Lucian Blaga – Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Tema și viziunea despre lume

Introducere:
Perioada interbelică se caracterizează, în plan autohton, printr-o efervescență culturală, grație
multitudinii de curente, cenacluri, ideologii literare, reviste, apărute în acest interval de timp. Acest
dinamism creator face însă posibilă identificarea a două curente culturale majore ce propun viziuni în
opoziție. Pe de-o parte, modernismul teoretizat și promovat de Eugen Lovinescu prin cenaclul și revista
“Sburătorul’’, iar, pe de altă parte, tradiționalismul, curent promovat de Cezar Petrescu și Nichifor
Crainic prin revista “Gândirea’’. Alături de Tudor Arghezi sau Ion Barbu, Lucian Blaga se înscrie, prin
întreaga sa creație literară, în estetica modernistă. Spre deosebire de contemporanii săi, însă, Lucian
Blaga optează pentru modernismul de tip expresionist. De fapt, în spațiul cultural interbelic, poezia lui
Lucian Blaga reprezintă un prim moment de sincronizare deplină a formelor poetice românești cu cele
europene. Păstrând repere și teme ale poeziei tradiționale, Blaga se îndreaptă spre substituirea realului cu
imaginarul, spre structurarea discursului în maniera poeticii expresioniste, optând pentru forme
prozodice noi.
Reprezentativă pentru viziunea expresionistă a scriitorului asupra lumii este creația literară “Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii”, o artă poetică ce deschide volumul de debut, “Poemele luminii”,
din 1919.

Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic

studiat într-un curent cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică
În primul rând, dimensiunea modernistă a textului blagian se evidențiază tocmai prin caracterul
său de ars poetica, poezia înscriindu-se în seria artelor poetice din perioada interbelică. Așadar,
discursul liric reflectă conceptul de poezie intelectualizată, poezia devenind un act artistic asumat. Într-
adevăr, poemul oferă câteva dintre reperele fundamentale pentru definirea atitudinii lui Lucian Blaga
față de poezie, schițând relația eu-univers. Întregul discurs poetic se construiește pe opoziția dintre cele
două tipuri de raportare a subiectului la lumea în care trăiește. În concepția lui Blaga, ființa umană poate
accede la cunoașterea lumii în două moduri: prin cunoașterea paradiziacă, apolinică și prin cea
luciferică, dionisiacă. Cea dintâi este de tip rațional, specifică oamenilor de știință, fiind sortită eșecului,
deoarece nu îmbogățește ființa, ci o sărăcește. Cunoașterea dionisiacă e cunoașterea poetică, intuitivă.
Are drept scop adâncirea misterului și nu lămurirea lui. Este specifică sensibilității artistului, având ca
scop îmbogățirea spiritului. În acest sens, formele verbale,“nu strivesc” ,“nu ucid”, pe de-o parte, și
“sporesc”, “îmbogățesc”, pe de altă parte, conturează preferința scriitorului pentru cunoașterea
luciferică, trăsătură care îl apropie de estetica expresionistă.
 În al doilea rând, opțiunea autorului pentru metaforele revelatorii reprezintă o altă trăsătură
a modernismului de tip expresionist. În acest sens, organizarea ideilor poetice se face în jurul unei
imagini realizate prin comparația amplă a elementului abstract, de ordin spiritual (mister, întuneric,
taină, adâncimi), cu un aspect al lumii materiale (flori, ochi, buze, morminte).

Prezentarea a două secvențe/idei poetice relevante pentru tema și viziunea

despre lume din textul poetic studiat
În aceeași ordine de idei, pentru că este o artă poetică, poemul se centrează pe tema condiției
artistului prin raportare la cunoaștere. Prima secvență lirică surprinde ipostaza poetului care se
imaginează ca un călător ce-și parcurge propriul traseu existențial învăluit în mister: “tainele, ce le-
ntâlnesc/în calea mea”. Totodată, verbele la timpul prezent al modului indicativ,“nu strivesc” ,“nu ucid”,
își relevă valoarea gnomică în sensul în care conturează concepția filosofică a cunoașterii luciferice,
atitudinea negatoare a eului expresionist în raport cu adoptarea unei cunoașteri apolinice, menită, în
viziunea sa, a distruge “corola de minuni a lumii”, adevărată metaforă revelatorie ce desemnează
perfecțiunea Marelui Tot. Ultimul vers al secvenței - “în flori, în ochi, pe buze ori morminte-” detaliază,
prin enumerație, câteva dintre elementele devenite simboluri esențializate ale acestor mistere universale:
viață și moarte, vegetal și uman, relitate exterioară, realitate interioară.
Conjuncția coordonatoare adversativă “dar” delimitează o altă secvență poetică, în care accentul
se mută de pe “lumina altora” pe “lumina mea”. În opoziție evidentă cu “lumina altora”, capabilă să
distrugă un univers plasat sub semnul misterului, “lumina mea”, metaforă pentru cunoașterea dionisiacă,
are rolul de a potența tainele universului. Mai mult, repetiția formei pronominale la persoana I, singular,
“eu”, reflectă ipostaza unui eu care își conștientizează importanța actului creator. Poezia devine, la
Lucian Blaga, un act asumat, o formă prin care artistul poate “să sporească a lumii taină”.

Ilustrarea a două elemente de structură, de compoziție și de limbaj ale

textului poetic studiat, semnificative pentru tema și viziunea despre lume a poetului
Nu în ultimul rând, viziunea expresionistă a autorului se remarcă și la nivelul elementelor de
structură, de compoziție și de limbaj ale textului poetic. Adevărat element paratextual, titlul anticipează
ideea poetică, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis prin discursul liric. Este format dintr-un
enunț declarativ ce reflectă atitudinea tipic expresionistă a unui eu care își exprimă refuzul adoptării
cunoașterii apolinice și, implicit, intenția de a proteja misterele lumii. În acest sens, metafora revelatorie,
“corola de minuni a lumii”, nu desemnează “cercul strâmt” eminescian, o lume a limitării, ci,
dimpotrivă, un univers ce stă sub semnul perfecțiunii, un univers de la care ființa umană își revendică
cosubstanțialitatea. Or, cunoașterea acestui univers devine posibilă, în viziunea lui Lucian Blaga, doar
printr-o trăire dionisiacă.
Discursul liric se constituie, astfel, într-o argumentare, prin intermediul căreia eul blagian își
exprimă opțiunea pentru cunoaștere. De aceea, ideea formulată ca o ipoteză în incipit este accentuată,
sub forma unei concluzii, în final. Incipitul reia titlul, accentuându-se dimensiunea subiectivă a
discursului poetic, prin plasarea eului in centru. Poezia devine un act de creație, iar iubirea o cale de
cunoaștere a misterelor lumii. Finalul se constituie într-o concluzie, formulată ca un adevăr axiomatic:
“căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”. În concepția lui Lucian Blaga, iubirea, ca formă de
cunoaștere dionisiacă, devine o modalitate prin care eul stihial poate deveni parte cosubstanțială a
Marelui Tot.
Simbolul central al textului, element de recurență în întreaga lirică a lui Lucian Blaga, este
lumina, ca metaforă pentru cunoaștere. Discursul poetic dezvoltă opoziția dintre “lumina mea”, prin
care “nu strivesc”, “nu ucid”, “sporesc a lumii taină”, și “lumina altora”, care “sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”. Poetul este ipostaziat în relație cu “lumina mea”, sintagmă ce surprinde modelul
cognitiv și estetic la care aderă. În plus, ideea este accentuată prin ampla comparație cu astrul selenar:
“și-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micșorează, ci tremurătoare/ mărește și mai tare taina nopții,/
așa îmbogățesc și eu întunecata zare ”. Astfel, spre deosebire de lumina solară, care revelează formele,
obturând, în schimb, esența, cea selenară are efect invers: estompează contururile, dar potențează
sensurile. Este ceea ce și artistul năzuiește să realizeze prin arta sa.
Versificația textului se dovedește a fi inedită, prin utilizarea versurilor cu metrica variabilă și
ritmul interior ce redă fluxul ideilor și al sentimentelor. La fel ca în pictura expresionistă, unde linia fină
a desenului pune în relief pata de culoare, în poezia lui Lucian Blaga, exprimarea plenară a subiectului
liric se realizează nestingherit de rigorile prozodiei clasice. Autorul recurge la tehnica ingambamentului,
care dă fluiditate ideilor poetice, întreg discursul având o curgere solemnă, gravă.

În concluzie, opera lui Lucian Blaga, “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, rămâne o creație
reprezentativă pentru viziunea tipic expresionistă a scriitorului și pentru modernismul românesc din
perioada interbelică.