtuală a Satanei. După cum arată clar Olshausen, el va fi
„un om real, cu trup şi suflet, în care Satan, principiul răului, îşi va face locuinţa”, iar
Psalmii 10:1-11; 52:1-5; 55:20. etc., dezvăluie ceva din caracterul lui.
Continuând pe această traiectorie lipsită de pietate, regele va „prospera până se va epu-
iza indignarea”. Această perioadă a mâniei Divine împotriva Israelului este menţionată, de
repetate ori, în Sfânta Scriptură (vezi, de pildă, Isaia 10:4, 12, 23, 25; Ieremia 30:4-8;
Ezechiel 21:27; Daniel 8:19; 12:1; Osea 5:14; Matei 24:21, 22). În acest „timp al necazului
lui Iacov” (Ier. 30:7) sau „marea tribulaţie”, mânia lui Dumnezeu va fi turnată sub formă
concentrată asupra poporului Său pământesc, în timpul căreia ei vor avea parte de o sufe-
rinţă nemaiîntâlnită. Domnia regelui recalcitrant şi a alianţei sale cu puternicul împărat al
federaţiei naţiunilor vestice va fi folosită de Cel Atotputernic ca instrumentul Său de pedep-
sire a unui popor vinovat. Până se va epuiza mânia Divină, regele va izbuti pe această tra-
iectorie necucernică, dar planul Divin se va împlini, în cele din urmă, şi „ceea ce este stabi-
lit se va face”. Cum notează Keil, „Această mânie a lui Dumnezeu este stabilită irevocabil,
ca poporul Său să fie pe de-a-ntregul curăţit, în vederea desfăşurării împărăţiei Sale în glo-
rie”. Omul poate părea că merge la nesfârşit, fără oprelişti, dar restricţii nevăzute au fost

impuse asupra lui şi, la timpul stabilit de Dumnezeu, deodată vor fi resimţite frâele, ordo-
nându-se o încetare bruscă a acestui curs.
Dumnezeul regelui recalcitrant
Şi nu va ţine seama de dumnezeii părinţilor săi, nici de dorinţa femeilor, nici nu va ţine
seama de vreun dumnezeu; pentru că se va înălţa pe sine mai presus de toţi. Dar va onora
în locul Lui pe dumnezeul cetăţuilor; şi pe un dumnezeu pe care părinţii săi nu l-au cunos-
cut îl va onora cu aur şi cu argint şi cu pietre preţioase şi cu lucruri plăcute. Şi va lucra în
întăriturile cetăţuilor cu un dumnezeu străin; cui îl va recunoaşte îi va mări gloria şi-l va
face să stăpânească peste cei mulţi şi le va împărţi ţara drept răsplată (Daniel 11:37-39).
Nu numai că regele se va preamări mai presus de orice dumnezeu, ci, a declarat îngerul,
nu-L va considera pe Dumnezeul părinţilor lui, nici dorinţa femeilor, nici a oricărui alt dum-
nezeu. Este greu să vedem cum s-ar putea aplica acest cuvânt la oricine altcineva decât la un
evreu. Însă Driver crede că textul se referă, totuşi, la Antiochus, întrucât „onorurile aduse
omagiu de el zeităţilor străine presupuneau o depreciere a dumnezeilor propriei ţări”, el sub-
liniind devotamentul lui Antiochus pentru cultul lui Jupiter Capitolinus. Dimpotrivă, Mauro
se străduieşte să demonstreze că aici ar fi descrisă antipatia lui Irod faţă de religia iudaică, dar
absurditatea acestei opinii este evidentă, căci Irod era idumean şi iudaismul nu era religia
părinţilor săi. Ipoteza lui Calvin, conform căreia, întrucât romanii şi-au permis să insulte toate
religiile cu libertate şi susceptibilitate, promovând ateismul cât puteau” ei să fie consideraţi
plauzibili textului, este la fel de şubredă. Sintagma „Dumnezeul părinţilor săi” este, cu precă-
dere, iudaică. Evreul cuvios vorbea, de obicei, despre Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov;
încrederea în acel Dumnezeu era o chestiune de importanţă supremă, iar apostatul care se
îndepărta de Dumnezeul părinţilor săi era privit ca unul vrednic de a fi detestat şi condamnat.
Numai că, în nepăsarea lui crasă, acest rege evreu care va veni (deci este precizată fără echi-
voc naţionalitatea lui) va respinge şi va nesocoti pe Dumnezeul cel adevărat, devenind un
infidel cu totul, căci el nu va avea nicio consideraţie pentru oricare dumnezeu, adevărat sau
fals. Necucernicia şi nereverenţa acestui personaj nu erau valabile în cazul lui Antiochus sau
al lui Irod sau al romanilor, ele fiind însă caracteristica regelui recalcitrant care va veni.
Sintagma „dorinţa femeilor” i-a pus în încurcătură pe mulţi expozitori ai Cuvântului
sfânt. Interpreţii mai vechi considerau cuvintele ca o referire la iubirea femeilor (a se com-
para cu 2 Sam. 1:26), în special iubirea conjugală. John vede în ea o aluzie la excluderea de
către Antiochus a femeilor de la sărbătoarea lui Daphne, în timp ce alţii cred că s-ar referi la
jefuirea de către el a templului Mylittei, zeiţa Venust a sirienilor, de la Elymais; Grotius, din
nou, sugerează că textul s-ar referi la absenţa oricăror sentimente de compasiune ale lui
Antiochus pentru sexul slab. Newton credea că expresia înseamnă, nici mai mult, nici mai
puţin, decât obligativitatea sistemului papal ca toti clericii să fie celibatari, dar Driver are
mai mult temei, când afirmă: „«dorinţa femeilor» trebuie să însemne, prin denumirea unei
divinităţi oarecare – cel mai probabil Tammuz, celebră zeitate a sirienilor şi a fenicienilor
cunoscută de greci sub denumirea de Adonis, ale căror ritualuri erau bine încetăţenite prin-
tre femei. Adonis a fost un tânăr frumos, mult îndrăgitul soţ al Afroditei, smuls de lângă ea
de soarta crudă, şi mult jelit de ea. Sărbătoarea lui Adonis consta, în mare, dintr-o imitaţie a
jelirii Afroditei, fiind, prin urmare, comemorată în special de femei (vezi Eze. 8:14)”.
Această explicaţie ingenioasă se bucură de mult sprijin, dar noi îndrăznim să afirmăm că
nu este cea corectă. Nu numai că Antiochus (la care Driver crede că s-ar referi pasajul) nu a
avut nimic de a face cu închinarea la Tammuz, dar această interpretare ignoră cadrul esen-
ţialmente iudaic al versetului. Dorinţa intensă a tuturor femeilor pioase din Israel era să fie
mama făgăduitului Mesia, iar atunci când Gabriel a salutat-o pe Ferioara Maria, căreia i-a
fost dăruită împlinirea dorinţei, el a strigat: „Plecăciune ţie, căreia ţi s-a făcut mare har;
Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei!” (Luca 1:28). De mult fusese promis
Mesia, iar Israel aştepta – şi încă mai aşteaptă! – sosirea Izbăvitorului promis, dar regele
din textul nostru nu dădea nicio importanţă nădejdii sau profeţiei mesianice, ci se preamă-
rea doar pe sine, mai presus de toţi.
Deşi necucernicul monarh nu dădea nicio importanţă zeităţilor de orice fel, Scriptura
declară că el va onora dumnezeul cetăţuilor. Montgomery identifică această zeitate cu
Jupiter Capitolinus, care era, în fapt, un dumnezeu al citadelelor, numai că asta nu s-ar
putea aplica la regele Israelului din zilele de pe urmă. La prima vedere, pare o contradicţie
în temeni, cum că regele nu va avea consideraţie pentru niciun dumnezeu, dar s-a sugerat
că termenul Mahuzzim care se foloseşte aici nu este denumirea unui dumnezeu, ci, pur şi
simplu, înseamnă forţe ascunse, fiind, după câte se pare, o aluzie la forţele spiritismului. 2
Tesaloniceni 2:9 arată că dregătorul evreu apostat va fi învrednicit de Satan să facă semne
şi minuni, o altă referire la săvârşirea de minuni aflându-se în Apocalipsa 13:13-15. Regele
nu se va ocupa doar superficial de ştiinţele oculte, ci, de fapt, cel rău va locui în el şi, fiind
conştient sau inconştient de asta, el va da cinste acelei puteri nevăzute. Dar Young conside-
ră că zeitatea avută în vedere aici „este un dumnezeu caracterizat prin fortăreţe şi cetăţui”.
Cu alte cuvinte, va fi personificarea războiului. În locul religiei el va pune războiul, războ-
iul sprijindu-l cu tot ce va avea. Gândul acesta este exprimat, la modul figurat, de cuvintele:
„cu aur şi cu argint”, etc. Keil adoptă aceeaşi părere că pe rege nu-l va interesa niciun alt
dumnezeu decât războiul, că va face din cucerirea cetăţuilor dumnezeul lui şi că acestui
dumnezeu i se va închina el mai presus de toate, ca mijloc de a dobândi puterea universală
pe care o va dori atâta. Cei care interpretează închinarea la dumnezeul cetăţuilor ca având
legătură cu adorarea şi invocarea Fecioarei Maria şi a sfinţilor din calendar arată, ca un
indiciu, bogăţiile ce vor fi turnate în vistieria bisericii romano-catolice, dar aplicaţia la
Roma nu se potriveşte contextului.
Când Domnul nostru S-a suit în cer, a fost pentru a-Şi ocupa locul în sfânta sfintelor. În
2 Tesaloniceni 2:4, apostolul Pavel afirmă că regele evreu, sau omul păcatului, se va aşeza
în locul cel mai lăuntric (naos) al templului lui Dumnezeu, comiţând pe faţă o blasfemie,
dându-se drept Dumnezeu. Însă în Apocalipsa 13:15 se spune că profetul fals (acelaşi indi-
vid) va da suflare chipului fiarei (împăratul vestic sau roman), făcând astfel chipul să vor-
bească, şi că el îi va ucide pe toţi care refuză să-i aducă omagiu chipului. Prin urmare, se
pare că regele, care, între timp, va fi încheiat o alianţă pe şapte ani cu împăratul vestului
(Dan. 9:27), va căuta onoruri divine, nu numai pentru el însuşi, ci şi pentru confederatul lui
imperial şi pentru chipul împăratului. Odată cu înălţarea statuii în locul sfânt (expresia este
totdeauna folosită în Scriptură pentru templu), rămăşiţa evlavioasă din Iudeea va recunoaş-
semnul prezis şi va fugi în munţi, în anticiparea groaznicelor zile ale marii strâmtorări
te
prezise de Domnul nostru (Mat. 24:15-22).
Unii comentatori din trecut au susţinut, cu destul temei, că întotdeauna a existat un
curent anti creştin, precum şi o purtare ostilă, în istoria lumii şi că „taina fărădelegii” şi
„omul păcatului”, despre care se vorbeşte la 2 Tesaloniceni 2:1-7, sunt sintagme sinonime,
referindu-se la un principiu, iar nu la o persoană. De pildă, în timpurile mai recente,
Lightfoot a sugerat că „Pavel s-ar putea să fi întrevăzut într-un adversar al evangheliei un
prototip al spiritului anti creştin la lucru, ceea ce a dat posibilitatea personificării”. Dar,
cum arată Olshausen, atât Apocalipsa, cât şi scrierile apostolului Pavel „presupun fapte
exterioare”, iar Revoluţia Franceză, cu abolirea creştinătăţii şi aşezarea prostituatelor pe
altare în vederea adoraţiei, ne dau în exterior… o accentuată avanpremieră a ceea ce s-ar
putea să fie, într-o bună zi, pus în practică”.
Nu este absolut clar dacă Daniel 11:39 face aluzie la închinarea idolatră la împărat şi la
statuia acestuia, sau la regele însuşi, dar interpretarea războiului ca dumnezeul propriu al
regelui (acesta fiind distinct de dumnezeul pe care îl impune asupra altora) este destul de
rezonabilă. Cu ajutorul dumnezeului războiului, regele a izbutit împotriva cetăţuilor puter-
nice. Nu se dau în profeţie niciun fel de detalii cu privire la isprăvile militare ale regelui
evreu. Nu avem nicio dovadă, în cadrul profeţiei, că va avea izbândă împotriva forţelor din
nord sau din sud şi orice victorii care le va câştiga vor fi, probabil, puse pe seama unora din
vecinii săi mai mici şi cu ajutorul puterii vestice. Acei favoriţi pe care-i va recunoaşte vor fi
copleşiţi cu distincţii şi onoruri; el le va conferi autoritate asupra oamenilor şi le va împărţi
ţara între ei, ca răsplată. Curtenii sicofanţi care-l urmează loiali pe cuceritor vor fi numiţi ca
autorităţi peste anumite regiuni; ţara (Palestina) va fi împărţită administrativ, cu domenii ce
le vor fi distribuite, ca răsplată pentru ajutorul dat şi fidelitatea lor.
Vârtejul din nord

Şi, la timpul sfârşitului, împăratul sudului se va împunge cu el; şi împăratul nordului
va veni împotriva lui ca un vârtej, cu care şi călăreţi şi cu multe corăbii; şi va intra în ţări şi
se va revărsa şi va trece peste ele. Şi va intra în ţara frumuseţii şi multe ţări vor fi răsturna-
te, dar numai acestea vor scăpa din mâna lui: Edomul şi Moabul şi căpetenia fiilor lui
Amon (Daniel 11:40-41).
Deşi unii expozitori au pus aceste două versete în legătură cu epoca lui Antiochus, în
general, se recunoaşte că nu i se pot atribui lui Antiochus, întrucât nu găsim niciun docu-
ment că el ar fi întreprins o altă expediţie împotriva Egiptului – ţară care se afla pe vremea
aceea sub protecţia romanilor. Fără îndoială, ceea ce este descris aici se află încă în viitor.
Unul din scopurile legământului încheiat între împăratul apusean şi regele evreu va fi
apărarea statului israelian de invazii, în special din partea puterii din nord, iar naţiunea apo-
stată se va lăuda cu securitatea închipuită pe care a dobândit-o. Isaia spune că în zilele ace-
lea vor striga: Noi am făcut un legământ cu moartea, am făcut o învoială cu locuinţa mor-
ţilor: când va trece urgia apelor năvălitoare, nu ne va atinge, căci avem ca loc de scăpare
neadevărul şi ca adăpost minciuna! (Isaia 28:15). În pofida acestei încrederi, protecţia ofe-
rită de forţa apuseană nu va putea deloc să împiedice atacul asupra ţării. În vremea sfârşitu-
lui, regele sudului va lansa un atac, nu asupra veşnicului său duşman de la nord, ci împotri-
va statului-tampon al Palestinei. Nu se menţionează motivul invaziei, dar puterea ascen-
dentă a regelui evreu, aroganţa înfumurată, iritantele sale abuzurile comise asupra statelor
vecine mai slabe ar putea contribui la aceasta. În plus, bogăţiile naturale ale ţării, zăcămin-
tele sale chimice ar putea constitui o ispită la lăcomie. Pe de altă parte, este rezonabil să
deducem că ţelul unei invazii din partea Egiptului nu va fi doar acela de a pune capăt distur-
bantelor activităţi evreieşti, ci şi acela al achitării unor vechi poliţe cu vrăjmaşul de la nord.
După cum indică versetul 43, regele de la sud în acest timp din viitor va exercita o mai
mare influenţă şi autoritate decât pe vremea lui Daniel, iar Libia, Etiopia şi Egiptul se vor
alia în cadrul unei confederaţii de state nord-africane de o forţă militară considerabilă.
Această ligă puternică îşi va imagina că e suficient de capabilă să dea o lecţie conducătoru-
lui nordic, atacul asupra Palestinei fiind, probabil, prima fază a unei campanii planificate
împotriva regelui din nord.
În cazul participării statelor africane la o confederaţie sudică, este probabil că se va
forma o confederaţie similară a statelor din nordul Palestinei.
În faţa invaziei sudului, mânia forţei nordice va fi aprinsă, în cadrul unei acţiuni de
retorsiune, regele nordic năpustindu-se ca a furtună asupra ţării (vezi Hab. 3:14), cu mulţi-
mea carelor sale de luptă, călăreţi şi vase de război (aşadar, bătălia nu se va purta doar pe
uscat). Oştirile sale vor acoperi pământul ca un nor, în efortul său de a-l răsturna pe vrăjmaş
şi de a alunga această armată invadatoare din Palestina. Ca un şuvoi, vastele forţe militare
şi navale vor năvăli în Palestina („ţara frumuseţii”), cucerind, între altele, jumătate din
Ierusalim (Zah. 14:2), înainte de a pătrunde, mai departe, în Africa. Revărsându-se în ţările
învecinate, această oştire îngrozitoare va lăsa pretutindeni pe unde va trece numai devasta-
re şi dezordine. Descrierea pe care o face Isaia despre isprăvile asirianului, precum şi felul
în care relatează Ioel faptele războinice al nordicului, ne ajută să ne facem o idee despre
groaznica teroare a acelor timpuri din viitor.
Multe ţări vor cunoaşte ravagii, fiind date peste cap, dar profeţia precizează că Edomul,
Moabul şi cea mai mare parte a copiilor lui Amon vor fi izbăviţi din mâna vindicativului nor-
dic. Aceste trei ţări au fost din vechime duşmanii poporului lui Dumnezeu, Kelly declarând,
în acest sens: „Dumnezeu va rândui ca dacă vor scăpa de regele de la nord, ei să fie pustiiţi de
forţele triumfătoare ale Israelului. Dumnezeu nu va îngădui ca cei cu fuseseră încă de mult
vrăjmaşii neîmpăcaţi ai Israelului să scape de pedeapsa binemeritată din mâna nu a altuia, ci
a însuşi poporului căruia i s-au împotrivit din totdeauna, căutând să-i facă numai rău”.
Edomiţii se trăgeau din Esau, fiind astfel strâns înrudiţi cu Israel. Amarnica ură a lui Esau
împotriva fratelui său Iacov, pricinuită de maşinaţiile acestuia de a-l frauda de binecuvântarea
ce i s-ar fi cuvenit ca întâi născut, s-a perpetuat asupra urmaşilor lui Esau. Edomul a fost duş-
manul din totdeauna al Israelului. Se ştie că edomiţii le-au refuzat israeliţilor dreptul de trece-
re prin teritoriul lor, în călătoria israeliţilor spre Canaan (Numeri 20:18-21); apoi edomiţii au
acordat, cu toată însufleţirea, sprijin lui Nebucadneţar, când acesta a asediat şi a prădat
Ierusalimul (Psalmul 137:7) şi n-au pierdut niciodată vreun prilej de a se uni cu vrăjmaşii
Israelului şi de a-l ataca la cea mai mică provocare din partea acestuia. În cele din urmă, edo-
miţii au fost cuceriţi de macabei, fiind încorporaţi în statul evreu, în cadrul provinciei numite
Idumeea.
„Din pricina faptelor de cruzime săvârşite împotriva iudeilor în ceasul calamităţii
lor”, afirmă Smith, „au fost edomiţii aşa de înfricoşător condamnaţi de profeţii ulterior (Isa.
34:5-8; 63:1-4; Ier. 49:17; Plângeri 4:21; Eze. 25:13, 14; Amos 1:11-12; Obadia 10)”.
Moab era fiul lui Lot avut cu fiica lui cea mare (Gen. 19:37), iar Amon descindea din
Ben-Ami, fiul lui Lot prin fata lui cea mică (Gen. 19:38). Originea lor incestuoasă, idolatria
şi firea lor prădătoare, în special cea a amoniţilor, le-au atras ura israeliţilor. Asemenea
Edomului, şi ei s-au opus dreptului de trecere a poporului lui Dumnezeu prin teritoriul lor
(Judecători 11:17), manifestând o cruntă animozitate faţă de ei. Completa lor zrobire de
către Moab a fost prezisă în Isaia 25:10-12 şi Ieremia 48:1-47, iar a lui Amon în Ieremia
49:1-6. Smith face următoarele comentarii pe marginea neobişnuitei cruzimi a amoniţilor:
„Pretutindeni întâlnim urmele înfricoşătoare ale obiceiurilor acestor prădători în cadrul
incursiunilor lor – scoaterea ochiului drept al întregii populaţii a unor oraşe (1 Sam. 11:2),
spintecarea pântecelor femeilor însărcinate (Amos 1:13) şi, în general, manifestarea unui
ridicat grad de cruzime vicleană (Ier. 41:6-7; Jud. 7:11-12) faţă de duşmanii lor”.
Dacă aceste trei naţiuni vor fi salvate din mâna duşmanului nordic, asta este numai
pentru că sunt sortiţi să fie biciuiţi şi să-şi primească pedeapsa meritată din partea Israelului
(Isaia 11:14; Ezechiel 25:1-14) .
Judecata Egiptului
Şi el îşi va întinde mâna peste ţări şi ţara Egiptului nu va scăpa. Şi el va stăpâni peste
comorile de aur şi de argint şi peste toate lucrurile de preţ ale Egiptului; şi libienii şi etio-
pienii vor fi pe urmele lui (Daniel 11:42-43).
Cu excepţia Edomului, Moabului şi Amonului pe care tocmai le-am menţionat, nicio ţară
nu va fi în stare să reziste groaznicului tăvălug al invaziei asiriene. În spiritul unei adevărate
grandomanii, temutul agresor îşi va întinde mâna şi peste ţinuturile adiacente propriului său
teritoriu, cotropindu-le fără milă. Cu destulă justeţe, Kelly îl descrie ca un „vulgar agresor,
motivat… de lăcomia anexării teritoriale, bazându-se pe forţa brută”. Se pare că mobilul care-
l va anima va fi acela de a-şi subjuga toate naţiunile şi de a le prăda de bogăţiile sale.
Însă principalul său duşman – şi, totodată, ţinta numărul unu a atacului său feroce – va
fi regele sudului, sau Egiptul, şi cuvântul profetic dezvăluie cumplita soartă ce-o aşteaptă
pe această ţară străveche în ziua necazului ei. Ezechiel declară că înseşi temeliile ei vor fi
zdruncinate, mândria tăriei sale se va prăbuşi, pământurile sale vor fi pustiite, iar oraşele
sale devastate (Eze. 30:1-8). Trufaşul imperiu de la sud va fi complet înfrânt de copleşitoa-
rea forţă şi brutalitate a invadatorului. Amarnic se va căi ea în ziua aceea pentru impulsul
ce-a pus-o să invadeze Israelul. Comorile Egiptului vor cădea în mâinile Asiriei, iar arma-
tele nordului vor lua cu japca toate comorile de aur, argint şi pietre preţioase, curăţind ţara
de tot ce este de valoare. Evident, soldaţilor li se va da mână liberă să jefuiască şi să prade,
deşi va fi şi o strângere planificată, sistematică a comorilor, sub conducerea unor autorităţi
supreme – cum a fost în cazul Germaniei şi al Rusiei în cel de-al doilea război mondial.
„Lucrurile de preţ” ale Egiptului se referă, probabil, la plante şi la echipament ştiinţific, la
formule chimice şi toate celelalte lucruri de valoare directă sau indirectă, precum şi la aur,
argint şi pietre preţioase. Textul sugerează, nu doar un singur act spoliator, ci intenţia de a
impune un control susţinut asupra ţării şi averilor sale, pentru a asigura un curs neîntrerupt
de materiale spre nord. Egiptul va suferi completa umilire, ajungând cu puţin mai mult
decât o provincie a puterii nordice. Dar umilirea Egiptului va fi de o durată relativ scurtă,
având în vedere celelalte evenimente neprevăzute de regele nordic.
Când va cădea sabia peste Egipt, „va fi strâmtorare în Etiopia”, iar oamenii din Etiopia
şi Libia vor fi ucişi de sabie (Eze. 30:4-5: Ţef. 2:12; vezi şi Naum 3:9). Pentru a evita un şi
mai mare dezastru, aceşti aliaţi nevrednici ai Egiptului îl vor abandona cu neruşinare,
mizând pe victoria cuceritorului nordic, în care îşi vor pune încrederea, venid pe urmele lui.
Tăria braţului asirianului va fi resimţită în toate sferele de activitate ale sudului, cucerirea
acestuia fiind definitivă. Vechile poliţe vor fi, astfel, plătite cu vârf şi îndesat, răzbunarea
făcându-se „până în pânzele albe”.
Sfârşitul asirianului
Dar nişte ştiri de la răsărit şi de la nord îl vor tulbura; şi el va ieşi cu mânie mare, ca să
nimicească şi să distrugă cu totul pe mulţi. Şi va întinde corturile palatului său între mare
şi muntele frumuseţii sfinte; astfel, va ajunge la sfârşitul său şi nu va fi cine să-l ajute
(Daniel 11:44-45).
În culmea incursiunii victorioase a armatei nordice în Egipt, veşti îngrijorătoare din răsă-
rit şi din nord (adică din nord-est sau din Palestina) vor ajunge la urechile falnicului cuceritor.
Nerenunţând la ideea potrivit căreia încă se vorbeşte despre vremurile lui Antiochus, mulţi
studenţi ai profeţiei interpretează veştile rele drept ştirile care i-au parvenit lui Antiochus
despre revolta lui Artaxias, regele Armeniei, din nord, şi a lui Arsaces, a parţilor, din răsărit.
Mai prudent, Driver propune că „a fost, probabil, vorba de zvonurile despre insurecţii sau
războaie la estul şi nordul domeniilor sale”. Dar istoria nu cunoaşte niciun fapt despre
Antiochus care să poată susţine măcar parţial împlinirea ultimei părţi a capitolului 11 din
Daniel. Completa devastare a Egiptului şi a multor altor ţări, acapararea stăpânirii asupra
Libiei şi a Etiopiei, revenirea pripită şi sfârşitul final al împăratului de nord, nu îşi găsesc nici
măcar o împlinirea parţială în istoria trecută. Antiochus a posedat mult armament şi o puter-
nică flotă, pe care le-a folosit împotriva Egiptului, dar imaginea prezentată în Daniel 11 ar fi
o exagerare prea mare a forţei acestui sirian. Este clar că trebuie să privim altundeva pentru a
afla împlinirea acestei profeţii, iar ceea ce ni se înfăţişează aici este traiectoria şi sfârşitul ulti-
mului rege al nordului, care nu şi-a făcut încă apariţia pe scena lumii.
Când armatele nordului năvălesc în sud, atacându-l pe invadatorul Israelului, prima lor
acţiune va fi ridicarea asediului Ierusalimului, dar şi capturarea jumătăţii de oraş (Zah.
14:2), după care se vor deplasa în sud. Între timp, regele evreu va lansa un apel după ajutor
împăratului vestic confederat, dar drept răspuns la aceasta, oştirile apusene vor traversa
Europa, pregătindu-se de a asedia din nou Ierusalimul (Apo. 19:19). În plus va avea loc o
terifiantă invazie din răsărit. Apostolul Ioan a văzut apele Eufratului secate (Apo. 16:2),
fiind deschisă calea vastelor hoarde de popoare orientale, ajungând până la cifra de două
sute de milioane (Apo. 9:16), să năvălească în Palestina, asemenea hoardelor lui Genghis
Khan. S-ar părea că din toate direcţiile forţele armate ale lumii se vor aduna în minuscula
ţară a Palestinei. (Vezi expoziţiunea mai completă a autorului asupra acestui subiect în
Prophecy’s
Last Word.)
În momentul crucial, un puternic Izbăvitor va veni în Sion ca să plătească duşmanilor
Săi ce li se cuvine (Isa. 31:4-9; 59:18-20), căci Însuşi Domnul Se va pogorî din ceruri,
venind în ajutorul poporului Său. Poposind pe Muntele Măslinilor, acesta se va scinda în
două, creând o vale uriaşă de la răsărit la apus, iar oamenii îngroziţi vor fugi ca din calea
unui zguduitor cutremur de pământ (Zah. 14:3-4). Domnul oştirilor, cu miriadele Sale de
răscumpăraţi, va ieşi să Se răzbune. Seiss scrie: „Marele Cuceritor va apleca cerurile, cobo-
rând. Va ieşi călare pe calul unui cerubim, zburând pe aripile vântului. Din nările Sale va
izbucni fumul, iar din gura Sa va ieşi un foc mistuitor. Înconjurat de furtuni şi de întuneric,
fulgerele vor tuna asurzitor, iar ploaia de piatră se va amesteca cu focul. Glasul Lui va
bubui din Sion, rostind asurzitor din Ierusalim, până când cerurile şi pământul se vor cutre-
mura. Apoi El va ţâşni, cuprins de furia măreţiei Sale aprinse, în mijlocul norilor şi al flăcă-
rilor şi-al stâlpilor fumegânzi. Soarele se va încrunta. Ziua nu va fi nici luminoasă, nici
întunecoasă. Munţii se vor topi, despicându-se în faţa prezenţei Sale. Dealurile vor sălta de
la locurile lor, sărind ca mieii. Apele vor năvăli, spărgând izvoarele lor. Marea spumegândă
va tremura. Bolta cerului se va strânge, adunându-se ca un cort. Căci va fi ziua execuţiei
unei lumi înarmate – o lume înfrăţită cu iadul, ce cutezase să răstoarne autoritatea şi tronul
lui Dumnezeu – iar Natura îngrozită va scoate un ţipăt de răzbunare pentru cei răi, ce-şi vor
primi dreapta pedeapsă. Aşa ne spune Scriptura că se va sfârşi totul!” În acel moment cul-
minant, judecata se va abate. Împăratul apusean şi dregătorul evreu vor fi smulşi, pentru ca
să-şi primească îndreptăţita pedeapsă – „aruncaţi de vii vor fi ei în iazul de foc, ce arde cu
pucioasă” (Apocalipsa 19:20; vezi şi 2 Tesaloniceni 2:8).
În timp ce regele din nord toacă fără milă Egiptul, veşti despre ceea ce se întâmplă acolo
îi vor ajunge la urechi, deranjându-l la culme. Înfuriat de cele auzite, se va întoarce cu o fal-
că-n cer şi una în pământ, hotărât să înăbuşe aparenta răscoală, să-i extermine pe rebeli şi să
facă ravagii în ţară, dar, în necunoştinţă de cauză, se va avânta, neştiind că va avea de a face
cu Însuşi Cel Atotputernic. Revenit în Palestina, va planta pavilionul său regal, cu corturile
militare ale adepţilor săi, pe muntele sfânt al Sionului, între Marea Mediterană şi Marea
Moartă, trecând la asedierea cetăţii sfinte, fără să-şi dea deloc seama cu Cine are de a face.
Tocmai în această fază va cădea pedeapsa Divină, aşa cum s-a prezis în Zaharia 3:8, Ioel 3:2,
12, etc., mânia lui Dumnezeu fiind turnată asupra armatelor strânse să-i nimicească cu totul.
Puternicul dregător îşi va fi jucat ultima carte, „şi va avea acest sfârşit şi nu va fi nimeni să-l
ajute” (vezi Isa. 14:25: 30:31; 31:8-9; Mica 5:5-6). Da, s-ar putea ca forţele lumii să-şi fluture
obraznic tăria, râzându-I în nas Celui Veşnic, dar, la timpul hotărât de El, Care ţine toate iţele
puterii şi mâinile Sale, El Îşi va arăta atotputernicia Sa, dându-i jos de pe tron pe cei răi.
Ioel 3:2 revelează că scena judecării naţiunilor va fi în valea lui Iehosafat – probabil
exact în acelaşi loc în care moabiţii, amoniţii şi edomiţii, care au invadat Iuda în zilele lui
Iehosafat, s-ar întors, ucigându-se între ei (2 Cron. 20:24), dar mai probabil va fi în valea
situată între Ierusalim şi Muntele Măslinilor, îndeobşte cunoscută sub denumirea de valea
lui Iehosafat.
Capitolul 5
CAPITOLUL
Numeri Îl înfãþiºeazã XV Cristos,
pe Isus
Calartea
nostru „Înãlþat“
pecetluită
Încercare şi izbăvire
Şi în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporu-
lui tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a mai fost niciodată de când există o naţiune,
până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în
carte. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa
eternă, iar alţii pentru ruşine şi pentru dispreţ etern. Şi înţelepţii vor străluci ca străluci-
rea întinderii cereşti, şi cei care întorc pe cei mulţi spre dreptate, ca stelele, pentru tot-
deauna şi pentru eternitate (Daniel 12:1-3).
La sfârşitul timpului, când evenimentele din capitolul 11:40-45 erau în curs de împlinire,
Michael, marele prinţ sau înger păzitor al Israelului, a declarat îngerul, va sta ca apărător al
poporului. Ca în orice perioadă a istoriei umane, va exista o rămăşiţă a acelora care rămân
credincioşi lui Dumnezeu, în mijlocul unui popor apostat, şi peste aceştia Dumnezeu va
veghea cu scopul de a nu li se şterge numele. În acel timp crucial, Michael se va interpune ca
apărător al Israelului împotriva regelui de la nord, ca să-i izbăvească de groaznica persecuţie
prin care vor trece. Faptul că se precizează că evenimentele se vor petrece la sfârşitul timpu-
lui (Daniel 11:40) exclude posibilitatea ca ele să fi avut deja loc în timpul vieţii lui Antiochus
sau să se aplice, cum au sugerat unii comentatori, la suferinţele ulterioare ale evreilor sub
romani. Ele se referă la vremea sfârşitului, adică la perioada imediat premergătoare revenirii
lui Cristos pe pământ pentru a-Şi instaura împărăţia de o mie de ani. Burton remarcă: „Pentru
poporul pământesc al lui Dumnezeu, vor fi două ere sau dispensaţii: «acest veac» şi «veacul
viitor» (Mat. 12:32), iar expresia pe care o întâlnim de atâtea ori, de pildă, în Matei 13 şi 24,
«sfârşitul veacului», se referă nu la sfârşitul lumii ca sistem material, ci la sfârşitul acelei
epoci în care se găseau evreii, anume epoca legii, ca distinctă faţă de «epoca ce va veni» sau
timpul prezenţei lui Mesia printre ei. Această epocă va continua încă să se deruleze după
scoaterea Bisericii [din această lume] la venirea Domnului, pentru un scurt interval de timp,
până Se va arăta Cristos în slavă”.
Găsim anumite temeiuri pentru părerea adoptată de Lang, potrivit căreia acţiunea înge-
rului este sinonimă cu cea descrisă în Apocalipsa 12:7, când Michael şi cu îngerii săi s-au
luptat cu balaurul, dându-l afară din cer, prin aceasta precipitând o perioadă de grea încercări
pe pământ. În Apocalipsa, expulzarea lui Satan a coincis cu declanşarea perioadei de necaz
pentru Israel. În profeţia lui Daniel, ridicarea măreţului spirit a fost urmată, dintr-o dată, de o
perioadă de suferinţă cum n-a mai fost – numită, îndeobşte, marea strâmtorare (Mat. 24:21;
Apo. 7:14) – aşa încât sunt temeiuri puternice
171 pentru a presupune că expulzarea balaurului
171
din cer şi demararea timpului cele mai mari suferinţe a Israelului vor coincide, de fapt. Această
perioadă a marii tribulaţii va fi atât de cumplită, încât îngerul a declarat că nu a mai fost niciu-
na ca ea în toată istoria naţiunilor. „Acea zi este mare, cum nu va fi niciuna ca ea”, scria
Ieremia, „va fi timpul necazului lui Iacov” (Ieremia 30:7). Va fi ziua în care Însuşi Iehova va
veni să vadă nelegiuirea poporului (Isa. 26:21). „Hotărârea Mea”, declară Iehova, „este să
adun naţiunile… să-Mi vărs peste ele indignarea Mea… toată mânia Mea aprinsă, căci tot
pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele” (Ţef. 3:8). Toate descrierile care i se fac în
Scriptură acestui timp de groază arată că va fi o perioadă de orori fără precedent, în care evreii
vor îndura chinuri şi suferinţe nespus de grele, când Dumnezeu Îşi va vărsa peste ei mânia Lui
totală pentru săvârşirea de fapte rele. Perversitatea lor îndărătnică şi voinţa lor proprie trebuie
frânte, pentru a cunoaşte puterea lui Dumnezeu. Durata tribulaţiei va fi, evident, trei ani şi
jumătate (Apo. 12:14; 13:5, etc.) şi va coincide cu a doua jumătate a săptămânii a şaptezecea
de ani din Daniel 9:27. Calamităţile prin care vor trece evreii nu se vor putea asemăna cu nicio
altă perioadă din istoria lor, Însuşi Domnul nostru declarând că dacă nu s-ar scurta zilele ace-
lea, n-ar mai rămâne nimeni din Israel în viaţă (Matei 24:22).
Se pune uneori întrebarea dacă Biserica va trece prin marea strâmtorare, dar aceasta
demonstrează o ignoranţă cu privire la administraţia şi programul lui Dumnezeu. La prima
venire a Domnului nostru, El a venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1:11), ci I-au
cerut moartea. După respingerea lui Mesia, s-a precizat de la început că de-acum binecuvân-
tarea nu se va mai limita la Israel, ci şi Neamurilor aveau să li se „acorde pocăinţa care duce
la viaţă” (Fapte 11:18), iar distincţia dintre evreu şi neevreu fusese „abolită”, un nou concept
fiind introdus în trupul unic, în care diferenţele naţionale au dispărut (Efe. 2:14-16). Relaţiile
Divine cu Israel fuseseră suspendate, iar Biserica de care vorbise Domnul nostru (Mat. 16:18)
a luat fiinţă pe baza morţii Sale ispăşitoare. Nu se dă în Scriptură niciun indiciu despre durata
erei Bisericii, dar această dispensaţie se va încheia prin venirea personală a Domnului să-Şi
ia Biserica Sa (1 Tes. 4:16). Atunci vor fi îndepărtate constrângerile menţionate în 2
Tesaloniceni 2:6-8, fărădelegea izbucnind fără nicio reţinere. Tot atunci Îşi va relua Dumnezeu
relaţiile cu pământul de pe o bază naţională, ţinându-se din nou cont de „vremuri şi soroace”
(1 Tesaloniceni 5:1). Actuala dispensaţie este o paranteză intercalată între sfârşitul celei de-a
69-a şi începutul celei de-a 70-a săptămâni din Daniel 9, şi ea nu este pomenită deloc în pro-
feţiile Vechiului Testament – este o perioadă de timp neprecizat.
Marea strâmtorare este, cu precădere, destinată Israelului. Daniel 12:1 se referă concret
la poporul lui Daniel, adică la evrei. Ieremia 30:7 afirmă că această perioadă groaznică va fi
„necazul lui Iacov”, doar Israelul înţelegându-se prin termenul „Iacov”. Numeroasele profe-
ţii din Isaia care fac referire la acelaşi timp precizează că ţinta principală a celor care vor suferi
în acest timp vor fi evreii. Descriind terorile care se vor abate peste Israel, Domnul nostru a
stabilit o legătură între ei şi Iudeea (Matei 24:16), iar în capitolul trei din Apocalipsa, în scri-
soarea adresată bisericii din Filadelfia, El a promis că-Şi va ţine poporul afară din acel groaz-
nic ceas al tribulaţiei (Apo. 3:10), iar apostolul Pavel declară şi el că „Dumnezeu nu ne-a
rânduit la mânie” (1 Tesaloniceni 5:9). Marea strâmtorare nu are nicio legătură cu Biserica sau
cu era Bisericii şi nu poate avea loc până când nu va fi scoasă Biserica din această lume, la
venirea lui Cristos în văzduh şi la reluarea de către Cel Atotputernic a numărătorii timpului.
Cartea pecetluită 173
În cele din urmă, izbăvirea va veni pentru aleşii lui Dumnezeu. Daniel a primit asigurări
că toţi aceia ale căror nume au fost scrise în carte vor fi izbăviţi. Nu se dau explicaţii suplimen-
tare despre care carte este vorba în acest pasaj, dar găsim în alte locuri din Scriptură explicaţii
suplimentare. Filipeni 4:3 îi numeşte pe colaboratorii lui Pavel „tovarăşii de lucru ai mei, ale
căror nume sânt scrise în cartea vieţii”, iar Domnul nostru i-a asigurat pe ucenicii Săi că
„numele voastre sunt scrise în cer” (Luca 10:20). Hitzig scrie: „Cartea vieţii conţine eviden-
ţa tuturor celor ce vor trăi, lista cetăţenilor împărăţiei mesianice (Filipeni 4:3); în Isaia 4:3,
este lista numelor celor care vor ajunge acolo încă din viaţa aceasta, iar la Daniel, şi a celor
care trebuie să fie înviaţi mai întâi din morţi”. Young spune: „Aceştia sunt aleşii, adevăraţii
copii ai lui Dumnezeu, pe care Satan nu-i va putea distruge niciodată”. Chiar în timpul marii
strâmtorări, Duhul Sfânt va avea înrâurire asupra conştiinţei oamenilor şi mulţi israeliţi vor
afla viaţa veşnică crezând în evanghelia împărăţiei. Evident, nu e nevoie să ne imaginăm o
carte în sens literal; evidenţa Divină nu are nevoie nici de hârtie, nici de suluri de pergament.
La sfârşitul perioadei tribulaţiei, „Răscumpărătorul va veni în Sion” (Rom. 11:26). Cum
a prezis Domnul nostru, semnul Fiului Omului se va vedea în ceruri şi El va veni „pe norii
cerului cu putere şi cu mare slavă” (Mat. 24:30; vezi şi Fapte 2:20), inaugurând ziua
Domnului. Venirea Lui va însemna mântuire pentru rămăşiţa evlavioasă din Ierusalim, dar,
cum am arăta deja în capitolul precedent, va aduce nimicire pentru forţele ostile adunate
împotriva oraşului.
Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi
alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern, a spus îngerul. Introducerea subiectului învierii în
acest punct anumit este oarecum neobişnuită, întrucât, evident, nu va avea loc în acest timp,
cronologic vorbind. La prima vedere, intenţia este să se arate că binecuvântarea ce rezultă din
izbăvirea realizată pentru cei din Israel, care sunt încă în viaţă, va fi împărtăşită într-o zi de toţi
cei care au decedat – inclusiv, mai cu seamă, de martirii din perioada tribulaţiei. Unii autori
au adoptat părerea că versetul nu s-ar referi deloc la zilele de pe urmă, ci la o înviere specifică
şi limitată a israeliţilor, înainte de stabilirea împărăţiei de o mie de ani, dar nu găsim niciun
sprijin pentru această teorie în nicio altă parte a Scripturii. Deşi termenii viaţă eternă şi ruşine
eternă sunt folosiţi, poate nu este vorba de o înviere fizică. Când fiul risipitor s-a întors acasă,
tatăl său a strigat: „Acest fiu al meu era mort şi a înviat” (Luca 15:24). Prin aceasta, desigur,
el nu s-a referit la moartea şi învierea fizică. În savantul său argument privind poporul stră-
vechi al lui Dumnezeu, în epistola către Romani, apostolul Pavel se referă la restaurarea
Israelului drept „viaţă din morţi” (Rom. 11:15). Iarăşi, Iehova a declarat, prin profet: „Morţii
vor trăi, trupurile Mele moarte vor învia” (Isa. 26:19); şi încă o dată, în Ezechiel 37 este înfă-
ţişată învierea naţională a Israelului într-o zi viitoare. Burton susţine cu tărie că ceea ce se are
în vedere în Daniel 12:2 nu este o înviere cu trupul, ci „resuscitarea naţională a Israelului”.
Kelly consideră expresia: „cei care dorm în ţărâna pământului” doar ca un indiciu al degradă-
rii naţionale, cei care dorm fiind „cei care nu au păşit încă în faţă, care s-au ţinut la distanţă de
necazurile naţiunii”. Tregelles face o distincţie între cele dou categorii menţionate, conside-
rând că primul grup va avea parte de prima înviere, iar restul la învierea finală în vederea
judecăţii. În mare, cazul pentru interpretarea textului în exact sensul celor scrise este cel mai
puternic. Afirmaţia simplă că viitorul etern este avut aici în vedere aici pare să excludă orice
părere că ar fi vorba doar despre o înviere naţională, în sens figurat. Logic, pare să se refere la

învierea fizică a individului, fiind adecvat ca ultima consecinţă de loialitate şi neloialitate să
fie introdusă prin juxtapunere cu descrierea ceasului încercării şi testării.
Înţelepţii îndrumători, care în vremurile de prigoană, fuseseră în stare să-i călăuzească pe
mulţi pe căile neprihănirii, vor primi o răsplată glorioasă, căci ei vor străluci ca strălucirea
întinderii cereşti, şi cei care întorc pe cei mulţi spre dreptate, ca stelele, pentru totdeauna şi
pentru eternitate. „Soarele şi stelele sunt folosite în Scriptură ca simboluri ale rangului şi
înaltei demnităţi”, afirmă Robinson. „Balaam, profeţind despre Mesia, a spus: «O stea va ieşi
din Iacov» (Num. 24:17)” (compară şi Apo. 2:26-28). Keil spune: „Conducătorii poporului,
care printre războaiele şi conflictele acestei vieţi, i-au îndreptat pe mulţi spre neprihănire, vor
străluci în gloria nepieritoate a cerului”. Fidelitatea faţă de Dumnezeu nu va rămâne nicioda-
tă nerăsplătită, iar gloria viitorului va fi împărţită proporţional cu loialitatea din prezent.
Cartea pecetluită
Şi tu, Daniele, ascunde cuvintele acestea şi pecetluieşte cartea până la timpul sfârşitu-
lui. Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte (Daniel 12:4).
Spre deosebire de Ioan, căruia, din pricina faptului că împlinirea unora din profeţiile
sale era iminentă, i s-a spus să nu pecetluiască vedeniile sale (Apo. 22:10), lui Daniel i s-a
spus să ascundă cuvintele şi să sigileze cartea. Profeţia lui se referea la viitorul îndepărtat,
părând, prin urmare, obscură la data când a fost dată. Desigur, nu a fost pecetluită în sensul
de a-i păstra conţinutul secret, ci, mai degrabă, să-l păstreze pentru mai târziu. Daniel îşi
încheiase acum lucrarea de profet, iar profeţia ce i s-a încredinţat urma să fie pecetluită
până la vremea sfârşitului. Mulţi aveau să cerceteze cu de-amănuntul conţinutul cărţii,
încercând să-i stabilească sensul şi să afle planurile lui Dumnezeu şi aceştia vor fi răsplătiţi,
deoarece cunoştinţa va creşte.
Sintagma „vor alerga încoace şi încolo” o găsim folosită la Ieremia 5:1 şi Amos 8:12 cu
referire la mişcarea fizică, iar în Zaharia 4:10 despre ochii lui Iehova, care sunt prezenţi
peste tot, în orice colţ al pământului. Driver remarcă just că „mulţi vor alerga atunci încolo
şi-ncoace în carte, adică o vor explora şi o vor studia cu atenţie, aflând, astfel, planurile lui
Dumnezeu, cum, de pildă, El încearcă, dar în acelaşi timp, îi răsplăteşte pe credincioşii Săi
slujitori, şi cum, în decursul istoriei umane, îi conduce, în final, la stabilirea împărăţiei Sale
eterne”.
Cât de mult
Atunci eu, Daniel, am privit şi, iată, alţi doi stăteau, unul dincoace, pe malul râului, şi
unul a zis omului îmbrăcat în in care era deasupra apelor râului: „Cât de mult este până la
sfârşitul minunilor acestora?” Şi l-am auzit pe omul îmbrăcat în in, care era deasupra
apelor râului; şi el şi-a ridicat în dreapta şi stânga lui spre ceruri şi a jurat pe Cel care este
viu pentru totdeauna că aceasta va fi pentru un timp, timpuri şi o jumătate de timp; şi când
se va sfârşi zdrobirea puterii poporului sfânt, toate acestea se vor sfârşi (Daniel 12:5-7).
Cum privea Daniel cu ochii în sus, a mai văzut alţi doi îngeri, unul stând pe un mal al
râului, iar celălalt pe malul opus Termenul folosit pentru „râu” este unul de obicei folosit
pentru fluviul Nil, dar aici se întrebuinţează pentru râul Hidechel sau Tigru. Young afirmă:
„Probabil este intenţionat folosit aici pentru a-i aminti lui Daniel că exact aşa cum stătuse
Domnul odată deasupra Egiptului, naţiunea ce fusese ostilă poporului lui Dumnezeu, tot
aşa acum El stă deasupra împărăţiei lumii, reprezentată simbolic de fluviul Nil, de fapt,
Tigru, fiind gata sa-Şi izbăvească din nou pe poporul Său”.
Cum stăteau cei doi îngeri, gata să aducă la îndeplinire poruncile celui slăvit, unul
îmbrăcat în in, care era deasupra apelor râului, unul din ei a pus întrebarea ce-i preocupa,
probabil, gândurile lui Daniel în acel moment: Cât de mult este până la sfârşitul minunilor
acestora? Fuseseră prezise evenimente extraordinare. Urmau acestea să se întâmple când
va veni sfârşitul?
Modul în care i s-a răspuns lui Daniel a fost la singular şi răspunsul a fost deosebit de
bine articulat. Cel slăvit de deasupra apelor şi-a ridicat ambele mâini spre cer, jurând pe Cel
care este Veşnic. Se obişnuia să se ridice mâna spre cer (de obicei, cea dreaptă) în semn de
apel sau atestare a adevărului unei afirmaţii (de pildă, în Geneza 14:22; Deu. 32:40; Apo.
10:5-6), dar aici au fost ridicate ambele mâini, ca o garanţie mai completă a veracităţii a
ceea ce urma să se spună. Gestul a fost însoţit de un jurământ solemn – pe Cel care este viu
pentru totdeauna – un jurământ similar care a răsunat în urechile apostolului Ioan cu secole
mai târziu, pe insula Patmos (Apo. 10:6). Îndeobşte formula jurământului din Vechiul
Testament era: „Pe viaţa Domnului”, dar în acest caz formula se întemeia, probabil, pe cea
folosită în Deuteronom 32:40 (vezi şi Daniel 4:34).
Perioada ce se va ocupa de împlinirea evenimentelor ce tocmai fuseseră prezise a fost
definită drept un timp, timpuri şi o jumătate de timp. În acord cu interpretarea dată la Daniel
7:25, cei mai mulţi interpreţi de orientare istoricistă socotesc această perioadă de la misiu-
nea lui Apollonius din anul 168 î.Cr. şi până la rededicarea templului din anul 165 î.Cr. În
contrast cu aceştia, Newton şi Prideaux o atribuie perioadei de dezvoltare în care mahome-
danismul a început să se consolideze, iar Prideaux notează că Mahomed a început să-şi
promoveze impostura, retrăgându-se în peştera sa, în anul 606 d.Cr., în acelaşi an în care
Phocas a făcut donaţia sa episcopului de Roma, în cadrul căreia şi-a asumat titulatura de
„pastor universal”, în felul acesta Anticrist aşezându-şi ambele picioare peste creştinătate,
unul în răsărit, iar altul în apus. Propunerea este ingenioasă, dar nu este nicio îndoială că
perioada de trei ani şi jumătate este cea a marii tribulaţii menţionate – perioada necazurilor
Israelului (Apo. 11:3-11; 12:6, 14) şi de manifestare a puterii Fiarei (Apo. 13:5).
Perioada aceasta se va termina şi evenimentele sale se vor încheia, a spus cel glorios
când se va sfârşi zdrobirea puterii poporului sfânt. Când tăria Israelului va fi fost complet
zdrobită, iar el redus la punctul său cel mai de jos, complet umilit. perioada de persecuţie va
fi curmată. În timpul marii tribulaţii, poporul lui Dumnezeu va suferi orori de nedescris,
fiind redus la o poziţie de completă neputinţă. Tăria lui va fi aproape nulă, iar forţele nemi-
loase ale răului vor călca în picioare pe toţi cei ce vor îndrăzni să schiţeze vreo împotrivire.
Exact atunci va veni salvarea. „Ierusalimul va fi călcat în picioare de Neamuri până se vor
împlini vremurile Neamurilor” (Luca 21:24), dar când acea perioadă va ajunge la capăt,
Neamurile înşişi vor fi judecate de Izbăvitorul Israelului.
Scenariul de încheiere
Şi am auzit, dar n-am înţeles, şi am zis: „Domnul meu, care a fi sfârşitul acestor
lucruri?” Şi el a zis: „Mergi, Daniele, căci cuvintele acestea sunt ascunse şi pecetluite
până la timpul sfârşitului” (Daniel 12:8-9).
„Proorocii, care au proorocit despre harul care vă era păstrat vouă, au făcut din mântu-
irea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare. Ei cercetau să vadă ce vreme şi ce
împrejurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, când vestea mai dinainte pati-
mile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate” a scris Petru în Întâia epistolă a lui
Petru, capitolul 1, versetele 10 şi 11, iar acest lucru a fost admirabil exemplificat în cazul lui
Daniel. Deşi schiţarea evenimentelor era clară, profetul n-a putut înţelege pe deplin. Care
va fi scenariul de încheiere al acestor extraordinare evenimente, a întrebat el, prin care să se
poată deduce apropierea sfârşitului? Dacă lucrurile acestea aveau să i se întâmple poporu-
lui său, el dorea să fie în măsură nu doar să le explice cât mai detailat cu putinţă, ci şi să
arate calea pe care s-o urmeze ei, inspirând nădejde în consumarea lor definitivă la un
moment anumit pe care putea să-l anticipeze credinţa în cunoştinţă de cauză.
Dar întrebarea lui a rămas fără răspuns. Nu exista nicio aplicaţie imediată la el însuşi
sau la vremea sa şi, prin urmare, nu era nevoie ca el să înţeleagă. Cum s-a exprimat, foarte
pertinent, un alt comentator: „Scriptura nu este un corp de mistere esoterice, doar pentru a
satisface curiozitatea fără temei” şi astfel lui nu i s-a satisfăcut cererea. „Mergi, Daniele”,
i-a spus cel puternic. Până aici i s-a permis să chestioneze – de acum, cuvintele erau pecet-
luite până în vremea sfârşitului. Ele aveau să fie protejate împotriva distrugerii, pentru ca să
fie disponibile pentru a fi studiate şi înţelese, când se va apropia vremea sfârşitului. Dar
multe lucruri aveau să se întâmple înainte ca acea parte a profeţiei lui Daniel să fie resimţi-
tă, însă acum, Mesia, a venit şi a fost ucis, mândrele imperii mondiale şi-au exercitat stăpâ-
nirea despotică, pentru ca apoi să părăsească scena, iar personajele lumii viitoare încep
să-şi proiecteze umbra înaintea lor, şi evenimentele prezise cu atâtea secole în urmă deoda-
tă nu mai sunt aşa de îndepărtate, ci chiar iminente. Prin urmare, cartea Daniel este citită
acum într-o nouă lumină şi, probabil, cu o mai bună înţelegere a mesajului său, dar, într-o zi
nu prea îndepărtată, alţii vor răsfoi filele ei pentru a descoperi evenimentele propriilor lor
zile, ce au fost deja zugrăvite atât de viu de Spiritul lui Dumnezeu. Până într-acea zi, cuvin-
tele ei trebuie păstrate în siguranţă.
Caracteristicile timpului de pe urmă

Mulţi vor fi curăţiţi şi vor fi albiţi şi vor fi purificaţi, dar cei răi vor lucra cu răutate şi
nimeni dintre cei răi nu va înţelege, însă cei înţelepţi vor înţelege (Daniel 12:10).
Suferinţele de la sfârşitul vremii îşi vor lăsa amprenta asupra celor care vor trece prin
ele. Mulţi vor fi rafinaţi şi curăţiţi de zgura eului propriu prin experienţele acelei perioade,
şi nevoia de a rămâne statornici în timpul ispitirii va pricinui o sfinţire a vieţii personale a
multora. Pe de altă parte, alţii vor profita de oportunitatea de a da frâu liber naturii lor decă-
zute, demonstrând adevăratul lor caracter: „cei răi vor lucra cu răutate”. „Va fi un timp de
încercare şi punere la probă”, spune Driver, „în care mulţi vor ieşi purificaţi şi îmbărbătaţi,
pe când alţii nu vor face altceva decât să-şi dovedească răutatea”. Acesta este totdeauna
efectul suferinţei. Pe de o parte, cei sinceri cu adevărat şi drepţi îşi vor dovedi realitatea
printr-o şi mai intimă umblare cu Dumnezeu; iar pe de alta, cei carnali, nesinceri şi instabili
vor da la iveală irealitatea mărturisirii lor [de credinţă], apostaziindu-se de la adevăr; în
vreme ce nenăscuţii din nou şi necuraţii vor dezvălui stricăciunea din inimile lor, printr-o
purtare neînfrânată şi satisfacere fără control a dorinţelor lor.
„Niciunul din cei răi nu va înţelege”, i s-a spus profetului, „dar cei înţelepţi vor înţele-
ge”. Cei răi, care nu-L doresc pe Dumnezeu deloc, vor acţiona orbeşte, fără nicio apreciere
pentru efectele acţiunilor lor sau înţelegere pentru ce-i paşte pe cărarea pe care înaintează.
Învăţătorii înţelepţi şi evlavioşi ce-i instruiesc pe alţii, precum şi aceia care caută să afle
gândurile Domnului, se vor purta cu o pătrundere interioară duhovnicească în scopurile şi
în providenţa lui Dumnezeu, umblând pe cărarea luminată de înţelegere (vezi Matei 24:15).
Aşa a fost întotdeauna în istoria omenirii, noi putându-ne însuşi învăţămintele şi deducând
pentru noi înşine toate ramificaţiile acestui adevăr.
Cât va dura perioada

Şi, din timpul în care jertfa neîncetată va fi desfiinţată şi se va ridica urâciunea pustii-
rii, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cel care aşteaptă şi ajunge la o
mie trei sute treizeci şi cinci de zile (Daniel 12:11-12).
Perioada Marii Tribulaţii a fost mereu prezentată prin definiţia unor termeni diverşi –
ca durând trei ani şi jumătate sau 1.260 de zile, dar fiinţa angelică spune acum că de la
punctul iniţial al desfiinţării jertfei necurmate şi al stabilirii abominaţiei care aduce pustii-
rea (vezi Dan. 8:13; 9:27; 11:31) până la momentul final vor trece 1.290 de zile, făcându-se
şi o referire la o perioadă misterioasă de 1.335 de zile. Presupunând că a fost o împlinire
parţială în zilele lui Antiochus Epiphanes, s-a calculat că de la punctul iniţial al profanării
templului de către Antiochus până la restaurarea închinării de către Iuda Macabeul s-au
scurs 1.290 de zile; iar de la acea dată până la moartea lui Antiochus (totodată, şi sfârşitul
calamităţilor evreilor) au mai fost patruzeci şi cinci de zile, dând un total de 1.335 de zile.
Indiferent cât de exact ar fi calculul acesta – nefiind deloc sigur că realitatea e sprijinită
de fapte – nu găsim, totuşi, niciun motiv pentru a presupune că Duhul Sfânt nu Se ocupă de
perioada de la sfârşitul timpului. Marea Tribulaţie va dura 1.260 de zile. Se adaugă o altă
lună de treizeci de zile, iar apoi încă patruzeci şi cinci de zile. Venirea Domnului ca să-Şi
răscumpere pe ai Săi marchează sfârşitul Marii Tribulaţii. Tregelles sugerează din acel
punct se va scurge un interval de o lună, timp în care se va trezi conştiinţa Israelului la
pocăinţă şi credinţă în Mesia, iar după aceea vor urma încă patruzeci şi cinci de zile, în care
surghiuniţii Israelului vor fi strânşi din nou, înainte de a fi turnată binecuvântarea finală.
Explicaţia lui Gabelein este poate puţin mai plauzibilă. El spune: „După toate probabilităţi-
le, va fi nevoie de o lună întreagă ca să se facă judecată, în special în legătură cu răsturnarea
naţiunilor, care au venit împotriva Ierusalimului şi judecata naţiunilor, aşa cum este prezen-
tată în Matei 25:32”. Se pare că vor exista trei faze: mai întâi, venirea Domnului şi izbăvi-
rea rămăşiţei de aleşi de către forţele asediatoare din vest – ba, poate, chiar şi ale celor din
est; în al doilea rând, distrugerea regelui din nord, când acesta va reveni din Egipt, ca să se
războiască cu Izbăvitorul Israelului; iar, în al treilea rând, judecata naţiunilor aflate în viaţă,
care
trebuie să preceadă stabilirea deplină a împărăţiei de o mie de ani.
Ferice de cel care a aşteptat şi a ajuns la sfârşitul celor 1.335 de zile, a declarat îngerul
(cf. Mat. 24:13), căci atunci va începe domnia lui Mesia, în dreptate şi neprihănire.
Binecuvântarea şi pacea vor inunda pământul, ce nu demult fusese sfâşiat de război şi îne-
cat în sânge. Atunci credinţa îşi va primi răspunsul şi glorioasa realitate va înlocui toate
umbrele şi făgăduinţele. Daniel nu oferă nicio descriere a mileniului. Cum arată Kelly,
„domeniul lui de profeţie a fost «vremea Neamurilor». Asta denotă caracterul remarcabil al
profeţiei sale. Pur şi simplu, el este un profet al captivităţii şi sfârşitului ei”.
Viitorul personal al lui Daniel

Dar tu, mergi pe drumul tău până la sfârşit; şi tu te vei odihni şi te vei ridica în partea
ta de moştenire, la sfârşitul zilelor” (Daniel 12:13).
După ce a arătat perioadele care se vor derula înainte de binecuvântarea finală a
Israelului, îngerul s-a apropiat de Daniel, aducându-i un mesaj personal de consolare şi
speranţă. El urma să plece şi să-şi continue drumul, aşteptând sfârşitul. Viitorul lui nu era
suspendat în nesiguranţă. În timp ce va aştepta sfârşitul, i s-a spus foarte clar că va vedea
faţa morţii şi se va odihni în mormânt (cf. Iov 3:17; Isa. 57:2). De-acuma el era un om
bătrân şi nu mai era mult până când fidelul slujitor al lui Dumnezeu avea să-şi sfârşească
alergarea, intrând în odihnă. Captivitatea, truda, necazurile şi întristările aveau să se sfâr-
şească în curând, viitorul rezervându-i odihnă.
Dar nu mormântul era ţinta sa! Ca mulţi alţi sfinţi din Vechiul Testament, Daniel avea
să treacă din lumea aceasta, fără să primească făgăduinţa (Ev. 11:39), ci, în credinţă, va
aştepta răscumpărarea promisă de Dumnezeu. Când avea să sosească era fericirii trainice,
el se va scula să-şi primească „sorţul” sau moştenirea (cf. Psa. 16:5-6; 125:3; Jud. 1:3; Col.
1:12) – moştenirea cerului, ca distinctă de „sorţii” împărţiţi la început în Canaan (Ios.
13:19). Şi astfel ce încheie cartea, brusc. Ea schiţase, în mare, ridicarea şi căderea puterilor
Neamurilor şi, străbătând veacurile, a atins sfârşitul timpului, revelând clar că este Unul
care cunoaşte şi începutul, şi sfârşitul, iar planul Său se desfăşoară încet, dar sigur, spre
binecuvântarea finală a omului.
Din punct de vedere practic, cartea ne oferă, cum s-a exprimat Profesorul J. Barton
Payne, „o demonstaţie veşnică a separării de impuritate, de curaj în faţa compromisului, de
eficacitate în rugăciune şi de dedicare în faţa Aceluia a cărui împărăţie dăinuieşte din gene-
raţie în generaţie (Daniel 4:34)”.
Capitolul 5
APENDICELE
Numeri Îl înfãþiºeazã I Cristos,
pe Isus
al nostru „Înãlþat“
Adaosuri apocrife la cartea Daniel
Traducerea cărţii Daniel in limba greacă conţine câteva adaosuri ce nu se regăsesc în

textul original. „Caracterul acestor adaosuri”, relevă Smith, „trădează mâna unui scriitor
alexandrin şi e probabil ca traducătorul cărţii Daniel va fi elaborat anumite texte tradiţiona-
le care existau deja în uz curent, adăugându-le la lucrarea sa”. Principalele adaosuri sunt:
Cântarea celor trei copii sfinţi, Istoria Susannei şi Istoria distrugerii lui Bel şi a balaurului
(The Song of the Three Holy Children, The History of Susanna, The History of the
Destruction of Bel and the Dragon).
Cântarea celor trei copii sfinţi are 68 de versete şi este înserată între versetele 23 şi 24
din Daniel 3, după aruncarea lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego in cuptorul aprins. Cum se
plimbau ei in mijlocul focului, Azaria a înălţat o rugăciune către Dumnezeu pentru izbăvi-
rea lor. Şi le-a fost acordată ocrotirea de flăcările focului, în timp ce slujitorii regelui s-au
străduit să sporească focul cuptorului, iar restul pasajului conţine o cântare de laudă închi-
nată în cinstea lui Dumnezeu de către cei trei oameni. Ultima parte a cântării este folosită
de Biserică sub forma unui imn (Benedicite), ca alternativă la Te Deum.
Istoria Susannei ocupă un spaţiu de 64 de versete, în general, fiind plasată fie la începu-
tul, fie la sfârşitul cărţii canonice. Susanna a fost frumoasa nevastă a lui Ioachim, un evreu
bogat, care a trăit la Babilon şi în a cărui casă se adunau concetăţenii lui. Aceşti bătrâni, care
fuseseră numiţi în funcţia de judecători, s-au aprins de pofte pentru frumoasa Susanna, pân-
dind ziua când urma să se îmbăieze ea în grădină. Dar ea le-a refuzat avansurile, iar ei s-au
răzbunat, dând alarma şi acuzând-o de a fi comis adulter cu un tânăr care fugise. În pofida
dezminţirilor ei, ea fu condamnată la moarte, însă a fost salvată de Daniel, care a ţinut să-i
examineze pe cei doi judecători separat. Şi astfel curând a fost dat în vileag complotul lor,
întrucât unul a spus că actul a avut loc sub un pom de fistic, în timp ce judecătorul celălalt a
declarat că adulterul fusese săvârşit sub un palmier. Cei doi s-au trădat astfel că depun măr-
turie mincinoasă, fiind condamnaţi la moarte, iar Susanna a fost eliberată.
Istoria distrugerii lui Bel şi a balaurului, care are o lungime de patruzeci şi două de
versete, este plasată a sfârşitul cărţii şi conţine trei povestiri scurte compuse de profet.
Prima relatează cum Cirus îl rugase pe Daniel să se închine idolului babilonean numit Bel,
declarând că idolul trebuie, evident, să fie un zeu viu, devreme ce consumase trei măsuri
de floarea făinii, patruzeci de oi şi butoiaşe de vin zilnic. Dar, prin presărarea de cenuşă pe
podeaua templului, Daniel a arătat că urmele erau ale preoţilor şi ale familiilor lor, ei fiind
aceia care consumaseră proviziile respective, iar nu zeul. În consecinţă, înşelătorii au fost
omorâţi, iar idolul şi templul lui distruşi.
179
179
Cu o altă ocazie, Cirus a susţinut că un balaur de bronz de la Babilon, care era şi un
obiect de închinare, era, fără îndoială, viu, întrucât consumase mâncarea şi băutura ce i-au
fost aduse. Dar Daniel a înfundat gura balaurului cu un bulgăre de smoală, grăsime şi păr,
încât idolul a crăpat, demonstrând, astfel, că este fals (de ce a crăpat nu se spune).
Indignarea babilonienilor a fost stârnită în urma distrugerii de către Daniel atât a lui Bel,
cât şi a balaurului, ceea ce l-a determinat pe Cirus să-l azvârle pe profet în groapa cu lei. Au
fost şapte lei, cărora nu li s-a administrat porţia lor de mâncare, compusă din două cadavre de
om şi două de oi. În pofida acestui fapt, Daniel a fost păstrat nevătămat în groapa cu lei timp
de şase zile, aducându-i-se hrană sub îndrumarea lui Dumnezeu, de către profetul Habacuc.
În a şaptea zi, regele, aflând că Daniel e nevătămat, l-a eliberat, aruncându-i pe duşmanii săi
în groapă, unde au fost numaidecât sfâşiaţi de lei. Această poveste a fost, evident, împrumu-
tată din relatarea autentică pe care o găsim în cartea Daniel, la 6:16-24.
Caracterul acestor adaosuri este atât de neverosimil faţă de scrierile canonice, încât
niciodată nu s-a pus problema ca ele să fie incluse în canonul Scripturii.
180
APENDICELE II
Cronologia lui Daniel 1:1

De Profesor F.F. Bruce, M.A., D.D.

„În anul al treilea al domniei lui Iehoiachim, regele lui Iuda, a venit regele Nebucadneţar,
la Ierusalim, împresurându-l. Şi Domnul i l-a dat pe Iehoiachim, regele lui Iuda, în mâna
sa…”
Această afirmaţie cronologică a fost considerată o mare dificultate din partea celor care
plasează apariţia cărţii în secolul şase î.Cr., ca şi pentru alţii care o plasează în secolul al
doilea. O autoritate de orientare foarte conservatoare cum e Prof. Aalders din Amsterdam,
scriind în The Evangelical Quarterly, ediţia din iulie 1930 (p. 244), afirmă că există
„dificultăţi de neînvins” în ce priveşte datarea expediţiei lui Nebucadneţar în al treilea an al
lui Iehoiachim. Printre susţinătorii datei din secolul al doilea, Prof. S.R. Driver s-a expri-
mat, cu probitatea-i caracteristică, în ce priveşte o asemenea invazie în anul al treilea al lui
Iehoiachim: „E îndoielnic dacă faptul acesta este corect din punct de vedere istoric”
(Cambridge Bible, ad loc.).
Prof. Aalders identifică expediţia din Daniel 1:1 cu cea menţionată la 2 Regi 24:1; 2
Cron. 36:6; Ier. 35:11, dar îi este cu neputinţă să presupună că expediţia din aceste texte
ulterioare a avut loc la o dată atât de târzie ca anul al treilea al lui Iehoiachim. El încearcă să
rezolve problema astfel prezentată, argumentând că s-ar fi strecurat „o mică greşală in
manuscrisele ebraice”, sugerând că ar trebui să citim „în anul al şaselea” în loc de „al trei-
lea”. Însă se consideră o hazardare disperată invocarea unei coruperi textuale, pentru care
nu există dovezi documentare; şi chiar dacă am accepta amendamentul acesta, fie doar şi
temporar, am fi nevoiţi să ne modificăm opinia, de îndată ce am ajuns la capitolul 2, unde
găsim datarea: „în al doilea an al domniei lui Nebucadneţar”. Căci anul al doilea al lui
Nebucadneţar a fost anul al cincilea al lui Iehoiachim, cum reiese foarte clar din Ieremia
25:1; Daniel nu putea să fie în Babilon în al cincilea an al lui Iehoiachim, devreme ce nu a
fost dus în captivitate decât în anul al şaselea al lui Iehoiachim.1
Putem lăsa deoparte, pentru moment, chestiunea identificării invaziei Iudei din Daniel
1:1 cu invazia menţionată în 2 Regi 24:1; 2 Cron. 36:6; Ier. 35:11. Această a doua invazie
este, de obicei, plasată într-o perioadă ulterioară a domniei lui Iehoiachim. Dar întrebarea
se pune: avem dovezi ale unei activităţi babiloniene cu câţiva ani mai înainte, care s-ar
putea relaţiona cu afirmaţia lui Daniel? Până aici am găsit un astfel de document, într-un
fragment scris de Berosus, pe care Josephus îl citează atât în opera sa Jewish Antiquities,
x.11.1, cât şi în lucrarea sa intitulată Împotriva lui Apion, i.19. Acest citat, extras de
Josephus din cartea lui Berosus: Istoria Caldeii, cuprinde următoarele informaţii:
1Cum vom vedea mai jos, conform modalităţii palestiniene de calculare a anilor folosită de Ieremia, al
cincilea an al lui Iehoiachim şi al doilea an al lui Nebucadneţar ar fi anul 604 î.Cr.; potrivit sistemului babilonean
de calculare a anilor folosit de Daniel, anul al cincilea al lui Iehoiachim şi anul al doilea al lui Nebucadneţar ai fi
anul 603 î.Cr. Cei trei ani din Daniel 1:5, calculaţi inclusiv, ne duc din anul 605 până în anul 603 î.Cr. Apropo,
menţionarea lor confirmată de „anul al treilea” din Daniel 1:1, nu e o greşală de copiere.
181
„Când tatăl său Nabopolassar a aflat că satrapul numit peste Egipt şi peste districtele Coele-Siria şi Fenicia
s-a răsculat împotriva sa, el însuşi nemaifiind in stare să îndure asprimile [vieţii], a plasat o parte a forţelor sale
în grija fiului său Nebucadneţar, ce era în floarea vârstei şi în plină putere, trimiţându-l să se ocupe de acest satrap
trădător. Apoi Nebucadneţar a luptat cu rebelul satrap, înfrângându-l în cadrul unei bătălii încrâncenate, aducând
ţara sub stăpânirea sa. S-a întâmplat că tatăl său s-a îmbolnăvit cam în acest timp la Babilon, plecând din viaţa
aceasta, după o domnie de douăzeci şi unu de ani. Fiind informat despre moartea tatălui său, la scurt timp după
asta, Nebucadneţar şi-a încheiat socotelile cu Egiptul şi cu celelalte ţări, poruncind, în acelaşi timp, unora dintre
prietenii săi să-i ducă la Babilon pe prinşii de război luaţi dintre evrei, fenicieni, sirieni şi dintre popoarele
Egiptului, odată cu grosul efectivelor sale militare şi cu restul prăzii de război, în timp ce el însuşi, cu o mică
escortă, a pornit spre Babilon, traversând deşertul. Acolo a găsit că guvernarea era exercitată de caldei, tronul
fiindu-i păstrat de cei mai vrednici dintre ei; şi, devenind stăpân peste întreg domeniul tatălui său, a dat dispozi-
ţii să-i repartizeze pe prizonieri, la sosirea sa, în districtele cele mai adecvate din Babilonia”.
Paragraful de mai sus se referă, desigur, la bătălia de la Carchemiş, în care Nebucadneţar

a câştigat o victorie decisivă asupra lui Faraon-Neco, în anul 605 î.Cr. Berosus îl defineşte
pe Neco drept satrap al imperiului babilonean. Dar, desigur, el era un domnitor de sine stă-
tător, cu menţiunea că a douăzeci şi şasea dinastie egipteană, căreia îi aparţinea, îşi avea
obârşia în familia de satrapi ce guverna Egiptul, sub autoritatea regilor asirieni, în urma
cuceririi Egiptului de către Esarhaddon şi Aşubanipal. Când ulterior imperiul asirian a slă-
bit, dinastia şi-a afirmat independenţa, numai că asirienii continuau să-i considere, teoretic,
satrapii lor, cum la fel au procedat şi babilonienii, când şi-au asumat stăpânirea asupra păr-
ţii de sud-vest a imperiului asirian.
După distrugerea cetăţii Ninive, de către mezi şi babilonieni în anul 612 î.Cr., ultimul
rege asirian, Aşur-uballit al II-a, şi-a stabilit curtea la Harran, care însă a căzut şi el în anul
610 î.Cr. În anul următor Aşur-uballit a încercat, fără succes, să recucerească Harranul, în
fruntea unei forţe militare egiptene. Aceste efective militare au fost puse la dispoziţie de
Neco, care a văzut în fărâmiţarea imperiului asirian prilejul de restabilire a dominaţiei egip-
tene asupra Asiei de sud-vest la ceea ce fusese aceasta cu şapte-opt secole înainte, crezând
că modul cel mai bun de a-şi realiza ambiţia era să sprijine casa regală a Asiriei, aflată în
declin. Animat de acest scop, ani de-a rândul Neco a venit în ajutorul regelui asirian şi, cu
ocazia uneia din aceste expediţii, l-a întâlnit şi l-a ucis pe regele Iosia la Meghido (2 Regi
23:29, unde sintagma „împotriva regelui Asiriei” trebuie citită „în ajutorul regelui Asiriei”
[şi versiunea Cornilescu, şi Biblia de la Bucureşti, ediţia 2001 redau, eronat, textul: „s-a
suit împotriva împăratului Asiriei”, n.tr.]). Neco şi-a trădat intenţiile sale imperiale la reve-
nirea din acea expediţie, determinându-l pe nou-însărcinatul rege Iehoahaz al Iudei, pe care
l-a înlocuit, cu favoritul şi vasalul său, Iehoiachim. Dar Neco a întreprins ultima sa expedi-
ţie la Eufrat în anul 605 î.Cr., când Nebucadneţar l-a înfrânt şi expulzat din Asia „şi regele
Egiptului nu a mai venit din ţara sa, căci regele luase, de la pârâul Egiptului şi până la râul
Eufrat, tot ce aparţinuse regelui Egiptului” (2 Regi 24:7).
Lasă oare Berosus să se înţeleagă că, după bătălia de la Carchemiş, Nebucadneţar l-a
urmărit pe Neco până la hotarul Egiptului? După părerea mea, afirmaţia este adevărată.
Într-adevăr, implicaţia pare să fie aceea că, dacă n-ar fi intervenit vestea morţii lui
Nabopolassar, însoţită de necesitatea revenirii lui Nebucadneţar la Babilon, Nebucadneţar
i-ar fi urmărit pe egiptenii ce se retrăgeau, până în ţara lor.1
1„Nebucadneţar era deja la poarta Egiptului, când, vestea morţii lui Nabopolassar l-a făcut să revină la
Babilon” (N.H. Baynes, Israel Among the Nations, p. 98).
182
Având in vedere că Iehoiachim era vasalul lui Neco, iar Iuda era, practic, adaos al
imperiului egiptean, ar fi surprinzător dacă Iuda nu s-ar fi numărat printre „celelalte ţări”
ale căror treburi Nebucadneţar nu le-ar fi „rezolvat”, înainte de a reveni la Babilon. În cazul
acesta, Daniel şi tovarăşii lui ar fi printre „captivii luaţi dintre evrei” pe care Nebucadneţar
le-a poruncit prietenilor săi să-i transporte la Babilon pe drumul obişnuit, în timp ce el
însuşi s-a grăbit să ajungă acasă, luând-o pe o scurtătură. Într-adevăr, Josephus spune că
după Carchemiş Nebucadneţar „a ocupat toată Siria, cu excepţia Iudei, până la Pelusium”
(Ant, x.6.1); dar nici Berosus, nici naraţiunile biblice nu i-au spun că s-a făcut excepţie în
cazul lui Iuda; aceasta face parte din reconstituirea oarecum deficitară a evenimentelor din
anii aceştia, pe care o face Josephus. Or, cât de deficitară a fost reconstituirea lui se poate
observa din faptul că plasează captivitatea lui Daniel şi a prietenilor săi după căderea
Ierusalimului din anul 587 î.Cr., numindu-i rude ale regelui Zedechia (cum, desigur, erau,
însă ideea subliniată la Daniel 1:1 este că aceştia erau rude ale fratelui său mai mare
Iehoiachim, care ocupa în acest timp tronul ţării).
Toate bune până aici, dar mai rămâne o problemă legată de cronologie. Se spune expli-
cit în Ieremia 45:1 că bătălia de la Carchemiş a avut loc în al patrulea an al lui Iehoiachim,
pe când evenimentele din Daniel 1:1 sunt clar datate în al treilea an. În trecut, s-a încercat
să se explice această aparentă discrepanţă, sugerându-se că termenul ebraic ba, tradus prin
„a venit” în Daniel 1:1, ar trebui redat prin „s-a dus” sau „a pornit” în acest loc, aşa încât
Nebucadneţar să poată fi privit ca părăsind Babilonul în anul al treilea şi sosind la Ierusalim
în anul următor. Explicaţia aceasta e defectuoasă din mai multe motive de ordin lingvistic
şi istoric. Adevărata explicaţie este mult mai simplă. Ieremia a socotit anii de domnie în
maniera palestiniană, iar Daniel în maniera babiloneană. În maniera palestiniană, primul
an de domnie începea la data urcării pe tron a monarhului şi ţinea până în următoare zi de
anul nou, când începea al doilea an. În maniera babiloneană, primul an de domnie a unui
rege nu începea decât în prima zi de anul nou a domniei sale; perioada dintre urcarea sa pe
tron şi prima zi de anul nou se numea „începutul domniei sale”.1 Potrivit metodei palesti-
niene, bătălia de la Carchemiş a avut loc în al patrulea an al lui Iehoiachim şi primul an al
lui Nebucadneţar (cf. Ier. 25:1). Dar anul acela după socoteala babilonienilor (adoptată şi
de Daniel) va fi fost numit al treilea an al lui Iehoiachim şi „începutul domniei” lui
Nebucadneţar; ar mai putea fi numit (cât priveşte prima sa parte) al douăzeci şi unulea an al
lui Nabopolassar, care a decedat înainte de a se fi sfârşit acel an. Acesta este un răspuns
complet şi plauzibil, care rezolvă problema. A fost expus de regretatul R.D. Wilson în
cadrul primei serii a cărţii sale Studii în cartea Daniel (1917 Studies in the Book of Daniel),
apoi de către Dr. Albertus Pieters într-un eseu intitulat „Al treilea an al lui Iehoiachim”, cu
care a participat la simpozionul De la piramide la Pavel (1935, From the Pyramids to
Paul), şi de ultimele două comentarii conservatoare asupra cărţii Daniel, apărute în limba
engleză, The Book of Daniel, de Dr. C.C. Lattey, în anul 1948 şi Prophecy of Daniel, de Dr.
E.J. Young, în anul 1949.
Dar extrasul din lucrarea lui Berosus a fost înţeles diferit. S-a crezut că Nebucadneţar,
1Expresia „începutul domniei” – lui Iehoiachim sau a lui Zedechia – folosit în Ieremia 26:1 şi 27:28, nu
conţine acest sens tehnic babilonean, ci, pur şi simplu, denotă prima parte a domniei unui rege, cum rezultă
din Ieremia 28:1, unde anul la care se face referirea este al patrulea al lui Zedechia.
183
aflând despre moartea tatălui său, a doua zi după Carchemiş, nu s-a dus pe drumul lui Neco,
ci a revenit la Babilon cu toată graba, iar „captivii ce fuseseră luaţi dintre evrei, fenicieni,
sirieni şi popoarele Egiptului” au fost făcuţi prizonieri, în timpul bătăliei, din cadrul popoa-
relor supuse lui Neco ce luptau în armata sa. Această interpretare a relatării lui Berosus e
dificil de corelat cu formularea sa. Din nefericire, nu mai e la modă să se studieze scrierile
polemice ale lui Sir Robert Anderson, dar, cel puţin unii din cititorii noştri îşi vor aminti
cum a tratat el rezumatul evenimentelor pe care-l face Dean Farrar (în Biblia expozitoru-
lui), conform căreia Nebucadneţar nu a „înaintat împotriva Cetăţii Sfinte nici chiar după
bătălia de la Carchemiş, ci a străbătut în grabă deşertul, mergând spre casă, să-şi asigure
coroana , când a aflat despre moartea tatălui său”. „Ideea de a străbate deşertul în grabă de
la Carchemiş la Babilon”, a scris Sir Robert, „este demnă de a fi fost scrisă de o compunere
a unui elev de la internat!” (Daniel in the Critics’ Den, p. 16). Da, e adevărla că Berosus a
spus că Nebucadneţar a revenit acasă străbătând deşertul, dar asta s-a datorat faptului că îşi
încheiase socotelile în ţările asiatice învecinate cu Egiptul. Grosul adepţilor lor săi însă se
vor fi dus acasă urmând traseul obişnuit, urmând ruta ocolitoare a aşa-numitei Semiluni
Fertile, în timp cel el însuşi va fi căutat să ajungă acasă urmând ruta cea mai scurtă. Pe de
altă parte, de la Carchemiş la Babilon nu se ajunge prin deşert, ci urmând cursul
Eufratului.
În ultimii ani, au ieşit la iveală noi dovezi care par să dea câştig de cauză modului nostru
de interpretare a lui Berosus. Într-un document aramaic găsit în cursul săpăturilor efectuate la
Saqqara în Egipt, în anul 1944, care s-a dovedit a fi un fragment dintr-o scrisoare de la un rege
al unui oarecare district din sud-vestul Palestinei, adresată, după câte se pare, unui rege din
Egipt, probabil lui Neco, în care îl roagă pe acesta să-l ajute în situaţia în care era confruntat
de regele Babilonului. Documentul conţine nouă rânduri în limba aramaică, din care numai
începutul rândurilor s-a păstrat. Alăturăm o transliteraţie, în care vocalele sunt doar cu valoa-
re aproximativă, întrucât, desigur, ele nu sunt reprezentate în scrierea aramaică.
(1) 'el mare malkan par'oh 'abdak 'adpe melek
(2) şemayya we-'arqa u-ba'aI-şamin 'elah
(3) par'oh ke-yome şamin 'amin zi
(4) zi melek babel 'atho mat'o 'apeq we-ş
(5). . . 'achazu. . we. . .k
(6) ki mare malkan par'oh yada' ki 'abd
(7) le-mişlach chel le-hatstsaIti 'al yişbeqin
(8) we-tabteh 'abdak natser wng'w zkm
(9) pechah be-mata wspr şnywy sp
Acest fragment a fost studiat de H.L. Ginsberg în Bulletin of the American Schools of
Oriental Research (oct. 1948, pag. 24-27), de A. Duppet-Sommers din Semitica (1948, pg.
43-68), de J.Bright în The Biblical Archaeologist (1949, pag. 43-68) şi de A. Bea în Biblica
(1949, pag. 514-516). Unele citate sunt, pe alocuri, îndoielnice. Totuşi, redăm mai jos o
traducere posibilă, bazată, în parte, pe versiunea lui Bea:
(1) Către domnul împărăţiilor, Faraon, robul tău regele Adon

(2) al cerului şi al pământului şi al zeului Baal-şamin
184
(3) Faraon, statornic ca zilele cerului. Ce...
(4) al regelui au venit şi au ajuns la Afec şi...
(5). . .a luat. . . şi...
(6) Căci domnul împărăţiilor, Faraonul, ştie că robul tău...
(7) să trimită o armată să mă izbăvească. Să nu mă părăsească...
(8) iar bunătatea sa robul tău şi-o aminteşte şi regiunea aceasta (?)...
(9) un guvernator în ţară şi...
Când ajungem să luăm în considerare părţile pierdute ale scrisorii, caracterul ipotetic
sporeşte mult. Dar trebuie întreprinsă o tentativă de soluţionare a scrisorii, în acest sens,
ajungându-se la un consens în ce priveşte conţinutul probabil al scrisorii (fragmentele ipo-
tetice fiind puse între paranteze):
Domnului împărăţiilor, Faraon, robul tău, regele Adon (al Aşchelonului. Fie ca X, creatorul) cerului şi al
pământului şi zeul Baal-şamin (să facă tronul domnului împărăţiilor), Faraon, statornic ca zilele cerului. Ce
(am scris domnului meu este să-i aduc la cunoştinţă că ostaşii) regelui au venit şi au ajuns la Afec şi (au înce-
put… au luat… şi…). Căci domnul împărăţiilor ştie că robul tău (nu poate să reziste împotriva regelui . De
aceea, dacă binevoieşte) să trimită o armată să mă scape. Să nu mă părăsească (căci robul tău este loial dom-
nului meu) şi robul tău îşi aminteşte bunătatea lui şi această regiune (?) aparţine domnului meu. Dar regele
intenţionează să numească) un guvernator în ţară…
Această scrisoare se ocupă de o situaţie în care regele ameninţa o posesiune asiatică a

regelui Egiptului. Timpul în care o asemenea situaţie s-ar fi putut ivi nu pe greu de stabilit,
cu mici aproximaţii, acestea coincizând cu ultimii ani ai împărăţiei lui Iuda. Din păcate,
numele împărăţiei lui Adon s-a pierdut, dar o propunere rezonabilă este că a fost unul din
oraşele-state din Filistia – probabil Aşchelon, după cum W.F. Albright, H.L. Ginsberg şi
John Bright au sugerat, precum şi Prof. Bea. Singurul rege care poate fi luat în considerare,
în acest context, fiind Nebucadneţar, fie ca domnitor de sine stătător, fie acţionând în nume-
le tatălui său (ca în cazul bătăliei de la Carchemiş).1 Faraonul la care ne trimite imediat
gândul este, probabil, Neco. Când Neco a fugit din Egipt după înfrângerea suferită la
Carchemiş, vasalii săi (ca Iehoiachim) au fost lăsaţi la cheremul lui Nebucadneţar. Acest
vasal anumit, regele Adon, îi scrie disperat, cerându-i ajutorul, insistând că-i rămăsese loial
şi avertizându-l pe Neco că, în eventualitatea că nu va primi ajutor pentru împărăţia sa, o
parte din imperiul lui Neco va trece sub stăpânirea babiloneană. Cum se exprimă un comen-
tator asupra scrisorii, dacă Adon ar fi avut un profet evreu la curtea sa (cum aveau regii
Iudei), ar fi fost, cel puţin, prevenit de zădărnicia de a se fi aşteptat să-i vină vreun ajutor din
partea Egiptului.
Desigur, scrisoarea este atât de fragmentară, încât nu ne putem pronunţa cu certitudine
asupra locaţiei sale reale. Menţionarea lui Afec constituie un indiciu al aşezării probabile a
împărăţiei lui Adon şi acea împărăţie s-ar prea putea să fi fost Aşchelonul, dacă Afecul de
care este vorba este localitatea cu acest nume situată la 16 km nord de Lydda. Însă ştim
despre alte localităţi din Siria şi Palestina numite Afec şi dintre acestea una, cel puţin, deţi-
ne meritul de a fi considerată drept Afecul menţionat în scrisoare. Este Afecul fenician (cu
1Daniel 1:1 nu este singurul loc din Biblie în care Nebucadneţar este numit „rege al ...”, prin anticipare,
pe când nu era încă decât prinţul coroanei. Ieremia 46:2 este un alt exemplu.
185
denumirea de Afqa în timpurile moderne), la est de Byblos. În numărul pe ianuarie-aprilie
1950 al revistei Palestine Exploration Fund Quarterly, D.W. Thomas, profesor regius de
ebraică la Cambridge, propune o soluţie alternativă, anume că ar trebui să privim fragmen-
tul prin prisma fundalului strădaniilor lui Faraon-Hofra de a pune mâna pe putere. Hofra
(588-569 î.Cr.) a cucerit Tirul şi Sidonul şi a sprijinit revolta lui Zedechia. După ce s-a ocu-
pat de Zedechia, Nebucadneţar îşi va fi mutat cartierul general de la Ribla la o localitate din
apropierea Afecului fenician, pregătindu-se de asedierea Tirului. În acest caz, Adon s-ar
putea să fi fost guvernatorul unei principalităţi feniciene, care ceruse ajutor lui Hofra, având
în vedere proximitatea de locul în care se afla Nebucadneţar.2
Dar, în general, i se pare scriitorului acestuia, în măsura indiciilor pe care le oferă con-
diţia fragmentară a papirusului, că propunerea lui Albright, Ginsberg, Bright şi Bea este
cea mai bună. Desigur, ei plasează apariţia scrisorii la doi-trei ani după Carchemiş, conclu-
zionând că Nebucadneţar s-a dus acasă la Babilon ca să-şi consolideze pretenţia la tronul
împărăţiei sale, înainte de a se ocupa de treburile statelor de la graniţa de sud-vest; dar s-ar
părea mult mai în acord cu relatarea lui Berosus să datăm evenimentul în anul 605 î.Cr. În
cazul acesta, ne asigură o interesantă legătură cu afirmaţia cu care începe cartea Daniel. De
asemenea (indiferent de data exactă a apariţiei ei), ilustrează gradul larg de răspândire al
aramaicii, ca limbă de corespodenţă diplomatică la vremea aceea (cum a fost anterior sub
imperiul asirian şi ulterior sub imperiul persan). „Din nou”, după cum se exprimă Bright,
„faptul că îi găsim pe curteni adresându-se lui Nebucadneţar în aramaică, cum rezultă din
naraţiunea lui Daniel din 2:4, nu mai pare deloc surprinzător”.
Un ultim cuvânt: S-au întâmpinat dificultăţi în compararea relatărilor despre domnia
lui Iehoiachim cu relaţiile sale cu Nebucadneţar din diversele cărţi ale Vechiului Testament
unde este menţionat el. După prima sa supunere în faţa lui Nebucadneţar, îndată după
Carchemiş, în conformitate cu teza noastră actuală, putem rezuma cariera sa în cuvintele
profesorului Norman Baynes din Israel amongst the Nations, pp. qq f.):
„Lui Iehoiachim i s-a permis să domnească în Ierusalim ca vasal al imperiului babilonean. Istoria dom-
niei lui Iehoiachim este foarte obscură, dar s-ar părea că, atunci când a fost dezlegat de vasalitatea sa faţă de
Egipt (2 Regi 23:35) prin înfrângerea lui Neco, regele Iudei a profitat de ocazie pentru a-şi ataca vecinii…
(Eze. 19:6-7)… În cele din urmă, popoarele învecinate şi-au unit forţele împotriva lui Iehoiachim, l-au luat
captiv şi l-au dus legat înaintea lui Nebucadneţar, care era, probabil, în vestul Asiei în [anul] 602 înăbuşind o
răscoală a sirienilor. Nebucadneţar va fi privit, probabil, atacurile lui Iehoiachim împotriva vecinilor săi ca o
pedeapsă a partizanilor Egiptului: Iehoiachim a fost reinstalat la Ierusalim şi timp de trei ani (602-600?) el a
plătit tribut , după care s-a răsculat împotriva celui care îi era domn.
La început, Nebucadneţar nu a intervenit personal, ci i-a incitat pe alţii să atace împărăţia Iuda,
Iehoiachim fiind asediat de bande de caldei, sirieni, moabiţi şi amoniţi. În cele din urmă (597 î.Cr.), însuşi
Nebucadneţar a înaintat împotriva vestului; Iehoiachim a murit, iar fiul său, un tinerel de optsprezece ani, l-a
succedat pe tatăl său. Ierusalimul a fost împresurat şi, pentru a salva Cetatea Sfântă de jaf şi masacru,
Iehoiachin s-a predat, împreună cu familia, regelui ”.
2A. Malamat, de la Universitatea ebraică din Ierusalim, preferă să dateze scrisoarea în anul 598 î.Cr.,
punând-o în legătură cu campania babiloneană ce a condus la exilul lui Iehoiachin (Journal of Near Eastern
Studies, oct. 1950, p. 222 f.).
186
APENDICELE III
Date relevante
Subiectul cronologiei biblice este unul care a dat naştere la destule controverse şi orice
date citate pentru unii vor fi suspecte pentru alţii. Cele ce urmează se întemeiază, în mare,
pe cele citate de Sir Robert Anderson în The Coming Prince şi din alte scrieri ale domniei
sale, puţin amendate în lumina calculelor lui Rawlinson. Celor care doresc să studieze, în
continuare, fascinantul subiect al cronologiei biblice le recomand capodopera lui Dr.
Martin Anstey The Romance of Rible Chronology sau volumul de proporţii mai reduse al
lui P. Mauro The Wonders of Bible Chronology, deşi puţini sunt aceia care se vor învoi cu
calculele lui.
î.Cr.
609 Faraon-Neco, regele Egiptului, l-a înfrânt pe Iosia, regele Iudei, la Meghido (2 Cron.
35: 20-24) şi ulterior l-a pus pe Iehoiachim pe tron în locul lui Iehoahaz, celălalt fiu al
lui Iosia (2 Cro. 36: 4). În acelaşi an, Neco l-a înfrânt pe Nabopolassar, regele
Babilonului.
606 În acest al 20-lea an al lui Nabopolassar, regele Babilonului, şi al treilea an al lui
Iehoiachim, regele lui Iuda, Ierusalim a fost cucerit de Nebucadneţar (2 Cron. 36: 6,
7; Dan. 1: 1, 2) şi cei şaptezeci de ani de robie a evreilor au început (Ier. 25:11).
(Anderson încearcă să dovedească că perioada de 490 de ani a început aici.)
605 Nebucadneţar l-a înfrânt pe Faraon-Neco la Carchemiş. De asemenea, s-a suit pe tro-
nul Babilonului în acelaşi an, care a fost al 4-lea an al lui Iehoiachim (Ier. 25: 1).
598 Iehoiachin la succedat pe tatăl său ca rege al lui Iuda. Ierusalim a fost cucerit a doua
oară de Nebucadneţar, Iehoiachin a fost dus în captivitate, iar Zedechia a devenit rege
(2 Regi 24: 8-17).
593 Astyages devive rege al Mediei.
589 Ierusalim este asediat a treia oară de către Nebucadneţar (2 Regi 25:1-2).
588 Al zecelea an al lui Zedechia şi al optsprezecelea al lui Nebucadneţar (Ier. 32: 1).
587 Ierusalim este cucerit şi distrus (2 Regi 25: 4-21).
561 Nebucadneţar este urmat la tron de Evil-Merodach (2 Regi 25 :27).
559 Cirus devine rege al Persiei şi NerigIissar rege al Babilonului.
555 Nabonidus l-a succedat pe Neriglissar ca rege al Babilonului.
549 Cirus a cucerit Media.
541 Belşaţar a devenit regent în timpul vieţii tatălui său, Nabonidus.
538 Cirus a cucerit Babilonul , iar Darius Medul a devenit monarh (Dan. 5:31).
536 Cirus l-a succedat pe Darius. Acest an a marcat sfârşitul celor şaptezeci de ani de robie
a evreilor, care au început în anul 606 î.Cr. (vezi mai sus), iar Cirus a emis un decret
care le dădea dreptul evreilor să revină la Ierusalim şi să-şi reconstruiască templul
(Ezra 1:1-4).
187
529 Cambyses l-a succedat la tron pe Cirus.
521 Darius I, Hystaspes, a devenit rege al Persiei.
485 Xerxes I (Ahaşveros al cărţii Estera) a devenit rege al Persiei.
465 Artaxerxes I l-a succedat pe Xerxes.
445 Al douăzecilea an al lui Artaxerxes. Încep cele şaptezeci de săptămâni ale lui Daniel
(Dan. 9: 24-27). A fost emis un decret pentru restaurarea Ierusalimului (Ne. 2: 1-9).
336 Alexandru cel Mare a devenit rege al Macedoniei.
323 Moartea lui Alexandru.
312 Începe era seleucizilor. Seleucus Întâiul devine rege al Siriei.
283 Ptolomeu al II-lea, Filadelfus, devine rege al Egiptului.
280 Antiochus I devine rege al Siriei.
261 Antiochus II devine rege al Siriei.
247 Ptolomeu III Euergetes devine rege al Egiptului.
246 Seleucus II devine rege of Siriei.
226 Seleucus III devine rege al Siriei.
223 Antiochus III cel Mare devine rege al Siriei.
222 Ptolomeu al IV Filopator devine rege al Egiptului.
205 Ptolomeu al V-lea Epiphanes devine rege al Egiptului.
187 Seleucus IV devine rege al Siriei.
181 Ptolomeu al VI-lea Filometor devine rege al Egiptului.
176 Antiochus al IV-lea Epiphanes devine rege al Siriei.
170 Ierusalimul este cucerit de Antiochus Epiphanes.
168 Revolta evreilor a fost zdrobită, iar templul a fost profanat de Antiochus Epiphanes.
165 Ierusalim a fost eliberat de Iuda Macabeus, templul curăţat şi s-a instituit Sărbătoarea
Dedicării.
164 Antiochus al V-lea devine rege al Siriei.
162 Demetrius Întâiul devine rege al Siriei.
151 Alexandru Balas devine rege al Siriei.
146 Demetrius II devine rege al Siriei, iar Ptolomeu Fiscon devine rege al Egiptului. În
acelaşi an, Grecia este cucerită de Mummius, devenind provincie romană.
65 Siria devine o provincie romană.
63 Ierusalim este cucerit de Pompei.
4 Atât cât se poate stabili, aceasta a fost data reală a naşterii Domnului nostru.
d.Cr.
32 Are loc răstignirea lui Cristos (483 de ani profetici de 360 de zile, începând din anul
445 î.Cr..).
70 Ierusalim a fost cucerit de Titus.
188
bibliografie
ANDERSON, R., Daniel in the Critics' Den.

The Coming Prince.
The Critics Criticised.
AUBERLEN, C. A, The Prophecies of Daniel and the Revelations of St. John.
BAYNES, N. R., Israel Amongst the Nations.
BEHRMANN, G., The Book of Daniel.
BEVAN, A A., A Short Commentary on the Book of Daniel.
BICKERSTETH. E., The Restoration of the Jews.
BIRKS. T. R., First Elements of Sacred Prophecy.
BONAR, H., The Coming and Kingdom of the Lord Jesus Christ.
BOSANQUET, J. W., Messiah the Prince.
BOUTFLOWER, C., In and Around the Book of Daniel.
BURTON, A.R., Hints on Daniel.
CALVIN, J. The Book of the Prophet Daniel.
CHAFER, L. S., The Kingdom in History and Prophecy.
CHARLES, A. H., The Book of Daniel.
CLARKE, A., Commentary on the Bible.
COOK. A., Light from the Book of Daniel.
COOPER, D. L., The Seventy Weeks of Daniel.
DARBY, J. N., Synopsis of the Books of the Bible. The Hopes of the Church of God.
DENNETT, E., Daniel the Prophet.
DRIVER, S. R., Daniel (Cambridge Bible).
Introduction to the Literature of the Old Testament.
EDERSHEIM, A., Life and Times of the Messiah.
EWALD, G. H. A., Commentary on the Prophets of the Old Testament.
FARRAR, F. W., The Book of Daniel.
GAEBELEIN, A.C, Harmony of the Prophetic Word.
The Prophet Daniel.
GOSSE, P. R., The Prophetic Times.
GUINNESS, H. G., The Approaching End of the Age.
HABERSHON, A.R., The Image of Daniel 2.
HENGSTENBERG. E. W., The Genuineness of Daniel.
H1TZIG, F., The Book of Daniel.
HODGE, C., Systematic Theology.
IRONSIDE, H. A., Lectures on Daniel the Prophet.
The Great Parenthesis.
JAMlESON, R., FAUSSET, A. R., şi BROWN, D., Commentary on the Whole Bible.
JASTROW, M., The Religion of the Babylonians and Assyrians.
JOSEPHUS, F., Antiquities of the Jews.
189
KEIL, C. F., The Book of the Prophet Daniel.
KELLY, W., Lectures on the Book of Daniel; Notes on Ezekiel.
The Second Coming of our Lord Jesus Christ.
KLIEFOTH, T., The Book of Daniel.
LANG, G. H., The Histories and Prophecies of Daniel.
LANGDON, S., Building Inscriptions of the New Babylonian Empire.
LATTEY, C. C., The Book of Daniel.
LENORMANT, F., Ancient History of the East.
LEUPOLD, H. C., Exposition of Daniel.
LEWIS, G. C., Astronomy of the Ancients.
LIGHTFOOT, J. B., Notes on Epistles of St. Paul.
LITHI, W., The Church to Come.
MAURO, P., The Seventy Weeks and the Great Tribulation.
MILMAN, H. H., History of the Jews.
MONTGOMERY, J. A., A Critical and Exegetical Commentary on the Book of Daniel.
MURPHY, J. G., The Book of Daniel.
OLSHAUSEN, H., Exposition of the Second Epistle to the Thessalonians.
PEM;BER, G. H., The Great Prophecies.
PETRIE, A., The Message of Daniel.
PRINCE, J. D., A Critical Commentary on the Book of Daniel.
PUSEY, E. B., Lectures on Daniel the Prophet.
RAWLINSON, G., Ancient History.
ROBINSON, T., A Homiletical Commentary on the Book of Daniel
ROWLEY, H. H., The Relevance of Apocalyptic.
SAYCE, A. H., Hibbert Lectures; Higher Criticism and the Monuments.
SCOFIELD, C.I., Prophecy Made Plain.
SCOTT, W., At Hand. Exposition of the Revelation of Jesus Christ..
SEISS, J. A., The Prophecies of the Revelation.
SMITH, W., Dictionary of the Bible.
STRONG, L., Lectures on the Book of Daniel.
STUART, M., A Commentary on the Book of Daniel.
TATFORD. F. A.. Prophecy’s Last Word.
TATHAM. C. E., Daniel Speaks Today.
TREGELLES. S. P., The Prophetic Visions in the Book of Daniel.
TROTIER, W., Plain Papers on Prophetic Subjects.
VOS. G., The Pauline Eschatology.
WHITCOMB. J. C., Darius the Mede.
WILKINSON. S. H., The Israel Promises and Their Fulfilment.
WILSON. R. D., Studies in the Book of Daniel.
WINGATE. G., The Jew in Daniel's Image.
WRIGHT, C. H. H., Daniel and His Prophecies.
YOUNG. E. J., The Prophecy of Daniel.
ZOECKLER, O., Daniel.
190

Punctul - Culminant - Al - Istoriei, de Frederick A. Tatford

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Punctul - Culminant - Al - Istoriei, de Frederick A. Tatford

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Punctul culminant

Frederick A. Tatford, Litt. D.

Traducerea din limba engleză: Doru Motz

Revizuită mai 16, 2011

În armonie cu vastele planuri de extindere al Cadle Chapel, din oraşul Indiana-

Cei patru primesc nume noi

Hotărârea lui Daniel

Viaţa îndelungată a lui Daniel

Patru în mijlocul focului

„O, Febus. păstrătorul pădurilor lui Socrate,

Mâna care a scris pe perete

Este chemat Daniel

Sunt refuzate darurile

Sfidarea lui Belşaţar

Arătate astfel, cuvintele ar putea, tot atât de bine, să ﬁ citite:

Căutarea de a-i găsi greşeli lui Daniel

Curajul lui Daniel

Daniel este pârât la rege

Ducerea la îndeplinire a sentinţei

Soarta de care au avut parte conspiratorii

Propăşirea lui Daniel

Visul lui Daniel

Cornul cel mic

Cel bătrân de zile

Moartea lui Alexandru

Înălţarea cornului mic

Sfidarea lui Dumnezeu

Regele cel rău

Boala lui Daniel

Profeţia lui Ieremia

Sosirea lui Gabriel

Cele trei diviziuni

Uciderea lui Mesia

Exodul spre Canaan 40 de ani (Deut. 1:3; Fapte 13:18)

al 20-lea an al lui BISERICA Prinţul care va veni

(Sfârşitul V.T.) la mijlocul săpt.

(Neemia 2:1-8) Ierusalimul refăcut Dan. 7:25 Apo. 2:6-14

S-au scurs 69 de sãptãmâni

Slăbiciunea lui Daniel

Cum ne-am putea apropia într-atâta,

Profetul este încurajat

Profetul este întărit

Primii regi ai nordului si ai sudului

Căsătoria lui Berenice

Prinţesa din Siria

Victoria lui Ptolomeu

În ciuda cumplitei înfrângeri suferite la Raphia, Antiochus a dat dovadă de o extraordi-

Ridicarea lui Antiochus Epiphanes

Prima campanie egipteană

Vârtejul din nord

Caracteristicile timpului de pe urmă

Cât va dura perioada

Viitorul personal al lui Daniel

Traducerea cărţii Daniel in limba greacă conţine câteva adaosuri ce nu se regăsesc în

Cronologia lui Daniel 1:1

Paragraful de mai sus se referă, desigur, la bătălia de la Carchemiş, în care Nebucadneţar

(1) Către domnul împărăţiilor, Faraon, robul tău regele Adon

Această scrisoare se ocupă de o situaţie în care regele ameninţa o posesiune asiatică a

ANDERSON, R., Daniel in the Critics' Den.

S-ar putea să vă placă și