Universul fantastic al povestirilor lui Vasile Voiculescu

Personalitate complexă, într-un singur om întâlnindu-se simultan cărturarul,

medicul, educatorul, ziaristul, etnograful, folcloristul şi nu în ultimul rând scriitorul,
Vasile Voiculescu s-a născut în comuna Pârscov, judeţul Buzău, în anul 1884.
Parafrazându-l pe Ovidiu Papadima, putem spune că nu suntem ţară de
romancieri, ci o ţară magnifică de povestitori, din galeria acestora făcând parte Neculce,
Creangă, Sadoveanu, Istrati, în rândul cărora îl înscriem şi pe Vasile Voiculescu.
Devenit membru al Societăţii Scriitorilor Români (1920) şi al Societăţii
Autorilor Dramatici (1936), Vasile Voiculescu şi-a construit cu fiecare volum publicat,
cu fiecare pagină scrisă un destin literar de excepţie. Volumele de poezii Pârgă (1921),
Poeme cu îngeri (1927), Destin (1933), Urcuş (1937), Întrezăriri (1939) solicită din plin
critica literară reprezentată de G. Călinescu, E. Lovinescu, Pompiliu Constantinescu,
Tudor Vianu, Al. Dima, Perspessicius, Şerban Cioculescu, iar pentru Pârgă şi Poeme
cu îngeri a primit premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru ca, în 1941, să fie
recompensat şi cu Premiul Naţional de Poezie.
Dacă viaţa omului se încheie în 1963, opera de-abia după disparţia lui îşi
configurează identitatea. Critica a fost unanimă în a semnala intrarea lui Voiculescu în
altă ordine valorică în domeniul poeziei prin volumul Ultimele sonete închipuite ale lui
Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu (1964), precum şi participarea
sa la patrimoniul prozei româneşti prin volumele de Povestiri (1966) şi prin romanul
Zahei orbul (1970).
Dincolo de împlinirea disponibilităţilor creatoare în diverse forme literare,
opera lui Voiculescu exprimă o constantă remarcată de Tudor Vianu în legătură cu
poezia, dar valabilă pentru întreaga creaţie: ,,Viziunea, nu numai limba poetului, este
îndatorată poporului, într-un fel şi un grad pentru care nu cred că există exacte
echivalente în opera altor poeţi. […] Nimeni, în aceeaşi măsură cu Voiculescu, nu a

1
folosit experienţele familiare poporului pentru a construi icoana sa despre lume.”1
Apariţia postumă, în 1966, a povestirilor lui Voiculescu a constituit o
surpriză, impunând un prozator ,,perfect stăpân pe mijloacele sale şi care nu datorează
nimic poetului...Povestitorul e un magician al ficţiunii. Asemenea călugărului Evtichie
care, concentrându-şi voinţa, topeşte cu privirea ţurţurii de gheaţă, el concentrează
capacitatea de invenţie spre a ne iluziona. Actul însuşi al povestirii nu este decât o
verificare a acestei capacităţi inexplicabile de a pune stăpânire pe noi, de a ne captiva.” 2,
după cum scrie Nicolae Manolescu în Istoria sa critică.
Cele mai multe povestiri incluse în volumele Capul de zimbru, Ultimul
Berevoi, Iubire magică au ca teme vânătoarea şi pescuitul, ocupaţii primordiale ale
omenirii; ele semnifică realităţi aparţinând timpului mitic, autorul fiind interesat de lupta
între elementul magic şi cel raţional: ,,Tema centrală a prozei lui Voiculescu este, în fapt,
moartea lumii magice în braţele civilizaţiei raţionale.”3
Ca prozator, Vasile Voiculescu înclină spre primitivism, teluric, fabulos,
eresuri, fenomene de magie. Tehnica naraţiunii este tradiţională, iar lumea prozelor lui
este populată cu haiduci, călugări, vraci, faptele petrecându-se în prezent, dar fiind
proiectate în arhaicitate.
Indiferent de formula epică abordată de scriitor, se remarcă unitatea viziunii
asupra lumii, recursul la ceea ce Eugen Simion numeşte ,,sincretism folcloric" şi
componenta fantastică prin care se susţine. Voiculescu aduce în orizontul actualităţii
vârsta arhaică a satului românesc, reconstituind un teritoriu în care realul poartă semnele
existenţei mitice sau este tratat ,,cu soluţii oculte, prin desfăşurarea unui adevărat arsenal
de practici magice.”4
Unele povestiri percep lumea din perspectiva basmului popular, participarea
fabulosului la viaţa cotidiană fiind firească, neprovocând rupturi în existenţa oamenilor.
Pescarul Amin, Lostriţa tratează fabulosul în maniera lui Creangă, aducându-1 în
câmpul umanului şi supunându-1 convenţiei realiste. În aceste povestiri, omul este încă
solidar cu condiţia sa originară, care presupune relaţia sacră cu natura primordială,

1
Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979, p. 174.
2
Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 755.
3
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol II, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1976 , p. 303.
4
Ibidem, p. 315.

2
întruchipată în ambele opere de peştele fabulos. Moartea eroilor este prezentată ca o
consecinţă firească a opţiunii lor, şi nicidecum ca deznodământ tragic.
Alte povestiri, Schimnicul, Ultimul Berevoi, În mijlocul lupilor, Iubire
magică, se organizează în jurul unei practici magice care are în vedere remedierea unui
accident: pricoliciul care ia formă de lup, atacând turmele de oi, urşii care distrug turmele
de vite, împotriva cărora bătrânul Berevoi încearcă să întrupeze forţa totemică a Marelui
Taur, haita de lupi pe care bătrânul Luparu o stăpâneşte prin magnetismul privirii,
dragostea fermecată pe care bătrâna Sibila ştie să o dezlege.
Aşa cum remarcă George Bădărău în cartea Fantasticul în
literatură: ,,Opera fantastică a lui Vasile Voiculescu este produsul gândirii mitico-
magice. Solidar cu spiritul popular, în proza sa mitul coexistă cu atitudinea demitizantă,
sub impulsul magicului păgân, povestirile sale învăluind zonele umbrite ale unor eresuri.
Erosul şi Thanatosul sunt dominate de superstiţii, de rituri şi manifestări ale magiei, de
simboluri arhetipale, într-o confruntare dramatică între mentalitatea arhaică şi cea
modernă.”5
Personajele prozelor voiculesciene, raportându-se la dragoste, se încadrează
în două categorii: personaje fascinante, adevăraţi magneţi ce-i atrag pe ceilalţi într-un
magic joc al seducţiei erotice (pădurarul Bujor din Misiune de încredere, Mărgărita din
Iubire magică, ţigăncuşa din Sakuntala), şi personaje fascinate, intelectuali magnetizaţi
de misterele iubirii, echilibraţi aparent, dar subjugaţi de Eros tocmai pentru că instinctele
ignorate şi supuse raţiunii izbucnesc cu violenţă, sfidând-o (eroii din Iubire magică,
Sakuntala, Căprioara din vis, Sezon mort).
În permanenta confruntare dintre modern şi ancestral, iubirea devine un
mesaj venit din natură, care se impune însă, lăsând urme de neşters în viaţa eroului.
Aceste manifestări particulare pot fi încadrate în sintagma iubire magică. Erosul
echivalează vânătorul cu vânatul, prada cu hăituitorul.
Autorul mai sus menţionat descoperă în povestirile fantastice ale lui Vasile
Voiculescu „o varietate a insolitului" (…) „fantasticul rezultând din coliziunea
exponenţilor lumii arhaice şi situaţia istorică excepţională în care aceştia apar. Tema

5
Bădărău, George, op. cit., Iaşi, Institutul European, 2003, p. 36.

3
fundamentală a prozelor sale este magia. Numai prin operaţii magice omul îşi regăseşte
forţa şi măreţia de altădată".
Povestirile lui Voiculescu ilustrează, toate, căile prin care omul
contemporan se poate integra în tiparul atemporal, originar, din care se naşte mitul. Prin
darul spiritualităţii sale, care îl leagă de întreaga lume, omul poate influenţa mersul
faptelor reale, vizibile, acesta fiind esenţa actului magic. Magie care, atunci când îşi
aliază forţele malefice ale lumii, devine vrăjitorie condamnată la moarte (Lostriţa), iar
atunci când realizează integrarea în spiritualitatea activă, benefică, poate apropia omul de
originile sale (Pescarul Amin) şi poate dezlega puterile de luptă ale binelui în această
lume dominată de rău (Ultimul Berevoi).
Din simbolistica prezentă în povestirile lui Vasile Voiculescu se remarcă
apa ca substanţă primordială, univers acvatic  înţesat de formele excesive ale faunei şi
florei, ce este intermediarul potrivit pentru investigarea străfundurilor arhaice ale
existenţei umane. De altfel, relaţia dintre om şi spaţiul primordial acvatic nu este nouă în
literatura română. Proza sadoveniană şi-a cheltuit aici una dintre resursele expresive de
rezistenţă.
În povestiri precum Pescarul Amin sau Lostriţa, nostalgia identificării cu
strămoşul acvatic totemic se circumscrie pe deplin unei astfel de lumi a apelor văzute ca
un spaţiu reintegrator mitic. Invazia ilogicului în ordinea lumii şi perturbarea acesteia în
sens fantastic este posibilă în perimetrul acestei imagini-cadru în care apa curgătoare a
râurilor poate sugera imprecizia nestatornică a faptelor şi a chemărilor afunde şi
misterioase ale personajelor. Existenţa lor este marcată, într-un anume moment al curgerii
ei, de un impas, o întâlnire neaşteptată cu neprevăzutul misterios şi alogic, declanşator al
unor legături uitate, capabile să răscolească în om profunzimi nebănuite. Şi pentru ca
impactul cu misterul să se producă, este necesar un spaţiu şi un decor propice
reinstaurării reţelelor străvechi ale practicilor mitico-magice la care se dedau solomonarii
şi vracii lumii acesteia.
În povestirea Lostriţa, la fel ca în Pescarul Amin , Amintiri despre pescuit
ori Lacul Rău, scriitorul s-a inspirat din lumea fabuloasă a pescuitului, văzută ca practică
ancestrală, îndeletnicire ce exprimă puternica legatură om-natură, scriind o poveste de
dragoste între om şi peşte, care aminteşte de mitul Sirenei.

4
 Teoreticianul fantasticului, scriitorul George Bădărău realizează un studiu
amplu şi temeinic al povestirii Lostriţa, semnalând mitul comuniunii om-natură, care
este valorificat într-un mod original, ,,în condiţiile în care lumea evoluată nu mai crede în
mituri şi eresuri, Fantasticul voiculescian apare în oscilarea dintre real şi ireal, dintre
certitudine şi îndoială, într-o sumă de ambiguităţi şi echivocuri, insinuări ale fabulosului
în realitate şi ale realului în fabulos"6.
Vasile Voiculescu activează în povestire o serie de alte mituri: mitul iubirii
imposibile, care are la bază situarea fiecăruia dintre cei doi protagonişti într-o altă ordine
existenţială: Aliman aparţine timpului- curgere care aduce devenirea şi moartea; el face
parte dintre ,,rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi” 7 şi tot el trăieşte, la modul
acut, rotaţia anotimpurilor. Lostriţa, vrăjită, fermecată, din poveste apare ca un personaj
fabulos din basme, de la începutul lumii. Tot la basm trimite şi numele de Ileana, pe care
i l-a dat flăcăul fetei, ca şi magia inexplicabilă pe care această fiinţă o exercită asupra
lui: ,,toţi vedeau şi îi băteau capul că-l vrăjise lostriţa blestemată şi curând are să-i facă de
petrecanie.”8 Ambiguitatea lostriţă- femeie scoate şi mai mult în evidenţă apartenenţa ei
la un timp etern.
Un alt mit activat este mitul lui Faust. Astfel, în schimbul credinţei sale, vraciul îi dă un
totem: o lostriţă de lemn descântată şi vrăjită. Intervenţia vrăjitorului estompează
legătura cu realitatea, împingând povestirea într-o zonă halucinantă, magică.
Într-o altă accepţie, lostriţa este o nagodă rânduită pe Bistriţa de Necuratul, este peştele
naibei care creşte de trei ori pe atât pentru a înşela pe cineva.
Mitul îndrăgostitului de ideal relevă mai multe faţete ale idealului: diavol sau zână,
realitate sau iluzie, acesta se îndepărtează pe măsură ce căutătorul se apropie, pentru ca,
în final, să-l ucidă.
Capul de zimbru vorbeşte, sub aparenţele unei incredibile coincidenţe, despre
modul fals în care oamenii îşi percep semenii: ofiţerul posesor al unui timbru identic cu
cel dispărut este considerat pe rând un hoţ şi un erou , el nefiind nici una nici alta.
Cu Căprioara din vis începem să înaintăm, pe firul timpului, către origini.
Naratorul, salvat de devotamentul câinilor care îşi sacrifică vieţile lor pentru el, poate
6
Bădărău, George, Proza lui Vasile Voiculescu: modalităţi de realizare a fantasticului, Princeps Edit,
Iaşi, 2006, p. 80.
7
Voiculescu, Vasile, Povestiri, vol I, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 46.
8
Ibidem, p. 47.

5
regăsi momentul începuturilor, momentul originar din care se naşte mitul, într-o situaţie-
limită: în visul-viziune avut în clipa când e gata să moară, să treacă dintr-o lume a
văzutelor în alta, a nevăzutelor. Arta, iubirea, moartea, impulsul creator şi impulsul de
reunire cu altă fiinţă, spune visul artistului, sunt solidare.
Iubirea ca modalitate de înălţare spirituală este şi tema povestirii Sakuntala,
ce reia o situaţie arhetipală cunoscută din naraţiunea milenară indiană cu acelaşi nume:
prinţul, omul ales prin frumuseţea lui sufletească şi prin poziţia lui socială care, iubind o
frumoasă aflată sub condiţia lui morală şi socială, reuşeşte să se desprindă de toate
patimile lumeşti. În primul rând de gelozie şi de ură, înălţându-se până în preajma zeilor.
În Sakuntala sunt doi îndrăgostiţi: Dionis şi povestitorul. Ei trăiesc amândoi experienţe
sufleteşti identice pentru că, printr-un act de transfer spiritual, de magie albă, Dionis i-a
insuflat vărului său aceeaşi iubire pe care o simte el, pentru a-şi putea studia obiectiv
reacţiile. Acest tip de experienţă spirituală fundamentală, identitatea trăirilor în trupuri
deosebite, în expresii deosebite, va genera, la poetul Voiculescu, seria sonetelor, în care
încearcă să regăsească configuraţia ideatică a marelui său înaintaş, Shakespeare.
Iubire magică reia tema îndrăgostirii prin vrajă: naratorul percepe aceeaşi
femeie o dată ca pe o zeiţă, altă dată ca pe o vrăjitoare. Cu această povestire prinde contur
mai ferm şi tema opoziţiei dintre lumea civilizată şi lumea în care actul magic mai este
încă activ şi eficient.
Ultimul Berevoi şi Pescarul Amin ilustrează şi o altă concepţie esenţială
pentru Vasile Voiculescu: la limită, mentalitatea magică devine mentalitate religioasă.
Ultimul Berevoi, vrăjitor, sacerdot, nu reuşeşte să reactiveze forţele binelui în lume,
puterile luptătoare ale taurului care trebuie să se împotrivească răului- ursul, decât dacă se
sacrifică pe sine, asumându-şi suferinţa rezultată din luarea asupra sa a păcatelor lumii.
Gestul său este identic cu gestul christic. Tot aşa şi pescarul Amin (numele este simbolic,
cuvântul însemnând împlinirea voinţei divine, aşa să fie), scufundându-se ca într-un
botez în balta Nazârului (Nazarethului) reprezintă reunirea totală a magicului cu
religiosul, contopirea tuturor formelor de activitate spirituală într-un gest care acordă
abolirea timpului şi regăsirea originilor.
Despre Sezon mort şi Pescarul Amin, Vladimir Streinu scrie în prefaţa
Povestirilor că: ,,familial, ele stau bine alături de Bătrânul şi marea sau Zăpezile

6
Kilimandjarului de Hemingway, după cum altele cu subiect călugăresc îşi găsesc
perechea numai în Saint Jullien l’Hospitalier şi La Tentation de Saint Antoine de
Flaubert.”9
Eroii lui Vasile Voiculescu sunt indivizi marcaţi de obsesii şi de chemări
lăuntrice cărora nu le pot da glas şi nici nu le pot epuiza. De aceea, contactul cu
neobişnuitul stârneşte atitudini şi reacţii imprevizibile şi obscure. Comportamentul bizar,
ca şi amestecul de erudiţie magico-folclorică, de credinţă în supranatural şi în puterea
izbăvitoare a gestului magic sunt câteva dintre atributele care susţin interior tensiunea
fantastică. De la fantasticul tenebros  (Revolta  dobitoacelor,  În mijlocul lupilor, Iubire
magică) la cel erotic, simbolic şi poetizant (Lostriţa, Sezon mort, Sakuntala) şi până la
exuberanţa naturistă (Amintiri despre pescuit) totul se derulează în preajma reacţiilor
omeneşti ale celor intraţi în deriva stârnită de instaurarea nefirescului în lume, fie el te-
nebros, arhetipal sau numai feeric.
Şi pentru a marca parcă distanţa existentă între fiinţa perturbantă (vraci,
strigoi, animal totemic) de ceea ce aceasta perturbă, Voiculescu introduce în povestiri
relaţionarea între misterul enunţat cu circumstanţele anterioare enunţării. În ordinea
acestor circumstanţe, se ordonează mai întâi, spaţiul izolat şi arhaic, apoi alte semnale
prevestitoare, de cele mai multe ori de natură cosmică: ploi dezlănţuite, ninsori
neaşteptate petrecute în miez de primăvară, revărsări de ape, călduri caniculare. Acestea
sunt menite să întreţină o anume primitivitate organică care să faciliteze desfăşurarea
arhetipurilor perturbante. Apele năprasnice, mirosurile exacerbate, bălţile stătute sau
puhoaiele mocirloase aşază omul în relaţii uitate şi intime cu lumea. Raporturile acestea
amestecă mirosuri şi senzaţii în care oroarea insuportabilă şi dezgustul stârnesc patimi
vânătoreşti, şi ele arhaice, învăluite însă în imprecise şi atotputernice impulsuri erotice.
Natura mitică şi folclorică pe care o respectă personajele şi conform căreia
îşi ordonează existenţa este structurată şi consolidată interior prin două tipuri de relaţii
simbolic fundamentale. Cel dintâi tip este orientat vertical, imaginea sa emblematică este
aceea a bătrânului mag din povestirea Ultimul Berevoi, a cărui căciulă împletită din 
şuviţe de lână este semnul unei investituri străvechi ale cărei realităţi coboară undeva în
preajma lumii geto-dacice. Tehnicile magice ale bătrânului solomonar sunt ultime

9
Voiculescu, Vasile, op. cit., p. 37.

7
supravieţuiri ale unor frânturi din fostele mituri şi credinţe care se sfârşesc odată cu
magul, închizând definitiv în uitare simboluri şi sensuri încifrate şi impenetrabile.
Purtătorii şi păstrătorii lor sunt izolaţi în bătrâneţe, viaţa lor pâlpâie aproape stinsă în
ţinuturi rămase în afara lumii moderne.
Personajele, reprezentând cel de-al doilea tip de relaţie, populează spaţii
specific autohtone, şi fie că sunt călugări ori haiduci, ţigani nomazi sau hoţi de cai,
peregrinarea lor uneşte un spaţiu şi o lume fascinantă prin vechimea pasiunilor, a
comportamentelor patetice, uneori absurde, alteori justiţiare, de fiecare dată năvalnice.
Experienţele fundamentale pe care le traversează eroii lui Vasile
Voiculescu sunt declanşate şi urmează întotdeauna impactului rezultat din întâlnirea cu
misterul, întâlnire ce se petrece numai în locuri izolate, potrivite pentru reaşezarea în act a
unui timp fantastic şi arhetipal. Mai întotdeauna locurile acestea au contururi şi reliefuri
aspre. În hotarele lor, fauna şi omul comunică subteran în decorul natural, pe marginea
bălţilor, a râurilor înspumate, întreţinute de izbucniri meteorologice revolute. Satul ma-
gic, arhe-topos voiculescian, este ascuns în văi neajunse de civilizaţia modernă. Doar în
preajma lui este posibil misterul şi doar în pădurile şl culmile alpine pot rătăci oameni
rămaşi prin neexplicate accidente istorice în afara ritmurilor contemporane.
Vasile Voiculescu optează, în povestirile sale, pentru un final deschis, lăsând
cititorului posibilitatea să dea singur o interpretare. Aşa cum remarcă şi Eugen
Simion: ,,prin aceasta, povestirea lui Voiculescu se îndepărtează de stilul tradiţional care
cere totdeauna o încheiere şi o semnificaţie precisă, apropiindu-se de ambiguitatea prozei
moderne. Ciocnirea dintre elementul magic şi cel raţional aminteşte de Sadoveanu, dar şi
de nuvelele lui Mircea Eliade.”10
La sfârşitul vieţii, Vasile Voiculescu revigorează în literatura română
povestirea, construieşte un univers imaginar pentru a încadra portretul simbolic al unui
personaj anistoric şi reinterpretează textele biblice, reactualizând eroi sacri ca
individualităţi concrete, istorice.
Niciunde nu întâlnim personaje atât de reale, plasate în contexte atât de
fantastice, încât ajungi să te întrebi dacă nu cumva fantasticul e realitate şi oamenii sunt
vis.

10
Simion, Eugen, op. cit., p. 304.

8
 Astfel, aşa cum afirmă Ioan Ianolide în cartea sa: ,,Vasile Voiculescu a trecut
modest, tăcut, discret, aproape neobservat printre noi şi ne-a lăsat în suflet frumuseţi
cereşti, aripi de îngeri, splendori omeneşti.(…) Citindu-l, ne face frumoşi şi buni ca
sufletul său.” 11

BIBLIOGRAFIE:
11
Ianolide, Ioan, Întoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucureşti, 2006, p. 154.

9
SURSE PRIMARE:

Voiculescu, Vasile, Povestiri, vol I-II, Ed. Pentru Literatură, Bucureşti, 1966

SURSE SECUNDARE:

1. Bădărău, George, Fantasticul în literatură , Colecţia Memo, Ed. Institutul European,

Iaşi, 2003
2. Bădărău, George, Proza lui Vasile Voiculescu: modalităţi de realizare a fantasticului,
Princeps Edit, Iaşi, 2006
3. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române- 5 secole de literatură, Ed.
Paralela 45, Piteşti, 2008
4. Simion, Eugen, Scriitori români de azi, vol II, Ed. Cartea Românească, Bucureşti,
1976
5. Vianu, Tudor, Scriitori români din secolul XX, Ed. Minerva, Bucureşti, 1979

10