MASA MONETARĂ

Multă vreme s-a considerat că masa monetară este formată

numai din numerar, apoi din monede principale şi divizionare, bancnote
şi bilete de tezaur (mai puţin numerarul aflat la bănci). Ulterior, s-a
ajuns la concluzia că în masa monetară trebuie incluşi şi banii de cont
(moneda scripturală), dat fiind că şi aceştia servesc, ca şi numerarul, la
operaţiuni de încasări şi plăţi.

3.1. Definirea şi structura masei monetare

Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu definesc masa

monetară astfel:1 mărime eterogenă constând din suma activelor care
pot fi utilizate pe teritoriul unei ţări pentru cumpărarea de bunuri şi
servicii şi pentru achitarea datoriilor. Potrivit altei definiţii, masa
monetară (expresie sinonimă cu masa banilor în circulaţie şi cu masa
bănească) ar fi agregatul financiar care este strâns corelat cu produsul
naţional brut sau cu un alt indicator al activităţii economice. Prima
definiţie este monetaristă, în timp ce a doua leagă masa banilor în
circulaţie de activitatea economică.
După unii autori, masa monetară are următoarea structură:
monedele principale, bancnotele şi biletele de tezaur, banii divizionari
din metal şi hârtie, şi banii de cont.
Dezbaterile aprinse şi controversate privind definirea monedei
s-au concentrat îndeosebi asupra formelor sale de existenţă şi care
trebuie incluse în structura masei monetare. Majoritatea monetariştilor
au apreciat că în structura masei monetare pot fi incluse următoarele
active: moneda efectivă sau numerarul (bilete de bancă şi monedă
divizionară); moneda de cont, respectiv disponibilităţi în conturi curente;
depunerile la termen şi în vederea economisirii; alte active, cu grad mai
mare sau mai mic de lichiditate.
 Moneda efectivă este solicitată de agenţii economici, nu în
calitate de marfă, ci pentru bunurile şi serviciile ce pot fi procurate în

1
Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura
Enciclopedică, 1998, p. 56
1
Viorica Ioan

schimbul ei. Ea reprezintă, deci, activul cel mai lichid, fiind totodată una
din componentele importante ale masei monetare.
 Moneda de cont (disponibilităţile în conturi curente sau la
vedere). Acelaşi grad de lichiditate îl probează şi disponibilităţile din
conturile curente şi asupra cărora pot fi trase cecuri şi efectua plăţi fără
preaviz. O sumă de pusă în cont poate fi considerată monedă, întrucât
titularul depozitului respectiv poate să-şi achite datoriile sau să-şi
procure bunuri şi servicii cu cecuri trase asupra sa. Aceste disponibilităţi
în conturi la vedere au aceleaşi calităţi precum moneda efectivă, putând
fi transformate, fără restricţii, una în cealaltă.
 Depozitele la termen şi în vederea economisirii. Alături de
moneda efectivă şi de cont, în structura masei monetare sunt incluse
depozitele la termen constituite la bănci, case de economii asupra cărora
nu pot fi trase cecuri şi efectua plăţi imediate, dar care pot fi retrase
după un preaviz. Includerea lor în structura masei monetare este
justificată de faptul că din punct de vedere al influenţei pe care o
exercită aceste tipuri de plasamente asupra volumului şi structurii
cheltuielilor titularilor şi, deci, asupra cererii solvabile, practic nu există
nici o deosebire faţă de depunerile la vedere. În plus, depozitele la
termen cresc astăzi mult mai rapid decât cele la vedere, profitul fiind
reprezentat de dobânda pe care o aduc titularului. În concluzie, deşi
aceste active au un grad mai scăzut de lichiditate, totuşi ele au trăsături
şi funcţionalităţi asemănătoare cu ale monedei şi pot fi incluse în
structura masei monetare.
 Alte active. Din aceleaşi raţiuni, în structura masei monetare
sunt incluse şi activele plasate în diferite titluri emise şi puse în circulaţie
pe piaţa financiar-monetară, ele având un grad mai mare sau mai mic
de lichiditate.
După gradul de lichiditate al instrumentelor de plată, se disting
două componente ale masei monetare:2
 disponibilităţile monetare propriu-zise care constau din acele
instrumente monetare caracterizate prin lichiditate perfectă, fiind în

2
Nechita Daniela, Macroeconomie, ediţia a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 2010, pp. 76.
2
 măsură să stingă imediat o datorie sau să mijlocească direct o
tranzacţie comercială fără ca deţinătorul lor să cheltuiască timp şi
fără diminuarea cheltuielilor sale băneşti;
 disponibilităţi semimonetare, care sunt formate din acele
instrumente monetare care necesită una sau mai multe operaţiuni
pentru ca posesorul lor să ajungă la banii lichizi, ceea ce presupune
consum de timp pentru efectuarea operaţiunilor, fără a exista însă
riscul diminuării cantităţii de monedă deţinută de el.

3.2. Indicatori monetari

În analiza masei monetare (dimensionare, evoluţie, tendinţe

înregistrate de activele componente) se utilizează anumiţi indicatori
monetari, care fac parte dintr-un model de analiză monetară menit să
explice şi să orienteze procesele şi politica monetară.
Definirea, calcularea şi interpretarea indicatorilor monetari
trebuie apreciată în contextul elaborării unei concepţii generale de
analiză a interacţiunii dintre variaţiile masei monetare şi a celorlalte
fenomene monetare, pe de o parte, şi principalele procese economice,
pe de altă parte, cum sunt: plasarea şi utilizarea resurselor, producţia şi
comercializarea bunurilor şi serviciilor; formarea preţurilor; oscilaţiile
cursurile de schimb; situaţia generală a balanţei de plăţi externe etc. De
derularea acestor procese depinde în ultimă instanţă mărimea şi
dinamica masei monetare, iar evoluţia şi tendinţele acesteia din urmă
influenţează la rândul lor procesele respective. 3
Indicatorii monetari măsoară modul în care procesele monetare şi
cele economice se influenţează reciproc şi evaluează conexiunile între
aceste procese.
Monetariştii grupează indicatorii monetari în două categorii şi
anume: un prim set de indicatori sunt cei care oferă informaţii privind
estimarea evoluţiei masei monetare şi care exprimă caracterul politicii
monetare, ca expansionistă sau restrictivă. Un al doilea set de indicatori
grupează îi grupează pe cei care oferă informaţii privind estimarea
efectelor exercitate de politica monetară asupra celei economice. Unii
3
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 80
3
Viorica Ioan

monetarişti fac distincţie în cadrul acestei din urmă categorii de

indicatori:
 indicatori care exprimă obiectivele pe termen scurt (short term
targets) consideraţi „indicatori monetari propriu-zişi" care oferă
informaţii despre caracterul evoluţiei masei monetare, şi despre
obiectivele pe termen scurt urmărite de autorităţile monetare pentru
influenţarea proceselor extramonetare;
 indicatori care exprimă obiectivele pe termen lung (long term
targets) ale politicii monetare consideraţi „indicatori economici", ei
reflectând legătura dintre obiectivele politicii monetare şi scopurile
politicii economice generale.
În practica monetară din ţările dezvoltate se utilizează ca
indicatori de reflectare a caracterului şi obiectivelor politicii monetare
rata dobânzii şi agregatele monetare.

3.3. Agregate monetare

Agregatul monetar reprezintă o parte constitutivă a masei

monetare, parte autonomizată prin funcţiile ei specifice, prin agenţii
economici specializaţi care emit instrumentele de schimb şi de plată,
prin instituţiile financiar-bancare care le pun în circulaţie, prin fluxurile
reale care le mijlocesc.
Agregatul monetar M1 reprezintă masa monetară în sens
restrâns; el grupează în structura sa numerarul şi banii de cont din
disponibilităţile în conturile la vedere sau în alte categorii de conturi şi
asupra cărora pot fi trase CEC-uri. M1 se caracterizează printr-un înalt
grad de flexibilitate, fiind afectat direct şi rapid de evoluţiile din
economie; reprezentând partea cea mai activă a masei monetare sau
lichiditatea primară, aceste componente răspund pe deplin conţinutului
monedei şi facilităţilor sale.
Al doilea agregat M2 reprezintă masa monetară în sens larg. El
cuprinde în plus faţă de M1 ansamblul plasamentelor la termen. Această
parte reprezintă lichiditate secundară sau quasi-monedă; disponibilităţile

4
monetare incluse în M2 aparţin agenţilor rezidenţi nonbancari şi sunt
gestionate de instituţiile financiare.
Al treilea agregat M3 cuprinde pe lângă componentele lui M2
active cu un grad mai redus de lichiditate, precum certificate de depozit,
bonuri de tezaur etc.
Ultimul agregat L include în plus faţă de M3, titluri emise pe
termen mediu şi lung cu caracter negociabil şi posibil de transformat în
lichidităţi.
În ţara noastră, structura masei monetare poartă încă amprenta
perioadei de tranziţie; agregatele monetare întâlnite sunt M1, M2 şi M3
cuprinzând moneda efectivă şi cvasimoneda. În M1 sunt cuprinse
numerarul şi depozitele la vedere ale firmelor, operabile prin CEC-uri.
Cvasimoneda include, conform băncii centrale, economiile populaţiei,
depozite la termen ale agenţilor economici, conturile în valută ale
rezidenţilor etc.
Agregatele monetare definite de Banca Centrală Europeană,
construite prin integrarea succesivă a activelor cu caracter monetar care
figurează în pasivul bilanţului consolidat al instituţiilor financiar-
4
monetare sunt:
 Agregatul monetar restrâns (M1) în care se include numerarul
în circulaţie (bancnotele şi monedele metalice) şi depozitele
overnight5 constituite la instituţiile financiar-monetare şi
administraţia centrală (poşta sau trezoreria);
 Agregatul monetar intermediar (M2) care cuprinde M1 plus
depozitele rambursabile după notificare la cel mult 3 luni
(depozite de economii pe termen scurt) şi depozitele cu
scadenţă de maximum 2 ani constituite la instituţiile financiar-
monetare şi administraţia centrală. Agregatul M2 poartă şi
4
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu,
Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
2008, p. 231
5
Depozite overnight – sunt depozite convertibile în numerar sau transferabile la
cererea prin cec, ordin de plată, debitare sau prin mijloace similare, fără
întârzieri semnificative, restricţii sau penalităţi. În această categorie sunt incluse
şi soldurile creditoare ale conturilor curente, precum şi depozitele la vedere, însă
nu sunt incluse depozitele netransferabile care pot fi retrase la cerere dar cu
plata unor penalităţi, Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu
Valeriu, Stoica Ovidiu, Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008, p. 233
5
Viorica Ioan

denumirea de cvasimonedă pentru că include plasamente care

pot fi disponibile în orice moment, cu aplicarea unor restricţii
(de comisioane, penalităţi, existenţa unui preaviz de
rambursare) dar nu pot servi în mod direct la efectuarea
plăţilor.
 Agregatul monetar M4 reprezintă masa monetară în sens larg
şi include M2 la care se adaugă instrumente negociabile, în
special împrumuturi de operaţiuni repo6, unităţi emise de
fonduri de piaţă monetară, precum şi instrumente de
îndatorare cu scadenţă de maxim 2 ani emise de instituţiile
financiar-monetare.

Până la 1 ianuarie 2007, agregatele monetare definite de Banca

Naţională a României reflectate în pasivul bilanţului consolidat al
instituţiilor bancare, erau reprezentate: de masa monetară în sens
restrâns (M1 – numerarul în circulaţie, bancnote şi monede, depozitele
la vedere în lei); masa monetară în sens larg (M2 – masa monetară în
sens restrâns şi cvasibanii în structura cărora s-au cuprins economiile
populaţiei în lei, depozitele în lei şi depozitele în valută ale rezidenţilor).
De la 1 ianuarie 2007, Banca Naţională a României a redefinit
agregatele monetare în conformitate cu metodologia Băncii Centrale
Europene, astfel: masa monetară în sens restrâns (M1 – numerarul în
circulaţie, bancnote şi monede metalice, precum şi depozitele care pot fi
imediat convertibile în numerar sau utilizate pentru plăţi prin transfer
bancar, nemite depozite overnight); masa monetară intermediară (M2 –
masa monetară în sens restrâns – M1, la care se adaugă depozitele cu
durată iniţială de până la 2 ani, inclusiv depozitele rambursabile după
notificare7 la cel mult 3 luni inclusiv; redefinirea agregatului monetar M2

6
Operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în
cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru
tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la
o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei, www.bnr.ro

7
Depozitele rambursabile după notificare sunt depozite netransferabile, fără un
termen de rambursare stabilit la încheierea contractului, care nu pot fi
transformate în numerar decât după expirarea perioadei notificate sau care pot
6
reflectă importanţa acordată analizei şi monitorizării atât a numerarului,
cât şi a depozitelor cu un grad ridicat de lichiditate); masa monetară în
sens larg (M3 – cuprinde M2 la care se adaugă împrumuturi din
operaţiuni repo, acţiuni/unităţi emise de fondurile de piaţă monetară şi
titluri de valoare negociabile cu maturitate de până la 2 ani, inclusiv
emise de instituţiile financiar-monetare).

Masa monetară în circulaţie depinde de volumul total al

schimburilor mijlocite efectiv de monedă (PT), cu care evoluează direct
proporţional şi de viteza de rotaţie (V) cu care este în relaţie negativă.
Viteza de rotaţie sau de circulaţie a monedei reprezintă numărul
de acte de schimb pe care le facilitează o unitate monetară în orizontul
de timp pentru care se calculează masa monetară.

În al doilea rând, masa monetară depinde şi de amploarea

creditului, respectiv de raportul dintre vânzările pe datorie şi plăţile
făcute în contul rambursării creditelor ajunse la scadenţă în perioada
respectivă. Pe de altă parte, masa monetară este influenţată de
comportamentul agenţilor economici faţă de monedă, care reprezintă un
factor subiectiv sintetizat în conceptul de intensitate a înclinaţiei spre
lichiditate.
În condiţiile în care agenţii economici inovează noi modalităţi de
plasare a activelor lor financiare are loc şi o modificare în structura
masei monetare. Sunt necesare conceperea unor noi instrumente de
reglare a masei monetare.
În aceste condiţii determinarea calitativă a masei monetare are
un accentuat caracter relativ, tocmai datorită gamei variate de active
financiare pe care le poate crea o piaţă financiar-monetară dinamică şi
complexă.

fi transformate în numerar înainte de expirarea perioadei notificate numai cu

plata unor penalităţi sau cu alte costuri suplimentare semnificative din partea
clientului.
7
Viorica Ioan

3.4. Cererea şi oferta de monedă. Echilibrul pieţei monetare

Cererea de monedă – se referă la dorinţa obţinerii monedei de

către agenţii economici. În general, se acceptă existenţa mai multor
motive ale deţinerii de monedă. Unele sunt de natură economică, iar
altele au o determinare psihologică; un prim motiv al cererii de bani este
cel tranzacţional. El derivă din funcţia banilor de mijloc de schimb.
Cererea de monedă apare în tradiţia clasică ca o modalitate indirectă a
cererii de bunuri. Cererea şi oferta sunt date de relaţia:

MV = PT

unde MV – oferta reală de monedă, iar PT – cererea reală de monedă.
Conform acestei relaţii, cantitatea de monedă multiplicată prin
viteza de circulaţie a banilor trebuie să fie egală la echilibru cu volumul
valoric al tranzacţiilor. S-au identificat, în general, următoarele mobiluri
ale cererii de bani exprimată prin preferinţa pentru lichiditate:
1. motivul venitului – menajele obţin şi încasează venituri la intervale
diferite de timp, în timp ce cheltuielile acestora au o frecvenţă mai
mare. Aceasta obligă în orice moment la păstrarea unei părţi din
venituri sub formă lichidă;
2. motivul întreprinderii – din aceleaşi raţiuni cu ale menajelor, ele
simt nevoia de a reţine în mod permanent o parte din disponibilităţile
lor sub formă lichidă;
3. motivul precauţiei – reţinerea unei cantităţi de bani sub formă
lichidă este datorată unor circumstanţe imprevizibile, precum
cheltuieli neaşteptate în viitor sau achiziţii avantajoase;
4. motivul speculaţiei – orice speculant este animat de perspectiva
câştigului de capital. În general, ideea speculaţiei apare asociată
achiziţiei activelor financiare sau reale, reprezentând un arbitraj
continuu între activele monetare şi cele nonmonetare.
Pornind de la aceste mobiluri, J. M. Keynes construieşte o funcţie
a cererii de monedă, notată cu L, şi care are două componente :

8
 L (Y,i) = L1 (Y) + L2 (i)

Componenta L1, reprezintă cantitatea de bani cerută de agenţii

economici, şi derivă din motivul tranzacţional şi cel precauţional.
Factorul esenţial care influenţează această componentă îl constituie
nivelul venitului naţional (Y), relaţia dintre cele două fiind directă
(creşterea venitului atrage creşterea cererii de monedă şi invers).
Relaţia cu rata dobânzii (i) este nesemnificativă. La rate înalte ale
dobânzii, oamenii vor fi determinaţi să-şi păstreze banii în conturi la
bănci, retrăgându-i doar atunci când nevoia achiziţiei de bunuri o
impune. Această funcţie a cererii de monedă mai poate fi influenţată şi
de alţi factori, precum frecvenţa încasărilor, sezonalitate sau utilizarea
unor mijloace moderne de plată. Aceşti factori pot influenţa cererea de
monedă în ambele sensuri.
Componenta L2, reprezintă cererea de monedă în scop speculativ.
Dacă oamenii au de ales între bani sub formă lichidă şi active financiare,
existând doar motivul speculaţiei, atunci rata dobânzii are un rol
important. Reprezentând preţul renunţării la lichiditate, creşterea ratei
dobânzii stimulează preferinţa pentru deţinerea activelor financiare şi
deci, renunţarea la lichiditate.

Oferta de monedă este reprezentată de cantitatea de bani pusă

la dispoziţia agenţilor economici şi a altor utilizatori de către sistemul
bancar, sub formă de numerar şi monedă scripturală.

Oferta de numerar se realizează prin mai multe canale :

 în primul rând, biletele de bancă intră în circulaţie pentru a alimenta
nevoile de resurse financiare ale statului. Pentru acoperirea
deficitului bugetar, statul, prin banca centrală, emite bonuri de
tezaur care sunt cumpărate de către bănci. O parte din aceste bonuri
sunt vândute de către bănci la banca centrală şi primesc bilete de
bancă în conturile lor, care sunt puse, mai departe, în circulaţie sub
formă de monedă scripturală sau numerar;
 în al doilea rând, biletele de bancă sunt puse în circulaţie pentru
plata devizelor străine, provenite din ţările în care s-a exportat, într-
un anumit orizont de timp;
9
Viorica Ioan

 în al treilea rând, biletele de bancă intră în circulaţie atunci când

băncile comerciale se împrumută de la Banca Centrală pentru a face
faţă cererilor clienţilor când retragerile sunt mult mai mari decât
depunerile clienţilor. Pe această cale se creează cea mai mare parte
din cantităţile suplimentare de bilete de bancă.

Oferta de monedă scripturală – băncile comerciale emit

monedă scripturală în favoarea întreprinzătorilor, a populaţiei şi a altor
agenţi, prin operaţiuni de creditare. Băncile comerciale măresc masa
monetară prin deschiderea de depozite şi/sau conturi operabile prin
cecuri. Ele trebuie să păstreze însă o anumită proporţie între volumul
creditelor acordate şi depozitele existente. Creditul nu poate fi mărit fără
să se realizeze o corelaţie cu mărimea depozitelor. De aici şi anumite
limite în creditarea economiei. Aceasta vizează :
 volumul creditelor acordate la rata dobânzii existente, care depinde
de ritmul afacerilor şi de perspectiva profitului;
 mărimea rezervelor obligatorii, respectiv rezerva la care sunt
obligate băncile pentru a putea face faţă cererilor de retragere.
Mărimea rezervei se stabileşte prin regulamente şi este modalitatea
prin care autoritatea monetară controlează acordarea de credite.

În asigurarea ofertei de monedă sunt implicate trei categorii de

agenţi economici: băncile comerciale, Banca Centrală şi Trezoreria.
Creaţia monetară constituie un proces continuu de asigurare cu
lichidităţi a economiei, ceea ce imprimă o tendinţă ascendentă masei
monetare şi o schimbare a structurii sale.
Pentru a răspunde cerinţelor formulate de firme, de persoanele
fizice sau de Trezorerie, banca comercială achiziţionează trei tipuri de
active: creanţe asupra întreprinderilor (prin operaţii de scontare băncile
comerciale cumpără active financiare pe termen scurt care îşi au
originea într-o operaţiune de vânzare anterioară şi care exprimă creanţa
deţinătorului asupra unei terţe persoane fizice sau juridice); creanţe
asupra străinătăţii şi creanţe asupra Trezoreriei.

10
 În fiecare din aceste cazuri, băncile comerciale creează monedă
printr-un simplu înscris în contul vânzătorului, fiind vorba de fapt de
monetizarea unor active monetare. Valoarea acestor active figurează în
activul bilanţului băncii, iar valoarea monedei create, la pasiv. Creaţia de
monedă prin intermediul băncilor comerciale se analizează cu ajutorul
teoriei multiplicatorului creditului. În condiţiile în care rezervele de
lichidităţi ale unei bănci comerciale sunt excedentare la un moment dat,
atunci banca are la dispoziţie două posibilităţi: fie să păstreze aceste
rezerve fără a obţine astfel niciun venit suplimentar, fie să suplimenteze
creditele acordate, ceea ce i-ar aduce dobândă, respectiv un venit
suplimentar. Acordarea creditelor se face însă în limita ratelor rezervelor
obligatorii, care acţionează în sensul reducerii posibilităţilor de
multiplicare a creditului, aspect care diminuează depozitele curente.

Mecanismul creaţiei monetare presupune, în primul rând,

existenţa în sistemul bancar a lichidităţilor necesare susţinerii creditului.
Acestea vor fi determinate, printre altele, de preferinţa pentru numerar
a populaţiei şi de politica Băncii Centrale. În al doilea rând, este
necesară o anumită cerere pentru creditare, cerere care poate să fie mai
redusă, în funcţie de posibilităţile băncilor.
Creaţia de monedă prin Banca Centrală are un mecanism
asemănător cu cel al oricărui intermediar financiar. Banca Centrală
achiziţionează active non-monetare şi emite monedă. Această emisiune
se realizează pentru aceleaşi tipuri de creanţe întâlnite în cazul băncilor
comerciale:

a. creanţe asupra Trezoreriei – deţin ponderea cea mai mare

deoarece Trezoreria se confruntă cu insuficienţa resurselor
datorită decalajului în timp între cheltuielile efectuate, cu caracter
continuu, şi încasarea veniturilor, cu caracter intermitent. Astfel,
achiziţionarea bunurilor de tezaur apare ca un împrumut indirect
acordat trezoreriei;

b. creanţe asupra străinătăţii – agenţii economici naţionali care

desfăşoară relaţii de schimb cu străinătatea intră în posesia
devizelor, exprimând puterea de cumpărare în exterior. În
11
Viorica Ioan

măsura în care aceştia au nevoie de monedă, cedează devizele

unei bănci comerciale, bancă care la rândul său poate să le
cedeze Băncii Centrale, asigurându-se în acest mod şi creşterea
rezervei valutare a ţării. Banca Centrală realizează monetizarea
acestor devize, oferind în schimb propria monedă şi sporind pe
această bază masa monetară;

c. creanţe asupra economiei – Banca Centrală preia prin

operaţiunea de rescontare creditele acordate de băncile
comerciale, mobilizând titluri ce reprezintă de fapt aceste credite.

3.5. Echilibrul pieţei monetare

Piaţa monetară reprezintă ansamblul tranzacţiilor rezultate din

confruntarea specifică dintre cererea şi oferta de monedă în funcţie de
preţul ei specific (rata dobânzii).
Piaţa monetară se află în echilibru când oferta de monedă este
egală cu cererea, în perioada dată. Asupra ofertei şi cererii de monedă
acţionează o serie de factori de natură obiectivă şi subiectivă; dintre
aceştia, o influenţă mai puternică exercită rata dobânzii şi nivelul
rezervei obligatorii.
Cererea de monedă reacţionează la variaţia ratei dobânzii.
Creşterea sau scăderea ratei dobânzii are un rol similar cu cel al
preţurilor pe piaţa bunurilor economice. Astfel, o ridicare a ratei dobânzii
reduce cererea de bani, şi invers, scăderea ratei dobânzii stimulează
cererea de credite. Dar o mărire a ratei dobânzii poate avea loc şi în
scopul restrângerii cererii de bani pentru a restricţiona extinderea
creditului şi, prin aceasta, masa monetară.
Oferta de bani depinde, în principal, de rezerva obligatorie pe
care trebuie să o păstreze băncile. Mărirea nivelului rezervei diminuează
oferta de bani şi rata dobânzii are tendinţa să crească. Astfel, banii
devin mai „scumpi”. În schimb, reducerea nivelului rezervei obligatorii

12
măreşte oferta de bani şi coboară rata dobânzii (situaţia banilor
„ieftini”).
La o ofertă constantă, cererea de bani evoluează în sens opus cu
rata dobânzii, iar la o cerere invariabilă, oferta se modifică în funcţie de
nivelul rezervei obligatorii şi politica de creditare a autorităţii monetare.
Aceasta este determinată, la rândul ei, de volumul masei monetare în
raport cu nevoile economiei. Un excedent monetar, ca urmare a creşterii
ofertei de bani, antrenează reducerea ratei dobânzii, iar un deficit de
ofertă monetară în raport cu cererea, determină ridicarea ratei dobânzii
(fig. 3.1, 3.2.).

d’

O2 O1

d’1

d’2

0
M1 M2 M

Fig. 3.1. Creşterea ofertei de monedă la o cerere

constantă

d’ O2 O1

d’1

d’2

13

M1 M2 M
0
Fig. 3.2. Scăderea ofertei de monedă la o cerere
constantă
Viorica Ioan

Mişcarea cererii şi ofertei de monedă, în funcţie de variaţia ratei

dobânzii, fac ca la un anumit nivel al acesteia, oferta şi cererea să
ajungă la echilibru. Punctul E, tangent cu curba ofertei şi cererii, arată
cantitatea de bani ce poate fi obţinută la rata de echilibru a dobânzii
(fig. 3.3.). Orice variaţie a cererii şi ofertei de bani influenţează
cantitatea de bani la care se realizează echilibrul lor şi rata de echilibru a
dobânzii.

d’

d’E E
C

0
ME M
Fig. 3.3. Echilibrul pieţei monetare

Echilibrul pieţei monetare se bazează pe corelarea necesarului de

monedă, impus de nevoile economiei, cu cantitatea de bani aflată în
circulaţie. Mişcările în nivelul cererii şi al ofertei, influenţate de factori

14
monetari, fac ca echilibrul pieţei monetare să depindă nu numai de
procesele din economia reală, ci şi de politica monetară promovată.

ASPECTE GENERALE DESPRE CREDIT

Creditul constituie un contract prin care o bancă (o firmă sau o persoană)

transmite unei firme sau unei persoane fizice o sumă de bani pentru a o
folosi o anumită perioadă de timp pentru realizarea unui scop (afacere,
investiţie), cu obligaţia de a restitui suma şi dobânda aferentă conform
prevederilor stipulate în contract.1

4.1. Noţiune. Concept. Definiţii

Cele mai importante relaţii economice din sfera relaţiilor

8
financiare sunt:
a. relaţiile prin care se formează şi se utilizează fonduri băneşti ale
statului, prin transferuri de sume de bani fără echivalent şi cu
titlu nerambursabil; prin aceste relaţii se formează resursele
financiare publice din impozite9, taxe, contribuţii şi venituri
nefiscale prelevate de la persoanele fizice şi juridice;
b. relaţiile de credit, prin care se transferă sume de bani, fără
echivalent imediat, cu obligaţia rambursării acestor sume, de
regulă, cu plata unei dobânzi remuneratorii, până la un anumit
termen;
c. relaţiile de asigurare, prin care se transferă către asigurător
sume de bani fără echivalent imediat, rambursabile condiţionat

1
Imireanu, Mihai G. A – „Tehnica şi practica operaţiunilor bancare”, Ed. Tribuna
Economică, 2000, pag. 214
8
Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la
practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009.
9
Reglementate, în esenţă, de Codul fiscal – Legea nr. 571/2003, M.Of. nr.
927/23.12.2003.
15
Viorica Ioan

de producerea evenimentului asigurat (aleatoriu) şi care pot fi

mai mari sau mai mici decât contribuţiile asiguratului, în raport
cu intensitatea acestui eveniment.
Actul normativ de bază care reglementează noţiunea de credit îl
constituie Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99 pe 2006, cu privire
la instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, completată şi modificată
cu Legea 227/2007.
Creditul, ca şi moneda, este o categorie economico-financiară
creată pentru a servi la rezolvarea unor probleme economice, sociale
legate de procesul de schimb.
Creditul a apărut după schimbul în natură şi ca o consecinţă
imediată a acestuia. Creditul este tot un schimb însă are particularitatea
că între momentele de schimb se intercalează factorul timp.
Cu alte cuvinte, creditul este un schimb care începe în prezent şi
se termină în viitor.
În timp, practica creditului s-a diversificat, în sensul că dacă în
fazele incipiente avea o formă naturală presupunând acordarea unui bun
în aşteptarea restituirii lui viitoare la o perioadă cuvenită (creditul
natural) ulterior au apărut forme noi, respectiv creditul în mărfuri şi
creditul în monedă.
La creditul în mărfuri obiectul creditului îl constituie mărfurile
vândute, deşi atât rambursarea lui cât şi a dobânzii aferente se
efectuează în bani.
Creditul în monedă formează principala activitate a organizaţiilor
financiar-bancare şi a altor instituţii de credit. În această formă, atât
obiectul creditului cât şi rambursarea lui împreună cu dobânda se
onorează în numerar sau în dispoziţii asupra numerarului (viramente,
cecuri, ordine de plată).
Creditul a format obiectul unor ample cercetări în literatura de
specialitate, constatându-se o diversitate de opinii.
Unii specialişti oferă o definiţie sintetică a noţiunii de credit:
creditul este puterea de cumpărare, fără a deţine numerar sau schimbul
unei bogăţii prezente, contra unei bogăţii viitoare.

16
 Alţi specialişti definesc creditul ca act economic care face să
nască în favoarea unui individ un drept de a dispune în mod permanent
de bunurile sau serviciile puse la dispoziţia lui, de un alt individ, în
cadrul termenului pentru care a fost acordat.
La rândul său, profesorul A. Page defineşte creditul ca fiind
„schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare
viitoare.2
Succint, creditul este operaţiunea prin care se ia în stăpânire
imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în
mod normal însoţite de plata unei dobânzi ce remunerează pe
împrumutat.
Monetariştii Costin C. Kiriţescu şi Emilian M. Dobrescu definsc
creditul ca „relaţie bănească între o persoană fizică sau juridică, numită
creditor, care acordă unei alte persoane, numită debitor, un împrumut în
bani sau care vinde mărfuri / servicii pe datorie, în general cu o dobândă
stabilită în funcţie de riscul pe care şi-l asumă creditorul sau de
reputaţia debitorului”.10
Operaţiunile de credit pot intervenii într-o gamă amplă de relaţii
între indivizi atât sub forma unor acorduri personale simple, cât şi sub
forma tranzacţiilor formalizate ce se efectuează pe pieţe monetare sau
financiare foarte dezvoltate şi formulate în cadrul unor contracte
complexe. Aşadar o parte importantă a relaţiilor de credit priveşte
mobilizarea capitalurilor disponibile şi a economiilor.
Părţile implicate, tipul de instrumente utilizate şi condiţiile în care
creditul este consimţit, sunt extrem de diverse şi în continuă evoluţie. În
esenţă, creditul concentrează o valoare actuală ce se transmite de un
creditor (investitor, împrumutător) unui debitor (împrumutat) care se
angajează să-l ramburseze după un timp, în condiţiile clar specificate în
acordul de credit.

2
Şaguna Drosu Dan – „Drept Financiar şi Fiscal” , Ed. Oscar Print, 2001, pag.
221
10
Kiriţescu Costin, Dobrescu Emilian M., Moneda, mică enciclopedie, Editura
Enciclopedică, 1998, p. 99.
17
Viorica Ioan

4.2. Evoluţia creditului

Creditul a apărut odată cu schimbul în natură şi a cunoscut în

evoluţia sa numeroase forme, îndeplinind un rol esenţial în economia
modernă. Apreciindu-se rolul deosebit al monedei şi creditului în
dezvoltarea social-economică a omenirii, au fost conturate trei trepte de
evoluţie:11
a. treapta economiei naturale – în care indivizii produceau
bunurile necesare traiului propriu sau cel mult al familiei; în
această etapă se disting două subdiviziuni: economia familială
autarhică (în care toate celelalte celule economice erau închise) şi
economia de schimb în natură;
b. treapta economiei de schimb – în care schimburile de bunuri
se fac prin intermediul monedei;
c. treapta economiei de credit, în care se pun bunuri în circulaţie,
contra promisiunii de a le restitui în viitor aceeaşi valoare;
aceasta este ultima şi cea mai evoluată treapta de dezvoltare
economică şi financiară a omenirii, unde, în procesul schimbului,
rolul esenţial îl au operaţiunile de credit.

4.3. Trăsăturile caracteristice ale creditului

Creditul are ca principal conţinut transferul temporar de fonduri

de la agenţii economici excedentari spre cei deficitari, ca şi adaptarea
prin emisiune a stocului de monedă în circulaţie. Totodată, creditul
impune rambursarea şi perceperea de dobândă.
Trăsăturile caracteristice ale creditului bancar se referă la:
 Subiecţii raportului de credit, respectiv:
- creditorul - partea care acordă creditul (banca
comercială, instituţia financiară şi de credit)

11
Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la
practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 6
18
 - debitorul - partea care primeşte creditul (agenţi
economici, populaţia, statul)
 Promisiunea de rambursare – este un element esenţial al
raportului de credit şi este supusă evitării a două riscuri: riscul de
nerambursare şi riscul de imobilizare
Riscul de nerambursare se manifestă atunci când apar
amânări de la scadenţă ce micşorează resursele creditorului,
încetinesc viteza de rotaţie a capitalului ducând la diminuări ale
profitului băncii, sau atunci când debitorul este în imposibilitatea
de a rambursa suma de bani împrumutată, lucru ce conduce la
pierderi efective de capital pentru creditor.
Riscul de imobilizare afectează creditorul întrucât acesta
nu poate să-şi recupereze o parte din capital, nepermiţându-i să
reia activitatea de creditare. În această situaţie, creditorul este
nevoit să apeleze la alte bănci pentru a-şi procura resursele
necesare, devenind din creditor debitor şi fiind nevoit să achite
pentru aceste resurse dobânzi care îi diminuează profitul.12
Pentru a evita astfel de riscuri, băncile solicită garanţii din
partea debitorilor.
 Termenul de rambursare (scadenţa) – reprezintă momentul sau
momentele stabilite pentru rambursarea creditului şi a dobânzilor
aferente.
Termenul de rambursare are o mare varietate: de la
termene foarte scurte (24 ore, termen practicat între bănci pe
pieţele monetare) până la termene de 30-50 ani pentru
împrumuturi privind construirea de locuinţe.
În conformitate cu legislaţia în vigoare privind activitatea
bancară, creditele care nu depăşesc 12 luni sunt credite pe
termen scurt, creditele pe termen mediu sunt rambursate între 1
şi 5 ani, iar creditele care depăşesc durata de 5 ani sunt
considerate credite pe termen lung.
 Ratele parţiale – sunt rate care se rambursează eşalonat, la
anumite termene, conform înţelegerii stipulate în contractul de
credit.

12
Manual de creditare, Bucureşti, 2005, pag. 106 – Banc Post
19
Viorica Ioan

 Termenul de graţie – reprezintă perioada cuprinsă între

momentul angajării creditului şi începerea rambursării lui,
perioadă în care agentul economic are posibilitatea de a nu
rambursa din sumele datorate băncii aferente perioadei
respective, iar dobânda care se creează este colectată şi stocată
într-un cont special, urmând a fi rambursată băncii odată cu
celelalte rate scadente.
 Garanţiile asiguratorii – sunt formate din bunuri care se
constituie la dispoziţia creditorului sau a unui terţ pentru
asigurarea îndeplinirii de către debitor a obligaţiilor asumate prin
contractul de credit. Garantarea creditului de către agentul
economic care îl solicită este o problemă esenţială aflată în
atenţia bancherului, care va căuta să evite orice risc care ar
prejudicia interesele băncii.
Prin garanţia care se constituie se urmăreşte atât încasarea
integrală a creditului la scadenţă (în cazul creditului pe termen scurt),
cât şi a dobânzilor aferente, a comisionului, a spezelor bancare etc.
Garantarea creditelor se realizează în principal prin gaj şi
ipotecă.
 Costul creditului (dobânda) – reprezintă preţul plătit de debitor
creditorului său pentru împrumutul acordat pe un termen
determinat. Nivelul dobânzii diferă în funcţie de conjunctura
economică, de cererea şi oferta de capital.
În practica social-economică a creditului se cunosc mai multe
categorii de dobândă:
 dobânda cămătărească – este calculată cu procente excesiv de
mari sau percepută sub forme diferite;
 dobânda convenţională – este calculată cu un procent stabilit
prin înţelegerea dintre debitori şi creditori şi care, de regulă,
este mai ridicat decât cel stabilit prin lege;
 dobânda la dobândă (anatocismul) – este preţul plătit de
împrumutat pentru suma care reprezentă capitalul, plus
dobânda capitalizată pe o perioadă;

20
  dobânda legală – este dobânda calculată cu procentul stabilit
prin lege;
 dobânda majorată – este dobânda percepută de unităţile
bancare, în cazul în care creditele nu sunt rambursate la
termenele stabilite;
 dobânda moratorie – este dobânda care se plăteşte de către
debitor de la data acordării moratoriului până în momentul
stingerii datoriilor;
 dobânda fixă – este stabilită la încheierea contractului de
împrumut între părţile participante la raportul de credit;
 dobânda variabilă – se recalculează periodic,de regulă la 3 luni,
în funcţie de evoluţia dobânzii pe piaţă.
Generic, dobânda se calculează după relaţia:

unde:
D = dobânda
C = valoarea creditului
d = procentul dobânzii
t = timpul în zile pentru care se acordă creditul
În bancă, dobânda se calculează astfel:

unde:
N = sunt numere calculate astfel:
Ni = Ci × Ti
Ci = volumul creditului
Ti = timpul în care se păstrează soldul Ci în cont
Df – reprezintă divizorul fix calculat după relaţia:

 Alte costuri ale creditului sunt comisioanele de mişcare sau de

conturi curente pentru operaţiunile legate de viramente,
decontări şi gestionare a creditului.

21
Viorica Ioan

4.4. Funcţiile creditului

Creditul reprezintă operaţiunea prin care se iau în stăpânire

imediată resurse, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare,
însoţită în mod normal de plata unei dobânzi ce îl remunerează pe
împrumutător. Operaţiunea priveşte două părţi, cea care acordă creditul
şi cea care îl primeşte, îndatorându-se. Relaţiile de credit au existat
chiar şi în economiile premonetare, astăzi acestea fiind intim legat de
monedă.
Avantajele creditului sunt evidenţiate prin funcţiile sale:13
 Funcţia distributivă a creditului – se realizează prin
mobilizarea resurselor băneşti disponibile la un moment dat în
economie şi redistribuirea lor prin acordarea de împrumuturi
spre anumite ramuri, sectoare de activitate care au nevoie de
fonduri de finanţare. Tot prin funcţia distributivă, creditul
participă la concentrarea capitalului şi dirijarea acestuia spre
acţiuni de mare anvergură, profitabile întregii societăţi.
 Funcţia de transformare a economiilor în investiţii –
contribuie la realizarea echilibrului macroeconomic conform
ecuaţiei E = I, unde E = economii, iar I = investiţii.
Creditul este cel care pune la dispoziţia întreprinzătorului
capitalul necesar, asigurând transformarea economiilor, astfel
inactive în investiţii. Creditul devine astfel un factor important al
creşterii economice prin proliferarea firmelor de mici dimensiuni,
promotoare ale noului, ceea ce favorizează concurenţa cu
efectele sale pozitive asupra echilibrului economic.
 Funcţia de emisiune monetară – presupune creditarea
activităţilor şi nu emisiunea monetară, ce aparţine în
exclusivitate Băncii Naţionale a României.
Consolidarea ideii de credit bazat pe încredere între
participanţii la actul economic a determinat crearea monedei
fiduciare (cu valoare fictivă, întemeiată pe încredere) la biletele la

13
Manea, Marinela Daniela, Postolache Rada, Creditul bancar de la teorie la
practică, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2009, p. 9
22
 bancă şi apariţia a diverse instrumente şi tehnici de plată prin
care s-a realizat o importantă reducere a cheltuielilor cu circulaţia
monetară, asigurând o creştere a volumului şi valorii tranzacţiilor
economice.
Instrumente şi tehnici de plată precum viramentul, cecul,
trata, cambia au dus la diminuarea numerarului din circulaţie şi la
creşterea în mari proporţii a monedei scripturale.
 Funcţia de asigurare a stabilităţii preţului – se realizează
prin reglarea dimensiunilor cererii şi ofertei de mărfuri şi servicii,
creditându-se consumul, pe de o parte, şi stocurile, pe de altă
parte.
Prin finanţarea producţiei şi consumului, precum şi prin crearea
unor instrumente şi tehnici foarte flexibile, creditul a devenit o prezenţă
sine qua non în viaţa socială şi economică din orice ţară civilizată. De
asemenea, prezenţa sistemului de credit şi a formelor sale în societăţile
avansate, oferă numeroase facilităţi, inclusiv protecţia participanţilor la
actul economic.
Creditul are un rol deosebit şi în promovarea relaţiilor economice
internaţionale, stimulând exporturile şi importurile, asigurând o
desfăşurare normală, rapidă şi în deplină siguranţă a operaţiunilor de
export-import. Trebuie avut în vedere şi rolul creditului în acoperirea
deficitului bugetar al statului sub forma creditului public.14

4.5. Sursele creditării

Surse proprii. Ca orice societate comercială, banca posedă un

capital propriu (fonduri proprii) constituit din capitalul subscris şi
vărsat de acţionari, precum şi o serie de fonduri (de dezvoltare, de
rezervă, rezerva generală pentru riscul de credit) prelevate din profit.

14
Şaguna Drosu Dan – „Drept financiar şi fiscal”, Editura Oscar Print, Bucureşti,
2001, pag 224
23
Viorica Ioan

Un mijloc de majorare a surselor proprii bancare este emiterea

de obligaţiuni, însă trebuie să avem în vedere costurile de lansare şi
dobânzile bancare cu implicaţii asupra profitului.
Surse atrase. Una din funcţiile importante ale unei bănci este
aceea de a „capta” interesul persoanelor fizice şi juridice prin atragerea
de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat.
Atragerea de capital de către o bancă trebuie să se facă în
deplină siguranţă şi cu o remunerare corespunzătoare. Îndeplinirea
acestor condiţii determină dimensiunea volumului plasamentelor la o
bancă.
Atragerea fondurilor îmbracă forma depozitelor (principala
resursă financiară), care se împart în două mari categorii: depozitele la
vedere şi depozitele la termen.
Depozitele la vedere sunt constituite din disponibilităţile depuse
în toate conturile deschise la bănci, din care se pot face plăţi la cerere şi
pentru care banca nu-şi rezervă dreptul de a solicita o înştiinţare scrisă
asupra unei viitoare retrageri de numerar.
Depozitele la termen sunt cea mai importantă sursă financiară
între pasivele bancare şi au o scadenţă prestabilită, astfel încât
eventualele retrageri efectuate înainte de a se ajunge la maturitate sunt
penalizate prin dobânzi.
Alte surse atrase de instituţiile de credit sunt soldurile creditoare
ale conturilor societăţilor comerciale, plasamentele interbancare,
refinanţarea solicitată de la BNR (numai pe termen scurt prin cele 4
tipuri de credite: structural, licitaţie, special, lombard), liniile de
creditare externă.
Această enumerare delimitează sursele atrase de pe piaţa
monetar-financiară de cele de pe piaţa externă.
Colectarea de pe piaţă a surplusului de disponibilităţi de către
băncile comerciale este limitată de costurile pe care operaţiunea le
implică, bonificarea unei anumite dobânzi, reglementările de prudenţă
bancară, adică asigurarea unei lichidităţi minime în funcţie de rezerva
minimă obligatorie.

24
 4.6. Tipuri de credite. Clasificare

Formele principale sub care se prezintă creditul în economia de

piaţă sunt: creditul comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul
ipotecar, creditul de consum.

4.6.1. Creditul comercial

Este o formă de împrumut practicată între vânzător şi

cumpărător, atunci când vânzarea mărfurilor este făcută pe credit, adică
înmânarea mărfurilor este separată în timp de plata preţului ei. Creditul
comercial contribuie astfel la accelerarea circulaţiei mărfurilor şi, prin
aceasta, la dezvoltarea economiei naţionale.
Creditul comercial este acordat cumpărătorului de către furnizor
sub formă de vânzări de mărfuri, executări de lucrări şi prestări de
servicii cu plata la o dată ulterioară. Creditul comercial este utilizat de
către întreprinzători la vânzarea-cumpărarea pe credit a maşinilor,
utilajelor, materiilor prime, materialelor, combustibilului, precum şi a
obiectelor de consum.
De regulă, creditul comercial se acordă pe termen scurt pe baza
cambiei. Pe această cale, creditul comercial înlesneşte şi accelerează
circulaţia capitalului, constituind totodată baza sistemului de credit.
Cu toate avantajele pe care le presupune, creditul comercial are
totuşi o serie de îngrădiri. În primul rând, el este limitat de mărimea
capitalului disponibil al producătorului. Orice întreprinzător va putea
vinde mărfuri pe credit numai în măsura în care dispune de suficiente
rezerve de capital care să-i permită continuarea activităţii de
15
exploataţie.
În al doilea rând, proporţiile creditului comercial depind de
regularitatea încasării contravalorii mărfurilor vândute anterior pe credit.
Dacă nu încasează la timp contravaloarea mărfurilor livrate,
producătorul va trebui să restrângă vânzarea cu plata ulterioară.

15
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu,
Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
2008, p. 151.
25
Viorica Ioan

Creditul comercial cuprinde creditul de vânzător şi creditul de

cumpărător. Creditul de vânzător are ca obiect vânzarea mărfurilor cu
plata amânată, întreprinzătorul are două ipostaze, şi anume: cea de
împrumutat, prin credit furnizor, pentru procurări de echipamente,
materiale etc. şi cea de împrumutător, prin credite clienţi pentru
produsele livrate sau lucrările executate partenerilor săi. Creditul de
cumpărător se identifică cu plăţile în avans şi, în această ipostază,
întreprinzătorul poate fi atât beneficiar al avansurilor plătite de către
clienţii săi pentru fabricaţia produselor, cât şi plătitor de avansuri către
furnizori. Altfel spus, creditele de cumpărător apar ca o prefinanţare de
către beneficiari a fabricaţiei produselor pe care aceştia intenţionează să
le achiziţioneze.
Creditul comercial este un instrument de promovare a livrărilor şi
de reducere a cheltuielilor reclamate cu plata dobânzilor pentru
contractarea de împrumuturi care, în alte condiţii, ar fi necesare.
Creditul comercial include şi un anumit bonus acordat de
vânzător cumpărătorului, devenind un instrument promoţional pentru
vânzări.

4.6.2. Creditul bancar

Creditul bancar reprezintă creditul care se acordă agenţilor

economici sub formă bănească de către instituţiile bancare în aşa-
numitul „comerţ cu bani”.
În accepţiunea Legii bancare nr. 58/1998, creditul bancar era
definit astfel: „Creditul bancar reprezintă orice angajament de plată a
unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite,
precum şi la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această
sumă, sau orice prelungire a scadenţei unei datorii şi orice angajament
de achiziţionare a unui titlu care încorporează o creanţă, sau a altui
drept la plata unei sume de bani”.
Această formă de credit este foarte larg răspândită având ca
obiect acea parte disponibilă a capitalului numită capital de împrumut.
Creditul bancar este principala sursă pentru asigurarea fondurilor

26
băneşti necesare diferitelor sectoare de activitate ale economiei
naţionale. El intră în categoria împrumuturilor în bani.
Modalităţile tehnice de creditare a activităţii curente a agenţilor
economici sunt multiple:
a) Avansurile în cont curent – credite de casă sau de
trezorerie. Aceste credite sunt destinate să acopere nevoile curente ale
agenţilor economici (cheltuielile de producţie imprevizibile şi greu de
localizat pe obiecte). Acordarea creditului are la bază depozitele
compensatorii. Agenţii economici îşi păstrează disponibilităţile în cont,
fapt ce permite băncilor să acopere nevoile curente prin redistribuirea
acestor depozite din conturile curente.
b) Liniile de credit
Băncile deschid agentului economic linii de credite în cadrul
cărora stabilesc un plafon maxim de credite, ce urmează a fi puse la
dispoziţia agentului economic. Se cunosc mai multe tipuri de linii de
credite:
 linia de credit simplă defineşte limita maximă a creditului ce se
acceptă a se acorda într-un cadru general prestabilit;
 linia de credit confirmată beneficiază de o consemnare într-un
document scris, convenit de bancă.
În cazul creditelor provizorii, băncile comerciale, pot cere
agentului economic în orice moment acoperirea debitului.
Creditele confirmate sunt mult mai avantajoase pentru debitor.
Ele se bazează pe un acord scris, în cadrul căruia posibilităţile
de acordare a creditului se stabilesc pentru o anumită perioadă
prevăzută în contract, în cadrul căruia sunt prevăzute termene
precise de rambursare.
 Linia de credit revolving pune în evidenţă un mecanism de
creditare cu autoîncărcare, pe măsură ce creditele anterioare au
fost rambursate fără a mai fi necesară producerea expresă de
documente care să ateste necesitatea reînnoirii creditului. Ea
funcţionează după sistemul revolving, respectiv se pot efectua
trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a liniei, cu
condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească
volumul liniei de credite aprobat.

27
Viorica Ioan

Acest tip de credite se acordă clienţilor cu performanţe

economico-financiare bune, care sunt clienţi permanenţi ai băncii.
Liniile de credite se acordă pe o perioadă de 12 luni,
volumul acestora se stabileşte astfel:

Durata medie de încasare a clienţilor, reprezintă amânarea medie

a plăţii, acordată clienţilor, şi se calculează utilizând următoarea
formulă:

c) Credite pe stocuri sau credite sezoniere – sunt menite să

asigure resursele necesare în cazul apariţiei unui dezechilibru în circuitul
aprovizionării, producţiei şi desfacerii. Acordarea creditelor este
garantată cu stocul de marfă aflat în procesul de producţie sau de
circulaţie al acestora.
d) Warantul – este un titlu, un instrument care atestă existenţa
mărfurilor într-un depozit general (porturi, vămi). Prin natura lui, el
permite transmiterea proprietăţii pentru obţinerea şi garantarea
creditului bancar. Acest instrument poate fi utilizat fie ca un efect de
comerţ, fie mobilizat, negociat, vândut băncii, dându-se astfel
posibilitatea acesteia să acorde un credit (resursă de recreditare). În
practica ţărilor vest-europene, warantul îmbracă forme diversificate
după cum urmează.
 warantul agricol – în acest caz se pune gaj pe culturi şi
echipamente de exploatare agricole;

28
  warantul hotelier – gaj pentru materiale şi echipament
hotelier;
 warantul petrolier – gaj asupra stocurilor minime petroliere;
 warantul industrial – este posibilă gajarea asupra produselor
industriale.
Toate aceste tipuri de credite bancare sunt majoritare în
activitatea băncilor în general, a celor comerciale în special. Aceste
credite sunt destinate acoperirii necesităţilor agenţilor economici.
Acoperirea financiară a nevoilor de investiţii are la bază alte
modalităţi de mobilizare ale activelor financiare disponibile, una din
aceste modalităţi reprezintă aceea a creditului obligatar.

4.6.3. Creditul obligatar

Creditul public este creditul contractat de stat prin lansarea

titlurilor de împrumut (obligaţiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur
etc.). Creditul public se materializează preponderent, pe lângă alte titluri
de împrumut, în obligaţiuni ale împrumutului de stat, ceea ce îi conferă
şi titulatura de credit obligatar.16
Creditul obligatar reprezintă o grupă a operaţiilor de credit cu
existenţă seculară care se referă la relaţiile de credit în care partenerii
sunt instituţiile statale sau întreprinderile economice în calitate de
debitori, care emit obligaţiunile, în această calitate, pe de o parte, şi
creditorii, subscriitori şi deţinători ai acestor obligaţiuni, care-şi
angajează astfel capitalurile, în vederea obţinerii unui venit sigur sub
formă principală de dobânzi.17
Obligaţiunea reprezintă un înscris care consemnează raportul de
credit şi forma prin care se desfăşoară. Ea reprezintă un titlu de
recunoaştere a datoriei care reprezintă o creanţă financiară, pe care
deţinătorul (creditorul) o are asupra emitentului (debitorul), sau, altfel
spus, este o promisiune scrisă de a plăti o sumă de bani (principal) la o

16
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu,
Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
2008, p. 165.
17
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 136-138
29
Viorica Ioan

dată stabilită. Deţinătorul încasează, de regulă periodic, dobânzile

convenite în raportul de credite.
De-a lungul timpului, s-au conturat următoarele tipuri de efecte
financiare publice: titluri necomercializabile sub forma obligaţiunilor pe
economii şi a emisiunii de titluri speciale vândute băncilor de emisiune şi
guvernelor străine; efecte publice comercializabile sau transferabile pe
piaţa financiară, dintre care se remarcă obligaţiunile emise de tezaur pe
o durată mai mare de 5 ani, efectele sau notele de tezaur cu o durată
cuprinsă între 1 şi 7 ani, certificatele de îndatorare cu maturitate de 1 an
şi bonurile de tezaur, ca titluri de credit bugetar pe termen scurt.
Bugetele locale şi ale municipalităţilor au posibilitatea de a-şi
acoperi deficitul doar prin emisiunea de obligaţiuni. Cea mai accesibilă
formă de împrumut public în cazul bugetelor locale este împrumutul
obligatar. Condiţia principală pentru lansarea împrumutului obligatar
este existenţa unei pieţe financiare puternice, coroborată cu posibilitatea
rambursării din veniturile realizate pe seama exploatării obiectivelor
publice a căror finanţare s-a asigurat prin împrumut obligatar.
Împrumuturile obligatare se caracterizează prin: modalităţi de
lansare; tipuri de obligaţiuni; modalităţi de rambursare; facilităţi
acordate subscriptorilor.
Un împrumut public poate fi lansat prin emisiune de obligaţiuni
distribuite direct dă către organismul districtual şi municipal prin ghişee
deschise la administraţiile financiare şi prin emisiunea de obligaţiuni prin
intermediul unui consorţiu sau sindicat format din principalele bănci
comerciale şi instituţii financiare din zonă. Acestea preiau sarcinile
vânzării obligaţiunilor şi constituirii fondurilor.
În cadrul creditului obligatar se operează cu mai multe tipuri de
obligaţiuni: obligaţiuni cu venit fix (la care rata de randament este
precizată la data emisiunii şi rămâne în vigoare până la maturitatea
înscrisurilor); obligaţiuni cu rată variabilă (pe parcursul duratei
împrumutului, rata randamentului este modificată în funcţie de evoluţia
ratei dobânzii pe piaţa monetară şi pe piaţa capitalurilor); obligaţiuni
indexabile (situaţie în care se indexează valoarea nominală în funcţie de
evoluţia indicelui general al preţurilor).

30
 În general, o obligaţiune este caracterizată prin valoare
nominală, curs, preţ de emisiune, cupon, durată de maturitate şi valoare
garantată la rambursare. Frecvent, pentru a atrage subscripţia de
economii a publicului, preţul de emisiune a unei obligaţiuni se situează
sub valoarea sa nominală cu 10-15%. În acest caz, subscriptorii
beneficiază de o primă de emisiune. Dacă valoarea de rambursare la
maturitate depăşeşte valoarea nominală, intervine o primă de
rambursare de aceeaşi mărime cu prima de emisiune. Durata unui
împrumut obligatar este variabilă de la 5 la 30 de ani.
Rata stabilită la data emisiunii este, de obicei, mai mică decât
rata dobânzii curente bancare, cu aproximativ 20-30%, datorită faptului
că pentru deţinătorii de obligaţiuni, riscul asumat este minim. Cu toate
acestea, costul unui împrumut obligatar este mai mare decât al
creditului bancar cu aceeaşi durată, deoarece include: cheltuielile de
emisiune estimate, în medie, la 6% din valoarea totală a emisiunii;
comisionul anual plătit băncilor pentru obligaţiunile răscumpărate care
reprezintă 0,5% din valoarea lotului de obligaţiuni rambursate;
comisionul bancar, reprezentând 1% din valoarea dobânzilor
(cupoanelor) acordate anual investitorilor; rata dobânzii sau
randamentul acordat investitorilor.
Creditul obligatar nu se rezumă la creditul public. Alături de
acţiuni, societăţile comerciale emit şi obligaţiuni. Aceasta este adesea o
formă preferată de mobilizare a capitalului, întrucât obligaţiunile nu
conferă subscriptorilor drept de vot, iar deţinerea şi negocierea lor nu
modifică structura puterii în consiliul de administraţie.
De regulă, dobânzile la obligaţiuni sunt mai mici şi, deci, mai
puţin grevate decât plăţile de dividende. Există creditori specializaţi ai
întreprinderilor mari deţinători de obligaţiuni.
Extinderea rapidă a creditului obligatar conferă importanţă
evaluării financiare a titlurilor de împrumut pentru a aprecia în primul
rând riscurile legate de rambursarea sau plata dobânzilor. Operaţiunile
pe termen scurt şi lung emise de către stat sau societăţi comerciale sunt
o componentă a patrimoniului investitorilor transferabilă în lichidităţi la
bursa de valori sau suportul pe care se obţine sau se garantează
împrumuturi.

31
Viorica Ioan

4.6.4. Creditul ipotecar

Creditul destinat activităţii imobiliare prezintă una din cele mai

importante categorii de credit din sistemul naţional în economia de
piaţă, economie care cultivă şi dezvoltă, sprijină şi susţine, proprietatea
individuală. Creditul ipotecar se afirmă deci, ca principală modalitate de
sprijinire a proprietăţii imobiliare.18
Creditul ipotecar presupune o convenţie între creditor şi
împrumutat, în care se prevede, în general:
 proprietatea ce serveşte ca garanţie a rambursării împrumutului;
 condiţiile de remunerare şi scadenţele de rambursare ;
 penalităţile în caz de rambursare anticipată, parţială sau completă, a
împrumutului;
 circumstanţele în care, prin nerespectarea condiţiilor de împrumut,
debitorul poate pierde proprietatea.
Principalul tip de împrumut pe ipotecă comportă o sumă de
rambursare şi o rată a dobânzii fixă (constantă şi identică).
Rambursările periodice sunt prevăzute pe întreaga perioadă şi fiecare
rambursare cuprinde, deopotrivă, dobânda şi suma cu care se reduce
datoria în curs (interest and principal). De regulă, în cadrul ratei fixe, în
timp, scade partea privind dobânzile şi creşte partea privind
rambursarea propriu-zisă.
În ultimul timp s-au dezvoltat şi alte tipuri de credite ipotecare
cum ar fi:
 împrumut pe ipotecă cu dobânzi variabile ;
 împrumut pe ipotecă cu rambursare progresivă ;
 împrumut pe ipotecă inversat, purtător de anuităţi.
Împrumutul pe ipotecă cu dobânzi variabile s-a instituit în special
datorită creşterii şi variaţiei ratei dobânzii în anii '80, în care s-a produs
creşterea costurilor de procurare a fondurilor de împrumut.19
18
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 140
19
Turliuc Vasile, Cocriş Vasile, Roman Angela, Dorneanu Valeriu, Stoica Ovidiu,
Chirleşan Dan, Monedă şi credit, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi,
2008, p. 168
32
 Creditul pe ipotecă cu dobânzi variabile presupune variaţia
acestora, în funcţie de un indicator precis al pieţii financiare.
Creditele pe ipotecă cu rambursarea progresivă20 satisfac
cerinţele crescânde ale familiilor cu venituri modeste, aflate la începutul
activităţii, care au perspectiva ameliorării veniturilor lor. Formulele
propuse prevăd pentru perioadele iniţiale, reduceri între 9 şi 95% faţă
de rambursările constante.
Creditul ipotecar inversat, purtător de anuităţi, urmăreşte să
valorifice capitalul imobilizat în locuinţe proprietate, fără a se renunţa la
dreptul de proprietate şi la uzufruct. Ca atare, împrumutul obţinut prin
ipotecarea unei părţi a proprietăţii serveşte la achiziţionarea unui
contract de anuităţi şi aduce astfel proprietarului un venit regulat. Este
un sistem considerat de perspectivă.
Dimensiunile ample ale creditului ipotecar în toate ţările
dezvoltate, implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă, capitalurile
disponibile pe termen lung.
Întrucât o serie de instituţii de credit şi financiare constituie
asemenea resurse pe termen lung, care în mod necesar implică
valorificare şi garanţii sigure de rambursare, s-a creat în toate ţările o
piaţă ipotecară firească.
Într-o epocă mai depărtată aceste instituţii deţinătoare de
resurse desfăşurau pe cont propriu operaţii de credit ipotecar,
asumându-şi rolul de creditor în cadrul unor contracte de credit.
Sistemul francez este caracterizat printr-o piaţă distinctă a
creditului ipotecar unde operaţiile se desfăşoară sub supravegherea unei
instituţii de credit specializate, Creditul Funciar. Pe această piaţă,
obligaţiile ipotecare nu sunt decât obiect-gaj al operaţiunii. Creditele se
negociază prin instrumente speciale, efecte de mobilizare subscrise în
favoarea ofertanţilor de capitaluri disponibile de către utilizatorii lor,
bănci sau instituţii, care acordă efectiv credit ipotecar.
Operaţiile pe această piaţă se desfăşoară între instituţii de credit
după modelul pieţii monetare, iar influenţele reciproce orientează adesea
evoluţia preţurilor de piaţă, în acelaşi sens, deşi nivelul acestora este, pe
fiecare piaţă diferit.

20
Idem
33
Viorica Ioan

Întrucât creditul ipotecar are un rol deosebit în expansiunea şi

propăşirea proprietăţii, sprijinul statului se manifestă pe scară largă în
toate ţările, pe multiple planuri: supraveghere, asigurare, impozitare,
gestiunea datoriei etc.
Prin creditul ipotecar se mobilizează capitalurile disponibile pe
termen lung. Instituţiile care vehiculează disponibilităţi pe termen lung şi
care se afirmă în sfera creditului ipotecar sunt băncile ipotecare, casele
de economii, societăţile de asigurări şi, în proporţii crescânde, băncile
comerciale.

4.6.5. Creditul de consum

Creditul de consum este creditul pe termen scurt sau mijlociu,

destinat să acopere costul bunurilor şi serviciilor achiziţionate prin
reţeaua de comercializare şi servicii, sau pentru recreditarea creanţelor
contractate în acest scop. El este acordat persoanelor individuale.
Creditul de consum constă în vânzarea cu plata în rate a unor
bunuri de consum personal de valori mari şi folosinţă îndelungată.
Creditul de consum a apărut iniţial sub forma „creditului deschis",
concretizându-se în posibilitatea acordată clienţilor solvabili de către
comerciant pentru a achiziţiona mărfurile necesare, urmând ca lichidarea
sau regularizarea datoriilor să se facă ulterior, potrivit angajamentelor
personale diferite. Forma astfel practicată a fost considerată drept credit
cu rambursarea neeşalonată.
Odată cu creşterea producţiei de masă a bunurilor de folosinţă
îndelungată şi a necesităţii de a asigura accesul la acestea, a apărut
nevoia statuării unor norme precise de creditare, precum şi a unei reţele
ample şi diversificate de instituţii de credit. Astfel că, cea mai mare
parte a creditelor de consum există şi se acordă sub forma creditelor
eşalonate, formă în care termenii creditării, scadenţele, cuantumul
ratelor etc. se stabilesc la acordarea creditului.
Creditul cu scadenţă nedeterminată implică operaţii de credit
deschis, credite acordate comercianţilor cu amănuntul, sau de către
aceştia, credite privind anumite servicii. In aceste operaţiuni, înseamnă

34
că debitorul va efectua plata în timp util (maximum fiind convenit) dar în
momente prielnice lui, pe care le stabileşte personal.
O formă deosebită, în deplină dezvoltare ce aparţine creditelor
eşalonate îl reprezintă creditul revolving, apărut la sfârşitul anilor '30.
Îndeosebi această formă s-a extins odată cu amplificarea utilizării
cărţilor de credit.
Ca şi elemente caracteristice acestui credit putem enumera: se
acordă în cadrul unei convenţii stabilite între părţi; permite
consumatorului să efectueze cumpărările sau să obţină împrumuturi fie
direct, asupra creditorului, fie indirect, prin cărţile de credit, în
momentul oportun pentru el; consumatorul are posibilitatea să
efectueze plata fie în totalitate pentru creditul în curs, fie prin plăţi
parţiale, periodice, după posibilităţi.
Datorită facilităţilor acordate, această formă s-a impus în ultima
vreme şi tinde să devină preponderentă în operaţiile de credit de
consum.
Creditul comercial a avut şi are un rol deosebit în dezvoltarea
economiei de consum, respectiv a producţiei şi circulaţiei mărfurilor,
destinate marii mase a consumatorilor. Creditul de consum anticipează
momentul intrării în posesie a bunurilor şi permite accesul
cumpărătorilor cu venituri mai mici la bunurile de folosinţă îndelungată
de valoare mare.21 Prin aceasta se acţionează pe două planuri, pe de o
parte, se asigură satisfacerea facilă a dorinţelor şi necesităţilor marii
mase de consumatori, iar pe de altă parte, se promovează pe scară
largă producţia şi circulaţia unei game extinse de mărfuri, dincolo de
cererea solvabilă a populaţiei şi chiar, după unele aprecieri, dincolo de
capacităţile normale de plată a populaţiei, luată în ansamblul ei.
Se consideră că acţiunea creditului de consum este
destabilizatoare pentru economie pe unele planuri, oferind terenul unor
producţii supradimensionate, ea acţionând ca un factor de expansiune a
economiei de consum.
O cerere sporită şi stabilă de mărfuri de larg consum a contribuit
la aplicarea rapidă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, a tehnologiilor în
producţie, în folosul întregii societăţi. Creditul de consum acţionează
21
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 142
35
Viorica Ioan

astfel în sensul recuperării rapide a cheltuielilor avansate în producţie,

spre realizarea constantă şi oportună a produselor puse pe piaţă. Acest
fapt permite producătorului reluarea imediată a proceselor de producţie,
desfăşurarea lor accelerată, creşterea cifrei de afaceri şi implicit a
profitului.
De aci şi interesul sporit al producătorilor de automobile,
echipamente electromenajere etc., în a dezvolta, ei înşişi, reţeaua de
creditare privind, vânzarea propriilor produse, implicit prin înfiinţarea
sau dirijarea unor bănci sau societăţi financiare cu asemenea profil.
Dată fiind importanţa economico-socială a creditelor de consum,
aceasta reprezintă sfera cu cea mai mare implicare a reglementărilor şi
controlului de stat.

36