LUCEAFARUL

De M.Eminescu

Mihai Eminescu a fost si este, cel mai mare poet si scriitor roman,,ultimul mare poet national.
Eminescu este un romantic, un poet liric prin excelenta.,,Luceafarul” a aparut in ,,Romania Juna”,
apoi in revista ,,Convorbiri literare”, fiind inspirat din basmul romanesc ,,Fata in gradina de aur”.

Poemul romantic ,,Luceafarul”este o alegorie pe tema romanticaa locului geniului in lume,

ceea ce inseamna ca povestea, personajele, reatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de
metafore, personificari si simboluri.Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in
lume,vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.

Poemul e de substanta lirica cu schema epica,tesute in structura dramatica, ce accentueaza

lirismul. Schema epica a poemului este reprezentata de elementul narativ preluat din basm si care e
pretext pt reflectia filosofica.

Caracterul dramatic este conferit de succesiunea de scene ale structurii, unde dialogul
predomina. Intensitatea trairilor sufletesti tine tot de caracterul dramatic al poemului. In esenta,
poemul este un monolog liric, dialogul accentuand inaltimea ideilor ce-i confera caracterul filozofic.

Tema poemului este romantica:problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si

cunoasterea.

Compozitional,Luceafarul este structurat in 4 parti. In prima si in ultima parte, cele doua

planuri, terestru si cosmic, interfereaza, pe cand in partile a doua si a treia, ele se separa,partea a
doua fiind consacrata planului terestru,Catalinei ce accepta iubirea lui Catalin, iar partea a treia
planului cosmic, unde Demiurgul ii dezvaluie lui Hyperion motivele pt care nu poate da curs
rugamintii de a-l transforma in muritor.

Inceputul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este anistornic, mitic,,A fost odata
ca-n povesti/A fost ca niciodata”. Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de imparat, realizat
prin superlativul absolut de factura populara ,,o prea frumoasa fata”, scoate in evidenta o autentica
unicitate terestra. Fata de imparat reprez pamantul insusi, iar comparatiile ,,Cum e Fecioara intre
sfinti/ Si luna intre stele” propun o posibila dualitate:puritate si predispozitie spre inaltimile astrale.

Primele 7 strofe consituie uvertura poemului, partea intai fiind o splendida poveste de iubire,
unde atmosfera este in concordanta cu cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura
romantica. Fata de imparat este vazuta in miscare perceptibila, pt ca totul se petrece in planul visului.
Fata contempla Luceafarul de la fereastra dinspre mare a castelului. La randu-i, Luceafarul, privind
spre ,,umbra negrului castel”, o indrageste pe fata si se lasa coplesit de dor.

Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte
nevoia compensatorie a realitatii. Pe de alta parte, iubirea fetei are un accent de cotidian,conferit de
constructia simetrica,,Il vede azi, il vede mani/Astfel dorinta-i gata”. In antiteza, iubirea Luceafarului
are nevoie de un lung proces de ,,cristalizare”, cum ar spune Stendhal:,,El iar privind de saptamani/Ii
cade draga fata”. Cadrul este intunecat, nocturn, specific romantic,favorabil visului. Motivul serii si al
castelului accentueaza romantismul conferit de prezenta Luceafarului: ,,Si cat de viu s-aprinde el/In
orisicare sara,/Spre umbra negrului castel,/Cand ea o sa-i apara". Miscarile sunt de mare finete si au
loc in plan oniric, dezvaluind suavitatea sentimentului de iubire exprimat prin motivul
zburatorului:,,si pas cu pas in urma ei/Aluneca-n odaie”. Planul terestru alterneaza cu cel cosmic:,,Si
cand in pat se-ntinde drept/Copila sa se culce,I-atinge mainile pe piept,/I-nchide geana dulce”.
Motivul zburatorului apare alaturi de simbolul oglinzii.

Atractia indragostitilor unul pentru celalalt este sugerata mai intai de o chemare, menita sa
scoata in evidenta dorul si puterea sentimentului. La chemarea fetei: ,,O, dulce-al noptii mele
domn,/De ce nu vii tu? Vina!”,Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer
si din mare. Urmand repetatei chemari-descantec: ,,Cobosri in jos Luceafar bland/Alunecand pe-o
raza”,cea de-a doua intrupare va fi din soare si noapte. In antiteza cu imaginea angelica a primei
intrupari, aceasta este circumscrisa demonicului, dupa cum o percepe fata: ,,O,esti frumos, cum
numa-n vis/Un demon se arata”. Desi unica intre pamanteni, fata refuza din nou sa-l urmeze: ,,Dara
pe calea ce-ai deschis/N-oi merge niciodata!”,recunoscand ca nu poate raspunde cu aceeasi
intensitate pasiunii lui:,,Privirea ta ma arde” si ca nu-l poate intelege:,, Desi vorbesti pe inteles/Eu nu
te pot pricepe”.Dragostea lor semnifica atractia contrariilor.Luceafarul formuleaza diferenta care-i
separa:,,eu sunt nemuritor,/Si tu esti muritoare”, dar din iubire, accepta supremul sacrificiu cerut de
fata.

Partea a doua,idila dintre fata de imparat numita acum Catalina si pajul Catalin, simbolizeaza
repeziciunea cu care se stabileste legatura sentimentala intre exponentii lumii terestre. Este o alta
ipostaza a iubirii,opusa celei ideale.Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi
categorie:a omului comun.Catalina recunoaste asemanarea, dincolo de statutul social:,,Inca de
mic/Te cunosteam pe tine,/Si guraliv si de nimic,/Te-ai potrivit cu mine..”.

Portretul lui Catalin este realizat in stilul vorbirii populare, in antiteza cu portretul
Luceafarului,pt care motivele si simbolurile romantice erau despinse din mit,abstracte,exprimand
nemarginirea, infinitul,eternitatea.Asadar Catalin devine intruchipare a mediocritatii
pamantene:,,viclean copil de casa”.Ca mod de expunere predominant este dialogul.Idila se
desfasoara sub forma unui joc.Pentru a o seduce pe Catalina, Catalin urmeaza o tehnica
asemanatoare cu cea a vanarii pasarilor in evul mediu. Cei doi formeaza un cuplu norocos si
fericit,supus legilor pamantene,deosebite de legea dupa care traieste Luceafarul.

Chiar daca accepta iubirea pamanteana,Catalina aspira inca la iubirea ideala pt

Luceafar:,,O,de luceafarul din cer/M-a prins un dor de moarte”.Acest ,,dor de moarte” ilustreaza
dualitatea fiintei pamantene,aspiratia specific umana spre absolut,dar si atractia catre fiinta
inaccesibila.Pasiunea ei este generata si de obstacolul impus de apartenenta la conditii diferite.

Partea a treia ilustreaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului.Aceasta poate fi
divizata la randul ei in trei secvente poetice:zborul cosmic,rugaciunea, convorbirea cu Demiurgul si
liberarea.

Spatiul parcurs de Luceafar este o calatorie regresiv temporala, in cursul careia el traieste in
sens invers istoria creatiunii.Zborul cosmic potenteaza intensitatea sentimentelor,lirismul,setea de
iubire ca act al cunoasterii absolute.Amplificarea acestui zbor culmineaza cu imaginea Luceafarului ca
fulger(,,Parea un fulger ne-ntrerupt/Ratacitor prin ele”).Punctul in care el ajunge este spatiul
demiurgic, atemporal,momentul dinaintea nasterii lumilor.
 In dialogl cu Demiurgul,Luceafarul insetat de repaos:,,Si din repaos m-am nascut,/Mi-e sete
de repaos”,adica de viata finita, de stingere,este numit Hyperion(cel care merge pe deasupra,din
mitologia greaca).De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pt intaia oara numele lui
Hyperion;Demiurgul este cel care afirma si cunoaste cu adevarat identitatea Luceafarului.

Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pt a descifra taina iubirii absolute,in
numele careia este gata de sacrificiu:,,Reia-mi al nemuririi nimb,/Si focul din privire,/Si pt toate da-mi
in schimb/O ora de iubire..”.Demiurgul refuza cererea lui Hyperion.Demiurgul nu-i poate oferi
moartea pt ca astfel ar produce moartea lumii.Acesta ii explica Luceafarului absurditatea dorintei
lui,prilej cu care este pusa in antiteza lumea nemuritorilor si aceea a muritorilor.Astfel,muritorii nu-si
pot determina propriul destin, se bazeaza numai pe noroc si sunt supusi vointei oarbe de a trai.Omul
de geniu, in schimb, este capabil de a implini idealuri inalte, se afla dincolo de timp si spatiu.

Demiurgul pastreaza pt final argumentul zdrobitor, dovedindu-i inca o data Luceafarului

superioritatea sa, chiar si in iubire, fata de muritoarea Catalina:,,Si pt cine vrei sa mori?/Intoarce-te,
te-ndreapta/Spre-acel pamant ratacitor/Si vezi ce te asteapta”.

Partea a patra este construita simetric fata de prima, prin interferenta celor doua
planuti:terestru si cosmic. Idila Catalin-Catalina, are loc intr-un cadru romantic, creat prin prezenta
simbolurilor specifice.Peisajul este umanizat,specific eminescian,scenele de iubire se petrec departe
de lume,sub crengile de tei inflorite,in singuratate si liniste,in pacea codrului,sub lumina blanda a
lunii.

Declaratia de dragoste a lui Catalin,patimasa lui sete de iubire exprimata prin

metaforele:,,noaptea mea de patimi”, ,,durerea mea”, ,,iubirea mea de-ntai”, ,,visul meu din urma”, il
proiecteaza pe acesta intr-o alta lumina decat aceea din partea a doua a poemului. Profunzimea
pasiunii si unicitatea iubirii, constituirea cuplului adamic, il scot pe Catalin din ipostaza
terestra. ,,Imbatata de amor”, Catalina are inca nostalgia astrului iubirii si-i adreseaza pt a treia oara
chemarea, de data aceasta modificata,Luceafarul semnificand acum steaua norocului:,,Cobori in jos,
luceafar bland/Alunacand pe-o raza,/Patrunde-n codru si in gand,/Norocu-mi lumineaza!”.

Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, care se naste din constatatea ca relatia om-
geniu este incompatibila. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui,de asumare a
eternitatii si o data cu ea a indiferentei. Omul comun este incapabil sa isi depaseasca limitele,iar
geniul manifesta un profund dispret fata de aceasta incapacitate:,,Ce-ti pasa tie, chip de lut,/Dac-oi fi
eu sau altul?”.

In cadrul acestui poem este prezent ritmul iambic, masura versurilor fiind de 7-8 silabe si
rima incrucisata.Prezenta metaforelor, mai ales in primul tablou, accentueaza ideea iubirii
absolute.Poemul,,Luceafarul” este o sinteza a operei eminesciene, armonizeaza atat teme,
motive,atitudini romantice

Ideile filozofice care strabat poemul sunt exprimate prin maxime, sentinte, precepte morale
(in rostirea Demiurgului), ceea ce confera versurilor valoare gnomica. Apoi puritatea stilului este
obtinuta prin preponderenta termenilor de origine latina. Eminescu valorifica mai ales fondul
romanesc de cuvinte, si integreaza in text expresii populare, acceptand un numar mic de neologisme
('haos', 'ideal', 'palat', etc). Ca efect, limbajul e curat romanesc, inteligibil pentru toti, natural
Poezia "Luceafarul" este cea mai înalta expresie a poeziei românesti, deoarece ea reuneste "aproape
toate motivele, toate ideile fundamentale, toate categoriile lirice si toate mijloacele lui Eminescu,
poemul fiind într-un fel si testamentul lui poetic, acela care lamureste posteritatii chipul în care si-a
conceput propriul destin" (Tudor Vianu)

Motive literare:  În poemul „Luceafărul” întâlnim numeroase motive literare, cel al

incompatibilităţii, al nopții, al visului și al luceafărului fiind motivele centrale. Acestora li se
adaugă și alte motive literare, precum: castelul, luna, stelele, codrul, florile de tei, marea.

Idee centrală:   Opera de față încorporează crezul filosofic eminescian, conform căruia omul
este veșnicul prizonier al imposibilității depășirii propriei condiții. Astfel, fata de împărat este
îndrăgostită și fascinată de Hyperion, însă condiția de pământean nu îi permite să se ridice
deasupra propriei naturi. În final, ea îl alege pe Cătălin, cu care împarte aceeași condiție și
aceleași necesități, în ciuda imperfecțiunii care acompaniază toate acestea. Dragostea pe care
Hyperion i-o poartă, deși una cu absolutul, nu este înțeleasă pe deplin de către fata de împărat, și
prin urmare, nu este compet reciprocă (în timp ce Hyperion este gata să renunțe la condiția sa
privilegiată de dragul fetei, aceasta nu este capabilă de același sacrificiu).

Secvențe lirice: Poemul este alcătuit din patru tablouri (secvențe poetice). Primul
tablou introduce cititorul în contextul poveștii de dragoste dintre fata de împărat și Hyperion.
Aceasta reprezintă o atracție a contrariilor, fascinantă și tragică în același timp, prin
imposibilitatea concretizării sale. Fiind un simbol al absolutului, pentru Hyperion, diviziunea
între planul terestru și cel cosmic nu există, astfel încât cerul și marea sunt părinții săi. Luceafărul
se remarcă prin capacitățile sale supranaturale, printre care și metamorfoza. Aruncându-se în
mare, el se transformă într-un tânăr cu aspect angelic și o invită pe fată în palatele lui de pe
fundul oceanului, unde toată lumea avea s-o asculte. Aceasta simbolizează propunerea unei
ridicări deasupra condiției pământene care o caracterizează. Întrucât fata nu este capabilă de
această transformare, Hyperion pornește către Demiurg, în vederea înfăptuirii sacrificiului
suprem, și anume, renunțarea la condiția superioară care îl caracterizează.

Tabloul al doilea se desfășoară în plan terestru și prezintă idila dintre Cătălin și Cătălina
(numele fetei de împărat fiind acum revelat). Aceasta simbolizează ușurimea cu care se stabilește
legătura sentimentală între reprezentanții lumii inferioare, pământene.
Cel de-al treilea tablou se deschide cu un pastel cosmic impresionant ce descrie drumul lui
Hyperion către Demiurg. Apoi, tabloul al treileaînfățisează dialogul dintre Hyperion (numele
înseamnă „cel ce se deplasează deasupra”) și Demiurg. În ciuda rugăminții lui Hyperion,
Demiurgul refuză dorința acestuia, explicându-i necesitatea păstrării ordinii cosmice, înctrucât
alternativa ar fi haosul absolut.

Ultimul tablou îl prezintă pe Hyperion atât în plan terestru, cât și în cel cosmic. Aflat din nou în
postura Luceafărului, Hyperion se întoarce pe cer, de unde luminează Pământul. Astfel, îi observă
pe cei doi îndrăgostiți și înțelege că pământenii sunt ființe trecătoare și imperfecte pentru care
atingerea absolutului este imposibilă. Deși fata îl cheamă din nou, cerându-i să-i lumineze
norocul, Luceafărul nu mai răspunde chemării acesteia, resemnându-se cu propria condiție.