Poezie

De Constantin Onsism

Când am fost tăcut, priveai de sus cu lacrimi...

Când umblam nepăsător prin lume,

Dragostea Ta încă mă striga pe nume.

Când disperam cu lacrimi,

Erai cu mine întinzându-mi mâna...

Când priveam în gol, departe,

Ochii Tai ma întâlneau cu pace...

Când ocoleam vădit Cuvântul,

Vocea Ta de Tată, mă copleșea încet,

Cu gândul spre Acasă!

Când în răni adânci deschise

Mă ascultam în liniște, pierdut in minte,

Tu ma mângâiai încet pe umăr,

Legându-mi rănile cu Apa...

Când suferința m-a răspuns și mă răpune,

Răspunsul Tău deschide ușa:

“Destul ai plâns cu lacrimi amare;

Destul...

Ridica-te, alergând uitându-te la Mine”.

2

Poiezie

De Constantin Onisim

Sentimente...

cine știe lacrimile curse

ce au curs fără cuvinte

dar care, au vorbit mai mult

decât ca sunetele vorbite în auz?

cine știe?...

câte zâmbete purtate,

și totusi, mascate in suferinta ???

câte lupte purtate ...

dar câte câștigate?

câte pierdute?

cate intrebari? și câte griji?

nu mai conteaza...

deschid dulapul: cad scheletele...

mereu am spus ca,

voi îngropa cimitirul in cimitir ...

dar, este încă ascuns ...

dacă mi-aș șterge sufletul

precum aș șterge telefonul,

nu ar exista regrete de mult timp.

și totuși ploaia continuă să apese

și chiar mai tare decât în livezi ...

Sufletul meu bacovian este încă în viață

Sunt om...

si totusi...

călător, rătăcesc prin propria propoziție

singur,

la vremea lacrimilor ...

deși mormintele au adormit

Văd în depărtare monumentele de piatră:

speranța vie de a putea trăi iubind ...

Traiesc pentru ca sunt iubit...

Poezie

De Constantin Onisim

privesc in urma in anii mei de-odinioară,

și tot ce am găsit e plin cu lacrimi și cu râsete….

amintiri!

pe unele, încă le mai privesc cu drag;

căci am iubit;

am iubit și încă iubesc…

uneori simt nevoie de o pauza;

însă viața continua,

de la prima lacrima și pana acum,

fie in vai și fie in vârf,

a tot continuat sa meargă…

ca un ocean in care ma zbat ca sa mai suflu:

fără timp…

ma plimb prin universul meu:

(in ruinele amintirilor de o data)

întreb: pentru ce? cum? când?

am venit plângând ca sa tot mai plâng?

călător prin viața,

am învățat prin lacrimi și prin râsete….

am devenit matur iubind…

lacrima m-a învățat sa las trecutul in urma;

m-a învățat ca mai greșesc,

m-a învățat ca in eșec

găsesc o poarta spre succes: încă ma mai pot ridica

zburând ușor spre norii albi

ce plutesc ușor senin!

daca am plâns,as putea spune ca

am găsit fericirea și in lacrimi;

iar dacă am ras,

pot spune ca am găsit și lacrima in ras.

pelegrin, singur in lumea asta larga;

am mers păsind condus de sentiment;

iubire….

sunt un simplu om: iubesc!

dacă as raspunde când m-am născut,

de ce trăiesc,

n-as fi știut decât sa plâng….

acum răspund: ca sa iubesc!

sunt un om pentru ca iubesc.

Poezie

De Constantin Onisim

eu singur și cu mine,

Atena!

pixul scrie;

iar paginile deja scrise,

povestesc încet istoria!

in depărtare, se aud tobe de război,

și e război!

nemuritorii acoperă câmpia…

sunete de arme;

un Spartan înaintează

in timp ce alt Atenian cade-n bătălie…

apus;

de pe Acropole,

Sparta mărșăluiește..

Atena cade,

și cu ea, și eu….

câmpia este roșie!

căzând,

un Atenian singuratic

aude in urma o armata,

“Mort sau viu,

luptam cu scutul!”

Sparta…

când m-am trezit,

lacrimi curg

si murmur:

“Întoarce-te cu scutul, sau deasupra lui!”