Etică și Integritate Academică.

Bioetică şi Deontologie Medicală

Masterat MISMF
Note de curs şi seminar

Curs 1 – 2

Etică şi integritate academică: concepte și distincții fundamentale

Noţiune, reglementare şi principii ale eticii şi integrităţii academice
Norme de etică şi integritate
Clasificare
Importanța eticii și integrității în mediul academic
Instrumente instituționale pentru promovarea eticii academice.

Principii ale eticii cercetării științifice.

Avizarea și evaluarea etică a proiectelor de cercetare(inclusiv a celor derulate de către
studenți)

Comisia de etică a Cercetării este cea care evaluează, din punct de vedere etic, toate proiectele
de cercetare din cadrul Universității. Pentru a evalua proiectele de cercetare, membrii
Comisiei fac apel la Ghidul și Codul de Etică dezvoltate special de către aceștia pentru
Comisia de etică a Cercetării.
Sunt avute în vedere principiile unanim recunoscute de către comunitatea academică:
 principiul respectării
demnității;
 principiul binefacerii;
 principiul dreptății;
 principiul integrității;
 principiul vulnerabilității.

Principiul respectării demnității

Definiția este preluată din Codul de Etică a Cercetării
„Este moral să alegem acele căi de acțiune prin care să respectăm ființa umană ca valoare
supremă în lumea naturală studiată de științe; aceasta înseamnă să nu o tratăm niciodată doar
ca mijloc pentru a ne satisface interesele egoiste, ci întotdeauna ca scop suprem, dat fiind
statutul său de ființă autonomă, adică de ființă rațională unică, aptă să își orienteze în mod
decisiv comportamentul prin reguli pe care și le creează singură.”
Potrivit principiului respectării demnității, cercetătorii nu trebuie să își trateze participanții la
studiu doar ca mijloace pentru a obține anumite date empirice. De exemplu, dacă sunt
interesat să realizez o cercetare pentru a afla incidența bolilor mentale din România, sunt
obligat de către principiul respectului demnității să le cer participanților consimțământul
informat înainte de a îi ruga să participe la studiu.
Amăgirea participanților este un alt exemplu de comportament care încalcă în mod direct
principiul respectării demnității. De exemplu, promisiunea mincinoasă că, dacă vor participa
la studiu, subiecții umani vor fi remunerați.

Principiul binefacerii
Definiția este preluată din Codul de Etică a Cercetării
„Cercetătorii au obligația să aleagă acele căi de acțiune prin care să evite facerea răului şi să
promoveze acele interese care sunt importante și legitime punând în balanță beneficiile,
daunele și riscurile în vederea obținerii celui mai mare beneficiu net pentru toți cei implicați,
tratați în mod imparțial.”

1
Subiecții umani trebuie protejați, mai ales atunci când sunt utilizate tehnici invazive sau non-
invazive care le-ar putea provoca daune fizice sau psihice. În celebrul experiment cu
închisoarea de la Stanford, realizat de către Philip Zimbardo, starea psihică și fizică a
participanților a fost pusă în pericol până la acel punct în care experimentul a fost oprit.
Un alt exemplu grăitor în acest sens este celebrul experiment al lui Stanley Milgram. Pentru a
testa ce efect are autoritatea asupra comportamentului uman, mai ales după evenimentele din
cel de-al Doilea Război Mondial, profesorul de la Yale a construit un experiment în care un
participant trebuia să aplice un șoc electric unui alt participant, plătit de către experimentator
(vezi discuția despre amăgire de mai sus), de fiecare dată când acesta oferea un răspuns greșit
la o sarcină. Este bine cunoscut faptul că anumiți participanți au suferit adevărate traume
psihologice în timpul experimentului, dar și după.
În ambele experimente, daunele și riscurile erau mult mai mari comparativ
cu beneficiile din experimentele respective.

Principiul dreptății
Definiția este preluată din Codul de Etică a Cercetării
„Trebuie să distribuim echitabil (nepărtinitor) resursele cercetării și beneficiile ei, să nu
discriminăm persoanele care participă la cercetare sau care sunt subiecții acesteia, să le
apreciem diferențiat, în funcție de nevoi, contribuție și responsabilitate, ținând cont de
resursele disponibile.”
Acest principiu vizează în special excluderea neîntemeiată de la cercetare a anumitor grupuri
sociale defavorizate. Principiul dreptății vizează și relația dintre membrii echipei, echitatea
raporturilor dintre aceștia și relația pe care o au cu finanțatorii. Beneficiile cercetării ar trebui
distribuite în mod drept.
Remunerarea diferențiată a participanților este un exemplu clar de încălcare a principiului
dreptății. Dacă în studiu se ia decizia de a îi remunera pe participanți pentru timpul pe care îl
acordă sau pentru riscul pe care și-l asumă, ei ar trebui remunerați în mod egal. Este interzis
ca cercetătorii să profite de faptul că unii participanți au o condiție financiară precară și ar
accepta o sumă mai mică pentru a participa la studiu.
Principiul dreptății este foarte important și în studiile clinice, unde accesul la un medicament
experimental promițător nu ar trebui acordat în mod preferențial unor pacienți. De exemplu,
doctorul care face parte și din echipa de cercetare insistă, pentru a își ajuta propriul pacient,
până când acesta este inclus în studiu înaintea sau în detrimentul altor pacienți.

Principiul integrității
Definiția este preluată din Codul de Etică a Cercetării
„Trebuie să alegem acele căi de acțiune prin care să protejăm de orice ingerință externă
valorile și credințele (religioase, morale, politice, filosofice etc.) prin care indivizii umani
(cercetători şi participanți la cercetare) sau instituțiile privite, ca entități morale, își identifică
felul lor esențial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt afectate, pun în pericol identitatea
acestora.”
Integritatea este o valoare foarte importantă pentru cercetătorii care desfășoară studii
empirice. Fabricarea sau falsificarea datelor de laborator, interpretarea intenționat eronată a
dovezilor empirice, raportarea trunchiată a unor date, utilizarea banilor destinați cercetării în
alte scopuri, colaborarea cu parteneri care nu au competența necesară pentru a desfășura
activitățile de cercetare din proiect, precum și alte comportamente, sunt strict interzise.
Cercetătorii care recurg la astfel de gesturi încalcă în mod direct principiul integrității.

Principiul vulnerabilității
Definiția este preluată din Codul de Etică a Cercetării
„Este moral să avem o grijă specială față de cei vulnerabili (ființe umane, animale), adică de
cei a căror autonomie, demnitate sau integritate este posibil să fie amenințate prin distrugere
2
sau limitare. Principiul se extinde asupra oricărui sistem viu (plante, animale, ecosisteme) în
sensul protejării integrității fizice și psihice și a capacității lor de perpetuare.”
Există mai multe tipuri de vulnerabilități pe care cercetătorul trebuie să le aibă în vedere și de
care să țină cont atunci când implementează propriul proiect de cercetare. Vulnerabilitatea
cognitivă sau comunicațională se referă la acei participanți care nu pot înțelege în ce constă,
de fapt, participarea lor într-un proiect(copii mici, analfabeți funcționali, analfabeți și așa mai
departe).
Dacă un cercetător este interesat, să zicem, de nivelul satisfacției al angajaților la locul de
muncă, să zicem din domeniul IT, și îi cere aprobarea directorului unei companii pentru a
aplica un chestionar, cercetătorul trebuie să fie vigilent. Este posibil ca directorul, în cazul în
care este de acord, să își constrângă, chiar și în mod involuntar, angajații pentru a participa la
studiu. Acest tip de vulnerabilitate poartă numele de vulnerabilitate instituțională. Același tip
de vulnerabilitate se aplică și în cazul studiilor realizate în penitenciare pe deținuți sau chiar și
sălile de curs cu studenți ca și participanți.
Vulnerabilitatea cauzată de subordonarea socială informală este o formă de vulnerabilitate
similară vulnerabilității instituționale. Diferența este că, în acest caz, nu există un raport
formal clar de tipul șef – subordonat, dar este posibil ca decizia unui participant să îi
influențeze și pe ceilalți. De exemplu, dacă ne propunem să facem un studiu pentru a examina
diferențele de raportare la relația de cuplu ale femeilor comparativ cu ale bărbaților, atunci
decizia oricărui partener de a participa la studiu poate influența decizia celuilalt. În acest caz,
este recomandat ca cercetătorul să îi informeze pe cei doi parteneri că decizia de a participa
sau nu la studiu le aparține, eventual să decidă fiecare separat.
În afară de cele enumerate mai există și vulnerabilități medicale, sociale sau economice.
Persoanele sărace, bolnave sau care fac parte din diferite grupuri minoritare ar putea fi tentate
să participe la studii din cauza poziției vulnerabile în care se află. Cercetătorii le promit o
recompensă materială semnificativă sau un tratament pentru a trata boala de care suferă.
Aceste situații vor trebui tratate cu vigilență și implementate măsuri specifice, care să
contracareze constrângerea participanților de a participa la studiu.

Codurile și comisiile de etică: tipologii și roluri

Din punct de vedere organizațional, comisiile de etică sunt cele care dezvoltă
și promovează o cultură universitară integră. De cele mai multe ori, aceste comisii au
ca prim obiectiv dezvoltarea unui cod de etică, a unui ghid sau a unei broșuri. În
funcție de tipul de probleme pe care le au în vedere, comisiile și codurile de etică pot
fi de mai multe tipuri.

Comisia de Etică
Potrivit Legii Educației, la nivelul fiecărei universități trebuie să funcționeze
o Comisie de Etică. Activitatea Comisiei vizează atât
personalul didactic și de cercetare, cât și studenții, personalul didactic auxiliar, membrii
pensionați, absolvenții sau alți membri ai comunității Universității
care au primit această calitate prin decizia Senatului. Când vine vorba
despre atribuțiile pe care le au membrii Comisiei de Etică, acestea sunt specificate în
Legea Educației, Carta Universitară, Codul și Regulamentul de Etică al Universității
aprobat de către Senat, dar și al altor legi și regulamente naționale sau
internaționale.
Pe scurt, principalele atribuții ale membrilor unei Comisii de Etică
sunt următoarele:
 Analizează și soluționează comportamentele imorale tipice unei
universități, sesizate de către membrii comunității academice sau de
către alte persoane din afară;
 Elaborează și dezvoltă Codul de Etică și Deontologie Universitară;
3
  Se poate implica, la cererea conducerii Universității sau a Facultăților, în
dezvoltarea unor activități care vizează etica și integritatea universitară.

Comisia de Etică poate formula un punct de vedere apelând inclusiv la

experți (din țară sau din alte țări) și poate propune o serie de sancțiuni în funcție de
gravitatea fiecărei fapte. Sancțiunile îi pot viza atât pe studenții și angajații Universității, dar
și pe cei care nu sunt, propriu-zis, în comunitatea Universității (firmele contractate de către
Universitate pentru diferite
servicii). În caz extrem, Comisia poate propune ca un student care a plagiat în lucrarea sa de
diplomă să fie exmatriculat, iar pentru un angajat poate propune chiar
și desfacerea contractului de muncă.

Comisia de Etică a Cercetării

Spre deosebire de prima comisie, Comisia de Etică a Cercetării se adresează exclusiv
problemelor de natură etică din cercetare. Principalul text legislativ care face referire la buna
conduită în activitatea de cercetare științifică este Legea nr. 206/2004, iar ca organizare în
cadrul Universității, Comisia de Etică a Cercetării este menționată în Carta Universității.
Potrivit propriului Regulament, Comisia de Etică a Cercetării are, printre altele, următoarele
atribuții:
 Evaluează din punct de vedere etic proiectele de cercetare desfășurate în cadrul
Universității ;
 Monitorizează aplicarea standardelor de etică a cercetării în proiectele aflate în
implementare;
 Elaborează, actualizează și le pune la dispoziție membrilor comunității academice
Codul de Etică a Cercetării și Ghidul;
 Analizează cazurile de conflict de interese din proiectele de cercetare;
 Organizează traininguri de etică pe teme de etică a cercetării;
 Sprijină introducerea de cursuri de etică a cercetării pentru studenți, masteranzi și
doctoranzi;
 Pune la dispoziție comunității academice propria expertiză pe teme ce țin de etica
cercetării și realizează un raport anual privind propria activitate.

Principala atribuție care îi revine Comisiei de Etică a Cercetării este evaluarea proiectelor de
cercetare. Studenții ale căror cercetări empirice vizează unul sau mai multe elemente din
următoarea listă: subiecți umani, celule sau țesuturi animale sau umane, animale vii, embrioni
umani sau făt uman, mediul înconjurător, sunt obligați să vorbească cu profesorul coordonator
pentru a obține avizul din partea Comisiei de Etică a Cercetării.

O tipologie a codurilor de etică

Definiție: “Codul de etică este un ansamblu coerent de reguli morale (interdicții sau
obligații morale)”. Comisiile trebuie să elaboreze și să actualizeze propriile coduri de etică. În
următorul capitol vom discuta despre codul de etică, ce este acesta, ce rol are într-o
universitate și ce tipuri de coduri de etică există.
Regulile morale pot fi prezentate sub forma unor interdicții (nu trebuie să plagiezi) sau a unor
obligații morale (trebuie să îți tratezi cu respect colegii).
Codurile de etică vor fi mai ales utilizate ca instrumente instituționale pentru a le oferi
membrilor unei comunități academice un sistem de reguli care să îi ghideze, să știe ce este
interzis din punct de vedere moral. Din acest punct de vedere, un cod de etică este util într-o
universitate, deoarece le oferă membrilor un punct de reper. Un cod de etică poate îndeplini
mai multe funcții într-o universitate.

4
În funcție de aceste funcții, un cod poate fi:
 aspirațional;
 educativ;
 punitiv (sancționează abaterile de la cod).

Prin intermediul unui cod de etică se pot stabili anumite standarde profesionale pe care
membrii unei comunități se angajează să le respecte, fără a fi însă constrânși. De exemplu:
„Ne propunem să respectăm în cercetare cele mai înalte standarde de etică” sau: „Etica este
unul dintre cele mai importante aspecte ale activității noastre de cercetare”. Codurile alcătuite
doar din astfel de declarații sunt numite coduri aspiraționale. Astfel de coduri pot fi întâlnite și
sub denumirea de coduri de conduită, coduri profesionale sau chiar coduri de onoare.
În completarea unui cod aspirațional, pot exista și pasaje prin intermediul cărora li se aduc la
cunoștință membrilor unei organizații ce le este sau nu permis să facă. Discutarea eseului unui
student de față cu alți colegi poate fi interzisă. Există instituții care evaluează drept
inacceptabilă criticarea muncii unui student în prezența celorlalți colegi, deoarece un student
care a făcut un eseu mai slab poate fi ulterior ridiculizat. Un cod care conține astfel de
paragrafe este un cod educativ. Îi informează pe profesori și pe studenți privitor la normele și
principiile morale la care aderă universitatea. În unele cazuri, un cod de etică ce are un rol
educativ poate fi chiar mai general, de exemplu, poate doar să menționeze că profesorii
trebuie să adopte o atitudine profesională în relația lor cu studenții. În acest caz, fiecare
profesor este liber să aplice această regulă în mod independent, după buna sa judecată.
Codul de etică punitiv trebuie să fie foarte concret și să cuprindă sancțiuni în cazul în care se
constată că există abateri de la acesta. Un cod care impune un comportament trebuie să
vegheze asupra bunului mers al unei universități.
În ceea ce privește conținutul unui cod de etică, pot exista coduri fundamentate pe unul sau
mai multe concepte normative, precum: principii morale; valori morale; datorii morale; reguli
morale; virtuți morale. În următoarea parte sunt prezentate cinci principii care stau la baza
codului Comisiei de Etică a Cercetării.

Proprietatea intelectuală și dreptul de autor

Proprietatea intelectuală este definită de Oficiul European pentru Drepturi de Autor ca fiind
creația minții și include invenții (brevete), opere literare și artistice, simboluri (logo-uri),
nume, imagini sau desene utilizate în activitățile comerciale. Pentru o mai bună înțelegere a
noțiunii de proprietate intelectuală propunem următorul exemplu: sub protecția dreptului de
proprietate intelectuală intră poeziile scrise de un poet sau piesele muzicale ale unui
compozitor, însă nu și suportul pe care aceste opere se află stocate, respectiv cartea în care au
fost publicate poeziile sau compact discul pe care au fost imprimate piesele muzicale.
Dreptul de proprietate intelectuală face parte din categoria drepturilor de proprietate (cum
este cel de proprietate privată) și îi permite creatorului sau proprietarului să se bucure de
beneficiile rezultate de pe urma muncii sau a investiției sale. Dreptul de proprietate
intelectuală este protejat inclusiv prin Declarația Universală a Drepturilor Omului (art.
27), care prevede că „Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale
care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este”.

Dreptul de autor sau drepturile de copyright includ lucrările literare și artistice precum
romane, poezii, piese de teatru, periodice (ziare, reviste), site-uri web, programe de calculator,
jocuri, baze de date, filme, opere muzicale, opere coregrafice, picturi, fotografii, sculpturi,
design arhitectural, hărți, creații publicitare, creații vestimentare etc.
Drepturile conexe se referă la drepturile artiștilor (actori, muzicieni) apărute ca urmare a
interpretării unor creații, drepturile producătorilor de înregistrări audio (casete, compact
discuri) și drepturile apărute ca urmare a emisiei programelor de radio și televiziune.
Dreptul de autor presupune existența unei opere și este protejat de legislația românească
5
prin prevederile cuprinse în Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
Prin operă se înțelege „orice act de creație nou și original, indiferent de valoarea artistică sau
științifică a acestuia” (Turcu, 2017).
Potrivit art. 7 Legea 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, „constituie obiect al
dreptului de autor operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau
științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de
valoarea și destinația lor, cum sunt:
a) scrierile literare și publicistice, conferințele, predicile, pledoariile, prelegerile și orice
alte opere scrise sau orale, precum și programele pentru calculator;
b) operele științifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile
universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice;
c) compozițiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice și pantomimele;
e) operele cinematografice, precum și orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum și orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură,gravură,
litografie, artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei și a
metalului, desene, design, precum și alte opere de artă aplicată produselor destinate
unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planșele, machetele și lucrările grafice ce formează
proiectele de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărțile și desenele din domeniul topografiei, geografiei și științei în
general”.

Codurile de Etică prevăd în mod explicit faptul că „orice reproducere completă sau
incompletă a unor contribuții intelectuale trebuie să fie atribuită adecvat, prin specificarea
autorului ei, a operei etc. Neatribuirea corespunzătoare creează confuzii și poate genera
lezarea drepturilor morale ale autorilor; ea constituie o încălcare a deontologiei academice și o
deficiență (în cel mai bun caz) sau o culpă (în cazurile grave) în ceea ce privește integritatea
academică”.
Proprietatea intelectuală și drepturile de autor sunt încălcate atunci când:
 sunt copiate sau parafrazate idei, texte, argumente, date sau rezultate în mod
necorespunzător, fără menționarea autorului și referire la operă;
 sunt prezentate public idei, rezultate de cercetare, ipoteze, date, reprezentări (vizuale,
auditive), formule, algoritmi, demonstrații, secvențe de program etc. emise sau create
de alte persoane, fără menționarea autorului și referire la operă;
 sunt însușite contribuțiile intelectuale (traduceri, sistematizări, tabele, figuri etc.) fără
menționarea autorului și referire la operă;
 se produce o confuzie cu privire la proprietatea intelectuală în urma prezentării publice
a unui text scris, vorbit, material video sau audio prin neatribuirea sursei, astfel încât
publicul nu poate stabili în mod clar paternitatea asupra operei.

Universitatea recomandă cursanților ca propria contribuție la realizarea temelor sau a altor

obligații academice să fie una semnificativă și consistentă, simpla compilație a unor citate sau
idei din diverși autori, chiar dacă citarea s-a făcut în mod corect, nefiind încurajată.

Prin evaluări, teme sau alte obligații academice se înțelege: teste, examene scrise, evaluări
orale, eseuri, referate, rapoarte, portofolii, proiecte, prezentări, interpretări și calcule de date,
lucrări de licență, lucrări de disertație sau teze de doctorat. În cazul prezentărilor orale,
studenții sunt încurajați să precizeze în mod explicit care este contribuția lor personală și care

6
sunt ideile, informațiile, datele sau rezultatele altor autori, astfel încât să nu lase impresia că
furnizează idei și date originale.
Codul de Etică face următoarele recomandări pentru o bună respectare a proprietății
intelectuale și a drepturilor de autor:
 cursanții au obligația de a preciza în mod explicit paternitatea asupra unui material
reprodus (citarea se face prin referire la autorul operei invocate și utilizarea
ghilimelelor), astfel încât preluările să fie delimitate în mod clar de propria contribuție
originală;
 studenții trebuie să știe că integritatea academică este lezată și atunci când reproduc și
prezintă ca fiind creație proprie materiale pentru care nu există, fie nu au fost
revendicate drepturi de autor sau la care autorii au renunțat în mod benevol.

Nu sunt considerate încălcări ale dreptului de autor, din perspectiva Codului de Etică,
următoarele situații în care o operă nu este citată:
 citarea fără trimitere către sursă și fără folosirea ghilimelelor a unor contribuții a căror
paternitate este cunoscută, intrată în sfera culturii generale sau a cunoașterii comune,
și a căror utilizare nu poate genera confuzie și nu poate pune în discuție arogarea
frauduloasă a unor merite;
 dacă citatul, deși neatribuit corespunzător, este însoțit de formulări ca: „se afirmă
adesea că...”, „s-a mai afirmat uneori și că...”, „unii autori au susținut că...”.
Totuși folosirea în mod abuziv a citatelor neatribuite este o practică inacceptabilă și
sancționabilă, fiind necesară analizarea fiecărei situații individuale, în funcție de context.

Responsabilitatea juridică și morală

Contribuțiile originale într-o lucrare în care există și fragmente care nu au fost citate adecvat,
fiind încălcate proprietatea intelectuală sau drepturile de autor, nu absolvă autorul de
răspunderea profesională și morală.
„Responsabilitatea individuală, autonomia evaluării morale față de cea juridică, diferențierea
responsabilității și proporționalitatea sancțiunilor, integritatea academică” sunt principiile
etice, unanim recunoscute, care stau la baza preocupărilor pentru respectarea proprietății
intelectuale, potrivit Codului de Etică.
Membrii comunității academice poartă răspunderea morală personală față de respectarea
drepturilor de proprietate intelectuală și a principiilor de bună practică, fiecărei persoane
revenindu-i obligația de a se informa cu privire la bunele practici academice ale Universității .
Necunoașterea acestora nu poate fi considerată o scuză pentru absolvirea de la răspunderea
profesională, morală sau juridică. Întreaga comunitate academică are obligația de a recunoaște
și respecta rezultatele și contribuțiile intelectuale ale altor autori, încălcarea proprietății
intelectuale și a drepturilor de autor putând să atragă după sine răspunderea în fața justiției.
Dincolo de responsabilitatea juridică, există și o responsabilitate morală care decurge din
Codul de Etică și din normele sau cutumele morale adoptate de comunitatea academică.
Trebuie știut că, în lipsa elementelor care pot să atragă răspunderea juridică, încălcarea
proprietății intelectuale și a drepturilor de autor poate să fie sancționată public și instituțional,
Universitatea având dreptul de a evalua și sancționa orice încălcare a deontologiei academice.
Toți membrii comunității academice au obligația morală și profesională de a lua atitudine în
cazul în care depistează încălcări ale drepturilor de autor, în spiritul apărării principiului
integrității academice.
Încălcarea involuntară a proprietății intelectuale Universitatea susține și promovează
principiul toleranță zero față de încălcarea prevederilor legale și morale reglementate de Carta
Universității, Codul de Etică și legislația în vigoare. Există situații în care drepturile de autor
pot fi încălcate involuntar, din necunoaștere sau din tratarea cu superficialitate a unor sarcini
sau obligații academice. În cazul erorilor accidentale și nesemnificative, a abaterilor care au

7
fost comise din lipsă de experiență sau din neglijență se va proceda la corectarea conduitei
studenților și la educarea acestora astfel încât să înțeleagă și să respecte valorile integrității
academice și a drepturilor de proprietate intelectuală.
Erorile de atribuire sau omisiunile apărute în procesul de scriere, editare sau montare a
înregistrărilor audio-video afectează dreptul de proprietate intelectuală. În situația în care s-a
produs o însușire fără intenție a ideilor, rezultatelor sau meritelor altor autori, răspunderea
morală este înlăturată și proporția sancțiunii instituționale este redusă, însă nu va fi eliminată
total. Erorile accidentale, chiar dacă nu pot fi comparate din punctul de vedere al gravității cu
însușirea intenționată a muncii intelectuale a altor autori, vor fi supuse analizei și dezbaterii
forurilor instituționale care asigură respectarea calității muncii academice: colectivul de
cercetare, departamentul, consiliul facultății sau cel științific, comisia de examen, Comisia de
Etică etc.

Încălcarea voluntară a drepturilor de proprietate

Măsurile care se pot lua atunci când drepturile de proprietate intelectuală au fost încălcate în
mod deliberat sunt dintre cele mai drastice și pot duce la excluderea studenților vinovați din
procesul de evaluare sau din examen, iar în cazurile grave, poate fi aplicată inclusiv
sancțiunea de exmatriculare. Pentru situațiile considerate grave, dincolo de analiza consiliilor
facultăților, consiliilor științifice sau a decanatelor, se poate cere expertiza Comisiei de Etică a
Universității . În cazul în care au fost constatate încălcări intenționate ale drepturilor de
proprietate intelectuală de către studenți, cadrele didactice vor anunța imediat conducerea
facultății și vor prezenta dovezile adunate, ținându-se cont de principiul bunei-credințe și cel
al transparenței. Universitatea nu tolerează lansarea în spațiul academic a unor acuzații vagi și
întreținerea unei stări de suspiciune prin sugerarea unor presupuse abateri, fără a se lămuri în
cel mai scurt timp situația incriminată.

8
 Curs 3 - 4
Norme de etică şi integritate academică în relaţiile dintre membrii comunităţii
universitare.
Abateri de la normele de etică şi integritate academică în relaţiile dintre membrii
comunităţii universitare.

Lipsa de integritate academică

Prin tradiție, studenții care aderă la mediul academic își asumă responsabilitatea de a învăța și
de a realiza creații originale. Cursanții trebuie să prezinte atunci când sunt evaluați doar teme
realizate de ei, care le reflectă cunoștințele și potențialul intelectual, recunoscând în mod
explicit atunci când folosesc cuvintele, ideile sau rezultatele muncii altor persoane.
Lipsa de onestitate academică se poate manifesta prin orice acțiune sau comportament adoptat
cu scopul de a obține un avantaj academic nemeritat sau care denaturează sau ar putea
denatura notarea studenților și, implicit, ierarhizarea și clasificarea acestora.

Exemple de comportamente neoneste

Înșelăciunea academică – înseamnă fraudarea, păcălirea sau lipsa de corectitudine în spațiul
academic, cu scopul de a obține o notă de trecere sau o notă mai mare sau pentru a realiza
numărul de prezențe obligatorii. Tentativa de înșelăciune academică este și ea considerată o
abatere gravă și atrage după sine aplicarea de sancțiuni. Înșelăciune se poate manifesta în
diverse modalități:
 copierea sau încercarea de copiere în timpul unui examen sau evaluări;
 obținerea de răspunsuri de la un coleg în timpul unui examen sau evaluări;
 colaborarea sau consultarea în timpul unui examen cu alți colegi;
 schimbul de rezultate sau informații în timpul unui examen cu alți colegi;
 folosirea de fițuici, notițe sau a altor materiale în timpul unui examen sau evaluări;
 folosirea telefonului sau a altor mijloace electronice (căști) pentru a copia la un
examen;
 promovarea unui examen la care s-a prezentat un alt coleg în locul tău;prezentarea
unor lucrări (eseuri, referate, experimente de laborator etc.) realizate parțial sau
integral de un alt coleg;
 prezentarea aceleiași lucrări (eseu, referat, experiment de laborator etc.) la mai multe
materii;
 folosirea de scuze mincinoase pentru a motiva întârzierea sau lipsa de la cursuri,
seminare sau examene;
 notarea prezențelor pentru colegi absenți.

Sprijinirea înșelăciunii academice – reprezintă ajutorul oferit unui student pentru a lua o notă
de trecere la un examen sau pentru a realiza numărul de prezențe obligatorii.
Sprijinirea înșelăciunii se poate manifesta în diverse modalități:
 permisiunea oferită unui coleg să copieze din lucrare ta în timpul unui examen sau
evaluări;
 furnizarea de răspunsuri unui coleg în timpul unui examen sau evaluări;
 furnizarea către un coleg a unor lucrări realizate anterior de un alt student, cu scopul
de a fi prezentate profesorilor;
 scrierea unor eseuri, referate, lucrări de licență sau disertație pentru alți studenți sau
realizarea unor experimente sau lucrări de laborator;
 acoperirea absenței unui coleg care nu este prezent la curs;
 vânzarea de eseuri, referate, lucrări de licență sau disertație.
Fabricarea de date – înseamnă confecționarea de date sau rezultate (inclusiv date de teren sau
rezultate de laborator) cu scopul de a obține o notă de trecere sau o notă mai mare. Exemple:
9
  prezentarea unor date ficționale sau a unor date alterate ca fiind reale;
 falsificarea unor interviuri, mărturii, informații sau date și prezentarea lor ca fiind
reale;
 adoptarea unui comportament incorect pe teren, cu scopul de a obține anumite tipuri
de informații sau răspunsuri;
 adoptarea unor practici incorecte în munca de laborator pentru a obține un anumit
rezultat.
Plagiatul – înseamnă preluarea fără a cita (prin indicarea sursei și utilizarea ghilimelelor) a
cuvintelor, ideilor, rezultatelor muncii unei alte persoane și prezentarea acestora ca fiind ale
tale. Exemple de situații de plagiat:
 copierea unor pasaje întregi din lucrările altor persoane în propriile teme (eseuri,
referate, lucrări de licență, de disertație sau teze de doctorat) sau folosirea unor
înregistrări, imagini fără a cita autorul;
 folosirea ideilor sau a opiniilor exprimate de alte persoane și a informațiilor publicate
în lucrări sau prezentări publice fără a menționa proveniența acestora;
 parafrazarea cuvintelor sau a creației altor autori, prin folosirea unor sinonime sau
schimbarea topicii, fără a indica autorul;
 prezentarea lucrării realizate de o altă persoană ca fiind creația studentului.
Încălcarea proprietății intelectuale – se produce atunci când sunt utilizate sau însușite creațiile
intelectuale ale altor persoane, cu sau fără a urmări un scop comercial.
 distribuirea neautorizată (inclusiv prin internet) a unor materiale didactice (cursuri
universitare, înregistrări) furnizate de către profesori, care sunt protejate de drepturi de
autor, cu sau fără scopul de a obține foloase;
 folosirea lucrărilor (eseuri, referate, proiecte, înregistrări, experimente etc.) realizate
de alte persoane și prezentarea acestora ca fiind creație personală.

Alte tipuri de comportamente neoneste:

 încercarea de a obține o notă pe o lucrare sau un proiect la realizarea căruia studentul
nu a participat;
 includerea într-o echipă de lucru a unui student care nu a luat parte la activități, cu
scopul de a fi notat;
 prezentarea unor rezultate similare în urma unei colaborări sau lucru în echipă
neautorizat;
 nerespectarea cerințelor și indicațiilor profesorilor;
 perturbarea orelor de curs sau seminar;
 obținerea în mod fraudulos a subiectelor de examen și furnizarea acestora către alți
colegi;
 arogarea abuzivă a unor merite pe care studentul nu le are;
 pretinderea de către student a faptului că a transmis electronic o temă pe care nu a
trimis-o;
 adoptarea unui comportament discriminator sau abuziv în raport cu alți colegi.

Sunt definite următoarele situații de fraudă academică:

a) plagiatul și autoplagiatul (reciclarea unor lucrări deja prezentate și evaluate);
b) copierea, în orice mod, a rezolvării subiectelor de la alți studenți;
c) comunicarea, prin orice mijloace, cu persoane aflate în afara sau în interiorul sălii de
examinare, în scopul rezolvării subiectelor;
d) deținerea de tipărituri sau alte înscrisuri conținând surse de informare privind materia
de examen, neautorizate de examinator / comisia de examinare, indiferent dacă acestea
au fost sau nu utilizate în timpul probei de evaluare;

10
 e) deținerea de mijloace electronice de comunicare sau de informare sau care permit
comunicarea sau informarea, indiferent de natura acestora (telefoane mobile, PDA-uri,
notebook-uri, ceasuri etc.) și indiferent dacă acestea au fost sau nu utilizate în timpul
probei de evaluare;
f) schimbarea subiectului / subiectelor de examinare, neautorizată de examinatori /
comisia de examinare, în scopul fraudării examenului sau colocviului;
g) înlocuirea lucrării scrise, redactate la examen sau colocviu, cu o lucrare pregătită
anterior intrării la examen sau colocviu;
h) fabricarea datelor (modificarea fictivă a informațiilor ori concluziilor și falsa citare din
surse inexistente);
i) substituirea de persoană‖.

Plagiatul
Plagiatul este una dintre cele mai grave forme de încălcare a normelor academice și este una
dintre cele mai răspândite practici cu care se confruntă învățământul universitar din lumea
întreagă (McCabe et al., 2001; Simkin & McLeod, 2010). Indiferent dacă este vorba despre
cazuri minore, cum ar fi citarea necorespunzătoare, sau despre preluări masive și intenționate
de paragrafe, pagini sau capitole întregi dintr-o carte, plagiatul este considerat o abatere
academică gravă.
Etimologia cuvântului plagiat provine din latinul plagarius al cărui sens inițial era de răpitor,
seducător‘ sau ‗tâlhar‘, cuvânt care a intrat mai apoi în limba engleză sub forma plagiary, cu
înțelesul de persoană care ia în mod abuziv cuvintele sau ideile altuia (Barnhart apud Park,
2003).
La nivelul comunității academice internaționale nu există o definiție a termenului de plagiat
unanim recunoscută și acceptată, ba chiar există mai multe variante elaborate de diverși autori
preocupați de integritatea academică sau chiar de instituții de învățământ.
În ciuda diversității de forme și idei exprimate, toate încercările de definire ale plagiatului s-
au concentrat pe ideea de furt de cuvinte sau idei.
Mai multe definiții formulate de o serie de autori au fost contabilizate de Reva Fish și Gerri
Hura (2013) în articolul ‖Students‘ perceptions of plagiaris: „Unul sau mai multe pasaje care
erau cuvânt-cu-cuvânt identice ca cele dintr-o altă sursă, preluate fără citare corespunzătoare
și ghilimele” (Belter & DuPre, 2009, p. 259).
„Folosirea unor părți sau a întregului text scris de o altă persoană fără recunoștere;
prezentarea aceleiași lucrări sau a unei părți din ea, pentru a fi notat, la mai mult de un singur
curs, falsificarea de informații” (Colnerud & Rosander, 2009, p. 506).
„Prezentarea ideilor sau cuvintelor unei alte persoane sau a mai multor persoane
ca fiind ale tale, fără o recunoaștere corectă, pentru a fi evaluat academic” (Hard, Conway, &
Moran, 2006, p. 1.059).
„Plagiatul implică furtul literar, furatul (prin copiere) a cuvintelor sau ideilor altcuiva și
prezentarea lor ca fiind ale tale, fără a da credit sursei” (Park, 2003, p. 472).
„Când munca altcuiva (cuvinte și gânduri) este folosită fără atribuire” (Wang, 2008, p. 743).
„Orice procent mai mare de zero detectat de Turn-It-In10 (după screening)” (Williams et al.,
2010, p. 294).
Într-o încercare de inventariere a formelor și sensurilor în care a fost folosit de alți autori
cuvântul plagiat, Chris Park (2003) a enumerat următoarele variante: „păcatul neoriginal,
„păcatul împotriva originalității, „cel mai rău păcat al scriitorului, „un atac la adresa
drepturilor fundamentale ale omului, a proprietății, a identității‖, „un cancer care erodează
bogata moștenire a erudiției, „furt sau deturnare a proprietății intelectuale, plagiatorul fiind
descris ca „hoț de gânduri sau „hoț de idei.
Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește astfel plagiatul: „A-și însuși, a copia
total sau parțial ideile, operele etc. cuiva, prezentându-le drept creații personale; a comite un
furt literar, artistic sau științific”
11
O altă definiție a plagiatului, de această dată din perspectivă juridică, este prevăzută la
art. 4, alin. (1), lit. d) din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică,
dezvoltarea tehnologică și inovare: “Plagiatul - expunerea într-o operă scrisă sau o
comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date,
ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele
originale”.
Comunitatea cercetătorilor științifici din România a elaborat propria sa definiție pentru
plagiat. Membrii Consiliului Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării
Tehnologice și Inovării (CNECSDTI) au ținut cont de definiția cuprinsă în Legea nr.
206/2004, însă varianta elaborată de aceștia are strict aplicabilitate în comunitatea academică:
„Plagierea este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație intelectuală a
altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept componente ale unei opere proprii.
Plagiatul este rezultatul acțiunii de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea
ilegitimă, intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic”.
Atât comunitatea academică, cât și legislația în vigoare reglementează și sancționează,
deopotrivă, noțiunea de autoplagiat. Prin autoplagiat se înțelege preluarea unui text, a unui
fragment sau a unei contribuții personale, care a fost publicată anterior, într-o altă lucrare sau
operă fără a se menționa faptul că acea creație nu este prezentată public pentru prima oară.
Reluarea acelorași creații (articole, capitole de cărți, studii, experimente etc.) în publicații
diferite, eventual publicate în alte limbi, chiar dacă se face prin citare, este culpabilă în cazul
în care se urmărește crearea unei false impresii de productivitate intelectuală și obținerea unor
avantaje academice (promovarea sau câștigarea unor distincții).
În cazul lucrărilor realizate de studenți, aceștia au obligația de a menționa explicit faptul că
materialele prezentate au fost expuse anterior și că ele reprezintă o reluare a unor idei, date
sau texte. Prezentarea acelorași materiale sau lucrări la materii diferite, cu scopul de a obține
calificative, promovarea unor examene sau alte avantaje profesionale, este considerată o
încălcare a normelor academice și este sancționată.
Autoplagiatul este definit în modul următor de Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în
cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, la art. 4, alin. (1), lit. e): „expunerea
într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte, expresii,
demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise,
inclusiv în format electronic, ale aceluiași sau acelorași autori, fără a menționa acest lucru și
fără a face trimitere la sursele originale”.
Important este ca la finalul acestui subcapitol să reținem că munca unei alte persoane
trebuie recunoscută prin atribuire, care, pentru a fi făcută corect, trebuie să îndeplinească două
condiții cumulative: (1) porțiunile care nu îi aparțin studentului să fie marcate de ghilimele și
(2) autorul să fie menționat explicit, prin referire la titlul lucrării, anul apariției, editura sau
jurnalul în care a fost publicată lucrarea.

De ce plagiază studenții
Studiile efectuate în România care au analizat lipsa de integritate academică și cauzele
acesteia sunt extrem de puține. Totuși, rezultatele celei mai recente analize, realizate de un
grup de cercetători români conduși de profesorul american Bob Ives, prezintă date care arată
că atitudinile lipsite de integritate sunt mai degrabă regula decât excepția. Cercetarea,
publicată în jurnalul Higher Education, arată că 95% dintre studenții români chestionați (din
totalul de 1.127) au declarat că au fost implicați în unul sau mai multe acte care au presupus
lipsa de onestitate academică (Bob Ives et al., 2016). Potrivit autorilor, acest procent este cel
mai mare raportat într-un studiu, în condițiile în care cercetări realizate în alte țări au declarat
rate mai mari de 70%15. Jurnalele și lucrările specializate în cercetarea în domeniul educației
universitare au publicat în mod constant de-a lungul anilor studii naționale sau transnaționale
extrem de variate, care vizează stabilirea modalităților în care se manifestă comportamentele
12
neoneste și cauzele care le generează. Printr-o cercetare realizată în Statele Unite ale
Americii la o distanță de zece ani, s-a constat o creștere importantă a nivelului general al
lipsei de integritate academică, de la 54,1% în anul 1984 la 61,2% în 1994 (Diekhoff et
al., 1996). Studiile care au încercat să determine factorii care influențează comportamentele
neoneste ale studenților au identificat faptul că bărbații și studenții mai tineri sunt predispuși
să încalce mai des normele universitare decât femeile sau studenții mai în vârstă (Graham et
al., 1994; Straw, 2002, Hensley et al., 2013).
Chris Park (2003) plasează pe primul loc în topul cauzelor care îi determină pe studenți să
plagieze o „reală lipsă de înțelegere‖ a faptului că trebuie să acorde credit muncii intelectuale
a altor autori, dar și lipsa cunoașterii modalităților de scriere academică, de citare, parafrazare
și atribuire corectă a surselor pe care le utilizează în lucrările lor.
Intenția de a obține note mari se situează și ea printre cauzele principalele care determină
studenții să adopte comportamente neoneste (McCabe, 2001; Park, 2003), iar înțelegerea
diferită a noțiunii de plagiat, din pricina diferențelor culturale în cazul studenților proveniți
din țări din afara spațiului anglo-saxon, generează un nivel ridicat al încălcării
normelor academice în Statele Unite ale Americii (Park, 2003).
Dorința de a salva timp sau o gestionare ineficientă a timpului dedicat studiului este o altă
motivație identificată de specialiști. Atitudinea sfidătoare a unor studenți față de cerințele
impuse de profesori și chiar față de profesori se află printre alte explicații găsite de cercetători
(Park, 2003).
Printre cauzele fundamentate științific pentru nivelul ridicat de plagiat în mediul universitar
se numără faptul că studenții care au asistat la un comiterea de către un coleg a unui act de
plagiat, care nu a fost detectat, sunt mult mai mult predispuși să plagieze și ei (McCabe et
al., 2006). Alți studenți nu consideră că presiunile sociale sau regulile și regulamentele
academice ar trebui să îi limiteze, arătând un comportament ostil față de norme și autoritate,
setul lor personal de valori și atitudini fiind mult mai permisiv (Park, 2003).
Lipsa unor norme clare, a unor coduri de etică, lipsa promovării culturii de integritate,
toleranța față de plagiat și față comportamentele neoneste și neaplicarea sancțiunilor în
mediul academic contribuie la răspândirea plagiatului (McCabe& Treviño, 1993, 1997).
Accesul facil la cărți, literatură științifică, articole și alte materiale prin intermediul
internetului este o altă cauza importantă a plagiatului (McCabe, 2005; Park, 2003).
Posibilitatea cumpărării unor lucrări de pe internet, de pe site-uri specializate în vânzarea
de lucrări la comandă, este o altă cauză răspândită la nivel internațional. Și în România s-a
constat că numărul de pagini web care se ocupă de realizarea de lucrări studențești la comandă
a crescut foarte mult în ultimii ani.

Plagiatul intenționat sau neintenționat

Plagiatul intenționat este atunci când plagiatorul își însușește cuvintele, ideile sau munca
de creație a unei alte persoane cu bună-știință. Comunitatea academică a identificat mai
multe motive care îi determină pe studenți să plagieze în mod intenționat16:
 dorința de a obține note mari sau frica de a nu pica un examen;
 când studentul nu înțelege materia la care trebuie să realizeze tema sau nu a înțeles
indicațiile primite de la profesor;
 când studentul nu consideră importantă atribuirea surselor;
 când studentul nu lucrează din timp la realizarea temei primite și lasă acest lucru pe
ultimul moment;
 gândul că este cea mai ușoară modalitate de a realiza o temă.
Plagiatul neintenționat poate să apară cel mai des în lucrările studenților atunci când aceștia
nu reușesc să își însușească regulile de citare sau nu le interpretează în mod corect.O altă
cauză a plagiatului neintenționat poate să fie neînțelegerea ideii de proprietate intelectuală și
de respect față de creația intelectuală a unei alte persoane.Plagiatul neintenționat, chiar dacă
nu este la fel de grav precum cel intenționat,atrage după sine aplicarea unor sancțiuni
13
disciplinare.
Motive care pot duce la plagiatul neintenționat:
 necunoașterea în profunzime a regulilor de citare și de atribuire a sursei;
 lipsa unui exercițiu continuu al citării în realizarea temelor;
 modalitatea defectuoasă de organizare a unei lucrări aflate în faza de redactare, când
studentul uită să pună ghilimele la un paragraf preluat dintr-o altă lucrare;
 lipsa de atenție la redactarea unei lucrări.
Există o serie de materiale care pot fi copiate fără a exista riscul de a fi acuzat de plagiat,
ceea ce comunitatea academică internațională numește „cunoașterea comună sau „cunoașterea
universală, însă nu există o graniță clară între ceea ce reprezintă și ceea ce nu reprezintă
„cunoașterea comună. Informațiile cuprinse în această categorie sunt unele factuale,
cunoscute de marea majoritate a oamenilor, cum ar fi evenimentele istorice, referințele
geografice, proverbele, folclorul popular. Totuși, atunci când nu sunteți siguri cu privire la
ceea ce reprezintă sau nu „cunoaștere comună, este indicat să citați.
Exemple de „cunoașterea comună:
 Carol I a fost primul rege al României, iar Mihai I a fost ultimul rege al României.
 Nicolae Ceaușescu a fost condamnat la moarte și împușcat în ziua de 25
decembrie1989 la Târgoviște, în urma unui proces sumar.
 Cristofor Columb a descoperit America în 1492.
 George Washington a fost primul președinte al Statelor Unite ale Americii.
 Uniunea Europeană are 28 de state membre.
 Moldoveanu este cel mai înalt vârf muntos din România.

Forme de plagiat
În literatura de specialitate dedicată plagiatului există numeroase tipuri de clasificări făcute de
cercetători (Park, 2003; Weber-Wulff, 2014) sau de universități17. Platformele electronice
(soft-urile) de detectare a plagiatului, precum Turnitin18 sau iThenticate19 pun și ele la
dispoziția utilizatorilor ghiduri de ierarhizare a tipurilor de plagiat. Încercările de identificare
a unei tipologii a plagiatului trebuie înțeleasă din perspectiva eforturilor depuse de specialiștii
din comunitatea academică în ideea de a contribui la înțelegerea plagiatului și la limitarea
acestuia.
Pentru o mai bună înțelegere a noțiunii de plagiat și a modalităților și formelor pe care le
poate lua, vom da o serie de exemple concrete, intenția fiind de le oferi studenților
cunoașterea necesară pentru a respecta uzanțele de scriere academică. În acest ghid vom
utiliza tipologiile de plagiat propuse de platforma electronică Turnitin și de cercetătoarea
germană Debora Weber-Wulff.
Pentru a exemplifica tipurile de plagiat enumerate de platforma electronică Turnitin, am ales
un paragraf din cartea Viitorul puterii, scrisă de Joseph S. Nye. Acest paragraf a fost
modificat sau adaptat astfel încât să ajute la o mai bună exemplificare a situațiilor în care
putem vorbi despre plagiat.

a) Plagiatul de tip copy-paste sau clonă

Înseamnă preluarea și folosirea cuvânt cu cuvânt (verbatim) a muncii unei alte persoane
fără citare corectă, prin atribuirea sursei și utilizarea ghilimelelor. Potrivit Turnitin, este cel
mai des întâlnit tip de plagiat, fiind și cel mai simplu, în condițiile accesului facil la resurse
bibliografice online, înlesnit de conexiunea la internet. Procedeul de copiere se realizează prin
simpla utilizare a comenzilor Ctrl + C urmat de Ctrl + V de pe computer sau prin copierea ad
litteram a conținutului unei lucrări. Pe cât de ușor poate fi executat, pe atât de simplu este de
identificat. Porțiunile plagiate prin procedeul „copy-paste” pot diferi ca întindere, de la un
paragraf la mai multe pagini, subcapitole sau capitole, sau chiar lucrări întregi. Debora
Weber-Wulff (2014) atrage atenția asupra situațiilor ilare în care autorul care plagiază un alt
14
autor copiază în lucrarea lui și eventualele greșeli gramaticale, de punctuație, de transcriere
sau de spațiere care apar în original. În cazul acestui tip de plagiat intenționalitatea este una
evidentă.
b) Plagiatul prin citare parțială
Înseamnă preluarea de conținut dintr-o singură sursă, asupra căruia se fac intervenții
minimale. În cazul acestui tip de plagiat sursa originală poate să nu fie indicată deloc sau
poate să fie menționată prin notă de subsol sau paranteze, însă nu și prin plasarea între
ghilimele a textului preluat. Lipsa ghilimelelor, deși s-a făcut trimiterea către autor face ca
respectivul pasaj să fie declarat plagiat.
c) Plagiatul prin parafrazare
Apare atunci când cuvintele cheie sau unele porțiuni din propoziție sau frază sunt înlocuite cu
cuvinte sau expresii sinonimice, dar conținutul de bază este păstrat, sursa originală nefiind
menționată. Debora Weber-Wulff denumește această tehnică „plagiat camuflat. Parafrazarea
poate să se rezume la unul sau câteva paragrafe în care au fost operate modificări și se poate
întinde până la rescrierea unei lucrări întregi. Acest tip de plagiat poate fi destul de greu de
identificat deoarece este modalitatea de mascare prin schimbarea unor cuvinte cu unele cu
înțeles identic sau similar, prin schimbarea ordinii cuvintelor într-o frază sau chiar a topicii
frazei. Cu toate acestea, scheletul unei idei rămâne același, ideea principală rămâne aceeași,
chiar dacă efortul de a ascunde proveniența conținutului este unul important.
d) Plagiatul prin mixare
Apare atunci când porțiuni de propoziție sau frază sunt preluate din mai multe surse și sunt
folosite în așa fel încât să se potrivească. Acest tip de plagiat este unul „muncit‖, însă riscul de
a fi depistat nu merită efortul de a combina texte diferite. În acest caz intenționalitatea actului
este una evidentă, la fel și încercarea de a ascunde modalitatea de realizare a lucrării.
e) Plagiatul prin reciclare
Sub această denumire avem de-a face, de fapt, cu autoplagiatul. Înseamnă utilizarea propriei
munci a autorului, folosită anterior într-o altă lucrare publicată, la care au fost aduse
modificări minimale, fără a se specifica (cita) faptul că respectivul text a mai fost publicat
anterior. Platforma iThenticate denumește această procedură și „plagiatul de tip duplicat.
Există curente de opinie destul de răspândite în comunitatea academică prin care unii
cercetători resping ideea că un text care le aparține și a fost publicat o dată nu mai poate fi
republicat. Un text al aceluiași autor poate fi republicat doar cu condiția de a se specifica
faptul că nu este o creație nouă, ci una deja adusă la cunoștința publicului. Acest tip de
practică este una dezaprobată de comunitatea academică, mai ales atunci când autorul
încearcă să obțină un avantaj din republicare. În cazul studenților poate fi vorba despre
obținerea unor note sau promovarea unor examene la mai multe materii folosind aceeași
lucrare, în cazul cadrelor didactice, promovarea pe o poziție superioară.
f) Plagiatul hibrid
Este modalitatea prin care se combină surse citate corect cu propoziții, fraze sau paragrafe
copiate fără referire la sursa originală. Și în acest caz intenția este una evidentă, având în
vedere faptul că autorul demonstrează, fără echivoc, că și-a însușit modalitățile de citare
impuse de regulile academice.
g) Plagiatul prin confuzie
Este tipul de plagiat care combină propoziții, fraze sau paragrafe întregi din surse diferite care
nu sunt atribuite. Debora Weber-Wulff numește acest tip de plagiat shake and paste
collection, adică conținut obținut prin amestecare și lipire. Mai exact, acest tip de plagiat
combină propoziții sau fraze, una câte una, în așa fel încât conținutul să fie din cât mai multe
surse, chiar dacă de multe ori acesta nu se potrivește și nu are cursivitate sau logică. Și în
acest caz intenția autorului de a plagia este evidentă, chiar dacă nu folosește nicio formă de
citare.
h) Plagiatul mascat
Este tipul de plagiat mascat prin folosirea unor referințe inexistente sau inexacte despre
15
autorii lucrărilor sau materialele de proveniență a datelor. Autorul încearcă să dezinformeze și
oferă informații eronate cu privire la sursa folosită, scopul fiind, de fapt, de a ascunde faptul
că a plagiat. Aceste situații pot să apară atunci când se încearcă acoperirea plagiatului nu prin
citarea autorului din care au fost preluate informațiile sau textele în mod fraudulos, ci prin
citarea autorului citat de acesta. Este vorba, în fapt,despre citarea la a doua mână.
i) Plagiatul de tip agregat
Apare atunci când autorul folosește în lucrare în mod corect atribuirea sursei originale, prin
referire la aceasta și utilizarea ghilimelelor, însă lucrarea nu conține niciun fel de contribuție
originală fiind o simplă însăilare de citate. O lucrare realizată prin această procedură nu are
niciun fel de valoare științifică.

Procedee de plagiere
Dacă unii cercetători s-au concertat pe identificarea unor categorii de plagiat, alții și-au
canalizat atenția spre explicarea procedeelor prin care se poate plagia, intenția lor fiind
îndreptată, în mod evident, înspre ideea de conștientizare și prevenție. Pentru o mai bună
exemplificare a procedeelor de plagiat, vom folosi o serie de tehnici enunțate de Debora
Weber-Wulff.
a) Plagiatul prin traducere
Traducerea unor texte dintr-o limbă străină și neatribuirea lor în mod corect este considerată
plagiat. Unii studenți consideră că pot masca faptul că au copiat dintr-o sursă prin traducerea
parțială sau totală a unor lucrări, însă acest tip de lipsă de onestitate poate fi ușor de
descoperit. Chiar dacă traducerea unui text este una de calitate, lucrul acesta nu poate fi
considerat muncă originală.
b) Plagiatul peticit
În limba engleză acest tip de plagiat este denumit patchwriting plagiarism și a fost definit de
către Rebecca Moore Howard (apud Weber-Wulff, 2014, p. 9). Este o formă a plagiatului prin
parafrazare, care se produce atunci când în interiorul unui text sunt operate o serie de
modificări prin înlocuirea unor cuvinte sau expresii cu unele cu sens similar, cu sau fără
citarea sursei originale. Acest tip de plagiat, pentru care Universitatea Harvard folosește
denumirea de plagiat mozaic, este ușor de descoperit, însă ridică o problemă la identificarea
surselor, având în vedere faptul că acestea pot fi în număr ridicat (Weber-Wulff, 2014, p. 9).
c) Plagiatul structural
Acest tip de plagiat se referă la copierea structurii argumentative a unei alte lucrări,pornind de
la scopul și obiectivele acesteia, la sursele folosite, notele de subsol și metodologia de
cercetare. Deși conținutul nu este același, în cazul în care un student sau un cercetător recurge
la o asemenea soluție trebuie să menționeze faptul că ideea de organizare a lucrării nu este
una originală. Deși este o formă de plagiat dificil de identificat, acest lucru nu este imposibil,
mai ales dacă există erori preluate din articolul copiat, cum ar fi explicațiile din notele de
subsol sau menționările bibliografice.
d) Plagiatul prin manipularea surselor
Este o tehnică utilizată extrem de frecvent, care arată în mod evident intenția de a plagia.
Autorul folosește în mod corect tehnica de citare pentru un paragraf, utilizează ghilimele și
face referire către autorul conținutului fie prin notă de subsol fie prin utilizarea parantezelor.
În schimb, după paragraful citat corect, se poate să urmeze alte paragrafe, o pagină, un
subcapitol sau chiar un capitol întreg preluat din opera unui alt autor, fără ca restul
conținutului să mai fie atribuit. În alte situații, referința către autorul original este pusă
exclusiv în bibliografie, fără a fi citat și în conținutul lucrării.

Alte forme de lipsă de onestitate academică

Chiar dacă în România discuția despre plagiat și comportamentele lipsite de onestitate în
mediul academic este una de dată relativ recentă, cercetătorii specializați în educație
universitară din foarte multe țări au studiat în profunzime chestiunea integrității academice și,
16
în special, a plagiatului. Astfel, au fost identificate și studiate alte situații în care lipsa de
corectitudine se poate manifesta în rândul studenților.

Ghostwriting
Acest termen provine din cuvântul ghostwriter, care poate fi tradus în limba română prin
„scriitor-fantomă, ceea ce înseamnă că ghostwriting se poate traduce, ușor forțat, prin
„scriitura unei fantome. În continuarea acestui ghid vom utiliza termenul consacrat în limba
engleză. Ghostwriter-ii sunt persoane angajate special să scrie o lucrare, o carte, fără ca
publicul larg să știe cine este, în realitate, autorul. Dacă această practică este inacceptabilă în
mediul universitar, ea este utilizată pe scară largă de vedete (cântăreți, actori), sportivi sau
oameni politici pentru a-și scrie memoriile sau anumite secvențe de viață.
În străinătate ghostwriting-ul pentru studenți este extrem de dezvoltat, existând numeroase
site-uri care oferă acest tip de servicii într-un deplin anonimat, astfel încât nici clientul nu va
cunoaște identitatea celui care scrie tema, și nici scriitorul nu va ști cine îi este clientul.
Intermedierea între cele două părți este asigurată de platforma electronică. Există două tipuri
răspândite pe scară largă de lucrări produse pentru studenți care pot fi redactate ca urmare a
contractării unor servicii de ghostwriting (Weber-Wulff, 2014, pp. 14-15):
 Lucrările personalizate sunt acele lucrări adaptate solicitărilor clientului, care poate să
îi transmită celui care va scrie lucrarea o serie de cerințe, inclusiv bibliografia pe care
ar trebui să o utilizeze. Paleta de lucrări studențești care poate fi acoperită de acest gen
de servicii este una largă, de la eseuri și referate, la lucrări de licență sau disertație, la
teze de doctorat.
 Lucrările la comandă scrise deja (paper mills în limba engleză, termen care ar putea fi
tradus în română prin „fabrici de referate sau „fabrici de lucrări) sunt puse la dispoziția
studenților tot prin intermediul unor site-uri specializate.
Acestea oferă studenților o bază de date online în care sunt stocate lucrări din domenii
diferite. Accesul poate fi gratuit sau se poate cere ca persoana interesată să descarce o astfel
de lucrare să încarce o alta pe site, la schimb.

Contract cheating
Acest termen este unul prea puțin cunoscut în mediul academic românesc, deși practica pe
care o acoperă este una în creștere în ultimii ani. Contract cheating (în traducere‗contract
pentru înșelăciune‘) este o formă a ghostwriting-ului, conceptul ca atare fiind lansat de Robert
Clarke și Thomas Lancaster în 2006 (apud Weber-Wulff, 2014, p. 15).
În accepțiunea celor doi autori, contract cheating înseamnă „prezentarea unei lucrări de către
un student cu scopul de a obține notă de trecere, pentru care a plătit o persoană să o scrie în
numele său. Particularitatea acestui tip de ghostwriting este dată de faptul că studentul
deschide o licitație pe internet, pe un site specializat în acest sens, unde descrie tematica și
cerințele exacte pentru realizarea lucrării de care are nevoie. În funcție de aceste criterii, o
serie de scriitori-fantomă licitează suma pentru care se oferă să scrie lucrarea, iar, de cele mai
multe ori, studenții aleg să plătească prețul cel mai mic care le este oferit pentru serviciul
solicitat.
Autoratul de onoare (din oficiu)
Dezvoltarea științifică din ultimii ani a fost facilitată, în special, de munca în echipe de
cercetare, încurajată tot mai mult de comunitatea academică internațională. Acest lucru
presupune implicarea unor specialiști care pot proveni din domenii cât mai diferite20 și
împărțirea sarcinilor pe parcursul tuturor etapelor de realizare a unui studiu: conceperea și
organizarea lucrării, colectarea de date, documentarea teoretică, analizarea și redactarea.
Toate persoanele care sunt, în final, menționate ca autori ai unor cercetări, trebuie să fi
avut o contribuție la realizarea acesteia, atât la partea de cercetare, cât și la scrierea textului.
Persoanele care au acordat sprijin echipei prin furnizarea unor opinii sau critici pot fi
menționate în secțiunea rezervată mulțumirilor (acknowledgement în engleză).
17
Totuși, există destul de multe situații în care persoane care nu au participat la niciuna dintre
etapele de realizare ale unui studiu sunt, în final, menționate ca autori. Conceptul de autor de
onoare (honorary author în limba engleză) se referă la persoanele care nu au participat la
realizarea unei lucrări, cărți sau cercetări și, cu toate acestea, figurează pe lista celor care au
realizat-o. Genul acesta de practică este una destul de întâlnită în lumea academică. Există
situații în care persoane care ocupă o poziție de conducere în mediul universitar sau care au o
notorietate ridicată sunt menționate ca autori ai unor lucrări la a căror realizare nu au
contribuit.
Decizia de a include un autor de onoare în colectivul de autori poate fi luată fie pentru a
avea trecere la acea persoană, dacă aceasta ocupă o poziție de conducere, fie pentru a avea
certitudinea că lucrarea va fi publicată și, ulterior, citată dacă acea persoană are o bună
reputație în comunitatea academică. În urma unor situații în care s-a dovedit că unele
lucrări științifice au fost plagiate sau conțineau date falsificate, iar unii dintre autori au
declarat că nu au participat la realizarea respectivelor studii, modalitatea de raportare a
autorilor a fost schimbată la nivel internațional. O serie de jurnale au introdus o procedură
prin care toți autorii trebuie să semneze o declarație prin care să certifice faptul că au
contribuit la realizarea lucrării în cauză. Alte jurnale solicită autorilor să precizeze în mod
explicit contribuția fiecăruia dintre ei la realizarea studiului.
În cazul studenților, situațiile în care unii studenți sunt menționați ca autori ai unei lucrări de
echipă la realizarea căreia nu au participat pot apărea destul de des. Includerea frauduloasă
în echipa de lucru a unui proiect poate să aibă la bază motive care țin de competențele
studenților și, totodată, de lipsa lor pe anumite domenii. Studenții care se pricep la o materie
mai bine decât la o alta, pot cere să fie menționați ca autori la, de exemplu, matematică,
oferind la schimb introducerea unei alte persoane în echipa de lucru de la informatică (Debora
Weber-Wulff, 2014, p. 16). În condițiile în care grupul de lucru este unul numeros,
profesorilor le este foarte greu să stabilească contribuția fiecărui cursant.

Falsificarea de date
Comunitatea științifică internațională a fost zguduită în ultimii ani de o serie de acuzații de
falsificare sau alterare de date în studii realizate și publicate de cercetători reputați,
recunoscuți la nivel mondial. Totuși, falsificarea de date nu este o problematică de dată
recentă, această chestiune fiind analizată încă de la începutul secolului XIX de către
inventatorul englez Charles Babbage (apud Weber-Wulff, 2014, p. 17). Babbage a clasificat
fabricarea de date în patru categorii:
1. falsificarea – este o procedură elaborată de denaturare a unor date;
2. contrafacerea – implică fabricarea completă a unor date;
3. decuparea – presupune eliminarea datelor care nu corespund ipotezei de lucru;
4. prepararea – înseamnă efectuarea mai multor măsurători, analize, interviuri etc., și
raportarea exclusivă a acelor date considerate convenabile de către cercetător
(WeberWulff, 2014, p. 17).

Pentru limitarea cazurilor în care poate să apară alterarea datelor, comunitatea științifică a
introdus o procedură de management a datelor care se referă la modalitatea de colectare a
informațiilor, proprietatea și responsabilitatea asupra datelor colectate, păstrarea și partajarea
accesului la date cu alți cercetători sau chiar cu alte persoane interesate.
Procedura de management a datelor include:
 supravegherea modalității de colectare a datelor;
 asigurarea confidențialității subiecților care au participat la studiu;
 stocarea în siguranță a datelor astfel încât baza de date să poată fi pusă la dispoziția
altor cercetători interesați de replicare;
 analizarea și utilizarea datelor într-o manieră responsabilă;
 prezentarea veridică a datelor.
18
Partajarea datelor obținute în urma realizării unui studiu științific este o practică distinctivă în
comunitatea academică, reglementată prin diferite coduri de etică ale unor instituții de
învățământ sau asociații profesionale. Importanța principiului partajării de date a fost explicat
printr-o serie de argumente de către National Institute of Health din Statele Unite ale
Americii:
 „consolidarea cercetării științifice pornind de la criteriul transparenței;
 încurajarea diversității de analiză și opinie;
 promovarea unor cercetări noi, a unor ipoteze și metode de analiză noi sau alternative;
 sprijinirea studiilor care vizează metode de colectare și măsurare a datelor;
 facilitarea educației unor noi cercetători;
 posibilitatea explorării unor subiecte care nu au fost vizate de cercetătorii inițiali;
 posibilitatea de a crea noi seturi de date prin combinarea datelor din surse multiple.

Partajarea de date poate fi plasată sub embargou prin documentele proiectului de cercetare,
însă acest lucru este delimitat, de regulă, la un anumit interval de timp, după care accesul
devine public.

19
 Curs 5 - 6
Norme de etică şi integritate academică în cercetarea ştiinţifică.
Abateri de la normele de etică şi integritate academică în cercetarea ştiinţifică.

Reglementări și standarde ale comunităților profesionale din spațiul academic referitoare la

cercetarea științifică
Densitatea reglementărilor internaționale este mai mare în zona științelor medicale, care
vizează ființa umană sau experimentele pe animale, și a celor care riscă să afecteze pacea și
securitatea internaționale prin potențialul pe care îl prezintă cercetarea sau rezultatele sale de a
fi deturnate de la scopurile lor inițiale și folosite în scopuri agresive ori exclusiv militare.
Declarația de la Helsinki (referitoare la cercetarea medicală pe subiecte umane) și Convenția
de la Oviedo (referitoare la demnitatea umană și bioetică) sunt exemple de codificări
internaționale ale unor reguli de conduită din cercetarea medicală ce au fost inițial impuse de
comunitățile științifice direct interesate de posibilitatea de a desfășura cercetare fundamentală
sau de graniță în zone de avangardă ale medicinei ori biologiei. Tratatul de non-proliferare a
armelor nucleare, din 1970, ori Convenția referitoare la armele biologice, din 1972, sunt
exemple de norme juridice care privesc și cercetarea științifică din respectivele domenii, tot
așa cum sunt și convențiile internaționale referitoare la armele chimice ori biologice.
Pentru identificarea a ceea ce ar putea însemna utilizarea/întrebuințarea greșită a cercetării
ori a rezultatelor acesteia, la nivel european s-au stabilit câteva criterii prin ghiduri ce au
codificat bune practici:
 Cercetarea oferă cunoștințe, materiale și tehnologii care ar putea fi direcționate spre
infracțiuni sau terorism;
 Cercetarea ar putea avea ca rezultat arme chimice, biologice, radiologice sau nucleare
și mijloacele pentru livrarea lor;
 Cercetarea implică dezvoltarea unor tehnologii de supraveghere a persoanelor care ar
putea reduce ori suprima drepturile omului și libertățile civile;
 Cercetarea implică grupuri minoritare sau vulnerabile sau dezvoltă tehnologii de
profilare socială, comportamentală sau genetică ce ar putea fi utilizate în mod greșit
pentru a stigmatiza, discrimina, hărțui sau intimida oamenii.
Trebuie precizat că, deși la nivelul Uniunii Europene există chiar un ghid referitor la
concentrarea exclusiv asupra cercetării științifice de natură civilă (non-militară), evenimentele
din ultima perioadă și amenințarea asimetrică a terorismului au determinat Uniunea
Europeană să accepte ideea că finanțarea europeană a cercetării ar putea viza și cercetarea
militară și, în cadrul următorului exercițiu bugetar, fondurile europene vor fi destinate și unor
scopuri menite să sporească apărarea colectivă, inclusiv de natură militară.
La nivel național, Legea 206/2004 modificată prin Legea 398/2006 stabilește standardele
referitoare la buna conduită în cercetarea științifică, în vreme ce un ordin de ministru a
înființat Consiliul Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi
Inovării.
La nivelul Universității a fost adoptat un Cod de etică ce acoperă toate tipurile de
cercetare științifică realizată în cadrul acestei instituții pluridisciplinare de învățământ și
cercetare.
Reglementări referitoare la proprietatea intelectuală şi deontologia valorificării rezultatelor
cercetării
În ciuda dezbaterii perpetue cu privire la moralitatea protecției juridice a proprietății
intelectuale, reglementări internaționale, europene și naționale protejează autoratul și
rezultatele cercetării. Art. 27 alin. 2 din Declaraţia universală a drepturilor omului (1948) :
Orice persoană are dreptul la protecţia intereselor sale morale şi materiale decurgând din orice
creaţie ştiinţifică, literară sau artistică al cărei autor este. Art. 15-1 lit. C) din Pactul
internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale (1966) : Statele părţi la
prezentul Pact recunosc fiecărei persoane dreptul de a beneficia de
20
protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din orice creaţie ştiinţifică, literară sau
artistică al cărei autor este. Art.1 din Legea proprietății intelectuale 8/1996 : (1) Dreptul de
autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor opere de creaţie
intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este legat de
persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial. (2) Opera de creaţie
intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin
simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată.
Plagiatul și autoplagiatul au fost și sunt constant interzise, atunci când nu sunt considerate
chiar fapte de natură penală. Art. 310 din Legea educației naționale 1/2011 : Constituie abateri
grave de la buna conduită în cercetarea ştiinţifică şi activitatea universitară :
a) plagierea rezultatelor sau publicaţiilor altor autori ;
b) confecţionarea de rezultate sau înlocuirea rezultatelor cu date fictive ;
Art. 4 din Legea privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi
inovare 206/2004 : (1) În sensul prezentei legi, următorii termeni sunt definiţi după cum
urmează : […]
c) plagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori
metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor
autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale ;
e) autoplagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi
autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la sursele originale.
Jurisprudența în materie, fără a fi abundentă, sprijină mai buna înțelegere a conceptelor
utilizate:
Un act efectuat în cursul unui procedeu de captare de date, care constă în stocarea informatică
a unui extras compus din 11 cuvinte dintr-o operă protejată, precum și în imprimarea acestui
extras se poate încadra în sfera noțiunii de reproducere în parte în sensul articolului 2 din
Directiva 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor
conexe în societatea informațională, dacă – aspect care trebuie verificat de instanța de
trimitere – elementele preluate astfel sunt expresia creației intelectuale proprii a autorului lor.
În schimb, același act nu îndeplinește condiția referitoare la caracterul tranzitoriu prevăzută la
articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2001/29 privind armonizarea anumitor aspecte ale
dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională și, prin urmare, acest
procedeu nu poate fi realizat fără consimțământul titularilor drepturilor de autor vizați. (CJUE
C-5/08, Infopaq International A/S c./ Danske Dagblades Forening)
O lucrare care nu este predominant originală, novatoare, fundamentală, ci e doar la nivel de
compilaţie nu poate fi considerată sursa unui plagiat. Originalitatea unei lucrări este foarte
rară şi gradul de originalitate depinde de genul lucrării analizate. (Decizia Inaltei Curți de
Casație și Justiție nr.8/2011)

21
 Curs 7
Organizarea şi funcţionarea organismelor cu atribuţii de soluţionare a litigiilor de etică
universitară si de etică a cercetării ştiintifice.
Sancţiuni pentru săvârşirea abaterilor de la normele de etică universitară şi de cercetare
ştiinţifică - Exemplificare regulamente Univ. Bucureşti

Încălcarea normelor de integritate academică poate atrage după sine o serie de sancțiuni, care
sunt prevăzute în Legea nr. 1/2011 a educației naționale, Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnică și inovare, Legea nr. 8/1996 privind
dreptul de autor și drepturile conexe, Carta Universității, Codul de Etică și în Regulamentul
privind activitatea profesională a studenților. Legea nr. 1/2011 a educației naționale stipulează
la art. 319, alin. 1, următoarele sancțiuni care se pot aplica de către comisia de etică
studenților și studenților doctoranzi pentru încălcarea eticii universitare:
a) avertisment scris;
b) exmatricularea;
c) alte sancțiuni prevăzute de Codul de etică și deontologie universitară.
Codul de etică prevede ca, în cazul abaterilor involuntare, generate de lipsa de experiență sau
de neglijență, să primeze măsurile formative și de corectare a conduitei, și nu atât aplicarea
unor pedepse drastice. În acest caz, cadrul didactic îi poate solicita studentului refacerea
lucrării în care au fost constatate abateri de la normele etice și recomandarea de lectură a unor
volume despre etica și integritatea academică. În situația de recidivă se poate aplica cea mai
aspră sancțiune prevăzută de Codul de Etică, exmatricularea.
Procedura de sancționare în cazul încălcărilor normelor academice este detaliată și explicată
în Regulamentul privind activitatea profesională a studenților. Astfel, în cazul în care un
student încercă să promoveze un examen prin fraudă „va fi exmatriculat de către Rector, la
propunerea consiliului facultății, fără drept de reînmatriculare”, potrivit art. 24, alin. (1).
Fie cadrul didactic care a constat o situație de fraudă, fie comisia de examinare, are obligația
de a întocmi pe loc un proces-verbal de depistare a fraudei, în care va detalia situația pe care a
constatat-o, iar, ulterior, va înainta procesul-verbal conducerii facultății sau a
departamentului. Probele care demonstrează producerea fraudei (înscrisuri, mijloace tehnice
interzise) vor fi reținute de către cadrul didactic sau de comisia de examinare și predate
conducerii facultății.
Procesul-verbal de constatare a fraudei semnat de cadrul didactic sau de toți membrii comisiei
de examinare, va fi înaintat decanului facultății sau șefului de departament, care îl va prezenta
și supune dezbaterii Consiliului facultății. Dacă există și probe care au fost ridicate de la
student, acestea vor fi puse la dispoziția conducerii facultății.
Consiliile facultăților, în urma analizării situațiilor care le-au fost semnalate, pot solicita
detalii suplimentare care să ajute la clarificarea circumstanțelor pe care trebuie să le analizeze.
Atunci când competența Consiliului facultății este depășită sau cazul este deosebit de grav, se
poate cere emiterea unui punct de vedere din partea Comisiei de Etică.
Pentru situațiile a căror gravitate nu este considerată foarte mare, studentul poate fi notat cu
nota 1 (unu) și poate primi, suplimentar, un avertisment scris din partea Consiliului facultății.
Propunerea de exmatriculare a unui student poate fi făcută de Consiliul facultății, iar decizia
efectivă de exmatriculare va fi semnată de către rector. Studentului care a fost exmatriculat
pentru fraudă nu i se recunoaște perioada de studii până la momentul eliminării din
universitate. În această situație, studentul exmatriculat nu se poate reînmatricula într-o altă
universitate în anul de studiu în care se afla.

22
 Curs 8
Bioeticǎ şi deontologie medicalǎ: definiţie, noţiuni introductive, istoric şi evoluţie
conceptualǎ
Jurǎmintele medicale şi codurile profesional-deontologice.

DEFINIŢIE
Enciclopedia de Bioetică (Paris, 1978) defineşte bioetica ca fiind ştiinţa specifică care,
utilizând o metodologie interdisciplinară, are drept obiect examenul sistemic al
comportamentului uman în domeniul ştiinţelor vieţii şi al sănătăţii, examinat în lumina
valorilor şi principiilor morale.

RELATIA MEDIC – PACIENT – SISTEM DE SANATATE – SOCIETATE

Etica ne face sa abordam o evaluare critica a orice am face. Dar pe unii ii sperie atunci cand
afirmam ca etica este un non sens, ca nu are valoare si nici greutate daca nu este dublata de
autoritate. Ce este autoritatea nu e greu de definit, tocmai pentru ca fiecare o percepe diferit,
deci ii acorda o proprie definitie. In mod sintetic, ea este o forma de respect. Dar ce anume
confera unei persoane autoritate? Variante de raspuns ar fi:

Legea (sau statutul contractual in care ne aflam fata de acea persoana);

Competenta profesionala;
Integritatea acelei persoane.

Primele doua aspecte nu fac subiectul dezbaterii acestui text, dar al treilea deriva din insasi
natura moralitatii. Moralitatea aplicata la statutul medicului trebuie sa raspunda la intrebarea:
ce inseamna sa fii un doctor bun? Raspunsul este cu atat mai dificil cu cat intrebarea este
adresata nu pacientului ci... tocmai medicului. Interesant de remarcat este faptul ca
majoritatea medicilor considera dificil de aplicat principiile etice in conditiile in care
responsabilitatile lor sunt intr-o permanenta schimbare, fie prin modificarile prea rapide ale
politicilor de sanatate, fie prin cerintele fluctuante ale directiilor de sanatate (spital, casa de
asigurari, asigurari private etc). Astfel o etica a medicinii va trebui sa urmareasca o punere in
balanta a obligatiilor medicului catre fiecare pacient, in mod individual cu obligatia colectiva
de a raspunde cerintelor politicilor medicale. Deciziile clinice, reprezentand de fapt miezul
exercitarii profesiei medicale, sunt influentate de interese competitive. Acestea pot fi legate de
cele patru tipuri de relatii care centreaza activitatea medicala: relatia medic – pacient, relatia
medic – medic, relatia medic – sistem de sanatate si relatia medic – societate (1).

Relatia medic – pacient: clar descrisa in toate codurile de etica medicala, este grevata in
sinteza de trei mari principii:
- Datoria primara si inviolabila a medicului este de a fi un aparator activ al starii de bine
a pacientului.
- Medicul trebuie sa trateze fiecare pacient cu compasiune, onestitate, demnitate si
respect pentru autonomia individuala.
- Responsabilitatile medicului fata de pacient includ educatia medicala si asigurarea
continuitatii ingrijirilor de sanatate.
Relatia medic – medic
- Medicul are responsabilitatea de a-si mentine integritatea morala, onestitatea si
competenta clinica.
- Medicul, ca si mesager al informatiei medicale, are obligatia de a educa si de a
disemina cunostintele medicale colegilor sai.

23
Relatia medic – sistem de sanatate
- Datoria medicului de a actiona ca si aparator al intereselor pacientului nu trebuie sa fie
alterata de sistemul de ingrijiri de sanatate.
- Medicul trebuie sa rezolve orice conflict de interese intr-un mod in care da intaietate
intereselor pacientului.
- Medicul trebuie sa intervina direct, folosindu-si intreaga competenta profesionala
pentru a influenta deciziile legate de alocarea de resurse in sistem.
Relatia medic – societate
- Medicul are obligatia de a deservi sistemul de ingrijiri medicale al intregii societati in
care traieste.
- Medicul are obligatia etica de a se implica in formularea politicilor de sanatate.
- Medicul are obligatia de a mentine si proteja increderea pe care i-o acorda populatia.

Desi toate aceste principii sunt un real ghid pentru conduita etica a medicului, frustrant pentru
toti reprezentantii comunitatii medicale este faptul ca, de multe ori pot intra in conflict unele
cu altele, cum ar fi, de exemplu, obligatia medicului atat fata de pacient, in mod individual,
cat si fata de societate in mod colectiv . Totusi, pana cand acest conflict urmeaza a se rezolva,
medicul ar trebui sa se focalizeze exclusiv pe pacientul sau, pentru a nu fi perceput sau a nu se
transforma intr-un dublu agent. O abordare mai realista insa ar consta in a incuraja medicii sa
faca tot ce le sta in putinta, cu resursele disponibile. Astazi insa remarcam tot mai mult faptul
ca medicii nu mai lucreaza in mod direct cu pacientii, ci cu sistemul de sanatate, casele de
asigurari si/sau alte institutii sociale. Aceasta paradigma a practicii medicale sugereaza ca
responsabilitatea spre o terta „persoana”, nu creaza o relatie medic – pacient, sau o distruge,
in cazul in care ea a fost oarecum creata in trecut, medicul translandu-si obligatia primordiala
catre sistem, anulandu-i complet traditionalele indatoriri etice.
Sa consideram, de exemplu, cazul tratarii unui pacient suferind de o forma de cancer, pentru
care a aparut recent un nou medicament de tratare a durerii, mult mai eficient, dar care costa
de doua ori mai mult decat medicatia uzuala administrata. In cazul in care medicul introduce
acest nou medicament in schema terapeutica, relatia cu sistemul de sanatate poate fi
compromisa, fie prin taierea bugetului, fie prin neacceptarea rambursarii, deci, se naste o
problema de alocare de resurse. Daca noua medicatie nu se dovedeste a fi superioara celei
vechi intr-un mod semnificativ, atunci problema este ca si rezolvata. Daca insa beneficiile
pentru pacient sunt certe, evident, din punct de vedere simptomatic, se intra intr-o mare
dilema etico-politica. Situatia se complica si mai tare daca pacientul cere in mod expres o
medicatie mai puternica, mai noua, mai scumpa. Ce s-ar intampla mai departe, daca medicul
ignora acest aspect, iar pacientul cere sa fie transferat intr-un alt serviciu de profil, sau la un
alt medic, care i-ar putea apara interesele in mod cert?
Aceasta situatie se inscrie in seria conflictelor de interese inevitabile in practica medicala. In
acest sens, o completare la princiul 3.2. expus anterior este: medicul trebuie sa divulge
pacientului orice conflict de interese aferent care ar putea avea un impact direct asupra
ingrijirilor de sanatate. Din aceasta perspectiva, la cazul prezentat mai sus, rezolvarea etica ar
consta tocmai in discutarea celor doua variante de tratament cu pacientul, care nu trebuie nici
mintit, nici pacalit. Daca sistemul medical nu ii poate oferi cea mai buna varianta terapeutica,
din varii motive, pacientul este liber de a decide daca sa isi achizitioneze medicatia pe cont
propriu sau sa isi continue tratamentul in acelasi loc ca si pana acum, sau sa aleaga o optiune
mai favorabila situatiei sale intr-o alta clinica, la un alt medic.
Cazul de fata indeamna la un comentariu suplimentar vis a vis de principiul 3.3. expus
anterior: medicul trebuie sa se implice activ in adoptarea sau modificarea politicilor de
sanatate spre a facilita accesul pacientului la cea mai buna ingrijire existenta.

24
In concluzie: toate cele prezentate vin sa intareasca urmatoarele aspecte: medicul isi exercita
intreaga datorie profesionala pentru interesul maxim al pacientului, fara a uita ca el se afla
intr-o relatie contractuala cu sistemul medical si una profesional – morala cu colegii medici si
cu societatea larga. Orice conflict de interese iminent actului medical poate gasi o solutie
acceptabila daca se face apel la respectul persoanei, respectul autonomiei pacientului,
integritatea medicului, compasiunea si daruirea sa.

APARAREA DREPTURILOR PACIENTULUI IN ROMANIA

Din punct de vedere al exercitarii profesiei medicul va fi supus doar constrangerilor date de
normele profesionale, de normele colegiale si de principiile Drepturilor Pacientilor din
Europa, principii la care si Romania a aderat cu ocazia consultarilor organizate de Organizatia
Mondiala a Sanatatii la Amsterdam in 1994.

Principiile Drepturilor Pacientilor din Europa sunt oferite ca o contributie la sprijinirea

interesului crescand din multe state membre pentru problemele referitoare la aceste drepturi.
In acest scop, documentul urmareste sa reflecte si sa exprime aspiratiile oamenilor, nu doar
pentru imbunatatirea ingrijirilor de sanatate, ci si pentru o recunoastere deplina a drepturilor
lor ca pacienti. Facand aceasta, se au in vedere atat perspectivele furnizorilor de ingrijiri de
sanatate, cat si ale pacientilor. Aceasta implica natura complementara a drepturilor si
responsabilitatilor; pacientii au responsabilitati atat fata de ei insisi pentru propria lor
autoingrijire, cat si fata de furnizorii de ingrijiri de sanatate, iar acestia din urma se bucura de
aceeasi protectie a drepturilor lor ca si celelalte persoane. Exista o presupunere de baza in text
si anume ca enunturile drepturilor pacientilor ii va face pe oameni mai constienti de
responsabilitatile lor atunci vor cauta si primi, sau vor acorda ingrijiri de sanatate, iar aceasta
va asigura faptul ca relatia dintre pacient si furnizor va fi marcata de sprijin si respect
reciproc.

Pacientii trebuie sa fie constienti de contributiile practice pe care le pot aduce pentru
functionarea optima a sistemului de sanatate. Participarea lor activa la procesul de diagnostic
si tratament este deseori de dorit si uneori indispensabila. Este intotdeauna important ca ei sa
acorde profesionistilor de sanatate toate informatiile necesare pentru diagnostic si tratament.
Pacientul are un rol esential, reciproc cu cel al producatorului, in a se asigura ca dialogul
dintre ei are loc in conditii de incredere.

Intr-adevar, rolul pe care il joaca pacientii in acordarea de ingrijiri adecvate ar trebui subliniat,
mai ales in sistemele de sanatate complexe de astazi, care sunt sprijinite de mecanisme
financiare colective si in care folosirea economica si echitabila a resurselor alocate sanatatii
este un obiectiv care poate fi impartasit intre profesionistii de sanatate si pacienti. La fel, in
timp ce participarea pacientilor in procesul de invatamant medical clinic trebuie sa fie supusa
consimtamantului, ei trebuie sa fie constienti si de faptul ca acceptul pacientilor de a fi
implicati in instruire contribuie pe de o parte parte la competenta viitorilor profesionisti iar pe
de alta le asigura asistenta medicala la cel mai inalt nivel.

Documentul final intocmit cu ocazia consultarii de la Amsterdam (1994) s-a sperat sa aiba o
valoare de indrumare pentru toate partile, inclusiv pentru pacientii si organizatiile de
beneficiari implicate in ingrijirile de sanatate, asociatiile profesionale ale medicilor sau ale
altor furnizori de servicii de sanatate, asociatiilor spitatelor si ale altor institutii de ingrijiri de
sanatate.

25
In raport cu acest cadru, Principiile Drepturilor Pacientilor in Europa pot fi privite din punct
de vedere al continutului ca un document care urmareste:
- Sa reafirme drepturile umane fundamentale in ingrijirile de sanatate si mai ales sa
protejeze demnitatea si integritatea persoanei si sa promoveze respectul pentru pacient,
ca persoana.
- Sa ofere statelor membre un set de principii comune de baza care sa sublinieze
drepturile pacientilor si care sa poata fi luate in considerare si folosite atunci cand sunt
revizuite politicile de ingrijiri de sanatate.
- Sa-i ajute pe pacienti sa obtina un maximum de beneficiu din folosirea serviciilor de
ingrijiri de sanatate si sa reduca efectele oricarei probleme pe care ar putea intalni-o in
sistem.
- Sa promoveze si sa sustina relatia benefica dintre pacienti si furnizorii de servicii de
sanatate si mai ales sa incurajeze o forma mai activa de participare a pacientilor.
- Sa intensifice noile oportunitati de dialog existente si sa furnizeze si altele intre
organizatiile de pacienti, furnizorii de ingrijiri de sanatate, administratiile de sanatate
si interese mai largi ale societatii.
- Sa focalizeze atentia nationala, regionala si internationala asupra nevoilor in evolutie
ale drepturilor pacientilor si sa sprijine o cooperare internationala stransa in acest
domeniu.
- Sa asigure protectia drepturilor umane fundamentale si sa promoveze umanizarea
asistentei acordate tuturor pacientilor, inclusiv celor mai vulnerabili, cum sunt copiii,
bolnavii psihici, batranii si cei cu boli grave.

Sintetizate in cadrul declaratiei finale ale consultarii organizate de Biroul Regional pentru
Europa al O.M.S. drepturile pacientilor ce urmeaza a fi dezvoltate prin consens de catre toate
cele 36 de state europene participante sunt:
- drepturile umane si valorile in ingrijirea sanatatii;
- dreptul la informare;
- consimtamantul informat ca si conditie preliminara pentru orice interventie medicala;
- dreptul la confidentialitate si
- dreptul la ingrijiri medicale de calitate si fara discriminari.

In Romania, dupa numeroase incercari soldate cu tot atatea amanari datorate unor prioritati ce
au fost considerate stringente, la 29 ianuarie 2003 a fost publicata in Monitorul Oficial Legea
nr. 46, Legea drepturilor pacientului. Aceasta lege reia, la nivel de principiu, pe acelea
enuntate de O.M.S. particularizandu-le la sistemul sanitar romanesc actual in general si la
acela de furnizare a serviciilor de sanatate prin intermediul unor furnizori contractati de catre
case de asigurari sociale de sanatate in special.
Aparitia acestei legi reprezinta, desigur, un progres in domeniu dar lipsa normelor de aplicare
pe care Ministerul Sanatatii si Familiei trebuia sa le elaboreze in termen de 90 de zile de la
publicare face ca atitudinea personalului medical, pe de o parte si a pacientilor pe de alta, sa
nu poata fi sustinuta la cazuri concrete dat fiind faptul ca legea este pe alocuri doar o culegere
de principii transpuse in norme legale generale.

In momentul de fata, in aplicarea prevederilor legislative existente ar fi necesare reglementari

distincte pentru:
- furnizorii de servicii medicale, indeosebi in domeniul standardelor de calitate a
serviciilor oferite si al normelor organizatorice ce urmeaza a fi aplicate;
- profesionistii implicati in acordarea ingrijirilor (medici, asistenti etc) - in legatura cu
atitudinea fata de pacient si respectarea dreptului la informare si confidentialitate;
- finantatorii sistemului referitor la modalitatile de alocare a resurselor pentru realizarea
unui acces echitabil la servicii;
26
 - autoritatea de reglementare pentru a stabili in concret sanctiuni pentru nerespectarea
drepturilor pacientilor.
Pentru a acoperi prin reglementari de aplicare a legii totalitatea aspectelor legate de drepturile
si obligatiile pacientilor si a profesionistilor din domeniul asistentei medicale, aceste
reglementari vor trebui sa se refere la totalitatea actiunilor sau inactiunilor la care participantii
la actul medical curativ, recuperator sau profilactic sunt obligati fie pentru realizarea dreptului
lor, fie pentru respectarea dreptului partenerului.

Abordand strict drepturile pacientilor va trebui sa gasim reglementari riguroase pentru fiecare
dintre drepturile explicit promovate prin lege si sa impartim obligatiile corelative acestor
drepturi tuturor participantilor directi sau indirecti la actul medical propriu-zis sau la
asigurarea sanatatii populatiei in general.

Vom vedea astfel ca daca in domeniul referitor la drepturile umane si valorile in ingrijirea
sanatatii sunt implicate toate organismele amintite mai sus, acestora revenindu-le sarcina de a
asigura:
a. dreptul fiecarei persoane de a fi respectata ca fiinta umana;
b. dreptul fiecarei persoane la auto-determinare;
c. dreptul fiecaruia la viata, la integritate fizica si psihica a persoanei precum si la
securitatea propriei persoane;
d. dreptul fiecaruia de a avea pareri proprii, de a avea valori morale si culturale proprii,
dreptul de a-i fi respectate convingerile (filozofice sau religioase);
e. dreptul fiecaruia la o protectie corespunzatoare a sanatatii, asigurata prin masuri
preventive si de ingrijire a sanatatii, urmarind atingerea nivelului optim de sanatate
personala.
Privitor la dreptul la informare care cuprinde componente referitoare la:
a. serviciile medicale disponibile, modul de acces la acestea si identitatea si statutul
profesional al furnizorului;
b. starea de sanatate proprie, tratamentul medical sau chirurgical necesar (cu riscurile si
posibilele beneficii legate de fiecare alternativa), cu exceptia situatiilor cand pacientul
cere sa fie informata o alta persoana sau cand este in beneficiul pacientului o
informare partiala, amanata sau progresiva;
c. dreptul la cea de-a doua opinie medicala;
d. statutul profesional si numele personalului care-i acorda asistenta precum si regulile ce
trebuiesc respectate cu ocazia internarii, examinarii sau tratamentului;
e. note scrise referitoare la cele constatate si tratamentele aplicate in timpul unei
internari.
Consimtamantul pacientului este obligatoriu la:
- orice interventie medicala sau chirurgicala;
- recoltarea, pastrarea sau folosirea unor produse sau parti ale organismului sau;
- participarea la procesul de invatamant medical sau cercetare;
- fotografierea sau filmarea la in unitatea sanitara;
- transferarea spre o alta unitate sanitara recomandata.

Dreptul la confidentialitate si intimitate are la randul sau mai multe componente referitoare
la:
- starea de sanatate a pacientului, datele din aceasta categorie pastrandu-si caracterul
confidential si dupa moartea pacientului putand fi divulgate numai cu acordul explicit
al acestuia;
- datele privind identitatea produselor biologice si examinarilor efectuate trebuiesc
stocate prin mijloace protejate;

27
 - accesul pacientului la propriile date cu posibilitatea de a corecta inregistrarile eronate
si
- neamestecului in viata privata a pacientului decat in cazurile expres prevazute de lege
sau cu consimtamantul acestuia.
Prin Legea nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal si libera circulatie a acestor date a fost reglementat modul de colectare,
prelucrare, stocare si utilizare a datelor referitoare la cetateni in general, legea avand si un
capitol special referitor la datele cu caracter personal privind starea de sanatate. Prin aceasta
reglementare se stabilesc, pentru domeniul medical, exceptii privind modul de prelucrare a
datelor in legatura cu necesitatea acestor date pentru protectia sanatatii publice, pentru
prevenirea unui pericol iminent sau in imprejurari legate de unele fapte penale. Chiar si in
asemenea situatii prelucrarea poate fi efectuata numai de catre cadre medicale ce sunt legate a
pastra secretul medical.

Prin Codul deontologic elaborat de Colegiul Medicilor din Romania in temeiul Legii 74/1995
sunt reglementate ca indotoriri generale ale medicului respectarea drepturilor persoanei,
secretul profesional si necesitatea obtinerii consimtamantului pacientului pentru orice gest
diagnostic sau terapeutic. Conform legii, nerespectarea prevederilor codului deontologic
atrage sanctiuni disciplinare aplicate de organul jurisdictional colegial.

Desi, dupa cum am aratat, exista suficiente norme legale care apara drepturile pacientului,
totusi aplicarea acestora este zadarnicita din varii motive printre care as retine:
- lipsa unor reglementari concrete ce trebuie elaborate in vederea aplicarii
corespunzatoare a prevederilor legale deja existente in legislatia romaneasca;
- lipsa de preocupare a decidentilor pentru introducerea unui sistem de supraveghere a
modului de respectare a legislatiei in domeniu;
- inexistenta sau lipsa de activitate a unor organisme specializate in domeniu;
- credinta inradacinata in impunitatea medicilor si a personalului medical.

In concluzie va trebui sa retinem ca stringent si imediat necesare o serie de masuri vizand atat
activitatea furnizorilor de servicii medicale cat si pe aceea a finantatorilor sitemului de
sanatate si a autoritatilor de reglementare din domeniu.

Pentru furnizorii de servicii se impune includerea in regulamentele de organizare si

functionare si in regulamentele de ordine interioara a unor prevederi privitoare la:
- modul de informare a pacientilor referitor la identitatea si calificarea (statutul
profesional) a celui ce-i acorda ingrijirile necesare;
- modul de informare privitor la starea de sanatate, documentele medicale ce vor fi
inmanate pacientului;
- obligatia medicului de a obtine consimtamantul informat al pacientului pentru orice
gest diagnostic sau terapeutic, pentru participarea la invatamantul medical sau la
cercetare;
- circuitul datelor medicale cu asigurarea confidentialitatii prin limitarea accesului la
date strict persoanelor implicate in asistenta medicala a cazului;
- reglementarea transferurilor, a externarilor si a consultului pentru obtinerea celei de a
doua opinii medicale.
Finantatorii sistemului de sanatate si autoritatile de reglementare vor trebui sa-si indeplineasca
obligatia legala de a elabora criteriile medicale pentru selectarea pacientilor care vor beneficia
de anumite tratamente care sunt disponibile in numar limitat pentru ca listele de asteptare ce
se intocmesc din ratiuni economice sa nu mai apese asupra furnizorilor de servicii decat in
masura finantarii asigurate.

28
 Curs 9
Bioetica şi cunoaşterea ştiinţificǎ. Principii generale, conceptele de morală, etică,
deontologie.

LEGISLATIA NATIONALA PRIVIND ETICA CERCETARII IN ROMANIA

Acest articol prezinta evolutia legislatiei romanesti in domeniul eticii in cercetare si reprezinta
o forma actualizata (noiembrie 2005) a brosurii cu aceeasi tema1 publicata in 2004 de catre
Divizia de Etica si Stiinta de pe langa Directoratul General pentru Cercetare (DG Research) al
Comisiei Europene (CE). Odata cu trecerea la cel de-al VI-lea Program Cadru de cercetare al
Uniunii Europene (2002-2006) (FP 6 ? Framework Programme 6) la care Romania participa
in calitate de membru deplin al Ariei Europene de Cercetare (ERA/ European Research Area),
evaluarea din punctul de vedere al eticii biomedicale a devenit unul din criteriile de aprobare a
finantarii de catre CE a proiectelor de cercetare in cadrul ERA. Inainte de lansarea FP6 au fost
stabilite sapte domenii in care proiectele de cercetare vor fi evaluate si din punct de vedere
etic:
- Cercetarea asupra fiintelor umane
- Cercetarea implicand Materiale Biologice Umane (sange, organe, tesuturi, celule,
ADN)
- Cercetarea asupra Embrionilor Umani si asupra Celulelor Stem Embrionare
- Protectia Datelor Personale
- Informatiile genetice
- Cercetarea asupra animalelor
- Organismele Modificate Genetic (GMO)

1. Cercetarea asupra fiintelor umane

Acest domeniu este unul din cele mai bine reglementate. Interesul pentru cercetarea clinica pe
subiectii umani, manifestat la noi in ultimii zece ani, este reflectat si de numarul impresionant
de reglementari. S-a ajuns pana acolo incat Parlamentul a votat doua legi de aprobare si
modificare a aceleiasi ordonante de urgenta, ambele legi fiind, in prezent, in vigoare.
Lege nr. 336/20022 pentru aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 152/1999
privind produsele medicamentoase de uz uman
Lege nr. 143/20044 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 72/2003 pentru modificarea
si completarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 152/1999 privind produsele
medicamentoase de uz uman
Articolele 84 si 85 ale Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 152/1999 privind produsele
medicamentoase de uz uman, au ramas nemodificate si au imputernicit Ministerul Sanatatii,
prin intermediul Agentiei Nationale a Medicamentului, sa elaboreze "Regulile de buna
practica in studiul clinic"5. Ele sunt redactate in conformitate cu recomandarile Comitetului
de Conducere al Conferintei Internationale pentru Armonizare (ICH-2002) si in principiu, au
implementat pentru o scurta perioada de timp si Directiva 2001/20/CE a Parlamentului
European si a Consiliului de Ministri6. Orice studiu clinic asupra fiintelor umane este
autorizat si supravegheat de catre Agentia Nationala a Medicamentului. Studiul se desfasoara
sub supravegherea etica a Comisiei Nationale de Etica pentru Studiul Clinic al
Medicamentelor (si a Comisiaei Institutionale de Etica ce are rol de comitet local de etica in
cercetare).
Art. 84. Studiul clinic se bazeaza pe date stiintifice, riguroase, ce vor fi evaluate de Agentia
Nationala a Medicamentului pentru aprobarea desfasurarii acestuia.
Art. 85. Studiul clinic poate incepe numai dupa obtinerea aprobarii Comisiei de Etica
Nationala sau Institutionala, dupa caz, care apreciaza respectarea principiilor etice in
conformitate cu Regulile de buna practica in studiul clinic. Aceste Reguli sunt elaborate (Art.
76) de catre Agentia Nationala a Medicamentului si de catre Ministerul Sanatatii si Familiei.
29
Tot la acest capitol, este de remarcat aparitia Legii nr. 206 din 27 mai 20048, privind buna
conduita in cercetarea stiintifica, dezvoltarea tehnologica si inovare. Aceasta lege se refera la
crearea Consiliului National de Etica a Cercetarii Stiintifice, Dezvoltarii Tehnologice si
Inovarii, cu rol de comisie nationala de etica si a unor Comitete Locale de Etica la nivelul
institutelor de cercetare dezvoltare. In principiu, rolul acestor comisii este acela de a judeca si
sanctiona, din punctul de vedere al codurilor deontologice, pe care Consiliul National este
imputernicit sa le elaboreze, situatiile de conduita necorespunzatoare ale cercetatorilor
stiintifici (Art. 4 defineste urmatorii termeni: frauda in stiinta, confectionare de date,
falsificare, plagiat, conflict de interese). Din acest punct de vedere, Art. 12 a creat confuzie
pentru ca se refera la cercetarea asupra subiectilor umani, domeniu care este deja foarte clar
reglementat in privinta supravegherii etice, asa cum am aratat mai sus.
Art. 12 Evaluarea din punct de vedere etic a proiectelor de cercetare dezvoltare si inovare se
realizeaza de catre comisiile de evaluare ale acestora si va cuprinde, in mod obligatoriu,
verificarea conformitatii proiectelor respective cu:
 reglementarile de etica general aplicabile, referitoare la:
protectia persoanei umane:
- utilizarea embrionilor umani, precum si a altor mostre biologice umane;
- utilizarea datelor personale pentru banci biologice, inclusiv banci de gene;
- utilizarea pentru teste clinice a persoanelor (indivizi sau populatie) din urmatoarele
categorii: persoane care nu-si pot da acordul, in special copii, femei gravide,
voluntari sanatosi;
protectia datelor personale;
protectia animalelor, inclusiv a animalelor transgenice si a primatelor nonumane;
protectia mediului;
 reglementarile de etica specifice, interne si internationale, aplicabile pentru cercetarea
respectiva si care trebuie specificate explicit prin proiect.

2. Cercetarea implicand Materiale Biologice Umane (sange, organe, tesuturi, celule,

ADN)
Legea 2/19989 privind prelevarea si transplantul de tesuturi si organe umane ? nu se refera la
cercetarea asupra tesuturilor umane, organe, tesuturi, celule. Ministerul Sanatatii pregateste un
nou proiect de lege privind efectuarea prelevarii si transplantului de organe, tesuturi si celule
de origine umana, in scop terapeutic.
Legea nr.4/199510 privind donarea de sange, utilizarea terapeutica a sangelui uman, va fi
abrogata in curand prin intrarea in vigoare a Legii nr.282/200511, privind organizarea
activitatii de transfuzie sanguina, donarea de sange si componente sanguine de origine umana,
precum si asigurarea calitatii si securitatii sanitare, in vederea utilizarii lor terapeutice. Legea
4/1995 contine doua articole referitoare la cercetarea in domeniu, articole care nu se mai
regasesc in noua lege.

3. Cercetarea asupra Embrionilor Umani si asupra Celulelor Stem

Embrionare
 Nu avem o lege a Fertilizarii in Vitro.
 Nu avem o lege care sa reglementeze cercetarea asupra Embrionilor Umani.
 Nu avem o lege care sa fie legata sau sa se refere la cercetarea asupra celulelor stem
embrionare.
Legea 17/200112 privind ratificarea Conventiei europene pentru protectia drepturilor omului
si a demnitatii fiintei umane fata de aplicatiile biologiei si medicinei,(Conventia privind
drepturile omului si biomedicina Conventia de la Oviedo)ratifica si Protocolul aditional
referitor la interzicerea clonarii fiintelor umane.

30
"Art. 1 alin. 1.Este interzisa orice interventie avand drept scop crearea unei fiinte umane
genetic identice unei alte fiinte umane vii sau moarte."
4. Protectia Datelor Personale
Legea nr. 677/200113 pentru protectia persoanelor, cu privire la prelucrarea datelor cu
caracter personal si libera circulatie a acestor date, implementeaza Directiva 95/46/EC a
Parlamentului European si a Consiliului de Ministri din 24 Octombrie 1995 pentru protectia
persoanelor, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor
date. Institutia Avocatului Poporului este imputernicita drept Autoritate de Supraveghere in
domeniul Protectiei Datelor cu Caracter Personal
Art. 7.(1) Prelucrarea datelor cu caracter personal, legate de originea rasiala sau etnica, de
convingerile politice, religioase, filozofice sau de natura similara, de apartenenta sindicala,
precum si a datelor cu caracter personal privind starea de sanatate sau viata sexuala este
interzisa.
5. Informatiile genetice
Nu avem o lege specifica in domeniul geneticii umane si al informatiilor genetice.
6. Cercetarea asupra animalelor
Prin intermediul Legii 471/200214 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 37/200215
pentru protectia animalelor folosite in scopuri stiintifice sau in alte scopuri experimentale, este
definit rolul Agentiei Nationale Sanitar Veterinare de a superviza activitatea in acest domeniu.
Agentia se afla sub autoritatea Ministerului Agriculturii, Alimentatiei si Padurilor. Legea face
apel la respectarea urmatoarelor principii:
- "principiul inlocuirii" (replacement), care ne cere sa ne asiguram ca oamenii de stiinta
nu intreprind cercetari inutile pe animale;
- "principiul reducerii" (reduction), care solicita ca intotdeauna sa existe o justificare
asupra numarului de animale folosite in incercarea de a scadea la maxim numarul lor;
- "principiul limitarii durerii" (pain?s limitation), trebuie redus nivelul durerii provocate
asupra unui animal de catre un experiment.
Legea 205/200416 privind protectia animalelor contine articole care fac referire la protectia
animalelor utilizate in cercetare. Legea investeste Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si
pentru Siguranta Alimentelor drept autoritate nationala in domeniul protectiei animalelor.
7. Organismele Modificate Genetic (GMO)
Legea 214/200217 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 49/2000 privind regimul de
obtinere, testare, utilizare si comercializare a organismelor modificate genetic, prin tehnicile
biotehnologiei moderne, precum si a produselor rezultate din acestea (Directiva Consiliului
Uniunii Europene 98/81/CE) modifica Ordonanta Guvernului nr. 49/200018 si investeste
Ministerul Apelor si Protectiei Mediului drept principala autoritate ce supervizeaza activitatile
in acest domeniu, rolul Comisiei Nationale pentru Securitate Biologica devenind acum unul
consultativ. De asemenea, legea elimina obligatia de a informa publicul larg cu privire la
deciziile privind utilizarea organismelor modificate genetic.

Concluzii
La sfarsitul anului 2005 cateva arii sunt inca neacoperite, unele reglementari sunt insuficient
implementate sau se afla in faza de elaborare, dar majoritatea lor nu sunt inca foarte bine
cunoscute de catre opinia publica sau de catre comunitatea stiintifica si, mai presus de toate
acestea, este nevoie ca ele sa fie puse in practica.

EXPERIMENTELE PE OM
Încă din anii premergători celui de al II-lea Război Mondial au început să se dezvolte
cercetările bio-medicale, importanţa lor fiind relevată şi de marile sume de bani alocate pentru
aceasta, considerându-se că ele sunt esenţiale pentru bunăstarea umanităţii.

31
Experimentul în medicină este larg răspândit făcându-se la toate nivelele:
1) Pe lângă faptul că terapii bine cunoscute şi mult folosite pot avea rezultate diferite în
anumite cazuri, este nevoie de a testa eficienta si efectele secundare ale noilor produse.
Asemenea experimente se vor practica in mod restrâns, deoarece riscurile lor sunt
imprevizibile.
2) Este nevoie de experiment şi atunci când terapiile vechi sunt folosite în tratarea unor
alte boli (antiinflamatorul aspirină folosit ca antiagregant plachetar) sau când
inovaţiile terapiei sunt făcute ca un aspect principal al ingrijirii pacientului (injectarea
unei substanţe de contrast într-o arteră urmărind nu opacifierea, ci embolizarea ei ).
Tot aşa apare necesitatea experimentului când se fac eforturi de a îmbunătăţii o tehnică
mai veche (trecerea de la vagotomia selectivă la cea supraselectivă). Experimentele
din ultima categorie se practică mult mai des, făcând parte din ceea ce am denumi
libertatea de acţiune a medicului.O preocupare internaţională şi o schiţă de control
internaţional a experimentelor pe om, există o terminologie şi o bază teoretică care par
să se unifice, dar mai sunt şi unele aspecte aflate doar în curs de elucidare.
Declaraţiile internaţionale cum ar fi declaraţia de la Helsinki (1964) au ţinut să se delimiteze
ferm de inumanele experimente realizate pe oameni de medici nazişti în timpul celui de-al II-
lea Război Mondial. S-a insistat pe structurarea unui model pentru experimentarea pe subiecţi
umani care să restabilească filozofia umanistă a medicinei şi a relaţiei medic-pacient, atât de
tehnicizată şi implicit mijlocită de instrumente şi aparate.
În S.U.A., începând din 1966, Institutul Naţional pentru Sănătate (NIH-National Institutes of
Health), Administratia pentru Alimente şi Medicamente (FDA-Food and Drug
Administration) şi Departamentul pentru Sănătate, Educaţie şi Bunăstare (DHEW-Department
of Health, Education and Welfare) au scos reglementări detliate asupra experimentelor pe
subiecţi umani.
În 1974 o Comisie Naţională pentru Protecţia Subiecţilor Umani din Cercetarea Biomedicală
şi Comportamentală (NCPHSBBR-National Commission for the Protection of Human
Subjects of Biomedical and Behavioral Research) a fost înfiinţată pe lângă DHEW, iar
ulterior a fost înlocuită de un Consiliu Naţional de Îndrumare (NAC-National Advisory
Council) care avea aceleaşi prerogative.

32
 Curs 10
Drepturile pacienţilor: informarea, consimţǎmântul, confidenţialitatea şi intimitatea,
îngrijire şi tratament şi normele de aplicarea a acestora. declaraţii şi reguli referitoare la
acestea (declaraţia de la Nurnberg, declaraţia de la Helsinki, etc.)
Convenţia europeanǎ de bioeticǎ.

A. DREPTURILE PACIENŢILOR
Organizaţia mondială a sănătăţii (O.M.S.), prin Biroul Regional pentru Europa decretează în
problema drepturilor pacientului după cum urmează:
1. Orice persoană are dreptul de a fi respectată ca fiinţă umană.
2. Orice persoană are dreptul la autodeterminare.
3. Oricine are dreptul la integritate fizică şi mentală şi la securitatea persoanei sale.
4. Oricine are dreptul de a pretinde respectarea intimităţii sale.
5. Oricine are dreptul la respectarea valorii sale morale şi culturale precum şi a
convingerilor sale filozofice.
6. Oricine are dreptul la o protecţie corespunzătoare a sănătăţii asigurată prin măsuri
preventive şi curative care urmăresc atingerea nivelului personal optim de sănătate.

I. INFORMAREA
1. Informaţia privind serviciile de sănătate şi modalitatea optimă de utilizare a acestora
va fi pusă la dispoziţia publicului.
2. Pacienţii au dreptul de a fi informaţi complet asupra stării lor de sănătate, inclusiv
despre elementele medicale; asupra procedurilor medicale propuse, a riscurilor
potenţiale şi a beneficiilor pe care le incumbă fiecare procedură; asupra alternativelor
la procedurile propuse inclusiv a efectului refuzului tratamentului; asupra
diagnosticului, prognosticului şi evoluţiei sub tratament.
3. Doar în mod excepţional, informaţia nu va fi comunicată pacientului, atunci când
există motive serioase să se creadă că ea ar putea produce pacientului un rău grav, fără
a aduce vreun beneficiu.
4. Informaţia trebuie comunicată pacientului într-un mod adecvat capacităţii sale de
înţelegere, reducând pe cât se poate folosirea terminologiei tehnice de strictă
specialitate. Dacă pacientul nu vorbeşte aceeaşi limbă sau o limbă comună, se va
asigura o formă de traducere.
5. La cererea sa expresă, pacientul are dreptul să nu fie informat.
6. Pacienţii au dreptul de a decide cine să fie informat în numele lor, dacă acesta există.
7. Pacienţii trebuie să aibă posibilitatea de a obţine o a doua opinie.
8. În cazul când se află internaţi într-o unitate de îngrijire a sănătăţii, pacienţii trebuie
informaţi asupra identităţii şi a statutului profesional al personalului de îngrijire cu
care ei intră în contact, cât şi asupra regulilor şi reglementărilor de rutină la care vor fi
supuşi pe durata internării.
9. La externarea dintr-o unitate de îngrijire a sănătăţii pacienţii trebuie să aibă dreptul de
a cere şi de a primi rezumatul în scris al diagnosticului, tratamentului şi îngrijirilor.

II. CONSIMŢĂMÂNTUL
1. Consimţământul informat constitue o condiţie preliminară pentru orice intervenţie
medicală.
2. Pacientul; are dreptul de a refuza sau de a opri o intervenţie medicală, dar implicaţiile
refuzului îi vor fi explicate pe larg pacientului.
3. Atunci când pacientul este incapabil să-şi exprime voinţa, dar este necesară o
intervenţie medicală de urgenţă, consimţământul poate fi presupus, dacă nu există alte
elemente exprimate anterior care să ateste în mod explicit refuzul acordării
consimţământului.
33
 4. Atunci când este necesar consimţământul unui reprezentat legal, dar se cere intervenţia
de urgenţă, actul medical poate fi făcut fără consimţământul reprezentantului.
5. În măsura posibilităţilor permise de situaţia lor, pacienţii (minori sau adulţi) vor fi
totuşi incluşi în procesul de luare al deciziilor, chiar atunci când este necesar
consimţământul unui reprezentant legal.
6. Dacă reprezentantul legal refuză să-şi dea consimţământul, dar medicul crede ferm că
intervenţia este în interesul pacientului, decizia trebuie solicitată unui tribunal sau unei
alte forme de arbitraj.
7. În orice altă situaţie în care pacientul este incapabil să-şi dea consimţământul informat
şi unde nu există reprezentant legal sau un reprezentant desemnat de pacient special
pentru acest scop, se vor lua măsuri corespunzătoare pentru a asigura un proces de
înlocuire a deciziei, ţinându-se seama, pe cât se poate, de dorinţele cunoscute ale
pacientului.
8. Pentru prelevarea, prezervarea şi utilizarea oricărui component al corpului uman este
necesar consimţământul pacientului. Consimţământul poate fi presupus în cazul
utilizării unor substanţe în timpul diagnosticului, tratamentului sau al simplelor
îngrijiri ale bolnavului.
9. Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea
la procesul de învăţământ medical.
10. Consimţământul informat al pacientului este o condiţie preliminară pentru participarea
la cercetarea ştiinţifică. Toate protocoalele trebuie supuse procedurilor etice
corespunzătoare. Nici un fel de cercetări nu pot fi efectuate pe cei incapabili de a-şi
exprima voinţa, fără consimţământul unui reprezentant legal, şi dacă cercetarea nu este
în interesul pacientului. Ca excepţie, o persoană incapabilă de a-şi exprima voinţa
poate fi inclusă într-o cercetare observaţională care nu este în beneficiul său direct sau
indirect, cu condiţia ca această persoană să nu aibă obiecţii, iar riscul şi efortul său să
fie minim, cercetarea să aibă o valoare semnificativă şi să nu existe metode alternative
sau alţi subiecţi de cercetare disponibili.

III. CONFINDENŢIALITATEA ŞI INTIMITATEA

1. Toate informaţiile privind starea de sănătate a pacientului, condiţia sa medicală,
diagnosticul, prognosticul şi tratamentul precum şi alte informaţii de natură personală
vor fi prestate în regim de confidenţialitate chiar şi după moartea pacientului.
2. Informaţia confidenţială poate fi divulgată numai cu consimţământul explicit al
pacientului sau când există dispoziţii judiciare în acest sens. Consimţământul este
presupus atunci când divulgarea se face către un alt membru al personalului de
îngrijire implicat în tratamentul pacientului.
3. Toate datele identificabile ale pacientului trebuie protejate. Protecţia datelor trebuie să
fie corespunzătoare manierei de stocare a acestora. Substanţele umane din care pot fi
derivate date identificabile trebuie protejate ca atare.
4. Pacienţii au dreptul de avea acces la fişele lor medicale sau la orice evidenţe legate de
diagnostic, tratamentul şi îngrijirea lor şi de a primi o copie după dosarul şi fişele lor
medicale sau părţi din acestea. Astfel de date exclud datele care privesc o terţă
persoană.
5. Pacienţii au dreptul de a solicita corectarea, completarea, eliminarea, clarificarea şi/sau
aducerea la zi a datelor personale şi medicale care sunt necorespunzătoare, ambigue
sau depăşite sau care nu sunt relevante pentru diagnostic, tratament şi îngrijire.
6. Nu este admisă intervenţia în viaţa particulară a pacientului sau a vieţii de familie
decât în cazul în care, pe lângă consimţământul pacientului, aceasta poate fi justificată
ca necesară diagnosticului, tratamentului sau îngrijirii pacientului.
7. Intervenţiile medicale pot fi efectuate numai atunci când există respectul necear faţă
de intimitatea individului. Aceasta inseamnă că o intervenţie poate fi efectuată numai
34
 în prezenţa acelor persoane care sunt necesare acesteia, dacă pacientul nu a solicitat
altfel.
8. acienţii internaţi în unităţi medicale au dreptul la facilităţi fizice care să le asigure
dreptul la intimitate, îndeosebi în situaţiile în care li se acordă îngrijire personală,
examinări sau tratament.

IV. DREPTUL LA ÎNGRIJIRE ŞI TRATAMENT

1. Fiecare are dreptul de a primi o îngrijire corespunzătoare cerinţelor de sănătate,
inclusiv o asistenţă preventivă şi alte măsuri pentru promovarea sănătăţii. Seriviciile
trebuie să fie accesibile permanent şi în mod echitabil pentru toţi, fără discriminări, în
conformitate cu resursele financiare umane şi materiale disponibile într-o societate
dată.
2. Pacienţii au dreptul colectiv la o formă de reprezentare la fiecare nivel al sistemului de
îngrijire al sanătăţii, în probleme privind planificarea şi evaluarea serviciilor inclusiv
gama, calitatea şi prestarea serviciilor îngrijirilor acordate.
3. Pacienţii au dreptul de îngijiri medicale marcate atât de existenţa unor standarde înalte
de calitate cât şi de bune relaţii interumane cu personalul sanitar.
4. Pacienţii au dreptul la continuitate în îngrijire inclusiv la cooperare pentru toţi cei care
acordă servicii de îngrijire a sănătăţii şi/sau unităţile care pot fi implicate în
diagnosticul, tratamentul sau îngrijirea lor.
5. În condiţiile în care personalul medical trebuie să aleagă pacienţii potenţiali pentru un
anumit tratament pentru care nu există suficiente posibilităţi de acoperire a cererii, toţi
pacienţii au dreptul la o procedură de selecţie corectă pentru acest tratament. Alegerea
trebuie să fie bazată pe criterii medicale si să fie făcută fără discriminare.
6. Pacienţii au dreptul să-şi aleagă sau să-şi schimbe medicul sau alt personal de îngrijire
a sănătăţii sau unitatea medicală, cu condiţia ca această alegere sa fie compatibilă cu
modul de funcţionare a sistemului de îngrijire a sănătăţii.
7. Pacienţii pentru care nu mai există motive medicale de prelungire a şederii într-o
unitate medicală sunt îndreptăţiţi să primească explicaţii exhaustive înainte de a fi
transferaţi într-o altă unitate sau trimişi acasă. Transferul poate avea loc numai după ce
unitatea primitoare şi-a exprimat acordul pentru primirea pacientului. Atunci când
pacientul este externat la domiciliu, iar condiţia sa o solicită, vor fi asigurate servicii la
domiciliu.
8. Pacienţii au dreptul de a fi trataţi cu demnitate în legătură cu diagnosticul, tratamentul
şi îngrijirea lor, în respect pentru valorile lor culturale.
9. Pacienţii au dreptul de a se bucura de sprijinul familiei, rudelor, şi prietenilor în timpul
îngrijirii şi tratamentului şi de a primi sprijin spiritual şi îndrumare tot timpul.
10. Pacienţii au dreptul la uşurarea suferinţelor lor în conformitate cu stadiul actual al
dezvoltării ştiinţei.
11. Pacienţii au dreptul la o îngrijire umană şi dreptul de a muri în demnitate (îngrijirea
terminală).

V. APLICAREA PRINCIPIILOR DE BIOETICĂ

1. Exercitarea setului de drepturi stipulat în acest document implică stabilirea unor
măsuri corespunzătoare în acest scop.
2. Dreptul de a se bucura de aceste drepturi trebuie asigurat fără discriminare.
3. În exercitatea acestor drepturi, pacienţii vor fi supuşi numai acestor limitări care sunt
compatibile cu instrumentele privind drepturile omului şi în conformitate cu procedura
prevăzută de lege.
4. În cazul în care pacientul nu poate dispune de drepturile mai sus menţionate, aceste
drepturi vor fi exercitate prin reprezentantul său legal sau altă persoană desemnată de
pacient în acest scop, iar acolo unde nu a fost numit un reprezentant legal sau un
35
 înlocuitor, vor fi luate alte măsuri de reprezentare a pacientului.
5. Pacienţii trebuie să aibă acces la acele informaţii şi sfaturi care să le dea posibilitatea
să-si exercite drepturile stipulate în acest domeniu. Acolo unde pacientul simte că nu i-
au fost rezolvate problemele, trebuie să beneficieze de consultanţă pentru a depune o
plângere.

CONSIMTAMANTUL INFORMAT. O NECESITATE A ACTULUI MEDICAL

Aplicabilitatea normelor etice intr-un stat variaza in functie de fondul legislativ deja existent
si functional. Chiar si in conditiile unui fond legislativ insuficient evolutia fireasca este spre
progres si perfectionare.
Constatam o reala crestere a dorintei pacientului de informare cu privire la actul medical.
Acest lucru a dus la aparitia consimtamantului informat verbal si/sau scris, un proces inca
privit ca o etapa birocratica si nu ca parte componenta a actului terapeutic.
Consimtamantul informat incepe sa capete si la noi tot mai mult semnificatia unui act cu
importanta legala. Acest act cu implicatii legale face trecerea de la paternalismul binevoitor,
in care medicul decide care este actul medical prin care se actioneaza in cel mai bun interes al
pacientului, la autonomie – modalitate de abordare in care pacientul alege una din modalitatile
terapeutice propuse ca fiind corespunzatoare valorilor lui morale.
Scopul consimtamantului informat este de a proteja pacientii de reprezentarea eronata a
vointei lor.

Ce beneficii aduce aceasta noua metoda de abordare a unui act terapeutic si a unui
pacient?
Un dialog deschis medic-pacient amelioreaza sursele de anxietate, ofera oportunitatea
stabilirii unei relatii bazate pe incredere, creste complianta pacientului la actul terapeutic si
potenteaza efectul placebo.
O decizie autonoma a pacientului in procesul de consimtamant informat este cel mai probabil
sa se obtina daca intregul dialog este,,croit” dupa nevoia perceptibila a pacientului de
informare si daca acestuia i se ofera informatii relevante pentru el si in concordanta cu
valorile sale morale. (Engelhardt)
Procesul de obtinere a consimtamantului informat devine astfel o modalitate de educare a
pacientului si de stabilire a unor limite decizionale si de clarificare a aspectelor legate de actul
medical, implicatiile si riscurile acestuia.

Cand se impune cererea unui consimtamant informat?

Orice tratament medical presupune atingerea trupului altei persoane si de aceea se impune a
se cere permisiunea explicita a acesteia.
Consimtamantul informat reprezinta o necesitate atat pentru medic cat si pentru pacient ori de
cate ori se poate aduce,,atingere” drepturilor unei persoane.
O consimtire explicita trebuie ceruta inainte de inceperea unei proceduri medicale sau inainte
de debutul unui studiu in care sunt implicati subiecti umani.
Consimtamantul se impune a fi reinnoit ori de cate ori se produc modificari majore ce pot
influenta decizia initiala a participantului la studiu sau la actul medical.

Mediu si tehnici de dialogare cu pacientul

Discutiile ar trebui sa se desfasoare intr-un cadru privat, adecvat sub forma unui dialog
deschis ce se poate desfasura in mai multe sedinte ce pot avea si scop educativ. Informarea se
face gradat, de la simplu la complex tatonand dorinta pacientului de a fi informat si apreciind
gradul lui de intelegere pentru informatia primita. Dialogul trebuie sa atinga subiectele
riscurilor, beneficiilor, obligatiilor si limitelor partilor implicate. Informatiile trebuie
36
prezentate de o maniera clara, concisa, fara omisiuni voite. Atunci cand exista, alternativele
terapeutice pot fi prezentate, ele reprezentand dovada unei complete analize a situatiei
terapeutice supuse discutiilor.
Pentru a atenua impactul pe care semnarea unui act de consimtire ar putea sa-l aiba asupra
unui pacient, medicul trebuie sa posede abilitati reale de a aprecia ce asteapta pacientul de la
terapeutul sau. De accea trebuie sa adopte o atitudine flexibila, deschisa, sa sublinieze ori de
cate ori are ocazia in timpul dialogului caracterul voluntar al deciziei pacientului, sa prezinte
cat mai corect raportul risc:beneficiu. La finalul discutiei medicul va verifica intelegerea de
catre pacient a termenilor din consimtamantul informat si va oferi raspunsuri satisfacatoare la
intrebarile formulate de acesta, apoi va acorda timp de gandire atat cat este necesar pentru
luarea deciziei.
Conform statisticilor, cele mai frecvente intrebari formulate de pacientii la un act terapeutic se
refera la riscuri, la pregatirea medicului terapeut, la evolutia postoperatorie, alternative si
strategii terapeutice. Un alt punct,,spinos” si de real pentru pacienti sau dupa caz al subiectilor
unui studiu il reprezinta modul de asigurare a confidentialitatii datelor personale.
Limitele decizionale ce apar inevitabil in timpul dialogarii sunt de fapt impuse de cele mai
multe ori de convingerile de fond ale pacientilor. Un rol important in luarea unei decizii il
joaca si familia ce are de cele mai multe ori responsabilitatea suportului moral al pacientului
pe toata durata terapiei. Totusi, chiar si in cazul interventiei familiei prioritara ramane decizia
pacientului atunci cand acesta este apt de autodeterminare.
Un lucru important ce nu trebuie omis din nici o discutie este reprezentat de absenta oricaror
repercursiuni in cazul retragerii consimtamantului in orice etapa a actului medical.
Finalitatea unui consimtamant informat corect o reprezinta acordul pacientului competent de
a-si exprima vointa in absenta oricarei presiuni deoarece voluntariatul este expresia
exercitiului liberei alegeri in a lua decizii. Autorizarea dobandita de catre medicul curant in
momentul obtinerii consimtamantului informat nu ii da acestuia dreptul de a nu mai tine cont
de parerea ulterioara a pacientului, ci doar puterea de a actiona in cel mai bun interes al
pacientului.

Erori, lipsuri si consecintele acestora in procesul obtinerii consimtamantului informat

Absenta voluntariatului nu e o situatie rara daca e sa luam in consideratie si cazurile
bolnavilor care in disperare de cauza accepta participarea la studii de mare risc pentru viata
lor considerand ca oricum imbunatatirea starii lor de sanatate nu mai poate fi realizata prin
metodele deja cunoscute si traditionale.
Existenta unui conflict de interese intre dorinta medicului curant de a alege o anumita terapie
si cea a pacientului care prefera o alta varianta duce la situatii ce pot fi in detrimentul
pacientului.
Informarea incompleta asupra riscurilor, intelegerea gresita a termenilor sau omiterea
informarii complete a pacientului si prin urmare consimtire in necunostinta de cauza pot fi
citate de asemenea ca erori ce pot surveni in procesul obtinerii consimtamantului informat.
Rolul de organism de control in verificarea respectarii drepturilor omului il detin comisiile de
etica constituite de cele mai multe ori la nivel institutional. Ele asigura respectarea
prevederilor Declaratiei de la Helsinki si a altor documente (Declaratia Drepturilor Omului,
Legea drepturilor pacientilor, etc.) si urmaresc respectarea principiilor etice si luarea
deciziilor ce servesc celui mai bun interes al pacientului.

Concluzii
Consimtamantul informat este un proces complex cerut cu prioritate in situatiile care in care
ar putea fi amenintata autonomia pacientului. Informatia oferita prin consimtamantul informat
evolueaza de la simplu la complex si respecta nevoia pacientului de informare precum si
limitele de intelegere ale acestuia putand fi adaptat fiecarui individ. Consimtamantul informat
nu ar trebui privit ca un proces rigid sau birocratic ce necesita dezvaluirea unei anumite
37
cantitati de informatii; el trebuie sa devina expresia valida si reala a vointei pacientului. Un
consimtamant informat ce respecta aceste doua conditii respecta si dreptul pacientului de a lua
decizii individuale autonome si prin aceasta respectarea principiului autodeterminarii.
Utilitatea documentului de consimtire informata se reflecta intr-o mai buna complianta a
pacientului la actul terapeutic sau de cercetare.
O buna informare a pacientului incheiata cu semnarea unui act cu implicatii legale
reglementeaza modalitatea de interactiune dintre pacient si medicul curant si contribuie la
finalizarea cu succes a actului medical. La fel cum efectul placebo s-a dovedit a detine un rol
important in terapie, consimtamantul informat al pacientului ar putea fi privit ca o etapa ce
vine tocmai in intampinarea si facilitarea aparitiei efectelor placebo in actul medical.
Consimtamatul informat bine inteles trebuie sa stea la baza bunei ingrijiri a pacientului si un
medic caruia ii lipseste indemanarea de a-si informa pacientul se poate spune ca ii lipseste
ingredientul cel mai important, cel care-l transforma in medic pentru oameni.

38
 Curs 11
Bioetica experimentului. Bioetica concepţiei şi sexualitǎţii umane
Etica procreaţiei şi drepturile embrionului.

BIOETICA EXPERIMENTULUI

EXPERIMENTELE PE ANIMALE
Din istoria medicinei am aflat că folosirea animalelor pentru diverse practici para medicale -
cum era de exemplu prezicerea evoluţiei unei boli a cuiva prin sacrificarea unui animal şi
examinarea viscerelor acestuia, cu scopul de a-i afla prognosticul - a fost ceva relativ comun
în anume epoci. O experienţă adevărată - prima citare a realizării unei nevroze experimentale
- o găsim în lucrările lui Avicenna care a pus împreună într-o cuşcă un lup şi un miel.
Concluziile experimentului sunt valabile şi astăzi, dar epoca actuală foloseşte mult mai multe
animale pe care le sacrifică pentru a obţine uneori cu mare dificultate nişte date noi,
extrapolabile la om.
A trecut peste jumătate de secol de la ridicarea monumentului închinat broaştei, acest umil
batracian atât de folosit în studiile de fiziologie - pe care mulţi îl sfârtecă încă pentru a învăţa
lucruri de o banalitate extremă astăzi. Alte sentimente de recunoştinţă şi regret, chiar dacă
există, nu au primit cuvenita materializare într-un mod concret de care să fie toată lumea
avizată.
Ţinem să subliniem că etica experimentelor pe animale este parte integrantă a bioeticii umane,
atât a celei generale cât şi a celei medicale.
În Evul Mediu nu era ceva neobişnuit ca animalele (porcii de ex.) să fie judecate şi pedepsite
după condamnări date de tribunale, pentru crima de omor sau chiar pentru alte delicte. În
unele ţări, chiar şi în contemporaneitate, sanctificarea unor animale (de ex. a vacilor la
hinduşi) au dus la exonerarea de orice coerciţie, pentru orice fel de neajunsuri comise, ca
urmare a unei decretate libertăţi de mişcare şi acţiune. Animalele sălbatice sunt protejate faţă
de braconaj prin legi, iar unele animale nu pot fi omorâte decât dacă au cauzat moarte de om.
Există deci o atribuire de statut moral pentru animale şi o cuantificare a lui, deşi aceasta este
făcută după nevoile şi prejudecăţile noastre.
Experimentele din neurologie, neuro-endocrinologie, fiziologia circulaţiei şi ştiinţa
comportamentului incumbă o serie de manevre pe animale care elucidează parţial anumite
teme de studiu umane cum ar fi : stressul, hipertensiunea arterială, infertilitatea, învăţarea şi
memoria.
Se folosesc oile cărora li se fac operaţii complicate la baza craniului şi la hipofiză. Se folosesc
şobolani cărora li se extirpă suprarenalele, ovarele sau testicolele şi cărora li se administrează
substanţe diverse în apa de băut. De la oi şi de la şobolani se preiau biopsii de ţesuturi şi probe
de sânge, atât de la grupul tratat cât şi de la cel netratat. Şoarecii şi cobaii sunt folosiţi în
variate moduri ca să sfârşească ghilotinaţi într-o manieră sofiscată care permite recoltarea
întregii cantităţi de sânge şi a organelor. Se folosesc variate animale de laborator, care sunt
infectate în mod deliberat pentru a se observa eficienţa diferitelor doze din medicamentul care
se testează. Alte tehnici includ administrarea de doze mari de medicamente animalelor pentru
a vedea cum ar reacţiona oamenii la situaţiile deabuz.
Unii din experimentatori au o preocupare reală pentru viaţa animalului de experienţă, în ideea
de a nu produce durere. Se pune problema dacă stresarea şobolanului prin înot trebuie făcută
până la epuizare sau nu. Se pune problema dacă este etic să sacrifici şobolani perfect sănătoşi
după ce au înotat cîte 20 de minute în două zile consecutive. Chiar dacă un Comitet de etică
avizează acesta pentru şobolani, nu o poate face cu tot atâta uşurinţă pentru câini, deoarece un
şobolan trăieşte maximum doi-trei ani după un asemenea experiment, iar un câine poate
supravieţui zece ani.
În ultimii ani biotehnologia a progresat în salturi. Prin intermediul ei s-a realizat o exploatare
39
masivă a animalelor mai sofisticată decât aceea prin îndoparea gâştelor pentru a obţine
celebrul PATE DE FOIE GRAS (păsările dezvoltă o steatoză hepatică). De o tristă celebritate
se bucură şi aşa zisul VEAU BLANC, carnea unor viţei crescuţi exclusiv în staule unde sunt
izolaţi total, neputându-se nici mişca, nici culca, iar alimentaţia pe care o primesc este
exclusiv lichidă, lipsită de fier şi fibre (viţeii anemici şl hipotrofici sunt sacrificaţi la 5 luni).
Savanţii din institutele de biotehnologie doresc să creeze noi animale care să producă mai
multă carne şi de calitate mai bună, care să dea lână care să fie mai uşor exploatabilă sau care
să fie furnizoare de organe ce s-ar putea utiliza în transplantele umane. În aceste scopuri ei
prelevă gene de la un animal introducându-le la altul de o specie cu totul diferită. Un cunoscut
model modern este cel al "oilor auto-tunzătoare", cărora le cade lâna după tratamentul cu
hormoni bio-modificaţi. Realizate în climatul călduros al Australiei, aceste oi avortează mult
mai des decât rudele lor obţinute prin clasica selecţie artificială. Altă realitate de senzaţie este
"vaca transgenică". Vacile sunt injectate cu hormoni, iar alţi hormoni sub formă de bureţi le
sunt introduşi în organele reproducătoare pentru stimularea ovulaţiei. Ovulele obţinute prin
hiper-ovulaţie sunt inseminate artificial, iar embrionii sunt recoltaţi chirurgical, iar uneori prin
sacrificarea animalului. Embrionii sunt inoculaţi cu ADN străin (gene pentru caracteristicile
dorite), iar apoi tranferaţi în vaci portante. Pentru a obţine o singură vacă transgenică este
nevoie de 80 de animale donoare şi portante, în cazul în care totul se derulează fără greşelă,
lucru ce se întâmplă foarte rar. Nu totdeauna genotipul obţinut "după dorinţă" este fără cusur
din punt de vedere fenotipic. Astfel porcii cărora li s-au inserat gene neporcine sufereau de
apatie, lipsă de coordonare, tulburări de vedere, ulcere gastrice, diabet zaharat, diverse
tulburări hepatice şi renale.
Aprobarea experimentelor pe animale de către Comitetele de etică ale Institutelor de cercetare
este de dată recentă, după 1970. Aceste comitete includ medici umani, cercetători ştiinţifici,
medici veterinari, reprezentanţi ai Societăţilor de protecţie ale animalelor şi profani care nu
aparţin nici unei instituţii de profil.
A fost elaborat un "Cod de practică în experimentul pe animale" după care se orientează
cercetătorii din diverse centre şi ţări, iar fiecare Comitet de etică urmăreşte dacă nu apar
încălcări de la sus-numitul cod. Cei care ţin partea animalelor în aceste comitete trebuie să se
gândească şi la efectele acestor experimente asupra celor care le pun în aplicare. Când Codul
de practică vorbeşte despre tratamentul "uman" al animalului se referă la experimentator, iar
principalul rol al Comitetului este de a se asigura că procedura propusă nu îi face nedemni pe
experimentatori permiţându-le să batjocorească animalele, cărora nu li s-ar acorda vreo
valoare.
O cu totul altă problemă este crearea unor linii artificiale de animale special pentru a fi
folosite ca animale de experienţă şi omorâte, în ultimă instanţă. Este cazul varietăţilor de
şoareci şi şobolani folosite în imunologie, a animalelor cu linie genetică pură, a celor germ-
free şi antigen-free. Ţinând seama şi de himere şi animalele clonate din laboratoarele de
genetică putem spune că OMUL SE JOACĂ DE-A MARELE CREATOR, iar unii vor susţine
pe bună dreptate de altfel, că se câştigă bani buni cu aceasta.
De mare actualitate este folosirea organelor de la alte specii pentru a fi implantate oamenilor.
De la valvulele de origine porcină la inima de babuin au trecut mai puţin de două decenii. În
1984 inima unui babuin în vârstă de 7 luni a fost transplantată unui copilaş muribund de 14
zile care a mai supravieţuit încă 20 de zile. Porcii transgenici au fost produşi pentru prima
dată în 1985 şi crescuţi în mod special ca donori pentru xenogrefe. Moralitatea acestor
transplante interspecifice a fost analizată din punctul de vedere al principalelor religii, al justei
alocări a resurselor şi al alegerii nedrepte a subiectului - fără ca să fie identificate raţiuni
pentru a fi respinse.
Foarte puţini ştiu că cetaceumul folosit în cosmetică se obţine prin omorârea unui animal
(balena) şi că multe din articolele uzuale de toaletă incumbă produse provevind din corpul
diverselor animale. Se pare, însă, că erorile prin exagerare sunt în ambele sensuri.
Experimentele pe animale sunt necesare, aşa cum sunt necesare experimentele pe bolnavi sau
40
cele făcute pe voluntari sănătoşi, chiar dacă nu există un beneficiu terapeutic imediat.
Consimţământul unor Comitete de etică nu trebuie să vizeze exclusiv criteriul durerii pentru a
conclude dacă acest experiment este etic sau nu. Experimentatorii pe animale trebuie să
rămână demni, luând în consideraţie la rândul lor animalul pe care lucrează, orice abuz fiind
degradant. Crearea unor linii de animale, hărăzite numai pentru experimente este, cu
siguranţă, mai puţin problematică decât dispariţia unor specii din natură prin vânătoare
abuzivă şi degradarea mediului lor de viaţă de către om (cazul dropiei la noi în ţară).
Vom cita Articolul 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Animalelor proclamată la sediul
UNESCO din Paris în 1978 :
1. Experienţele pe animale, care implică suferinţă fizică sau psihică sunt incompatibile cu
drepturile animalului, indiferent dacă este vorba de o experienţă medicală, ştiinţifică sau de
orice fel;
2. Metodele de înlocuire a folosirii animalelor trebuiesc dezvoltate şi puse în practică în mod
sistematic.”

EXPERIMENTELE PE OM
Folosirea subiecţilor umani pentru experimente nu era o noutate, unii dintre cercetători
devenind celebri şi prin faptul că şi-au inoculat chiar lor unele vaccinuri pentru a le testa
eficienţa ( de exemplu Ramon y Cajal care a realizat un autoexperiment inoculându-şi vibrion
holeric).
La începutul secolului, Reed folosise voluntari şi cercetători în experimentele sale clasice,
pentru a demonstra că transmiterea febrei galbene depindea în mod absolut de prezenţa
ţînţarului ca vector. Unii din grupul experimental au murit, dar prin aplicarea în practică a
acestor date obţinute experimental, au fost salvate vieţile multor oameni.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost folosit un grup de voluntari care s-au
oferit să fie infestaţi cu sarcoptul râiei, fără ca voluntarii să ceară vreo recompensă pentru
aceasta. (Mellanby)
În cele ce urmează vom utiliza termenul de experiment atât pentru ACHIZIŢIILE
TEHNOLOGICE ŞI FARMACEUTICE cât şi pentru FOLOSIREA NOILOR MIJLOACE
DE TRATAMENT.
În ciuda creşterii tot mai accelerate a populaţiei de pe glob, numărul celor care beneficiază de
noile descoperiri ale medicinei este relativ restrâns. Tot restrâns este însă şi numărul celor
care sunt implicaţi în experimente riscante. Astfel unii îşi permit să filosofeze, în cea mai
bună tradiţie utilitaristă, după cum urmează: "Dacă ar fi fost expuşi riscului mai mulţi oameni,
ar exista o bază raţională pentru îngrijorarea în legătură cu echilibrarea satisfăcătoare a
riscurilor şi beneficiilor, în ceea ce priveşte protecţia faţă de riscurile ne-necesare şi în ceea ce
priveşte expunerea la un risc crescut a unui grup faţă de altul" (Barber).
În ultimele decade, expansiunea cercetării şi implicit a experimentului pe subiecţi umani a
fost de natură să îngrijoreze opinia publică asupra unui subiect considerat o problemă socială
–abuzul- în domeniu. O problemă socială este definită în parte şi de
preocuparea pe care o stârneşte, iar tema preocupă numeroşi membri ai profesiunii medicale,
jurişti, jurnalişti, clerici. Pe tot cuprinsul globului oamenii au început să ceară mai multă
egalitate în ceea ce priveşte disponibilitatea la tratament, dreptul la informare asupra
tratamentului, dreptul de a participa la deciziile care îi afectează, contestând dreptul experţilor
de a lua deciziile în mod unilateral. Aceste aspecte care supralicitează principiul autonomiei
pacientului au apărut simultan cu solicitările acelora care se considerau nedreptăţiţi sau
exploataţi şi care reclamau o mai bună protecţie şi un tratament mai bun. În contextul acestei
REVOLUŢII MORALE, în anii '60, a fost stârnit interesul tuturor ca urmare a unor adevărate
scandaluri provocate de violarea demnităţii şi drepturilor unor pacienţi.
Vom încerca să ilustrăm abuzurile ce s-au comis.
 Doi respectaţi cercetători în domeniul cancerului care studiau răspunsul imun la
celulele maligne au injectat celule canceroase vii unor pacienţi geriatrici din Jewish
41
 Hospital and Medical Center din Brooklyn fără a obţine consimţământul acestora.
 Cîţiva ani mai târziu, un virusolog de marcă conducea un experiment la Institutul
Willowbrook pentru retardaţi mintali sever din New York. Plecând de la premiza că
hepatita virală era oricum endemică în acel spital, el a expus câţiva copii în mod
deliberat la virusul hepatitei, cu scopul declarat de a tenta realizarea unui vaccin care
să controleze boala. El a fost acuzat că părinţii copiilor nu au primit suficiente
informaţii pe baza cărora să-şi poată da un consimţământ avizat, iar în unele din cazuri
consimţământul a fost dat formal de administratorii instituţiei.
 După 1975, presa americană a făcut senzaţie dezvăluind marelui public faptul că în
Tuskegee, Alaska, era încă în desfăşurare un experiment asupra evoluţiei sifilisului
iniţiat în anii '30. De atunci, un grup de subiecţi negri (afro-americani) care sufereau
de sifilis au fost ţinuţi sub observaţie cu scopul de a studia evoluţia naturală a bolii.
Poate în în anii '30 faptul în sine să nu fi fost considerat o greşeală, când tratamentele
cunoscute - mercurul şi produsele arsenioase - aveau o eficienţă limitată, dar din 1945
–penicilina- devenise disponibilă şi deosebit de eficientă în tratamentul sifilisului,
fiind pe cât de puţin periculoasă posibil. De atunci experimentul a fost continuat timp
de 30 de ani, iar probabil unii din oameni au murit de o boală care ar fi putut fi uşor şi
ieftin tratată.
 Probleme etice grave au fost ridicate de folosirea deţinuţilor în experimente, dându-li-
se perspectiva unei eliberări mai grabnice. În mod evident, acţiunea implică un mare
grad de coerciţie, prin presiuni inacceptabile.

Codurile internaţionale stabilesc tipurile de experimente a căror control este necesar. Sunt
făcute anumite diferenţieri, accentuîndu-se asupra noţiunii de demnitate umană :
- experiment cu finalitate terapeutică - în interesul pacientului;
- experiment fără finalitate terapeutică - în interesul ştiinţei sau a viitorilor pacienţi.
Se fac referiri la consimţământul subiectului, la interesul legitim al pacientului sau al ştiinţei,
la fundamentul ştiinţific al ipotezei testate anterior în laborator sau pe animale. În mod tacit se
prezumă că cele două tipuri de experimente sunt şi vor fi continuate, fiind NECESARE ÎN
INTERESUL ŞTIINŢEI MEDICALE ŞI AL BOLNAVILOR din întreaga lume. Consensul se
bazează pe prezumţia esenţială că noile descoperiri medicale sunt necesare fie pentru a
ameliora soarta individului sau pe cea a comunităţii, fie pe moment, fie pe viitor. Se
presupune că ştiinţa medicală TREBUIE să se dezvolte deoarece schimbarea şi noutatea în
acest domeniu sunt lucruri benefice şi necesare pentru obţinerea de rezultate pozitive în
îngrijirea pacienţilor. Este de neconceput, de exemplu, să se practice astăzi medicina dinainte
de Primul Război Mondial, oricât ar fi fost ea de plină de noutăţi faţă de cea din epoca imediat
premegătoare ei.
Desigur că nu se vor găsi prea mulţi teoreticieni care să susţină că medicina trebuie oprită de
la dezvoltare şi chiar mai puţini care să dorească să vadă o medicină permanent "criticată", dar
în elanul de a adera necondiţionat la "avântul cercetării" se pot face unele APROXIMAŢII
FALSE.
a) În primul rând, nu este adevărat că orice achiziţie a ştiinţei medicale şi orice inovaţie
tehnică vor duce la ameliorarea îngrijirii sănătăţii. Multe din cercetări sunt, de fapt,
repetitive şi nu au ca scop imediat îngrijirea bolnavilor, ci explorarea unor ipoteze
ştiinţifice sau profitabilitatea industriei farmaceutice. O situaţie ilustrativă este cea a
companiilor care încearcă să găsescă un medicament alternativ celor deja ieşite pe
piaţă, care s-au dovedit înalt profitabile (vezi cazul notoriu al alfa-eritropoietinei
firmei Cilag, concurată de beta-eritropoietina firmei Boeringer-Manheim, la care tinde
să intre în competiţie epsilon-eritropoietina firmei LEK). Este greu de presupus că
distinşii cercetători intenţionează să scoată un medicament nou pe care să-l vândă mult
mai ieftin; mai degrabă ei doresc să-l scoată doar ca să-l vândă. O adeziune
necondiţionată la progresul medical, din acest punct de vedere este hazardantă, dacă se
42
 motivează cu ea necesitatea experimentului pe subiecţii umani.
b) În al doilea rînd, natura unei mari părţi din cercetare şi chiar din practica medicală este
în aşa fel structurată, încât cantitatea de informaţii la care pot avea acces individul,
comunitatea sau reprezentanţii săi este foarte limitată, fie datorită sofisticării
tehnologice, fie datorită secretului propriu-zis al activităţii de cercetare şi testare în
practică. Teoretic, fenomenul de popularizare al cercetării este lipsit de valoare în sine,
dacă lipseşte beneficiul direct pentru o imensă parte din comunitate.
c) În al treilea rînd, cercetările de ultimă oră sunt secrete, de aşa manieră încât nu există
nici un control al comunităţii pentru a şti măcar dacă cercetarea continuă. În acest mod
apar îndoielile asupra valorii clinice a muncii lor.
Dorinţa legitimă pentru noi achiziţii în medicină trebuie să urmeze firul roşu al preocupării
pentru subiectul uman, fie el sănătos sau bolnav.

Experimentul cu noile produse

În cercetarea unui nou produs medical există în mod necesar un STADIU ÎN CARE
VALOAREA UNUI NOU PRODUS SAU A UNEI NOI TEHNICI POATE FI DOAR
BĂNUITĂ necesitând, în stadiul imediat următor, folosirea oamenilor ca subiecte de
experiment. La acest nivel se poate constata cel mai clar diferenţa între practica medicinei şi
disciplinele ştiinţifice teoretice, în care se lucrează cu modele şi nu pe subiecte. Orice produs
farmaceutic care a fost testat doar pe animale va avea valoare limitată, iar acceptarea de către
comunitate a experimentării lui pe om vine de la sine, deoarece OMUL TREBUIE SĂ FIE
BENEFICIARUL PRODUSULUI ÎN ULTIMĂ INSTANŢĂ.
Pasul cheie în promovarea unui nou produs este prima lui folosire pe om. Decizia finală
rămâne în sarcina medicului cercetător care trebuie să analizeze datele preclinice acumulate
până atunci, făcând judecata necesară dacă să facă sau nu acest pas. Datele furnizate timp de
mai mulţi ani de un corp larg de experţi - chimişti, farmacişti, farmacologi şi toxicologi - vor
cuprinde rapoarte asupra lacţiunii produsului IN VITRO şi IN VIVO la bacterii şi pe animale.
Înainte de prima administrare la om, va fi nevoie să se răspundă la câteva întrebări esenţiale:
1. Există suficiente dovezi care sugerează că produsul ar putea avea activitate terapeutică
pentru a justifica cercetarea lui pe om ?
2. Există suficiente dovezi cu privire la absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi excreţia
produsului la unele specii animale pentru a permite calcularea primelor doze ce ar urma să fie
administrate omului ?
3. Dovezile toxicologice sugerează că nu există nici un risc nerezonabil (previzibil şi
prea mare) ?

Considerând că la aceste întrebări s-a răspuns mulţumitor, este acceptabilă trecerea la testarea
premizei că produsul are potenţial terapeutic pentru om.
Orice experimentare a unui nou produs trece prin patru faze.
Faza l-a de experiment constă în studii monitorizate îndeaproape făcute pe voluntari adulţi
sănătoşi într-o unitate de farmacologie clinică dotată cu un personal şi un echipament special,
care trebuie să fie situată într-un spital.
În această etapă se determină relaţia toxicitate - doză.
La modul general, pentru un compus farmacologic se foloseşte iniţial o doză reprezentând a
suta parte din doza terapeutică prezumată, limitându-se doar la câţiva subiecţi. Se acordă o
atenţie particulară asupra efectului asupra plasmei, elmentelor figurate şi asupra sistemului
circulator, iar apoi doza este crescută treptat cu aceeaşi monitorizare la alţi subiecţi. Dacă
doza de produs este bine tolerată după o singură administrare şi după alte doze administrate la
scurt timp se poate trece la faza a-ll-a.
Faza a-ll-a de experiment constă în evaluarea produsului la pacienţi suferind de anumite boli
bine definite şi fără alte boli care să complice tabloul clinic. Astfel se vor identifica afecţiunile
care răspund la tratament. În această fază sunt implicaţi 50-200 de pacienţi, iar în timpul ei
43
vor trebui să apară dovezi dacă produsul are sau nu activitate terapeutică, dacă se profilează
nişte limite ale dozajului şi dacă sau nu apar efecte adverse serioase.
În această fază şi în faza următoare, clinicienii din spital devin parteneri în cercetare pentru
evaluarea produsului, împărtăşind astfel sarcina etică şi responsabilitatea juridică.
În unele ţări (Anglia), AUTORITĂŢILE DE ACORDARE A LICENŢELOR PENTRU
MEDICAMENTE acordă un certificat de trial clinic (clinical trial certificate - CTC) sau un
ordin de exonerare de responsabilitate (exemption order - CTX) după examinarea dosarului
tuturor acestor studii asupra pacienţilor. Dosarul include rapoartele despre studiile preclinice
şi cele făcute pe voluntari sănătoşi. Responsabilitatea pentru declaraţiile din această informare
o deţine medicul clinician cercetător din industria de medicamente care o semnează. Deşi
inclusiv imparţialelor Comitetelor de Etică li se cere să-şi dea aprobarea, medicul din
industrie nu trebuie să abdice în mod etic şi legal de la responsabilitatea sa unică.
Faza a-lll-a de experiment este un program extins de evaluare clinică care include adeseori
1000 de pacienţi sau mai mulţi, în timpul căruia se fac studii extensive pentru testarea
nivelului de eficacitate şi inocuitate a noului medicament.
Practic se determină :
- eficacitatea terapiei cu noul produs faţă de istoria naturală a bolii;
- momentul când noul produs este mai eficace decât terapia standard;
- eficacitatea noului produs faţă de terapia standard, din punct de vedere al reducerii
morbidităţii.
Medicul din industria de medicamente trebuie să ţină seama de toate aceste date şi să decidă
dacă riscului efectelor adverse ale noului produs este justificat de beneficiul potenţial al
tratamentului, ţinând cont că TOATE TERAPIILE EXISTENTE AU UN echilibru al
beneficiului şi al riscului ŞI CĂ PRINCIPALA RAŢIUNE DE EXISTENŢĂ A
CERCETĂRII ÎN DOMENIUL MEDICAMENTULUI ESTE AMELIORAREA ACESTUI
ECHILIBRU PRIN NOI MEDICAMENTE. Dacă el consideră că se îmbunătăţeşte echilibrul,
măcar pentru unii din pacienţi, el va putea să introducă informaţiile într-o cerere pentru a
obţine licenţa medicamentului. Acordarea unei licenţe de produs înseamnă că acesta va fi scos
pe piaţă prin ordinul eliberat de autoritatea de licenţă. Supravegherea post marketing va fi
necesară sub toate formele sale pentru a atesta veridicitatea licenţei. Acest lucru este vital
pentru efectele secundare foarte rare, care apar la o frecvenţă de 1 la 5000 de subiecţi.
Dorinţa de introducere cât mai rapidă a unui nou produs medicamentos în practica obişnuită
este hazardantă prin ea însăşi, deoarece multe din efectele nedorite ale medicamentelor devin
aparente chiar după o perioadă mai mare de timp. Se pare că NICI TRIALURILE UMANE
NU SUNT UNEORI SUFICIENT DE ÎNDELUNGATE PENTRU A ELIMINA TOATE
RISCURILE POSIBILE. De aceea se consideră că un produs care se vinde deja pe piaţă intră,
în mod automat, în faza a-IV-a de experiment.
În faza a-IV-a de experiment se urmăresc efectele lui asupra anumitor categorii de persoane
netestate în faza a-lll-a - vârstnici, copii, femei care alăptează, bolnavi de insuficienţă hepatică
sau renală, persoane care iau alte grupe de medicamente (antidiabetice, antihipertensive etc),
membrii unor colectivităţi ş.a. cât şi efectele asupra generaţiilor viitoare. Sub acoperirea
farmacovigilenţei, se realizează numeroase studii de faza a-IV-a în scop promoţional,
tinzându-se ca medicul să se obişnuiască să prescrie acest produs. Aceste studii nu sunt
întotdeauna prea morale, având în vedere că unele observaţii sunt departe de rigoarea
ştiinţifică dorită, ca să nu mai vorbim de lucrările neurmate de publicare. Acestea nu sunt
totuşi lipsite total de interes, medicul învăţând manierea medicamentului şi contribuind la o
mai bună cunoaştere a efectelor secundare.
Există şi o altă categorie de studii de faza a-IV-a, în care produsul este comparat cu alte
produse de referinţă existente încă înainte de ieşirea lui pe piaţă, sau eventual cu alte produse
noi. Există situaţii în care se constată eficacitatea unui produs la doze inferioare celor pentru
care a primit autorizaţia de punere pe piaţă, determinând o altă posologie minimă eficace care
implică şi mai puţine efecte secundare. Ca urmare se va putea modifica posologia.
44
În ceea ce priveşte categoriile de subiecţi implicaţi în cercetare, există unele opinii particulare.
Unii susţin că este o presiune inacceptabilă persuadarea unor studenţi în medicină de a
participa la studiile făcute de medicii de care ei depind pentru a promova. În mod similar,
cercetătorii ştiinţifici din laboratoarele industriei de medicamente s-ar putea simţi obligaţi să
se supună unor trialuri pe voluntari sănătoşi de dragul proiectului echipei lor. Cu toate
acestea, medicii, studenţii în medicină şi cercetătorii ştiinţifici pot fi deopotrivă subiecte în
experimente, în dorinţa de a demonstra publicului convingerea în propriile lor raţionamente.
Chiar dacă unele grupuri, cum ar fi studenţii, sunt acceptate ca fiind potrivite pentru studiile
pe voluntari sănătoşi de către Comitetele de Etică, medicul din industrie trebuie să hotărească
dacă fiecare dintre indivizi este potrivit pentru asemenea teste. Această decizie poate fi luată
numai după intervievarea subiectului şi lămurirea lui suficientă asupra studiului, după
efectuarea unui examen medical complet şi după anunţarea medicului său de familie asupra
participării la experiment. Unii se întreabă dacă este suficientă numai anunţarea acestuia sau
dacă e nevoie şi de aprobarea lui, deoarece se pune problema că apar efecte adverse la
voluntarii care nu aveau nici un antecedent patologic şi care nu luau nici o altă medicaţie.
Folosirea copiilor în experimente este dificilă deoarece problema consimţământului pe bază
de informare prealabilă mai necesită clarificări, iar sugarii şi copii nu sunt nişte "adulţi mici",
de aşa manieră încât nu se pot extrapola datele asupra dozajului, eficacităţii şi inocuităţii
produsului de la adulţi.
Nu trebuie subestimate niciodată problemele deciziilor etice întâlnite în practică de către
medicul care lucrează în industria de medicamente controlând activitatea cercetătorului, de
aşa manieră încât trialurile să se desfăşoare adecvat. Principiul călăuzitor al "BUNEI
PRACTICI DE CERCETARE CLINICĂ" este deosebit de complicat, iar unii cecetători îl
consideră chiar inhibitor. În orice caz toate protocoalele sunt discutate de la început cu
cercetătorii, iar cercetarea începe doar după stabilirea unui consens. Este cunoscut cazul unui
eminent academician medic, care a fost îndepărtat de la implicarea în orice viitor program de
cercetare clinică, datorită repetatelor sale devieri de la protocol, care ar fi putut supune la
riscuri subiecţii trialului. În alt caz, au fost scoase la iveală date false furnizate de un
cercetător care ceruse să fie plătiţi mai mulţi pacienţi decât ar fi putut fi incluşi în trial cu
cantitatea de medicaţie ce-i fusese furnizată. Cercetătorul a fost depistat de medicul din
industrie care, pentru a împiedica fraude ulterioare, s-a adresat celor în drept.

EXPERIMENTUL PE SUBIECŢI ÎN STARE DE MOARTECEREBRALĂ

În anumite perioade s-au practicat experimente pe cei care mureau în spitale, iar aceasta putea
duce la extrapolarea monstruoasă a experimentului pe muribunzi, lucru condamnabil pe toate
criteriile posibile.
La un moment dat, s-a restrâns parţial practicarea experimentelor, inclusiv prelevarea de
organe pentru transplant, doar la cei care nu refuzaseră acest lucru în mod expres.
În momentul de faţă Comitetul naţional de etică al Franţei estimează că un medic nu poate
efectua experimente pe un subiect în stare de moarte cerebrală, decât atunci când defunctul a
declarat încă din timpul vieţii, în scris, că doreşte să-şi doneze corpul pentru ştiinţă sau pentru
cercetare ştiinţifică.
Termenul de moarte cerebrală a fost preferat celui de comă depăşită pentru a se evita confuzia
cu cel de comă prelungită. Termenii de stare vegetativă persistentă sau mai bine cel de stare
vegetativă permanentă arată fără îndoială cu claritate că ne aflăm în faţa unei stări ireversibile.
Moartea cerebrală semnifică oprirea ireversibilă a oricărei activităţi cerebrale, atât a
trunchiului cât şi a scoarţei. Ea este provocată de o distrucţie a ansamblului celulelor
creierului. Celelalte organe funcţionează, graţie unui sistem de respiraţie protezată. În 1995,
un grup de lucru francez sub conducerea lui Maurice Goulon a propus următoarele criterii de
diagnostic ale morţii cerebrale :
1. Criterii clinice :
- abolirea totală a conştientei
45
- midriază bilaterală
- abolirea tuturor reflexelor de trunchi cerebral
- abolirea respiraţiei spontane în ciuda dezvoltării unei hipercapnii, la un pacient care nu
a primit nici un medicament depresor al sistemului nervos central, a cărui temperatură internă
este apropiată de valoarea sa normală şi în absenţa unor boli metabolice sau endocrine
cunoscute pentru capacitatea lor de a falsifica interpretarea criteriilor fundamentale. În cazul
în care i-au fost administrate pacientului diverse medicamente, trebuie exclusă acţiunea lor
posibilă prin confruntare clinico - biochimică.
Aceste criterii clinice trebuiesc reunite toate şi constatate o perioadă suficientă de timp, care
depinde de boala generatoare a morţii şi de vârsta pacientului.
2. Criterii paraclinice
- fie absenţa unei activităţi electrice EEG, constatată pe două trasee făcute la un interval
de minimum patru ore;
- fie oprirea totală a circulaţiei cerebrale verificată prin : -angiografie cerebrală; -
ultrasonografie cerebrală; - scintigrafie izotopică cerebrală.
Certificatul care atestă moartea cerebrală trebuie semnat de doi medici, din care unul este
şeful serviciului sau reprezentantul său, oricum alţii decât cei care vor face o eventuală
prelevare de organe în vederea unui transplant.
Academia Franceză a adoptat în unanimitate propunerea mai sus menţionată.
Comele toxice produse de sedative, cele prin hipotermie profundă sau cele prin grave
insuficienţe endocrine sunt excluse prin definiţie. La copilul sub trei ani, unde semnele morţii
cerebrale sunt dificil de interpretat, perioada de urmărire este de trei ore.
Contractul tacit al relaţiei medic-pacient nu implică faptul că medicul poate să efectueze sau
să lase să se efectueze asupra pacientului său experimente ştiinţifice. Interesul cercetării
ştiinţifice este mai prejos decât respectul faţă de persoană şi trupul ei mort.
Cunoscutele condiţii morale cerute de experimentul pe bolnavi - consimţământul şi interesul
direct al subiectului în experiment - nu au ce căuta în mod evident în cazul de moarte
cerebrală. Comitetul naţional de etică al Franţei estimează că nu se poate nimeni prevala de un
consimţământ prezumat. Raportul întocmit asupra morţii cerebrale precizează că subiecţii
aflaţi în stare vegetativă permanentă sunt încă persoane umane.

DREPTURILE EMBRIONULUI
Întreruperea sarcinii este un eveniment traumatizant, dar cel mai adesea nu există alternativă.
Întrebarea cea mai chinuitoare este: nu cumva actul în sine echivalează cu un asasinat?
Conform principiilor actuale, se acceptă vârsta fetală de 3 luni ca limită convenţională pentru
definitivarea aparatelor şi sistemelor, respectiv vârstă la care se poate considera că produsul
de concepţie începe să prezinte elemente de evoluţie autonomă.

DREPTURILE OMULUI ȘI ETICA AVORTULUI ÎN DEMOCRAȚIILE OCCIDENTALE

Introducere
Fenomenul avortului, ca o problemă socială de interes public, are o istorie îndelungată.
Aceasta s-a acutizat mai ales din momentul în care avortul a devenit un act medico-legal.
Ceea ce diferențiază avortul față de alte dezbateri sociale este atât aspectul multifactorial al
problemei, existând contradicții de ordin legal, medical, etic, religios, cât și extensia ei asupra
mai multor categorii de grupuri sociale printre care: femeile însărcinate, fătul privit atât ca
entitate umană cât și non-umană, doctorul curant, preotul și statul în sine.
Avortul (din latină: ab “fără”, ortus “naștere”) este definit ca întreruperea de sarcină, spontană
sau provocată, înainte de atingerea viabilității produsului de concepție. [6]
Cea mai timpurie interzicere a avortului datează din secolul XI în codul din Assura și impune
pedeapsa cu moartea femeilor căsătorite care fac avort fără consimțământul soților.
46
Hippocrate, deși cunoscut pentru jurământul său prin care amintea că “nu va da unei femei un
remediu abortiv” amintea în Corpus Hippocraticum metode de terminare a sarcinii precum
activitatea fizică intensă și săritul pe loc.[1] De altfel una din controversele legate de
autenticitatea jurământului hipocratic e legată de această afirmaţie.

Legalizarea avortului
Avortul a fost legalizat pentru prima oară
în lume în Uniunea Sovietică, în 1920. Marea majoritate a țărilor foste comuniste au urmat
modelul sovietic. În spațiul occidental, liberalizarea avortului a fost realizată prima oară în
Marea Britanie la data de 17 octombrie 1967, urmată de aprobarea acestuia de către Curtea
Supremă a Statelor Unite, în urma procesului Roe vs. Wade din 1973. Curtea Supremă a decis
că nu poate acorda protecție prin lege unui embrion mai mic de 28 de săptămâni. Pornind de
la acest model, toate țările industrializate occidentale au preluat decizia, dar progresiv,
acordarea drepturilor fetale a devenit valabilă începând cu vârsta de 12 săptămâni. [13]
Principala contradicție din cadrul dezbaterii avortului este cea referitoare la momentul
considerat a fi începutul vieții. Adepții teoriei anti-avort stabilesc începutul ca fiind momentul
realizării fecundației unui ovul de către spermatozoid. Grupul pro-avort se opune acestei idei
susținând diverse momente care ar putea fi considerate începutul vieții precum: momentul în
care inima începe să bată, momentul definitivării sistemului nervos central, momentul
definitivării formarii tuturor sistemelor de organe sau chiar la naștere.
Jeff Mitchel vine cu o altă abordare și anume aceea că dezbaterea moralității avortului în
funcție de momentul începutului vieții este una limitată. Acesta consideră că nu putem fi de
acord cu ideea că viața începe în momentul concepției decât dacă considerăm că ființa umană
este strict rezultatul unei uniuni între două materiale genetice diferite. Ființa umană este mai
degrabă rezultatul unui ciclu continuu de dezvoltare atât fizică cât și psihică. Marea majoritate
a trăsăturilor psihice pe care le considerăm a fi caracteristice ființei umane, lipsesc aproape cu
desăvârșire în primele săptămâni de viață. Abilitățile care disting ființa umană de alte specii,
precum conștiința de sine, vorbirea și gândirea abstractă, se dezvoltă în luni, chiar ani de la
naștere. Astfel încercarea de a determina data exactă a începutului vieții este extrem de dificil
de realizat, dacă nu chiar imposibil și o asemenea tentativă de a trata problema moralității
avortului este una total eronată [7]
Mitchel subliniază de asemenea inconsecvența grupurilor care acceptă contracepția dar
numesc avortul ca fiind un act imoral. Dacă aceste grupuri consideră că unui ovul fertilizat ar
trebui să i se acorde statutul de ființă umană bazându-ne doar pe potențialul acestuia de a se
dezvolta într-o ființă umană capabilă să își conștientizeze propria existență, atunci putem
spune același lucru și despre un ovul sau un spermatozoid care, prezintă la rândul lor acest
potențial. Ținând cont de acestea putem concluziona că atât avortul cât și contracepția duc în
final la același rezultat, de a preveni apariția unei ființe umane, deci amândouă ar trebui
privite ca fiind fie acte etice, fie acte imorale și în nici un caz entități distincte.
Aceeași inconsecvență o putem întâlni în cazul statelor, precum Nevada, Ohio, Texas,
Virginia, unde avortul este interzis prin lege dar pedeapsa cu moartea este permisă. Teologii
creștini argumentează respingerea avortului prin faptul că acesta este privit ca o „agresiune
asupra unei victime inocente” după învățăturile creștinești și după legile lui Dumnezeu. În ce
privește pedeapsa capitală, ei susțin că uciderea unui om ar putea fi justificată în cazul în care
cel pedepsit este vinovat.[5] Bineînțeles, aceasta este doar una dintre multiplele interpretări
ale textului Biblic, păreri contrare susținând ideea că orice crimă, indiferent de natura
victimei, este imorală și nejustificată.

Drepturile omului
Religia, etica și valorile morale ale societății au influențat de-a lungul anilor legislația
drepturilor omului. Dezbaterile mondiale asupra avortului fac adesea apel la aceste drepturi
printre care cele mai frecvent menționate sunt: dreptul la viață și la supraviețuire; dreptul la
47
protecție legislativă egală; dreptul la intimitate, libertate și securitate; dreptul la cel mai înalt
standard posibil al sănătății; dreptul de a beneficia de progresul științific; dreptul la familie și
intimitatea acesteia și dreptul la non- discriminare pe baza de sex. [11]
Dreptul la sănătate în cazul femeilor include și dreptul la avort, dreptul de a refuza un
tratament medical în cazul în care nu sunt de acord cu acesta (de exemplu: experimentele
medicale și sterilizarea forțată) cât și dreptul la libertate față de tratamente degradante,
inumane cât și tortura fizică și psihică (amintim aici dreptul femeilor de a face un avort în
cazul în care sarcina rezultă ca urmare a unui viol). [3]
Într-o altă ordine de idei, serviciile medicale trebuie să fie oferite tuturor, fără discriminare și
trebuie să fie valabile, accesibile și acceptabile ținând cont de cultură, morală și etică
medicală. Prin interzicerea avortului, deci a unui serviciu medical necesar doar femeilor,
putem astfel considera că statul încalcă dreptul femeilor la protecție legislativă egală și le
discriminează pe considerente legate de sex.

Dreptul la reproducere și contracepție

Între anii 1965-70 procentul femeilor care utilizau metode contraceptive era de 9% [8]. Deși
acest procent a atins un nivel încurajator de până la 63% la finele anului 2003, conform unui
studiu realizat de Institutul Guttmacher, se estimează că în jur de 215 milioane de femei ce
locuiesc în țările în curs de dezvoltare nu au acces la un nivel satisfăcător al informațiilor
legate de metodele contraceptive moderne, evitarea unei sarcini fiind realizată prin metode
tradiționale de planning familial [15].Datorită acestei situații, multe femei caută să pună capăt
unei sarcini, în mod ilegal și prin orice mijloace disponibile.
Consecințele devastatoare ale unei politici de acest fel au putut fi observate evident pe
perioada regimului pro-natalist implementat de Nicolae Ceaușescu în România începând cu
anul 1966. Deoarece în această perioadă, atât avortul cât și metodele contraceptive erau
interzise prin lege, femeile au recurs la realizarea unor avorturi ilegale însoțite de grave
complicații medicale. Acest lucru a determinat o creștere exponențială a mortalității materne,
un număr de 10 ori mai mare față de cel din Europa, cât și o creștere a numărului de feți cu
dizabilități. Contrar așteptărilor acestei politici, numărul de sarcini duse la termen a scăzut în
mod considerabil, în timp ce mai bine de 10.000 de femei au murit datorită complicațiilor
avorturilor realizate în mod riscant [16].
Dreptul la reproducere și contracepție a fost introdus în cadrul drepturilor umane ca o anexă a
dreptului la sănătate în cadrul Conferinței Internaționale a Drepturilor Omului din Teheran în
1968. Acesta se referă la dreptul fiecărui cuplu sau individ să decidă liber numărul, timpul și
intervalul dintre nașteri cât și dreptul de acces la cel mai înalt standard al sănătății sexuale și
reproductive. De asemenea, fiecare femeie are dreptul la control absolut asupra propriului
corp.

Dreptul la viață
Acesta a presupus la început abținerea unui stat de a lua viața unui cetățean. Ulterior acest
drept a obligat statul la a lua măsuri de minimalizare a factorilor ce duc la moarte. Printre
aceștia amintim complicațiile avorturilor ilegale și obligația statului de a le preveni [17].
În urma întâlnirii de la Strasbourg din anul 2005, 47 de state membre ale Consiliul European
au votat noua lege prin care:
• avortul a fost decriminalizat în statele membre în care acest lucru nu se întâmplase
deja;
• a fost garantat dreptul femeii de a-și exercita dreptul la avort;
• s-a stabilit asigurarea accesului atât al femeii cât și al bărbatului la metode
contraceptive cât și prețuri rezonabile ale acestora;
• statul trebuie să ajute femeile în a evita sarcini nedorite, în așa fel încât acestea să nu
fie forțate spre a căuta modalități ilegale sau nesigure de realizare a avortului, inclusiv
călătoria către o altă țară unde avortul este legal, toate aceste acte putând să îi pericliteze
48
sănătatea sau viața; statul trebuie să evite sancționarea personalului medical implicat în
săvârșirea avortului [12].

Drepturile fătului
Întreaga controversă a moralității avortului pornește de la necesitatea de a determina dacă
fătul este sau nu o persoană. Atât religia cât și marii filozofi au încercat de-a lungul timpului
să definească acest termen.
Jeffrey Reiman, profesor de filozofie și religie, menționează în cartea „Valorile asimetrice și
avortul” faptul că a omorî pe cineva sau ceva, nu poate fi considerat a fi un act greșit din
punct de vedere moral, atât timp cât ființa în cauză nu își conștientizează existența. [10]
Din punct de vedere legal, unei persoane i se acordă titlul de cetățean, libertate și egalitate în
drepturi. Spre deosebire de implicarea activă a religiei și filozofiei în această problemă,
majoritatea tribunalelor internaționale se abțin și astăzi de la precizarea concretă a
apartenenței fătului la statutul de cetățean cu drepturi egale. Deși articolul 7 al constituției
Canadiene referitor la dreptul la sănătate menționează că acestea trebuie acordate „tuturor”,
statul se abține să puncteze dacă acest termen include și fătul. [18]

Conflicte etice doctor-pacient

Este posibil ca o femeie care își exercită dreptul la avort să fie stigmatizată de membrii
societății sau chiar de doctorul curant în momentul în care între cei doi există discrepanțe de
aspect religios, etic sau moral. Pe de altă parte doctorul deține dreptul „obiecției de conștiință”
care se referă la dreptul de a se opune efectuării oricărei intervenții medicale care nu este în
concordanță cu propriul cod de valori. Acest drept este însă însoțit de obligația medicului
curant de a direcționa pacienta către un alt cadru medical și de a nu bloca accesul pacientei la
informații privind starea de sănătate a acesteia. De asemenea trebuie menționat că acest drept
este aplicabil doar individului și nu unei instituții [2]
Un studiu realizat asupra unui lot de doctori obstetricieni din Brazilia a evidențiat o oarecare
inconsecvență a acestora referitor la dreptul lor de a se opune avortului mai ales dacă sarcina
nedorită capătă un aspect personal. 26,1% dintre doctorii chestionați au recunoscut că deși se
consideră religioși nu se opun procedurii avortului. Dacă sarcina nedorită afectează doctorul
sau partenera acestuia 68,7% sunt de acord cu realizarea avortului. Acest procent a fost și mai
mare, 73,6%, în cazul doctorilor pentru care religia are puțină sau nici o influență asupra
propriilor valori morale.[4]
Ținând cont de datele statistice putem spune că cea mai eficientă abordare a intenției de a
reduce rata avorturilor și complicațiilor acestuia este implementarea drepturilor omului, în
special pe cele referitoare la accesul la informație și contracepție

Aspecte privind problematica feților cu dizabilități

În marea majoritate a societăților vestice avortul este permis în trimestrul doi sau trei de
sarcină, dacă fătul prezintă, sau există șanse mari ca acesta să prezinte la naștere, dizabilități
fizice sau psihice printre care, sindromul Down sau trisomia 13. Deși avortul în această
perioadă este ilegal și considerat imoral, deoarece fătul este îndeajuns de dezvoltat pentru a fi
considerat o ființă umană cu drepturi depline, în cazul în care acesta prezintă anomalii, se va
face o excepție de la această regulă, drepturile sale vor fi anulate iar avortul va fi permis.
Intervine astfel problematica discriminării feților cu dizabilități.
Numeroși susținători ai avortului feților anormali, printre care și James Watson, laureat al
premiului Nobel pentru descoperirea structurii ADN-ului, își aduc contribuția la această
dezbatere. Amintim aici și de eticianul australian Peter Singer, care menționează:
„apartenența la specia Homo-sapiens nu este o chestiune de ordin moral. Dacă ar fi să
comparăm un câine cu un copil sever afectat fizic sau mental, am ajunge rapid la concluzia că
acesta dispune de capacități superioare omului” [14]. Joseph Fletcher, susținător al
conceptului de etică situațională, conform căreia anumite concepte morale pot fi eliminate
49
temporar în funcție de o anumită situație, sugerează utili- zarea testelor IQ pentru a declara ca
neaparți- nând speciei umane, cei care înregistrează mai puțin de 40 de puncte la acest test.
Numeroase preconcepții legate de acești copii care ar reprezenta o povară pentru familia lor,
au fost înlăturate în urma unor studii ce au evidențiat că membrii familiei au devenit mult mai
uniți și mai apropiați tocmai datorită confruntării cu această situație. Trebuie să ținem cont de
faptul că, și copiii fără dizabilități, pot reprezenta la un moment dat o problemă majoră în
cadrul familiei lor, în cazul uzului de droguri, alcool, depresiei și altor tulburări comporta-
mentale apărute pe parcursul maturizării lor, caz în care părinții nu își retrag obligațiile
parentale.
„Dacă fiecare dintre noi, este dependent de cineva, de ce trebuie să îi discriminăm pe cei cu
nevoi speciale”?[19]
Presupunerea conform căreia, copii cu dizabilități, suferă sau se bucură mai puțin de viață a
fost considerată ca fiind falsă. Un studiu realizat pe 150 de copii cu spină bifidă, care au
suferit numeroase intervenții chirurgicale pentru a repara parțial dizabilitatea lor, au fost
întrebați dacă handicapul pe care îl prezintă, le incomodează viața într-atât încât să îi
determine să își dorească să nu fi avut șansa la viață. Concluzia studiului s-a bazat pe
răspunsul lor unanim și pe faptul că unii dintre acești copii au considerat întrebarea a fi
ridicolă.[9]

Concluzii
Avortul a reprezentat mereu tematica unei dezbateri intense asupra valorilor morale și etice
ale societății, mai ales din momentul în care acesta a fost liberalizat. Încercările ambelor
tabere, a susținătorilor avortului și a celor care se opun acestuia, au fost de a găsi răspunsurile
optime la întrebări precum: “Ce reprezintă viața umană?”, “ Când începe aceasta? “, cât și
“Care este diferența dintre a preveni apariția existenței unei persoane și de a ucide una?”
Aceste încercări, alături de modalitățile de a realiza, de comun acord, un cod de valori morale
și de atitudini față de care ambii reprezentanți să se poată raporta în mod egal, au fost până la
momentul actual lipsite de reușită. Cel mai probabil, motivul eșecului nu este datorat
răspunsurilor greșite, ci mai degrabă, întrebărilor care nu permit un răspuns relevant. Așa cum
am subliniat mai sus, începutul vieții nu poate fi limitat la o dată exactă, viața în sine fiind un
complex al unor procese interconectate și continue de dezvoltare către atingerea entității pe
care o numim noi astăzi „om”. Mai important ar fi de determinat care este adevărata valoare,
stabilită de părinți și de societate, a acestei entități asupra cărei existență încercăm, încă, să
stabilim dacă este moral sau nu, să intervenim. Luând în considerare complexitatea motivelor
care se găsesc în spatele dorinței sau necesității de a avorta, cât si posibilele complicații ce
rezultă atât din luarea deciziei de a avorta, cât și, în egală măsură, din aceea de a nu avorta,
considerăm că, cea mai eficientă abordare a acestui perpetuu conflict, ar fi aceea de a evita
transpunerea sub formă legală a unor valori morale, cât și de a evita generalizarea conceptului
de avort. Tratarea fiecărui caz în parte, ca o problemă de ordin medical, religios și etic de sine
stătător, ar reprezenta o metodă mult mai eficientă de aplanare a acestui conflict social.

Bibliografie
Delia Todiraș, Andra Tomescu, as.univ.dr. Nicușor Bîgiu, Conf.univ.dr.Marius Moga, prof.
univ. dr. Liliana Rogozea Facultatea de Medicină, Universitatea Transilvania Braşov Autor
corespondent: Nicușor Bîgiu: nicusorbagiu@unitbv.ro

50
 Curs 12
Etica cercetării medicale. Aplicarea principiilor etice în cercetarea medicală
Genetica şi biotehnologia
Etica geneticii clinice; etica cercetii genetice.

RISCURI ASUPRA DREPTURILOR OMULUI DIN PARTEA TEHNOLOGIEI

GENETICE
O comisie a Parlamentului European a propus ca eforturile europene pentru cartarea şi
secvenţializarea genomului uman să includă o susţinere substanţială a studiului implicaţiilor
sociale şi etice ale unei asemenea cercetări.
Producerea posibilă de forme de viată aberante, cum ar fi hibrizi interspecii incluzând
“humanoizi”, cyborgi şi schimbări în caracterul esenţial al fiinţei umane prin manipulare
genetică au fost preocupări mai mari în Europa decât în America de Nord.
Posibilitatea clonării fiinţelor umane, un subiect de mare interes popular, a fost atât de
respinsă de către toţi, încât a restrâns discuţiile ştiinţifice largi. Comitetul Naţional Francez de
Etică creat în 1975, a prevăzut această posibilitate. Comitetul de Bioetică Medicală al
Institutului Naţional Francez pentru Sănătate şi Cercetare Medicală a fost solicitat în 1982 să-
şi dea avizul asupra cercetărilor de manipulare genetică.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei în 1982, răspunzând la avertizările pericolului
potenţial rezultat din aplicarea tehnicilor de inginerie genetică la fiinţele umane, a adoptat un
sistem reciproc de informaţie liberă în acest domeniu, iar în 1984 a recomandat celor 21 de
state membre ca acelaşi sistem de informaţie liberă să fie iniţiat în legătură cu toate proiectele
ce cuprind folosirea ADN-ului recombinat.

MANIPULAREA GENETICA SI PROBLEME DE BIOETICA

Dintotdeauna au existat situatii in care apar probleme de ordin moral. Societate umana fiind in
continua transformare, problemele cu care ne confruntam sunt diferite. Situatiile care apar ne
obliga sa reflectam si sa intelegem noile situatii, astfel incat actiunile noastre sa fie juste. In
ultimii zeci de ani stiinta s-a dezvoltat intr-un mod nemaipomenit. Intreaga umanitate se
transforma intr-un mod extrem de dinamic, perioada in care o noua descoperire este accesibila
unui numar mare de oameni diminuandu-se din ce in ce mai mult. Unul dintre domeniile cele
mai importante, care ne vizeaza pe toti in mod direct, este biologia si medicina. Descoperirile
din domeniul geneticii sunt cele care au in prezent cea mai mare influenta in aceste doua
domenii. Cercetarile intense ale structurilor care compun materialul ereditar au permis
geneticienilor sa inteleaga mult mai bine mecanismele care coordoneaza functiile
organismelor si modul de transmitere a datelor care ofera trasaturile specifice unui organism.
In fata acestor noi posibilitati de a actiona se cere gasirea unor noi frontiere care sa delimiteze
cat mai clar valoarea morala a fiecarei actiuni. Cea care ar trebui sa raspunda noilor provocari
este bioetica. Definitia propusa de Dictionarul Oxford este urmatoare: “bioetica este disciplina
care studiaza problemele etice rezultate din progresele medicinei si biologiei”. Bioeticianul ar
putea fi privit ca un om caruia ii este frica de om. Puterea pe care stiinta o pune la indemana
omului este imensa, responsabilitatea revenind acum in intregime constiintei umane.
Pericolele care ne pandesc sunt noi, necunsocute si solutiile trebuiesc gasite cat mai repede cu
putinta. Bioetica este un punct de intalnire in care se aduna toti cei care urmaresc influenta
descoperirilor stiintifice asupra destinului naturii si al omenirii. Am putea afirma ca un
bioetician este un pesimist care nu are incredere in intelepciunea speciei umane, care este
constient de pericolul scaparii de sub control a stiintei, cel care nu a uitat inca de ororile care
au avut loc in numele stiintei in timpul regimurilor comuniste sau naziste si care stie ca
oricand omul poate fii propria sa victima. Problemele care apar au o structura foarte nuantata,
fiind deosebit de greu de decis cum ar fi corect si bine sa se procedeze in unele cazuri.
51
Bioetica ar putea fii impartita in trei domenii destul de bine delimitate. Etica medicala sau
clinica este cea care este folosita in relatia directa pacient-doctor. Acest aspect a fost destul de
neglijat, lasandu - se de obicei la latitudinea deontologiei profesionale si a constiintei
medicului alegerea cea mai buna. Dar individualismul accentuat permite pacientului sa ia
singur hotarari in ceea ce priveste tratamentul care il va urma, dupa ce a primit toate
informatiile. Problema este ca uneori descoperirile sunt foarte recente, nestiindu - se in
intregime care ar putea fii efectele secundare nedorite. Astfel doctorul este uneori pus in
situatia de a recunoaste ca nici chiar el nu ar putea sa aleaga cel mai bun tratament datorita
efectelor care nu sunt pe deplin cunoscute.
O alta parte a bioeticii este etica cercetarii. Problema experimentarilor este una care poate
deveni spinoasa cand e vorba de subiecti umani. Mult timp experimentele au fost facute
exclusiv pe animale. Chiar daca si aici ar putea aparea intrebari referitor la limita pana la care
animalele pot suferi de pe urma acestor experimente, totusi experimentele pe oameni sunt cele
care ridica problemele mai mari. De fapt chiar aceste experimente stau la originea primelor
comitete de bioetica, mai ales experimentele din lagarele de concentrare nazista. Trebuie
respectate si anumite norme de comportament experimental, chiar daca ar fi vorba de animale.

In fine, un alt domeniu al bioeticii cuprinde etica sociala, definita ca fiind stiinta care studiaza
impactul descoperirilor stiintifice asupra structurilor sociale si pericolele care pot aparea
datorita anumitor descoperiri.
Bioetica sau etica medicala umana are principii de baza. Acestea se pot rezuma foarte sumar
la urmatoarele trei: principiul autonomiei, principiul beneficiului si principiul evitarii
consecintelor nefavorabile. Conform principiului autonomiei fiecare individ este liber sa aiba
nu doar orice fel de conceptii morale, politice, economice sau religioase, dar el este
proprietarul propriului sau corp, incluzand organele, celulele sau structura ADN, si are
libertatea de a avea optiuni in ceea ce priveste “administrarea” acestuia. Astfel un bolnav
poate refuza tratamentul propus. Bineinteles si aici intervin anumite restrictii daca bolnavul ar
aduce prejudicii sociale prin hotararea sa. Probleme foarte delicate pot aparea in cazul bolilor
psihice sau a copiilor. Intr-un astfel de caz o fata de 15 ani din Marea Britanie a avut o
tentativa de sinucidere si a fost internata intr-o clinica de psihiatrie. Refuzand tratamentul,
medicii au apelat la justitie, motivand ca nu este lucida. In mod normal decizia ar fi trebuit
luata de catre parinti, dar curtea a decis ca “parintii natiunii”, Coroana, are mai multa putere
decat parintii naturali si a decis in favoarea continuarii tratamentului. Aceasta pozitie a fost
primita cu multe rezerve.
Un alt principiu este cel al beneficiului. Acest principiu da nastere unor controverse, deoarece
se cere pastrarea confidentialitatii atat timp cat nu pericliteaza viata membrilor familiei sau a
comunitatii. Pot aparea insa contradictii intre pastrarea tacerii asupra informatiilor si interesul
celorlalti. Nimeni nu trebuie sa fie prejudiciat in interesul bolnavului. Astfel este introdus un
element din utilitarism. Se cere ca orice actiune sa aiba ca efect asigurarea fericirii unui grup
cat mai mare de oameni. Dar este greu de decis daca trebuie asigurata fericirea majoritatii in
detrimentul minoritatii. De exemplu intr-un editorial de bioetica aparut in 1992 este prezentat
urmatorul caz: o fetita ar fi supravietuit doar daca i s-ar fi transplantat simultan ficatul si
intestinul gros. Interventia medicala era in valoare de 350.000 de dolari iar rezultatul final
incert. Parintii fetei au reusit datorita unei ample campanii de mediatizare sa adune suma.
Acum se pune intrebarea daca este cel mai mare interes al bolnavei sa supravietuiasca, sau
acesta este doar al parintilor ei. Trebuie sa supravietuiasca cu orice pret? Asa considera
parintii, dar sa nu uitam ca aceasi suma de bani ar fi ajutat la salvarea a cel putin catorva sute,
daca nu chiar mii, de copii africani. Din acest principiu rezulta si ultimul principiu, cel al
evitarii consecintelor nefavorabile. Multe persoane din lumea a treia sau din tarile sarace sunt
dispuse sa-si vanda un organ pentru a-si asigura o viata mai buna. Este corect sa se accepte
traficul de organe? Teoretic, omul are dreptul asupra propriului corp, asupra organelor sale.
Dar daca ar fi acceptata comercializarea de organe s-ar ajunge la inegalitati, cei care si-ar
52
permite sa cumpere organele necesare fiind doar cei bogati, in timp ce saracii ar fi cei care si-
ar vinde organele pentru o stare financiara mai buna. Astfel s-a acceptat idea ca nici un organ
nu poate fi comercializat datorita abuzurilor care ar putea aparea. Au fost si cazuri de
prelevare a organelor fara consimtamantul donorului. Astfel niste tarani din Turcia au fost
convinsi in schimbul unei sume relativ mici sa mearga in Marea Britanie si sa-si vanda un
rinichi. Intorsi in tara au povestit autoritatilor ceea ce li s-a intamplat, unul dintre ei fiind
condamnat la inchisoare pentru trafic de organe, lucru interzis in Turcia. Se pare ca traficul cu
organe este o problema reala, chiar daca nu este bine cunoscuta. Exista adevarate retele care
se ocupa cu asa ceva. In perioada 1976-1990 aproximativ o suta de oameni dispareau anual
dintr-unul din cele mai mari spitale din Argentina. Copii abandonati din America Latina
(Columbia, Uruguai, Paraguai, Haiti) au fost omorati undeva la granita dintre Mexic si SUA,
pentru ca alti copii din America de Nord sau Europa sa primesca organe de schimb. Originea
lor nu conta, atat timp cat copii celor care plateau erau salvati.
Nu de mult timp a fost “cartografiat” in intregime sistemul nostru erditar. HUGO (Human
Genome Organization) este numele proiectului atat de indraznet. Au fost secventionate toate
cel aproximativ 100.000 de gene care definesc genomul uman. Genele umane sunt foarte
variate, unele fiind compuse din aproxiamtiv 2 milioane de baze, iar altele din doar cateva mii
de nucelotide. Unele secvente de ADN sunt nefunctionale, multe nu joaca nici un rol in
sinteza proteinelor. Acum vom putea compara harta noastra genetica cu cea a altor specii. Se
stie deja ca intre noi si cimpanzei exista doar o diferenta de 2% in ceea ce priveste constitutia
genomul. Dar nu numai asupra materialului ereditar al omului se indreapta cercetarile, ci si
asupra plantelor si animalelor care au importanta economica sau alimentara. Se incearca
descoperirea unor noi hibrizi cu o productivitate mai mare, rezistenta mai sporit la boli sau
paraziti, cat mai putin pretentioase in privinta mediului. Dar si aici apar noi probleme in ceea
ce priveste manipularea genelor. Au aparut deja animale transgenice, care sfideaza pur si
simplu legile naturii. Pana unde se poate merge in experimentarea acesta? In loc sa fie
protejate speciile pe cale de disparitie, se incearca obtinerea unor noi animale prin manipulare
unor gene apartinand unor specii diferite. Daca unul dintre aceste noi organisme reuseste sa
ajunga in natura si va reusi sa se adapteze? Sunt destule exemple in care au fost introduse
specii de animale in zone unde nu aveau dusmani naturali si se stie bine ca ecosistemul a fost
grav perturbat.
Totusi mai important este sa vizualizam modul in care poate fi folosit materialul ereditar
uman in scopuri care contravin moralei. Ceea ce a demonstrat HUGO este ca suntem cu toti
asemanatori nu datorita perfectiunii ADN-ului nostru, ci datorita mutatiilor noastre. Probabil
avem cu totii acelasi numar de mutatii, doar ca unele se manifesta, altele nu in functie de
recesivitate sau heterozigotie. Totusi in viitorul nu prea indepartat poate aparea pericolul
discriminarii genetice. Astfel in urma unor teste vor fi selectati canditatii pentru un anumit
post. In unele domenii, cum ar fi cele in ale carui mediu exista o radioactivitate crescuta, deja
sunt alesi muncitori care s-au dovedit mai rezistenti in urma testelor genetice la un astfel de
mediu nociv. Este mai simplu pentru companii sa aleaga persoanele care au o rezistenta
naturala la anumite medii nocive decat sa schimbe mediul in care se lucreaza. Astfel este
ocolita plata suplimentara a unor ingrijiri medicale. In SUA se contureaza deja discriminarea
genetica in domeniul asigurarilor medicale si al muncii. Nu sunt asigurati de catre companii
cei care in urma testelor dovedesc o anumita predispozitie spre boli grave. Poate ca ar fi
justificata din punct de vedere economic o astfel de atitudine, dar nu si din punct de vedere
moral. S-a mers chiar mai departe. Departamentul Apararii din SUA a recomandat instituirea
unei banci ADN cu probe ale tuturor fortelor armate, pentru a servi la identificare in cazul
unor conflicte. Multi soldati sunt puternic desfigurati in astfel de conditii, deci nu ar fi o
propunere irationala, dar este periculoasa acceptarea ei. Ar viola viata privata a celor al caror
ADN se afla intr-o astfel de banca, putandu-se afla anumite informatii care ar trebui sa
ramana confidentiale (stare de sanatate, paternitate…) Apoi odata creata aceasta prima banca

53
va fi posibila infiintarea altora. De aici nu va mai fi decat un singur pas pana la inregistrarea
fiecaruia intr-o astfel de banca de date.
Urmarile unor astfel de situatii sunt usor de imaginat, si ele chiar au fost imaginate. Aldous
Huxley in “Minunata lume noua” prezinta o astfel de lume. O inginerie sociala bine pusa la
punct folosea genetica pentru a crea o societate stabila, in care fiecare trebuia sa fie multumit
de locul care ii era predestinat. Aparitia oamenilor era foarte riguros planificata. Nu mai
existau nasteri naturale, aparitia noilor copiilor era un proces industrializat, mecanicizat, un
proces stiintific foarte clar. Un ovul recoltat de la acele femei care mai aveau dreptul de a fi
fertile, dupa ce era fecundat era folosit in perioada de totipotenta a celulelor pentru a se obtine
alti 96 de embrioni. Apoi fiecare embrion era supus unor conditii deosebite in functie de rolul
social pe care urma sa il ocupe. Privarea de oxigen, otravirea cu alcool sau injectarea de
hormoni care opreau dezvoltare embrionului erau niste metode destul de brutale pentru a se
obtine indivizii doriti. Putini embrioni erau lasati sa se dezvolte normal, acestia facand parte
din castele superioare. Procedeul de educare al copiilor sau toate celelate principii care stateau
la baza unei astfel de societati sunt mai putin importante acum. Important este ca totul pleca
de la manipularea genetice, fiecare fiind predestinat sa ocupe un loc precis in societate, pe
care nu si l-ar fi putut alege liber. Eugenismul, discriminarea sau favorizarea unui anumit tip
de oameni in defavoarea altora este un pericol mereu prezent.
Goana dupa “copilul perfect” se pare ca a inceput. Este o tendinta generala de a fi apreciat un
anumit model de om ca fiind perfect, ceilalti fiind lipsiti de consideratie si drepturi. Deja este
o rutina alegerea sexului viitorului copil. Bineinteles, lucrurile nu se vor opri aici. Va exista
un model perfect pe care fiecare parinte si-l va dori ca si copil. Diversitatea va fi ignorata,
chiar desconsiderata, renegata. Sau vor fi sacrificati uni copii pentru a putea fi salvati altii. Un
astfel de caz este cel al lui Adam Nash. Parintii sai l-au nascut doar pentru a putea fi salvata
fiica lor mai mare. Embrionul sau a fost astfel ales incat nu numai sa nu contina boala rara a
sangelui pe care o avea sora sa, dar trebuia ca si tesuturile sa fie compatibile. Acest exemplu
nu face altceva decat sa confirme faptul ca societatea nu se adapteaza suficient de repede din
punct de vedere moral la schimbarile fulgeratoare produse de ultimele descoperiri stiintifice.
Alegerea unui viitor copil in functie de materialul sau ereditar va duce la noi forme de
discriminare sociala. Astfel vor putea fi preferati copiii care au pielea mai deschisa la culoare,
sau cei care au o predispozitie aparte fata de anumite domenii. De asemenea vor fi respinsi nu
doar embrionii care sufera de boli genetice, dar si cei care au o predispozitie spre
homsexualitate sau alcoolism. Unele grupari minoritare din America se simt deja amenintate
de aceste posibilitati, liderii unor comunitati de afroamericani sau latino considerand ca vor fi
preferati viitorii copii cu pielea deschisa la culoare.
Programul genomului uman implica numeroase intrebari care deocamdata nu au un raspuns,
dar care vor avea un mare impact asupra deciziilor politice, reactiilor sociale si
reglementarilor etice.
Cine va controla informatiile obtinute si cum se va asigura confidentialitatea? Cine va
beneficia de testarea genetica si in ce conditii va fi ea obligatorie? In ce masura un individ are
libertatea de a solicita modificarea genomului sau? Are dreptul unul dintre parinti sa ceara
modificarea materialului genetic al copilului sau cum va fi evitata discriminarea genetica?
Cum vor fi tratati parintii care vor cere un copil perfect? Cui va fi accesibila terapia genetica?
Se va accepta controlul vietii psihice, ameliorarea coeficientului de inteligenta spre exemplu?
Nu am amintit nimic de problemele ridicate de conceperea copiilor in vitro. Problemele
ridicate de viitorul copil care se va naste dintr-un embrion fertilizat in vitro sunt deosebit de
nuantate. Uneori este donat ovulul, alteori spermatozoizii, alteori ambele sunt donate de catre
un cuplu fertil, dar unde femeia poate purta o sarcina. Uneori sarcina nu poate fi purtata de
mama care doneaza ovulul si atunci se apeleaza la mama de imprumut, la o mama purtatoare.
Inca nu este clar ce legaturi apar intre mama care poarta fatul si aceasta, dar uneori se
intampla ca mama purtatoare sa nu mai vrea sa cedeze copilul. Uneori un copil poate avea
chiar patru parinti: mama care doneaza ovulul, tatal care doneaza spermatozoizii, mama care
54
poarta copilul (mama legala) si sotul acesteia, care este considerat si tatal legal al copilului. Ar
fi exagerat sa ne mai inchipuim ce se intampla cand mama purtatoare este mama mamei
donatoare. Ce fel de relatii se restabilesc in cadrul familiei? Noul copil va fi si fiu si nepot
(fiica sau nepoata), mama va avea si o sora si un copil.
Toate aceste probleme ne vor obliga sa adoptam o pozitie si se pare ca va trebui sa o adoptam
cat mai repede. Bioetica trebuie sa faca fata noilor provocari ale stiintei si trebuie sa ofere
raspunsuri cat mai viabile. Apoi restul depinde doar de cei care iau deciziile politice, juridice,
sociale sau administrative sa decida care este cea mai potrivita cale de a rezolva o situatie
particulara.

55
 Curs 13
Bioetica transplantului
Eutanasia
Dreptul de a muri în demnitate
Variaţii internaţionale şi multiculturale.

BIOETICA TRANSPLANTULUI - Generalităţi

Transplantul este o terapie care creează dileme prin însuşi faptul că implică două părţi,
donatorul şi primitorul, dar numai acesta din urmă beneficiază imediat, prin îmbunătăţirea
uneori spectaculoasă, a stării sale de sănătate.
O dilemă:comerţul cu organe pentru transplant
Comerţul cu organe este interzis pretutindeni. Se consideră că liberalizarea comerţului cu
organe poate încuraja numeroase abuzuri şi presiuni asupra săracilor, asupra deţinuţilor, în
scopul obţinerii unui organ de transplant. Poziţia comitetelor de bioetică este fără echivoc.
Comerţul cu organe de transplant trebuie privit ca o activitate neetică, deoarece donatorii sunt
determinati de motive financiare mai degrabă decât motive umanitare (1995).

Definirea termenilor
„Transplantul de tesuturi si/sau organe” umane reprezinta acea activitate medicala complexa
care, in scop terapeutic, inlocuieste tesuturi si/sau organe umane compromise morfologic si
functional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sanatoase.
[1]
Prin „prelevare” se intelege recoltarea de tesuturi si/sau organe umane sanatoase morfologic si
functional, in vederea realizarii unui transplant.
„Donatorul” este subiectul in viata sau subiectul in stare de moarte cerebrala, compatibil
genetic cu potentialul primitor care, in scop terapeutic, doneaza tesuturi si/sau organe umane.
„Primitor” este subiectul care beneficiaza de realizarea unui transplant.
Din punct de vedere stiintific se face o diferenta intre „grefa”, operatia care se refera la
transpunerea si aplicarea in alte zone ale corpului a unor fragmente provenind de la aceeasi
persoana, si „transplant”, care implica nu numai o operatie de suprafata, dar si restabilirea
curentului sanguin. Prin ?autotransplant? se intelege situatia transferului unui organ in corpul
aceleiasi persoane, cum ar fi, de pilda, transferul rinichiului intr-o zona mai joasa.
Din punct de vedere medical se mai face distinctia intre grefa isogenica (transplantarea intre
persoane gemene), alogrefa sau grefa alogenica (transplantul intre indivizi apartinand
aceleiasi specii), grefa xenogenica sau heterotransplantul, reprezentand transplantul intre
animale de specii diferite. [1, 2]

Biserica Ortodoxa Romana considera ca transplantul de tesuturi si de organe este una din
formele de varf ale practicii medicale contemporane, care transforma suferinta in nadejde
pentru mai multa viata. Este o performanta a stiintei si a practicii medicale pe care Biserica o
binecuvinteaza atata vreme cat, prin transplant, se rezolva criza determinata de lipsa altor
solutii de vindecare si se reda viata normala unei persoane, fara insa a
i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca sa traiasca altcineva. Transplantul trebuie sa
aiba la temelie iubirea crestina a celui ce daruieste si implinirea ei in iubirea celui care
primeste.

56
In acest sens, el va indeplini urmatoarele conditii:
1. sa respecte demnitatea persoanei (donator, receptor, medic);
2. sa aiba scop terapeutic;
3. sa fie in folosul aproapelui;
4. sa respecte viata si chiar moartea persoanei umane;
5. sa respecte drepturile omului si dimensiunea duhovniceasca a existentei umane, chiar din
momentul conceperii acesteia;
6. sa nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozitati medicale, la
moda in lumea noastra secularizata. [10]

Scurt istoric
In anul 1954 a avut loc primul transplant de rinichi realizat cu succes. Rinichiul a fost donat
de fratele geaman, transplantat celuilalalt frate si a functionat timp de 8 ani. Apoi in anul
1962, s-a efectuat primul transplant de rinichi de la un cadavru, iar transplantul a functionat
timp de aproximativ 2 ani. In 1966 s-a realizat primul transplant hepatic, care a functionat 1
an. Un punct de referinta in istoria transplantului mondial si in istoria medicinei in general o
reprezinta primul transplant cardiac, efectuat in anul 1967 de Christan Barnard in Africa de
Sud. [6, 7, 8]

In anul 1972 a fost aprobat Cardul Donatorului de Organe in toate cele 50 de state americane,
card ce permitea fiecarei persoane in varsta de peste 18 ani sa isi doneze organele. In 1981 a
fost realizat cu succes primul transplant de inima si plamani, organele functionand pentru o
perioada de 5 ani, iar un an mai tarziu s-a realizat primul transplant de inima artificiala. In
anul 1983, medicamentul imunosupresor ciclosporina a fost aprobat de Food and Drug
Administration. O premiera in istoria transplantelor a avut loc in anul 1986, cand inima unui
cimpanzeu a fost transferata unui copil (celebrul caz Baby-Fae), care a supravietuit timp de 20
de zile. Apoi, in 1989, a fost realizat primul transplant reusit de ficat, iar in 1996 s-a efectuat
primul transplant al unui ficat cadaveric, impartit in mai multe portiuni, la mai multe
persoane. In anul 2000,a fost realizata prima cultura de celule stem embrionare umane.[6,7, 8]
Daca analizam datele cu privire la transplanturi, observam ca din a doua jumatate a secolului
al XX-lea, aceste operatii au luat o amploare deosebita. Astfel, pana in 1959, transplantul de
organe intre gemeni parea singurul posibil. O serie de transplanturi de rinichi intre gemeni
fusesera realizate cu succes la Boston, de grupul condus de J. Merrill. Alte cazuri de
transplanturi s-au izbit insa de refuzul organismului persoanei primitoare de a receptiona
organul strain. Cu toate acestea, in 1952 o grefa de rinichi de la o mama catre fiul sau a fost
efectuata cu succes la spitalul Necker din Paris de Jan Hamburger, care a propus compararea
grupelor leucocitare ale donatorului si ale primitorului in scopul selectarii transplanturilor. Un
alt savant, Jan Dausset, a fundamentat ideea ?antigenelor H.L.A.? (Human Leukocytes
Antigens), experientele sale demonstrand ca transplanturile erau mai bine tolerate in situatiile
in care grupele HLA ale donatorului si ale primitorului erau identice ori difereau foarte putin.
Pana la sfarsitul secolului al XX-lea, s-au efectuat circa 100.000 de transplanturi de rinichi,
proportia de succese fiind de 80%. In cazul transplanturilor de inima, in jur de 600, proportia
de transplanturi reusite este de 70%, iar la transplanturile de ficat, aproximativ 560, proportia
de succese este de 20-30%. In cazul transplanturilor de plaman rezultatele au fost slabe, iar in
cazul celor circa 250 de transplanturi de pancreas procentul operatiilor reusite este de 10-15%.
[1]
In ceea ce priveste donatorul, practica arata ca transplanturile au fost autorizate, de regula, in
cazul organelor duble, de exemplu rinichi, simpla efectuare a operatiei neimpietand asupra
sanatatii donatorului. In cazul celorlalte transplanturi de organe s-a recurs la prelevarea unor
organe de la cadavre. Deci, esentiala pentru efectuarea transplantului este compatibilitatea
intre grupele sanguine ale donatorului si ale primitorului si, mai recent, apartenenta la
sistemul antigene H.L.A. (identice sau asemanatoare).
57
La noi in tara, primul transplant renal a fost efectuat la Spitalul Fundeni, de catre profesorul
doctor Eugen Proca, in 1980, iar in anul 1981, la Spitalul Judetean Timisoara, o echipa de
medici condusa de doctorul Petru Dragan a efectuat primul transplant cu un rinichi luat de la
un cadavru. [1]

Controverse etice in transplantul de organe si tesuturi umane

Numarul persoanelor aflate pe listele de asteptare este cu mult mai mare decat numarul
posibililor donatori. De exemplu, conform United Network for Organ Sharing (UNOS), la
sfarsitul lunii octombrie 2004, peste 87.000 de persoane erau pe listele de asteptare pentru un
transplant, in timp ce sub 16.000 de operatii de transplant fusesera efectuate incepand cu luna
ianuarie a aceluiasi an. [3, 5, 6]

Numarul redus al organelor disponibile pentru transplant ridica numeroase probleme de natura
morala si etica cu privire la procurarea si distribuirea acestora:
 Ar trebui cei care au o sansa de supravietuire mai buna sa aiba prioritate fata de ceilalti
pacienti care asteapta un transplant?
 Ar trebui parintii care au copii mici sa aiba prioritate?
 Ar trebui cei al caror mod de viata (fumat, alcool, droguri, obezitate) dauneaza
sanatatii organelor sa aiba sansa la un nou organ?
 Ar trebui sa fie oferite stimulente materiale sau nemateriale pentru a incuraja donatia
de organe? Ar trebui cei care accepta donarea organelor persoanelor apropiate lor sa
primeasca compensare financiara?
 Ar trebui ca orice persoana care accepta sau nu donarea de organe sa afiseze acest
mesaj pe carnetul de conducere auto sau in documentele pentru impozitul pe venit?
 Ar trebui sa fie folosita tehnica de creare a organelor pornind de la celulele stem?
 Ar trebui considerat ca orice persoana isi da acordul pentru donarea de organe, cu
exceptia cazului in care specifica strict ca nu este de acord cu aceasta tehnica?
 Este acceptabil ca cineva care a primit deja un transplant de organe sa mai primeasca
unul?
 Merita dezvoltarea tehnicilor de transplant costuri atat de ridicate?
 Este normal ca doar persoanele cu bani sa primeasca transplanturi, tinand cont de
faptul ca sunt extrem de scumpe?
 Ar trebui ca politicile spitalelor sa permită recoltarea organelor de la pacientii ale caror
inimi inceteaza sa bata (non-heart-beating donors ? NHBD)?
 Familia este stapana in deplinul sens al cuvantului asupra organelor persoanelor
apropiate?
 Ar trebui ca persoanele care au avut in trecut tentative de sinucidere sa primeasca
organe pentru transplant?
 Ar trebui ca prizonierii condamnati sa primeasca organe pentru transplant?

Consimtămantul informat
Legea diferentiaza situatia prelevarii de tesuturi si organe umane de la persoane in viata de
cele apartinand unor persoane decedate. Prelevarea de tesuturi si organe umane in scop
terapeutic se poate efectua de la persoane majore, in viata, cu capacitate mintala deplina,
numai daca nu exista un pericol pentru viata donatorului si cu consimtamantul scris, liber,
prealabil si expres al acestuia. Legea mai prevede necesitatea controlului prealabil clinic si de
laborator al donatorului. Consimtamantul se da numai dupa ce donatorul a fost informat in
prealabil de medic asupra eventualelor riscuri si consecinte pe plan fizic, psihic, familial si
profesional, rezultand din faptul prelevarii. [1]
58
O prevedere importanta este aceea prin care se interzice prelevarea de organe si tesuturi
umane de la potentiali donatori minori, precum si de la persoanele lipsite de discernamant,
aflate in viata. Legea autorizeaza totusi prelevarea de maduva osoasa si de la minori, dar
numai in beneficiul fratelui sau sorei acestuia. Potrivit prevederilor legale, prelevarea de
maduva osoasa de la minori se poate face numai cu consimtamantul fiecaruia dintre titularii
autoritatii parintesti sau al reprezentantului legal al minorului. Refuzul minorului impiedica
orice prelevare. [1]

In ceea ce priveste prelevarea de tesuturi si organe umane de la persoanele decedate, aceasta

se efectueaza potrivit legii, numai daca moartea cerebrala a fost confirmata medical. Potrivit
legii, prelevarea se face, in acest caz, cu consimtamantul scris al membrilor majori ai familiei
sau al rudelor, in urmatoarea ordine: sot, parinte, copii, frate ori sora. In absenta acestora,
consimtamantul va fi luat de la persoana autorizata in mod legal sa il reprezinte pe defunct.
Daca donatorul decedat este minor, prelevarea de organe si tesuturi se poate face numai cu
consimtamantul scris al parintilor sau al reprezentantului legal. Medicii care constata moartea
cerebrala, pe de o parte, si cei care efectueaza prelevarea sau transplantul de tesuturi sau
organe, pe de alta parte, trebuie sa faca parte din unitati functionale sau servicii sanitare
distincte. Medicii care au procedat la prelevarea de tesuturi sau organe de la o persoana
decedata sunt obligati sa asigure restaurarea decenta a acesteia. [1, 5]

Moartea cerebrala
Moartea cerebrala reprezintă pierderea ireversibila a functiilor intregului creier, inclusiv baza
creierului. Este acceptata in majoritatea tarilor, exceptie facand, de exemplu, Japonia. Aici
moartea este acceptata doar ca un proces social petrecut in timp indelungat (minim 2 ani), in
care persoana decedata continua sa faca parte din societate. Aceasta este explicatia faptului ca
exista tari dezvoltate tehnologic in care transplantul de tesuturi si organe nu se practica sau, in
cazul Japoniei, se practica dar, implicand doar donatorii vii. [5]

Nu trebuie confundata moartea cerebrala cu moartea biologica. Din punct de vedere juridic,
moartea este considerata una singura, si anume cea declarata din punct de vedere medical.

Moartea, din punct de vedere crestin, are doua acceptiuni:

a) indepartarea omului de Dumnezeu prin pacat (moarte care poate fi temporara sau vesnica,
in functie de gravitatea pacatului, de pocainta sau lipsa acesteia);
b) moartea fizica ? concretizata prin despartirea sufletului de trup. Tot efortul crestin este
acela de a scapa de moartea vesnica prin comuniunea dinamica cu Dumnezeu in Hristos, prin
Duhul Sfant. Aceasta nu exclude grija pentru conditiile, momentul si modalitatea separarii
sufletului de trup. [10]

Moartea, din punct de vedere medico-legal, este cunoscuta in mai multe feluri si anume:
a) moarte aparenta (functiile vitale sunt atat de mult slabite incat nu pot fi percepute decat cu
aparate speciale);
b) moarte clinica (functiile vitale au incetat fara sa se fi alterat inca structurile in mod
ireversibil; de aceea este posibil ca aceste functii sa fie reactivate prin terapia intensiva si
reanimare);
c) moarte biologica (se produce atunci cand organele vitale au intrat deja in proces de alterare,
adica a inceput procesul de necrozare al tesuturilor);
d) moarte cerebrala. [10]

Constatarea mortii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filosofiei, ci tine de resortul
stiintelor medicale si juridice. Pana nu demult, era considerata moarta acea persoana careia
inima i-a incetat sa mai bata si careia ii lipsea respiratia. Datorita tehnicilor de reanimare s-a
59
ajuns la convingerea ca moartea este un proces si ca ea nu este in mod necesar legata de
incetarea batailor inimii. [5, 10]

Moartea, ca incetare efectiva a vietii, presupune:

1. oprirea inimii;
2. absenta respiratiei spontane;
3. moartea cerebrala.

Aceste trei conditii trebuie indeplinite concomitent si in totalitate, pentru a se evita erori
regretabile.
Criteriile pe baza carora poate fi declarata moartea cerebrala, din punct de vedere legal, sunt:
1. examen clinic, alcatuit din: constatarea comei profunde, flasca, areactiva, absenta reflexelor
de trunchi cerebral (in mod special absenta reflexelor fotomotor si corneean);
2. absenta ventilatiei spontane, confirmata de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg);
3. doua trasee EEG, efectuate la 6 ore, care sa ateste lipsa electrogenezei corticale. [5, 10]

Donatorul
1. In cazul donatorului viu, transplantul se va face numai cu respectarea urmatoarelor
norme:
 sa fie major si sa fie in deplinatatea facultatilor mintale;
 sa i se garanteze ca viata nu ii va fi pusa in pericol;
 sa ii fie prezentate riscurile si consecintele asupra sanatatii si asupra capacitatii
de munca pe care prelevarea de organe le poate provoca;
 sa-si fi dat in mod prealabil, liber, expres, constient si informat consimtamantul
in scris pentru prelevare. In cazul donatorului minor, consimtamantul va fi
acordat de catre parinti sau de catre tutorii legali, respectandu-se libertatea si
demnitatea minorului.

2. In cazul donatorului decedat:

 echipa care a constatat decesul unei persoane nu va fi aceeasi cu cea care
urmeaza sa faca transplantul;
 medicii care constata decesul sunt responsabili pentru situatiile in care moartea
nu a intervenit efectiv sau ea nu a fost bine constatata. [5, 10]

Surse alternative de organe [6]

O data cu cresterea discrepantei dintre numarul de organe donate si numarul mult mai mare al
persoanelor aflate pe listele de asteptare pentru un transplant, cercetatorii au incercat gasirea
unor surse non-traditionale de organe. Cateva dintre solutiile propuse sunt:

Organe de la animale (xenotransplant)

Animalele sunt o sursa potentiala de organe. Experimentele de transplante cu inimi de
cimpanzeu sau ficat de porc au fost insotite cu mare atentie de catre mass-media in trecut.
Unul din contra argumentele xenotransplanturilor a fost posibilitatea transferului de bacterii
sau virusuri animale la om, care ar putea produce epidemii, mai ales ca pacientii sunt tratati cu
imunosupresoare puternice.

Unii specialisti considera ca primatele, care sunt amenintate cu disparitia, nu ar trebui sa fie
furnizori de organe pentru oameni.
Transplantul de organe animale la oameni este considerat de unele religii si persoane neetic,
deoarece ar leza demnitatea umana, dar dorinta de a fi vindecat si de a vindeca este foarte
mare.

60
In concluzie, xenogrefele vor deveni, probabil, o sursa majora de organe, astfel incat
transplantul sa se extinda la mai multi pacienti si la o arie mai larga de boli, dar vor ridica si
mai multe probleme etice.

Organe artificiale
Acestea reprezinta o alta varianta potentiala de organe. Probleme etice pe care le implica
folosirea organelor artificiale fac referire la costurile extrem de ridicate pe care le implica si
totodata la eficacitatea acestora. Persoanele care ar primi organe artificiale ar putea avea
nevoie de noi organe artificiale in cazul in care mecanismele celor anterioare s-ar defecta.

Celulele stem
Celulele stem se pot specializa pentru a forma diferite tipuri de celule ce se gasesc in corpul
uman. Cercetatorii au mari sperante ca celulele stem vor putea fi folosite, intr-o zi, pentru a
recrea intregul corp uman.

Obiectiile bioeticienilor fac referire mai intai la sursa acestor celule. In timp ce, celulele stem
pot fi gasite in corpul uman adult, aparent cele mai potente celule stem provin din primele
celule care alcatuiesc embrionul uman. Cand aceste celule sunt extrase, embrionul este
distrus. Unii considera acest fapt imoral si cer incetarea cercetarilor si a procedurilor medicale
care distrug embrionii umani aflati in procesul de dezvoltare.

Fetusi avortati
Acestia reprezinta o potentiala sursa de organe pentru transplant. Dezbaterile au loc asupra
faptului daca este moral sau nu folosirea organelor de la fetusi avortati in stadii tarzii ale
sarcinii pentru transplanturi care ar putea salva viata unui alt copil. Multe persoane cred ca
aceasta metoda ar scuza avorturile din stadiile avansate, pe care unii le considera imorale. O
alta obiectie vine din partea celor care cred ca incurajarea utilizarii organelor fetale avortate ar
incuraja „cultivarea organelor” sau metoda de concepere a unui copil cu intentia de a-l avorta
pentru a-i folosi organele pentru transplant.

Primitorul
Primitorul isi va da consimtamantul in scris pentru efectuarea transplantului si va fi informat
obiectiv asupra sanselor de reusita ale transplantului.

In selectionarea pacientilor carora urmeaza sa li se efectueze transplantul, se impune ca

medicii care iau deciziile de transplantare sa aplice exclusiv criteriul terapeutic, adica sa se
aiba in vedere:
1. urgenta transplantarii;
2. posibilitatea de reusita;
3. previziunea ca organul sa se poata transplanta;
4. prioritatea cererii.

Intrucat transplantul are caracter terapeutic, selectia pacientilor nu trebuie sa fie impiedicata
sau viciata de motive de ordin rasial, social economic, religios etc., ci determinata de conditii
optime de reusita a transplantului si de finalitatea acestuia. [5, 10]

Posibile strategii pentru a creste numarul donatorilor de organe pentru transplant

Avand in vedere ca din corpul unei singure persoane decedate se pot obtine mai multe organe
care ar putea salva vietile a mai multor oameni, s-a incercat gasirea unor solutii pentru
cresterea numarului de donatori. Aceste eforturi de a convinge cat mai multe persoane au
61
starnit noi controverse si dezbateri. Exista cinci strategii in prezent care ar putea fi folosite in
viitor pentru a creste numarul organelor disponibile pentru transplant. [3, 6]

1. Educatia
Educatia reprezinta prima strategie propusa de multi pentru cresterea numarului de organe de
la cadavre. Eforturile educationale se bazeaza pe cresterea numarului de persoane care isi dau
acordul, inainte de moarte, pentru a deveni donator de organe. Alte masuri educationale se
refera la educatia familiilor atunci cand se afla in situatia de a-si da acordul pentru donarea
organelor persoanelor apropiate.
Responsabilitatea sociala si idea de „a oferi o noua viata” sunt argumentele utilizate de United
Network for Organ Sharing (UNOS) si de alte astfel de organizatii in scopul promovarii ideii
de donare a organelor persoanelor decedate.

2. Propria alegere
Cea de-a doua potentiala strategie pentru a creste donarea organelor este propria alegere a
fiecarei persoane. Astfel, fiecare persoana ar trebui sa indice care ii sunt dorintele legate de
donarea de organe dupa moarte, posibil in scris, pe carnetul de conducere sau in documentele
legate de taxele de impozit. Cand o persoana moare, doctorii ar trebui sa urmeze instructiunile
lasate de persoana in cauza si sa nu tina seama de parerile rudelor. Aspectul pozitiv al acestei
metode este faptul ca pune accentul pe conceptul de autonomie a individului legata de
donarea organelor.
Propria decizie cere din partea pacientului un nivel foarte ridicat de incredere in sistemul
medical. El trebuie sa simta ca doctorii isi fac datoria indiferent de optiunile lor asupra donarii
de organe.

3. Consimtamantul informat
Acesta reprezinta cea de-a treia strategie pentru a creste donarea organelor de la cadavre si
face parte din politica celor mai multe tari europeene. In aceste tari, organele persoanelor
decedate sunt folosite pentru transplant, cu exceptia cazului in care respectivele persoane
specifica sa nu doneze organele, inca din timpul vietii.
Argumentele pentru aceasta solutie sunt reprezentate de faptul ca este datoria civica a fiecarei
persoane sa isi doneze organele in momentul in care nu mai are nevoie de ele (dupa moarte).
De partea opusa, exista ingrijorari legate de faptul ca acele persoane care, din motive
religioase sau culturale, aleg sa nu isi doneze organele dupa moarte, ar putea sa nu poata
comunica in timp real acest lucru, datorita barierelor legate de limba, dificultatilor de
transport sau in alte conditii speciale.

4. Acordarea de stimulente
Cea de-a patra strategie pentru cresterea numarului de donatori pentru transplante, aflata inca
in stadiul de proiect, este folosirea diverselor stimulente. Acestea pot lua mai multe forme, fie
materiale, fie nemateriale. Stimulentele aflate in prezent in dezbatere in SUA sunt:
 Suportarea costurilor legate de funeralii si ajutarea astfel a familiei unei persoane care
si-a dat acordul pentru donarea organelor.
 Donarea in contul unei asociatii filantropice in numele persoanei decedate, care
semneaza pentru donare organelor.
 Oferirea unor stimulente ca recunoastere a gestului generos facut prin donarea
organelor, ca de exemplu, o placa memoriala.
 Oferirea unor stimulente financiare.

Unii bioeticieni considera ca toate aceste stimulente, chiar daca nu sunt legate direct de
avantaje financiare, raman insa coercitive si incorecte. Ei cred ca unele persoane vor fi
convinse sa isi doneze organele dupa moarte, in ciuda convingerilor lor contrare, daca o
62
asemenea oferta este suficient de atractiva. Un alt argument contra stimulentelor de orice
natura este faptul ca societatea ar trebui sa isi regandeasca valorile, spiritul comunitar si
altruismul atunci cand isi doresc cu adevarat sa doneze organele.

5. Recoltarea de organe pentru transplant de la prizonieri

Cea de-a cincea strategie pentru cresterea numarului de organe donate dupa moarte este
folosirea organelor prizonierilor care sunt supusi pedepsei cu moartea. Unii considera aceasta
solutie valabila doar in conditiile existentei unui consimtamant existent prealabil. Majoritatea
bioeticienilor, insa, considera folosirea organelor de la prizonierii supusi pedepsei cu moartea
ca „imorala”.

Concluzii
Din textele tuturor documentelor internationale referitoare la drepturile omului se desprind
cateva idei calauzitoare, cum ar fi: corpul omenesc este sacru, intangibil, trebuie respectat,
atat in timpul vietii, cat si dupa moarte si nu poate sa faca obiectul nici unui comert.

Pentru a evita orice fel de atingeri ale drepturilor omului, in dreptul international, prin
intermediul unor organisme de specialitate s-au adoptat norme care stabilesc principiile
generale in conformitate cu care donarea de organe trebuie realizata, printre care cele mai
importante sunt: principiul respectarii demnitatii umane, al interzicerii oricaror atingeri aduse
acesteia, principiul anonimatului donatorilor, al gratuitatii etc.

Orice act prin care se efectueaza prelevarea unor organe din corpul uman viu, aducand o
grava atingere vietii si integritatii corporale omului, este sanctionat de Codul penal. Pentru a
se evita aceste consecinte, transplantul de organe trebuie conceput si realizat ca un gest
suprem de daruire a omului catre om, un act al unui om care, desi cu drepturi inalienabile
asupra corpului sau, este un membru al societatii si, prin aceasta, poate aduce un serviciu
semenului sau, dar in conditiile unei generozitati sanatoase si rezonabile [1, 3, 5].

BIOETICA TRANSPLANTULUI DE ORGANE: ATITUDINI EUROPENE

Cuvinte cheie: consimtamant, transplant, etica, comunicare. Transplantul reprezinta

extragerea unui organ, in totalitate sau in parte,din corpul unui donator si implantarea acestuia
in corpul pacientului primitor,in scop terapeutic. Organele care se pot
transplanta sunt: cordul, rinichii, ficatul, plamanii, pancreasul si intestin. Tesuturile care se pot
transplanta sunt: oase, tendoane, corneea, valvele cardiace, venele, pielea.

Clasificarea transplantului in functie de donor si primitor cuprinde:

• Autotransplantul:la aceeasi persoana.
• Allotransplantul:de la un alt membru (diferit genetic) al aceleiasi specii.
• Izotransplantul:de la un alt membru identic genetic al speciei(gemeni).
• Xenotransplantul:de la alta specie. De exemplu, transplantul de valve cardiace de la porci la
oameni.

Forme speciale de transplant:

– Transplant splitat: un donator–doi primitori de exemplu ficatul poate fi impartit intre doi
pacienti, de regula un adult si un copil);
– Transplant in domino:in cazul fibrozei chistice pulmonare cu transplant de complex
cardiopulmonar–cordul functional al primitorului se transplanteaza la un alt primitor.

63
Principalele momente din istoria transplantului uman:
• 1905: Eduard Zirm (Austria) – primul transplant de cornee la om (keratoplastie);
• 1954: Joseph Murray (Boston, SUA) – primul transplant de rinichi;
• 1966: Richard Lillehei, William Kelly (Minnesota, SUA) – primul transplant de pancreas;
• 1967: Thomas Starzl (Denver, SUA) – primul transplant de ficat;
• 1967: Christian Barnard (Africa de Sud) – primul transplant de cord;
• 1981: Bruce Reitz (Stanford, U.S.A.) – primul transplant de complex cardio-pulmonar;
• 1986: Joel Cooper (Toronto, Canada) – primul transplant de plamani;
•1998: David Sutherland (Minnesota,S.U.A.) – primul transplant partial de pancreas de la
donator viu;
• 1998:Lyon, Franta – primul transplant de mana (succes partial,necomplianta la tratament
postoperator a pacientului);
• 2005: B.Devauchelle (Amiens,Franta) – primul transplant facial;
• 2005: China - primul transplant de penis (succes partial,datorita respingerii psihologice de
catre pacient).

Studierea motivatiei pentru care un donator viu accepta renuntarea la un organ propriu ridica
probleme etice controversate,iar in unele cazuri plaseaza actul dincolo de limita legii.
Cateva situatii:
 Salvarea vietii unei rude apropiate cu care exista o relatie emotionala;
 Schimbul de perechi – transplant incrucisat:de exemplu sot-sotie care accepta donarea,
dar fiind incompatibili se apeleaza la o alta pereche aflata in aceeasi situatie.Pe aceasta
tema s-a initiat un proiect pilot in 1997, iar primul transplant de acest fel s-a efectuat
in 2001.
 Donarea altruista, conform principiul bunului samaritean. Donatorul alege un primitor
din lista de asteptare,dupa criterii proprii. Evaluarea psihologica si psihiatrica a
donatorului este esentiala, mai ales la tineri ;exista membri ai unor culte religioase (ex.
Jesus Christians, Australia) care au ca preocupare donarea unui rinichi in modul
descris, insa nu intotdeauna familia (parintii) este (sunt) de acord;
 Donarea compensata material – turismul medical. Desi ilegala (Marea Britanie din
1961, SUA din 1984, China din 1994, India din 1995 etc) in aproape toate tarile,
vanzarea de organe continua. Iranul permite legal acordarea de catre primitor de
cadouri materiale compensatorii donatorului;
 Donarea fortata – impotriva vointei donatorului. Condamnatii din penitenciare sunt
vizati pentru astfel de practici. In China, 95% din organele transplantate provin de la
persoane executate. In 2007 China a acceptat un moratoriu privind prelevarea de
organe de la condamnati.
Alocarea organelor pentru transplant se face dupa diverse criterii sau combinatii ale
acestora:
• Timpul de asteptare (rinichi) – “longest on the list first”
• Scoring de stadiu al bolii “sickest first”(de ex., pentru transplantul de ficat, MELD–Model
of and Stage Liver Disease). Una din intrebarile la care bioetica trebuie sa raspunda este daca
“din punct de vedere etic, se poate accepta ca un pacient cu ficat alcoolic sa primeasca un
indice de prioritate mai mic decat unul cu patologie non-alcoolica, in acelasi stadiu?” • Pozitia
geografica apropiata (“closest to the location first”)
• Alocare tintita, in care familia unui donator decedat (de multe ori, pentru a onora dorinta
acestuia) cere ca un organ sa fie dat unui anumit prmitor.Acest tip de donatie se practica
limitat si nu in toate tarile.
Din cele expuse mai sus rezulta ca exista pe plan mondial un dezechilibru major intre cererea
si oferta de organe pentru transplant (peste 3:1). Astfel,in SUA au fost circa 95000 persoane
pe lista de asteptare (2007),iar numarul de transplante efectuate a fost de doar 29,000 (2006).
Lipsa acordului pentru transplant din partea familiei este principalul factor care determina o
64
scadere la jumatate a donatorilor reali fata de numarul potential al donatorilor aflati in moarte
cerebrala.

Principalele acorduri care stabilesc principiile de abordare a problemei in tarile Uniunii

Europene sint: Conventia europeana pentru protectia drepturilor omului si a demnitatii fiintei
umane fata de aplicatiile biologiei si medicinei (Oviedo 1997), ratificata in Romania prin
Legea nr. 17 din 2001, prevede ca prelevarea de organe si tesuturi de la o persoana in viata in
scopul transplantarii se poate face numai in interesul terapeutic al primitorului si numai atunci
cand nu exista tesuturi sau organe adecvate disponibile de la o persoana decedata si nici alta
metoda terapeutica alternativa de o eficacitate comparabila.

Consimtamantul necesar, astfel cum se prevede la art. 5, trebuie sa se fi dat expres si specific,
fie in scris, fie in fata unei instante oficiale. Se observa ca nu se fac precizari in acest act
referitor la consimtamantul in cazul prelevarii de organe de la cadavre.

• Protocolul Aditional la Conventie privind transplantul de organe si tesuturi de origine umana

(Strasbourg 2002) prevede ca organele sau tesuturile nu vor fi prelevate de la o persoana
decedata pana in momentul obtinerii consimtamantului sau autorizatiei conform legislatiei, iar
prelevarea nu va fi efectuata daca persoana decedata a avut obiectii impotriva acestui fapt.De
asemenea, partile vor intreprinde toate masurile necesare pentru promovarea donarii de
organe si tesuturi.

Practica privind obtinerea consimtamantului explicit (I = informat) din partea rudelor

apropiate sau respectiv prezumarea (P) acestuia prin acte normative este de o mare varietate in
tarile europene,iar asa cum rezulta si din tabelul nr. 1, exista multe forme de tranzitie ce
deriva din obligativitatea consultarii sub diverse forme a familiei si a importantei atitudinii
acesteia chiar in tarile in care consimtamantul este prezumat.Anumite aspecte sunt abordate in
mod diferit in statele membre ale UE in functie de contextul cultural, juridic, administrativ si
organizational. Rata donatorilor variaza in mod considerabil in diferite state europene: intre
0,8 si 35,1 la un milion de locuitori. Aceste diferente se datoreaza probabil unui ansamblu
complex de factori culturali, istorici si sociali, combinat cu aspecte privind caracteristicile
serviciilor medicale si organizarea sistemului de donare. In Romania, prevederile din Legea
nr. 2/1998 (in prezent abrogata)mentioneaza ca este necesar consimtamantul informat al
membrilor familiei pentru a se putea preleva organe pentru transplant de la decedati, aceste
prevederi fiind pastrate si in actuala legislatie (Legea 95/2006, Titlul VI).

Astfel:
• Prelevarea de organe, tesuturi si/sau celule de la persoanele decedate se face numai cu
consimtamantul scris a cel putin unuia dintre membrii majori ai familiei sau al rudelor, in
urmatoarea ordine: sot, parinte, copil,frate, sora.
• Prelevarea se poate face fara consimtamantul membrilor familiei daca, in timpul vietii,
persoana decedata si-a exprimat deja optiunea in favoarea donarii, printr-un act notarial de
consimtamant pentru prelevare sau inscrierea in Registrul National al donatorilor de
organe,tesuturi si celule.
• Prelevarea nu se poate face sub nici o forma daca, in timpul vietii, persoana decedata si-a
exprimat deja optiunea impotriva donarii, prin act de refuz al donarii avizat de catre medicul
de familie sau prin inscrierea in Registrul National al celor care refuza sa doneze organe,
tesuturi si celule.
• Transplantul efectuat fara consimtamantul dat conform Legii,constituie infractiune si se
pedepseste cu inchisoare de la 5 la 7 ani.

65
Alte infractiuni prevazute de Legea susmentionata.
• Donarea de organe/tesuturi/celule cu scopul obtinerii de foloase materiale(pedeapsa cu
inchisoare intre 3-5 ani)
• Constrangerea de a dona (pedeapsa cu inchisoare intre 3-10 ani);
• Publicitatea privind donarea cu scop material (pedeapsa cu inchisoare intre 2-7 ani);
• Traficul de organe (pedeapsa cu inchisoare intre 3-10 ani);
• Trecerea prin frontiera a organelor fara autorizatie din partea Agentiei Nationale de
Transplant (pedeapsa cu inchisoare intre 3-10 ani).

In anul 2006 a fost dat publicitatii un sondaj de opinie de tip eurobarometru realizat in toate
tarile UE (de atunci)si candidate la aderare (Romania si Bulgaria). Au fost urmarite
urmatoarele aspecte:

a. Discutarea in familie a problemelor legate de donarea si transplantul de organe.

Rezultate:
• 41% media UE
• Peste 65% in Olanda si Suedia
• Sub 25% tarile est-europene,Austria
• Romania: 16%

b. Disponibilitatea de a-si dona propriile organe in caz de deces:

• 56% media UE
Peste 69% in Olanda, Suedia,Finlanda,Belgia,Olanda
• Cehia (44%), Austria (33%),Letonia (29%)
• Romania: 27%

c. Disponibilitatea de a consimti la donarea de organe in caz de deces al unei rude

apropiate:
• 54% media UE
• Peste 65% in Olanda, Suedia,Finlanda
• Cehia (40%), Austria (35%),Letonia (38%)
• Romania: 32%

d. Necesitatea detinerii unui card de donator:

• Media UE: 81%
• Romania: 49%

Biserica Ortodoxa Romana si-a exprimat dezacordul fata de introducerea notiunii de

„consimtamant prezumat”, deoarece contravine principiilor morale crestin-ortodoxe,anuleaza
principiul daruirii de sine si al dragostei fratesti cuprins in consimtamantul explicit si exclude
rolul familiei in cazul persoanelor aflate in moarte cerebrala sau decedate, daca acestea nu si-
au exprimat clar acordul in timpul vietii. Apreciaza ca actul prelevarii de organe, ca si
acceptul donarii organelor, are valoare morala numai cand este facut constient, informat si cu
altruism. Consimtamantul/ acordul prezumat reprezinta o lipsa de respect fata de fiinta umana
si poate deschide calea abuzurilor si satisfacerii intereselor profesionale. In plus,acceptarea
consimtamantului prezumat ar putea duce la stirbirea increderii pacientilor in medici, in
conditiile in care pacientii vor crede ca, odata ajunsi in stare critica, viata lor nu mai are
valoare decat ca sursa de organe si tesuturi. Alternativa morala ar putea fi incurajarea
voluntariatului si introducerea cardului de donator, care reflecta optiunea persoanei fata de
donarea de tesuturi si organe. Este necesara crearea unui sistem eficient de identificare a
potentialilor donatori de organe post-mortem, dupa indeplinirea tuturor cerintelor obligatorii
referitoare la consimtamant, impreuna cu formarea si angajarea unor specialisti din domeniul
66
sanatatii insarcinati cu detectarea persoanelor care ar putea deveni donatori de organe post-
mortem. Populatia ar trebui incurajata sa discute despre donarea de organe si sa-si faca
cunoscute rudelor intentiile. Exista o importanta corelare pozitiva intre faptul de a fi discutat
despre donarea de organe in cadrul familiei si disponibilitatea de a dona organe.

Avand in vedere ca atat mesajele pozitive, cat si cele negative pot afecta consimtamantul
populatiei privind donarea, se impune adoptarea unei atitudini profesioniste in ceea ce
priveste donarea, cu sprijinul expertilor din domeniul comunicarii. Sensibilizarea permanenta
a populatiei ar trebui sa fie elementul-cheie al oricarei strategii de comunicare.

Fata de problemele etice ridicate de transplantul de organe in Romania, iata cateva concluzii:
1. Donarea si transplantul de organe sunt chestiuni delicate si complexe, cu o importanta
dimensiune etica, ce necesita deplina participare a societatii pentru a se putea dezvolta.
2. Este nevoie de o strategie educativa si de senzibilizare a populatiei ca solutie alternativa
mai potrivita in prezent pentru Romania, fata de legiferarea imediata a consimtamantului
prezumat.
3. Incurajarea exprimarii optiunii privind donarea inca din timpul vietii ar
evita dilemele familiei, care se confrunta oricum cu un stress deosebit provocat de moartea
cuiva apropiat.

EUTHANASIA
După mijloacele utilizate euthanasia poate fi activă si pasivă.
Euthanasia activă se mai numeşte uciderea din milă şi prezintă omorârea intenţionată a unei
persoane.
Euthanasia pasivă apare prin neaplicarea unui tratament care ar putea salva viaţa.
După atitudinea pacientului euthanasia se împarte în voluntară, involuntară, non-voluntară.
1). Euthanasia voluntară apare atunci când pacientul, în deplinătatea capacităţilor sale
mintale, având dreptul de a alege, a consimţit la euthanasie.
2). Euthanasia involuntară apare când pacientul, deşi are capacitatea de a decide, nu a fost
consultat asupra gestului aducător de moarte sau a declarat anterior că nu doreşte să I se facă
euthanasie.
3). Euthanasia non-voluntară apare în cazurile când pacientul este incapabil de a face vreo
alegere dacă doreşte sau nu euthanasie, sau pur şi simplu nu îşi poate exprima
consimţământul.
Este cazul feţilor, copiilor mici, a bolnavilor cu boli mintale severe şi a bolnavilor
aflaţi în comă permanentă.

Probleme legislative legate de legalizarea eutanasiei.

IMPLICATII MEDICALE ALE EUTANASIEI

Prin implicatiile ei moartea intereseaza medicina, pe legiuitor, autoritatile, intreaga societate.
Pe plan biologic mai general, moartea individului este in cele din urma o sansa data speciei
careia ii apartine individul sa se reinnoiasca, sa supravietuiasca. Moartea poate fi definita ca
„absenta totala a vietii”, moartea e „ultima infrangere” sau „marea egalizatoare”, daca am
aborda-o dintr-o perspectiva filozofica. Ea inseamna de fapt trecerea intr-o alta stare,
guvernata de alte legi, in legatura cu care doctrinele religioase si stiintele parapsihologice
reusesc de cele mai multe ori sa-l inzestreze pe om cu nevoia de a accepta ceea ce este
inevitabil: trecerea in nefiinta.
Dar, in ultimele decenii medicina a inregistrat mari progrese, totusi terapia unor boli – in
primul rand neoplaziile – nu a reusit sa atinga performantele necesare pentru a duce la
67
vindecare si cu atat mai putin la suprimarea durerilor. Eutanasia, ca o parte integranta a
bioeticii medicale, necesita o atentie deosebita in actualul moment al evolutiei societatii
romanesti. Acest lucru mai ales pentru ca, in ceea ce priveste luarea deciziilor de intrerupere a
tehnicilor de resuscitare, nu exista reguli sau indicatii stricte, singurul criteriu de moarte fiind
cel al mortii cerebrale. In plus, trebuie avut in vedere faptul ca nu se cunosc in intregime
resursele reale ale organismului, existand reveniri miraculoase si dupa ani de la punerea
diagnosticului de moarte cerebrala. O problema foarte importanta in latura practica a
eutanasiei o reprezinta etapele mortii organismului, adica aspectele medico-legale ale starilor
terminale. Starile terminale reprezinta ultima etapa a sindroamelor tanatoge-neratoare,
manifestarile clinice si de laborator fiind deci comune pentru toate acestea. Ele sunt de regula
stari ireversibile, in care terapia intensiva nu reuseste decat in mica masura sa readuca
organismul la viata. Moartea organismului nu e un moment, ci e un proces care evolueaza in
timp. Tanatologia medico-legala este un capitol al medicinei legale care studiaza problemele
legate de moartea organismului uman (grec. –Thanatos: zeul mortii, logos: cuvant, idee).
Tanatologia ridica probleme importante si clarifica anumite aspecte necesare justitiei, cum ar
fi:
– interpretarea fenomenelor vitale si letale, in vederea sustinerii prin mijloace terapeutice a
manifestarilor vitale si a combaterii celor letale;
– stabilirea momentului mortii, ceea ce permite intreruperea la timp a reanimarii si eventuala
recoltare de organe in vederea transplantului;
– diagnosticul corect al mortii, evitandu-se astfel inhumarile precipitate in mortile aparente.
Din punct de vedere fiziologic viata e caracterizata prin: metabolism, iritabilitate si
autoreproducere (notiune care include si ereditatea). Moartea e un fenomen natural, necesar si
universal, fiind inscrisa in programul genetic al fiecarei fiinte. Instalarea mortii e un proces
care, asa cum am precizat si mai sus, evolueaza in timp. Primele celule care mor sunt celulele
sistemului nervos central (neuronii), celulele cele mai diferentiate si in acelasi timp cele mai
sensibile la lipsa oxigenului (anoxie). Rezistenta neuronilor corticali cerebrali la anoxie este
de circa trei minute, incetarea functiilor lor traducandu-se clinic prin disparitia constientei.
Rezistenta cea mai mare la anoxie (cateva ore) o au celulele sangelui si celulele cardiace

Etapele mortii organismului (stari terminale) sunt:

PREAGONIA – etapa premer-gatoare agoniei, in care manifestarile psihice sunt relativ
specifice, fiind conditionate de factori individuali si de felul bolii; uneori individul presimte si
anunta momentul exact al mortii.
AGONIA – in limba greaca- lupta, intrecere. E o etapa ireversibila intre viata si moarte
clinica, in care fenomenele biologice se confunda cu cele tanatologice.
MOARTEA CLINICA – este repre-zentata de stopul cardiorespirator si in conditiile aplicarii
metodelor de resuscitare cardiorespiratorie in primele 3-5 minute de la instalarea mortii
clinice, aceasta poate fi reversibila.
MOARTEA CEREBRALA este moartea ariilor corticale care conduc functiile psihice; ea
incepe in cortextul cerebral, indiferent daca suferinta cerebrala e sau nu primara.
COMA DEPASITA e o supravietuire artificiala. Este moartea corticala cu mentinerea
functiilor vegetative numai prin terapie intensiva, intreruperea reanimarii nu e urmata de
reluarea spontana a activitatii cardio-respiratorii.
VIATA VEGETATIVA consta in mentinerea functiilor vegetative spontan, dar cu majore si
grave deficite ale constientei.
MOARTEA REALA (BIOLOGICA) consta in oprirea metabolismului si aparitia semnelor
mortii reale. Pentru un timp persista manifestarile postvitale. Ele reprezinta viata reziduala a
unor celule, tesuturi, organe sau alte parti ale organismului dupa incetarea vietii din
organismul ca intreg. Una dintre starile terminale, asa cum am aratat mai sus, este moartea
cerebrala, pe care o vom analiza in cele ce urmeaza. Indiferent de un aparent conflict
conceptual intre legiuitor si medic, amandoi sunt obligati sa accepte, ca definitie a mortii, un
68
status permanet de anoxie tisulara, determinat de lipsa aportului, transportului si/sau utilizarii
oxigenului la nivelul celular. Viata celulara e dependenta cel putin de oxigen. Aportul si
transportul oxigenului depind de buna functionare a celor doua aparate esentiale vietii:
respirator si circulator. Amandoua sunt sub un strict control al nucleilor proprii din trunchiul
cerebral. In momentul in care trunchiul cerebral este afectat de anoxie si celelalte structuri
cerebrale sunt deja afectate ireversibil. Este indubitabil ca o anoxie cerebrala suficient de
intensa si prelungita va afecta in mod definitiv si ireversibil, substanta cerebrala. Notiunea de
„moarte” implica discutii complexe, atat medicale cat si sociale. Nu toate societatile pot
accepta ideea de moarte cerebrala ca fiind echivalenta cu cea de moarte reala. Shintoismul
care si-a pus amprenta asupra civilizatiei extrem de orientale, spre exemplu, nu accepta
moartea decat ca un proces social petrecut in timp indelungat (minimum 2 ani), in care mortul
continua sa faca parte din societate. Asa se explica faptul ca sunt tari dezvoltate tehnologic in
care transplantul de tesuturi si organe nu se practica (Japonia).
Diagnosticul de moarte cerebrala comporta un ansamblu de diagnostice etapizate:
– excluderea comei reversibile,
– testarea gradului de disfunctie cerebrala,
– testarea capacitatii pacientului de a respira spontan.
Aceste teste se repeta de cate ori e necesar pentru inlaturarea oricarui dubiu (minim 12 ore) si
diagnosticul de moarte cerebrala se pune numai pe baza criteriilor clinice. In conditiile
legalizarii eutanasiei, o problema delicata este cea referitoare la transplantul de organe cu
donator cadavru, in sensul ca ar exista posibilitatea de proliferare a unor abuzuri in scopul de
a salva viata altei persoane; de asemenea aceasta ar putea facilita traficul clandestin de organe.
Pericolul legalizarii eutanasiei ar fi acela ca ea s-ar putea practica tocmai pentru prelevarea de
organe si tesuturi, ceea ce ar reprezenta un mare pericol pentru societatea noastra. In
Romania, legea prevede ca prelevarea de organe si tesuturi de la un cadavru se face numai
dupa confirmarea mortii biologice de catre o comisie formata din cel putin trei medici dintre
care unul, medic legist. Comisia trebuie sa includa un neurolog, un anestezist, si unul sau mai
multi specialisti in functie de particularitatile cazului respectiv.
Suferinta si moartea reprezinta procese culturale si sociale care fac parte integranta din viata
fiecaruia. Socul trait de o persoana in momentul in care i se aduce la cunostinta un diagnostic
terminal si perioada imediat urmatoare acestuia s-au bucurat de foarte putina atentie in
literatura medicala. Pentru ca proble-matica mortii este atat de dureroasa, moartea nu este
acceptata sau recunoscuta decat cand ea devine iminenta si se cunosc foarte putine lucruri
despre starea de spirit a pacientului asociata cu perioada cuprinsa intre diagnosticul de boala
terminala si moarte. In cele ce urmeaza, vom releva cateva aspecte referitoare la dilemele
psihologice intalnite in legatura cu aceasta perioada si factorii culturali, sociali, juridici si
medicali legati de primirea unui diagnostic terminal. Un asemenea diagnostic intrerupe brusc
tiparele vietii de zi cu zi si atrage atentia asupra unei pierderi ireparabile. Pacientul si familia
nu stiu daca sa inceapa sa se pregateasca pentru moarte sau sa-si reia vechiul rol in societate,
ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat. Ultimul stadiu al vietii incepe de obicei cand pacientul
primeste un diagnostic terminal – un diagnostic medical care indica individului ca exista o
boala care e foarte probabil sa culmineze cu moartea. Persoana care afla ca mai are de trait
doar o perioada limitata de timp si pentru prima data trebuie sa se gandeasca serios la moarte.
Datorita dezvoltarii tehnologiei, boala poate fi descoperita mai devreme, asa incat creste si
perioada de timp in care persoana care sufera de o boala in faza terminala trece prin
experienta constientizarii propriei morti. Astazi puterea medicinii moderne sta atat in
vindecarea bolii cat si in detectarea ei foarte devreme si interventia in scopul intarzierii
inaintarii ei. Pentru anumite boli diagnosticarea si interventia timpurie reduc drastic
mortalitatea. Amanarea inevitabilului inseamna pentru pacient, de multe ori, plata unui pret
scump din toate punctele de vedere: psihologic, fizic, economic etc.
Medicii considera in continuare ca viata cu orice pret este ceea ce doresc pacientii si familiile
lor. Insa in cazul pacientilor terminali, aceasta presupunere este din ce in ce mai gresita.
69
Opinia publica se pronunta coplesitor de mult asupra incetarii tratamentelor extraordinare in
asemenea cazuri. Daca justitia sau spitalele decid altfel, nu este intotdeauna pentru a pastra
viata de dragul vietii. Institutiile doresc sa protejeze interesele pacientului impotriva
intereselor familiei. Familiile nu sunt intotdeauna unite si dezinteresate. Asadar statul si nu
familia ar trebui sa garanteze interesele pacientului. Exista cazuri in care persoane apartinand
unor culte religioase refuza transfuzii de sange, care ar salva viata copiilor lor si atunci ar
trebui sa intervina statul si legea. Totusi care este interesul pacientului? In fata interesului
statului de a-si ocroti cetatenii, o greutate mult mai mare o are, se pare, dreptul persoanei la o
viata privata. Toate aceste probleme ar putea fi evitate daca persoana si-ar exprima dorinta in
timpul vietii sub forma asa-numitului „testament biologic”. „Testamentul biologic” este un act
prin care bolnavul are libertatea de a cere fie prelungirea nelimitata a terapiei intensive, fie
suspendarea ei daca toate sansele de vindecare sau cel putin de ameliorare au disparut. Se
numeste un mandatar, care sa aiba grija ca dorinta exprimata in acest testament sa fie
respectata. In 40 de state din SUA acest act este legal, dar cu toate acestea, el este foarte rar
folosit de populatie si la fel de rar respectat de catre medici, desi cel putin teoretic acestia sunt
obligati sa-l respecte. Practica, „testamentului biologic” incepe sa se extinda si in Europa.
Revenind la aspectele psihologice trebuie avuta in vedere dorinta personala a pacientului. S-a
constatat ca mai mult de jumatate din pacientii terminali doresc ca medicii sa opreasca
administrarea de tratamente de mentinere a vietii, daca sufera dureri mari sau daca pacientul a
devenit dependent de ingrijirea unui membru al familiei. Iar 44% doresc oprirea tratamentului
chiar si in cazul in care nu-si mai pot desfasura activitatile zilnice, in timp ce 40% vor sa se
faca tot ce este posibil pentru a li se salva viata. Optiunile personale sunt modelate de religie,
de rasa, de varsta si de legatura cu familia. Dorinta de oprire a tratamentului de mentinere in
viata a scazut, pe masura ce a crescut importanta religiei. Totusi 52% din persoanele cele mai
religioase ar dori oprirea tratamentului daca ar suferi mari dureri fizice. Multi oameni in
varsta de peste 65 de ani doresc intreruperea tratamentului, daca acuza dureri mari (60%),
daca sunt dependenti de un membru al familiei (49%) sau daca au dificultati in viata de zi cu
zi (47%).(cf datelor obtinute de la Humphry D- Final Exit, Dell Publishing, 1996). In ceea ce-
i priveste pe tineri 33% isi pot imagina cum ar fi sa ia viata unui membru al familiei sau sot
aflat in mare suferinta, dar 59% nu sunt capabili sa faca acest lucru. Jumatate dintre oamenii
casatoriti (51%) au discutat cu sotul/sotia despre dorintele lor privitoare la tratamentul
medical, iar 11% au intocmit dispozitii scrise privind aceasta problema.
O alta problema cu un mare impact asupra psihicului bolnavului in stadiu terminal este faptul
ca moartea a inceput sa fie vazuta ca un fenomen tehnologic, mai mult decat o etapa naturala
in procesul complex al vietii. Bolnavii stau in spitale si sfarsesc tot acolo, nu acasa in mijlocul
familiei. Mediul acesta este cel ce genereaza izolare, este depersonalizat, mecanizat si rece.
Aceasta este scena care-l ingrozeste pe omul modern. Se afla intr-un spital, bolnav, singur si
disperat. Medicina moderna permite prelungirea vietii, dar cu cat viata e prelungita artificial,
cu atat creste dependenta de tehnologie.
Unii autori au incercat o etapizare a starilor psihologice ale pacientului terminal. Ei au sugerat
trei astfel de stadii: stadiul diagnosticului, stadiul reluarii propriei existente si ultimul stadiu in
care se mentioneaza simptomele. Mullan (el insusi medic) fiind bolnav in stadiu terminal a
descris in cartea sa „Vital Signs”(1938) starile prin care a trecut in urma aflarii diagnosticului
bolii sale. A continuat sa-si indeplineasca indatoririle sociale, ca si cum totul i se intampla
altcuiva. Mai tarziu, constiinta faptului ca suferea de o boala grava l-a determinat sa devina
indiferent la toti si toate. A descris mania sa fata de medici in primul rand, apoi fata de
propriul corp, pentru ca l-a tradat. La aflarea stirii ca sufera de o boala terminala, dupa ce
socul trece, pacientul se afla in fata unei probleme majore: ce sa faca cu restul vietii sale?
Multi pacienti au afirmat ca aceasta a fost perioada cea mai intensa a vietii lor. Daca acesti
pacienti sunt capabili sa-si controleze propriul corp si mintea atunci ei incorporeaza aceste
intamplari intr-o cu totul noua si proprie experienta de viata, pentru ca, oricat de bolnav ar fi
un om, el este indreptatit la toate orele de viata pe care Dumnezeu i le-a harazit pe pamant.
70
Aceste ore pot fi cele mai pretioase si importante din intreaga sa viata: pot fi de facut afaceri,
testamente, cadouri, se pot da sau primi iertari. Pacientii au nevoie de control asupra propriei
persoane, se reunesc cu altii care sufera in acelasi mod, isi modifica scara valorilor. Am putea
spune ca e un fel de adolescenta a spiritului care cauta ocazii de implinire sufleteasca si
stabilitate, maturitate emotionala, hotarare, evadeaza din canoanele societatii uneori cu
entuziasm si chiar fericire. In aceasta perioada, multi pacienti se concentreaza asupra ingrijirii
corpului si a mintii. Aceasta include constientizarea faptului ca energia organismului e finita
si trebuie pastrata. Regimurile devin mai sanatoase, bolnavii se lasa de fumat, fac exercitii
fizice si in urma acestora traiesc un sentiment de profunda multumire in legatura cu realizarile
lor. In SUA, Marea Britanie, Franta au fost infiintate primele spitale speciale destinate
asistentei medicale a starilor terminale. Cei ce vor muri sunt spitalizati in conditii optime si
supravegheati permanent de medici si de asistente medicale, beneficiind totodata si de
asistenta religioasa. Complexitatea acestei problematici nu permite epuizarea ei, dar
consideram ca e foarte important sa creasca intelegerea societatii asupra acestor stadii ale
existentei umane.
Principalul opozant al eutanasiei este religia si Biserica Crestina. Primul precept care a
guvernat existenta noastra crestina pe acest pamant a fost „Sa nu ucizi”. Intre teorie si practica
a fost intotdeauna o diferenta majora, totusi acest concept a fost preluat de mai toate formele
de civilizatie. Daca ne intoarcem la radacinile profesiei medicale, deci la epoca precrestina,
regasim acest concept in juramantul lui Hipocrate:
„Voi prescrie bolnavilor regimul care li se potriveste dupa toata priceperea mea si judecata
mea, si ma voi abtine in ceea ce priveste orice interventie daunatoare sau inutila. Nu voi
recomanda niciodata, nimanui sa recurga la otrava si o voi refuza celor care mi-ar cere sa le-o
prescriu...”.
Principiile demnitatii si binelui sunt exceptional subliniate de Testamentul ordinar si
extraordinar al Papei Pius al XII-lea facut in 1957: „Ai dreptul si obligatia ca in caz de boala
grava sa faci pasii necesari pentru a conserva viata si sanatatea. Aceasta datorie provine din
mila Creatorului, din justitia sociala si chiar din lege. Dar doctorul este obligat in permanenta
sa asigure doar masuri de tratament obisnuite... adica masuri care sa nu reprezinte o povara
nici pentru medici si nici pentru pacient”. Aceasta declaratie reprezinta inima invataturii
religioase romano-catolice, dar si a invataturii religioase ortodoxe, fiind lege acceptata in cele
aproape cinci decenii care au trecut de la publicarea testamentului.
In privinta eutanasiei, asa cum este ea vazuta de religie, este relevanta Declaratia privind
Eutanasia, facuta la Vatican la data de 5 mai 1980 de Papa Ioan Paul al II-lea si adoptata de
Sacra Congregatie pentru Doctrina Credintei. A fost recunoscuta si solemn reafirmata inalta
demnitate a fiintei umane si intr-un mod special dreptul ei la viata. Consiliul a condamnat in
consecinta, ca infractiuni impotriva vietii, “orice fel de crima, genocid, avort, eutanasie sau
sinucidere”. Aceasta declaratie ii vizeaza in primul rand pe cei care isi pun credinta in Isus
Cristos, care prin viata Sa, prin moarte si inviere, a dat un nou sens existentei, dar mai ales
mortii unui crestin, asa cum spune Sfantul Paul: “Daca traim, traim in numele lui Dumnezeu,
daca murim, murim in numele lui Dumnezeu”. Majoritatea crestinilor considera viata sacra,
un dar al dragostei lui Dumnezeu si ca o consecinta a acestei convingeri au fost trase cateva
concluzii:
– nimeni nu poate sa atenteze la viata unei persoane nevinovate, fara sa infrunte dragostea lui
Dumnezeu pentru acea persoana, fara sa violeze un drept fundamental si astfel sa comita o
crima de mare gravitate;
– toata lumea trebuie sa duca o viata in perfecta armonie cu invataturile lui Dumnezeu. Pentru
ca viata a fost incredintata individului ca un bun care poarta fruct aici pe pamant si va atinge
perfectiunea numai in viata eterna.
Cauzarea cu intentie a mortii cuiva sau sinuciderea sunt echivalente cu crima. Sinuciderea
este de fapt negarea instinctului de a trai. In legatura cu eutanasia, Consiliul a precizat foarte
clar: “Este necesar sa se stabileasca ferm si inca o data, ca nimic si nimeni nu poate permite in
71
nici un fel uciderea unei fiinte umane nevinovate, indiferent ca este un fat sau un embrion, un
copil sau un adult, o persoana in varsta suferind de o boala incurabila sau o persoana care e pe
moarte. Mai mult, nimanui nu ii este permis sa ceara acest act de omor, nici pentru el insusi si
nici pentru persoana sau persoanele incredintate in grija sa, nici nu poate sa consimta implicit
sau explicit la aceasta. Nici o autoritate nu poate recomanda legal sau permite o asemenea
actiune. Pentru ca este o chestiune de violare a legii divine, o ofensa adusa demnitatii umane,
o crima impotriva vietii”. Se poate intampla ca, din cauza durerilor prelungite si insuportabile,
sau pentru motive pur personale, unii sa creada ca pot cere in mod legitim moartea sau sa o
obtina pentru altii. Desi in asemenea cazuri vinovatia individului poate fi redusa sau absenta
total, eroarea de judecata in care cade constiinta nu schimba natura actului, care va fi
intotdeauna respins drastic.
In concluzia acestei declaratii s-a conchis ca moartea marcheaza usa vietii eterne. De aceea
trebuie sa ne pregatim pentru ea in respectul valorilor umane a Crestinatatii si in lumina
credintei

Bibliografie

[1] www.roportal.ro/articole;
[2] www.csa.acad.md/nm/med;
[3] www.bioethics.upenn.edu;
[4] www.bioetica.ro;
[5] Astarastoae, V., Almos, Bella Trif, Essentialia in Bioetică, Editura Cantes, 1998:
[6] Center of Bioethics, Ethics of Organ Transplantation, februarie 2004:
[7] Ioan B., Gavrilovici C., Astărăstoae V., Bioetica- Cazuri celebre, Editura Junimea, 2005:
[8] Pence G.E., Classic Cases in Medical Ethics, McGraw-Hill, Inc., SUA, 1990:
[9] Post S.G. (ed. By), Encyclopedia of Bioethics, 3rd Edition, 5 vol., Macmillan Reference,
USA, 2004:
[10] Comisia Natională de Bioetică ? Sectorul Biserica si Societatea al Patriarhiei Romane,
Transplantul de organe.

72
 Curs 14
Organizarea comitetelor de bioeticǎ
Coduri şi declaraţii ale unor organisme şi asociaţii naţionale şi internaţionale.

CODUL DE DEONTOLOGIE MEDICALA

Adunarea Generala Nationala a Colegiului Medicilor din Romania in temeiul art. 27 din
Legea 74/1995 privind exercitarea profesiei de medic, infiintarea, organizarea si functionarea
Colegiului Medicilor din Romania, a adoptat prezentul Cod de Deontologie Medicala:

CAPITOLUL I - INTRODUCTIV - DOMENIUL DE APLICARE SI PRINCIPII

FUNDAMENTALE
Art. 1. - Codul de Deontologie MedicaIa cuprinde normele de conduita obligatorii in legatura
cu exercitiul drepturilor si indatoririlor medicului ca profesionist.
Art. 2. - Prevederile prezentului cod, atat cele ce reamintesc regulile morale, pe care orice
medic ar trebui sa Ie respecte, cat si cele care privesc aspectele tehnice, precum si
comportarea fata de confrati, sunt obligatorii pentru medicii din evidenta Colegiului Medicilor
din Romania, inclusiv penttu studentii in medicina, care asista un medic in imprejurari
prevazute in articole speciale dedicate unor asemenea situatii.
Art. 3. - Colegiul Medicilor din Romania este organizatia profesionala a medicilor din tara,
care are sarcina de a veghea asupra autoritatii si demnitatii profesionale si morale a corpului
medical, pe baza principiilor cuprinse in prezentul cod de deotologie medicala.
Art. 4. - Medicul practician are obligatia de a-si exercita profesia conform tuturor regulilor
artei si stiintei medicale, in respectul moralei specifice si al persoanei umane. In acest scop, in
decursul vietii sale profesionale, medicul nu trebuie sa inceteze niciodata sa-si insuseasca
achizitiile stiintei medicale, ca si deciziile marilor foruri profesionale. EI trebuie sa tina
permanent seama ca nu exista practica medicaIa Iara incredere, iar aceasta se bazeaza pe
secretul profesional cat mai absolut.
Art. 5.- Medicul practician, indiferent de gradul ierarhic sau de modul de practica, este in
serviciul persoanei umane. Nu este admisa abdicarea de Ia dorinta exprimata de catre bolnav
in cunostinta de cauza.
Art. 6. - Morala corpului medical se bazeaza pe traditiile progresiste universale si autohtone
ale medicinii, care este prin excelenta o profesiune umanitara.
Art. 7 . - Constiinta medicala e acel factor subiectiv, care caIauzeste medicul, asigura
autocontrolul faptelor, cuvintelor si determina atitudinea lui fata de interesul omului bolnav.

CAPITOLUL II - INDATORIRI GENERALE

Sectiunea A. Despre independenta profesionala a medicului si responsabilitate
Art. 8. - Medicul va pazi cu sfintenie independenta sa profesionala, pentru ca - in realitate -
aceasta este un drept al bolnavului.
Art. 9. - Medicul are libertatea absoluta a prescriptiilor pe care le crede necesare.
Art. 10. - Orice medic este raspunzator pentru fiecare din actele sale profesionale. Este
preferabil ca medicul sa se abtina de la a garanta vindecarea afectiunii pentru care bolnavul i
s-a adresat.
Art. 11. - In activitatea medicala ce se desfasoara in echipa (sectii de spital, proces de
invatamant medical tip rezidentiat), raspunderea pentru actele medicale apartine sefului
echipei si medicului care efectueaza direct actul medical, in limitele competentei care i-a fost
atribuita de seful departamentului.
Art. 12. - Incredintarea obligatiunilor proprii in mainile altora si lipsa controlului personal
constituie greseli deontologice.

73
Sectiunea B. Secretul profesional
Art. 13. - Secretul medical este obligatoriu. Interesul societatii (prevenirea si combaterea
epidemiilor, bolilor venerice, bolilor cu extindere in masa) primeaza fata de interesul
personal.
Art. 14. - Obiectul secretului constituie tot ceea ce medicul, in calitatea lui de profesionist, a
aflat direct sau indirect in legatura cu viata intima a bolnavului, a familiei, a apartinatorilor,
precum si problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstante in legatura cu boala
si alte diverse fapte inclusiv rezultatul autopsiei.
Art. 15. - Nu constituie o abatere situatia in care legea sau o curte judecatoreasca obliga
medicul sa dezvaluie aspecte cuprinse in secretul medical. Politia sau procuratura nu pot
inlocui decizia judecatoreasca.
Art. 16. - Medicul raspunde disciplinar pentru destainuirea secretului profesional.
Art. 17. Secretul exista si fata de apartinatori, de colegi si cadre sanitare neinteresate in
tratament.
Art. 18. - Secretul persista si dupa terminarea tratamentului, sau moartea pacientului.
Art. 19. - In comunicarile stiintifice, cazurile vor fi astfel prezentate, incat identitatea
bolnavului sa nu poata fi recunoscuta.
Art. 20. - Mass media are voie sa intre in unitatile sanitare doar cu acceptul conducerii
administrative, al sefului de sectie, al medicului curant si al pacientului, cu respectarea
confidentialitatii.
Art. 21. - Certificatele medicale si medico-legale vor fi eliberate numai la cererea persoanei
examinate, reprezentantilor sai legali sau Ia cererea unei instante de judecata.
Art. 22. - Evidentele medicului (registru, fise, foi, condici de operatie, procese verbale de
necropsie ) trebuie pastrate ca materiale secrete.

Sectiunea C. Atentarea la viata si integritateafizica, eutanasia

Art. 23. - Medicul trebuie sa incerce reducerea suferintei bolnavului incurabil, sa asigure
demnitatea muribundului, dar in nici un caz nu are dreptul sa-i provoace moartea in mod
deliberat, act ce constituie o crima, chiar daca a fost cerut insistent de un bolnav perfect
constient.
Art. 24. - Se interzice cu desavarsire eutanasia, adica utilizarea unor substante sau mij loace
apte de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea si prognosticul bolii.
Art. 25. - Atentatul la viata embrionului uman, prin intreruperea de sarcina, nu poate fi
practicat decat in cazurile si in conditiile prevazute de lege. Orice medic este liber sa refuze -
fara explicatii - cererea de intrerupere voluntara a sarcinii.
Art. 26. - Nici o mutilare nu poate fi practicata fara motiv medical evident si foarte serios, in
afara unei urgente "quo ad vitam".
Art. 27 . - Prin actele sale profesionale, de investigare sau terapeutice, medicul nu trebuie sa
supuna bolnavul nici unui risc nejustificat.
Art. 28. - Medicul nu va inlesni sinuciderile sau autovatamarile prin sfaturi, recomandari,
imprumutarea de instrumente, oferirea de otravuri, etc. Medicul va refuza orice explicatie sau
ajutor in acest sens.

Sectiunea D. Obligativitatea acordarii asistentei medicale

Art. 29. - Medicul care se gaseste in prezenta unui bolnav sau ranit in pericol, sau care este
informat in acest sens, are obligatia sa-i acorde asistenta la nivelul posibilitatilor momentului
si locului, sau sa se asigure ca cel in cauza primeste ingrijirile necesare.
Art. 30 - In caz de calamitati naturale ( cutremure, inundatii, epidemii, incendii) sau
accidentari in masa (naufragii, accidente rutiere sau aviatice, accidente nucleare); medicul este
obligat sa raspunda la chemare, chiar sa-si ofere de bunavoie serviciile sale medicale imediat
ce a luat cunostinta despre eveniment.

74
Art. 31. - V ointa bolnavului trebuie totdeauna respectata, indiferent care ar fi sensul acesteia,
inclusiv indepartarea oricarui medic de langa pacient. Aceasta respectare trebuietotusi sa tina
seama de limitele posibilului omenesc, tehnic si moral. Daca bolnavul se afla intr-o stare
fizica sau psihica ce nu-i permit exprimarea lucida a vointei, apartinatorii sau apropiatii celui
suferind trebuiesc preveniti si informati, cu exceptia imposibilitatii sau a urgentelor .
Art. 32. - Medicul poate refuza ingrijirile sale din motive personale sau profesionale, cu
exceptia urgentelor, asigurandu-se ca bolnavul are acces la alte surse de ingrijire, dar rara sa
intrerupa continuitatea ingrijirilor incepute de el insusi.

Sectiunea E. Reguli generale de comportament in activitatea medicala

Art. 33. - Medicul nu poate trata fara examinare medicala prealabila, efectuata personal.
Numai in cazuri exceptionale, de urgenta sau in cazuri de forta majora (imbolnaviri pe nave
maritime aflate in mers, pe avioane in zbor, locuri inaccesibile ) se vor da indicatii de
tratament prin mijloace de telecomunicatii.
Art. 34. - Medicul nu poate utiliza aparate de diagnostic sau tratament pentru manuirea carora
nu are pregatire sau suficienta practica.
Art. 35. - Daca in urma examinarii sau in cursul tratamentului, considera ca nu are suficiente
cunostinte sau experienta pentru a asigura o asistenta corespunzatoare, va solicita un consult
cu alti specialisti, sau va indruma bolnavul catre acestia.
Art. 36. - Medicul va urmari bolnavul intrat in tratamentul sau pana la insanatosirea acestuia,
sau pana la trecerea in ingrijirea altui medic.
Art. 37. - In caz de pericol de moarte, nemijlocit, medicul va ramane langa bolnav atat timp
cat este nevoie de ajutorul sau personal.
Art. 38. - Bolnavul nevindecabil va fi tratat cu aceeasi grija si atentie ca si cei care au sanse de
vindecare.
Art. 39. - Medicul poate exercita o activitate medicala, doar daca are pregatire si practica
suficienta. Aceasta prevedere nu se aplica in cazuri de pericol grav, care nu poate fi inlaturat
altfel.
Art. 40. - Medicul va informa bolnavul si apartinatorii (uneori numai pe acestia) asupra bolii,
starii bolnavului, tratamentului necesar si a sanselor de insanatosire. Medicul va evita sa
trezeasca, prin comportamentul lui, imaginea unei boli mai grave decat este ea in realitate.
Art. 41. - Se vor evita imbolnavirile iatrogene, chiar si cele produse prin cuvantul, accentul,
gesturile sau mimica medicului in prezenta bolnavului.
Art. 42. - Medicul va pastra o atitudine de stricta neutralitate si neamestec in problemele
familiale ale bolnavului, exprimandu-si parerea numai daca este solicitat si numai daca
interventia este motivata de interesul sanatatii bolnavului.
Art. 43. - Medicul nu trebuie sa se implice in problemele legate de interese materiale din
familia bolnavului sau.

Sectiunea F. Respectarea drepturilor persoanei

Art. 44. - Medicul trebuie sa respecte dreptul persoanei in privinta libertatii de alegere a
medicului sau curant si chiar sa usureze aceasta posibilitate.
Art. 45. - Un medic care este solicitat sau are obligatia sa examineze o persoana privata de
libertate, sau sa dea ingrijiri in mediu carceral, nu poate nici direct, nici indirect, fie si numai
prin simpla prezenta, sa afecteze sau sa favorizeze atingerea integritatii fizice sau psihice a
vreunui detinut, inclusiv a demnitatii acestuia. Daca medicul constata ca persoana privata de
libertate a suportat maltratari, are obligatia, sub rezerva acordului celui interesat, sa informeze
autoritatea judiciara.
Art. 46. - Medicul are obligatia de a ingriji, cu egala constiinciozitate, pe toti bolnavii,
indiferent de conditia lor, nationalitatea, religia, ori sentimentele personale fata de acestia.

75
Sectiunea G. Intretinerea si folosirea cunostintelor profesionale
Art. 47. - Medicii au datoria de a se informa si de a-si perfectiona permanent cunostintele
profesionale.
Art. 48. - Toti medicii sunt abilitati sa practice orice act profesional in vederea stabilirii
diagnosticului si tratamentului. Medicul nu trebuie, - in afara unor circumstante exceptionale,
- sa intreprinda sau sa continue ingrijiri si nici sa formuleze prescriptii in domenii ce depasesc
competenta sau posibilitatile sale.
Art. 49. Folosirea unei metode terapeutice noi, nu poate fi luata in considerare decat cu
conditia ca sa fi fost in prealabil supusa unor studii biologice adecvate si sa prezinte pentru
bolnav interes direct.

Sectiunea H. Consimtamantul
Art. 50. - Pentru orice activitate medicala ( examinarea clinica examinari functionale
manopere de diagnostic, tratament medicamentos, fizioterapeutic sau chirurgical de orice fel)
se va cere consimtamantul bolnavului.
Art. 51. - Pentru unele manopere de diagnostic si tratament, care comporta risc, se va cere
consimtamant in scris (pe formular sau pe foaie de observatie clinica).
Art. 52. - Consimtamantul va fi dat dupa lamurirea bolnavului asupra esentei si utilitatii
actului recomandat.
Art. 53. - Cand nu pot fi dezvaluite bolnavului, riscurile vor fi comunicate intotdeauna
apartinatorului.
Art. 54. - In situatia asistarii minorilor sau a persoanelor fara capacitate civila (interzisii
judecatoresti): oligofreni, bolnavi mentali, bolnavi in stare de inconstienta, consimtamantul se
va cere apartinatorilor, daca este posibil.
Art. 55. - Prognosticul grav va fi impartasit familiei cu prudenta si tact.

Sectiunea I. Integritatea si imaginea medicului

Art. 56. - Medicul nu trebuie sa se foloseasca de un mandat electiv sau o functie
administrativa, pentru a-si creste clientela.
Art. 57 . - Medicina nu trebuie practicata ca o activitate comerciala. Informarile publice sunt
acceptate, cu conditia sa fie corecte si decente (vezi anexa 1).
Art. 58. - Medicul nu trebuie sa faca propaganda in mediile nemedicale si chiar medicale, a
unor procedee de diagnostic sau tratament insuficient probate, fara sa sublinieze si rezervele
ce se impun.
Art. 59. - Este contrara eticii intelegerea dintre doi medici, medic si farmacist sau cadru
auxiliar pentru obtinerea de avantaje materiale. Este nedorita practica profesionala in spatii
comerciale, inclusiv in cele in care se vand aparate medicale.
Art. 60. - Este interzisa distribuirea - in scopuri lucrative - a unor remedii, aparate sau
produse, cu interes pentru sanatate, ca si a unor medicamente neautorizate.
Art. 61. - Este interzisa practicarea de catre medici a unei activitati care dezonoreaza profesia
medicala.
Art. 62. - Medicul nu trebuie in nici un caz sa-si exercite profesia in conditii ce ir putea
compromite calitatea ingrijirilor si a actelor sale profesionale.
Art. 63. - Orice medic trebuie sa se abtina, chiar in afara vietii profesionale, de la acte de
natura sa duca la desconsiderarea sa. Condarrmarea penala, survenita dupa anul 1989, este de
natura sa duca la evaluarea situatiei in cadrul Colegiului, in conformitate cu prevederile art.
140 din prezentul Cod Deontologic, cu posibilitatea unor repercursiuni disciplinare impotriva
acestuia.
Art. 64. - Propunerea sau aplicarea de catre medic a unei metode terapeutice insuficient
probate este blamabila, se considera sarlatanism.
Art. 65. - Este interzisa acordarea de facilitati oricarei persoane care practica ilegal medicina.

76
Sectiunea J Despre onorarii si atragerea bolnavilor
Art. 66. - Este interzis orice act care ar procura bolnavului sau familiei acestuia un avantaj
material nejustificat sau ilicit. Trebuie de asemenea evitate reducerile in natura sau banesti
facute unui bolnav . Nu sunt admise comisioane percepute indiferent cui si nici acceptarea
unui comision pentru indiferent ce act medical.
Art. 67 . - Este interzisa impartirea onorariilor intre medicul curant, cel consultat, sau chirurg.

CAPITOLUL III - INDATORIRI FATA DE BOLNAVI

Sectiunea A. Relatia cu pacientul

Art. 68. - Calitatea relatiei cu bolnavul si familia acestuia este extrem de importanta. In
contact cu acestia, medicul va evita relatii in afara principiilor morale.
Art. 69. - Medicul are obligatia unei conduite ireprosabile pe plan fizic, mental si emotional
fata de bolnav, respectand totdeauna demnitatea acestuia. Exercitiul profesional nu trebuie
facut unpersonal, ci incercand stabilirea unui contact psihic cu pacientul, pentru ca, la nevoie,
compatimirea din partea medicului sa nu para un act formal.
Art. 70. - In vederea elaborarii diagnosticului si tratamentului medicul trebuie sa consacre
toata constiinciozitatea si timpul necesar, ajutandu-se, daca este cazul de metodele stiintifice
cele mai orientate si recurgand la consulturi cat mai competente.
Art. 71. - Prescriptiile trebuie formulate cat mai clar medicul asigurandu-se ca a fost inteles
complet de bolnav si anturajul acestuia, mergand pana la incercarea de a obtine o corecta
administrare a tratamentului.
Art. 72. - Din momentul in care a raspuns unei solicitari, medicul este automat angajat moral
sa asigure bolnavului in cauza ingrijiri constiincioase si devotate" inclusiv prin recurgerea la
mijloace de care el nu dispune sau la un specialist competent.
Art. 73. - Pentru ratiuni ce privesc constiinta medicului, bolnavul poate fi lasat sa ignore
diagnosticul sau prognosticul infaust.
Art. 74. - Medicul are obligatia de a facilita bolnavului sau obtinerea avantajelor sociale la
care acesta are dreptul, fara sa cedeze nici unei cereri nelegale. Abuzul de cotare a actelor
medicale sau a onorariilor sunt reprobabile.
Art. 75. - In caz de pericol public, medicul nu are dreptul sa-si abandoneze bolnavii, cu
exceptia unui ordin formal al unei autoritati competente in conformitate cu legea.

Sectiunea B. Probleme ale ingrijirilor minorilor

Art. 76. - Daca medicul apreciaza ca minorul este victima unei agresiuni sau privatiuni,
trebuie sa incerce sa-l protejeze uzand de prudenta, fara sa ezite, iar daca este necesar, sa
alerteze autoritatea competenta.
Art. 77 . - Medicul trebuie sa fie aparatorul copilului bolnav, daca apreciaza ca starea de
sanatate a acestuia nu este bine inteleasa sau nu este suficient de bine protejata de anturaj
Art. 78. - Un medic chemat sa ingrijeasca un minor (sau un major fara discemamant) trebuie
sa incerce sa previna pe apartinatorii sau reprezentantii legali ai acestuia, pentru a le obtine
consimtamantul. In caz de urgenta, pot fi acordate ingrijirile necesare, fara acord.

Sectiunea C. Eliberarea de documente

Art. 79. - Orice act medical va oglindi realitatea obiectiva.
Art. 80. - Este interzisa eliberarea pentru bolnav a unor certificate de complezenta sau
rapoarte tendentioase.
Art. 81. - Medicul poate emite certificate, atestate si documente permise de lege, pe baza
propriilor sale constatari, pe care le va semna sub o forma usor de identificat, datandu-le
totodata.

77
 CAPITOLUL IV - INDATORIRI FATA DE PUBLIC
Art. 82. - Medicul chemat intr-o familie ori colectivitate, trebuie sa se ingrijeasca de
respectarea regulilor de igiena si de profilaxie. El va semnala bolnavului si anturajului
acestuia, responsabilitatea ce le revine acestora fata de ei insisi, dar si fata de zona invecinata.
Art. 83. - Medicul are obligatia morala de a aduce la cunostinta publica orice situatie de care
afla si care influenteaza in rau starea de sanatate a colectivitatii.
Art. 84. - Medicii, in functie de specialitate, au obligatia sa participe la seviciul de garda de zi
si de noapte, cu exceptia unor derogari pentru varsta, sau stare de sanatate, date de catre
Consiliul teritorial al Colegiului.
Art. 85. - Medicul are datoria de a ajuta orice actiune intreprinsa de catre autoritatile
competente, in scopul protectiei sanatatii.

CAPITOLUL V - CONFRATERNITATEA, CONSULTUL MEDICAL, REGULI DE

COMPORT ARE CU ALTI PROFESIONISTI DIN SFERA SANITARA, OBLIGATII
FATA DE COLEGIU
Sectiunea A. Confraternitatea
Art. 86. - Medicul va trebui sa-si trateze confratii asa cum ar dori el fnsusi safie tratat de ei. In
baza spiritului de corp, medicii isi datoreaza asistenta morala. Daca un medic are neintelegeri
cu un confrate, mai intai trebuie sa prevaleze concilierea, la nevoie prin Presedintele
Consiliului Teritorial al Colegiului. Calomnierea unui confrate, sau raspandirea de comentarii
ce ar putea sa prejudicieze reputatia profesionala sunt condamnabile. Este de dorit ca medicii
sa ia apararea unui confrate atacat pe nedrept.
Art. 87 . - Este reprobabila racolarea clientelei unui confrate, precum si tentativa in acest sens.
Art. 88. - In propriul sau cabinet, medicul poate primi orice bolnav . Daca bolnavul primit are
un alt medic curant, cu acordul bolnavului, se va incerca intrarea in contact cu medicul curant,
in vederea unui schimb de informatii, in interesul bolnavului.
Art. 89. - Un medic poate fi inlocuit de un confrate inscris in Registrul Colegiului, cu
informarea prealabila a Consiliului teritorial colegial asupra perioadei de inlocuire si a
identitatii inlocuitorului. Inlocuitorul se va retrage automat odata cu expirarea datei terminus
de inlocuire.
Art. 90. - Este nedorita scaderea onorariului, in scopul concurentei neloiale. Se poate insa
recurge la ingrijiri gratuite.

Sectiunea B. Consultul medical

Art. 91. - Ori de cate ori medicul considera necesar sa ceara parerea unui coleg pentru
elucidarea diagnosticului, formularea planului terapeutic, sau a indicatiei unei interventii, va
propune, de acord cu bolnavul sau apartinatorii lui si tinand cont de preferintele acestuia, un
consult cu alti confrati.
Art. 92. - Consultul este organizat de medicul curant si este recomandabil sa decurga in felul
urmator: medicii chemati in consult examineaza bolnavul in prezenta celorlalti. Apoi, medicii
se retrag pentru a discuta cazul. Dupa ce au cazut de acord, cel mai in varsta dintre ei, sau
medicul curant, comunica bolnavului sau apartinatorului rezultatul consultului. Daca exista
divergente de pareri, se va proceda, dupa caz, la completarea examinarilor, internarea in
spital, largirea consultului prin invitarea a altor specialisti etc.
Art. 93. - In consultul medical, se va pastra o atmosfera de stima si respect reciproc, nu seva
manifesta superioritatea fata de medicul curant. Discutarea greselilor observatiile critice nu se
vor face in fata bolnavului sau altor persoane straine, chiar daca este vorba de medici
subordonati. Greselile mai grave vor fi anuntate, dupa caz, superiorilor.
Art. 94. - In general, este de dorit ca medicul sa-si ajute colegii si subordonatii cu sfaturi,
explicatii, observatii, impartasirea cunostintelor si a experientei proprii, cu conditia sa nu-i
jigneasca.

78
Art. 95. - Constituie o incalcare a regulilor etice, blamarea si defaimarea colegilor (critica
pregatirii sau activitatii lor medicale) in fata bolnavilor, apartinatorilor, a personalului sanitar,
etc., cat si orice expresie sau act capabil sa zdruncine increderea in medicul curant si
autoritatea acestuia.
Art. 96. - Un medic chemat in consult nu trebuie sa revada bolnavul din propria sa initiativa,
fara aprobarea medicului curant.
Art. 97 . - Un medic care a acceptat sa fie consultat, nu poate prelungi ingrijirile, cu exceptia
unei cereri exprese a bolnavului.
Art. 98. - In cazul colaborarii mai multor medici pentru examinarea sau tratamentul aceluiasi
bolnav, fiecare practician isi asuma responsabilitatea personala.
Art. 99 - Daca in urma unui consult, avizul celor chemati difera fundamental de cel al
medicului curant, bolnavul trebuie informat. Medicul curant este liber sa se retraga, daca
parerea medicilor chemati prevaleaza in vederile bolnavului sau ale anturajului acestuia.
Art. 100. - Medicul solicitat de bolnavul altui coleg, trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
a) in cazul in care bolnavul renunta la serviciile primului sau medic, poate sa-l asiste din toate
punctele de vedere;
b)daca bolnavul a dorit un simplu sfat, fara sa doreasca schimbarea medicului sau curant, i se
va propune un consult in comun; daca bolnavul refuza, i se poate da sfatul solicitat, iar in caz
de urgenta si ingrijirile de rigoare; cu acordul bolnavului, medicul curant va fi informat;
c) daca medicul curant este absent din localitate, medicul solicitat poate acorda ingrijirile
necesare, urmand sa dea medicului curant toate informatiile de rigoare, in acord cu bolnavul
ingrijirile trebuind sa inceteze odata cu reintoarcerea medicului curant.
Art. 101. - Medicul curant trebuie sa propuna un consult de indata ce situatia o impune si
trebuie sa accepte acest lucru, daca propunerea vine din partea bolnavului sau a anturajului
acestuia, avand obligzltia organizarii modalitatii de consult. In cazul in care medicul curant nu
este de acord, se poate retrage fara explicatii. In urma consultului se va redacta un document
semnat de participanti. Daca documentul nu este redactat, se considera ca participantii la
consult sustin punctul de vedere al medicului curant.

Sectiunea C. Raporturi cu alti profesionisti sanitari

Art. 102. - In interesul bolnavilor, medicii vor avea raporturi bune cu celelalte profesii din
sanatate.
Sectiunea D. Obligatii fata de Colegiu
Art. 103. - Orice membru al Colegiului trebuie sa sustina Organizatia din toate punctele de
vedere. Sustragerea de la vreuna din obligatii este susceptibila de sanctiune disciplinara.
Art. 104. - Declaratiile nereale facute in fata unui reprezentant al conducerii colegiale, sau in
situatii speciale, in fata unor structuri specializate ale Colegiului, sunt pasibile de sanctiune
disciplinara.

CAPITOLUL VI - REGULI SPECIALE PENTRU ANUMITE MODURI DE EXERCIT

ARE SAU SITUATII PARTICULARE
Sectiunea A. Chirurgie
Art. 105. - Chirurgul poate refuza orice decizie operatorie a carei indicatie nu i se pare
suficient justificata.
Art. 106. - Chirurgul poarta raspunderea pentru ajutoarele pe care si le-a ales.
Art. 107. - Medicul anestezist va primi de la chirurg toate informatiile necesare asumarii
raspunderii misiunii sale. El poarta raspunderea atat a ajutoarelor pe care si le-a ales, cat si a
intregii perioade cat bolnavul ii este incredintat.
Art. 108. - Chirurgul trebuie sa colaboreze pe baza increderii reciproce, cu medicul curant, in
interesul bolnavului.
Art. 109. - Sterilizarea umana prin orice mijloace trebuie considerata cu maxima
responsabilitate, dupa ce a fost luata in considerare impreuna cu bolnavul si informat
79
partenerul de viata al acestuia, a carei eventuala opozitie nu poate prevala asupra deciziei
bolnavului.

Sectiunea B. Despre transplant de tesuturi si organe

Art. 110. - Prelevarea de tesuturi si organe "ex vivo" in vederea efectuarii unui transplant, nu
se poate executa decat dupa consimtamantul bolnavului, in cunostinta de cauza.
Art. 111. - Prelevarea de tesuturi si organe "post-mortem" trebuie sa tina seama de:
a) regulile admise in prezent pentru constatarea mortii;
b) opozitia exprimata in timpul vietii este de netrecut;
c) acordul apartinatorilor, daca nu exista nici o indicatie lasata de raposat si numai pentru
fragmentele explicit aprobate pentru prelevare.

Sectiunea C. Particularitati ale activitatii expertului medico - legal

Art. 112. - Medicul legist este in slujba statului, prjn mijloace stiintifice, adevarul obiectiv, in
interesul general, si al justitiei, motiv pentru care tine seama de deontologia medicala
generala, precum si de principiile etico-juridice.
Art. 113. - Medicul legist nu va formula opinii asupra incadrarii juridice si va tine seama ca
adevarul judiciar nu se va suprapune totdeauna peste adevarul obiectiv stiintific.
Art. 114. - Medicul legist va tine seama de regula competentei oficiale, precum si de limitele
competentei personale.
Art. 115. - Observatiile facute de catre medic trebuie consemnate intr-un raport, luandu-se
imediat masuri in vederea asigurarii mijloacelor de verificare, pentru a preveni omisiuni
rezultate din degradarea elementului de observatie, imprejurare ce ar putea fi asimilata culpei
profesionale.
Art. 116. - Medicul nu trebuie sa-si limiteze activitatea doar la obiectivele din ordonanta, ci
trebuie sa rezolve toate problemele cazului, tinand seama ca incertitudinile il obliga la
prezentarea lor explicita iar concluziile univoce necesita o fundamentare solida, ce impune
excluderea factorilor de eroare. El trebuie sa ateste, sub semnatura ca si-a indeplinit personal
misiunea sa.
Art. 117 . - Medicul legist poate fi recuzat ca expert, dupa cum este preferabil sa se auto-
recuze, daca exista motive intemeiate, cum ar fi atuncicand considera ca Intrebarile care ii
sunt puse sunt straine stiintei medicale, cunostintelor sau posibilitatilor sale, sau care
contravin dispozitiilor prezentului Cod.
Art. 118. - Expertul medico-legal nu trebuie sa accepte o misiune de expertiza in care sunt in
joc propriile sale interese, al unuia din pacientii sai, ale rudelor, ale prietenilor sau ale unui
grup care face in mod obisnuit apel la serviciile sale.
Art. 119. - Este preferabil ca, inainte de a proceda la activitatea de expertiza, medicul legist sa
informeze asupra misiunii sale pe cel pe care-l examineaza si asupra cadrului juridic in care
avizul sau este cerut.
Art. 120. - Secretul medical din activitatea de expertiza judiciara are caracteristicile generale
ale acestuia, plus aspectele ce tin de intrebarile formulate de catre magistrati, la care va
raspunde doar in conformitate cu constiinta sa, fara imixtiunea nici unui factor exterior
acesteia.
Art. 121. - In activitatea sa, medicul legist trebuie sa se comporte in asa fel incat sa nu
genereze teama printre colegii sai, respectand insa toate normele de expert obiectiv .
Art. 122. - Este preferabil ca expertul medico-legal sa nu fie inregimentat politic.
Art. 123. - Nici o priza de sange sau alte probe biologice nu pot fi luate impotriva vointei
persoanei examinate.
Art. 124. - Medicul care practica autopsia va actiona cu tact si discretie. El va lua masurile
necesare pentru ca, dupa autopsie, corpul sa fie prezentat, in masura posibilului, de o maniera
care sa respecte sentimentele celor apropiati.

80
Art. 125. - Medicul anatomo-patolog este obligat a intrerupe autopsia, cand constata ca
decesul este, sau poate fi pus in legatura cu o cauza in care legea impune autopsia medico-
legala.
Art. 126. - Medicul anatomo-patolog poate colabora - daca este solicitat, la prelevarea de
organe si tesuturi umane in conformitate cu legislatia in vigoare privind prelevarea si
transplantul de tesuturi si organe umane.

Sectiunea D. Probleme ale experimentarii pe om

Art. 127 . - Se interzice provocarea de imbolnaviri artificiale unor oameni sanatosi, din ratiuni
experimentale.
Art. 128. - Impunerea cu forta, sau prin inducere in eroare, a experimentului pe orn constituie
o grava incalcare a principiilor eticii medicale. In toate cazurile de cercetari clinice, pentru
verificare pe orn a eficacitatii unor metode de diagnostic sau de tratament, se va respecta
riguros conditia consimtamantului liber si deliberat al subiectului.
Art. 129. - Experimentul clinic (cercetarea fara scop terapeutic ) este admisibil din punct de
vedere etic daca nu comporta nici un risc serios previzibil. Cercetatorii care conduc
experimentul clinic sunt obligati sa-l intrerupa daca apare pericolul vatamarii sanatatii
subiectului, sau cand acesta cere sistarea experimentului.
Art. 130. - Experimentele terapeutice (cercetarile facute in scop terapeutic) constituie
aplicarea pentru prima data la orn a unor procedee medicale sau chirurgicale si se vor face
exclusiv in scop curativ .
Art. 131. - In cazul acesta, se va alege un caz clinic in care sa existe o proportionalitate justa
in favoarea bolnavului, intre riscurile procedeului nou si gravitatea cazului, pericolele posibile
ale procedeului nou sa nu intreaca in gravitate evolutia probabila a bolii de baza sau a
tratamentelor cunoscute si aplicate pana in prezent.
Art. 132. - Experimentarea umana trebuie sa respecte un numar de reguli:
a) sa fie precedata de o serioasa experimentare pe animal;
b) subiectul sa accepte voluntar, sa fie major, in stare de libertate si perfect informat despre
riscuri;
c) in cazul unor maladii incurabile la subiecti in stadiul terminal, remediul nu trebuie sa
provoace suferinte suplimentare si sa existe sanse rezonabile de a fi util;
d) nu pot fi experimentate remedii care ar altera psihicul sau constiinta morala.

Sectiunea E. Reguli specifice medicinei de control

Art. 133. - Medicul insarcinat cu misiune de control, trebuie sa faca cunoscut acest fapt
persoanei examinate, care nu si-a exprimat optiunea pentru el. In cursul examinarii medicul
trebuie sa fie circumspect in afirmatii, limitandu-se la strictul necesar examinarii. Medicul va
fi obiectiv in concluzii, nelasandu-se antrenat sub nici o forma in dirijismul medical. El nu va
interveni in planul terapeutic, dar poate discuta cu medicul curant probleme legate de
terapeutica aplicata. In cazul unor dificultati de intelegere, se poate recurge la autoritatea
Presedintelui Consiliului Teritorial al Colegiului, rara a diminua increderea bolnavului in
medicul sau curant.
Art. 134. - Medicul controlor are obligatia, fata de organizatia care il foloseste, doar a
concluziilor, nu si a ratiunilor de ordin profesional care au condus la acestea, intrucat pot
perturba secretul profesional. Medicul va fi deosebit de atent la pastrarea independentei
profesionale, concluziile tinand doar de constiinta sa.
Art. 135. - Medicul controlor se va recuza singur in cazul in care i s-ar cere sa examineze pe
unul din propriii sai bolnavi.
Art. 136 - Daca medicina de control este practicata de maniera obisnuita, ea trebuie
reglementata printr-un contract scris vizat de catre Consiliul teritorial al Colegiului.

81
Sectiunea F. Particularitati ale exercitiului specialitatii de psihiatrie
Art. 137 . - Diagnosticul unei tulburari psihice va fi pus de psihiatri in conformitate cu
Clasificarea Intemationala a Maladiilor-OMS-(CIM-10) si in acord cu standardele medicale
acceptate international (Dictionarul American de Statistica Medicala - DSM-IV etc.).
Dezacordul unei persoane fata de opiniile politice sau religioase majoritare, sau fata de
valorile morale si culturale ale societatii, nu reprezinta criterii de diagnostic pentru o boala
psihica.
Art. 138. - Psihiatrul nu trebuie sa accepte sa consulte o persoana, cu sau fara tulburari
psihice, daca aceasta nu este informata despre calitatea sa de psihiatru si de scopul profesional
al vizitei sale si nu trebuie sa accepte sa consulte o persoana, cu sau fara tulburari psihice, in
locuri care nu asigura prestarea actului medical respectiv (mijloace de transport in comun,
restaurant etc.)
Art. 139. - Psihiatrii trebuie sa informeze persoanele cu tulburari psihice, pe membrii familiei
(sau, in lipsa acestora, persoanele apropiate ori desemnate legal) despre procedurile
terapeutice, masurile de reabilitare si despre alternativele posibile).
Art. 140. - Psihiatrii, ca de altfel toti membrii societatii, trebuie sa inteleaga si sa accepte ca
persoanele cu tulburari psihice au aceleasi drepturi si libertati fundamentale ca toti ceilalti
membri ai societatii in care traiesc.
Art. 141. - Psihiatrii, alaturi de ceilalti membri ai societatii, trebuie sa participe activ la
protejarea persoanelor cu tulburari psihice impotriva exploatarii, abuzurilor fizice sau de alt
gen si impotriva tratamentului degradant.
Art. 142. - Psihiatrii trebuie sa refuze cooperarea cu un pacient sau cu o terta persoana care
solicita o actiune contrara cunostintelor stiintifice sau principiilor etice.
Art. 143. - Psihiatrii nu trebuie sa acorde tratament psihiatric si nici sa utilize profesia ca sursa
de profit fata de o persoana la care s-a stabilit absenta unei tulburari psihice.
Art. 144. - Psihiatrii nu trebuie sa foloseasca informatiile furnizate de pacient si nici
ascendentul pe care il confera pozitia lor psihoterapeutica, in scopul influentarii deciziilor pe
care pacientul le ia in afara sferei de obiective ale terapiei.
Art. 145. - Psihiatrii nu trebuie niciodata sa-si foloseasca posibilitatile profesionale pentru a
viola drepturile omului sau demnitatea unei persoane cu sau fara tulburari psihice, indiferent
de prejudecatile, dorintele, sentimentele si credintele personale.
Art. 146.- Psihiatrii trebuie sa-si pastreze independenta deciziilor profesionale fata de
autoritatea de stat, de interesele politice, economice sau de alt gen, in luarea unei decizii fata
de o persoana cu tulburari psihice sau fata de o persoana la care s-a stabilit absenta unei
tulburari psihice si care ar putea viola demnitatea sau drepturile omului.
Art. 147.- Psihiatrii trebuie sa asigure toate masurile pentru a pastra demnitatea si anonimatul
persoanelor cu tulburari psihice, fiind interzis accesul unor terte persoane ( cu exceptia celor
abilitate prin lege) la documentele medicale, cat si formularea in public si publicatii, de
concluzii de specialitate cu nominalizarea persoanelor cu tulburari psihice. Confidentialitatea
informatiilor se pastreaza si dupa decesul pacientilor .
Art. 148. - Psihiatrii trebuie sa stabileasca interventiile terapeutice care sunt cel mai putin
restrictive pentru libertatea persoanelor cu tulburari psihice. Tratamentul voluntar trebuie
incurajat cand este posibil si pe cat este posibil, in comunitatea in care traieste persoana cu o
tulburare psihica. In absenta oricaror mijloace de a acorda tratamentul potrivit (tratamentul
care se impune ca o necesitate ), o persoana cu tulburari psihice poate fi intemata intr-un spital
de psihiatrie fara consimtamantul sau si se pot lua masuri obligatorii de tratament numai cand,
din cauza tulburarii sale psihice, reprezinta un pericol grav si iminent pentru el insusi sau/si
pentru alte persoane, sau pune in pericol importante valori materiale sau culturale private sau
publice. Masurile de tratament obligatoriu se pot lua si in ambulatoriu.
Art. 149.- Sterilizarea prin orice mijloace nu trebuie niciodata aplicata ca mijloc de tratament
al unei tulburari psihice.

82
Art. 150. - In cadrul procesului de cercetare, participarea persoanelor cu tulburari psihice se
face atat cu consimtamantul lor cat si cu consimtamantul familiei (ori, in lipsa familiei, a
reprezentantilor lor legali). Informatiile confidentiale pot fi folosite pentru cercetare si
publicate numai in conditiile pastrarii anonimatului pacientilor participanti la programul de
cercetare (cu exceptia cazurilor cand este mentionat in scris acordul pacientilor si al familiei
sau al reprezentantilor sai legali). Pacientii spitalizati rara consimtamantul lor nu pot fi folositi
ca subiecti de cercetare.

Sectiunea H. Exercitiul medicinii salariale

Art. 151. - Medicul care este legat in exercitiul sau profesional printr-un contract cu o
administratie, o colectivitate sau orice alt organism public sau privat, isi asuma toate
obligatiile sale profesionale si morale, in mod particular secretul profesional si independenta
deciziilor sale. In nici o ocazie si sub nici un motiv, medicul nu trebuie sa accepte limitarea
independentei sale profesionale.
Art. 152. - Medicul nu trebuie sa accepte remunerarea bazata pe norme de productivitate sau
de randament orar, ceea ce ar avea ca rezultat, limitarea independentei lui. Daca o asemenea
dispozitie ar fi data, Consiliul Colegiului trebuie incunostiintat.
Art. 153. - Existenta contractului sau conventiei scrise este obligatorie. Proiectul contractului
trebuie adus la cunostinta Consiliului teritorial al Colegiului, care poate face observatii in
termen de o luna. Orice modificare a contractului sau conventiei, trebuie adusa la cunostinta
Consiliului teritorial al Colegiului, care va verifica daca noua forma este compatibila cu
prezentul Cod sau cu contractele cadru, agreate de catre Consiliul National al Colegiului.
Art. 154. - Este contrara normelor morale, actiunea medicului care profeseaza sub contract
public sau privat, de a se folosi de situatia sa pentru a-si creste clientela personala.

Sectiunea I. Exercitiul medicinii private

Art. 155. - Nu este admis ca un medic sa aiba doua cabinete particulare, decat in mod
exceptional si numai cu avizul Consiliului teritorial al Colegiului, care il va acorda doar daca
un interes imperios al bolnavilor ar cere aceasta situatie. A vizul nu se da pe o perioada
nedeterminata, ci doar pe un an, putand fi revocata oricand, daca se instaleaza un alt medic de
aceeasi specialitate.
Art. 156. - Este interzisa practicarea itineranta a profesiei.
Art. 157. - Este admisa folosirea ca salariat sau colaborator a altui confrate sau a unui student
in medicina, in baza unor contracte tip de munca sau colaborare cu avizul favorabil al
Consiliului teritorial al Colegiului. Dispozitia de mai sus nu include stagiile de formare a
studentilor in medicina.
Art. 158. - Este interzis unui medic sa-si incredinteze propriul cabinet unui coleg pentru a fi
administrat.
Art. 159. - Este nerecomandabila instalarea unui cabinet in cladirea in care exista deja unul cu
aceeasi specialitate, fara acordul celui care are intaietatea de instalare si fara acordul explicit
al Consiliului Colegiului.
Art. 160. - Onorariile trebuie fixate cu tact si moderatie, tinand seama de toate circumstantele
posibile. Achitarea onorariilor se poate face fie direct de catre bolnav fie de catre un organism
abilitat. Medicul nu are dreptul sa refuze explicatii in legatura cu nota de onorariu. In cazul
colaborarii intre mai multi practicieni la acelasi bolnav, notele de onorariu vor fi personale si
distincte.
Art. 161. - Concurenta neloiala este blamabila si trebuie sa faca obiectul unel documentatii
aparte, ce va fi data publicitatii.
Art. 162. - In cabinetele de grup, exercitiul profesiei ramane personal, pentru a se putea
asigura, pe de o parte independenta profesionala, iar pe de alta parte raspunderea individuala
completa. Libertatea de optiune pentru un anumit medic, trebuie asigurata si respectata.

83
Art. 163. - Orice fel de asociere intre medici, trebuie sa faca obiectul unui contract scris, ce
trebuie sa respecte independenta profesionala a fiecaruia. Actul trebuie obligatoriu comunicat
Consiliului teritorial al Colegiului, pentru ca acesta sa-si dea avizul din toate punctele de
vedere.

CAPITOLUL VII - DISPOZITII DIVERSE

Art. 164. - In situatia unei actiuni disciplinare impotriva sa, medicul trebuie sa fie sincer in
toate declaratii1e pe care le face. Invocarea secretului profesional nu trebuie sa impiedice
instruirea disciplinara in curs. Declaratiile inexacte facute deliberat vor fi considerate drept
abateri grave impotriva reputatiei Colegiului.
Art. 165. - Odata cu inscrierea numelui sau in Registrul Colegiului, medicul trebuie sa declare
pe onoarea sa, ca are cunostinta de continutul prezentului document si sa se angajeze sub
semnatura ca il va respecta in totalitate.
Art. 166. - Orice medic carc inccteaza excrcitiul profesiei, are obligatia de a aduce acest fapt
la cunostinta Colegiului.
Art. 167 . - Orice decizie luata de catre vrcuna din structuri1e de conducere ale Colegiului
prin aplicarca prezentului COD, trebuie motivata. Deciziile luate de catre Consiliile
teritoriale, pot fi reformate de catre Consiliul National, fie din oficiu, fie ca urmarc a cererii
facute de catre cel interesat, in termen de doua zile de la comunicarca primei decizii.
Art. 168. - Prezentul cod are 2 anexe carc fac partc integranta din el.
Prezentul Cod de Deontologie Medicala a fost adoptat de catre Adunarea Gcnerala a
Colegiului Medicilor din Romania in sedinta din data de 6.06.1997 si modificat in sedintele
Adunarii Generale din data de 21.11.1997, respectiv 21.04.1999.

84
 Anexa 1
PRECIZARI CU PRIVIRE LA INFORMARE, PUBLICITATE, RECLAMA
Art. 1. - Reputatia medicului trebuie sa se sprijine doar pe competenta si demnitate, fara
contributia reclamei.
Art. 2. - In anunturi, pe retete, pe firma sau in anuarele profesionale, singurele mentiuni care
pot figura sunt urmatoarele:
a) nume complet, adresa, numar de telefon, ore de consult;
b) calificare recunoscuta de catre Colegiu;
c) situatia sa in relatia cu Asigurarile Sociale de Sanatate;
d) titluri si functii recunoscute de catre Colegiu;
e) distinctii onorifice acordate de stat.
Art. 3. - Firma cabinetului trebuie pusa doar pe usa cabinetului si la intrarea in cladire.
Dimensiuni firmei, aspectul si continutul vor respecta dimensiunile standard stabilite de catre
Consiliul National al Colegiului Medicilor din Romania. Eventualele indicatoare sunt admise
in situatia unui amplasament al cabinetului dificil de gasit.
Art. 4. - Este interzisa editarea de brosuri publicitare in legatura cu activitatea sa profesionala.
Art. 5. - Se recomanda ca participarea medicului la activitatea presei sa se faca cu discretie si
prudenta, pentru ca medicul sa nu cada victima tendintelor gazetarilor in publicarea de
elemente de senzatie, sau la citarea trunchiata ori scoasa din context a declaratiilor facute de
catre profesionist.
Anexa 2
INFORMATICA MEDICALA
Art. 1. - Pentru a respecta normele de deontologie medicala in domeniul informaticii
medicale, toate activitatile si proiectele din acest domeniu trebuie sa fie coordonate de medici.
Art. 2. - Medicul nu poate transfera responsabilitatea deciziei medicale sistemului informatic,
indiferent de performantele acestuia (sistem expert).
Art. 3. - Medicul nu poate folosi sisteme de evidenta informatizata daca acesta nu asigura
respectarea secretului medical simultan cu asigurarea accesului facilitat pentru situatiile de
urgenta.
Art. 4. - Programele informatice care se aplica in asistenta medicala trebuie sa aiba specificata
marja de eroare pe care medicul utilizator trebuie sa o cunoasca si sa o ia in consideratie in
deciziile sale.

85
Aplicații (seminar/laborator/proiect)*
1. Etică şi integritate academică: concepte și distincții fundamentale. Notiuni,
reglementare si principii ale eticii si integritatii academice. Norme de etica si integritate.
Clasificare.
2. Importanța eticii și integrității în mediul academic. Instrumente instituționale pentru
promovarea eticii academice. Norme de etica si integritate academica in relatiile dintre
membrii comunitatii universitare. Norme de etica in cercetarea stiintifica.
3. Comportamente morale și imorale în universitate și consecințele lor. Reguli morale și
de etichetă în spațiul academic. Reglementări privind etica în universitățile din România.
Etica publicării, autorat și coautorat. Plagiatul.
4. Concepte și distincții fundamentale ale eticii și integrității academice: principii, valori
și reguli morale. Legalitate, religie; etică și diversitate, etica respectului față de persoane.
Conflictul între valori.
5. Bioeticǎ: definiţie, noţiuni introductive, istoric şi evoluţie conceptualǎ. Jurǎmintele
medicale şi codurile profesionale. Bioetica şi cunoaşterea ştiinţificǎ. Principii generale,
conceptele de morală, etică, deontologie. Istoria medicinii şi istoria curentelor bioetice.
Drepturile pacienţilor (informarea, consimţǎmântul, confidenţialitatea şi intimitatea, îngrijire
şi tratament, aplicare). Convenţia europeanǎ de bioeticǎ.
6. Bioetica experimentului; bioetica concepţiei şi sexualitǎţii umane (inseminarea
artificială, fertilizarea in vitro, drepturile embrionului, transsexualismul). Bioetica
experimentului (experimentul pe animale şi pe om). Genetica şi biotehnologia. Etica geneticii
clinice; etica cercetii genetice.
7. Bioetica transplantului de organe: atitudini europene. Eutanasia. Dreptul de a muri în
demnitate. Implicații medicale ale eutanasiei.Variaţii internaţionale şi multiculturale.

86
Bibliografie:
1. Ordin nr. 3482/2016 din 24 martie 2016 privind aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor şi
Certificatelor Universitare
2. Ordin nr. 4492 din 6 iulie 2005 privind promovarea eticii profesionale în universităţi
3. Ordonanţă nr. 57/2002 din 16 august 2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea
tehnologică
4. Ordin nr. 3131/2018 din 30 ianuarie 2018 privind includerea în planurile de
învăţământ, pentru toate programele de studii universitare organizate în instituţiile de
învăţământ superior din sistemul naţional de învăţământ, a cursurilor de etică şi integritate
academică
5. Legea nr. 319/2003 din 8 iulie 2003 privind Statutul personalului de cercetare-
dezvoltare
6. Legea nr 1/2011
7. Ordin nr. 4783/2017 din 30 august 2017 privind aprobarea regulamentului de
organizare şi funcţionare a consiliului de etică şi management universitar
8. Socaciu E., Constantin V., Mihailov E., Gibea T.,Mureșan V., Constantinescu M. –
Etică și integritate academică, București, Ed. Universității, 2018
9. Şercan E. - Deontologie Academică - Ghid practic, Ed. Univ. Buc. 2017, ISBN 978-
606-16-0943-7
10. https://deontologieacademica.unibuc.ro
11. Astarastoae V. - Bioetica şi testarea genetică, Revista Română de Bioetică. Vol. 1, nr.
3.
12. Bîrsan C., - Protecţia dreptului la viaţă, în Convenţia europeană a drepturilor omului,
Curierul judiciar nr. 9/2002;
13. Gavrilovici C. - Implicaţiile etice, sociale şi legale ale testării genetice, Revista
Română de Bioetică.Vol. 2, nr. 2
14. Gavrilovici C., - O perspectivă internaţională asupra clonării terapeutice: consideraţii
etice, legale, religioase, Revista Romana de Bioetică. Vol. 1, nr. 3.
15. Jeszensky F. - Drepturile fundamentale ale pacienţilor şi medicilor, Ed.Medicală,
Bucureşti, 1998;
16. Mănescu M. - Transplantul de ţesuturi şi organe. Ştiinţa şi bioetica, Revista Română
de Bioetică. Vol.1, nr. 4.
17. Pivniceru M., Dăscălescu F. - Limita inferioară a dreptului la viaţă. Între protecţia
fetusului uman, dreptul la avort şi progresul ştiinţelor biomedicale, Revista Română de
Bioetică. Vol. 1, nr. 4.
18. Pivniceru M., Dăscălescu F. - Eutanasia: unde se sfârseste protecŃia dreptului la
viaŃă, Revista Română de Bioetică, vol. 2, nr. 2, aprilie – iunie 2004
19. Pivniceru M., - Principiile fundamentale ale sistemului european de protecţie a
drepturilor omului în legătură cu biomedicina”, Revista Română de Bioetică vol. I, nr. 3, iulie
–septembrie 2003;
20. Silver L. M. - Clonarea umană un şoc al viitorului, Bucureşti, 1997.
21. www.bioetica.ro

87