Versuri Mihai Eminescu - Rugăciunea unui dac Pe când nu era moarte, nimic nemuritor, Gonit de toată lumea prin anii mei să trec, Nici sâmburul luminii de viaţă dătător, Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna, Pân' ce-oi simţi că ochiu-mi de lacrime e sec, Căci unul erau toate şi totul era una; Că-n orice om din lume un duşman mi se naşte, Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată C-ajung pe mine însumi a nu mă mai cunoaşte, Erau din rândul celor ce n-au fost niciodată, Că chinul şi durerea simţirea-mi a-mpietrit-o, Pe-atunci erai Tu singur, încât mă-ntreb în sine-mi: Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? Că pot să-mi blestem mama, pe care am iubit-o Când ura cea mai crudă mi s-a părea amor... El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii Poate-oi uita durerea-mi şi voi putea să mor. Şi din noian de ape puteri au dat scânteii, El zeilor dă suflet şi lumii fericire, El este-al omenimei izvor de mântuire: Străin şi făr' de lege de voi muri - atunce Sus inimile voastre! Cântare aduceţi-i, Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce, El este moartea morţii şi învierea vieţii! Ş-aceluia, Părinte, să-i dai coroană scumpă, Şi el îmi dete ochii să văd lumina zilei, Ce-o să asmuţe câinii, ca inima-mi s-o rumpă, Şi inima-mi umplut-au cu farmecele milei, Iar celui ce cu pietre mă va izbi în faţă, În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers Îndură-te, stăpâne, şi dă-i pe veci viaţă! Şi-n glas purtat de cântec simţii duiosu-i viers, Şi tot pe lângă-acestea cerşesc înc-un adaos: Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos! Astfel numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc Că tu mi-ai dat în lume norocul să trăiesc. Să blesteme pe-oricine de mine-o avea milă, Să cer a tale daruri, genunchi şi frunte nu plec, Să binecuvânteze pe cel ce mă împilă, S-asculte orice gură, ce-ar vrea ca să mă râdă, Spre ură şi blestemuri aş vrea să te înduplec, Puteri să puie-n braţul ce-ar sta să mă ucidă, Să simt că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă Ş-acela între oameni devină cel întâi Şi-n stingerea eternă dispar fără de urmă! Ce mi-a răpi chiar piatra ce-oi pune-o căpătâi. Buzele Mamei - Grigore Vieru Iar buzele tale sunt, mama, O rana tacuta mereu, Mereu presurata cu tarna Mormîntului tatalui meu. O, buzele ce sarutara Al tatei mormînt Mai mult ca pre dînsul, Pre tata, -n Putinii lui ani pre pamînt. Acuma cînd nu te poti, mama, De sarea din sale pleca, Cine ridica mormîntul Spre gura uscata a ta?! Cântec de leagăn pentru mama - de Grigore Vieru Dormi-adormi, măicuţă dragă, Dorm nepoţii tăi de fragă, Dorm şi blidele spălate, Dorm şi rufele curate; Dorm trudite-a scării trepte Lângă cuibul meu de pietre, Doarme-n tihnă greieraşu-n Clopoţelul de la uşă; Doarme casa ta bătrână, Doarme via sub ţărână. Dormi! Prin vis, pe val de mare, Să te vezi copilă mare, Lângă-un ciob şi o cordică Să te vezi copilă mică. Să te vezi şi mai înainte: Când erai cum nu ţii minte. Dormi, măicuţa mea albită, Dormi, măicuţa mea iubită! Limba noastră cea română – de Grigore Vieru Sărut vatra şi-al ei nume Care veşnic ne adună, Vatra ce-a născut pe lume Limba noastră cea română. Cânt a patriei fiinţă Şi-a ei rodnică ţărână Ce-a născut în suferinţă Limba noastră cea română. Pre pământ străvechi şi magic Numai dânsa ni-i stăpână: Limba neamului meu dacic, Limba noastră cea română. În al limbilor tezaur Pururea o să rămână Limba doinelor de aur, Limba noastră cea română.