1.

Caracterul unic al consilierii creştine

1.1. Principiile consilierii creştine au caracter unic1

a) În cadrul consilierii creştine, Biblia reprezintă autoritatea finală care guvernează şi

orientează întreg procesul terapeutic. Biblia este standardul la care consilierul se raportează în mod
permanent ştiind că ea nu doar oferă iluminare pentru comportamentul uman ci aşează orice
înţelegere sau problemă într-o perspectivă corectă. Consilierul pleacă de la premisa că o conştiinţă
este validă în măsura în care ea se armonizează cu adevărul Cuvântului dumnezeiesc revelat în
Scripturi. Orice conflict dintre conştiinţă şi Cuvântul Bibliei invalidează conştiinţa, o descalifică.
Biblia oferă răspunsuri pertinente şi corecte la întrebările fundamentale: cine suntem, de unde
venim, încotro mergem, care este adevărata noastră natură, care este semnificaţia şi scopul
existenţei.
b) Consilierea creştină nu depinde doar de voinţa şi posibilităţile umane, ci este susţinută
prin puterea Duhului Sfânt care poate domina problematica umană.
c) Consilierea creştină porneşte de la premisa că cei credincioşi fiind justificaţi prin
credinţă şi locuiţi de Duhul Sfânt sunt capabili prin harul dumnezeiesc şi prin puterea Duhului
Sfânt să-şi răstignească firea păcătoasă egoistă, aflată în duşmănie în raport cu Dumnezeu.
d) În timp ce multe şcoli psihoterapeutice se ocupă în mod exclusiv de trecutul pacienţilor,
consilierea creştină oferă o perspectivă mai largă. Deoarece creştinii se află în situaţia de a fi iertaţi
de evenimentele trecute, se pot simţi cu adevărat eliberaţi de complexul de vinovăţie, 1Ioan 1: 9,
putând privi încrezători în viitor, Filip. 3: 13, 14. Deşi este posibil ca unele probleme ale trecutului
să fie complexe necesitând înţelegere analitică, iluminare şi rugăciune în vederea vindecării,
credincioşii au o poziţie privilegiată în Cristos şi în consecinţă, resurse dumnezeieşti care să le
asigure dezvoltarea.
e) Consilierea creştină este fundamentată pe dragostea Lui Dumnezeu. Pe de o parte
consilierul creştin este un canal prin care dragostea şi grija divină se revarsă către cel consiliat. Pe

1
Structura cursul de faţă este ancorată în sintetizarea unor idei şi teme abordate în lucrarea, Consiliere şi psihoterapie
pastorală, de Sorin Săndulache, Casa Cărţii, Oradea, 2009.

1
de altă parte, indiferent de complexitatea problematicii umane, dragostea Lui Dumnezeu este
atributul permanent al Lui Dumnezeu de care putem fi siguri în fiecare etapă sau experienţă.
f) Consilierea creştină abordează fiinţa umană în ansamblul său, din perspectiva holismului
biblic, consilierul creştin fiind conştient de interdependenţa dimensiunilor bio-psiho-socio-
spirituale ale persoanei.
g) Consilierea creştină nu vizează doar reconfortarea psihică a pacientului, ci şi
restructurarea relaţiei personale cu Dumnezeu.

1.2. Caracteristicile consilierii creştine

a) Premise (idei fundamentale, puncte de plecare) unice. Orice consilier este tributar într-o
anumită măsură unui sistem de valori în privinţa premiselor. Procesul consilierii în complexitatea
lui va fi influenţat inevitabil de convingerile şi opiniile personale, de propria filozofie de viaţă.
Încrederea în fiinţa Lui Dumnezeu, concepţia biblică despre natura fiinţei umane, convingerile
biblice asupra autorităţii Scripturii, asupra păcatului, problematica iertării şi speranţa pentru viitor,
reprezintă temelia oricăror premise ale procesului terapeutic.

b) Obiective unice. Dezideratele oricărui consilier în procesul terapeutic ţintesc

modificarea comportamentului, atitudinilor, valorilor şi percepţiei. În acest sens, consilierul
- oferă suportul necesar formării unor capacităţi şi abilităţi,
- încurajează recunoaşterea şi exprimarea emoţiilor,
- asistă pacientul în asumarea responsabilităţii,
- stimulează înţelegerea, mobilizarea resurselor interioare,
- oferă suport în necazuri,
- oferă călăuzire în luarea deciziilor.
- în situaţiile de criză preocuparea este de a transmite aptitudini în soluţionarea problemelor
ajutând pacientul să crească în competenţă.
În cadrul procesului psihoterapeutic, consilierul creştin trece dincolo de toate acestea
aducând întreaga experienţă în contextul interacţiunii cu Dumnezeu. Orice consilier creştin ştie că
cel mai important aspect de care depinde în ultimă instanţă succesul procesului este tocmai
prezenţa Lui Dumnezeu în ecuaţie. De aceea, el va urmări să stimuleze dezvoltarea spirituală a

2
consiliatului oferind suportul necesar în vederea restructurării relaţiei personale cu Dumnezeu. În
acest sens va încuraja mărturisirea păcatelor, asumarea responsabilităţii, obţinerea iertării Lui
Dumnezeu dar şi oamenilor, va încuraja consacrarea faţă de Cristos şi adoptarea unui stil de viaţă
potrivit înţelegerii pe care o oferă Evanghelia asupra vieţii noi în Cristos. Toate acestea desigur, în
contextul unei societăţi ale cărei standarde urmează tiparul relativismului umanist şi postmodern.
Fără această perspectivă biblică consilierea spirituală rămâne împotmolită în religia naturalismului
umanist.
c) Metodologia unică. Procesul consilierii creştine va utiliza aceleaşi metode de ajutorare
care se regăsesc în orice proces psihoterapeutic:
- formularea convingerilor că există soluţii că este posibil ajutorul,
- corectarea convingerilor eronate despre lume,
- dezvoltarea competenţelor în relaţiile sociale,
- ajutarea consiliatului în a se accepta pe sine ca o persoană de valoare.
Ceea ce face diferenţa între consilierea creştină cea necreştină, seculară, este filosofia care
stă în spatele sistemului de valori a fiecăreia dintre ele. Astfel, consilierii creştini vor evita
tehnicile şi strategiile inconsecvente cu învăţătura biblică, introducând în schimb tehnici creştine:
rugăciune, studiul Cuvântului, relaţia cu Dumnezeu, implicarea în comunitatea locală.
d) Caracteristicile consilierului. În fiecare situaţie de consiliere consilierul trebuie să
răspundă la patru întrebări:
- care este problema?
- ar trebui să intervin pentru a oferi ajutor?
- ce ar trebui să fac pentru a fi de folos?
- ar putea altcineva să ofere sprijin mai calificat?
Dincolo de răspunsul la aceste întrebări, trăsăturile personale au o semnificaţie mai
importantă. Eficienţa consilierului depinde în foarte mare măsură de faptul că poate să ofere
consiliatului o relaţie umană autentică. O relaţie definită nu atât de mult prin prisma tehnicilor
utilizate cât mai ales prin ceea ce este terapeutul, nu atât de mult prin ceea ce face cât prin modul
cum face. Experienţa demonstrează că acei consilieri care dau dovadă de căldură, sensibilitate,
înţelegere, şi preocupare sinceră sunt cei mai eficienţi. Exemplul suprem în acest sens este Însuşi
Domnul Isus Cristos.

3
 O componentă specifică consilierii creştine şi care o face să fie unică este prezenţa şi
influenţa Duhului Sfânt prin care consilierea creştină poate fi considerată cea mai eficientă. Avem
în vedere aici atât implicarea Duhului în procesul consilierii cât şi relaţia personală şi dependenţa
consilierului de Persoana Duhului Sfânt pe de o parte şi experienţa personală a consiliatului cu
Duhul Sfânt pe de altă parte. Obiectivul oricărui consilier creştin ar trebui să fie acela de a fi folosit
de Duhul Lui Dumnezeu pentru a atinge vieţile oamenilor aflaţi în nevoi.

1.3. Modelul consilierii creştine

a) Scopul fundamental al consilierii creştine este de a sluji la eliberarea, capacitarea şi

dezvoltarea integralităţii fiinţei umane, în contextul suportului şi conlucrării cu Duhul Lui
Dumnezeu.
b) Integritatea spirituală şi etică reprezintă esenţa şi fundamentul tuturor celorlalte aspecte
ale vieţii fiinţei umane.
c) Consilierea creştină trebuie să utilizeze şi să integreze atât valorile teologice şi spirituale
cât şi pe cele psihologice şi terapeutice în situaţia celui care se adresează pentru terapeutică şi
vindecare.
d) Are caracter holistic biblic, creştin
e) Ţine seama de stadiul dezvoltării cronologice, psihilogice, biologice, sociale, sau
spirituale a consiliatului.
f) Ţine seama de faptul că pacientul este contextualizat în societate, familie, rude, prieteni,
vecini, comunitate religioasă, etc.
g) Consilierul creştin trebuie să fie eliberat de orice prejudecăţi şi idei preconcepute privind
discriminările de orice fel. Să manifeste grijă pentru a nu se identifica doar cu clasa căreia îi
aparţine.
h) Consilierul să-şi utilizeze poziţia şi identitatea unică de slujitor al Lui Dumnezeu, să facă
uz de statutul său, să folosească aşteptările sociale privind poziţia şi prestigiul său ca reprezentant
al Lui Dumnezeu, dar cu temere şi demnitate, fără complexe şi timidităţi nejustificate.
i) Consilierul se află într-un permanent proces de creştere în cunoştinţe, aptitudini,
capacităţi, profesionalism, comuniune personală cu Dumnezeu.

4
 1.4. Bazele biblice ale consilierii creştine

Adevărurile biblice privesc fiinţa umană din perspectiva dificultăţii în care se află ca
urmare a prăbuşirii în păcat şi a înstrăinării de Dumnezeu. De asemenea, conţinuturile Scripturilor
vizează şi nevoia de asistenţă, de recuperare şi reabilitare a fiinţei umane. Integralitatea şi unitatea
primordială este scopul întregului proces de mântuire care până la un punct se suprapune cu actul
terapeutic.
Având o mentalitate biblică autentică şi fiind pătrunşi de spiritul Scripturilor putem genera
atitudini şi disponibilităţi în persoanele asistate astfel încât acestea să fie aduse în sfera voii,
intereselor şi scopurilor Lui Dumnezeu, facilitând în acelaşi timp vindecarea şi maturizarea.
Conţinuturile Bibliei comunică adevăruri profunde despre viaţa şi existenţa umană
reprezentând un izvor inestimabil pentru o motivaţie sănătoasă, oferind soluţii, principii şi modele.
Pentru cei care au o concepţie înaltă despre Scripturi în mod evident Biblia reprezintă etalonul Lui
Dumnezeu.
Biblia oferă o înţelegere superioară, mult mai realistă şi mai profundă a integralităţii fiinţei
umane decât psihologia umanist-seculară. Conştientizarea propriilor limitări şi a naturii umane
căzute în păcat este esenţială în vederea dezvoltării tuturor capacităţilor necesare slujirii semenilor.
O atare perspectivă oferă o înţelegere reală şi înţeleaptă a decăderii morale şi spirituale a firii
omeneşti păcătoase.
Conţinuturile Bibliei relevă adevărul fundamental că viaţa creştină înseamnă mai mult
decât credinţă şi încredere, ea este un mod viaţă împreună cu Cristos, o experienţă transformatoare,
adeseori dramatică. Este o experienţă care poartă amprenta agoniei răstignirii omului vechi şi
îmbrăcării omului nou. Chiar dacă toate acestea sunt realizate prin intervenţia şi puterea Lui
Dumnezeu, subiectul experienţei resimte profund şi dureros aceste transformări. Ele presupun
adesea luptă şi de aceea uneori eşecuri, poticniri sau dezamăgiri, motiv pentru care are nevoie de
susţinere, înţelegere, acceptare, empatie, încurajare şi în nici un caz acuzare incriminatoare şi
legalistă. O viziune biblică realistă vede păcatul în contextul mai larg al mântuirii; disperarea în
contextul speranţei; moartea în contextul învierii; judecata în contextul harului. De aceea, procesul
vindecării în care este implicat consilierul creştin este integrat în procesul mai larg al mântuirii.
Deşi cele două nu trebuie confundate adesea ele se suprapun până la un anumit moment.

5
 Biblia oferă fundamentul unei mentalităţi în cadrul căreia slujirea semenilor dobândeşte o
importanţă şi o valoare unice, superioare oricărei alte perspective. Modul în care un consilier
creştin se consumă pentru cei pe care îi slujeşte este bine ilustrat în cuvintele Scripturii, „oricine îşi
pierde viaţa (se consumă, se risipeşte pe sine) pentru Numele Meu, o va câştiga în veşnicie”, Matei
16: 25. Implicaţia este că acela care se conservă în mod egoist se va pipernici, va dispărea în
ultimă instanţă, pe când cel care se investeşte ajutându-i pe alţii să se dezvolte, se dezvoltă pe sine
însuşi, creşte până la statura plinătăţii Lui Cristos – Modelul nostru de slujire.

1.4. Etiologie psiho – spirituală

Motivele pentru care oamenii solicită consiliere sunt foarte diverse: incapacitatea de
administrare a banilor; o relaţie extraconjugală; depresie cauzată de evenimente sau etapele critice
ale maturizării; confruntarea cu afecţiuni fiziologice permanente; confruntarea cu boli terminale,
etc.
Toţi aceştia ajung să aibă temeri mai mult sau mai puţin justificate, anxietăţi, depresii,
sentimente contradictorii tulburătoare. Ei întâmpină dificultăţi în a se accepta, se consideră lipsiţi
de valoare, neputincioşi, incapabili să facă faţă presiunii celor din jur în sensul de a fi mereu la
înălţimea aşteptărilor acestora, sunt dominaţi de teama că vor pierde la un anumit moment stima,
dragostea şi suportul celor din jur, etc.
Pentru a fi împliniţi, oamenii au două tipuri de nevoi fundamentale:
(1) un simţământ al valorii personale şi al acceptării de sine ca persoană întreagă,
(2) nevoia de semnificaţie, scop, importanţă, siguranţă şi dragoste necondiţionată, i. e.
acceptare permanentă din partea celor din jur.
Semnificaţia şi siguranţa sunt nevoi şi calităţi în acelaşi timp, aşezate de Dumnezeu în
structura personalităţii umane prin creaţie. Ele joacă un rol energetic important menţinând
persoana în contextul autodezvoltării permanente.
Sentimentul valorii personale provine din satisfacerea celor două nevoi fundamentale:
nevoia de siguranţă şi nevoia de semnificaţie. Se pare că pentru bărbaţi principala cale de a
dobândi valoare personală este semnificaţia iar pentru femei siguranţa, nevoia de a fi iubite.
Premisa fundamentală a consilierii creştine rezidă în conştientizarea că nevoia de
semnificaţie poate să o împlinească numai Dumnezeu. Problemele legate de nevoia de semnificaţie

6
derivă tocmai dintr-o înţelegere eronată a ceea ce poate împlini şi asigura această semnificaţie.
Atunci când oamenii îşi pun încrederea în pseudo-valori2 pentru satisfacerea nevoii de semnificaţie
acest lucru poate conduce la dezechilibre şi comportamente reprobabile.
Consilierea persoanelor care se confruntă cu teama de respingere implică abordarea
problematicii nevoi de securitate, de siguranţă, de dragoste. O relaţie bazată pe încredere este
necesară în procesul maturizării şi dezvoltării personale.
a) Mulţi consilieri seculari depun efortul de a-i ajuta pe oameni să-şi satisfacă nevoile
egoiste, să procedeze aşa cum doresc pentru a se simţi împliniţi indiferent de consecinţe sau
standarde morale. Expresiile frecvent folosite sunt: „Fii tu însuţi!”, „Exprimă-te aşa cum eşti!”,
„Împlineşte-ţi nevoile fundamentale de putere şi plăcere în orice mod, dacă aceasta nu stârneşte
mânia socială. Fii un căutător şi un împlinitor de sine, socializat!”.
b) Alţii încearcă să descopere conflictele împovărătoare care ameninţă satisfacerea nevoilor
fundamentale. Potrivit lui Freud maturizarea psihologică este caracterizată de nevoia de satisfacţie.
În consecinţă terapia presupune o explorare a trecutului în vederea descoperirii problemelor
ascunse care odată descoperite vor elibera persoana de problemele sale psihologice. Baza acestui
demers este consideraţia că boala mentală constă doar din aceste conflicte inconştiente nerezolvate.
c) Terapeuţii directivi consideră că dacă o persoană va ajunge să se comporte responsabil
problemele vor ajunge să se rezolve. Consilierul în acest caz este un diagnostician care identifică
comportamentele iresponsabile după care îl învaţă pe consiliat şi îi cere să se comporte
responsabil.
Problema este însă mult mai complexă şi din perspectiva creştinismului biblic abordările de
mai sus complică şi mai mult situaţia.
Atunci când oamenii simt că nevoile fundamentale le sunt ameninţate tind să adopte căi
iresponsabile pentru satisfacerea lor ceea ce conduce la un mod de viaţă iresponsabil în încercarea
de a dezvolta mijloace de apărare împotriva simţămintelor de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie
(implicarea în relaţii extraconjugale, câştigarea banilor, a unor bunuri prin mijloace ilegale sau
imorale, etc). În acest fel se dezvoltă modele greşite de vieţuire şi acestea provin din concepţii şi
filosofii greşite despre viaţă şi existenţă. Toate acestea conduc la dezechilibre psihologice, oamenii
dezvoltând idei şi convingeri eronate care sunt de fapt miezul problemelor lor psihologice.

2
Consideraţia: sunt semnificativ dacă posed lucruri, bani, ating performanţe, ocup funcţii, conduc pe alţii sau le sunt
superior, sunt o figură populară, etc.

7
 Consilierea creştină presupune corectarea fundamentelor greşite ale persoanei ajutând-o să
vadă calea reală pentru dobândirea valorii personale. Atâta timp cât cineva crede că trebuie să-şi
sacrifice sau să-şi rişte simţământul valorii personale dacă trăieşte responsabil, va alege să trăiască
iresponsabil. Nici un consilier nu-l va putea ajuta doar îndemnându-l să trăiască responsabil.
Acesta este motivul pentru care adesea nu se ajunge la rezultate pozitive, faptul că procesul
terapeutic este focalizat şi se rezumă doar la atât. Persoana trebuie ajutată să-şi schimbe gândirea,
reperele, premisele dobândind astfel o bază solidă pentru un comportament responsabil.
Adevărata noastră semnificaţie depinde de înţelegerea a ceea ce sunt şi reprezint în Cristos
Isus. Nevoile personale de siguranţă, de a fi iubit necondiţionat, de a fi acceptat şi protejat, sunt
împlinite în contextul unei relaţii personale autentice cu Dumnezeu. O relaţie în care jertfa Lui
Cristos, justificarea prin credinţă, pocăinţa şi conştientizarea Lui Dumnezeu în toate atributele Sale
revelate reprezintă fundamentul oricăror manifestări şi împliniri. Adevărata semnificaţie şi
siguranţă sunt disponibile numai creştinului autentic care şi-a pus toată încrederea în viaţa Lui
Cristos şi în moartea Sa substitutivă.
Aşadar, nevoile umane fundamentale (semnificaţie şi siguranţă) pot fi satisfăcute doar de
Dumnezeu. Fără Dumnezeu ele sunt pervertite: cea de semnificaţie în nevoia de putere, iar cea de
siguranţă în nevoia de plăcere senzuală. În acest stadiu se pot întâmpla două lucruri: fie (a) omul
constată vidul şi neîmplinirea cauzate de setea de putere şi plăcere senzuală şi poate decide să se
întoarcă la Dumnezeu care poate împlinii nevoia semnificaţiei şi siguranţei, fie (b) omul continuă
să se îndepărteze de Dumnezeu îndreptându-se inexorabil către etapa consecinţelor unei vieţi fără
Dumnezeu în care setea de putere degenerează în violenţă iar setea de plăcere în imoralitate şi
perversiune.

1.5. Motivaţia: de la trebuinţă umană la simptom

Mulţi oameni se confruntă cu o confuzie teribilă în legătură cu propriul comportament.

Sunt intrigaţi de faptul că sunt în stare să comită lucruri atât de reprobabile. Potrivit Rom. 7: 7-25,
acest comportament nedorit pare să fie rezultatul unei legi care operează în profunzimile
structurilor noastre instinctuale, în ciuda Legii Lui Dumnezeu pe care o acceptă conştiinţa şi
spiritul uman. Rezultatul este adesea o luptă agonică între tendinţele firii pământeşti şi intenţiile

8
lipsite de putere ale omului de a acţiona conform voii Lui Dumnezeu. În faţa acestei lupte
agonizante, răspunsul nu poate fi constituit din clişee precum: nu te încrezi suficient în Dumnezeu;
trebuie să-ţi răstigneşti firea; roagă-te şi posteşte mai mult; rosteşte Numele Domnului în faţa
ispitelor; etc. Problema este că mulţi încearcă să se schimbe în mod conştiincios şi totuşi
experimentează un sentiment de neputinţă, vinovăţie în confruntarea cu dificultăţile de autocontrol.
Carte este atunci problema? Răspunsul este complex şi ţine de structura fiinţei umane. Oamenii
care acceptă răspunsuri simpliste se vor orienta fie (a) către o atitudine legalistă, autoritară, rigidă
ceea ce îi va dezamăgi cu siguranţă deşi adeseori acest lucru nu este recunoscut fiind reprimat, fie
(b) vor abandona lupta şi vor adopta un mod de viaţă uşuratic, neglijent, libertin.

Afirmaţii axiomatice în legătură cu motivaţia umană:

a) motivaţia ţine de nevoia de împlinire a propriilor trebuinţe fundamentale;
b) motivaţia este o expresie care se referă la aspectul dinamic, este forţa care conduce
înspre un anumit comportament. Este tendinţa care-şi face loc în conştiinţă, în gândire, precedentă
comportamentului.
c) comportamentul motivat este direcţionat întotdeauna către un scop. Convingerea că o
anumită trebuinţă va fi împlinită de ceva, determină ca acel ceva să devină obiectivul personal.
d) dacă obiectivul nu este atins apare un dezechilibru resimţit ca anxietate fiind o sursă de
emoţii negative şi dezechilibre sufleteşti.
e) orice comportament este motivat. Lenea, izolarea, refuzul, tăcerea, retragerea sunt
motivate de dorinţa de protejare a sinelui, de simţăminte crescânde ale devalorizării. (Ex.
Eschivarea sau refuzul de a presta o slujire publică în Biserică, pot fi motivate de dorinţa de
protejare a sinelui; de teama de a nu fi criticat, de a nu greşi, de a nu fi confruntat cu respingere sau
neacceptare. Aici pot fi intuite ambele nevoi, cea de semnificaţie şi cea de siguranţă).
Pentru a înţelege comportamentele trebuie să ştim ce nevoie constituie motivaţia lui.
O înţelegere unitară a comportamentului presupune cunoaşterea ideilor pe care persoana le
are în legătură cu ceea ce ar putea să-i împlinească trebuinţele.
Considerând pentru exemplificare un creştin, în cazul în care obiectivul câştigării cât mai
multor bani este unul prioritar, problema reală nu trebuie să fie neapărat dragostea de bani ci
credinţa eronată că semnificaţia personală depinde de bogăţia financiară. Până când această
problemă nu este în mod deliberat respinsă individul va fi tot timpul însetat de bani. Credinciosul

9
nu poate avea simţământul unei depline împliniri până nu va reuşi să-şi schimbe concepţia în
legătură cu ceea ce-l transformă într-o persoană semnificativă.
Adevărata transformare depinde de reînnoirea minţii noastre, Rom. 12: 1-2. Dacă eforturile
personale pentru schimbare sunt focalizate mai ales asupra comportamentului decât asupra
gândirii, o schimbare autentică nu va fi realizată niciodată. Dacă (a) nu pot să-mi ating scopul care
presupun că-mi împlineşte trebuinţele cele mai profunde şi dacă (b) nu pot nici să-mi corectez
propria concepţie, atunci este posibil să se adopte strategii incorecte, nebiblice3. Asta mă va face să
mă simt vinovat. Mulţi care ajung aici vor continua totuşi, în ciuda remuşcărilor deoarece
motivaţia de a-şi împlini nevoile personale este copleşitor de puternică. Această abordare poate
conduce la împietrire gratificând persoana cu un sentiment fals al împăcării. Alteori persoanele
apelează la manevre defensive menite să le protejeze de sentimentul devalorizării personale,
căutând să valorifice dezvoltarea unei simptomatologii psiho-somatice (migrene, oboseală psihică,
depresie, insomnie, etc.), fie se victimizează adoptând o atitudine de izolare, supărare, suferinţă
interioară, amărăciune, prin care doresc să arate că sunt neînţeleşi, neiubiţi, neacceptaţi şi astfel
alţii sunt vinovaţi pentru popriia stare. Toate acestea sunt folosite drept paravan în atenuarea
durerii provocate de simţământul lipsei de valoare. Omul se mângâie cu convingerea că numai
datorită stării precare de sănătate sau a împrejurărilor stresante a înregistrat eşecuri, adeseori caută
vinovaţi în familie sau în Biserică, salvând în acest mod imaginea de sine, cel puţin în ochii lui
însuşi. Desigur, o abordare de acest fel este ineficientă. Când în cele din urmă nu mai există nici o
posibilitate de refugiu în acceptarea faptului de a fi lipsit de valoare, atunci inclusiv actul suicidar
poate fi considerat de unele persoane o alternativă raţională.
Pentru a înţelege mobilul comportamentului creştinilor trebuie să înţelegem că de cele mai
multe ori acţionăm din perspectiva unui deficit motivaţional încercând să obţinem ceea considerăm
că ne va împlini trebuinţele personale. Când acest obiectiv nu este atins suntem motivaţi să ne
protejăm de simţămintele dureroase de nesiguranţă şi lipsă de semnificaţie.
Felul în care se simte cineva la un moment dat este determinat de două aspecte
fundamentale: (a) modul în care persoana evaluează mintal ceea ce s-a întâmplat şi (b) atitudinea
3
Ex. 1: O tânără care se confruntă cu sentimental de nesiguranţă, respingere, neacceptare (la şcoală, în familie, în
Biserică) poate ajunge uşor să cedeze avansurilor unui bărbat.
Ex. 2: Un tânăr care se confruntă cu sentimentul lipsei de semnificaţie (datorită unor temeri nejustificate sau datorită
eşecurilor şcolare, profesionale, în slujire, în relaţii) se va eschiva să-şi asume responsabilităţi ale slujirii în Biserică,
poate deveni critic şi negativist vizavi de ceilalţi care se implică. Va căuta să-şi protejeze imaginea adesea adoptând
comportamente şi decizii discutabile: câştigarea banilor prin mijloace necinstite sau de o moralitate îndoielnică; va
investi banii în lucruri care speră că îi dau valoare; va ceda uşor presiunilor anturajului (alool, droguri, sex, etc).

10
adoptată sau comportamentul prin care reacţionează. Aceste dimensiuni ale experienţei depind de
sistemul de valori la care se raportează persoana respectivă, fie conştient, fie inconştient.
Firea noastră pământească este acea dispoziţie înnăscută de a ne opune Lui Dumnezeu
având o înclinaţie naturală de a răspunde sistemului fals de valori a lumii în care trăim,
considerând că noi înşine ne suntem suficienţi în vederea realizării valorii de sine. Satan
încurajează dezvoltarea acestor convingeri prin sistemele sociale concepute de el tactic şi strategic
pentru a veni în întâmpinarea dorinţelor pervertite ale firii pământeşti. Datorită înclinaţiilor fireşti
suntem predispuşi să dezvoltăm presupuneri greşite în legătură cu modalitatea în care vor fi
împlinite trebuinţele noastre iar acest lucru va determina comportamentele adoptate. Iată de ce
bătălia supremă care se dă astăzi este pentru mintea oamenilor. Influenţând o persoană în
convingerile sale, îi influenţezi practic întreaga existenţă.
Există câteva idei comune care se regăsesc în fiecare sistem de convingeri eronate:
(a) Trebuie să mă bucur de succes financiar (un anumit confort material) pentru a fi cu adevărat
semnificativ;
(b) Trebuie să nu fiu criticat niciodată pentru ca să mă simt în siguranţă, să fiu iubit;
(c) Toţi ceilalţi trebuie să recunoască calităţile mele pentru a fi cu adevărat semnificativ;
(d) Siguranţa mea depinde de maturitatea mea spirituală;
(e) Semnificaţia mea depinde de succesul meu în slujire, de ceea ce fac;
(f) Trebuie să nu greşesc, să nu eşuez niciodată pentru a avea o imagine de sine acceptabilă.
Dacă în evaluarea evenimentelor depindem de criterii asemănătoare celor de mai sus avem
toate şansele să devenim anxioşi, depresivi, dezvoltând sentimente de vinovăţie sau resentimente.
Explorarea sistemului de valori şi de presupuneri a consiliatului este un demers extrem de util
pentru consilierul creştin.

1. 6. Orientarea fundamentală în viaţă

În lumina revelaţiei biblice există doar două direcţii fundamentale între care oamenii au
posibilitatea să aleagă: (a) să trăiască pentru sine sau (b) să trăiască pentru Dumnezeu.
(a) Libertatea umană prost înţeleasă îi conduce pe oameni spre independenţa de Dumnezeu
irosindu-şi viaţa prin această înstrăinare de singurul izvor al împlinirii umane autentice, singura
sursă de semnificaţie şi siguranţă.

11
 (b) Dacă dimpotrivă, omul alege să-şi trăiască viaţa din perspectiva oferită de orientarea
biblică, theocentrică, el devine capabil să respingă sistemul lumesc de valori eronat. În acest mod
el este aşezat pe o cale a transformării permanente potrivit cu imaginea Lui Dumnezeu la care se
raportează. Astfel, chiar dacă traversează evenimente tulburătoare, dureroase, creştinul nu rămâne
devastat în urma experienţei, conştient că Dumnezeu Suveran gestionează deopotrivă binele şi răul
cu care se confruntă cel credincios la un moment dat, Plâng. Ier. 3: 38.

1.7. Voinţa

Dincolo de ceea ce se întâmplă la nivelul minţii şi orientarea fundamentală în viaţă, omul

dispune de capacitatea de a alege cum să se comporte. Orice concepţie despre funcţionarea
persoanei care nu ia în calcul voinţa este o abordare incompletă. În mod specific, concepţia despre
lume şi viaţă va determina modalitatea de comportament pe care oamenii o vor alege. Libertatea de
alegere a persoanei este restrânsă de limitele înţelegerii raţionale. Problematica liberului arbitru ar
trebui să ia în calcul adevărul că oamenii aleg să se comporte numai după criterii pe care le înţeleg
şi le resimt ca semnificative. De pildă, cel care are o concepţie despre lume şi viaţă eronată nu-l va
alege pe Dumnezeu pentru că nu-i permite concepţia sa, nu pentru că ar fi incapabil să aleagă.
Altfel spus libertatea lui este limitată de anumite condiţionări. Ceea ce îi lipseşte nu este neapărat o
voinţă puternică, ci iluminarea minţii prin prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt. Voinţa umană nu
este o entitate cu totul liberă, ci este condiţionată de modul de înţelegere al persoanei, de
moştenirea culturală şi spirituală, de capacităţile mentale de care dispune în interpretarea
informaţiilor şi în formularea unor judecăţi de valoare. Mediul eclesiastic a supralicitat adesea
libertatea individului negând determinismul, deşi Biblia are destul de mult de spus în legătură cu
aspectele deterministe ale vieţii. În mod evident ne confruntăm cu un paradox care nu trebuie
soluţionat prin acceptarea unei părţi şi excluderea celeilalte, ci privit ca atare!
Aşadar, înainte de a face efortul de a produce schimbări comportamentale, este necesar
efortul de a corecta concepţia. Motivul pentru care adeseori creştinii percep viaţa ca pe o sumă de
tensiuni, lupte şi contradicţii rezultă tocmai din faptul că ei încearcă să aibă o viaţă corectă, fără să-
şi corecteze erorile de înţelegere în legătură cu ceea ce le poate satisface pe deplin trebuinţele
fundamentale. Pentru unii viaţa astfel trăită poate deveni o corvoadă împovărătoare.

12
 Totuşi, ascultarea nu decurge automat dintr-o înţelegere corectă. Voinţa este o componentă
reală a personalităţii prin care ne exercităm libertatea de alegere în mod responsabil. Deoarece
etalonul la care ne reportăm în alegerile noastre este Scriptura, alegerile nu sunt tocmai uşoare, ele
implică eforturi stăruitoare împotriva firii noastre pământeşti.
Un principiu important: să alegem ceea ce este corect în prezent, acum, moment după
moment. Fără o exercitare clară a voinţei nu există o ascultare consecventă.

1.8. Emoţiile şi afectivitatea

Componenta emoţională a personalităţii umane este importantă, orice demers

psihoterapeutic eficient trebuind să acorde importanţă şi atenţie deosebită acestui domeniu. Ceea
ce simte o persoană este important şi semnificativ pentru persoana în cauză aspect care nu poate fi
neglijat. Consilierea spirituală este concepută ca un efort de a învăţa să gândim corect dar şi să
trăim simţăminte corecte. O gândire corectă este o bază importantă pentru emoţii corecte.
Creştinii sunt adeseori confuzi în legătură cu domeniul sentimentelor. Mulţi consideră şi
dau altora impresia că umblarea împreună cu Dumnezeu, pocăinţa autentică şi dedicarea pentru
Dumnezeu determină ca cineva să se simtă bine în orice moment. Alţii consideră că şi creştinii pot
să se confrunte cu emoţii negative, dar că ele trebuie reprimate, ascunse în interior fără a le
exprima vreodată. Pentru astfel de creştini, simţămintele negative, nefericite sau dureroase, sunt
ruşinoase în lumina experienţei creştine şi din acest motiv nu ar trebui văzute niciodată de alţii, nu
ar trebui exteriorizate, ci reprimate. Asemenea concepţii produc tulburare şi confuzie spirituală,
deoarece fiecare se simte la un moment dat descurajat, depresiv, nesemnificativ, etc.
Simţămintele negative şi dureroase nu sunt neapărat un păcat, o eroare morală, un indiciu al
slăbiciunii sau un semn că ceva nu funcţionează bine în relaţia cu Dumnezeu. De fapt ele sunt
parte a experienţei oamenilor Lui Dumnezeu (Iov, Moise, David, Ieremia), parte a experienţei
creştine (Isus, Pavel, Petru, Timotei, etc), vezi Isaia 50:10. Totuşi, este important să ştim că unele
simţăminte negative rezultă dintr-o modalitate eronată de a gândi sau de a trăi, de aceea trebuie
examinate şi abordate constructiv în vederea soluţionării problemei.
Împlinirea pe care o oferă Cristos celor credincioşi nu presupune o viaţă lipsită de griji, fără
necazuri, o succesiune nesfârşită de fericiri şi bucurii. Un punct de vedere de acest fel ar fi
nerealist în contextul războiului spiritual în care suntem implicaţi ca şi creştini. Atunci în ce constă

13
împlinirea nevoilor fundamentale? În conştientizarea că aparţinem Dumnezeului Suveran care ne-a
promis împlinirea supremă în viaţa eternă şi nu în viaţa aceasta pământeană. Creştinii care nu
reuşesc să înţeleagă această realitate se simt vinovaţi, îşi pun întrebări în legătură cu credincioşia
lor, se întreabă de ce nu pot fi fericiţi, de ce experimentează necazuri, eşecuri, pierderi, dezamăgiri,
persecuţii dureroase, 1Pet. 4: 12-16. O simplă evaluare biblică a vieţii oamenilor Lui Dumnezeu
din toate vremurile ar trebui să spulbere orice tulburare în acest sens.
Unele simţăminte negative sunt acceptabile altele sunt cauzate de păcat. Un criteriu
important de deosebire a acestora este următorul: orice simţământ negativ care exclude
compasiunea faţă de semeni şi iubirea autentică a aproapelui, implică păcatul.
În consecinţă, scopul consilierii spirituale nu este acela de a dobândi în primul rând fericire
individuală, iluzorie şi temporară, ci preocuparea pentru o relaţie personală mai profundă cu
Cristos – Sursa adevăratei împliniri a fiinţei umane. Consilierea spirituală adecvată trebuie să aibă
drept scop maturizarea spirituală şi psihologică, ajutându-l pe pacient să progreseze pe calea
ascultării în urma reînnoirii minţii, a schimbării atitudinii, a dorinţelor şi intereselor, să adopte în
cele din urmă un mod de viaţă biblic potrivit modelului Lui Cristos.
Această perspectivă este radical diferită de ceea ce urmăreşte să obţină consilierea seculară
focalizată pe demnitatea, valorile şi interesele pur umane. Pentru consilierul secular, fericirea
pacientului este scopul suprem, indiferent cât de corect sau de greşit este sistemul de valori al
acestuia.

1.9. Autoritatea consilierului creştin şi autonomia individului

Perspectiva consilierului creştin asupra sursei sale de autoritate joacă un rol foarte
important în procesul asistării celor aflaţi în dificultate. Aşadar, cine-i conferă autoritate,
Dumnezeu, ştiinţa sau poziţia pe care o are? Oricare ar fi sursa, aceasta se descoperă treptat în
calitatea şi procesul relaţiilor. Autoritatea înseamnă putere indiferent de sursa ei.
Consilierul creştin trebuie să aibă sursa de autoritate în afara lui, să fie derivată din relaţia
sa personală cu Dumnezeu. Desigur, o parte a autorităţii se regăseşte în sine însuşi: calitatea
relaţiei personale cu Dumnezeu, felul său de a fi, modul cum şi-a rezolvat propriile probleme,
conflicte, răni, eşecuri, traume. Autoritatea sa derivă şi din sistemul de valori după care se
orientează în viaţă şi din capacitatea sa de a mijloci pentru alţii, de a simţi împreună cu ei.

14
 Puterea reală de vindecare derivă din capacitatea consilierului de a comunica semnificativ
şi profund, de a transmite celuilalt valori pe care îl invită apoi să le şi adopte. De fapt valorile
transmise sunt propriile valori pe care terapeutul însuşi le trăieşte. Consilierul este ascultat, crezut
şi acceptat în măsura în care există o concordanţă între ceea ce spune şi ceea ce el însuşi face.
Autoritatea consilierului nu trebuie exercitată în detrimentul autonomiei consiliatului. O
persoană matură trebuie să înveţe să ia decizii personale şi să nu accepte ca libertatea să-i fie
acordată sau îngrădită de ceilalţi, să nu aştepte să fie controlat şi manipulat de alţii, dar nici să aibă
tentativa de a manipula el pe ceilalţi. Autonomia trebuie exercitată înaintea Lui Dumnezeu şi
închinată, supusă Lui Dumnezeu. Totuşi, socializarea presupune negocierea autonomiei, a
responsabilităţii şi a libertăţii, inclusiv între semeni. Autonomia este exprimarea de sine a eului şi
poartă amprenta propriilor răspunsuri nu acelea determinate din afară. Este câştigarea libertăţii prin
schimburi cu exteriorul.
În procesul consilierii spirituale, terapeutul trebuie să-i ofere pacientului libertatea de a
accepta pentru sine sau de a respinge ceea ce i se oferă. Sarcina terapeutului este să fie suportiv şi
creativ astfel încât procesul vindecării să progreseze.

2. Structura procesului terapeutic

2. 1. Fazele consilierii

a) Stabilirea contactului. Această etapă implică iniţierea, construirea şi menţinerea relaţiei

dintre consilier şi consiliat. Consilierul ascultă cu atenţie arătând o preocupare sinceră pentru
problemele consiliatului în vederea susţinerii şi oferirii suportului necesar.
b) Explorarea. Consiliatul este încurajat să-şi împărtăşească simţămintele, să vorbească
despre gândurile sale, să-şi descrie acţiunile. Consilierul va asculta cu atenţie, va întreba sau cere
periodic precizări şi va răspunde cu empatie, respect şi sensibilitate. În acest mod consilierul şi
consiliatul edifica un raport în vederea clarificării necesare înţelegerii problemelor.
c) Planificarea şi elaborarea unei strategii. La acest nivel se discută obiectivele şi acţiunile
care trebuie întreprinse în continuare pentru a descoperii şi apoi aplica cele mai eficiente soluţii. Se
caută răspunsuri la întrebări de tipul: Cum ar putea să se schimbe? Ce ar trebui schimbat sau
învăţat? Există lucruri care trebuie făcute pentru a îmbunătăţi cursul evenimentelor? Lucrurile care

15
nu pot fi schimbate, pot fi acceptate? Există păcate care trebuie mărturisite? Împreună cu cel
consiliat, se va elabora un plan de acţiune pe care consiliatul să-l urmeze. Unii consilieri sar peste
aceste etape şi încearcă să ofere direct soluţii, trec direct la procesul de sfătuire provocând oamenii
să treacă la acţiune. Uneori poate da rezultat această abordare, dar cel mai adesea este un demers
ineficient pentru că se încearcă schimbarea comportamentelor sau îmbunătăţirea relaţiilor fără a
trata cazele care conduc la problemele respective.
d) Exerciţiul activ. După planificare oamenii trebuie încurajaţi şi motivaţi să acţioneze pe
direcţia planului stabilit. Altfel planificarea nu este utilă. Consilierul oferă suport, orientare,
încurajare. Dacă se întâmplă ca pacientul să eşueze consilierul trebuie să intervină pentru a corecta
ce a fost greşit sau pentru a reevalua situaţie, eventuale de a replanifica.
e) Finalizarea. Când se constată că problemele au fost soluţionate, se poate face o evaluare
şi un rezumat a ceea ce s-a învăţat. Se discută cum pot fi folosite achiziţiile în continuare, cum va
face faţă în viitor unor probleme similare lăsându-se portiţa deschisă pentru eventuale contacte
viitoare pentru consiliere.

2.2. Tipologia consilierii – Modelul SIPEIS

În procesul consilierii, consilierul va urmării toate aspectele privind valorile spirituale,

trebuinţele fundamentale ale persoanei, contextul în care trăieşte, resursele de care dispune, etc.
Tipologia consilierii poate fi enunţată printr-o formulă mnemothnică, SIPEIS – suport, înţelegere,
probare, evaluare, interpretare, sfătuire:
S. Suportul. Printr-un răspuns care reflectă susţinerea, consilierul caută să asigure, să
inspire şi să susţină persoana în cauză (Voi păstra confidenţialitatea! Poţi avea încredere! Poţi să-
mi spui doar dacă ştii că ai încredere! Îmi pare rău! Ştiu cum este! Nu-mi pot imagina, dar sunt
sigur că este traumatizant! Sunt alături de tine! Am să mă rog pentru tine! Ce greu trebuie să-ţi fie!
Ai dreptate! Te înţeleg! Da, dar la Dumnezeu este speranţă pentru cei sinceri! Pentru persoane ca
tine Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său! etc.)
I. Înţelegerea reflectă empatia pentru sentimentele şi atitudinile consiliatului, adeseori
consilierul urmăreşte feed-back-ul că a înţeles corect sau că cel consiliat percepe ca atare răspunsul
său (Vrei să spui ….? Să înţeleg că ….. ? Asta înseamnă că … ? Ideea este că … ? etc.). Asemenea

16
întrebări sunt reformulări a celor afirmate de consilier, ele ajutându-l adesea să vadă problemele şi
din alte unghiuri, aspect care va contribui dobândirea unei înţelegeri aprofundate.
P. Probarea este demersul prin care consilierul investighează problemele în profunzimea
lor. Se pun întrebări, se caută obţinerea mai multor informaţii, se provoacă la o discuţie mai
profundă.
E. Evaluarea. Răspunsul evaluativ al consilierului transmite judecăţile de valoare ale
acestuia vizavi de problemele consiliatului. Adeseori consiliaţii nu au o înţelegere complexă asupra
situaţiilor pe care le experimentează, fie le înţeleg şi evaluează eronat. De aceea, evaluarea
consilierului joacă un rol foarte important obţinerea insight-ului. Mai mult, aceste răspunsuri
evaluative transmit şi implică ceea ce consiliatul trebuie să facă sau ar fi de dorit să facă.
I. Interpretarea este în strânsă relaţie cu evaluarea şi se referă la abilitatea şi
disponibilitatea consilierului de a învăţa pe celălalt, de a transmite semnificaţii consiliatului, de a
explica cum sau de ce.
S. Sfătuirea este demersul prin care consilierul oferă recomandări, sugerează anumite
abordări, acţiuni, convingeri sau atitudini.

Cei mai mulţi consilieri au tendinţa de a manifesta o atitudine suportivă şi de sfătuire fără
să fie conştienţi de aceste tendinţe.
Consilierii moralişti tind să fie în primul rând evaluativi şi probativi.
Cei care dispun de cunoştinţe de psihologie sau psihanaliză tind să fie interpretativi.
Cei care sunt centraţi pe persoana consiliatului au răspunsuri care reflectă mai ales
înţelegerea.
Un consilier care nu are nici un fel de pregătire, utilizează foarte rar răspunsuri de tip
înţelegere. Este recomandabil ca în orice tip de consiliere toate tipurile de răspuns de mai sus să fie
utilizate proporţional. În stadiile iniţiale, este important să aibă prioritate răspunsurile de tip
înţelegere. În consilierea centrată pe o anumită criză răspunsurile suportive trec pe primul loc. În
consilierea educaţională (de ex. premaritală) probarea, aspectele suportive şi interpretative sunt
prioritare. În toate stadiile consilierii răspunsurile de tipul înţelegere sunt mereu importante.
O persoană aflată în dificultate va fi anxioasă şi reţinută în luarea iniţiativei, de a se adresa
sau de a vorbi despre propriile probleme. De aceea, capacitatea de a susţine de a ieşi în
întâmpinarea problemelor este esenţială.

17
 Primul contact trebuie să exprime căldură, deschidere şi înţelegere din partea consilierului,
a. î. clientul să se simtă acceptat şi în siguranţă. Întâlnirile se vor stabili de comun acord şi se va
respecta orarul din partea ambelor părţi. Nerespectarea programului stabilit poate sugera adesea
existenţa unor probleme care trebuie identificate şi rezolvate. Pe parcursul sesiunilor, se vor
întâmpla mai multe lucruri specifice:
Prin ascultare focalizată şi reflectare empatică a simţămintelor consiliatului, se va produce
o eliberare a simţămintelor blocate, dureroase experienţă care-i va aduce consiliatului un sentiment
de uşurare, de eliberare.
Consilierul va începe să dobândească o înţelegere a cadrului intern de referinţă al
consiliatului, cum arată existenţa şi viaţa acestuia, reperele lumii în care se mişcă. O înţelegere
asupra modului în care persoana îşi defineşte problema, modul în care relaţiile sale au eşuat sau
modalităţile prin care nevoile sale fundamentale au fost împlinite sau nu. Începe să înţeleagă ce
resurse şi ce limite are consiliatul pentru a face faţă situaţiei.
Pe baza acestui diagnostic consilierul va recomanda o anumită abordare în vederea
acordării ajutorului, fie prin continuarea consilierii fie printr-un consult interdisciplinar.
Se definesc obiectivele şi aşteptările relaţiei terapeutice.
Relaţia terapeutică se dezvoltă pe măsură ce consilierul se implică în situaţia problematică
a persoanei care are nevoie de terapie. Un consilier experimentat îşi va focaliza energia pentru a fi
conştient şi pentru a participa împreună cu persoana la o relaţie de viaţă reală. Aceasta înseamnă
prezenţă, factorul care contribuie la stabilirea unei relaţii pline de semnificaţie.

2. 3. Anamneza, evaluare şi diagnostic

2. 3. 1. Caracteristici generale

Anamneza reprezintă totalitatea datelor pe care consilierul le capătă interogând pacientul cu

privire la apariţia şi evoluţia problemelor cu care se confruntă precum şi antecedentele ei.
Comunicarea şi relaţia cu pacientul reprezintă elementele principale ale evaluării respective.
Interviul trebuie să faciliteze rezolvarea problemelor, să îmbunătăţească cooperarea pacientului,
dorinţa de schimbare şi dezvoltarea personală.

18
 De obicei, pacienţii cu probleme mai delicate încearcă sentimente contradictorii vizavi de
nevoia de ajutor profesional. Deşi îşi doresc susţinere în rezolvarea problemelor realizează că
acesta este un proces care presupune vulnerabilitate ceea ce-i poate face să se simtă umiliţi, chiar
înfrânţi. Mai ales dacă pastorul sau consilierul sunt persoane rigide, perfecţioniste, având reputaţia
de moralişti gata să judece orice abatere fără prea multă sensibilitate, persoanele care se confruntă
cu probleme traumatizante şi umilitoare în acelaşi timp vor căuta să evite consilierea. La aceasta se
mai adaugă tabuurile, prejudecăţile culturale şi stigmatizarea asociată tratamentului psihiatric.
Procesul anamnetic este adeseori tulburător pentru pacient generând conflicte interioare uneori
traumatizante. Consilierul trebuie să ţină seamă de această realitate manifestând empatie, respect,
înţelegere, răbdare şi, foarte important, o atitudine prin care să transmită speranţă.
O atenţie deosebită trebuie acordată comunicării non-verbale. Cu cât este mai acută
suferinţa, cu atât trebuie acordată o atenţie sporită observaţiei.
Datele anamnetice trebuie completate din surse auxiliare: familie, prieteni, colegi, fişe
medicale, şcolare, situaţia de la locul de muncă.
Este fundamentală respectarea demnităţii pacientului şi păstrarea confidenţialităţii.
„Scăpările de informaţie” descalifică distrugând încrederea şi relaţia.

2. 3. 2. Tehnici ale interviului

Orice anamneză poate avea trei faze: ascultarea; raţionalizarea; tranziţia. Fundamental
pentru un proces terapeutic de calitate este relaţia dintre consilier şi consiliat bazată pe încredere
reciprocă. Cel mai puternic instrument în tehnica interviului este empatia care poate fi manifestată
concret prin următoarele tehnici normative pe care le formulăm imperativ:
a) Oferă confort pacientului, linişte şi intimitate!
b) Respectă regulile fundamentale referitor la stilul adresării întrebărilor:
- nu se pun două întrebări deodată,
- se pun întrebări deschise care invită la dezvăluire şi nu întrebări închise (care presupun
răspunsuri de tipul: da, nu),
- nu se pun întrebări care sugerează răspunsul negativ,
- se evită atitudinea de judecare implicită sau explicită,
- se folosesc afirmaţii încurajatoare,

19
 - se cer explicaţii suplimentare,
c) Fii natural, comunicare în ambele sensuri!
d) Încurajează exprimarea sentimentelor!
e) Ia în considerare nivelul de dezvoltare al pacientului, stadiul stresului, al crizei, al
vârstei!
f) Acordă atenţie stării de nelinişte a pacientului!
g) Fii receptiv, percepe rapid schimbările subtile de atitudine, gândire, comportament!
h) Repetă frazele pacientului, atunci când apare împotmolire fără a face exces!
i) Menţine liniştea terapeutică!
î) Fii atent la limbajul non-verbal!
j) Mergi de la general la specific, focalizează, acordă atenţie detaliului!

2. 3. 3. Arta ascultării

Ascultarea reflectivă şi empatică este esenţială în orice consiliere. Consilierul trebuie să se

deprindă să asculte cu ochii, urechile, gândul, mintea, simţămintele, inima, să se pună în acord cu
cel care vorbeşte, să simtă şi să înţeleagă ce se află în spatele cuvintelor, în spatele evenimentelor
relatate, să vadă problema reală, să o scoată la suprafaţă a. î. consiliatul să trăiască insight-ul, să
realizeze ceea ce se întâmplă în viaţa lui şi care este cea mai potrivită soluţie.
Este important să aflăm mai întâi ce simte consiliatul vizavi de problema cu care se
confruntă şi cum o înţelege el, fără a ceda primului impuls de a oferi o soluţie.
În timpul ascultării, consilierul parafrazează uneori ceea ce aude sintetizând esenţa
lucrurilor focalizând atenţia asupra a ceea ce este mai semnificativ. Printr-o rezumare periodică se
ajunge la clarificare şi concluzii a. î. treptat, consiliatul să înţeleagă mai clar propriile probleme.
Consilierul trebuie să cunoască şi să evite acele aspecte care-i pot bloca sensibilitatea. Iată
câteva dintre ele:
- Tentativa prematură de a elabora soluţiile întrezărite,
- O anxietate excesivă şi incapacitatea de focalizare din partea consilierului,
- Eventualele prejudecăţi pe care le are faţă de persoana consiliată,
- Nerăbdarea, dezinteresul, minimalizarea problemelor sau dimpotrivă exacerbarea lor,

20
 - Incapacitatea de a empatiza cu persoana consiliatului,
- Propriile conflicte interioare îl vor lipsi de capacitatea de a fi conştient şi vigilent la
problemele similare ale pacientului.
- O prea mare preocupare şi efort asupra teoriilor şi tehnicilor, vor slăbi capacitatea
intuitivă în perceperea clientului.
Consilierii începători sau lipsiţi de experienţă ar trebui să evite încercarea de a se gândi la
soluţia problemelor cu care sunt confruntaţi, în schimb să se concentreze asupra înţelegerii şi
capacităţii de a fi împreună cu cel consiliat într-o manieră plină de grijă şi respect, lipsit de orice
atitudine legalistă sau acuzatoare. O astfel de atitudine va contribui la creşterea capacităţii
consiliatului de a-şi înţelege problema, capacitându-l să înţeleagă singur soluţiile cele mai
potrivite.

2. 3. 4. Motivare, intervenţie, diagnostic

Încă de la prima întrevedere consilierul trebuie să găsească momentul pentru a adresa

câteva întrebări importante: De ce ai găsit oportun să alegi acest moment pentru a solicita ajutorul?
De ce mi te-ai adresat mie? Care este problema aşa cum o vezi dumneata? Te simţi rănit sau jicnit
din cauza presiunii exercitate de altcineva? Cum te simţi acum fiind aici? Ce fel de ajutor te aştepţi
să primeşti de la mine? Asemenea întrebări au o importanţă crucială pentru că au de-a face cu
gestiunea fundamentală a motivării consiliatului. Dacă sunt neglijate, relaţia terapeutică nu va fi
stabilită sau va suferi un eşec. Abordarea întrebărilor facilitează ajungerea la concluzii comune.
La prima întâlnire, consilierul face o tentativă diagnostică acordând atenţie tipului
simţămintelor, problemelor şi relaţiilor consiliatului. În acest mod îşi formează o perspectivă
asupra înţelegerii pe care consiliatul o are asupra problemelor şi a resurselor de care acesta dispune
pentru a face faţă. În funcţie de natura problemelor şi structura personalităţii pacientului,
consilierul decide durata necesară terapiei.
Diagnosticul trebuie să includă şi o evaluare a stării generale a clientului. O atenţie
deosebită va fi acordată stării spirituale a acestuia: valori, priorităţi, convingeri, vitalitate spirituală.
Consilierul trebuie să-şi pună întrebările următoare: Va beneficia pacientul de ajutorul
necesar având în vedere pregătirea mea, timpul şi capacitatea mea de implicare? Există un alt

21
cadru sau terapeut care ar putea să-i ofere asistenţă mai competentă? Este nevoie de consult
interdisciplinar?
Dacă se decide continuarea consilierii, se va decide orarul următoarelor întâlniri, locul,
durata sesiunilor, obiectivele, se vor discuta aşteptările, se vor face declaraţii în legătură cu
confidenţialitatea, a căror iniţiativă o va avea consilierul. Consilierea trebuie să-l implice în mod
activ pe pacient mobilizându-i propriile resurse pentru a face faţă situaţiei. Aşteptările acestuia din
partea consilierului de a face miracole trebuie corectată cu amabilitate, dar ferm.
Durata unei sesiuni normale este de o oră.
O parte esenţială a primelor sesiuni este catharsis-ul emoţional, i. e. deschiderea unor
acumulări dureroase de tensiune şi conflicte interioare permiţând resentimentelor sau blocajelor să
dreneze, a. î. să apară alinarea, chiar vindecarea. Este o despovărare a spiritului celui consiliat prin
descoperire, verbalizare, exprimare, clarificare în prezenţa consilierului care-l acceptă şi nu-l
condamnă, înţelegând şi apreciind onest problemele. Catharsis-ul deşi foarte important, nu este
aspectul fundamental al consilierii, ci ceea ce apare şi se produce după el. Chiar şi aşa, dacă
procesul consilierii nu depăşeşte faza catharsis-ului, el are efecte benefice şi virtuţi vindecătoare.
Consiliatul are sentimentul de despovărare, de eliberare, regăseşte putere, energie şi speranţă să
lupte, să facă adaptări pe calea schimbării.

3. Obiective, categorii diagnostice, relaţia terapeutică

3. 1. Obiectivele consilierii

În elaborarea lor vom considera motivele şi nevoia persoanelor care se adresează

consilierilor. Deci, ce doresc ei să realizeze?
Se apreciază că aproximativ 10% din consilierea creştină pastorală are de-a face cu aspecte
religioase (doctrină, îndoieli, probleme spirituale, aspecte legate de rugăciune, păcat). În mod
frecvent, oamenii se adresează pentru probleme familiale, maritale, crize personale sau familiale,
conflicte interpersonale, etc.
Înainte de toate, orice consilier creştin va urmări acelaşi obiectiv la fel ca şi Cristos în
procesul consilierii şi anume, viaţa veşnică, Ioan 3: 16. În sensul acesta un principiu călăuzitor este

22
acela că indiferent de situaţia întâlnită şi de persoanele implicate, binecuvântarea divină şi viaţa
veşnică presupun o relaţie personală cu Dumnezeu incluzând o trăire în armonie cu voia şi
învăţătura Lui Dumnezeu.
În mod normal, obiectivele specifice ale consilierii depind în mare măsură de problemele
consiliatului.
Având în minte dezideratul formulat mai sus, consilierul ar trebui să se orienteze după
următoarele obiective specifice formulate în termenii performanţei care să poată fi evaluată. Astfel
consiliatul ar trebui:
a) Să-şi înţeleagă şi să-şi recunoască eventualele atitudini dăunătoare ascunse - înţelegere
de sine. Aceasta reprezintă adesea primul pas în procesul vindecării. (De ex. un consiliat nu
reuşeşte să înţeleagă că are o perspectivă tendenţioasă şi o atitudine autodistructivă. El se plânge
tuturor că nimeni nu-l acceptă, nu-l ia în considerare, abordând o atitudine negativistă în dialogul
cu alte persoane. Ei bine, el trebuie ajutat să vadă că tocmai acest tip de comportament îi plictiseşte
pe oameni determinându-i să-l evite sau să-l respingă).
b) Să-şi optimizeze comportamentul instruindu-l în privinţa abilităţilor de relaţionare -
comunicare. Multe dintre problemele cu care se confruntă pacienţii sunt cauzate de o comunicare
ineficientă: sunt incapabili să comunice clar; comunicarea lor conţine de obicei subtilităţi care sunt
receptate negativ de interlocutori; adoptă mereu o atitudine defensivă sau incriminatoare în
dialogul cu ceilalţi; au tendinaţa să critice, să defaime, să ridiculizeze; fie nu sunt binevoitori să
comunice. Îndrumarea vizează deprinderea unei exprimări clare, pozitive, amabile, binevoitoare.
De asemenea, vor fi îndrumaţi corespunzător pentru dobândirea abilităţilor de a recepta eficient
mesajele celorlalţi.
c) Să ia decizii în privinţa unor schimbări a stilului de viaţă – schimbarea comportamentală.
Consilierul ajută pacientul să se dezveţe de comportamentele ineficiente şi să înveţe pe cele
eficiente, constructive (nu se are în vedere comportamentele păcătoase care trebuie complet
eliminate, ci comportamentele problematice, cele cauzatoare de probleme). Consilierul poate oferi
propriul exemplu sau exemple cunoscute adecvate. În caz de eşec se vor analiza cauzele şi se va
încuraja reluarea procesului. .
d) Să manifeste consecvenţă şi progrese pe cale realizării de sine în Cristos, Efes. 4: 13-15.
e) Să se elibereze de blocajele persistente, de amintirile dureroase sau eventuale răni şi
resentimente. În sensul acesta, consilierul îi va oferi suportul necesar în perioadele de stres sau

23
crize majore, a. î. sub călăuzirea Duhului Sfânt să-l ajute astfel pe consiliat să atingă aceste
obiective.
f) Să crească înspre maturitatea spirituală a celor credincioşi care-L urmează pe Cristos.
Consilierul creştin trebuie să devină un lider spiritual care în comuniune cu Duhul Sfânt, ajută
consiliaţii să facă faţă luptelor spirituale şi să găsească valori semnificative.
Eficienţa procesului consilierii depinde de disponibilitatea consilierului şi a consiliatului de
a conlucra în stabilirea ţelurilor şi a obiectivelor. Ele trebuie formulate concret, realist şi organizate
într-o secvenţă logică pentru a putea fi atinse progresiv.
Eficienţa procesului depinde şi de măsura în care consiliaţii trec dincolo de înţelegerea de
sine şi de faptul că se simt mai bine, ajungând să aibă aşteptări precise pe care să le şi poată
exprima.
În ceea ce-l priveşte pe consilier, el trebuie să înţeleagă clar obiectivele procesului evitând
confuzia, a.î. procesul să dobândească virtuţi terapeutice.
- Preocupările sale de-a lungul etapelor procesului vor avea în vedere următoarele
performanţe:
- Restructurarea personalităţii
- Descoperirea inconştientului
- Generarea unor interese sociale
- Conştientizarea semnificaţiei vieţii
- Rezolvarea şi vindecarea unor tulburări emoţionale
- Examinarea unor hotărâri şi decizii mai vechi; înlocuirea lor cu altele noi
- Dezvoltarea încrederii de sine conştientizând poziţia avută în Cristos
- Reducerea anxietăţii
- Diminuarea comportamentului mal-adaptativ şi învăţarea unor modele adaptative noi
- Câştigarea unui control eficient asupra propriei vieţi.

3. 2. Categorii diagnostice

În vederea înţelegerii problemelor ce ţin de controlul impulsurilor este de folos pentru

consilier posibilitatea încadrării corecte a pacienţilor într-o anumită categorie, posibilitate care
are la bază cunoştinţe de psihopatologie.

24
 a) Grupul obsesional - compulsiv sunt persoanele care tind să se manifeste în mod sever
inhibat. Ele trăiesc o nemulţumire profundă fără să-i poată identifica cauza. Astfel de persoane îşi
reprimă sentimentele de vinovăţie, au o conştiinţă puternică şi rigidă. Eul lor are de-a face cu tot
felul de interdicţii, prohibiţii şi control al acestei conştiinţe, păstrând un nivel de satisfacţie pentru
aspectele impulsive. Nu-şi pot rezolva conflictul dintre dorinţă ca expresie directă a impulsului, şi
inhibarea acesteia. Simptomele specifice obsesive (derivate din idei fixe care tulbură voinţa) sau
compulsive (care constrâng) devin o modalitate de menţinere a controlului. În acelaşi timp, menţin
o exprimare parţială a unor impulsuri inacceptabile, a unui anumit nivel de autopedepsire şi alinare
a suferinţei. Rolul consilierului este să-i ajute să-şi aducă simţămintele la suprafaţă, să descopere în
ce măsură reactualizează simţăminte din copilărie faţă de persoanele apropiate, mai ales faţă de
părinţi.
b) Grupul persoanelor care manifestă o reacţie isterică. Conflictul interior al acestor
persoane este cauzat de tensiunea dintre controlul şi impulsul împotriva controlului, ambele foarte
puternice. Simptomele de natură isterică devin o expresie deghizată a impulsului, a. î. oferă
deopotrivă satisfacţie şi o formă de autopedepsire pentru vinovăţia implicată de impuls. De obicei,
impulsurile pe care le determină anxietatea, vinovăţia şi suferinţa legată de acestea, sunt cele de
dragoste, sexualitate şi mânie. Conflictul interior, adeseori neconştientizat deşi există o
conştientizare intensă asupra simptomelor, generează un simţământ de înstrăinare faţă de propriul
eu. Astfel de persoane sunt extrem de solicitante în procesul terapeutic. De obicei încearcă să
stabilească condiţiile procesului, urmărind protejarea faţă de durerea autodezvăluirii. De asemenea,
caută să protejeze eul patologic perpetuând astfel aceeaşi stare. Pot exploda rapid şi violent în
mânie, de obicei limitându-se la violenţă verbală. Adesea descriu simptome somatice în mod
defensiv încercând astfel să înlocuiască simptomele psihice reale.
c) Grupul persoanelor care se confruntă cu suferinţe de tip fobic. Pacienţii din această
categorie pot dezvolta temeri nerealiste imposibil de controlat, faţă de multe obiecte sau aspecte
ale realităţii. Indiferent de obiectul faţă de care se manifestă fobia, există o conexiune simbolică
între acel obiect şi impulsul de care se tem. În timp ce se teme de impulsurile sale (sexuale, de
mânie, sau de orice natură), înlocuieşte teama cu fobia faţă de un obiect exterior care îi reprezintă
această dorinţă. Persoana poate să suferă o anxietate intensă, îşi restrânge sever activităţile,
încearcă să exercite control asupra familiei sau asupra diferitelor grupuri. Aceste persoane nu vin
la tratament deoarece consideră că temerile lor sunt justificate de condiţii. Dacă se întâmple să

25
consulte un consilier o fac pentru a obţine o soluţie simplă care să le rezolve doar efectul,
anxietatea pe care o resimt.
d) Persoanele care au pierdut controlul asupra impulsurilor, pot avea un comportament
impulsiv sexual, de obicei lipsit de sentimente de vinovăţie. Ceea ce le produce tulburare este
anxietatea că vor fi descoperiţi, că slăbiciunea lor va deveni publică. Unii pot fi foarte pasivi şi
dependenţi în timp ce alţii reacţionează cu agresivitate. Adesea, se implică în practici
comportamentale care au consecinţe distructive pentru ei dar şi pentru alţii din jurul lor.
e) În cazul persoanele depresive conflictul dintre impulsuri şi o conştiinţă moralistă,
severă, este deosebit de intens. În diagnoză consilierul va trebui să deosebească între depresia de
intensitate nevrotică şi depresia endogenă sau psihotică. Depresia nevrotică este reactivă fiind un
efect al unor evenimente traumatizante. Aceasta se pretează la psihoterapie. Depresia psihotică este
efectul unor condiţii psihopatologice interne şi necesită tratament psihiatric, constituind adeseori o
urgenţă datorită potenţialului suicidar.

3. 3. Relaţia terapeutică

Ingredientele fundamentale care asigură contextul unei relaţii terapeutice cu rezultate

durabile sunt onestitatea, sinceritatea, acceptarea, înţelegerea şi spontaneitatea. Gradul de
înţelegere din partea consilierului, grija, disponibilitatea, ajutorul, autenticitatea şi originalitatea sa,
un respect autentic faţă de oameni, o atitudine pozitivă şi nonjudicativă, un simţ al umorului
dezvoltat, căldura, bunăvoinţa de a recunoaşte şi dezvălui propriile greşeli, reprezintă calităţi şi
factori importanţi determinanţi într-o relaţie terapeutică.
Consilierul trebuie să ştie că nu va reuşi să lucreze eficient cu fiecare pacient, că nu va avea
succes în fiecare caz. Unii pacienţi răspund mai bine altor consilieri având un alt tip de
personalitate şi un stil terapeutic diferit. De acest adevăr se va ţine cont în evaluare şi diagnostic.
Corespondenţa dintre consilier şi consiliat are implicaţii serioase. De aceea, consilierii care
au prejudecăţi, rezerve sau carenţe pentru o anumită personaă, categorie socială sau grup etnic,
religios (deşi nu ar trebui să fie aşa), sau pur şi simplu se simt depăşiţi, nepotriviţi, vor proceda
corect declinându-şi competenţa şi responsabilitate, orientând pacienţii înspre un alt psihoterapeut.
În relaţia terapeutică este necesar din partea consilierului să manifeste o preocupare
autentică şi respect pentru particularităţile individuale ale pacientului. Cele mai multe vieţi

26
distorsionate merită respectul şi demnitatea care trebuie acordate oricărei fiinţe umane. Persoana şi
problemele sale necesită acceptare. Obiectivul fundamental constă în ajutarea pacientului de a găsi
mijloacele de vindecare, de reducere şi înlăturare a conflictului, de găsire a mijloacelor necesare de
dezvoltare.
Consilierul trebuie să fie conştient de existenţa câtorva ingrediente majore care vor
influenţa relaţia terapeutică. Iată câteva dintre ele:
a) Identitatea consilierului ca persoană şi terapeut joacă un rol central în cadrul relaţiei
psihoterapeutice. Dacă identitatea lui conţine elemente de neîncredere, de dubiu va constata că îi
va fi foarte greu să stabilească o relaţie de lucru bazată pe încredere. Dacă este confuz în legătură
cu propria lui identitate va reacţiona cu anxietate, va deveni dogmatic şi moralist, va manifesta
nesiguranţă. Toate aceste trăiri le va transmite în cadrul relaţiei terapeutice ducând la ineficienţa
procesului. Un consilier eficient trebuie să se simtă încrezător şi puternic, bazându-se pe propria
lui relaţie cu Dumnezeu.
b) Autonomia este o altă calitate care este adusă în relaţia terapeutică. Autonomia şi
încrederea reprezintă condiţia unei existenţe sănătoase. În măsura în care consilierul nu şi-a
dezvoltat autonomia, va tinde să o blocheze şi în celălalt. Opusul autonomiei este controlul
autoritar. Acesta poate fi justificat pe baza consideraţiei că este spre binele sau în interesul
pacientului. Unele persoane sunt atât de bolnave încât simt nevoia de a fi controlate de altcineva.
Această nevoie de dependenţă poate să fie problema centrală care trebuie rezolvată. Consilierul
trebuie să urmărească dezvoltarea treptată a autonomiei şi bizuirea naturală pe forţele proprii,
proces care se derulează lent, dar care trebuie să înceapă de la prima întrevedere. În relaţia
terapeutică, pacientul trebuie să devină autonom, a. î. să aibă un impact decisiv asupra propriei
vieţi.
c) Reciprocitatea reprezintă o calitate importantă în cadrul relaţiei terapeutice şi se referă
la acceptarea reciprocă a ambilor participaţi, consilierul şi consiliatul. Astfel, relaţia de lucru
devine un parteneriat, cei doi conlucrând uniţi, într-o atmosferă de echipă. Consilierul nu va da
impresia că el este conducătorul, dimpotrivă va rămâne cu o jumătate de pas în urma pacientului,
oferindu-i acestuia şansa de a prelua conducerea şi asumarea responsabilităţii pentru ceea ce aduce
în procesul terapeutic. Consilierul evaluează ceea ce aduce pacientul şi oferă răspunsuri terapeutice
conform competenţelor şi cunoştinţelor sale, însă este privilegiul şi dreptul pacientului de a

27
respinge unele răspunsuri. El trebuie să se simtă liber să facă afirmaţii şi să participe la procesul
terapeutic.
Ne aşteptăm ca pacientul să aducă în procesul terapeutic următoarele:
1) Suferinţa personală
2) Se aduce pe sine ca persoană unică. Consilierul trebuie să ştie să accepte şi să se
adapteze tipului respectiv de personalitate. Astfel, pacientul aduce cu sine împreună cu suferinţa şi
anxietăţile, mijloacele sale de apărare, obiceiurile de a se raporta la ceilalţi, obiceiurile
comportamentale, atitudinile dominante, etc.
3) Bunăvoinţa şi disponibilitatea de a lucra pentru a dobândi înţelegere de sine şi de a
accepta procesul terapeutic.
4) Încredere, dedicare şi angajare faţă de consilier şi procesul psihoterapeutic.
5) Autonomie şi responsabilitate, atât cât să se poată începe procesul.
6) Potenţialul şi resursele de a deveni o persoană matură, capabilă să ia decizii.
7) Limitele personale pe care consilierul trebuie să le accepte, să lucreze cu ele în speranţa
activării potenţialităţii acestuia.
d) În cadrul relaţiei terapeutice pot avea loc experienţe de tipul transferului cărora
consilierul trebuie să le facă faţă încercând să le înţeleagă cu competenţă profesională, evitând
orice tulburare emoţională personală. Ţinta urmărită este înlocuirea simţămintelor, a atitudinilor, a
răspunsurilor din relaţiile precedente şi din experienţele trecute, aduse în relaţia terapeutică
prezentă. Un exemplu de transfer este atunci când pacientul are faţă de terapeut simţăminte ca
acelea pe care le-a manifestat toată viaţa faţă de unul dintre părinţii săi (faţă de soţ, faţă de şef, faţă
de subaltern, etc). Acest transfer este un proces inconştient din partea pacientului şi modifică
relaţia prezentă. De pildă, o persoană pasivă va avea o atitudine pasivă faţă de consilier, în timp ce
o persoană dominantă va căuta să-l domine, să-l controleze. Un pacient dispus să facă totdeauna
concesii fiind de acord cu orice va adopta o astfel de atitudine şi în raport cu consilierul.
Consilierul trebuie să fie conştient de ceea ce încearcă pacientul să facă şi cum să răspundă fiecărei
categorii.

28
 4. Tehnici şi metode de consiliere spirituală

Eficienţa procesului psihoterapeutic depinde în mod evident de strategiile adoptate de

consilier, fiind o reflectare a competenţei acestuia de a îmbina o gamă largă de proceduri în
propriul stil terapeutic. Un bun consilier nu se va limita doar la proceduri de tipul reflectării
simţămintelor şi al simplei ascultări terapeutice, foarte utile de altfel la un nivel, dar care într-o
terapie eficientă trebuie depăşite. Consilierul va căuta să identifice care sunt demersurile
terapeutice cele mai potrivite pentru un anumit tip de problemă, pentru un anumit client. Oricât de
eficace ar fi o tehnică terapeutică singulară, un consilier care urmăreşte eficienţa în activitatea sa
va ştii să integreze şi să îmbine adecvat în procesul terapeutic tehnici cognitive, afective şi
comportamentale. Procedând astfel, pacienţii sunt ajutaţi să gândească asupra propriilor concepţii
şi convingeri, asupra presupunerilor şi prejudecăţilor, să experimenteze la nivel afectiv
simţămintele, conflictele şi frământările lor şi apoi să treacă la acţiune prin însuşirea unor
modalităţi comportamentale mai eficiente.
Strategiile adoptate depind de scopul consilierului, de personalitatea şi stilul acestuia, de
problema abordată, de profilul pacientului. Toate acestea determină ca fiecare proces terapeutic să
fie un eveniment unic.
În cele ce urmează prezentăm câteva tehnici de bază care se regăsesc frecvent în cele mai
multe procese terapeutice:

4. 1. Atenţia

Consilierul trebuie să ofere consiliatului o atenţie neîmpărţită care poate fi realizată prin:
a) contact ocular care transmite preocupare şi înţelegere
b) postură relaxată, destinsă sugerând simpatie şi atenţie
c) gestică naturală, echilibrată care induce o atmosferă de calm şi siguranţă.
Consilierul urmăreşte să fie amabil, delicat, blând, împăciuitor, sensibil faţă de problemele
consiliatului şi puternic motivat pentru înţelegere, manifestând vigilenţă faţă de ceea ce încearcă
pacientul să-i comunice sau să aducă în derularea procesului. De asemenea, consilierul trebuie să
fie atent şi asupra propriilor sale trăiri, simţăminte de oboseală, nerăbdare, iritare, nelinişte sau alte

29
probleme care-i pot distrage atenţia. În măsura în care reuşeşte să-şi controleze propria stare
lăuntrică va decide dacă va continua sau dacă va amâna procesul.

4. 2. Ascultarea

Ascultarea eficientă este un proces activ prin care consilierul îi comunică pacientului că
este în mod real interesat de problema lui şi că doreşte sincer să-i ofere ajutorul de care are nevoie.
Evitarea ascultării face loc consilierii prin conversaţie ceea ce poate indica propria insecuritate a
consilierului sau incapacitatea de a face faţă unor situaţi confuze cu potenţial emoţional crescut.
Iată câteva principii ale ascultării eficiente:
a) Lasă deoparte propriile conflicte, supoziţii, concepţii şi preocupări focalizând întreaga
atenţie asupra consiliatului şi asupra mesajului pe care-l transmite
b) Evită expresiile verbale şi nonverbale de judecare sau dezaprobare a conţinuturilor spuselor
pacientului chiar dacă sunt ofensatoare sau jicnitoare.
c) Utilizează ochii şi urechile pentru a detecta mesajele transmise prin tonul vocii, mimică,
postură, gestică.
d) Manifestă preocupare pentru receptarea a ceea ce este lăsat deoparte intenţionat
e) Manifestă aşteptare răbdătoare pe parcursul perioadelor de linişte, tăcere, plâns, oferind
consiliatului posibilitatea de a se aduna în vederea clarificării sau pentru a-şi împărtăşi
simţămintele dureroase.
f) Priveşte spre consiliat în timp ce vorbeşte, fără a-l fixa insistent. Nu permite ochilor să
rătăcească indiferenţi.
g) Evită să fi distras şi nu întrerupe pacientul pentru a rezolva probleme personale. Atenţie şi
grijă la telefon. Dacă aştepţi un telefon important, anunţă pacientul de la început că este
posibilă întreruperea respectivă, cerându-i îngăduinţa.
h) Acceptă consiliatul chiar dacă nu eşti de acord şi nu aprobi ce spune, ce face sau ce simte.
4. 3. Răspunsul

O ascultare autentică permite răspunsuri eficiente acestea reprezentând un ajutor potrivit

furnizat de consilier concretizat prin acţiune şi răspunsuri verbale.

30
 a) Directivitatea (orientarea, conducere) este capacitatea consilierului de a orienta şi
direcţiona conversaţia prin întrebări ajutătoare: „ce s-a întâmplat după aceea?” „cine a mai fost de
faţă?” „familia cum a reacţionat?” „care crezi că a fost cauza?” etc. Astfel de întrebări aduc
informaţii utile în evaluare.
b) Reflectarea este modalitatea prin care permitem consiliatului să înţeleagă că suntem
împreună cu el, că suntem capabili să înţelegem cum se simte sau cum gândeşte: „Probabil te
simţi…”; „Presupun că trebuie să fie deosebit de frustrant / dureros / stresant, etc.”; „Asta poate
părea foarte plăcut /distractiv / de dorit, etc.”. Nu exercita reflectare după fiecare frază şi evită
tendinţa de a repeta expresii stereotipe. Periodic este benefic să faci un rezumat a ceea ce a fost
spus rezumând simţămintele: „Asta trebuie că te-a rănit”; „Toate acestea par că te-au făcut să te
simţi neîmplinit / te-au umplut de teamă / de nesiguranţă, etc.”; „ Probabil îţi vine să renunţi la tot,
să nu te mai implici”; „Cu siguranţă te gândeşti că toţi ceilalţi te desconsideră acum”. După
asemenea rezumări şi reflectări i se oferă consiliatului posibilitatea de a confirma sau infirma
înţelegerea la care a ajuns consilierul, făcând corecţia necesară.
c) Întrebările formulate competent şi adresate cu tact pot aduce o cantitate importantă de
informaţii. Sunt eficiente întrebările deschise care presupun răspunsuri minim una sau două
propoziţii: „Vorbeşte-mi despre relaţia ta cu părinţii/familia”; „Care evenimente din viaţa ta te fac
nefericit?”. Prea multe întrebări vor fragmenta discuţia de aceea, se decide asupra strictului
necesar. Se vor evita întrebările care încep cu de ce şi care sunt urmate de obicei doar de justificări,
scuze, lamentaţii sau vor avea o atitudine de judecată.
d) Confruntarea nu înseamnă atac sau condamnare vicioasă, ea reprezintă un demers prin
care consilierul prezintă ideile pe care consiliatul nu le sesizează. Eficienţa ei depinde de maniera
iubitoare, amabilă, lipsită de judecăţi şi prejudecăţi. Uneori reacţia consiliatului înseamnă decizia
de mărturisire ceea ce-l poate conduce la experienţa semnificativă a iertării.
e) Informarea presupune oferirea unor exemplificări, fapte, atitudini, sau evenimente,
persoanelor care au nevoie de aşa ceva. Consilierul trebuie să aprecieze câtă informaţie poate oferi
pacientului a. î. să-i fie cu adevărat folositor. Oricum într-o sesiune nu este eficientă o generozitate
prea mare în acest sens.
f) Sfătuirea este un demers controversat datorită capcanelor pe care le implică. Este posibil
ca sfătuitorul să fie lipsit de experienţă, să fie ignorant în anumite domenii, să cunoască insuficient
o anumită problemă, eveniment, stare, etc., să se pripească datorită unor presiuni, să fie subiectiv,

31
să fie părtinitor mai ales dacă supralicitează empatia, să considere că soluţiile eficiente în anumite
cazuri vor da rezultate şi de data aceasta, să fie indus în eroare de consiliat, să fie manipulat de
consiliat pentru a obţine soluţiile dorite, etc.
Atunci când oferă un sfat, consilierul să se asigure că este competent şi foarte bine
informat, că nimic din cele de mai sus nu are influenţă asupra sfatului pe care-l dă. Orice sfat
trebuie evaluat în lumina consecinţelor posibile. Este cel mai bun? Ce consecinţe poate genera?
Există riscuri? Dacă da, merită asumate? Pe cine va mai afecta? Va crea dependenţă sau
independenţă? Dacă va fi respins cum vei reacţiona? Există alternativă? Există un consilier care ar
putea gestiona mai bine situaţia? Ori de câte ori se dă un sfat este recomandat să fie oferit sub
forma unei sugestii! De pildă: Cum apreciaţi dacă s-ar proceda astfel…? Credeţi că…? Ar fi
posibil să …? Ar putea fi o soluţie … ? etc.
g) Interpretarea ajută consiliatul să înţeleagă semnificaţia, perspectiva, detaliile, cauzele,
relaţiile care se află în profunzimea problemelor. Presupune competenţă, abilitate şi claritate,
având un potenţial deosebit în atingerea insight-ului. Interpretarea poate dăuna dacă este utilizată
înainte ca pacientul să fie pregătit emoţional să opereze cu informaţia şi conţinutul interpretării. De
aceea, alegerea momentului oportun este deosebit de importantă. Se formulează în termeni simpli
într-o abordare sugestivă: Ar putea însemna oare…? Crezi că s-ar putea înţelege…? I se oferă
pacientului timp să răspundă.
h) Suportul şi încurajarea sunt importante şi au un efect benefic mai ales la început când
oamenii se simt copleşiţi de nevoi, dureri, conflicte, vinovăţie, descurajare, etc. Stabilitatea şi
atitudinea suportivă a consilierului, empatia şi acceptarea pe care le transmite reprezintă cel mai
bun mod de întâmpinare a persoanei care vine la consiliere.

4. 4. Învăţarea

În procesul psihoterapeutic, consilierul este un educator care instruieşte prin propriul său
exemplu, prin călăuzire şi informaţiile necesare a. î. consiliatul învaţă treptat să facă faţă
problemelor cu care se confruntă. Un instrument important este răspunsul cu aplicabilitate
imediată, i. e. discutarea deschis şi direct asupra experienţei prezente despre ceea ce se întâmplă în
timpul relaţiei terapeutice.

32
 4. 5. Filtrarea

Un bun consilier nu este un sceptic, neîncrezător în tot ceea ce spune un pacient, dar nici
naiv sau credul. Adeseori, consiliaţii nu spun întreaga poveste, fie o prezintă prin prisma propriei
interpretări. Nu tot ceea ce spune reprezintă cu adevărat trebuinţele sale şi în general oamenii lasă
deoparte, ascund, orice detaliu sau aspecte care i-ar putea incrimina, creionând o imagine
incompletă chiar distorsionată, a realităţii. De obicei persoanele sunt atât de preocupate de
problema pe care o consideră responsabilă de propriul disconfort, încât nu reuşesc să vadă
dimensiunea contextualizată a problemei. De aceea, consilierul trebuie să acorde atenţie oricăror
indicii care i-ar putea sugera alte aspecte contextuale care au condus şi fac să persiste problema. Ce
îşi doreşte în mod real persoana? Există alţi factori determinanţi? Ce aşteaptă de la consiliere?
Consilierul abil va observa pe măsură ce procesul se derulează, aspectele subiacente care
nu sunt cunoscute de pacient sau sunt ascunse, fie reprimate. Iată de ce ascultarea dobândeşte o
importanţă covârşitoare, oferindu-i şansa consilierului să nu accepte totul ca având aceeaşi valoare
şi astfel să definească o ierarhie a importanţei problemelor şi a priorităţilor. Experienţa,
discernământul, rugăciunea, călăuzirea Duhului Sfânt şi o relaţie personală autentică cu Dumnezeu
reprezintă atuurile consilierului aflat într-o asemenea situaţie.

5. Consilierul creştin – caracteristici şi valori personale

5. 1. Caracteristicile terapeutice personale

Tabloul caracteristicilor consilierului creştin creionează imaginea ideală spre care va tinde
oricine îşi asumă acest rol, înscriindu-se astfel într-un proces continuu al propriei deveniri şi
perfecţionări.
a) Consilierii eficienţi au identitate, ei ştiu cine sunt, ce sunt capabili să devină, ce doresc în
viaţă şi ce este esenţial. Sunt conştienţi de propria valoare personală, dar sunt dispuşi să-şi
reexamineze valorile şi ţelurile. Nu reprezintă doar reflexia a ceea ce se aşteaptă de la ei, ci vor trăi
după propriile standarde interioare ale propriei conştiinţe.
b) Respectă şi apreciază atât propria persoană cât şi pe semeni în general.

33
 c) Îşi recunosc şi acceptă propria putere. Se simt confortabil în prezenţa altora oferind
ajutor şi iubire izvorâte din sentimentul propriei valori. Nu încearcă să-i diminueze pe alţii pentru
a-şi putea păstra sentimentul de putere. Îşi folosesc puterea în favoarea celorlalţi şi nu pentru a-i
manipula sau controla.
d) Sunt deschişi pentru schimbare. Nu se mulţumesc cu puţin şi nici nu consideră că au
atins plenitudinea sau suficienţa. Sunt mereu dornici să se dezvolte, să se perfecţioneze, să crească,
fiind dispuşi să facă schimbări acolo unde este cazul, să-şi reorganizeze valorile, priorităţile,
cunoştinţele. Sunt conştienţi că o creştere autentică presupune abandonarea a ceea ce este familiar
şi intrarea într-un teritoriu necunoscut de aceea, vor fi capabil să accepte un anumit grad de
ambiguitate în viaţa lor şi astfel să experimenteze un nou comportament.
e) Îşi dezvoltă conştiinţa de sine şi pe a celorlalţi. Sunt de acord că dacă dispun de o
conştiinţă limitată vor avea şi o libertate limitată. În loc să investească energie şi timp pentru un
comportament defensiv menit să le blocheze experienţele, se vor concentra asupra sarcinilor
realiste pe care realitatea le aduce în experienţa personală.
f) Îşi dezvoltă un stil personal în consiliere ca expresie a propriei lor concepţii şi filosofii
despre lume şi viaţă. Se simt liber să împrumute idei şi tehnici de la alţi terapeuţi fără să
implementeze noile achiziţii mecanic, ci într-o manieră personală.
g) Sunt capabili de empatie. Fiind conştienţi de propriile lupte şi dureri ei au un cadru de
referinţă pentru a se identifica cu celălalt fără a-şi pierde identitatea şi evitând supra-identificarea
cu pacientul.
h) Alegerile lor sunt orientate către viaţă. Nu permit evenimentelor să-i modeleze, ci
păstrează controlul asupra lor.
i) Sunt autentici, sinceri şi oneşti. Nu pretind că sunt ceea ce nu sunt, în schimb încearcă
mereu să fie ceea ce gândesc şi simt. Nu se baricadează în spatele măştilor, defenselor, rolurilor
sterile şi faţadelor.
j) Au simţul umorului. Sunt capabili să vadă în perspectivă, îşi pot aşeza problemele şi
imperfecţiunile într-o perspectivă adecvată a. î. să continue să progreseze. Nu uită să râdă de
propriile gafe, imperfecţiuni şi contradicţii fără să fie iresponsabili sau insensibili.
k) Sunt gata să-şi admită greşelile fără a se lăsa copleşiţi de vinovăţie, fără a acţiona
defensiv pentru a le ascunde, fiind mai degrabă preocupaţi să înveţe din propriile erori.

34
 l) Trăiesc în prezent ştiind să nu rămână blocaţi în sechelele trecutului şi nici să trăiască
visând la un viitor iluzoriu. Sunt capabili să experimenteze prezentul alături de ceilalţi, în bucurii,
necazuri, succese sau înfrângeri.
m) Apreciază influenţa culturii având respect faţă de diversitatea culturală din care pot
proveni consiliaţii.
n) Sunt creativi depunând eforturi pentru a deveni ceea ce doresc.
o) Fac alegeri care le modelează viaţa. Sunt conştienţi de deciziile precedente care i-au
vizat personal sau pe ceilalţi. Nu sunt victime ale acestor decizii fiind gata să le revizuiască dacă
este necesar.
p) Sunt preocupaţi pentru bunăstarea şi binele celorlalţi. Asta presupune interes, respect,
grijă, încredere şi o valorizare reală a acestora.
r) Sunt capabili să menţină graniţe sănătoase. Deşi empatizează cu pacienţii nu vor lua cu ei
acasă sau în timpul de relaxare problemele acestora. Ştiu să spună nu, atunci când este cazul pentru
a trăi echilibrat. Sunt vigilenţi sesizând imediat semnele de epuizare. Eficienţa unui consilier nu
implică epuizare în favoarea altora. Aceasta ar zădărnicii propria eficienţă.
s) Au o relaţie personală cu Dumnezeu autentică acţionând sub autoritatea cunoaşterii
oferite de Cuvântul Său şi fiind oameni cu adevărat duhovniceşti.
ş) Consilierul creştin se ştie pe sine ca fiind un slujitor în serviciul Lui Dumnezeu pe care-L
şi reprezintă şi Căruia Îi va da socoteală de responsabilitatea încredinţată.

5. 2. Supervizarea

Terapia personală are un caracter instrumental care mijloceşte vindecarea vindecătorului.

Asta presupune recunoaşterea că şi consilierul poate avea propriile răni sufleteşti, lupte personale
interioare, conflicte cu alţii, anxietate, momente depresive, temeri etc. Dacă acestea nu sunt
rezolvate la timp vor influenţa negativ eficienţa procesului terapeutic. De aceea se impune
recunoaşterea şi acceptarea lor, aducerea lor la suprafaţă, explorarea profunzimilor. Aceasta poate
fi o experienţă dureroasă, dar care trebuie acceptată ca atare şi soluţionată. Dacă nu există
disponibilitate pentru un astfel de demers, succesul consilierii altora va ajunge cel mult până la
nivelul performanţei personale în rezolvarea problemelor. Consilierul care nu este conştient de
propriile nevoi şi conflicte, poate folosi terapia mai mult în favoarea sa decât în favoarea

35
pacientului, chiar va avea tendinţa de a-l folosi experimental dacă problemele sunt similare.
Niciodată un consilier nu va reuşi să deschidă pentru pacienţii săi acele uşi pe care nu le deschide
pentru sine.
Este necesar şi înţelept să ne acceptăm propriile limitări, vulnerabilităţi şi slăbiciuni. A
accepta consilierea în relaţie cu un alt consilier nu este un semn de slăbiciune sau devalorizare, ci o
secvenţă absolut necesară pe calea propriei deveniri şi a dobândirii competenţelor cerute de o astfel
de implicare.

5. 3. Valorile personale ale consilierului creştin

În general şcolile seculare de psihoterapie învaţă faptul că un psihoterapeut nu ar trebui

niciodată să implice propriile valori în procesul consilierii.
Pe de altă parte, mulţi consilieri creştini manifestă mult zel în ajutorarea pacienţilor,
considerând că dispun de suficientă înţelepciune pentru a oferii răspunsuri şi soluţii la toate
problemele acestora. Totuşi consilierea nu este sinonimă cu predicarea sau cu învăţarea.
Conştientizând existenţa acestor extreme se impune analiza gradului în care valorile
personale ale consilierului pot fi implicate în procesul terapeutic.
Pentru consilierul creştin nici nu se poate pune problema să fie cu totul neutru din acest
punct de vedere. Din perspectiva responsabilităţii divine care apasă pe umerii slujitorilor Lui
Dumnezeu aceştia vor practica o psihoterapie hristocentrică / theocentrică, raportându-se
consecvent la adevărul dumnezeiesc revelat în Cuvântul Scripturilor. În acest context omul este
valorizat chiar dacă antropocentrismul rămâne în plan secundar. Aşadar, în consilierea creştină
sistemul biblic de valori al consilierului este parte integrantă a teoriei şi procesului psihoterapeutic.
Rolul consilierului este acela de a-l asista pe consiliat creând un climat care să-i permită
acestuia să-şi examineze / reevalueze propriile sentimente, gândiri, fapte şi să identifice cele mai
bune soluţii pentru ei înşişi. Fără a-i obliga sau constrânge să-şi însuşească un curs al acţiunii dictat
de consilier, pacienţilor li se oferă posibilitatea să-şi evalueze propriile sentimente, convingeri
concepţii şi să stabilească în ce măsură le sunt utile sau sunt eronate. În acest context consilierul le
poate oferii alternativele izvorâte din sistemul său de convingeri, iar ei au posibilitatea să opteze în
favoarea lor adoptând modalităţi noi de gândire sau acţiune. Astfel manifestăm respect faţă de

36
dreptul lor de a decide pentru sine în ce direcţie vor merge, dacă vor rămâne la sistemul lor de
valori sau dacă se vor decide pentru un altul, superior şi eficient. În nici un caz terapeutul nu-şi
poate permite să devină manipulator, profitând de autoritatea lui pentru a constrânge consiliaţii să
adopte anumite deciziile mecanic, iresponsabil sau inconştient.
Un consilier onest şi dedicat nu va fi arogant considerându-se infailibil, impunând rigid
propriile valori şi convingeri pacienţilor săi. Desigur, Dumnezeu este infailibil, dar faptul că
sistemul nostru de valori reflectă valorile Scripturilor nu anulează dreptul şi libertatea pacienţilor
de fi sau nu de acord cu valorile şi standardele pe care noi le considerăm acceptabile. În mod
evident, nu este obligatoriu să lucrăm cu toţi pacienţii mai ales dacă există incompatibilităţi în
sistemul de valori fapt care ar putea fi contraproductiv. Consilierul poate decide să îndrume
pacienţii spre alţi terapeuţi în vederea obţinerii unui consult eficient.

6. Consilierul – motivaţie, atitudini, calităţi

6. 1. Motivaţiile consilierului

Dorinţa sinceră de a veni în întâmpinarea semenilor pentru a-i asista şi ajuta să-şi
depăşească problemele cu care se confruntă reprezintă în mod evident un bun început. Asta
presupune cu siguranţă dragostea de semeni şi responsabilitatea derivată din chemarea divină de a
le sluji. Conştiinţa însărcinării divine şi însuşirea sistemului biblic de valori întăresc şi
responsabilizează implicare personală în acest tip de experienţă şi relaţie.
În practică se întâmplă şi nu de puţine ori când cei implicaţi în consiliere sunt inspiraţi şi
puşi în mişcare de motivaţii eronate. Iată câteva dintre acestea:
a) Nevoia de relaţie. Consilierul care percepe această nevoie care poate avea cauze diverse,
poate tinde să urmărească tot felul de ocazii pentru a prelungii relaţia terapeutică: telefoane, vizite,
acţiuni comune, pentru împlinirea propriei nevoi mai degrabă decât pe cea a consiliatului. Relaţia
dintre cei doi a încetat astfel să mai fie o relaţie profesională folositoare consiliatului.
b) Nevoia de control. Este cazul consilierului autoritar care-şi asumă din plăcere rolul celui
care rezolvă orice problemă. El poate avea tendinţa să-i forţeze pe oameni chiar şi atunci când
aceştia nu cer sau nu au nevoie să le ofere ajutorul „specializat”. Dacă se întâmplă să întâlnească
persoane care manifestă dependenţă şi îşi doresc un astfel de consilier la care să poată apela

37
oricând (clik pentru orice şi ai soluţia), va contribui şi mai mult la cultivarea dependenţei lor şi le
va strivi personalitatea sub propria lui personalitate.
c) Nevoia de salvare. Se concretizează în oferta consilierului care doreşte sincer, dar
neinspirat să ajute persoana. În loc să-l asiste pe consiliat în procesul propriei formări sau
transformări, consilierul îşi asumă responsabilitatea acestuia acţionând în locul lui. (În loc să-l
ajute să-şi ceară iertare de la părinţi, o face consilierul în locul lui).
d) Nevoia de informaţie. Curiozitatea de a ştii toate detaliile fiind incapabil să păstreze
confidenţialitatea este specifică acelor consilieri care manifestă indiscreţie şi plăcere de a stoca
informaţii intime, sensibile sau periculoase despre alţii. De obicei, astfel de persoane se complac în
construirea diverselor scenarii ipotetice, combinând şi recombinând informaţiile acumulate. Devin
„experţi” în evaluările şi judecăţile pe care le emit pe baza acestor scenarii, pretinzând a fi foarte
buni cunoscători ai omului. Nu vor fi buni consilieri chiar dacă sunt bine informaţi deoarece au
tendinţa de a eticheta oamenii mai întâi şi plecând de la premise formulate prematur fără a
cunoaşte adecvat profunzimea problemelor, să le ofere soluţii. Problema lor este că supralicitează
informaţia de care dispun pierzând din vedere că adesea această informaţie este fragmentară, că
întotdeauna vor fi destule detalii care le scapă, motiv pentru care judecăţile formulate s-ar putea să
fie neconforme cu realitatea.
e) Nevoia de vindecare personală. Nevoile şi sechelele ascunse pot să interfereze cu
activitatea psihoterapeutică. Consilierul nu va fi eficient dacă tinde să manipuleze pacientul, să-şi
atenueze sentimentele de vinovăţie, să-şi asume un rol autoritar, să-şi rezolve conflictele sexuale,
să-şi dovedească sieşi, dar şi celuilalt că este capabil intelectual, matur spiritual şi stabil psihologic.
Astfel de nevoi trebuie satisfăcute în şedinţe de supervizare, relaţionând cu un alt consilier, de
preferinţă mult mai experimentat.

6. 2. Ineficienţa consilierii

Alături de motivaţiile eronate care subminează procesul terapeutic există o serie de

atitudini nefaste cauzate de faptul că psihoterapeutul nu are o imagine clară asupra rolului şi a
responsabilităţilor sale. Iată câteva domenii identificate de Maurice Wagner4:

4
Maurice Wagner, Hazards to effective pastoral Counseling, articol din, Journal of psychology and theology, Word
Publishing, UK, 1973, p. 35-41; 40-47.

38
 a) Vizitarea în locul consilierii înlocuieşte activitatea specifică consilierii cu centrarea ei pe
o problemă, direcţionată către un obiectiv.
b) Atitudinea repezită, nechibzuită, iute, în locul deliberării. Graba şi complexitatea vieţii
de astăzi îi face pe oameni să fie ocupaţi peste măsură a. î. doresc un proces terapeutic rapid, cu
soluţii eficiente şi cu efecte imediate. Totuşi un proces al consilierii necesită timp, efort şi
concentrare. Când consilierul este grăbit şi doreşte să realizeze prea multe într-o sesiune,
consiliatul se simte copleşit şi confuz. El nu poate asimila decât unul sau două insight-uri majore
într-o sesiune.
c) Lipsa de respect în locul simpatiei sau empatiei. Uneori consilierii au tendinţa de a
eticheta şi cataloga rapid persoanele cu care interacţionează: creştin carnal; firesc; lumesc;
neprincipial; leneş; plângăcios; viclean, fariseu, etc. Ca urmare va reacţiona corespunzător făcând
evaluări rapide, pripite, provocatoare, sfaturi rigide şi insensibile, propuneri şi soluţii greu de
acceptat de consiliat, chiar dacă există alternative mai bune pentru tipul lui de personalitate. De
obicei consiliatul simte că este încolţit nu ajutat, că este tratat cu superficialitate şi lipsă de respect,
chiar provocat să reacţioneze negativ. În asemenea situaţii, consilierii nu reuşesc să-i asculte pe
oameni fiind pregătiţi să reinterpreteze totul prin lupa etichetelor puse. Ne le va oferi nici
înţelegere şi nici respect autentic. Consilierea va fi un eşec poate chiar va tensiona relaţia, nu
neapărat pentru că pacientul este dificil cât mai ales datorită rigidităţii consilierului.
d) Atitudinea judicativă în locul echidistanţei. Confruntarea consiliatului cu propriul său
păcat nu trebuie să însemne condamnarea persoanei şi nici să constituie un motiv de predică. O
abordare de acest fel l-ar determina pe consiliat să se simtă atacat provocându-l la atitudini
defensive, la mânie, şi regret că a ales consilierea. Rareori efectul va conduce la pocăinţa autentică
a celui consiliat, în timp ce consilierul ar putea fi evaluat drept o persoană a cărei atitudine reflectă
propria anxietate, incertitudine sau nevoia de a-l controla pe consiliat.
e) Consilierul este directiv în loc de a fi interpretativ. Aceasta este o eroare comună putând
fi o nevoie inconştientă a consilierului de a domina şi controla. Când i se spune cum trebuie să
procedeze, pacientul poate confunda opinia5 consilierului cu voinţa divină (deşi uneori chiar acesta

5
Experienţa demonstrează clar că adeseori consilierii creştini fac uz în procesul consilierii de opiniile derivate din
experienţa personală şi mentalitatea religioasă formată în contextul în care s-au dezvoltat. Există destule situaţii când
consilieri sinceri şi dedicaţi, buni creştini, oferă soluţii foarte diferite şi cu implicaţii majore: de ex. posibilitatea
recăsătoriei după divorţ; ordinarea unui frate recăsătorit după decesul soţiei; procedura de binecuvântare a copiilor
ilegitimi sau a căror părinţi nu sunt membri ai Bisericii; aspecte legate de ţinută; problematica contracepţiei, etc.
Desigur, este discutabil în ce măsură voinţa divină este reflectată într-o aşa diversitate de opinii. De obicei, păstorii şi

39
este cazul) simţindu-se vinovaţi dacă nu pot urma sfatul respectiv. Aceasta poate frâna propria
maturizare emoţională şi spirituală până la punctul în care să nu poată lua decizii de valoare fără
ajutorul consilierului. De asemenea, poate alege varianta personală în conflict cu cea propusă de
consilier pe care este incapabil să o accepte. Dacă această alegere este considerată păcătoasă,
consiliatul poate ajunge în situaţia de a părăsi Biserica datorită neadaptării sau incapacităţii de a se
conforma (de ex. recomandarea pentru un bărbat divorţat de a nu se recăsători).
f) Supra-implicarea în locul obiectivităţii profesionale. Poate conduce la pierderea
obiectivităţii consilierului afectând eficienţa procesului.
g) Nerăbdarea mai degrabă decât o atitudine realistă. Atunci când rezultatele nu apar
imediat consilierul poate deveni anxios, descurajat fiind tentat să renunţe adesea. Totuşi, unele
probleme necesită timp îndelungat, efort şi investiţii, de aceea este nerealistă aşteptarea prematură.
În unele situaţii, mai rar, se pot produce schimbări imediate. De obicei însă pacienţii şi problemele
lor au nevoie de timp pentru schimbare.
h) Atitudinea superficială. Consilierii cu atitudini şi concepţii perfecţioniste nu sunt dispuşi
să-şi asume propriile limite (cunoştinţe, lacune, lipsa experienţei, slăbiciunea sau anumite greşeli).
Sunt preocupaţi pentru succes şi competenţă profesională într-atât încăt se comportă artificial,
formal şi adesea sofisticat. Pacienţii nu se vor simţii relaxaţi în a-şi comunica problemele sau
temerile având sentimentul că stau în faţa unuia perfect, care controlează totul cu uşurinţă, care nu
se luptă cu slăbiciuni personale şi deci nu poate empatiza, înţelege, susţine dimpotrivă poate că în
sinea lui desconsideră slăbiciunile şi problemele clientului. Consilierii autentici, nu ar trebui să se
ascundă în spatele unui rol profesional, ci să admită că sunt ceea ce sunt de fapt demonstrând că se
încred în Cristos.
i) Atitudinea defensivă în locul celei empatice. Uneori consiliaţii au tendinţa să atace
persoana consilierului aducându-i critici, suspectându-l de vinovăţie, rănindu-l intenţionat. În
asemenea situaţii consilierii se pot simţii ameninţaţi în procesul consilierii, uneori sunt conştienţi
că sunt descoperiţi, se pot confrunta cu teamă, nelinişte, vinovăţie, remuşcări, etc. Când apar astfel
de sentimente, este important aflarea cauzei lor. Este recomandată vigilenţa pentru a evita riscurile

consilierii creştini au pretenţia că opiniile şi soluţiile lor sunt cu adevărat inspirate reprezentând voinţa divină. Ar fi
ideal şi de dorit să fie aşa, spre asta trebuie să tindem mereu, dar este o atitudine corectă şi umilă să fim mai ponderaţi
şi smeriţi atunci când transmitem asemenea valori, mai ales când ştim că nu există un punct de vedere comun printre
colegii păstori şi consilieri creştini.

40
de mai sus. Dacă se întâmplă să greşim, cerem iertare şi continuăm să ne perfecţionă, să asistăm
consiliaţii, să le oferim în continuare ajutorul.

6. 3. Alte dimensiuni importante ale persoanei consilierului

care vor influenţa eficienţa procesului psihoterapeutic

6. 3. 1. Vulnerabilitatea consilierului

O premisă importantă care asigură eficienţa consilierii este disponibilitatea consiliatului de

a colabora sincer şi deplin cu pastorul sau consilierul său. În practică lucrurile stau foarte diferit, de
obicei oricât de dornici şi dispuşi sunt oamenii pentru o angajare faţă de o relaţie terapeutică cu
păstorul consilier, vor evita o colaborare totală, nu vor comunica toate detaliile importante, vor
mărturisii anumite aspecte treptat sau vor încerca să ascundă altele. Toate acestea reprezintă
impedimente de care consilierul trebuie să ţină seama. În general oamenii îşi prezintă problemele
într-o lumină care consideră că-i avantajează sau vor încerca să se protejeze. Din aceste motive,
unii se vor dovedii necooperanţi, vor avea tendinţa de a-l manipula pe consilier, alţii vor încerca
să-i producă frustrare. Este dificil să lucrezi cu persoane rezistente care abuzează de amabilitatea şi
timpul tău.
Iată trei modalităţi prin care oamenii vor putea să crească vulnerabilitatea consilierului:
a) Prin manipulare. Este tendinţa pe care o vor afişa persoanele care obişnuiesc şi se simt
în siguranţă şi puternici atunci când pot să-i controleze pe ceilalţi. Manipularea a devenit pentru ei
un mod de abordare a relaţiilor. De obicei procedează astfel subtil şi eficient, adesea nici chiar ei
nu sunt conştienţi foarte bine de ceea ce fac. Au justificări pe care le consideră pertinente şi se simt
îndreptăţiţi să procedeze aşa. Un consilier manipulat cu siguranţă va pierde eficienţa. Consilierul
care sesizează asemenea tendinţe trebuie să le abordeze frontal, să-l ajute pe consiliat să realizeze
ceea ce face oferindu-i alternative pentru o relaţionare eficientă, autentic creştină. Probabil nu va fi
de acord, dar este important să structurezi procesul consilierii într-o manieră care să împiedice
proliferarea unor atitudini de acest tip.
De pildă, cineva poate să solicite ajutor într-o problemă, dar de fapt urmăreşte să obţină
atenţie sau acceptare pentru diferite comportamente dăunătoare chiar păcătoase. Dacă se confruntă
cu relaţii tensionate vor să câştige consilierul (păstorul) ca şi aliat în conflictul personal. Alţii

41
consideră că obţin aprobarea celorlalţi dacă beneficiază frecvent de atenţia şi timpul consilierului,
păstorului. Se laudă cu acest fapt în faţa altora şi într-un fel le transmit că viaţa şi comportamentul
lor este sub autoritatea personalităţii păstorului.
b) Contratransferul are loc atunci când propriile trebuinţe, probleme, motive interferează
cu procesul terapeutic, când nevoile personale au năvălit în munca de consilier. Când consilierul
devine implicat emoţional vizavi de clientul său, cu siguranţă îşi pierde obiectivitatea şi în
consecinţă este compromisă eficienţa întregului proces iar păcatul „pândeşte la uşă”. Primul pas în
evitarea acestui pericol este capacitatea consilierului de a recunoaşte cât de vulnerabil a devenit
conştientizând amestec dăunător care interferează cu munca sa. Al doilea pas, îl reprezintă
disponibilitatea pentru supervizare, consilierea consilierului.
c) Rezistenţa. În general oamenii îşi doresc o rezolvare eficientă şi rapidă a problemelor şi
mai ales dacă este posibil fără mult efort personal. Atunci când realizează că este nevoie de timp,
de efort şi implicare personală, de adaptări majore, pocăinţă şi restructurarea relaţiilor cu
Dumnezeu şi cu oamenii, de depăşirea unor obstacole dureroase, devin rezistenţi faţă de consiliere.
Uneori situaţiile problematice pentru care vin la consiliere le aduc beneficii secundare a. î. sunt
şovăielnici în a renunţa le ele: atenţie sporită în familie, Biserică; compasiunea şi grija celor din
jur; o înţelegere vizavi de evitarea asumării unor responsabilităţi; ajutor financiar, material; etc.
Prin asemenea abordări ale realităţii, unii au sentimentul de putere asupra celor din jur, mai ales
dacă pot să-i obosească cu problemele lor sau dacă le produc frustrare. Ei pot pretinde că sunt
cooperanţi, dar de fapt, adoptă pentru sine o atitudine care nu permite nici o schimbare majoră, ei
considerând că oricum ea nu poate avea loc. Este absolut necesar îndepărtarea acelor beneficii în
vederea eficienţei. Încă de la începutul consilierii, defensele consiliatului trebuie confruntate şi
demolate. Acest demers va produce anxietate, mânie chiar agresiune verbală din partea clientului.
Consilierul nu trebuie să cedeze, ci să discute rezistenţa clientului amabil, dar foarte deschis
oferindu-i posibilitatea să devină conştient că nu consilierul este responsabil de îmbunătăţirea
situaţiei, ci clientul însuşi.

42
 6. 3. 2. Sexualitatea consilierului

Lucrând împreună cu persoane de sex opus (şi nu numai) timp îndelungat, acest tip
interacţiune poate trezi instincte sexuale deopotrivă în consilier şi consiliat. Posibilitatea creşte mai
ales dacă:
- Consiliatul este atractiv sau tinde să fie seducător
- Consilierul este neîmplinit emoţional sau sexual în propria viaţă privată
- Consiliatul sugerează acordul pentru o eventuală relaţie cu consilierul
- Consilierea implică discuţii detaliate pe teme sexuale deşi acestea nu vor soluţiona niciodată
problemele acestora, adesea fiind rodul curiozităţii.
Simţămintele sexuale faţă de consiliat sunt comune şi orice consilier înţelept face un efort
special pentru a-şi menţine controlul.
a) Modalităţi de control şi stăpânire de sine. Protecţie spirituală. Ele includ hrănirea
constantă cu adevărurile Sfintelor Scripturi, rugăciune, umplerea cu Duhul Sfânt.
Este extrem de importantă vegherea pentru păstrarea minţii curate şi neîntinate. Atenţie
deosebită fanteziilor care preced acţiunea. Ele reprezintă semnale de alarmă iar înţelepciunea care
vine de sus ne va călăuzi spre alungarea gândurilor senzuale. Se va aplica testul din Filip. 4: 8.
Gândirea: „s-a întâmplat altora dar nu mi se va întâmpla mie; eu voi fi atent să merg până la o
limită numai”, este o capcană şi o greşeală fundamentală, pentru că îţi justifică primii paşi pe calea
eşecului sau căderii, vezi 1Cor. 10: 12.
Este valoros solicitarea unui prieten de încredere sau mentor, căruia să ne confesăm în mod
regulat.
Pentru cei care totuşi au căzut rămâne posibilitatea pocăinţei chiar dacă efectele şi
consecinţele eşecului vor rămâne şi-l vor afecta toată viaţa.
b) Semnalele pericolului extern:
- o dependenţă crescândă pentru timp şi atenţie din partea consiliatului
- afirmaţii laudative şi aprecieri tot mai frecvente şi mai consistente
- lamentaţii privind singurătatea însoţite de aluzii la compasiunea consilierului şi dorinţa ca
acesta să-i uşureze durerea
- oferirea de daruri pentru a crea un simţământ al obligaţiei
- contactul fizic, la început discret apoi mai îndrăzneţ

43
 - comportamente seducătoare: îmbrăcăminte, parfum, coafură, zâmbete cu subînţeles,
oferirea unor servicii ca semn al bunăvoinţei, discuţii pe teme sexuale, etc.
c) Semnale interioare ale pericolului:
- gânduri legate de consiliat între sesiuni, în momentele de linişte sau relaxare
- admiraţie faţă de trăsăturile personale
- compararea consiliatului cu soţia/soţul
- tendinţa de a căuta motive/scuze pentru a rămâne cu pacientul, sesiuni de consiliere
prelungite
- fantezii sexuale vizavi de persoana consiliatului
- dorinţa de a împărtăşi propriile probleme cu persoana respectivă
d) Stabilirea şi menţinerea limitelor. Reprezintă contramăsuri eficiente bine delimitate şi
definite la semnalele externe şi interne, menite să ajute la evitarea pericolelor de această natură.
Consilierul care constată o ataşare şi implicare periculoasă faţă de consiliat, atitudini care ameninţă
slujirea, persoana şi procesul psihoterapeutic, procedează corect transferând cazul altui consilier.

6. 3. 3. Etica consilierului creştin

Fiecare persoană umană trebuie respectată pentru valoarea conferită de Dumnezeu prin
creaţie fiecăruia în parte i. e. creaţi după chipul Său. Preocuparea Lui Dumnezeu pentru salvarea
umanităţii prăbuşite în păcat vizează oameni de orice rasă, categorie, statut social sau nivel
cultural.
Consilierul creştin urmăreşte binele consiliatului fără tendinţa de a-l manipula sau controla.
În procesul consilierii, Scriptura reprezintă comoara de principii şi perspective la care se va
raporta în vederea soluţionării problemelor. Desigur, toate beneficiile, experienţele şi strategiile
corespunzătoare ale disciplinelor de specialitate vor constitui un fundament care conferă
consilierului un întreg univers de idei şi practici folositoare.
Consilierul este responsabil de caracterul confidenţial al procesului în care este implicat.
Niciodată nu va divulga informaţii fără acordul consiliatului.

44
 Nu va oferi sfaturi medicale, juridice sau de altă natură care presupun specializare,
consilierul nefiind calificat suficient. Dacă este necesar poate cere consultul unor specialişti.
În deciziile cu caracter etic, consilierul va acţiona totdeauna în acord cu tot ceea ce este
spre gloria şi onoarea Lui Dumnezeu.

6. 4. Calităţi necesare consilierului creştin

a) Căldura.
b) Autenticitatea
c) Empatia
d) Supervizarea

7. Anxietatea şi consilierea persoanelor cu tulburări anxioase

Anxietatea este răspunsul general al organismului uman faţă de orice aspect al realităţii
perceput ca o ameninţare la adresa siguranţei şi bunăstării personale. Este un sentiment lăuntric de
tensiune, discomfort sau îngrijorare acompaniat adesea de manifestări vegetative: corpul este în
stare de alertă, gata de fugă sau de luptă, sunt accelerate bătăile inimii, creşte tensiunea arterială,
tensiunea musculară, apar schimbări neurologice şi chimice, transpiraţie. Persoana se simte
epuizată, incapabilă de relaxare. Anxietatea poate să apară ca răspuns la un pericol specific (teama
sau anxietatea normală, moderată) sau la o ameninţare necunoscută, imaginară (anxietatea propriu-
zisă sau nevrotică). Cei din a doua categorie au sentimental că ceva îngrozitor este pe cale să se
întâmple fără să poată preciza sursa pericolului ori natura lui. Se simt neajutoraţi deşi pericolul
poate fi moderat sau inexistent. Mulţi psihoterapeuţi consideră că acestui tip de anxietate nu i se
poate face faţă în mod raţional deoarece este cauzată de conflicte lăuntrice inconştiente.
Anxietatea moderată este de dorit şi sănătoasă, ajutând omul să evite situaţii periculoase şi
contribuind la creşterea aficienţei. Totuşi, dacă este intensă produce stres, scade capacitatea de

45
concentrare şi atenţie, blochează aptitudinile, comunicarea şi performanţa, diminuează capacitatea
de a soluţiona problemele, generează simptome biologice: cefalee, palpitaţii, paralizii, etc.
Există două forme fundamentale de anxietate: patologică sau nevrotică şi existenţială. Cu
siguranţă între cele două forme există o relaţie reciprocă fiecare întărind-o pe cealaltă.
a) Anxietate nevrotică este rezultatul unui conflict interior şi are rolul de a păstra reprimate
tendinţele fireşti, inacceptabile pentru imaginea de sine. Nevrozele de acest tip diminuează
vitalitatea persoanei.
b) Anxietatea existenţială este specifică naturii umane fiind cauzată de faptul că fiinţele
umane sunt singurele care sunt conştiente că într-o zi vor muri. Datorită eşecului primordial al
strămoşilor noştri, oamenii sunt capabili să anticipeze moartea şi sfârşitul existenţei în trupul
pământean înainte ca deznodământul să aibe loc. Omul poate să-şi rezolve această anxietate
încercând să-şi reprime simţămintele, să-şi adoarmă conştiinţa prin procupări materialiste,
imediate, vicii, plăceri, muncă, filosofie, religie, ocultism, fie în singurul mod adecvat – rezolvarea
cauzei fundamentale care a condus la această stare de fapt, restabilirea relaţiei personale cu
Dumnezeu. Potrivit lui Paul Tilich această anxietate poate lua trei forme de manifestare :
ameninţarea morţii, absenţa semnificaţiei, vinovăţia sau condamnarea.
Această anxietate este matricea şi izvorul tuturor celorlalte tipuri de anxietăţi. Este o
realitate permanentă, conştientă sau inconştientă, face parte din viaţa umană care este ameninţată
în mod continuu de vicisitudinile inerente : boli, accidente, erori, etc. Atunci când iminienţa morţii
este evidentă cei mai mulţi experimentează simţăminte terifiante însoţite de mânie, frustrare şi
disperare datorată neputinţei condiţiei umane. Cugetarea filosofică, religioasă, educaţia sau
suferinţa îndelungată, pot oferi o aparentă biruinţă a perosoanei umane în faţa morţii. Singura
putere care învinge însă nu doar teama de moarte, ci şi moartea însăşi, este puterea Celui care a
trecut prin moarte şi a biruit-o în calitate de Fiu al Lui Dumnezeu. Împreună cu El a purtat biruitor
prin moarte însăşi natura umană pe care şi-a asumat-o. Viaţa îmbogăţită prin credinţa autentică în
Dumnezeu capacitează persoanele să înfrunte şi să nu evadeze în faţa anxietăţilor existenţiale,
depăşind dificultăţile cu caracter efemer ale existenţei.
Rolul consilierului creştin este acela de a transmite această putere către cei consiliaţii,
oferind suportul necesar în vederea acceptării limitelor şi a finitudinii existenţiale. Anxietatea
existenţială are un rol pozitiv determinând fiinţa să se îndrepte către rădăcinile sale, dincolo de

46
ceea ce este efemer şi trivial, căutând acele sensuri în viaţă care să-i permită să o trăiască din
perspectiva eternităţii.

7. 1. Cauzele anxietăţii

Potrivit lui Freud, anxietatea provine din lupta dintre instinctele interne. Alţi cercetători o
consideră un rezultat al presiunilor culturale şi al ameninţărilor care vin din lumea în care trăim, fie
este o stare pe care o dobândim prin condiţionare. Iată câteva dintre cauzele mai importante:
a) Ameninţarea, cauzată de diverse pericole: crime, catastrofe, accidente, atentate, boli
terminale, abandonarea, respingerea, etc. Astfel de ameninţări pot lua următoarele forme: pierderea
respectului de sine, separarea de alţii, subminarea propriei valori.
b) Conflictul. Poate fi cauzat de două tendiţe, aprobarea şi evitarea. Aprobarea este
tendinţa de abordare a unei direcţii care produce satisfacţie şi plăcere. Evitarea presupune
rezistenţa de a nu aborda o anumită experienţă, probabil pentru că nu oferă satisfacţie şi nici nu are
consecinţe plăcute. Există trei tipuri de fundamentale de conflict: (1) aprobare-aprobare; (2)
aprobare-evitare; (3) evitare-evitare.
(1) Este cazul conflictului între două tendinţe, acceptabile, de dorit, dar incompatibile. (Ex.
Două oferte pentru angajare considerate în egală măsură plăcute şi importante. Care ar trebui
aleasă?).
(2) Este cazul în care există o dorinţă puternică de a face un anumit lucru şi o alta de a nu-i
da curs. (Ex. Oferta unui nou loc de muncă cu un salariu mai mare şi un statut social superior.
Totuşi acceptarea presupune schimbarea domiciliului frecvent, reducerea substanţială a timpului
petrecut cu familia, pregătire profesională continuă, responsabilităţi foarte mari. Luarea deciziei
este dificilă şi presupune o considerabilă măsură de anxietate. Ex.2, Alegerea implicării într-o
slujire spirituală în detrimentul pierderii unor avantaje deosebite datorită renunţării la un loc de
muncă sau funcţii incompatibile. Ex. 3, Investirea timpului şi a resurselor pentru pregătirea
teologică, participarea la misiune, acceptarea unor slujiri, toate acestea fiind o piedică în
acumularea de bunuri mobile şi imobile posibile dacă s-ar alege un alt drum în viaţă).
(3) De data aceasta există două alternative, ambele neplăcute şi periculoase. (Ex. O boală
dureroasă, aminţătoare, dar care presupune o intervenţie chirurgicală foarte riscantă pentru
diminuarea sau stoparea ei).

47
 Conflictele presupun lupta între alternativele de care dispunem.
c) Teama. Oamenii se tem de multe ameninţări mai mult sau mai puţin reale sau imaginare,
iminente sau având o posibilitate redusă de materializare. Astfel de temeri pot năvăli în fiinţa
umană copleşind mintea şi generând o anxietate extremă. Uneori convingerile iraţionale formulate
în urma unor eşecuri pot produce o anxietate paralizantă. Astfel de persoane ajung la convingerea
că lor totdeauna le va merge prost în viaţă, că niciodată nu vor reuşi să nu greşească, că nimic nu
mai poate fi schimbat. Consilierul trebuie să-i ajute să-şi schimbe perspectiva acestor convingeri
fataliste, să-şi schimbe gândirea şi atitudinea, să-şi întrepte atenţia spre acele resurse de care nu
sunt conştienţi, să le ofere alternative, exemple, în mod deosebit să-i ajute să conştientizeze
preocuparea şi grija Lui Dumnezeu pentru oameni.
d) Trebuinţe fundamentale neîmplinite. Cecil Osborne6 formulează şase nevoi
fundamentale: cea de supravieţuire; cea de siguranţă (stabilitate economică, emoţională); cea de
intimitate; cea de semnificaţie (nevoia de a avea un rost, de a realiza ceva în viaţă); cea de
împlinire (atingerea scopurilor propuse); cea de identitate (valoarea de sine).
Desigur, anxietatea se poate instala şi atunci când aceste nevoi fundamentale sunt împlinite,
cauzele ei fiind multiple şi complexe.
e) Cauze fiziopatologice. O serie de suferinţe biologice sunt responsabile de anxietate
generând simptome de tipul atacului de panică.
f) Diferenţe individuale. Oamenii reacţionează diferit la factorii declanşatori ai anxietăţii.
Pentru unii anxietatea este o experinţă rarisimă şi de obicei este provocată de situaţii cu adevărat
sensibile. Pentru alţii este o experienţă frecventă fiind cauzată de stimuli minori, chiar imaginari.
Când cauzele sunt obiective, putând fi identificate, avem de-a face cu fobii : claustrofobie,
hidrofobie, etc. Adesea sunt iraţionale sau nu reprezintă un pericol real. Foarte probabil asemenea
fobii îşi au originea în experienţele care ţin de istoricul persoanei în cauză:
1) Învăţarea. Se ştie că cele mai multe comportamente, atitudini, tip de reacţie, sunt însuşite
prin învăţare de la persoanele din jur : familie, prieteni, colegi, etc. De pildă un copil învaţă felul
cum se va raporta la diverse situaţii de la proprii părinţi. Dacă este vorba de anxietate în faţa unor
fenomene specifice, copilul probabil, va manifesta aceleaşi trăiri şi emoţii faţă de fenomenul
respectiv. Practic copilului i se oferă un model experimental.

6
Cecil Osborne, Release from fear and anxiety, Waco, 1976, p.

48
 2) Personalitatea unică a fiecărui individ determină incidenţa şi nivelul anxietăţii. Unele
persoane sunt sensibile, ostile, nesigure, egoite, gate de îngrijorare, foarte circumspecte. Altele
sunt indiferente, pasive, curajoase, energice, îndrăzneţe. Aceste trăsături sunt rezultatul unei
combinaţii între aspectele moştenite (25-40%) şi cele învăţate (60-75%).
3) Mediul social. Complexitatea problemelor din societate şi diversitatea provocărilor cu
care se confruntă oamenii reprezintă o sursă importantă de anxietate: instabilitate economică,
financiară, politică, morală, creşterea complexităţii vieţii în general în societatea moderă. De pildă,
oamenii se simt copleşiţi de sarcini şi responsabilităţi. Dacă simt că li se cere mai mult decât pot să
realizeze, dacă de asta depinde siguranţa personală, atunci vor deveni anxioşi. De asemenea,
relaţiile cu semenii, schimbări profunde de ordin moral, religios, social, toate pot conduce spre
anxietate.
4) Aspecte fiziopatologice cum ar fi etapele dezvoltării: pubertatea, adolescenţa,
menopauza, andropauza. De asemenea, dezechilibrele dietetice cresc riscul confruntării cu stări
anxioase.

7. 2. Efectele anxietăţii

Anxietatea este o reacţie a organismului în faţa unor provocări fiind menită să semnalizeze
posibile ameninţări. De aceea, pe lângă consecinţele negative, într-o măsură moderată, anxietatea
realistă joacă un rol pozitiv motivând, stimulând, aducând entuziasm şi un plus de energie în viaţa
personală. Anxietatea în acest caz poate fi o experinţă binefăcătoare fiind o premisă a dezvoltării, a
performanţei.
Dacă însă este prelugită, deosebit de intensă, incontrolabilă, poate cauza efecte dăunătoare.
a) Reacţii biologice: ulcere gastro-duodenale, migrene, erupţii, infarct, tensiune artrială,
epuizare fizică, crize de astm, insomnie, etc. Dacă astfel de tulburări sunt de durată pot cauza boli
psiho-somatice. Stresul de pildă menţine un nivel crescut de adrenalină ceea ce poate conduce spre
epuizare.
b) Reacţii psihologice: diminuarea productivităţii, a capacităţii de concentrare, blocarea
relaţiilor interumane, inhibarea creativităţii şi originalităţii, diminuarea memoriei, amnezie, etc.
c) Reacţii defensive. De obicei persoanele care se confruntă cu anxietatea îşi dezvoltă un
anumit tip de gândire şi comportament care să-i ajute să atenueze durerea pe care aceasta le-o

49
provoacă cum ar fi: ignorarea simţămintelor anxioase negându-le existenţa; autoînşelarea că nu
poate fi dăunător, că sunt doar simţăminte trecătoare provenite dintr-o anumită mentalitate;
explicaţii raţionale sau intelectualiste; blamarea altor persone pentru problemele pesonale; regresia
la reacţii infantile. Alţii pot recurge la droguri, alcool, imoralitate.
d) Reacţii spirituale. Confruntarea cu anxietatea pe unii îi poate determina să-L caute pe
Dumnezeu iar pe alţii să se îndepărteze de Dumnezeu. (Exp. din Ps. 73).

7. 3. Consilierea persoanelor anxioase

a) Deoarece persoanele anxioase generează anxietate în jurul lor, consilierul creştin trebuie
să manifeste vigilenţă faţă de propriile simţăminte. Dacă în prezenaţa unui pacient anxios
consilierul simte la rându-i anxietate, este important să răspundă la următoarele întrebări: Ce este
anxiogen în mine? Este anxietatea pacientului? Este vreo trăsătură/comportament al acestuia care-
mi provoacă anxietate? Ce-mi spune propria anxietate despre mine însumi? Dar despre consiliat?
Analiza propriei anxietăţi mă ajută s-o înţeleg pe cea a consiliatului?
În acest mod, consilierul îşi poate clarifica anumite aspecte făcând diferenţa între propriile
anxietăţi şi cele ale pacientului.
b) Calmarea şi aplanarea tensiunii. Dacă pacientul este prea tensionat consilierul trebuie
să-i ofere posibilitatea să-i observe propriul calm, siguranţa, grija faţă de persoana consiliatului. În
acest mod sunt stimulate încrederea şi liniştirea pacientului. Consiliatul este invitat să se aşeze, să
se relaxeze, i se oferă eventual timp pentru liniştire. Unii consilieri introduc în context un fond
muzical liniştitor. Dacă este cazul, consiliatul trebuie îndrumat să-şi relaxeze trupul, diferitele
grupe musculare, pentru a obţine relaxarea psihică.
c) Consilierul pregătit să manifeste dragoste. Dragostea curată şi acceptarea din partea
consilierului joacă un rol foarte important în reducerea temerilor şi anxietăţilor, fiind cu adevărat o
forţă terapeutică (1Ioan 4 :18). Pentru a întrerupe teama este necesară manifestarea dragostei.
Dragostea este sacrificiu de sine, teama este autoprotecţie. Dragostea se deschide către alţii, teama
se izolează. Consilierul poate contribui la drenarea temerilor cauzate de anxietate arătând dragoste
şi înţelegere răbdătoare. Ajutând consiliatul să pătrundă în atmosfera dragostei acesta este provocat
să slujească altora, să-şi manifeste dragostea, iar acest lucru poate aduce alinare.

50
 d) Identificarea cauzelor. Rezolvarea anxietăţii trebuie să pornească de la identificarea
cauzelor, demers care poate presupune mai multe modalităţi :
1) Observarea comportamentului pacientului în timpul procesului terapeutic poate indica
subiectele sau aspectele care-i produc mai multă anxietate. De pildă, un anumit neastâmpăr,
mişcări, transpiraţie, accelerarea respiraţiei, nelinişte când sunt abordate anumite subiecte.
2) Consiliatul este provocat să indice circumstanţe responsabile de anxietatea pe care o
resimte; să relateze ultimile împrejurări în care a simţit anxietate sau teama. Ce-l face să fie
anxios? Ce se întâmplă în viaţa lui în acele momente? Când nu este anxios? Înţelegerile
consiliaţilor asupra motivelor anxietăţii sunt importante, nu trebuie subestimate. Ele reprezintă
modul cum înţeleg şi îşi explică realitatea, mentalitatea pe care o au, convingerile spirituale, etc.
Cunoscând aceste aspecte consilierul va fi capabil identifice eventualele erori care stau la baza
comportamentelor şi a înţelegerii.
3) Contemplarea. Consilierul creştin pregătit şi cu experienţă, ştie să identifice anumite
cauze ale anxietăţii, altele le poate intui pe baza unor tipare comportamentale şi a tipului de
personalitate cu care are de-a face, analizându-le contextualizat. Le poate aduce în discuţie, dar cu
multă răbdare şi înţelegere deoarece un asemena proces poate amplifica anxietatea pacientului.
e) Intervenţia. Desigur, acest demers diferă în funcţie de natura anxietăţii şi persoana în
cauză. Totuşi există câteva abordări care pot fi utilizate în majoritatea situaţiilor.
1) Intervenţia medicală dacă se constată cauze de natură biologică. În acest caz consilierul
va lucra în echipă cu medicul. Probabil sunt necesare anxiolitice, sedative, tranchilizate, însă nu în
mod necesar. În aceste cazuri se impune o monitorizare responsabilă a pacienţilor de aceea, este de
preferat ca pastorul care consiliază să cunoască şi să aibă o bună colaborare cu medicul (de
preferat unul creştin, autentic şi nu doar declarat, acesta din urmă putând să nu aprecieze sau să nu
fie de acord cu psihoterapia pastorală).
2) Intervenţii de tip comportamental. Sunt eficiente mai ales atunci când răspunsul anxios
este unul învăţat. Astfel, pacienţii pot fi învăţaţi cum să-şi păstreze calmul, cum să se relaxeze în
faţa situaţiilor anxiogene. Consilierii îi învaţă tehnici prin care aceştia să facă faţă unor situţii
concrete: cum să se mobilizeze, cum să-şi organizeze viaţa, cum să-şi ordoneze priorităţile, etc. Le
arată ce este greşit în înţelegerea lor, în atitudinile şi comportamentele adoptate. Toate acestea
ţinând cont că cele mai multe astfel de situaţii nu pot fi schimbate, ci înfruntate cu îndrăzneală.

51
 3) Intervenţiile în mediu. Acestea presupun schimbarea stilului de viaţă, a relaţiilor, a
locului de muncă, a locuinţei, etc. Şi în astfel de situaţii se impune demontarea mecanismelor
lăuntrice, intrapsihice prin care se produce anxietatea. Trebuie analizată geneza în complexitatea
ei, nu doar cauzele exterioare.
f. Încurajarea activităţii. Consiliatul trebuie învăţat cum să facă faţă anxietăţii, cum să
înfrunte situaţiile anxiogene chiar asumându-şi unele riscuri. Este mult mai important să caute să-şi
înfrângă anxietatea decât să persiste într-o stare de tensiune interioară. De aceea, continuarea şi
perfecţionarea activităţii în ciuda stimulilor anxioşi este un demers care trebuie discutat.
g. Oferirea suportului. Consilierii grăbiţi, tensionaţi sau nerăbdători nu vor putea oferi
ajutorul de care are nevoie o persoană anxioasă. Se impune deci din partea consilierului
disponibilitate, voinţă, şi o atitudine empatică, calmă, înţelegătoare, suportivă, grijă, căldură,
acceptare, dragoste.
h. Oferirea unui răspuns biblic. Textul din Filip. 4: 4-9 este unul dintre pasajele care oferă
modalităţi concrete prin care un credincios poate face faţă anxietăţii.
1) Bucuria în Domnul – o posibilitate accesibilă doar celor credincioşi. Într-o lume
bulversată de situaţii critice, Cristos oferă o pace diferită de pacea lumii, o relaţie personală cu El
şi o conştienţă de sine care pot cu adevărat susţine bucuria în Domnul indiferent de împrejurări.
2) Amabilitatea manifestată faţă de toţi oamenii, izvorâtă din încrederea în Dumnezeu,
Filip. 4: 5, diminuează tendinţa de a condamna, de a judeca pe alţii, de a-i invidia, sau de a lupta
pentru drepturile nerecunoscute. O atitudine plină de iertare, de har, reduce anxietatea.
3) Rugăciunea specifică însoţită de mulţumire, laudă şi adorarea Lui Dumnezeu Care este
la cârma evenimentelor, reprezintă un bun antidot împotriva anxietăţii.
4) Meditaţia sănătoasă. Este importantă disciplina de a medita la lucrurile pozitive,
valoroase şi nu doar la cele negative cum ar fi slăbiciunile umane, nedreptăţile sociale,
iresponsabilitatea celor din jur, egoismul şi răutăţile oamenilor, etc. Textul din Filip. 4:8 oferă o
perspectivă asupra aspectelor la care trebuie să mediteze mai ales un credincios. Asta nu implică
negarea realităţilor negative, însă focalizarea gândirii asupra celor pozitive conferă un puternic
suport pentru a le face faţă.
5) Încurajarea acţiunii potrivit modelelor biblice de succes, Filip. 4: 9. Biblia trebuie nu
doar crezută şi ascultată pasiv, ci şi aplicată, Iacov 1: 22. Comportamentul evlavios joacă un rol
important în diminuarea anxietăţii.

52
 7. 4. Modalităţi de prevenire ale anxietăţii

a) Adoptarea unui stil de viaţă care să prevină anxietatea este o investiţie înţeleaptă în
contextul tumultuos al societăţii în care trăim. Iată câteva modalităţi valoroase :
b) Admiteţi temerile, anxietăţile, nesiguranţele atunci când apar. Este de ajutor împărtăşirea
acestora altor peroane de încredere.
c) Edificaţi şi consolidaţi stima şi imaginea de sine.
d) Menţineţi contactul cu persoanele dragi de care sunteţi separaţi.
e) Căutaţi sprijin divin acceptând în acelaşi timp şi suportul semenilor. De asemenea,
ajutaţi pe cei aflaţi în nevoie.
f) Învăţaţi să comunicaţi eficient.
g) Însuşiţi-vă şi practicaţi tehnici ale relaxării.
h) Stabiliţi priorităţile, scopurile în viaţă.
i) Utilizaţi eficient şi conştient timpul.
j) O dietă echilibrată şi activităţi recreative.
k) Păstraţi perspectiva lucrurilor. Felul cum evaluăm o situaţie depinde în mare măsură de
perspectiva punctului de vedere personal, mai mult sau mai puţin subiectiv. Trăsăturile de
personalitate influenţează aceste percepţii. Unii oameni sunt pesimişti, negativişti alţii sunt
optimişti. Cei negativişti trebuie să înveţe să păstreze o perspectivă realistă asupra fenomenelor şi
să nu cultive obiceiul de a se aştepta la tot ceea ce este mai rău.

8. DEPRESIA

Este foarte răspândită şi foarte solicitantă în consiliere. În forme uşoare poate însemna o
tristeţe trecătoare cauzată de o anumită dezamăgire. Forma mai accentuată presupune descurajare
şi o dispoziţie abătută iar forma cea mai severă constă în disperare, epuizare, neajutorare.

Semnele depresiei pot include :

- Tristeţe, pesimism şi neajutorare
- Apatie şi diminuarea capacităţii de decizie
- Oboseală continuă, slăbiciune generală, pierderea energiei, lipsa interesului pentru activitate

53
- Imagine scăzută de sine, adesea însoţită de autocritică, vinovăţie, ruşine
- Pierderea spontaneităţii, dificultăţi de concentrare, de atenţie
- Insomnie, pierederea apetitului.

8. 1. Cauzele depresiei

În primul rând, consilierul creştin trebuie să înfrunte anumite mituri cum ar fi: depresia este
cauzată totdeauna de păcat; de necredinţă în Dumnezeu; reprezintă lamentaţii gratuite (îşi plânge
de milă); o practicare autentică a exerciţiilor spirituale şi o bună relaţie cu Dumnezeu pot îndepărta
definitv simţămintele asociate cu depresia; fericirea este de fapt o problemă de alegere; creştinul
depresiv este o contradicţie de termeni, etc.
În realitate, toţi creştinii autentici sunt oameni normali şi deci se pot confrunta cu depresia
la fel ca toţi ceilalţi. Atunci când cauzele depresiei sunt corect identificate consiliatul poate fi ajutat
să le facă faţă depăşind sau evitând depresia. Iată câteva dintre cauzele fundamentale ale depresiei:
a) Cauze ereditar-biologice: reducerea drastică a orelor pentru somn sau odihnă; exerciţiu
fizic insuficient; boli şi afecţini fizice; drogurile; alimentaţie necorespunzătoare.
b) Cauze psiho-cognitive. Depresia este o afecţiune mentală cu frecvenţă mai mare la
adolescente şi la persoanele de vârsta a treia.
c) Cauzele care ţin de contextul familial şi personal: experienţe tulburătoare din copilărie;
situaţia copiilor instituţionalizaţi; cerinţe nerealiste din partea părinţilor; exigenţe exagerate
amplificate printr-o slabă comunicare a dragostei şi căldurii părinteşti; standarde pera înalte şi
rigide; părinţi depresivi sau suferinzi; opiniile negative sau ridiculizările colegilor, etc.
d) Stresul şi pierderile semnificative: consum nervos exagerat; stres; stări emoţionale
puternice.
e) Neajutorarea învăţată: depresia se poate instala când cineva este părăsit de o persoană
iubită sau rănit de o personaă semnificativă; când studenţii simt că nu mai pot face faţă
standardelor academice. Sentimentul de neajutorare şi disperare determină apoi renunţarea la luptă.
f) Cauze cognitive. Depresivii tind să-şi însuşească un anumit tipar al gândirii, de obice
unul negativist. Astfel ei vor vedea mereu doar aspectele negative ale fenomenelor, ale vieţii în
general. Ca urmare, vor dezvolta o atitudine pesimistă caz în care depresia un mai poate fi evitată.
Pentru ei viaţa este o sumă de înfrângeri, greutăţi, piedici, frustrări, aşa că orice încercare de a te

54
bucura de viaţă devine inutilă. Se simt epuizaţi, inadecvaţi, inutili, lipsiţi de valoare. Adesea, se
complac într-o stare susţinută printr-o atitudine de victimizare încercând să controleze pe cei din
jur şi să le influenţeze răspunsurile. Auto-condamnarea devine un mijloc prin care se încearcă
obţinerea unor complimente, acceptare, compasiune.
g) Mânia deturnată împotriva propriei persoane. Copiii educaţi într-un context în care
mânia exprimată nu este tolerată pot ajunge să o exprime împotriva lor înşişi. Mânia reprimată va
căuta să se exprime prin alte căi. Astfel de persoane pot să se ascundă în spatele depresiei
recunoscând starea inadecvată în care au ajuns, dar acuzându-i pe alţii care l-au determinat să
ajungă aici. În mod inconştient adesea, vor încerca să-i pedepsească pe cei din jur obosindu-i cu
depresia lor, modificându-le programul, îngreunându-le activitatea.
h) Păcatul şi vinovăţia.

8. 2. Efectele depresiei

a) Nefericire şi ineficienţă
b) Afecţiuni psiho-somatice: tristeţe şi tulburări emoţionale, slăbirea sistemului imunitar,
dereglarea funcţionării unor organe.
c) O proastă imagine de sine şi retragere: descurajat, nemotivat, plictisit, dorinţa puternică
de izolare. Se pot complace în reverii şi activităţi escapiste (TV, internet, romane, alcool, droguri,
etc).
d) Suicidul. Tentativele de suicid pot fi un strigăt de ajutor, o răzbunare, un gest
manipulativ.
Depresia are tendinţă molipsitoare, persoanele din jurul celor depresivi devenind obosite,
împovărate, epuizate, neajutorare.

8. 3. Consilierea persoanelor depresive

Există antidepresive şi anxiolitice care pot fi folosite cu succes pentru dimuarea

simptomelor şi vindecarea depresiei. Desigur medicamentele vor fi prescrise de medic nu de
consilier.

55
 Deoarece depresivii sunt tăcuţi, nemotivaţi, pesimişti trebuie stimulaţi să vorbească fără a-i
sili. Se vor face afirmaţii de reasigurare, de încurajare, oferindu-le complinte dacă este cazul sau
accentuându-le calităţile pozitive. Li se vor pune întrebări cu mult tact, înţelegere, dragoste şi
respect pentru persoana pacientului.
Trebuie ascultat cu atenţie pentru a identifica dovezi ale mâniei, suferinţelor lăuntrice, ale
rănilor cauzate de jicnire, nedreptăţire, dovezi ale unui mod de gândire negativ şi ale unei imagini
scăzute de sine, vinovăţie, etc. Va fi încurajat să vorbească despre situaţiile de viaţă care crează
suferinţă. Consilierul va manifesta înţelegere şi acceptare fără însă a-i lua partea.
Un asemenea demers poate fi extrem de solicitant pentru consilier de aceea el însuşi va
trebui să manifeste un bun autocontrol, să nu-şi piardă răbdarea şi interesal, să nu se grăbească, să
nu încurajeze dependenţa, simţămintele negative, mânia, dar nici să nu-l copleşească pe pacient cu
solicitări.

Tipuri de abordări în timpul consilerii persoanelor depsresive:

a) Abordarea aspectelor fiziopatologice: probabil 40% dintre depresii sunt cauzate de
afecţiuni biologice, fizio-patologice sau somatice nediagnosticate. Deci, colaborare cu un medic.
b) Identificarea şi tratarea cauzelor depresiei. Dacă este cazul, consilierul poate ajuta
pacientul să înţeleagă diversele influenţe provenite din familie, din trecutul pacientului, îl va ajuta
să vadă dintr-o altă perspectivă problema, să schimbe gândirea negativă, să acţioneze, să
comunice, să interacţioneze.
Dacă se confruntă cu o situaţie stresantă, va fi încurajat să împărtăşească simţămintele
respective. Vor fi discutate eventualele soluţii pentru a face faţă stresului şi de a continua viaţa în
ciuda pierderii, suferinţei, neputinţei, nedreptăţii, etc.
Dacă este vorba de neajutorare învăţată iar pacientul este în imposibilítate de a mai
controla lucrurile, problemele sale vor fi divizate în sarcini mai mici fiind încurajat să schimbe
lucrurile care pot fi schimbate. Evenimentele trebuie acceptate ca atare iar pacientul este încurajat
să se încreadă în Dumnezeul Suvern şi Atotputernic.
Dacă gândirea negativă este cauza depresiei vom cere consiliatului să vorbească despre
problemele sale, să le definească, să le evalueze, în acest mod putând să-l confruntăm cu
validitatea concluziilor sale. Se va încerca iniţierea altor perspective şi a altor modalităţi de
abordare a situaţiilor. Se va discuta despre concepţia asupra lumii şi vieţii, asupra imaginii de sine,

56
se va analiza pesimismul asupra viitorului. Prin tot acest demers se urmăreşte înlocuirea
perspectivei negative cu una pozitivă, schimbarea atitudinii pesimiste cu una optimistă, realistă.
Adevărul trebuie acceptat ca atare iar consiliatul este ajutat în sensul acesta fără să-şi nege tristeţile
generatoare de depresie.
Dacă mânia este cauza generatoare de depresie, este important ca împreună cu pacientul să
fie detaliată situaţia în care acesta a fost rănit. Emoţiile respective trebuie discutate şi exprimate
liber chiar şi atunci când par iraţionale.
Dacă vinovăţia este cauza depresiei vom motiva consiliatul să ajungă la mărturisirea
păcatului înaintea Lui Dumnezeu, dar şi semenilor dacă este cazul în vederea obţinerii iertării
divine şi a reconcilierii cu semenii.
Prin toate aceste demersuri consiliatul dobândeşte o înţelegere realistă a problemelor
ajungând să gândească într-o manieră care-l va ajuta să facă faţă problemelor.
c) Abordarea modalităţii de gândire. De obicei depresia este dificil de depăşit iar calea
recuperării este lungă fiind marcată de eşecuri şi dezamăgiri. Problema depresivilor este că se
confruntă cu simţăminte legate de ei înşişi care sunt dificile şi aproape imposibil de schimbat. Este
ineficientă afirmaţia: „nu trebuie să te simţi deprimat, nu ai motive pentru asta”. Este o afirmaţie
gratuită prin care adăugăm anxietate şi vinovăţie. Schimbarea simţămintelor generatoare de
depresie presupune schimbarea şi reevaluarea modului de a gândi. Consiliatul trebuie întrebat
cum gândeşte. De obicei eşecurile sau respingerile sunt puse pe seama calităţilor personale ceea ce
nu este întru totul adevărat. Oricine poate greşi, nimeni nu este perfect. Perfecţioniştii pot deveni
depresivi atunci când în mod repetat nu reuşesc să-şi atingă standardele impuse. Recuperarea
presupune conştientizarea vulnerabilităţilor umane, fiecare om poate greşi. În mod specific,
credincioşii învăţaţi că trebuie să fie mereu spirituali, entuziaşti, mulţumitori, răbdători, se simt
zdrobiţi când nu mai pot să se ridice la asemenea aşteptări şi din cauză că nu mai pot face faţă
vieţii. Consilierul îi va ajuta să-şi reevalueze propriile aşteptări, atitudini, valori, presupuneri, să
privească realist şi biblic întreaga realitate renunţând la utopia nebiblică şi dăunătoare.
d) Abordarea inactivităţii. Depresivii sunt adesea lipsiţi de energie, motivaţie, sunt apatici,
preferă pasivitatea, izolarea, meditând la inutilitatea vieţii şi zădărnicia oricărui efort de schimbare.
Cu amabilitate, dar ferm, trebuie încurajaţi să treacă la acţiune, să-şi reia activitatea sau să se
implice în activităţi sociale, familiale, să iniţieze acţiuni care pot fi încheiate cu succes. Acestea
vor contribui la renaşterea optimismului.

57
 e) Abordarea mediului imediat înconjurător. Atunci când mediul ambiant presupune factori
care cauzează sau amplifică depresia, schimbările în mediul înconjurător se impun, ştiind că ele
induc schimbări de dispoziţie. Consiliatul va fi încurajat, chiar asistat să-şi schimbe circumstanţele,
să modifice rutina, să reducă poverile activităţii, să evite situaţiile stresante, să-şi ia timp pentru
vacanţe, familie, relaxare. Probabil va fi necesar integrarea într-un grup-suport în cadrul căruia să
găsească susţinere şi o atmosferă optimistă.
f) Abordarea atitudinilor autoagresive. Adeseori depresiile severe sunt urmate de abordări
autodistructive. Iată câteva semne care semnalizează posibilitatea unor astfel de acţiuni: (1)
vorbesc despre suicid, (2) au adoptat deja un plan de acţiune în acest sens, (3) au simţăminte
puternice de neajutorare, de lipsă a semnificaţiei, (4) semne de vinovăţie şi devalorizare, (5)
diferite pierderi, eşecuri majore, (6) incapacitatea de a face faţă stresului, (7) preocupări excesive
faţă de boli somatice, (8) insomnie rebelă, (9) gânduri suicidare, (10) schimbări rapide de
dispoziţie.
Consilierul nu trebuie să evite francheţea întrebărilor privind gândurile de suicid, tentative
sau proiecte în acest sens. Discuţiile pe această temă nu încurajează suicidul, dimpotrivă îi reduce
posibilitatea. Orice tentativă suicidară trebuie considerată o urgenţă psihiatrică. Consiliatului i se
cere să-şi amâne gestul şi se vor lua cele mai urgente măsuri de prevenire şi îndrumare către
tratament psihiatric.
g) Consilierea în tentativa de suicid. Rolul consilierului în această situaţie vizează: (1)
recunoaşterea persoanelor cu potenţial suicidar, (2) acordarea unui ajutor de urgenţă până la
consultul cu o persoană sau o instituţie calificată, psihiatru sau centru de prevenire a suicidului, (3)
consilierea continuă a persoanei şi a familiei pentru soluţionarea cauzelor profunde, (4) suport
pentru familie şi persoană pentru a face faţă consecinţelor distructive ca urmare a unui suicid
incomplet sau finalizat.
Suicidul poate fi un act premeditat ca urmare a unei depresi profunde sau poate fi rapid,
nepremeditat. Orice ameninţare suicidară trebuie luată în serios şi considersată o urgenţă
psihiatrică.
Simţămintele de disperare, neajutorare, inutilitate, lipsa de valoare, goliciune şi înstrăinare,
lipsă de sens şi semnificaţie, insomniile cronice, pierderea apetitului pentru activităţi, apatia
severă, epuizarea cronică, izolarea, toate acestea pot sugera riscul suicidar. De asemenea,

58
evenimentele traumatizante, pierderi în familie, doliu patologic, divorţul, bolile terminale,
tulburările psihice, toate pot constitui surse ale tentativei suicidare.
Când este suspectată intenţia suicidară, va trebui să confruntăm direct gândurile, fanteziile
şi intenţiile persoanei în cauză. În acest mod ajutăm consiliatul să-şi soluţioneze anxietatea, s-o
diminueze. În situaţii de urgenţă, se va cere amânarea gestului până la identificarea unor soluţii
mai bune. În cazul tentativei se trece la medicaţia antidepresivă şi internarea, concomitent cu
psihoterapia. Se asigură asistenţa şi consilierea suportivă; psihoterapia şi tratarea problemelor
psihopatologice, a relaţiilor defectuoase; susţinerea spirituală pentru combaterea simţământului de
lipsă de semnificaţie şi disperare. Oricât de mult s-ar strădui un consilier se pare că în 5% din
cazuri pacienţii finalizează actul suicidar. În acest caz familia are nevoie susţinere şi consiliere
tratând vinovăţia, ruşinea, mânia, etc.

8. 4. Modalităţi de prevenire ale depresiei

a) Încrederea în Dumnezeu
b) Acceptarea perioadelor de descurajare (o perspectivă realistă, biblică asupra vieţii)
c) Supravegerea situaţiilor generatoare ale depresiei (lunile următoare unui deces, divorţ,
eşec major, alte pierderi importante, etc.)
d) Încurajarea pacienţilor să facă faţă mâniei şi vinovăţiei (renunţare la ruminaţia
eşecurilor, nedreptăţilor trecutului, obţinerea şi acordarea iertării, admiterea mâniei, etc)
e) Dobândirea unei gândiri realiste ancorate în învăţătura Bibliei.
f) Învăţarea unor tehnici care ajută în situaţii generatoare de depresie (organizare,
echilibrarea activităţilor, împărţirea responsabilităţilor, exerciţii fizice, perioade de relaxare,
capacitatea învăţată de a face faţă stresului, abordări care ajută într-o măsură la controlarea
circumstanţelor).
g) Suportul celor din jur (valoarea convingerilor religioase, integrarea în diverse grupuri
pentru activităţi creştine, participarea activă la părtăşiile Bisericii).
h) Ajutorarea altora (implicarea în slujiri creştine, ajutor acordat alcoolicilor, celor rămaşi
singuri, săracilor, bolnavilor, orfanilor, etc)

59
 9. MÂNIA

Mânia este o stare emoţinală experimentată de toţi la un moment dat, se manifestă în grade
diferite de intensitate neputând fi definită precis. Poate fi exprimată deschis, liber sau poate fi
ascunsă în profunzimile psihicului. Poate fi de scută durată sau îi însoţeşte pe oameni de-a lungul
anilor sub forma amărăciunii, a resentimentelor, a urii, a frustrărilor. Poate fi distructivă când se
manifestă agresiv, violent, sau constructivă când motivează la gândire pozitivă sau la corectarea
nedreptăţii.
Este generată de stimulii ameninţători, de nedreptatea din jur, de neputinţa personală în faţa
unor provocări majore precum şi de expunerea la stres. Persoanele reacţionează diferit la mânie.
Unii încearcă să o controleze fie ţinând-o ascunsă în spatele unui zâmbet sau atitudine amabilă, fie
îngropând-o adânc în profunzimile psihicului. Alţii dimpotrivă o exprimă în diferite moduri,
conştient sau inconştient. În ambele atitudini însă, mânia reprezintă cauza multor probleme de
natură psihologică, relaţională, fizică şi spirituală. Combinată cu ostilitatea, mânia este considerată
principalul sabotor al minţii fiind principala cauză a necazurilor, a depresiei, ineficienţei, a bolii,
accindentelor, prăbuşirilor financiare şi a eşecurilor profesionale.
Atunci când pacientul este dificil şi stresant, mânia poate interfera cu slujirea consilierului
creştin, afectând procesul psihoterapeutic.
Plecând de la o bază biblică se poate afirma că mânia este o emoţie universală binevenită
atunci când exprimă delimitarea şi acţionarea în raport cu o nedreptate reală, fiind păcătoasă atunci
când exprimă motive egoiste şi acţionează păcătos sau distructiv. În acest sens putem face trei
enunţuri importante despre mânie:
a) Mânia umană nu este neapărat păcătoasă, face parte din structura emoţională cu care
am fost creaţi după chipul Lui Dumnezeu. Dumnezeu Însuşi se mânie, Rom. 1: 18; Ex. 15: 7; Ps.
18: 7; Is. 47: 6, etc. Ea poate fi o emoţie necesară care susţine mobilizarea şi acţionarea în spiritul
dreptăţii în situaţii limită. Prezentă şi manifestată de Cristos Domnul, Mc. 3: 5.
b) Mânia umană poate rezulta dintr-o eroare de percepţie. Datorită limitărilor omeneşti,
adeseori evaluările şi aprecierile noastre sunt subiective. Din acest motiv, suntem mereu în
pericolul de a emite judecăţi de valoare nerealiste, nefiind capabili să delimităm eficient între
nedreptatea reală şi cea aparentă. De asemenea, aproape niciodată nu dispunem de cunoaşterea
perfectă a tuturor variabilelor dintr-un context. De obicei, percepţia noastră se bazează pe un

60
număr limitat de date ceea ce sporeşte riscul unei aprecieri eronate. Consecinţa este confruntarea
cu o mânie nejustificată. Alţi factori care pot conduce la o percepţie distorsionată şi în consecinţă
la aprecieri eronate sunt: propriul interes egoist, sentimentul vulnerabilităţii personale, suspectarea
unei ameninţări, înclinaţia de a critica, informaţii greşite, complexul de inferioritate, sentimentul
de a fi inadecvat într-un context dat, competiţia, propriile probleme spirituale, morale, relaţionale,
sociale, etc. Toate acestea pot conduce la înţelegerea greşită a acţiunilor altora ajungând astfel al
furie şi mânie.
c) Adesea, mânia omenească conduce la păcat. Acest lucru se întâmplă mai ales când ea se
manifestă distructiv, fie că scapă sau nu de sub control. Ori de câte ori conduce la fapte, atitudini,
reacţii, gânduri sau vorbe necorespunzătoare credincioşilor autentici, mânia este păcătoasă. Acest
tip de mânie este condamnat de Sfânta Scriptură în timp ce Duhul Sfânt vine în sprijinul
credincioşilor susţinându-i în vederea manifestării virtuţilor care-i face asemenea modelului oferit
de Cristos.
Iată câteva forme de exprimare ale mâniei păcătoase: (1) răzbunarea (poate lua nenumărate
forme: pedepsirea prin producerea de suferinţe morale, prin alegeri distructive, subminarea
autorităţii, etc); (2) abuzul verbal; (3) admonestarea lipsită de onestitate (pretinzând preocupare
pentru binele celuilalt se procedează ostil, bârfind, calomniind; este o formă subtilă de răzbunare);
(4) refuzul de a împărtăşi mânia (de teamă să nu distrugă pacea sau pentru că nu ştiu cum să
procedeze, unele persoane nu-şi admit mânia, o ascund. Astfel, semenii fie nu vor ştii ce tulburare
au stârnit în sufletul celuilalt, fie nu vor înţelege cauza comportamentului acestuia. Ca urmare,
pentru că nu au fost confruntaţi cu adevărul că au cauzat mânie în alţii persistă mai departe în
greşala sau în starea lor); (5) intriga şi complotarea; (6) neascultare şi răzvrătire; (7)
comportamente deviante, etc.

9. 1. Cauzele mâniei

a) Cauze biologice: afecţiunile cerebrale, metabolice, endocrinologice, genetice, alergiile,

invaliditatea, etc.
b) Nedreptatea – singura cauză rezonabilă pentru mânie. Implică luarea unei atitudini obiective şi
manifestarea indignării.

61
c) Frustrarea – un obstacol care blochează progresul înspre atingerea unui scop produce frustrare.
Provine din ceea ce face sau nu face o persoană; din evenimente şi împrejurări nedorite; din
eşecurile şi neputinţele personale (semaforul, pietonii, traficul, nepunctualitatea colegilor, examene
pierdute, răsplătirea altuia pentru propria muncă, facturi nejustificate, etc)
d) Ameninţările, jicnirile, respingerea, umilirea, critica incorectă, aşteptările nerealiste. Toate
acestea pot genera un răspuns de luptă manifestat prin agresivitate verbală sau non-verbală.
e) Învăţarea. Studiile de specialitate au demonstrat că există o legătură evidentă între mânie cu
formele ei de manifestare şi personale importante care influenţează viaţa cuiva. Astfel copiii şi
adulţii învaţă adesea, inconştient, cum să reacţioneze cu mânie la diverşi stimului, de la persoanele
cu care petrec mult timp împreună. Biblia în Pv. 22: 24-25 a anticipat aceste concluzii avertizând
să nu ne împrietenim cu oamenii mânioşi, care nu se pot controla deoarece vom ajunge să învăţăm
acele comportamente.

9. 2. Cum reacţionează o persoană confruntată cu mânia

a) Reprimarea mâniei – cel mai ineficient mod de a face faţă mâniei. Forme de reprimare:
(1) părăsirea sau îndepărtarea fizică de ceea ce ne provoacă mânia; (2) întreruprerea sau
diminuarea comunicării; (3) evitarea problemei prin cufundarea în muncă sau alte activităţi, prin
îndreptarea gândurilor în alte direcţii, prin evadare în lumea TV-ului sau a cărţilor; (4) încercarea
de a atenua conflictul interior prin alcool, droguri, imoralitate, alte comportamente.
Pentru o vreme scurtă, reprimarea este benefică putând oferi timpul necesar reevaluării
situaţiei şi a căutării soluţiilor pentru un răspuns optim. Pe termen lung poate produce afecţiuni de
natură psihică, comportamentală şi chiar biologică.
b) Interiorizarea mâniei. Persoanele se pot manifesta calm, amabil, dar în interior să
clocotească precum un vulcan. Poate genera simptome fizice (dureri de cap, ulcer, hipertensiune,
infarct miocardic), psihologice (anxietate, atacuri de panică, depresie), tentative de autoagresiune.
De obicei persoanele în cauză au gândirea acaparată de situaţia existentă, se gândesc mereu la
nedreptatea respectivă, concep planuri de răzbunare, se lamentează. Toate acestea afectează starea
spirituală a persoanei, Duhul Sfânt fiind întristat.
c) Exteriorizarea mâniei – se poate face în trei moduri: (1) agresivitate directă; (2)
agresivitatea pasivă, (3) agresivitatea redirecţionată.

62
 (1) Agresivitatea directă. Reacţia spontană de aţâţa, de a a gresa verbal sau fizic persoana
care cauzează mânia. Cel care explodează în mânie se simte mai bine pentru scurt timp iar ceilalţi
se simt răniţi. Adeseori, cel care a explodat în mânie în scurt timp regretă, simte jenă şi vinovăţie.
Totuşi relaţiile pot fi distruse iar atmosfera compromisă.
(2) Agresivitatea pasivă. Unele persoane deşi par cooperante îşi manifestă mânia într-un
mod mult mai subtil şi distructiv: bârfesc, uită să-şi ţină promisiunile, refuză să coopereze, fac
atmosferă cu comentarii jenante, lasă ca lucrurile să fie distruse. De asemenea, când mânia este
exprimată pasiv în cadrul familial persoanele pot recurge la droguri, alcool, relaţii sexuale
extraconjugale, neascultare. De obicei asemenea manifestări pasive ale mâniei pot fi distructive
pentru cel în cauză şi pentru cei din jur care pot fi răniţi într-un mod deosebit.
(3) Agresivitatea redirecţionată. Presupune îndreptarea mâniei înspre persoanele inocente:
soţ, soţie, copii care deşi nu contribuie cu nimic la generarea mâniei îi suportă consecinţele atunci
când cel care o exprimă o aduce din afară în familie. Se poate manifesta în orice situaţie: la locul
de muncă, pe stradă, între vecini, etc. Nedreptăţile sociale pot genera mânie care se manifestă
uneori prin manifestări sociale de stradă în care sunt distruse bunurile oamenilor nevinovaţi
precum şi bunul public.
(d) Confruntarea cu sursa mâniei. Persoana îşi admite mânia, încearcă să-i descopere
cauzele, să adopte cea mai bună soluţie sau să schimbe stimulul generator de mânie. Aceasta este o
atitudine constructivă de reducere a mâniei. Unii oameni se complac în ostilitate şi ranchiună
pentru că această atitudine le dă sentimentul de putere, superioritate şi chiar de dreptate. O
abordare cu blândeţe şi răbdare a sursei mâniei este percepută de aceştia ca o slăbiciune personală.
Mulţi consiliaţi sunt vectori generatori de mânie. Când ei nu sunt motivaţi şi decişi să se schimbe,
consilierea nu le poate ajuta. Ei trebuie mai întâi ajutaţi să-şi schimbe perspectiva eronată.

9. 3. Strategii de consiliere a persoanelor confruntate cu mânia

a) Consiliatului i se oferă ajutorul necesar pentru a-şi admite mânia. Atâta timp cât este
negată, mânia nu va fi eliminată. Adesea consilierul trebuie să facă faţă rezistenţei consiliatului în
a-şi admite mânia disimulată, deoarece fie este resimţită faţă de o persoană iubită sau importantă,
fie consideră că mânia este un lucru rău, păcătos. Consilierul oferă o perspectivă biblică corectă
asupra mâniei explicând că ea este un sentiment comun, universal care face parte din structura

63
emoţională creată de Dumnezeu în persoanele umane. Adesea însă ea poate scăpa de sub control
sau poate fi gestionată greşit. Abordată însă corect ea poate avea un rol pozitiv, constructiv. I se
arată pacientului semnele mâniei ascunse: depresie, diverse simptome fizice, comportamente
nedemne (critica, bârfa, calomnia, nerăbdarea, etc). Unii pacienţi sunt maleabili şi admit în cazul
lor mânia, alţi rezistă şi nu o vor admite în ce-i priveşte. De obicei, li se oferă timp, câteva zile, să
se gândească la discuţia avută în timpul consilierii. Posibil ca unii să revină dispuşi să colaboreze.
b) Consiliatului i se oferă ajutorul necesar în vederea exprimării mâniei. Perspectiva
exprimării mâniei în afara propriului sistem (injurii, agresivitate verbală, distrugerea obiectelor,
etc.) nu este susţinută nici de Biblie, nici de studiile de specialitate. Ea trebuie exprimată într-o
manieră sănătoasă, nedistructivă. Un bun început îl reprezintă preocuparea de a face faţă cauzelor
mâniei şi rănilor pe care le-a provocat. În acest mod mânia nu se poate consolida. De pildă, când
cineva îl răneşte pe altul, cel rănit trebuie să-i comunice celuilalt acest lucru într-un mod delicat.
Adesea, cel care produce rănile, dacă este o persoană onestă şi cu bun simţ, îşi va reconsidera
atitudinea, îşi cere iertare şi va căuta să se îndrepte. Ascultarea şi acceptarea explicaţiei sau a
scuzelor oferite este un proces util şi poate facilita iertarea. Toate acestea pot ajuta consiliatul să-şi
diminueze mânia, să o contoleze.
c) Consiliatul este ajutat să ia în considerare sursele mâniei. Chiar dacă îşi neagă mânia,
consiliatul trebuie întrebat ce îl supără cu adevărat? Plecând de la răspunsul oferit sau sugerat,
consilierul împreună cu pacientul vor încerca să identifice sursa generatoare de mânie, modul cu
apare, cum este exprimată şi cum i se face faţă. Iată câteva întrebări la care pacientul trebuie să se
gândească:
Ce mă determină să mă simt mânios?
De ce am aceste simţăminte şi nu alte emoţii?
Am ajuns la o concluzie legată de situaţia sau persoana care mi-a generat mânia?
Există ceva care mă ameninţă, mă frustrează sau mă umileşte?
Este generată de aşteptări nerealiste?
Cum văd alte persoane situaţia care pe mine mă supără?
Există şi o altă perspectivă sau un alt mod de a vedea problema?
Sunt lucruri care pot fi îndeplinite pentru a-mi reduce mânia?
Răspunsurile la astfel de întrebări clarifică, aduc un echilibru, oferă posibilitatea de a găsi soluţii.

64
 d) Concentrarea asupra smereniei, mărturisirii şi iertării. Mânia poate conduce la
manifestări păcătoase iar pacientul trebuie conştientizat că „mânia omului nu lucrează dreptatea
Lui Dumnezeu”, Iacov 1: 20. În vederea procesului de recuperare, modestia, mărturisirea, iertarea
şi iubirea creştină, reprezintă pietrele de temelie.
Smerenia presupune disponibilitatea de a admite mânia şi efectele secundare păcătoase.
Mărturisirea trebuie să fie faţă de Dumnezeu şi semenii implicaţi în vederea obţinerii
iertării şi a recuperării relaţiilor.
Iertarea trebuie gândită în ambele sensuri: obţinerea ei din partea Lui Dumnezeu şi a
semenilor pe de o parte şi acordarea ei celor care au provocat mânia pe de altă parte. Aceasta nu
este totdeauna un lucru uşor, unele persoane deşi acceptă mental iertarea nu o simt şi continuă să
fie apăsaţi de vinovăţie (recomandăm, 1Ioan 1: 9). De asemenea, pentru unii este greu să ofere
iertare, să abandoneze simţămintele de ură, de răzbunare sau să refacă relaţiile distruse. Totuşi ei
trebuie să conştientizeze că preţul este nespus de mare dacă nu o fac din toată inima, Matei 5: 22-
26. Umilinţa, mărturisirea şi iertarea conduc spre eliberarea persoanei de mânie, amărăciune,
resentimente, dorinţă de răzbunare, reuşind să treacă peste jicnirile, nedreptăţirile şi frustrările din
trecut.
e) Învăţarea controlului de sine, în mod deosebit prin (1) creştere spirituală, (2) o atitudine
disciplinată care implică întârzierea reacţiilor, (3) evitarea modelului mental al mâniei, (4) evitarea
etichetării.
(1) Creşterea spirituală este un proces de durată care ne pregăteşte anticipat pentru a face
faţă problemelor vieţii. Ea presupune stăpânirea de sine care este un rod al Duhului Sfânt, Gal. 5:
23. Credincioşii care doresc şi urmăresc să fie conduşi de Duhul Sfânt a.î. să fie plăcuţi Domnului,
vor constata o diminuare a presiunilor cauzate de tulburare, gelozii, resentimente, izbucniri
furioase, etc. Cu ajutorul Lui Dumnezeu putem învăţa dragostea, răbdarea, amabilitatea şi
stăpânirea de sine.
(2) Întârzierea reacţiilor, cf. şi cu Iacov 1: 19, 20. O bună sugestie ar fi ca în momentele
delicate să ne deprindem să vorbim lent nu precipitat, să facem pauze, să ne relaxăm musculatura,
să ne propunem mental păstrarea calmului. O vorbire blândă, calmă potoleşte mânia, dar o vorbire
aspră, precipitată, virulentă, o stârneşte şi mai mult, Pv. 15: 1.
(3) Evitarea modelului mental al mâniei. Unele persoane se programează pentru ce este mai
rău indiferent de situaţie. Sunt cusurgii, negativişti şi invariabili ostili. Uneori se află poziţionaţi în

65
funcţii de conducere, chiar pot oferii consiliere altora. Totuşi deoarece au alunecat într-un model
mental negativ abordează realitatea şi relaţiile ca atare, ceea ce îi face nefericiţi, nemulţumiţi, pot
fi perfecţionişti, deosebit de critici, adesea sarcastici (folosesc vorbe şi ironii usturătoare,
jicnitoare, necruţătoare). De obicei, admit cu greu alte variante şi opţiuni din partea celorlalţi, dar
care se află în afara sistemului personal de valori. Şi pentru ei este de folos Filipeni 4: 8, unde
Cuvântul învaţă focalizarea asupra celor adevărate, nobile, drepte, curate, plăcute, demne de
admirat sau de laudă. Procedând astfel este greu să ne lăsăm în acelaşi timp copleşiţi de mânie,
ostilitate sau amărăciune. Este greu să păstrezi resentimente pentru persoanele care-ţi cauzează
frustrare, dar pentru care te rogi sincer înaintea Lui Dumnezeu. Pavel însuşi a adoptat un model
mental pozitiv, plin de mulţumire şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu aşa cum transpare din sfaturile
redactate în Filip. 4: 1 – 14.
(4) Evitarea etichetării. Unii consiliaţi au nevoie de ajutor pentru a deosebi mânia de
agresivitate. Ei trebuie învăţaţi că mânia nu implică în mod necesar un registru verbal ostil. Este
important utilizarea enunţurilor la persoana I sing. prin care să fie dezvăluite propriile simţăminte
mai degrabă decât etichetele la persoana a II-a. Exemplificare: „Mă simt rănit (jicnit, frustrat,
umilit) de ceea ce faci sau spui” în loc de „Eşti lipsit de bun simţ (inuman, făţarnic, iresponsabil,
arogant, nedemn, trădător, etc!”. Afirmaţiile la persoana I dimpotrivă, transmit un mesaj clar
creionând impactul, efectele, sentimentele, aşteptările, soluţiile, nevoile şi posibilităţile, fără
agresivitate sau pierderea autocontrolului.
f) Edificarea unei concepţii de sine sănătoase. Mânia şi ostilitatea prelungite pot fi un
indiciu al nesiguranţei, al neîncrederii în sine, a sentimentului de inferioritate sau a unei imagini de
sine negative. Exprimarea mâniei şi a ostilităţii poate fi o reacţie prin care se încearcă afirmarea
unei superiorităţi iluzorie căutând să-i diminueze celuilalt importanţa şi valoarea. Controlul proprii
mânii se realizează atunci când consiliaţii sunt ajutaţi să dezvolte o imagine sănătoasă de sine,
realistă, bazată pe valoarea acordată de Dumnezeu prin creaţie şi prin jertfa Lui Cristos. Cu cât
sunt mai puternice concepţia, valoarea şi imaginea de sine cu atât mânia poate fi controlată mai
uşor.

66
 9. 4. Modalităţi de prevenire ale mâniei

a) Evitarea situaţiilor şi a oamenilor care generează mânia (Pv. 22: 24-25).

b) Reevaluarea situaţiilor. Controlul învăţat al mâniei (simţămintele sunt greu de controlat,
dar pot fi controlate gândurile care le generează).
c) Edificarea imaginii şi a stimei de sine.
d) Evitarea ruminării.
e) Confruntarea constructivă (modalităţi de negociere, afirmarea cu sensibilitate a
sentimentelor, afirmarea adevărului în dragoste cu onestitate şi renunţarea la critici
izvorâte din resentimente sau răni sufleteşti).
f) Urmărirea călăuzirii şi umplerii cu Duhul Sfânt.
g) Urmărirea unei mentalităţi biblice în evaluarea situaţiilor şi a oamenilor.
h) Pocăinţa şi urmarea Lui Cristos.

10. VINOVĂŢIA

În cadrul creaţiei, suferinţa mentală şi spirituală este specifică fiinţelor umane având
legătură cu trecutul, prezentul şi viitorul, dar şi cu suferinţele sau acţiunile altora în care ne
implicăm emoţional. Una dintre rădăcinile multor suferinţi (depresie, singurătate, mânie, boli fizice
sau psihice, suferinţi cauzate de implicarea în diverse forme de păcătuire, etc.) este vinovăţia.
Tipurile de vinovăţie pot fi grupate în două categorii: obiective şi subiective.

10. 1. Vinovăţia obiectivă

a) Vinovăţia juridică (încălcarea legilor civile)

b) Vinovăţia teologică (încălcarea sau ignorarea legilor Lui Dumnezeu)
c) Vinovăţia personală (încălcarea standardelor personale)
d) Vinovăţia socială (acţionarea contrar aşteptărilor sociale, încălcarea bunei-cuviinţe)

67
 Unii oameni se simt vinovaţi. Alţi nu se simt vinovaţi chiar dacă eşuează în toate cele patru
domenii ale vinovăţiei.

10. 2. Vinovăţia subiectivă

Este percepută sub forma simţămintelor incomode, a regretelor, remuşcărilor, ruşinii sau
autocondamnării pentru fapte, atitudini, vorbe sau gânduri. Generează descurajare, anxietate,
teama de pedeapsa, imagine de sine scăzută.
Astfel de sentimente pot fi intense sau slabe, de obicei neplăcute, dar nu întotdeauna
dăunătoare. Atunci când sunt potrivite şi proporţionale, pot stimula schimbarea în bine,
determinând schimbări comportamentale, căutarea iertării divine şi umane. Când sunt nepotrivite,
exagerate şi disproporţionale, pot fi dăunătoare şi inhibitorii. Simţămintele subiective
disproporţionate pot veni din interiorul persoanei sau sunt cauzate de criticile semenilor prin care
este amplificată vinovăţia. În consiliere este important să se facă distincţie între tipurile de
vinovăţie cu care se confruntă pacientul.

10. 3. Concepţia biblică asupra vinovăţiei

Încercarea părinţilor sau a unor lideri creştini de a-i motiva pe ceilalţi pentru o viaţă
morală, creştină, folosindu-se de simţămintele de vinovăţie pe care le-ar putea induce acestora,
poate avea efecte opuse, unii chiar numesc o astfel de strategie manipulare spirituală. Oamenii pot
fi ajutaţi să facă faţă propriilor înfrângeri şi provocări păcătoase, fără a le induce prin învăţare
asemenea sentimente care ar putea avea conseciţe negative în viitor, pentru unii dintre ei. (Ex. 1,
inducerea în mintea copiilor că suferinţa şi nefericirea părinţilor este cauzată de comportamentele
lor, de rezultatele la învăţătură, etc. Ex. 2, inducerea în mintea unui soţ ideea că atmosfera din
familie, eşecurile copiilor sau suferinţa celuilalt i se datorează din plin. Aceste lucruri sunt adesea
adevărate, dar rezolvarea nu constă în determinarea celui care poartă vina principală să se simtă tot
mai vinovat şi condamnat. O atare modalitate conduce la împietrire, pierderea speranţei,
îndepărtarea de cei care acuză, dorinţa de a-i evita, etc. Tendinţa de evadare prin izolare va fi
folosită de celălalt pentru a acuza şi învinovăţi iar lucrurile degenerează până la imposibilitatea

68
remedierii. Într-un asemenea context orice alte soluţii sunt în van, dacă principala armă de
autoapărare este învinovăţirea celuilalt până la a-i provoca depresii puternice).
O teză importantă a N.T. este 2Cor. 7: 8-10. Aici întristarea lumii poate fi o referinţă la
vinovăţia subiectivă improprie, nemotivată de standardele biblice corect înţelese, ci fiind pur
omenească, egoistă. Este vinovăţia de natură psihologică prin care persoana se autocondamnă, se
lamentează, se compătimeşte fără ca acest tip de atitudini şi abordări să fie însoţite de căutarea
iertării, reconcilierii şi schimbării. Întristarea după voia Lui Dumnezeu este constructivă, conduce
la pocăinţă, la căutarea iertării, a reconcilierii, motivând astfel schimbările comportamentale
corespunzătoare.
Mulţi creştini îşi consumă vieţile într-un ciclu nesănătos: păcat – vinovăţie – mărturisire –
alinare temporară – reluarea păcatului şi ciclul se repetă. Pentru ei 1 Ioan 1: 9 poate fi abordat ca
o formulă magică de îndepărtare a vinovăţiei fără producerea vreunei schimbări comportamentale.
Astfel se minimalizează păcatul şi se devalorizează harul dumnezeiesc. Totuşi pocăinţa autentică şi
părtăşia cu Cristos aduc eliberare. Există două condiţii pentru obţinerea iertării divine: pocăinţa (nu
se poate spune că Dumnezeu iartă păcatele mărturisite indiferent dacă ne pocăim sau nu de ele) şi
disponibilitatea de a-i ierta pe ceilalţi.

10. 4. Cauzele vinovăţiei

a) Violarea satandardelor juridice, teologice, personale şi sociale.

b) Faptele, atitudinile, vorbele şi gândurile personale evaluate în lumina standardelor şi
valorilor dobândite de-a lungul vieţii.

10. 5. Motivele pentru care oamenii se simt vinovaţi

a) Experienţa trecută şi aşteptările nerealiste. Standardele despre bine sau rău, despre
corect sau incorect, se formează în copilărie prin învăţarea lor din exemplul şi comportamentul
părinţilor sau a altor adulţi semnificativi. În unele familii standardele prea rigide, critica
permanentă, pedepsele frecvente şi exagerate, combinate cu lipsa recunoaşterii valorii celuilalt, a
lucrurilor bune realizate, lipsa încurajării, absenţa oricăror aprecieri sau afirmaţii laudative, conduc
la întărirea simţămintelor de vinovăţie. Acest lucru se realizează prin inducerea sentimentelor de

69
inadecvare, eşec permanent, lipsă de valoare, complex de inferioritate, autocritică,
autoculpabilizare, zădărnicie, frustrare, imagine scăzută de sine. Standarde prea exigente
necompensate cu multă dragoste, înţelegere, comunicare eficientă, pot fi impuse şi de liderii
creştini perfecţionişti în privinţa moralei. Standardele nerealiste, rigide, ale părinţilor şi liderilor
religioşi sunt însuşite de tinerii care cresc aşteptându-se să devină perfecţi, considerând
perfecţiunea morală aproape o condiţie a mântuirii sau a dragostei divine (Ex. afirmaţii precum
„uite ce ai făcut, acum nu te mai iubeşte Doamne, Doamne!”; „Dumnezeu nu ascultă rugăciunea
păcătosului” - părerea personală a orbului vindecat din Ioan 9. Nu Dumnezeu a spus aşa ceva!).
Inevitabil, la un moment dat vor gusta eşecul iar atunci vor trăi profunde sentimente de vinovăţie şi
autocondamnare care pot să-i conducă la concluzii şi abordări greşite punându-le în pericol
dezvoltarea sănătoasă spirituală.
Standardele nerealiste pot afecta şi pe cei care le impun consatând că după o vreme ele nu
funcţionează. (Ex. consideraţia că alţi creştini care au obiceiuri diferite de ale noastre nu sunt
mântuiţi poate determina vinovăţie şi nesiguranţă dacă împrejurările impun un anumit gen de
interacţiune: părinţi care se simt vinovaţi dacă un copil deşi dovedeşte că este un credincios
autentic alege stanadarde diferite de cele asumate de părinţi.)
Este de dorit să avem standarde cât mai înalte, dar echilibrate cu o înţelegere realistă a voii,
iubirii şi harului Lui Dumnezeu. De asemenea, este important să înţelegem că Dumnezeu are
mereu o perspectivă mult mai largă decât noi şi resurse inepuizabile privind lucrarea cu oamenii.
Răspunsul corect faţă de standardele nerealiste îl reprezintă adoptarea unor standarde
realiste.
b) Complexul de inferioritate şi presiunea socială. Se pare că vinovăţia şi complexul de
inferioritate se cauzează reciproc. De asemenea, opiniile celor din jur influenţează într-o mare
măsură percepţia despre sine.
c) Eşecul dezvoltării conştiinţei. În opinia specialiştilor, conştiinţa este modelată de
aşteptările şi interdicţiile părinţilor încă din perioada copilăriei. Modelele parentale (1) pozitive
(părinţi care-i învaţă pe copii cum să facă faţă aşteptărilor, dragoste şi căldură în familie, susţinere
în eşecuri, încurajare şi aprecieri pozitive care întăresc comportamentele pozitive) sau (2) negative
(valorile morale promovate într-o manieră punitivă, critică, un mediu familial rece, ostil, aştepări
nerealiste, principii rigide, dragostea şi suportul puţin exprimate comportamental) vor influenţa
dezvoltarea conştiinţei. Copiii învaţă de mici vinovăţia, cum să obţină lauda şi să evite pedeapsa.

70
Copiii expuşi unor modele negative tind să se răzvrătească în perioada adolescenţei împotriva
valorilor părinţilor, ale Bisericii, ale profesorilor preferând comportamentele promovate în
anturajul lor.
O conştiinţă autentic creştină este aprofundată printr-o instruire adecvată în învăţăturile
Scripturilor într-un context suportiv, deschis, impregnat cu iubire şi înţelegere, având modele
adulte biblice. Într-un astfel de climat este încurajată exprimarea opiniei într-un mod onest, fiecare
fiind apreciat pentru ceea ce este, în dragoste şi răbdare. Astfel de persoane ajung să dobândească
o perspectivă biblică asupra iertării, pocăinţei şi reconcilierii.
Cei care sunt învăţaţi să gândească rigid, despre ceea ce este rău, nedrept, incorect, având o
permanentă teamă în faţa eşecurilor, a pedepsei, lăsându-se dominaţi de convingerea propriilor
imperfecţiuni şi incompetenţe, având o doctrină a iertării confuză, ajung să fie paralizaţi de
sentimentele de vinovăţie. Adesea, suferinţa lor nu se datorează regretului pentru păcat, ci fricii de
pedeapsă. Căutând îndreptăţirea acţionează lipsit de tact şi înţelepciune criticându-i pe ceilalţi,
manifestând tendinţe dominatoare, rigiditate, nu reuşesc să ofere iertare, nu sunt capabili de decizii
responsabile, afişează superioritate morală de obicei condamnându-i pe alţii. Sunt nefericiţi, mereu
nemulţumiţi, împovărând familiile şi Biserica. Ei au mare nevoie de ajutor şi înţelegere.
d) Influenţele spirituale. Satan speculează orice slăbiciune, model sau învăţătură greşite,
împrejurare sau fenomen pentru a influenţa personalităţile noastre. Ispiteşte pentru a ajunge în
păcat, după săvârşirea păcatului se foloseşte de sentimentele de vinovăţie într-un mod distructiv.

10. 6. Atitudini şi reacţii posibile ale persoanelor confruntate cu vinovăţia

a) Strategii defensive. Oamenii pot recurge la modalităţi de gândire prin care să poată
diminua stresul, anxietatea şi frustrarea produse de vinovăţie. Adesea ele distorsionează realitatea
inconştient: blamarea altora, negarea faptelor rele proprii sau justificarea lor, mânie şi răzbunare
negând responsabilitatea personală pentru astfel de atitudini, încercarea de a găsi suport şi aprobare
pentru atitudinile ostile şi răzbunătoare, etc.
b) Reacţia de autocondamnare. Vinovăţia generează autoculpabilizare, anxietate, complexe
de inferioritate, stare tensionată permanentă, depresie, uneori tentative suicidare. Se poate recurge
la autopedepsire, victimizare, mimarea martirajului, lamentare, refuzul complimentelor, sunt
incapabili să accepte iertarea.

71
 c) Reacţii biologice. Sănătatea organismului poate fi afectată.
d) Durere morală. Vinovăţia poate fi însoţită de ruşine, confuzie, mânie, teamă de
intimitate, neîncredere în oameni, toate acestea determinând izolarea, întreruperea comunicării şi
refuzul ajutorului. Dacă faptele lor au produs suferinţe ireversibile altora vor trăi cu un permanent
stres moral fiind neputincioşi să şteargă sau să-şi rezolve condamnarea care-i împovărează (ex.
avorturi, ucidere, divorţuri, accidente cu conscinţe permanente, etc).
e) Pocăinţa şi iertarea – calea cea mai bună pentru a învinge vinovăţia.

10. 7. Consilierea perosoanelor confruntate cu vinovăţia

a) Înţelegerea şi acceptarea terapeutică. Adesea, consiliaţii vor adopta în consiliere o

atitudine defensivă deoarece se aşteaptă să fie condamnaţi. Un exemplu de atitudine faţă de cineva
vinovat este Ioan 8: 3-11. Nu se minimalizează păcatul, dar nici nu se adoptă o atitudine de
superioritate sau perfecţiune morală. Oricine poate cădea la un moment dat în păcat. Consilierul nu
va condamna pe cel păcătos, ci va recurge la o abordare onestă, iubitoare, înţelegătoare marcată de
acceptarea persoanei păcătosului, dar fermă vizavi de fapta păcătoasă comisă.
b) Ajutorul acordat în vederea înţelegerii proprii. Deşi simt vinovăţia, unii nu ştiu exact de
ce se confruntă cu un astfel de sentiment. Alţii admit faptele, mărturisesc păcatul, dar continuă să
se simtă vinovaţi. Există destui care săvârşesc păcatul fără a simţii vinovăţie şi nici remuşcări.
A-i ajuta pe oameni să ajungă la o înţelegere asupra forţelor care le influenţează starea
lăuntrică presupune evaluarea câtorva domenii importante ale experienţei vieţii personale. Iată
câteva întrebări relevatoare:
1) Te simţi vinovat faţă de trecutul tău? Care sunt motivele?
2) Cum procedai până acum cu simţămintele de vinovăţie?
3) Ce s-a dovedit a fi util / inutil?
4) Care erau standardele şi aşteptările părinţilor?
5) Ce se întâmpla atunci când greşeai?
6) Ai fost criticat şi pedepsit frecvent?
7) Ce ai învăţat la Biserică despre bine şi rău?
8) Ce ai învăţat despre iertare şi reconciliere în relaţia personală cu Dumnezeu?
9) Crezi că aceste convingeri au un fundament biblic?

72
 9) Sunt lucruri care pe alţii îi fac să se simtă vinovaţi, dar pe tine nu te deranjează?
Asemena întrebări îi pot ajuta pe consiliaţi să înţeleagă de ce se simt vinovaţi.
c) Educaţia morală. Consiliatul este ajutat să-şi reevalueze standardele morale plecând de
la o abordare şi teologie biblică....... Se discută aşteptările Lui Dumnezeu.......
d) Pocăinţa şi iertarea. La acest nivel pot apărea unele probleme:
1) Consiliatul nu este capabil să ceară iertare. Consilierul nu-l poate obliga, dar îl poate
ajuta să înţeleagă consecinţele şi faptul că nu există alternativă.
2) Consiliatul nu se simte iertat fie de oameni, fie de Dumnezeu. Se discută perspectiva
oferită de Scripturi şi atitudinea corectă.
3) Consiliatul are sentimentul iertării divine, dar este incapabil să acorde iertarea altora. Se
oferă ajutor şi suport în sensul acesta araătând că iertarea în acest caz poate fi acordată numai cu
ajutor divin.
4) Consiliatul nu înţelege diferenţa între acordarea iertării şi neputinţa de a uita. Uneori nu
este înţelept să uiţi complet. Asta poate fi de ajutor în viitor. Dar, ...

10. 8. Modalităţi de prevenire ale vinovăţiei

a) Educarea părinţilor pentru transmiterea unor standarde şi valori morale sănătoase.

b) Structurarea propriului sistem de valori în armonie cu standardele şi valorile biblice.
c) Preocuparea pentru dobândirea unei mentalităţi biblice.

11. SINGURĂTATEA

Singurătatea este un sentiment lăuntric ce nu depinde de prezenţa celorlalţi, ci provine din

percepţia de sine, ca fiind izolat de semeni, fără prieteni, fără suportul Bisericii, lipsit de abilităţi
sociale şi relaţionale. Ea nu trebuie confundată cu solitudinea care este o retragere voluntară faţă
de ceilalţi, este circumscrisă dorinţei personale fiind astfel reconfortantă şi adeseori planificată.
Se estimează că o persoană din 6 nu are nici un prieten şi circa 40% din populaţie este
timidă şi trăieşte izolat. Chiar în înconjuraţi fiind de alţii, anumite persoane se simt singure şi
izolate, nu-şi pot împărtăşi sentimentele, îngrijorările, eşecurile, bucuriile sau victoriile. Chiar dacă

73
sunt realizaţi profesional ei pot avea un sentiment al eşecului şi chiar atractivi fiind, ei pot fi lipsiţi
de relaţii umane semnificative.
Apare frecvent în societăţile dezvoltate cuprinzând toate grupele vocaţionale, fiind evidentă
mai ales în rândul persoanelor ambiţioase care se investesc mult în profesie, conducătorii, chiar
psihologii, consilierii creştini, pastorii şi soţiile acestora.
Singurătatea este conştientizarea dureroasă că lipseşte o relaţie semnificativă. Astfel de
persoane se confruntă cu nelinişte, anxietate, descurajare, imagine scăzută de sine, sentimente de
devalorizare şi gânduri depreciative, dezvoltând adesea complexe de inferioritate.
Singurătatea poate fi tranzitorie sau cronică.
a) Prima este de scurtă durată fiind cauzată de evenimente specifice: mutarea unui prieten,
separare temporară de familie sau prieteni, o neînţelegere, divorţul, decesul, schimbarea şcolii, a
locului de muncă, etc.
b) Singurătatea cronică este de lungă durată şi apare mai ales în rândul timizilor, care au o
imagine de sine scăzută, se autoculpabilizează, manifestă comportamente antisociale, adoptă
strategii defensive, îi îndepărtează pe semenii din jur lor.

11. 1. Biblia şi singurătatea

Declaraţia Lui Dumnezeu: Gen. 2: 18. Omul este o persoană!

Multe dintre personajele Bibliei sau confruntat în anumite perioade cu singurătatea: Moise,
Iov, Ilie, Neemia, Ieremia, David, Domnul Isus, Pavel, Ioan.
Relaţia personală cu Dumnezeu şi cu semenii reprezintă fundamentul soluţiei fundamentale
în rezolvarea singurătăţii.

11. 2. Cauzele singurătăţii

Ele pot fi grupate în cinci categorii: sociale, ale psihodezvoltării, psihologice, situaţionale şi
spirituale.
a) Cauzele sociale. Transformările sociale rapide şi influenţele din societatea modernă
(tehnologia, urbanizarea, televiziunea, internetul, multitudinea sarcinilor, prelungirea programului
de muncă, etc.) conduc la egoism şi izolare. Filosofia şi mentalităţile societăţilor moderne cu

74
accentul pe libertatea şi independenţa personală, pe valorizarea individualismului şi a drepturilor
personale, contribuie la diminuarea importanţei relaţiilor pe termen lung. Concepţia maşinistă
asupra fiinţelor umane a condus la atribuirea unei importanţe mai mari lucrurilor realizate,
profitului financiar, material, intelectual, spiritual sau de imagine, decât persoanelor. Astfel,
valoarea personală depinde în primul rând de capacităţile personale, de realizări, aparenţele
exterioare şi măsura contribuţiei personale în sistem. Cei care nu reuşesc să convingă rapid că
reprezintă un potenţial pentru câştig sau pentru sporirea productivităţii, sunt ignoraţi. Desigur,
acest lucru le va spori sentimentul singurătăţii şi le va întării perspectiva negativă asupra sinelui.
b) Cauze care ţin de psihodezvoltare. Se au în vedere trei categorii de nevoi fundamentale:
(1) Ataşamentul sau nevoia de a se simţi apropiaţi de fiinţele umane semnificative.
Deopotrivă copiii şi adulţii se confruntă uneori cu această nevoie iar atunci când nu este împlinită
(prin separare temporară, divorţ) dezvoltă anxietatea, disconfortul emoţional, înstrăinarea şi
sentimente de singurătate.
(2) Acceptarea în familie, la locul de muncă, în relaţia părinte-copil sau angajator-angajat.
Ori de câte ori copiii, soţii, soţiile, fraţii, colegii sau angajaţii se confruntă cu respingere,
desconsiderare, critică excesivă şi permanentă, aceştia se vor simţi neacceptaţi, nedoriţi şi singuri.
(3) Dobândirea abilităţilor sociale. Unii oameni par să aibă o stângăcie socială. Astfel sunt
insensibili la atitudinile sau trebuinţele celorlalţi, nefiind capabili să edifice o relaţie interpersonală
funcţională. Încearcă să manipuleze, să forţeze dobândind pentru ei respingere din partea celorlalţi,
frustrare, izolare şi însingurare. Nu ştiu cum să fie împreună cu ceilalţi.
c) Cauze psihologice. Singurătatea depinde într-o bună măsură de modul în care vedem
lumea, de simţămintele şi percepţia lăuntrică asupra condiţiei personale. Aceleaşi circumstanţe pot
fi percepute diferit de persoane diferite. Unii se vor simţii singuri, alţii dimpotrivă se vor simţi
reconfortant (unul nu se simte singur deoarece are mulţi prieteni chiar dacă ei sunt departe, altul în
aceeaşi situaţie poate să se simtă foarte înstrăinat şi singur).
(1) Imaginea scăzută de sine (opinii depreciative, subestimare, defăimarea altora pentru a
pune în lumină propriile calităţi sau dimpotrivă laudă exagerată şi trâmbiţarea propriilor calităţi), îl
face pe cineva dezagreabil, neatractiv, determinându-i pe cei din jur să-l evite şi să-l respingă.
(2) Incapacitatea de a comunica este o cauză pentru multele probleme interpersonale. Când
cineva nu ştie să comunice eficient, nu este binevoitor apare izolarea şi singurătatea chiar dacă este
înconjurat de semeni.

75
 (3) Atitudini defensive. În opinia lui Paul Tournier7 dezvoltarea uneia sau tuturor
atitudinilor de mai jos atarge după sine singurătatea:
(3a) atitudinea utilitaristă – succesul şi competiţia au devenit un mod de a fi;
(3b) atitudinea de independenţă, individualistă faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni;
(3c) atitudinea posesivă – încercarea de a dobândi totul pentru sine pe seama altora;
(3d) atitudinea de pretindere – lupta pentru drepturile personale şi pretenţia
corectitudinii din partea celorlalţi. Prin toate acestea semeni pot fi îndepărtaţi intensificându-se
sentimentul singurătăţii.
(4) Ostilitatea. Unii oameni par structuraţi nativ pe mânie. De obicei mânioşii se simt
ameninţaţi, frustraţi, sunt plini de resentimente datorită unor nedreptăţi reale sau imaginare. Astfel
de simţăminte şi atitudini pot fi însoţite de lamentaţii permanente, calomnii, reacţii şi manifestări
ciudate, penibile. În acest mod îi îndepărtează pe oameni din jurul lor dobândind singurătate şi
nefericire, producând şi altora stres şi disconfort emoţional.
(5) Teama. Cineva a rostit adevărul următor, „Oamenii sunt singuri pentru că în loc să
construiască punţi ei înalţă ziduri”. Unii se ascund în spatele măştilor deşi sunt plini de teamă,
singurătate, teama de a fi cunoscut, de a fi nepotrivit, de a nu-i fi descoperite punctele slabe,
eşecurile, neputinţele, inferioritatea, teama de respingere, de fi jicnit sau rănit.
d) Cauze situaţionale: tinerii aflaţi departe de casă pentru prima dată (armată, internat,
cămine studenţeşti, etc.); oamenii implicaţi în afaceri foarte ocupaţi; conducătorii care depărtează
de colegi; sportivii; artiştii; cei dedicaţi studiului şi prinşi în capcana orarelor încărcate; străinii;
bolnavii; văduvele, divorţaţii, burlacii, etc. Totuşi, nu toţi oamenii care trec prin asemenea
experienţe se simt singuri. Unii cercetători au avansat ideea posibilităţii unui fundament genetic
care contribuie la sentimentul singurătăţii.
e) Cauze spirituale: păcatul, înstrăinarea de Dumnezeu şi faţă de semeni, înlocuirea acestor
experienţe prin implicarea în alte activităţi substitutive: alcool, droguri, TV, internet, sporturi,
grupuri sociale dubioase, etc.

7
Paul Tournier, Escape from Loneliness, Philadelphia, Westminster, 1962.

76
 11. 3. Efectele singurătăţii

Sunt diferite de la o persoană la alta: izolare, lipsa comunicării, anxietate, depresia,

disperare, scăderea stimei de sine, eşec în activitate, manifestări egoiste, atitudini defensive,
comportament exhibitionist (ţinute şi manifestări bizare pentru a atrage atenţia), violenţă, boli, etc.

11. 4. Consilierea persoanelor care suferă de singurătate

a) Admiterea problemei este primul pas necesar în procesul de depăşire al singurătăţii.

Deoarece în societatea noastră poate avea o conotaţie negativă, pentru multe persoane este greu să-
şi admită singurătatea pentru a nu părea inadecvaţi, neatractivi, incapabili să interacţioneze cu alţii.
I se va aminti consiliatului că toţi oamenii se simt uneori singuri şi se vor discuta împreună cauzele
generatoare de singurătate în societatea modernă, inadecvarea, neatractivitatea, incompetenţa fiind
doar o parte dintre ele.
b) Abordarea cauzală. Împreună cu cel consiliat se vor identifica posibilele cauze
lucrându-se asupra surselor. Pentru aceasta consilierul se va pregăti temeinic în prealabil.
c) Schimbarea concepţiilor care pot fi schimbate (imaginea de sine sau cele care motivează
anumite abilităţi sociale inadecvate. Aici se va avea în vedere domenii precum: comunicarea,
răbdarea, atitudinea, aşteptările, pretenţiile, anumite mofturi, acceptarea, implicarea, dedicarea,
altruismul, stima şi respectul pentru caracterul şi persoana fiecăruia, etc.). Este necesară corectarea
cu tact, dar ferm a atitudinilor care determină lamentaţiile, pesimismul, ruminarea privind
incorectitudinea vieţii, critica, etc.
Alte aspecte nu pot fi schimbate iar consiliatul trebuie să înveţe să trăiască cu ele (văduvia,
pierderile, diverse boli sau handicapuri, etc.).
Oamenii sunt învăţaţi să privească mai mult la partea luminoasă a vieţii chiar în mijlocul
problemelor.
În funcţie de cauzele identificate şi personalitatea consiliaţilor, aceştia vor fi încurajaţi să
dezvolte un stil de viaţă care să-i aducă în contact cu oamenii (munca în echipă, jocurile, activităţi
recreative, frecventarea Bisericii, participarea în cadrul grupelor de creştere spirituală, ajutorarea
celor nevoiaşi, rugăciune pentru alţii, etc.). Asemenea activităţi îi ajută să nu-şi mai focalizeze
atenţia în mod egoist doar asupra lor înşişi.

77
 Consiliaţii vor fi încurajaţi să privească spre Dumnezeul Suveran, spre atributele şi
frumuseţea Fiinţei Sale, aducând întreaga experienţă într-o lumină realistă.
Disponibilitatea consiliaţilor pentru a fi ajutaţi în acest mod poate să contribuie relativ uşor
la schimbarea perspectivei şi a situaţiei. Este dificil atunci când consiliaţii refuză orice sfat bun sau
ajutor, considerând că ei ştiu mai bine, că oricum nimeni nu-i poate înţelege. De obicei astfel de
persoane dau impresia că sunt programate să gândească pesimist, negativist, că le face plăcere
starea şi suferinţa prin care pot atrage atenţia altora, pot manipula, etc. Uneori este periculos să-i
aduci în contact cu alţii stabilind anumite relaţii, deoarece pot să-i influenţeze negativ provocând
mai multă tulburare şi deranj. Problema celor din această categorie trebuie să fie rezolvată
începând de la propria lor pocăinţă şi ascultare de Dumnezeu.
d) Dezvoltarea stimei de sine. Consiliaţii trebuie ajutaţi să-şi vadă în mod realist propriile
capacităţi, talente, resurse, daruri spirituale, posibilităţi, dar şi slăbiciunile sau lipsa calificării
pentru anumite slujbe sau activităţi. Toţi oamenii au calităţi, defecte sau slăbiciuni şi nu toţi se
pricep la toate. Lucrurile trebuie evaluate corect şi acceptate ca atare. Apoi se va discuta cu
pacientul despre valoarea umană atribuită de Dumnezeu prin creaţie şi egalitatea din această
perspectivă a tuturor în faţa Lui Dumnezeu. Credincioşi Lui Dumnezeu, învăţăm să profităm de
fiecare împrejurare pentru a fi ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la noi, pentru a trăi din plin pentru
gloria Lui. Acesta este accentul principal în orice împrejurare şi nu focalizarea egoistă doar asupra
propriei persoane.
e) Asumarea riscului. Consiliatul va fi încurajat să identifice persoanele cu care ar putea
interacţiona mai uşor, de care s-ar putea apropia. Se vor stabili modalităţi concrete asupra a ceea ce
trebuie făcut. Vor fi încurajaţi să-şi asume riscul de a iniţia aceste contacte. Vor fi stimulaţi să se
implice într-o relaţie mai profundă cu puţini oameni decât o relaţie superficială cu multe persoane.
Dacă apar dificultăţi se vor discuta se vor căuta soluţii. Acesta este un demers extrem de solicitant
şi dificil pentru cineva care suferă de complexe şi de singurătate, însă un început trebuie să existe.
f) Instruirea în abilităţile sociale: se va acorda mai mult timp familiei, activităţilor de grup
decât televiziunii, computerului, etc. Vor fi provocaţi să-şi reevalueze atitudinea faţă de muncă, să
renunţe la stilul de viaţă egoist (neimplicare în activităţile comunităţii, frecventarea Bisericii
diminuată, atitudini critice faţă de cei care se implică şi realizează ceva, pretenţii permanente
nejustificate, comunicare defectuoasă, etc). Trebuie ajutaţi să depăşească diversele sensibilităţi şi
nesiguranţa.

78
 g) Împlinirea nevoilor spirituale. Accentuarea relaţiei personale cu Cristos şi a comuniunii
permanente cu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Practicarea cu responsabilitate şi dedicare a rugăciunii, a
studiului biblic, a părtăşiei frăţeşti. Credinţa puternică în Dumnezeu şi părtăşia cu El fac
singurătatea umană tolerabilă diminuându-i forţa şi impactul.

Trebuie spus că adesea, în practica pastorală vom constata că unele persoane nu vor, fie
sunt incapabile să-şi schimbe gândirea, atitudinile, comportamentele cauzatoare de separare,
izolare, distrugerea relaţiilor şi în cele din urmă de singurătate.

11. 5. Modalităţi de prevenire a singurătăţii

a) Dezvoltarea relaţiei personale cu Dumnezeu.

b) Întărirea relaţiilor cu Biserica locală.
c) Oamenii vor fi învăţaţi să facă faţă schimbărilor şi transformărilor din societate.
d) Edificarea imaginii de sine printr-o înţelegere adecvată a antropologiei biblice.
e) Stimularea creşterii spirituale.
f) Schimbarea gândirii cauzatoare de atitudini şi comportamente care conduc la izolare şi
pierderea relaţiilor.
g) Adaptări comportamentale evidente.
h) Pocăinţă.

79
 SEMESTRUL II

12. CONSILIEREA ÎN ASPECTE SPIRITUALE

În contextul vremurilor în care trăim, mulţi dintre creştini se confruntă cu o serie de aspecte
generatoare de stres, neîmplinire spirituală, teamă şi nesiguranţă în privinţa propriei condiţii
spirituale. Astfel, unii se simt doborâţi şi înrobiţi de păcat, alţii sunt bulversaţi de conflictele
interioare, de stresul existenţei, sunt frustraţi datorită eşecurilor sau a înaintării prea lente pe calea
maturizării spirituale, sunt dezamăgiţi că viaţa lor pare lipsită de bucurie, de prosperitate materială
toate acestea complicând relaţiile care nu sunt prea fericite. În privinţa actului închinării, mulţi l-ar
putea descrie în ceea ce-i priveşte, searbăd, rece, o rutină săptămânală. Lectura Bibliei nu mai este
captivantă, nu le mai vorbeşte sau mesajul ei nu mai are puterea să-i mobilizeze suficient
percepându-l adesea irelevant. Rugăciunea a devenit un obicei mecanic, nu pot să indice răspunsuri
concrete la rugăciunile lor. Deşi doresc să fie buni, drepţi şi iubitori, comportamentul lor este
marcat adesea de calităţi opuse roadei Duhului Sfânt. Deşi îşi doresc pentru copiii lor o educaţie
creştină sănătoasă şi o dedicare faţă de Dumnezeu şi Biserica Sa, se întâmplă deseori ca aceşti
copii să ajungă să părăsească Biserica îmbrăţişând căile lumeşti.
Toate acestea sunt experienţe frecvente în viaţa Bisericilor contemporante cauzând
conflicte interioare dure, traumatizante, fiind o provocare deosebită deopotrivă pentru păstori,
consilieri şi credincioşi.

1. Cauzele problemelor spirituale

Deşi Bisericile pot fi pline în zilele de duminică şi mulţi oameni încă se declară creştini de
un fel sau de altul, temători de Dumnezeu, totuşi în practica vieţii mulţi trăiesc de parcă Dumnezeu
nu există. Convingerile lor nu le influenţează viaţa şi comportamentul, Dumnezeu nu pare să facă
parte din viaţa lor. Mai mult, chiar şi viaţa celor care trăiesc un creştinism autentic este marcată
adesea de lupte, îndoieli, ignoranţă, valori şi încredinţări eronate care conduc la tensiune şi
înfrângeri.

80
 1. 1. Relaţia personală cu Cristos

Multe probleme spirituale sunt cauzate de calitatea relaţiei personale cu Cristos. Unii nu au
deloc sentimentul că aparţin Împărăţiei Lui Dumnezeu ceea ce probabil este adevărat dacă în viaţa
lor lipseşte pocăinţa şi este prezentă lumea. Au tulburări spirituale deoarece sunt necredincioşi, ei
nu au experimentat naşterea din nou. Probabil, se luptă să căştige favoarea divină prin frecventarea
Bisericii, relaţii de prietenie cu persoane importante din Biserică, sponsorizare, muzică (vedete
creştine).
Alţii, deşi au experimentat cândva o convertire autentică rămân piperniciţi spiritual
deoarece nu sunt interesaţi de problemele spirituale, nu sunt dispuşi să plătească preţul creşterii. Ca
urmare, continuă să rămână într-o stare de imaturitate asemănându-se mai degrabă cu necredincioşi
în gândirea şi perspectiva lor, decât cu cei credincioşi.
Unii creştini frecventează cu regularitate Biserica, sunt implicaţi în diverse slujiri, se
străduiesc să fie dedicaţi şi chiar sunt, totuşi, au carenţe în experienţa rugăciunii şi a studiului
biblic, se confruntă cu diferite compromisuri mai mult sau mai puţin păcătoase, conflicte
interpersonale precum şi un volum de muncă şi implicare dincolo de limitele sănătoase. Acestea
pot constitui tot atâtea surse de tensiune şi probleme spirituale.
Alţii, s-au îndepărtat de Cristos, s-au întors la viaţa păcătoasă din trecut, au părăsit cu totul
sau parţial Biserica. Sunt confruntaţi cu vinovăţia propriilor fapte, tânjesc după viaţa creştină pe
care au părăsit-o, dar nu au puterea să se întoarcă şi zac în moarte spirituală.
Toate acestea şi altele asemănătoare demonstrează că nivelul spiritual reflectat prin
calitatea relaţiei persoanle cu Cristos, joacă un rol foarte important în generarea problemelor
spirituale.

1. 2. Comportamentul

Avem în vedere aici două aspecte importante: (a) păcatul şi (b) legalismul.
(a) Trei probleme par să submineze mai mult decât orice creşterea spirituală: (a1) lăcomia,
banii, bogăţia; (a2) pofta senzuală şi imoraitatea sexuală; (a3) mândria şi abuzul de putere. Păcatul
oricare ar fi el reprezintă o cauză majoră de stagnare şi lipsă de vitalitate spirituală. Păcatul este o
acţiune sau o atitudine care încalcă voiţa divină.

81
 (b) Atunci când oamenii caută să placă Lui Dumnezeu respectând reguli şi comportamente
specifice pe care le consideră indicatori ai calităţii de a fi bun sau rău, de obicei condamnându-i şi
excluzându-i pe cei care nu subscriu acestor valori chiar dacă îl iubesc pe Dumnezeu şi-L urmează,
foarte probabil avem de-a face cu o anumită formă de legalism. Cristos a condamnat vehement
legalismul pios. Legalismul poate conduce la mândrie spirituală şi exclusivism spiritual intrând în
contradicţie cu mesajul creştin biblic. Legalismul nu generează creştere spirituală dimpotrivă,
poate genera orbire spirituală, insensibilitate şi chiar o falsă modestie (legalişti în privinţa regulilor
şi tradiţiilor impuse, dar tolerând diverse păcate). Legalismul este însoţit adesea de „gnosticism” şi
ascetism. Adică, pretenţia că lumina şi cunoaşterea de care dispun legaliştii este singura cunoaştere
mântuitoare alături de diverse forme de ascetism: posturi, îmbrăcăminte, negarea unor
comportamente şi plăceri legitime, renunţarea la unele activităţi sociale amorale, întreruperea
relaţiilor normale cu lumea în care trăiesc, etc.
Asemenea abordări comportamentale pot conduce la conflicte interioare sau interpersonale
generând o serie de probleme spirituale. O problemă demnă de semnalat este că cei atinşi de
mândrie spirituală nu vor recunoaşte problemele spirituale pe care le percep dureros sau frustrant.

1. 3. Concepţia

Cele mai multe probleme umane par să-şi aibe originea în mintea omului, acolo unde
încolţesc (a) autosuficienţa, (b) mândria, (c) amărăciunea, (d) nemulţumirea, (e) invidia şi (f) alte
valori incompatibile cu voinţa Tatălui Ceresc. Toate acestea pot induce comportamente
neevlavioase fiind surse importante de probleme spirituale. Felul în care oamenii îşi consumă
viaţa, modul în care îşi investesc banii, timpul energia indică spre lucrurile pe care le consideră cu
adevărat importante şi care contează cel mai mult pentru ei. Atunci când acestea sunt canalizate
într-un mod egoist, nebiblic conduc la îndepărtare de Dumnezeu şi creează un sentiment de falsă
siguranţă.

82
 1. 4. Carenţe privind ingredientele fundamentale
necesare creşterii spirituale

(a) Lipsa de înţelegere clară a mesajului biblic şi a voii Lui Dumnezeu reprezintă un izvor
de durere şi tulburare spirituală. Iată câteva exemple: credinţa că starea spirituală depinde în
întregime de noi înşine; ideea nescripturală că mântuirea depinde de faptele bune; sentimentul că
îndoiala, anumite imperfecţiuni şi instinctul sexual stârnesc mânia Lui Dumnezeu; ideea că
dragostea Lui Dumnezeu depinde de acţiunile noastre; că Dumnezeu refuză să ierte anumite păcate
şi neascultarea; că problemele familiale, de sănătate, financiare, sociale sunt modul Său de a ne
pedepsi; că noi nu suntem atât de importanţi pentru El încât să-i pese de detaliile vieţii noastre care
ne creează discomfort, etc. Astfel de prejudecăţi generează nelinişte, frustrare, apatie, mânie,
îndoială, nesiguranţă, etc.
(b) Lipsa creşterii spirituale. Dezvoltarea armoniasă a credinciosului depinde de calitatea
studiului biblic personal, viaţa de rugăciune, comuniunea cu Dumnezeu şi cu Biserica. Atunci când
acestea sunt neglijate apar adesea probleme spirituale slăbind capacitatea credinciosului de a face
faţă cu succes provocărilor vieţii.
(c) Lipsa dăruirii. Supraalimentarea cu experienţe spirituale fără a oferi în schimb nimic
celor din jur, fără a transmite mai departe binecuvântările primite, fără implicarea în
evanghelizarea celor din jur generează creştini supraponderali.
(d) Lipsa echilibrului în viaţa zilnică, între dimensiunea spirituală, intelectuală, socială,
biologică.
(e) Lipsa consacrării în baza legământului personal cu Cristos. Adevărata creştere şi
maturizare sunt precedate de un legământ şi de o consacrare a. î. Cristos să conducă viaţa
credinciosului. Această consacrare poate face diferenţa între creştini, între ceea ce ei devin sau
produc: unii cresc, alţii se pipernicesc; unii au impact asupra semenilor, alţii sunt nesemnificativi;
unii par plini de vitalitate şi forţă de a depăşii împrejurările, alţii îşi plâng mereu de milă; unii
devin tot mai înţelepţi, mai flexibili, alţii tot mai rigizi şi împietriţi.
(f) Lipsa simplităţii. Vieţile controlate de lăcomie, preocupate pentru dobândirea bunurilor
materiale, nu propăşesc spiritual.
(g) Lipsa puterii Duhului Sfânt în urma întristării printr-o atitudine de sfidare a valorilor
biblice şi de neascultare de Cuvântul Scripturilor.

83
 (h) Lipsa părtăşiei spirituale. Fiecare credincios autentic aparţine trupului Lui Cristos,
Biserica căreia îi aparţinem fiind expresia locală a trupului. Neglijarea părtăşiei în cadrul
comunităţii locale şi aportul negativ sau controversat la buna funcţionare a trupului reprezintă o
sursă de probleme spirituale.

1. 5. Încercările, ca probe spirituale

O teologie biblică a suferinţei de care poate avea parte credinciosul va evidenţia rolul
pozitiv pe care aceasta îl are în procesul maturizării creştine. Deşi înţelegerea suferinţei rămâne
adesea un mister neputând fi întotdeauna înţeleasă, Dumnezeu este Cel care în suveranitatea Sa o
gestionează păstrând-o în sfera voii şi intereselor Sale. El Însuşi Şi-a asumat-o în întruparea şi
jertfa Lui Cristos. Atunci când este prezentă însă, credinciosul este expus unui context provocator
aşa încât este probabil că se va confrunta la un moment dat cu probleme spirituale derivate din
întregul complex de detalii pe care le poate presupune suferinţa de orice natură ar fi ea: fizică,
morală, psihică. Astfel de probleme ar putea fi lupte lăuntrice cu îndoieli, necredinţă, deznădejde,
mânie, agresivitate, compromiterea timpului de părtăşie personală cu Dumnezeu, redefinirea unor
valori sau încredinţări, păcat, etc.

1. 6. Luptele spirituale

Viaţa autentic creştină este o luptă continuă. Uneori frontul este în sfera intelectuală unde
confuzia, îndoiala, cugetarea nebiblică, nesfinţită, promovarea ereziilor şi a alternativelor la
credinţa creştină sunt în vogă. Uneori luptele sunt mutate în sfera biologică, credincioşii
confruntându-se cu probleme legate de subzistenţă sau cu bolile fizice. Alteori luptele se regăsesc
în sfera psihologică, spirituală generând descurajare, teamă, anxietate, depresie, vinovăţie, etc.
Satan urmăreşte vulnerabilităţile noastre şi încearcă să ne răpună. Puterea celui rău este
prost înţeleasă sau ignorată şi negată, dar el îşi face lucrarea fie făţiş fie dismulat.

84
 2. Diagnosticul şi abordarea problemelor spirituale

Există două nivele în procesul consilierii: (a) susţinerea persoanei pentru a face faţă
problemelor şi crizelor imediate şi (b) încurajarea pentru a-şi analiza aspectele subiacente care
constituie cauza adevărată a simptomelor dureroase sau tulburătoare. Dacă ajutorul se limitează
doar la primul nivel eficienţa este doar pe jumătate şi temporară, problemele recidivând curând.
Este important ca cel consiliat să fie ajutat să pătrundă în domeniul etiologic al problemelor şi al
tabloului simptomatic. În acest mod el poate identifica şi corecta valori distructive, semnificaţii
inadecvate care au condus la un stil de viaţă dăunător. Demersul presupune solicitarea unor
răspunsuri şi evaluări prin întrebări deschise adresate pacientului:
„Cum înţelegi această decizie în lumina a ceea ce consideri că este mai important în viaţa
ta?”;
„Cum vezi relaţia dintre această problemă, simptom, suferinţă, dificultate şi relaţia ta
personală cu Dumnezeu?”;
„În ce măsură convingerile tale rămân sau se schimbă în mijlocul încercării acesteia?”;
„Ce spune Biblia asupra acestor probleme?”;
„Pe ce te bazezi când susţii o astfel de concepţie?”;
„Au mai procedat şi alţii aşa?”; etc.

3. Criterii şi strategii terapeutice în cazul problemelor spirituale

Pacienţii trebuie susţinuţi şi încurajaţi să identifice şi să dezvolte strategii şi comportamente

care să contribuie la vindecare şi reabilitare:
(a) Să-şi dezvolte încrederea şi speranţa în capacitatea de a face faţă problemelor inevitabile ale
vieţii.
(b) Un sistem creativ de valori şi sensibilităţi etice.
(c) Comunicare şi relaţie permanentă cu Dumnezeu.
(d) Atitudine de responsabilitate şi grijă ecologică faţă de mediul natural şi faţă de toate formele de
viaţă create de Dumnezeu.

85
(e) Să-şi dezvolte sensibilitatea faţă de întreaga natură şi creaţie a. î. să trăiască simţămintele de
apreciere, împlinire, linişte şi împăcare în mijlocul naturii comparativ cu anxietatea şi stresul
cauzate de mediul artificial.
(f) Experienţe profunde cu Dumnezeu.
(g) Viaţă comunitară bogată şi semnificativă.
(h) Punţi şi nu bariere între ei şi persoanele semnificative din viaţa lor. Relaţii profunde bazate pe
încredere.
(i) Imagine pozitivă şi acceptare de sine în locul temerilor, vinovăţiei, neacceptării.
(j) Un stil de viaţă sănătos şi constructiv.
(k) Libertate lăuntrică şi încredere în Cuvântul Lui Dumnezeu
(l) Atitudine deschisă, biblică, pozitivă şi responsabilă, faţă de relaţiile sexuale în cadrul familial.
(m) Eliberarea de concepţiile legaliste, înrobitoare şi evadarea de sub orice opresiune.

4. Consecinţele problemelor spirituale

4. 1. Efecte spirituale

Problemele spirituale nerezolvate şi persistente facilitează:

- manifestarea comportamentelor păcătoase,
- îndepărtarea de Biserică,
- diminuarea devoţiunii personale,
- creşterea naivităţii spirituale,
- scăderea sensibilităţii faţă de îndemnurile Duhhului Sfânt,
- tocirea conştiinţei,
- manifestarea ipocriziei,
- favorizarea plictiselii faţă de viaţa religioasă,
- roadele Duhului Sfânt pălesc tot mai mult până la dispariţie.
Aceste efecte spirituale nu sunt vizibile imediat, regresia spirituală producându-se treptat.
Astfel de persoane pot să simuleze un creştinism autentic, de faţadă, iducând în eroare. Mai

86
devreme sau mai târziu survine criza majoră în urma căreia fie se pocăiesc sincer, fie se produce o
îndepărtare dramatică temporară sau definitivă de trupul Bisericii.

4. 2. Efecte biologice

Tensiunile şi conflictele din sfera psihicului influenţează negativ psihosomatic şi fizic

persoanele în cauză: afecţiuni cardiace, hormonale, gastrice, nervoase, etc.

4. 3. Efecte psihologice

Moartea şi seceta spirituală pot genera vinovăţie, depresie, autocondamnare, descurajare,

mânie, temeri, atitudini defensive, nesiguranţă, reacţii inadecvate, etc.

4. 4. Efecte sociale

Părtăşia frăţească poate degenera în conflicte interpersonale, certuri, gelozii, dezintegrare,

critici, atitudini cinice, calomnii, etc. De asemenea, apar frecvent conflicte în familie, înstrăinare,
infidelitate, divorţ, etc.

5. Obiectivele consilierii în probleme spirituale

Edificarea, dezvoltarea şi reabilitarea persoanelor confruntate cu probleme spirituale

vizează ameliorarea şi redefinirea în lumina Sfintelor Scripturi a următoarele aspecte:
(a) O filosofie de viaţă viabilă bazată pe un sistem de convingeri şi valori care să confere sens
şi semnificaţie vieţii precum şi un stil de viaţă sănătos, biblic.
(b) Imagine de sine sănătoasă valorizată prin răscumpărarea de pe Golgota.
(c) Convingeri fundamentale care menţin speranţa în ciuda pierderilor, eşecurilor, înfrângerilor
sau neîmplinirilor.
(d) Împăcarea produsă de iertare în locul înstrăinării prin vinovăţie.
(e) Soluţii pentru anihilarea complexului de inferioritate
(f) Modalităţi de diminuare şi anihilare a mândriei sau a tendinţelor către vanitate şi laude.

87
 (g) Modalităţi de depăşire a infantilismului spiritual.
(h) Redefinirea priorităţilor în jurul disciplinelor spirituale: rugăciunea personală, studiu
biblic, părtăşia frăţească.
(i) Reevaluarea şi redefinirea relaţiei cu Dumnezeu.
(j) Redescoperirea fundamentelor unui creştinism în care Duhul Sfânt este deopotrivă
Mângâietorul şi Călăuzitorul.
(k) Reevaluarea şi redefinirea creştinismului personal în lumina Evangheliei NT.

6. Etape şi procedee ale procesului consilierii în problemele spirituale

6. 1. Rugăciunea

Implicarea într-un astfel de proces alături de persoanele care solicită asistenţă înseamnă de
fapt angajare într-un conflict cu forţele răului. Acesta este motivul major pentru care consilierul are
nevoie de rugăciune, singur, dar şi împreună cu pacientul. Este valoros suportul în rugăciune din
partea altor creştini dedicaţi.

6. 2. Modelarea

Oamenii au tendinţa de a imita pe ceilalţi. Acesta este fundamentul pentru teoria învăţării
sociale, un principiu reflectat în NT. Cristos şi-a învăţat ucenicii să-L urmeze, Pavel şi-a învăţat
destinatarii să-i calce pe urme, etc. În acelaşi mod consilierul trebuie să poată oferi propriul
exemplu de vieţuire.

6. 3. Îndemnul devoţional

Acesta este o capacitate dăruită de Dumnezeu de a te apropia pentru a oferi ajutor celor
slabi, de a reasigura pe cei care au o credinţă oscilantă, de a-i susţine pe cei care se confruntă cu
situaţii nefavorabile, de a-i încuraja pe cei deznădăjduiţi. Uneori trebuie confruntaţi cu propriul
păcat într-un mod sensibil şi în dragoste. Ajutându-l să ajungă la concluzii proprii, rezonabile, îl
ajutăm pe consiliat să se schimbe, să ia decizii de valoare în vederea dobândirii unui nou carcater.

88
 6. 4. Învăţarea

Uneori terapeuţii, mai ales cei începători, tind să dea de la început multe sfaturi. Aceasta ar
putea reflecta propria anxietate şi dorina de a obţine un răspuns rapid pe calea scurtăturilor. Adesea
însă astfel de sfaturi se dovedesc a fi pripite, eronate. Creşterea spirituală şi schimbările sunt
procese lente. Consilierea implică o călăuzire amabilă care presupune oferirea de informaţii,
sugestii, stimularea gândirii, evidenţierea erorilor şi abia în ultimă instanţă oferirea de sfaturi. Iată
subiectele importante care pot constitui substanţa informaţiilor oferite:
(a) Cunoaşterea şi iubirea Lui Dumnezeu: atributele, planurile, scopurile Sale, etc.
(b) Dragostea creştină potrivit unor texte precum 1Cor. 13.
(c) Păcatul şi iertarea, o teologie biblică, corectă asupra acestor aspecte.
(d) Rolul călăuzitor al Duhului Sfânt: cine este El, ce face, cum suntem umpluţi cu El etc.
(e) Ucenicia şi misiunea
(f) Pocăinţa autentică
(g) Relaţia personală cu Biserica

7. Utilizarea resurselor spirituale şi religioase

Sfânta Scriptură, rugăciunea, meditaţia, împărtăşirea experienţelor, împărtăşirea

Evangheliei.

8. Măsurile profilactice

Consacrarea vieţii Lui Cristos

Practicarea rugăciunii, studiului biblic, postul.
Mărturisirea regulată a păcatului şi solicitarea iertării divine,
Supunerea sub controlul Duhului Sfânt
Implicarea activă în viaţa comunităţii
Misiunea în mijlocul semenilor, evanghelizarea.
Vigilenţă faţă de ispite şi tentaţiile celui rău.

89
 13
ASPECTE ALE PSIHODEZVOLTĂRII
CONSILIEREA PERSOANELOR APARŢINÂND DIFERITELOR
GRUPE DE VÂRSTĂ

1. Adolescenţa

Începe la pubertate şi se termină în jurul anilor 30. Este un timp de conflict şi dezvoltare.
Apar modificări sub aspect biologic, sexual, emoţional, intelectual şi social, fiind o perioadă de
creştere rapidă. Tinerii tranzitează de la dependenţa şi protecţia parentală spre o relativă
independenţă şi productivitate socială. Viaţa lor este populată de prieteni, televiziune, sporturi,
studiu, activităţi profesionale, hobby-uri, uneori mult stres, oboseală precum şi preocupări
psihologice şi fiziologice. Este o lume mereu în schimbare a. î. adolescenţii nu pot întotdeauna să
se adapteze eficient. Toate acestea pot conduce uneori la răzvrătire, stres, perioade furtunoase şi
tulburătoare, deopotrivă pentru adolescent cât şi pentru familia sau persoanele semnificative din
viaţa lui. Studiile de specialitate au arătat că doar 15% dintre adolescenţi au dificultăţi notabile.
Consilierul trebuie să cunoască provocările specifice vârstei: (a) adesea ei parcurg perioade
semnificative de schimbare însoţite de nevoia de adaptare la diversitatea de transformări biologice;
(b) confruntarea cu diverse presiuni sociale importante; (c) presiunea deciziilor care trebuie luate
privind viitorul, valorile, convingerile sociale şi religioase, identitatea, carierea, stilul de viaţă,
relaţiile, atitudinea faţă de sexul opus.
De obicei, în studiul adolescenţei sunt vizate trei perioade: preadolescenţa 10-12-14 ani;
adolescenţa medie 14-18 ani; adolescenţa târzie 18-28-30 ani.

1. 1. Preadolescenţa

Schimbările biologice pot provoca pentru unii anxietate pentru alţii încântare. Apar
caracterele sexuale primare şi secundare care presupun adaptări emoţionale: uneori se simt jenaţi,
alteori nemulţumiţi de sine, se confruntă cu problemele specifice generate de impulsurile sexuale.
O provocare căreia trebuie să-i facă faţă mereu este presiunea anturajului şi stabilirea modelelor.

90
Spiritul independenţei de părinţi devine tot mai evident fiind însoţit uneori de probarea valorilor
părinţilor. Ignorarea sau abordarea superficială a realităţii descrise deopotrivă din partea copiilor şi
a părinţilor, conduce adesea la conflicte în familie, răzvrătire, decizii greşite, etc.

1. 2. Adolescenţa medie

Tinerii aproape au ajuns la o dezvoltare apropiată de cea adultă. Băieţii se vor confrunta cu
impulsuri sexuale mai pronunţate decât fetele, controlul fiind dificil mai ales datorită anturajului
care devine tot mai semnificativ, dar şi a mediului social şi cultural atât de poluate de o concepţie
hedonistă în care controlul de sine este ridiculizat. Din aceste motive, mulţi tineri ajung să devină
activi sexual, lucru valabil din nefericire şi pentru unii dintre tinerii din Bisericile noastre. În
special pentru aceştia, consecinţele sunt traumatizante, acţiunile lor generând complicaţii
psihologice, morale şi spirituale.
Deşi îşi doresc tot mai multă independenţă, critică valorile părinţilor sau pun sub semnul
întrebării validitatea şi autoritatea deciziilor acestora. Totuşi, sunt conştienţi că încă sunt
dependenţi financiar de aceştia au nevoie de hrană, îmbrăcăminte, adăpost împreună cu dragostea
şi protecţia oferită de părinţi. Comunicarea în familie este uneori minimă (mai ales dacă părinţii
sunt prea ocupaţi sau nu ştiu cum să comunice cu adolescenţii lor), apar reveriile, petrec mult timp
pe net, Mess, telefon. Au o nevoie uriaşă să fie acceptaţi şi identificaţi cu anturajul de aceeaşi
vârstă, adoptând limbajul, muzica, eroii, stilul vestimentar şi alte forme de manifestare.
Imaturitatea, anturajul, mediul social, problemele familiale combinate cu o curiozitate
specifică vârstei, cu dorinţa de a scăpa de anxietate, de plictiseală precum şi spiritul de aventură
pot conduce uneori la decizii greşite cum ar fi utilizarea drogurilor, alcoolului, tutunului fie
integrarea în diverse grupări extremiste.

1. 3. Postadolescenţa

Este marcată de pragul bacalaureatului şi a începerii studiilor postliceale şi universitare, 18-

19 ani. Din acest moment responsabilităţile care apasă pe umerii tinerilor sunt apropiate de cele ale
adulţilor. Datorită noilor sarcini, stilul de viaţă se schimbă: se conturează tot mai mult perspectiva
unei cariere, pregătirea profesională alături de preocuparea pentru alegerea unui partenere de viaţă

91
ocupă un loc important. O dată cu terminarea studiilor nevoia de independenţă financiară precum
şi achiziţionarea unei locuinţe reprezintă provocări care conduc la decizii mai mult sau mai puţin
înţelepte. Atunci când datorită factorilor sociali toate aceste nevoi nu pot fi îndeplinite sau sunt
îndeplinite parţial, nesatisfăcător, tinerii se pot confrunta cu anxietate, nesiguranţă, depresie,
mânie, convingerile lor religioase pot fi clătinate.
Pentru a înţelege şi interveni eficient, consilierul trebuie să cunoască provocările şi
problemle cu care se confruntă adolescenţii. În mod specific există patru aspecte fundamentale
cărora adolescenţii încearcă să le găsească un răspuns corespunzător:
Identitatea. Cine sunt eu? În prima etapă, răspunsul presupune o identificare cu modelul
parental şi al membrilor familiei. Mai târziu, comportamentul lor este modelat de adulţii pe care-i
admiră. Intrând tot mai mult în complexitatea societăţii descoperă competiţia valorilor, conceptul
de sine, felul său de a fi unic şi marcat de slăbiciuni alături de calităţi, propria identitate. Toate
aceste etape sunt însoţite de frământări, confuzie, experimente, un stil de viaţă mai mult sau mai
puţin responsabil.
Relaţiile. Cum şi cu cine trebuie să mă asociez? Cum mă raportez la autoritatea parentală,
şcolară? Deseori adeolescenţii trăiesc în conflicte privind autoritatea adulţilor fiind înclinaţi să
urmeze sfaturile şi îndemnurile colegilor, vezi cazul lui Roboam, 1Împ. 12.
Preocuparea pentru viitor. Cum va arăta viaţa mea mâine? Ce carieră voi alege? Aceasta
poate fi o decizie dificilă. Adeseori la aceatsă vârstă se iau decizii eronate, nerealiste datorită
înclinaţiei adolescenţilor de a fi idealişti şi prea optimişti. Astfel de alegeri vor aduce ulterior
frustrare, la unii depresie, neîmplinire şi nevoia de reevaluare şi reexprimarea opţiunii vocaţionale.
Ideologia. În ce cred? Este creştinismul o opţiune viabilă? Pot conta pe Dumnezeu?
Adolescenţii simt nevoia să găsească răspunsuri la întrebări existenţiale pertinente: De ce există
atâta lume săracă? De ce mor atâţia copii de foame, din lipsa apei sau a îngrijirii medicale? De ce
există în lume atâtea contraste evidente? De ce există atâta violenţă, crime abominabile, corupţie?
De ce sexualitatea premaritală este considerată păcat? În mod evident toate aceste întrebări sunt
cumva legate de existenţa Lui Dumnezeu şi de modul în care El ni s-a revelat. Dacă Dumnezeu
există şi este bun de ce toate acestea? În consecinţă, de ce să credem Biblia? De ce să frecventăm
Biserica? De ce să le acordăm credit? Căutând răspunsuri la întrebări de acest gen, tinerii îşi
conturează şi structurează propriile valori oarecum diferite de ale generaţiei precedente. Adeseori
datorită incapacităţii generaţiei mai în vârstă de a oferi răspunsuri satisfăcătoare la astfel de

92
probleme tinerii se confruntă cu dificultăţi de natură spirituală, confuzie, anxietate, răzvrătire
împotriva unor valori concrete, etc.

1. 4. Cauzele problemelor la vârsta adolescenţei

Probleme cu care se confruntă adolescenţii:

a) Schimbări fizice legate de procesul maturizării presupun perioade în care tinerii se
confruntă cu disproporţii fizice, acnee, simptome ce pot fi foarte diferite de la o persoană la alta.
Pentru ei este foarte important cum arată, să fie atractivi motiv pentru care orice schimbare fizică
percepută ca fiind neplăcută generează jenă şi sentimente de insatisfacţie. Ei trebuie învăţaţi să
aştepte răbdători pentru ca aceste schimbări să trecă de la sine.
b) Schimbări sexuale. Mulţi adolescenţi sunt deosebit de anxioşi datorită impulsurilor de
natură erotică cu care se confruntă. Sunt ispitiţi să trăiască fantezii sexuale, să înceapă viaţa
sexuală premaritală motive pentru care ajung să se confrunte cu vinovăţie împovărătoare. Într-o
societate care promovează libertinismul sexual şi duce o campanie agresivă de promovare şi
utilizare a materialelor pornografice, toate acestea datorită unor interese financiare uriaşe, educaţia
morală şi sexuală ţin tot mai greu pasul cu astfel de provocări. În acest context, mulţi tineri ajung
să-şi piardă controlul, trăiesc sentimente copleşitoare de vinovăţie, se ajunge la sarcini nedorite sau
boli cu transmitere sexuală.
c) Schimbări în relaţiile interpersonale: cu părinţii, colegii, ceilalţi adulţi, cu societatea.
Este foarte important pentru tineri să se simtă acceptaţi, apreciaţi, să li se acorde încredere, să aibe
sentimentul că mediul lor este unul sigur, să nu se simtă ameninţaţi. Atunci când aceste ingrediente
lipsesc sau sunt deficitare, tinerii pot dezvolta anxietate, confuzie, instabilitate afectivă, răzvrătire,
mânie, depresie, izolare, singurătate.
d) Schimbarea sistemului de valori, a valorilor morale şi a convingerilor religioase.
Descoperind propria personalitate tinerii devin mai încrezători în propriile judecăţi şi opţiuni
punând uneori la îndoială valorile părinţilor sau a altor adulţi din viaţa lor. Unii au tendinţa de a
împrumuta valorile generaţiei lor într-o manieră vulgară, necontrolată. Este o perioadă de
clarificare a propriilor valori marcată de confuzie, tulburare, nesiguranţă. Sub influenţa şi
presiunea culturii şi filosofiilor seculare unii tineri se confruntă cu îndoieli religioase care conduc
la slăbirea relaţiei cu Biserica şi cu alţi creştini. Temporar se poate manifesta chiar o formă de

93
răzvrătire faţă de valorile Bisericii locale şi îmbrăţişare a comportamentelor lumeşti. Astfel de
situaţii crează stres deopotrivă pentru tineri, familiile lor, dar şi pentru Biserică. Mai mult, prin
mass-media, în şcolile publice şi în mediul universitar este promovat şi impus uneori destul de
agresiv, modelul evoluţionist ca fiind singurul răspuns pertinent, ştiinţific, la întrebările despre
originea şi semnificaţia existenţei, în timp ce modelul creaţionist este discreditat iar cei care
îndrăznesc să şi-l asume ca fundament pentru gândirea filosofică, sunt ridiculizaţi şi etichetaţi
drept ignoranţi, învechiţi. Deşi această îndoctrinare religioasă8 cu evoluţionismul este un atentat
extrem de grav9 la adresa libertăţii umane, fiind o încercare premeditată şi tendenţioasă de a
acapara mintea generaţiilor care se ridică astfel încât să fie uşor de controlat, din nefericire,
Biserica nu are o reacţie promptă prin care să facă presiuni solicitând schimbări în legislaţie care să
conducă la o restructurare a programelor şcolare în vederea unei prezentări echilibrate a celor două
modele, evoluţionism şi creaţionism. Tinerii noştri sunt astfel puşi în faţa acestor provocări iar unii
le vor face faţă cu succes în timp ce alţii se vor orienta spre alte opţiuni.
Tot acum devin evidente poziţii asumate vizavi de diferenţele etnice, culturale, sociale,
chiar rasiale.
e) Dobândirea independenţei, o preocupare importantă şi puternică pentru adolescenţi.
Deşi o doresc din plin nu sunt pregătiţi să-i facă faţă decât treptat. Adeseori situaţia devine
tensionată, părinţii nefiind dispuşii să ofere atâta cât tinerii revendică sau se simt în stare să
administreze. Aceasta poate genera conflicte, răzvrătire, lupte pentru putere.
f) Dobândirea competenţelor şi edificarea imaginii de sine pozitive. Astfel de valori se
acumulează progresiv, în timp, iar tinerii trebuie ajutaţi, asistaţi şi susţinuţi pentru a răzbate.
Deoarece imaginea de sine a tinerilor este adesea marcată de valori precum frumuseţe, inteligenţă,

8
Modelul evoluţionist, explicaţiile, argumentele şi concluziile sale sunt departe de a fi ştiinţifice fiind mai degrabă
religioase. Majoritatea datelor sunt ipotetice, în timp ce scenariile propuse sunt ficţiune pură. Evoluţionismul ridică
întrebări insurmontabile ştiinţific. De aceea, asumarea lui înseamnă acceptarea prin credinţă a teoriilor imaginate.
Pentru o evaluare a afirmaţiilor de mai sus vezi, Hanry M. Morris, Creaţionismul ştiinţific, SMR, 1992.
9
Încă de la cea mai fragedă vârstă, mintea copiilor este bombardată cu imagini foarte sugestive ale stadiilor evolutive
viaţa acvatică la cea terestră, de la dinozauri la păsări, de la păsări la mamifere, de la maimuţă la om, imagini complet
nefondate ştiinţific. Sunt pline librăriile cu astfel de cărţi atrăgătoare şi foarte interesante, cei mai mulţi copii le
răsfoiesc cu multă plăcere. De asemenea, tot ce învaţă la şcoală este aşezat în această paradigmă a evoluţionismului:
arheologia, antropologia, paleontologia, biologia, istoria, geografia, prezentarea universului, muzeele, etc., toate
acestea îşi organizează şi prezintă informaţiile din perspectiva ideilor evoluţioniste astfel încâ copiii sunt programaţi să
gândească în acest mod şi să-şi formuleze treptat o astfel de concepţie despre lume şi viaţă. Concomitent sunt învăţaţi
să simtă ruşine, umilinţă şi respingere dacă se îndreptă spre o concepţie creaţionistă. Practic, se doreşte impunerea unei
mentalităţi care atribuie întreaga existenţă evoluţiei oarbe, întâmplării, haosului, şi nu unei cauze inteligente. În acest
mod este distrus orice sentiment al responsabilităţii.

94
bani, posesiuni, este uşor de înţeles că adolescenţii se pot confrunta cu autocondamnare,
neacceptare, autocritică, eşec spiritual, tendinţe de izolare, etc.
g) Preocupări legate de viitor. Este vremea deciziilor majore legate de carieră, studii,
valori, stil de viaţă.

1. 5. Consilierea adolescenţilor

Specificul vârstei face ca stabilirea unei relaţii bazate pe încredere cu adolescentul să fie cu
adevărat o problemă dificilă, cel puţin cu unii dintre ei. Este de dorit ca de la bun început să fie
ajutaţi să conştientizeze că au nevoie de ajutor şi susţinere, că pot avea încredere în adulţi că li se
doreşte binele. Unii adolescenţi vin pentru consiliere din proprie iniţiativă, alţii sunt impulsionaţi
de părinţi sau profesori. Dacă vin forţat vor manifesta rezistenţă de la început.
Etapele consilierii adolescenţilor:
a) Edificarea unei relaţii. Adolescenţii vor aborda diferit experienţa consilierii: unii vor fi
deschişi, cooperanţi, maleabili, participativi, alţii dimpotrivă, vor fi reticenţi, vor manifesta
rezistenţă, vor încerca să manipuleze, să se impună sau să producă frustrare consilierului.
Onestitatea, respectul, compasiunea sinceră, căldura şi deschiderea pentru înţelegere reprezintă
ingrediente fundamentale necesare stabilirii unei relaţii terapeutice. Se pot folosi întrebări sau
afirmaţii de genul: Poţi să-mi spui ce te-a adus aici? Altcineva te-a îndrumat? Ştii, problema ta nu
este nouă! Am stat de vorbă şi cu alţi tineri care se confruntă cu aceeaşi problemă. Poţi să-ţi
imaginezi că şi eu am fost adolescent şi că a trebuit să fac faţă unor probleme asemănătoare?
Înţeleg aşadar foarte bine simţămintele tale, luptele, frământările, etc. Cunosc persoane care au
trecut cu bine prin astfel de situaţii! Este un privilegiu pentru mine să-ţi pot oferi sprijin şi
înţelegere! Este un har pentru amândoi faptul că eu sunt responsabil să-ţi ofer înţelegere,
compasiune şi dragoste ca şi cum Cristos s-ar manifesta prin mine, iar tu să le poţi recepta şi
accepta!
Consilierul trebuie să asculte cu atenţie răspunsurile tânărului şi exprimarea problemelor
sale. Discuţia trebuie păstrată la un nivel relaxat evitând întrebări care presupun critică, atitudine
judicativă sau care condamnă. Orice scăpare în sensul acesta tensionează relaţia, determină
rezistenţă şi strategii defensive putând conduce chiar la renunţare din partea adolescentului.

95
 b) Transferul – este tendinţa tinerilor de a-şi transfera simţămintele legate de o anumită
persoană către persoana consilierului. Este cazul tinerilor care ajung să nesocotească, să
dispreţuiască, să urască sau să considere duşmani ori responsabili de nefericirea personală pe unul
sau pe ambii părinţi, pe profesori sau un alt adult semnificativ din viaţa lor. În astfel de cazuri,
foarte probabil tânărul va transfera asupra consilierului resentimentele respective, el neaşteptându-
se la nimic bun din partea unui alt adult care probabil s-a aliat cu ceilalţi.
Dacă acesta este cazul, consilierul trebuie să discute cu tânărul despre acest transfer
căutând să dezamorseze atitudinile defensive. Consilierul va evita afirmaţiile sau răspunsurile de
care este conştient că sunt utilizate de ceilalţi adulţi cu care tânărul se află în conflict şi cu care
tânărul îl poate asocia. Se va acorda o atenţie deosebităşi contratransferului – tendinţa consilierului
de a-l asocia pe tânărul respectiv cu proprii copii adolescenţi. Chiar dacă este acelaşi tip de
probleme şi tipar comportamental, startegiile şi soluţiile pot fi destul de diferite în funcţie
personalitatea tinerilor. De pildă, în cazul în care consilierul este el însuşi un tată stresat de
insistenţele, lipsa manierelor sau năzdrăvăniile unor băieţi care dau târcoale propriei fete foarte
probabil va fi influenţat negativ dacă trebuie să consilieze un băiat care-i spune că are probleme cu
unii adulţi, etc. În această situaţie ar fi mai benefică redirecţionarea către un alt consilier.
c) Identificarea problemei nu este adeseori o sarcină prea uşoară datorită tendinţei tinerilor
de a-şi nega problemele sau de a le ascunde. Este înţelept din partea consilierilor să nu înceapă
conversaţia cu afirmaţii care ar putea fi percepute ca fiind un mod ameninţător de abordare. Este
recomandat ca tinerii să fie încurajaţi să vorbească despre aspecte din viaţa lor: şcoală, relaţii, timp
liber, hobby-uri, interese, planuri de viitor, religie, îngrijorări, etc. De pildă putem cere tânărului să
vorbească despre un eveniment sau fenomen recent din viaţa lui şi care îi trezeşte interesul în mod
deosebit. Exemple: „Spune-mi câte ceva despre şcoală, despre familia ta”, „Ce-ţi fac părinţii?”,
„Cum te împaci cu ei?”, „Ce-ai de gând dacă termini şcoala?”, „Care sunt cele mai importante
evenimente, momente, activităţi în viaţa ta?”, etc. Prin astfel de întrebări putem deschide calea
unui dialog care să ne conducă înspre diferite piste în vederea diagnosticării. Desigur, se va arăta
atenţie, interes, respect, disponibilitatea de a asculta. Pe parcursul discuţiei tânărul se va deschide
vorbind despre simţămintele sale, despre eşecuri, îngrijorări, impulsuri, dureri, tensiuni, conflicte,
toate acestea completând tabloul diagnostic.
d) Stabilirea obiectivelor. În urma edificării unei relaţii terapeutice autentice şi a
identificării problemelor se vor formula obiective specifice, măsurabile, care o dată formulate vor

96
clarifica într-un fel rezultatele, vor creiona o viziune în acest sens Acest lucru întăreşte speranţa,
dorinţa putând mobiliza tânărul. La modul general, unele obiective vor viza o mai bună înţelegere
şi acceptare de sine, o înţelegere a problemelor şi a cauzelor acestora, o înţelegerea a situaţiilor, a
persoanelor implicate, o îmbunătăţire a comunicării, schimbări comportamentale, stimularea
creşterii spirituale, dobândirea unei motivaţii pozitive ancorate în valoarea acordată de Dumnezeu
persoanei, oamenilor, vieţii etc.
e) Strategii pentru atingerea obiectivelor. O dată formulate obiectivele este crucial
stabilirea unor strategii în vederea atingerii lor. Este un demers sensibil, uneori vom întâmpina
dificultăţi din partea tinerilor, de tipul rezervelor, temerilor, incapacităţii de asumare a riscurilor,
sau lipsa dorinţei de schimbare reală şi rezolvare a problemelor respective. În întâmpinarea acestor
dificultăţi şi în vederea mobilizării pe calea atingerii obiectivelor consilierul va acorda suportul
necesar pentru schimbarea concepţiilor greşite, negativiste, schimbarea percepţiilor, reorganizarea
gândirii, corectarea perspectivei, etc. Astfel de strategii trebuie bine pregătite şi eventual anticipate
rezultatele posibile, pentru ca în cazul unui eventual eşec tânărul să nu-l perceapă ca pe un şoc, ci
ca pe o provocare în a continua lupta sau efortul. Deosebit de important este focalizarea pe
problemele imediate, ale prezentului. Tânărul trebuie ajutat să dobândească concepţii sănătoase
despre sine, oameni, Biserică, lume, etc. Dacă problemele lui fac parte din categoria dificultăţilor
în familie cum ar fi boli grave, alcoolism, droguri, divorţul părinţilor, persecuţie datorită credinţei,
etc., atunci el are nevoie de suport, dragoste, înţelegere, pentru a depăşi circumstanţele.

1. 6. Prevenirea problemelor adolescenţilor

Cunoscând multitudinea problemelor tipice vârstei precum şi vulnerabilitatea tinerilor, dar

şi puterea lor de a admite schimbări majore în personalitatea lor, atât familiile cât şi instituţiile în
care adolescenţii îşi petrec o bună parte a timpului, Biserica, şcoala, căminele, ar trebui să
manifeste preocupări susţinute în a preîntâmpina efectele negative care pot apărea pe fondul unor
probleme inevitabile. Acest lucru se poate face prin asigurarea unui cadru adecvat în care
personalităţile tinerilor să se dezvolte armonios, pozitiv.
Problema prevenirii trebuie avută în vedere încă din primul an de viaţă, atât părinţii cât şi
cei responsabili cu educaţia copiilor fiind conştientizaţi de acest adevăr. Practic, adolescentul este
persoana asupra căruia au exercitat o sumă uriaşă de influenţe familia şi întreg contextul familial,

97
şcoala, prietenii, evenimentele, fenomenele şi întreg contextul social al primilor 13-14 ani de viaţă.
Toţi aceşti factori de mediu au concurat împreună punându-şi amprenta asupra personalităţii
tânărului, valorificând pozitiv sau negativ genotipul acestuia. Cunoscând această realitate,
responsabilitatea consilierului creştin este să avertizeze părinţii, educatorii, să-i stimuleze în
vederea asumării responsabilităţilor corespunzătoare. De asemenea, va căuta să fie de folos
copiilor, tinerilor a. î. să fie evitate suferinţele inutile. Se ştie că atât de mulţi oameni, creştini
chiar, suferă datorită unor lucruri ridicole, banale, nejustificate sau neconforme cu realitatea.
a) Educaţia. Peste tot se face educaţie însă ceea ce contează cu adevărat este calitatea ei şi
măsura în care îi ajută pe tineri să se descurce în situaţii specifice. Nu este suficientă informarea
asupra pericolelor care însoţesc alcoolul, drogurile, promiscuitatea sexuală, nu este destul doar să li
se amintească mereu prin predicare că toate acestea sunt păcate, sunt incompatibile cu viaţa de
creştin. Este important să li se ofere adolescenţilor şansa unor relaţii suportive precum şi soluţii
prin care să dezvolte rezistenţă şi abilităţi pentru a spune NU provocărilor şi presiunilor mediului.
De asemenea, unele presiuni din partea consumului de droguri, promiscuitate sexuală, boli grave,
pierderi semnificative ar trebui să implice intervenţia unor profesionişti sau persoane cu experienţă
deosebită. Amatorismul multor sfătuitori şi moralişti nu rezolvă de cele mai multe ori problemele,
ba chiar le complică. Credinţa, rugăciunea, dedicarea şi pocăinţa nu pot reprezenta o scuză pentru a
nu aborda cu adolescenţii subiecte importante cum sunt cele de mai sus înainte ca ele să apară.
b) Edificarea unui fundament spiritual. În primul rând părinţii vor fi preocupaţi pentru a
edifica abilităţi de comunicare eficiente în familie, dar şi în afara ei, respect, atitudini deschise faţă
de problemele celorlalţi, suport imediat şi necondiţionat, multă iubire faţă de toţi membrii familiei,
stabilitate, acceptare, iertare, fermitate în privinţa valorilor. De asemenea vor cultiva atitudini prin
care să fie apreciat ceea ce este frumos, adevărat, bine, drept, evitând răul, minciuna, nedreptatea.
Toate acestea încă din primul an de viaţă. Iată de ce preocuparea pentru prevenirea problemelor
adolescenţei implică pregătirea şi educarea celor ce se pregătesc să devină părinţi10. Adolescenţi
sunt mult mai realişti decât îşi imaginează mulţi dintre cei ce sunt părinţi sau se află la vârf. Tinerii
nu sunt impresionaţi, ci mai degrabă resping legalismul religios, absurdităţile, formalismul,
ipocrizia unor slujiri săvârşite în contextul unor comportamente nebiblice, discrepanţele evidente
între ceea ce se afirmă şi ceea ce se practică, etc. Unii dintre tineri vor reacţiona recurgând la

10
La nivelul Bisericilor este indicat să funcţioneze grupe de studiu destinate părinţilor tineri şi viitorilor părinţi în care
vor fi studiate manuale al căror conţinut vizează creşterea şi educarea copiilor.

98
modalităţi extreme: răzvrătire împotriva valorilor parentale, împotriva valorilor creştine,
manipulare, duplicitate, înşelare, etc. În schimb sunt sensibilizaţi şi apreciază adulţii care manifestă
dragoste autentică, răbdare, verticalitate, consacrare sinceră faţă de Cristos, faţă de Biserica Sa,
bunăvoinţă zilnică, respect pentru toţi în egală măsură, disponibilitatea de a ierta, etc. De aceea, se
impune din partea adulţilor promovarea unui creştinism autentic, sincer, demn, ancorat în Sfânta
Scriptură, relevant şi contemporan, realist şi eficient, care nu doar promite, ci şi oferă. Altfel spus
un creştinism nu doar religios, ci al experienţei personale cu Dumnezeu. Părinţii şi slujitorii
responsabili vor transmite aceste valori în familie, în Biserică, a.î. adolescenţii să aibă modele
autentice pentru a-şi edifica propriile caractere şi vieţi, pentru a-şi forma valorile şi ţelurile după
care îşi vor structura viaţa şi viitorul.
Exemplul părinţilor este una dintre cele mai puternice modalităţi de a-i pregăti pe copii
pentru perioada adolescenţei şi pentru viaţă. Felul în care părinţii fac faţă problemelor, felul în care
se relaţionează la ceilalţi prieteni sau duşmani, păstori, fraţi, autorităţi, şefii de la serviciu, vor
constitui tiparul pe care tinerii îl vor adopta chiar dacă sunt inconştienţi de aceasta. Felul în care
părinţii îşi rezolvă conflictele, înfruntă ispitele, se pocăiesc şi cer iertare când greşesc constituie tot
atâtea strategii la îndemâna tinerilor, care adesea vor fi utilizate cu maxim efext chiar împotriva
părinţilor.
Exemple: Părinţii care vorbesc negativ despre Biserică în prezenţa copiilor, efecte posibile
– copiii nu vor iubii Biserica suficient ca să dezvolte o relaţie sănătoasă, vor fi suspicioşi, vor
dispreţui pe unii fraţi, nu vor avea încredere în fraţi, se vor răzvrăti dacă există provocări, vor
părăsi Biserica, le va face plăcere să producă tulburări şi disconfort, etc;
Părinţii care nu manifestă respect faţă de autorităţile din Biserică, efecte posibile –
adolescenţii nu au respect faţă de autoritatea din Biserică; suspectează păstorul şi slujitorii de
nedreptate, părtinire, abuz şi dorinţă de putere; nu vor manifesta disponibilitatea de a colabora, de
a fi supuşi, vor minţi, vor înşela, vor fi ostili pentru că ei consideră în mod greşit, că aşa
procedează toţi în spatele rolurilor religioase, etc.
DAR copiii care cresc într-o atmosferă în care părinţii demostrează efectiv dragoste şi
respect faţă de confraţi, dedicare faţă de Biserică şi respect pentru autoritatea din Biserică, vor
creşte adoptând de obicei aceleaşi atitudini pozitive devenind persoane de încredere şi respectabile.
Dacă părinţii evită să vorbească negativ despre Biserică în familie şi în general, accentuând în
schimb adesea lucrurile frumoase din viaţa fraţilor şi a Bisericii, vorbind despre ceea ce Dumnezeu

99
face în Biserică, despre eforturile fraţilor de a sluji, despre frumuseţea părtăşiilor frăţeşti, toate
acestea în ciuda unor derapaje care pot exista, în ciuda unor greşeli omeneşti care trebuie corectate,
atunci adolescenţi vor percepe comunitatea pozitiv, o vor aprecia, o vor înţelege, o vor îndrăgii, se
vor simţi în siguranţă în mijlocul ei.
De asemenea, dacă relaţia între părinţi este una pozitivă asigurând un climat liniştit şi
plăcut în familie, dacă atitudinea părinţilor faţă de copii este lipsită de cicăleală şi critici
împovărătoare fiind dimpotrivă una plină de atenţie, căldură, iubire, acceptare, înţelegere, suport şi
ocrotire, tinerii se vor simţi în siguranţă acasă, vor iubi familia, îşi vor dori să petreacă mult timp
cu familia, vor respecta valorile familiei, vor respecta părinţii, vor dezvolta personalităţi
echilibrate.
Părinţii trebuie învăţaţi că trecând cu vederea unele iritări minore sau manifestând răbdare
însoţită de maleabilitate şi disponibilitatea de negociere în unele momente mai tensionate îşi vor
spori şansele de a corecta aspecte mult mai importante în viaţa copiilor lor.
Familiile stabile şi sănătoase pot preveni multe dintre problemele cu care se confruntă
adolescenţii.
Echipaţi cu astfel de valori adolescenţii vor face faţă mai uşor perioadelor dificile cum este
şi cea a adolescenţei.
c) Suport interpersonal. Pentru vârsta adolescenţei anturajul reprezintă o provocare
deosebită datorită importanţei speciale pe care tinerii se simt impulsionaţi să i-o acorde. Este
înţelept aşadar să li se ofere şansa unor anturaje constructive care să promoveze valorile creştine
biblice. În acest sens se va urmării crearea unor structuri adecvate vârstei cu lideri competenţi,
capabili să transmită valori morale şi modele valoroase. În acest mod tinerii vor fi atraşi şi integraţi
astfel încât să fie diminuat riscul căutării unor alternative problematice. Modelarea prin exemplul
personal este unul dintre cele mai importante mijloace de a le transmite adolescenţilor valori care
să fie apoi obiectivate comportamental. Dacă liderii tinerilor le vor câştiga încrederea şi respectul
atunci sunt în stare să producă schimbări semnificative în viaţa tinerilor. Acestui adevăr trebuie să
i se acorde o maximă atenţie! Nu de puţine ori lideri care se bucură de respectul şi aprecierea
tinerilor imprimă în caracterul lor valori nebiblice împingându-i la dezastru.
d) Călăuzirea. Tinerii se vor confrunta uneori cu anxietăţi datorate dificultăţilor legate de
alegerile pe care trebuie să le facă vizavi de completarea studiilor, carieră sau vizavi de
modalităţile de abordare a diferitelor situaţii: întâlniri, pierderi, eşecuri, conflicte, răni

100
sentimentale, formarea propriului sistem de valori, a propriei identităţi, etc. În toate aceste situaţii,
persoanele semnificative din viaţa lor trebuie să le fie aproape încurajându-i, susţinându-i şi
oferind călăuzire adecvată şi eficientă.

2. Perioada adultului tânăr

Este o perioadă bogată în satisfacţii, dar care poate presupune de asemenea şi mult stres
intens. Desigur, cantitatea de satisfacţie şi stres este foarte diferită de la un caz la altul sau de la o
situaţie la alta. Este vremea edificării şi solicitărilor familiei şi a carierei fiind cea mai productivă
dintre etapele vieţii.
Iată patru mari categorii de provocării din partea societăţii specifice acestei etape:

a) Competenţa, care presupune solicitări în următoarele domenii:

- aptitudini fizice
- aptitudini şi capacităţi intelectuale
- aptitudini şi abilităţi în soluţionarea problemelor
- abilităţi în ce priveşte controlul de sine
- abilităţi relaţionale
- abilităţi comunicative
- aptitudini şi abilităţi în folosirea tehnicii moderne sau a diferitelor tehnologii
- abilităţi emoţionale
- abilităţi spirituale
b) Independenţa. Dobândirea ei presupune cel puţin patru sarcini fundamentale:
- dezvoltarea siguranţei de sine
- identitatea – o imagine corectă şi stabilă de sine
- sistemul de valori
- capacitatea de a face faţă
c) Intimitatea, se referă la persoanele din viaţa adultului tânăr care exercită influenţe
asupra lui: cunoştinţe, prieteni, prieteni intimi.

101
 d) Direcţia, orientarea, viziunea – spre ce se îndreaptă, spre ce tind, etc. Prezenţa unui
mentor adult poate fi extrem de importantă în această perioadă pentru conturarea unei
viziuni autentice, realiste.

2. 1. Efectele tulburărilor din perioada tinereţii

Sunt mulţi cei care ajung în perioada de mijloc a vieţii se confruntă cu o criză datorită
dificultăţilor, luptelor, a propriilor eşecuri şi dezamăgiri. Adeseori sunt necesare adaptări majore,
reevaluări şi restructurări importante ale scopurilor şi opţiunilor personale. Desigur, cauza majoră a
problemelor îşi are rădăcina în alegerile, preocupările şi modelele din timpul copilăriei şi ale
adolescenţei la care se adaugă provocările contextului din prezent. S-a sugerat11 că tendinţa
tinerilor este să adopte unul din următoarele trei modele în încercarea de a se adapta la viaţă: (a)
modelul tipului tranzitoriu, persoana nu adoptă nici un model sau direcţie clară în viaţă până spre
sfârşitul anilor 30 când se poate lua o decizie bruscă cu efecte de durată; (b) modelul tipului blocat,
persoanele care datorită împrejurărilor rămân într-un model de viaţă care presupune investiţie şi
dedicare solidă. Este cazul celor care rămân să continue o afacere de familie sau cariera începută
de părinţi fie rămân în acelaşi domeniu în care părinţii sau alţi membri ai familiei activează,
întărind într-un fel eficienţa sau continuând tradiţia familiei; (c) modelul tipului integrator,
reprezintă categoria celor care reuşesc să stabilească un echilibru între preocupările profesionale,
culturale, familie, ambiţii personale, dimensiunea relaţională şi spirituală.
Alături de aceste tipuri de modele, într-o proporţie redusă întâlnim burlacii (dependenţi
adesea de familie şi dedicaţi acesteia) şi nutritivii (cei dedicaţi altora: profesorii, pastorii,
misionarii, psihoterapeuţii, etc.)
În ce priveşte femeile trebuie accentuată provocarea de a îmbina în această perioadă
preocupările profesionale, cariera cu responsabilităţile familiale şi cu maternitatea. Adeseori una
dintre aceste domenii este mai prezentă şi domină în detrimentul celorlalte două care pot suferi mai
mult sau mai puţin. Uneori femeile sunt silite să aleagă între una sau alta dintre cele trei domenii.
Abia în decada a patra a vieţii posibilităţile de a integra toate aceste dimensiuni sunt plauzibile,
femeile reuşind să ajungă la un echilibru relativ.

11
Sorin Săndulache, Consiliere şi psihoterapie pastorală, 562.

102
 Consilierea şi prevenirea tulburărilor din perioada de tranziţie de la tinereţe spre maturitate
presupune o abordare în trei etape: (a) dezvoltarea conştiinţei; (b) gestionarea alternativelor (c)
acceptarea de sine.
Prevenirea tulburărilor presupune: (a) educaţie şi încurajare adecvate, (b) orientarea către
un mentor, (c) dezvoltarea viziunii asupra propriei vieţi şi existenţe, (d) cultivarea răbdării în
calitate de părinţi, (e) susţinere şi suport spiritual.

3. Maturitatea

Pentru unii poate fi perioadă de împlinire în timp ce pentru alţii aproximativ 80% poate fi o
adevărată criză. Pentru aceştia din urmă multe dintre proiectele, visele, investiţiile din tinereţe s-au
dovedit a fi un eşec sau datorită unor circumstanţe negative au ajuns la un final nedorit. Aceasta
este o sursă de frustrare şi imensă dezamăgire. Oamenii se văd obligaţi să mai încerce o dată, să
reevalueze posibilităţile rămase, să se adapteze la condiţii noi, să facă noi investiţii financiare,
intelectuale, noi sacrificii şi toate acestea adeseori, fără siguranţa unei reuşite depline.
Tot acum, calitatea relaţiei maritale capătă o semnificaţie deosebită, la fel şi aptitudinile
parentale, profesionale, relaţiile precum şi calitatea maturizării, i.e. capacitatea de a face faţă
tuturor provocărilor survenite.

3. 1. Strategia celor patru S

Potrivit lui Lavinson12 capacitatea oamenilor de a face faţă provocărilor de la mijlocul vieţii
presupune patru dimensiuni, abordările specifice acestora jucând un rol important, determinant
chiar în modul cum sunt depăşite schimbările şi provocările survenite.
a) Situaţia – dimensiunea care reflectă modul în care este percepută propria existenţă:
pozitiv sau negativ, cu încredere sau pesimism, satisfăcător sau nesatisfăcător, sănătos ori
nesănătos, cu mulţumire sau frustrare, manifestând curaj şi îndrăzneală sau temeri şi inhibare, etc.
Existenţa personală este conturată în jurul domeniilor importante ale vieţii: căsătoria, relaţiile
intrafamiliale, interpersonale şi sociale, cariera, petrecerea timpului liber, convingerile religioase,
preocupările culturale.

12
Săndulache, Consiliere şi psihoterapie pastorală, p. 563.

103
 b) Sinele, percepţia de sine – este imaginea pe care fiecare şi-a format-o despre sine vizavi
de propriile aptitudini, experienţe, posibilităţi, valoare, etc. Această imagine va determina modul
cum se va face faţă în diferite situaţii de viaţă.
c) Suportul sau susţinerea – posibilităţile financiare, siguranţa locului de muncă, stabilitatea
familială, sistemul de valori şi de convingeri, calitatea relaţiilor intrafamiliale, în cadrul grupului
de prieteni, a colegilor şi a mentorilor. Un mediu în care persoana se simte susţinută are o
importanţă deosebită.
d) Strategiile – tehnicile la care oamenii apelează pentru a face faţă problemelor. Ele pot fi
creative şi de succes sau inadecvate şi cauzatoare de eşecuri.
Efectele tulburărilor din această perioadă pot de natură emoţională, comportamentală,
relaţională, în sfera vocaţională şi familială.

3. 2. Recomandări utile pe care le poate face consilierul

În acordarea sprijinului persoanelor din această categorie, consilierul trebuie să ţină seama
şi de alţi factori cum ar fi: analize şi investigaţii medicale periodice, încurajarea pentru o activitate
fizică regulată, un regim alimentar sănătos, odihnă suficientă, o greutate normală, o agendă
echilibrată a activităţilor zilnice, activităţi culturale şi spirituale, creativitate în diminuarea stresului
emoţional, preocupări artistice, estetice, literatură sau alte modalităţi pentru petrecerea timpului
liber şi desigur, angajarea într-o relaţie autentică cu Dumnezeu prin închinare personală şi în cadrul
comunităţii, prin studiu biblic, slujire, trăire creştină.

3. 3. Prevenirea problemelor legate de criza mijlocului vieţii

Depinde de capacitatea de anticipare şi asigurarea educaţiei corespunzătoare, susţinerea

persoanelor prin integrarea lor în contexte creştine autentice, implicarea persoanelor mature în
iniţierea tinerilor.

104
 4. Senectutea

Vârsta a treia pare să debuteze în jurul anilor 65 iar senectutea în jurul anilor 85. Este o
perioadă în care unii, puţini desigur, reuşesc să realizeze încă destul de multe, uneori chiar mai
importante decât în tinereţe. Pentru aceştia este vârsta la care sunt desăvârşite proiectele începute
cu mult înainte: diferite studii, cercetări, lucrări scrise, delegarea responsabilităţilor, fundamentarea
unor direcţii de urmat pentru generaţia următoare. Într-o cugetare despre această perioadă André
Moreau a făcut observaţia că îmbătrânirea nu este decât un obicei prost pentru care orice om
ocupat nu are timp13. Totuşi, mulţi sunt depăşiţi sau copleşiţi de împrejurări care le îngreunează
viaţa şi le fac existenţa deosebit de dificilă: problemele de sănătate, neputinţa, conştientizarea
apropierii sfârşitului, pierderi majore, probleme de memorie, financiare, singurătatea, izolarea, etc.

4. 1. Cauzele vârstei a treia

a) Cauze biologice: îmbătrânirea fizică afectează întreg organismul determinând schimbări

ale înfăţişării, ale dispoziţiei, ale metabolismului, ale capacităţilor sistemului nervos, schimbări în
activitatea sexuală, etc. Sunt tot mai prezente afecţiunile fizice, neputinţe, dezechilibre, diminuarea
senzorialităţii, felurite suferinţe, diminuarea capacităţilor intelectuale, etc.
b) Probleme economice: diminuarea veniturilor şi cheltuielile suplimentare pentru
tratamente vor determina limitări în sfera confortului, a hranei, a îmbrăcămintei, transportului,
petrecerea timpului liber. Toate acestea pot genera diminuarea imaginii de sine, îngrijorare, temeri,
dobândirea sentimentelor de inutilitate, etc.
c) Probleme relaţionale generate de tendinţa de izolare, pierderea prietenilor, etc. Unele
persoane vârstnice sunt abuzate psihic, financiar şi fizic de adulţii din jur de care nu se pot apăra
adesea pentru că depind de ei. Toate acestea pot generea depresie, singurătate, mânie, anxietate,
agresivitate, etc.
d) Cauze legate de modernitate. Confruntarea cu progresul ştiinţific şi tehnologic,
provocarea de a se descurca rapid şi bine într-o lume tot mai tehnologizată poate creea multă
frustrare, anxietate, izolare, renunţare la relaţii şi activităţi, singurătate.

13
Săndulache, Consiliere şi psihoterapie pastorală, p. 564.

105
 e) Cauze spirituale şi existenţiale. Persoanele la această vârstă sunt foarte conştiente de
apropierea sfârşitului ceea ce le poate provoca teamă, nesiguranţă, sentimente tulburătoare de
zădărnicie, eşec, durere, regret.

4. 2. Consilierea vârstnicilor

a) Control medical şi tratamente adecvate.

b) Consiliere individuală:
- suportivă
- educaţională
- existenţială: revalorizarea experienţelor de viaţă
- de profunzime: probleme psihologice, spirituale, răni, sechele
c) Consilierea familială
d) Consilierea de grup
e) Consilierea anturajului

4. 3. Prevenirea problemelor la vârsta a treia

a) Stimularea şi propunerea unor proiecte realiste: ce va face după pensionare, cum v-a
sluji Domnului, unde va locui, cum îşi va petrece timpul, ce relaţii va dezvolta, cu cine, cum îşi va
optimiza starea de sănătate, cum îşi va păstra mintea activă, care vor fi nevoile financiare, cum se
va descurca cu hrana, îmbrăcămintea, etc.
b) Susţinerea unei atitudini realiste. Se pot planifica activităţi specifice pentru vârstnici, se
vor aborda şi corecta atitudinile negative prin oferirea unor alternative realiste şi posibile. Vor fi
stimulate contactele sociale, implicarea în activităţi spirituale, recreative, educaţionale, creative.
Vor fi ajutaţi în rezolvarea unor probleme personale, sfătuiţi, sprijiniţi, etc.

106
 14
CONSILIEREA RELAŢIILOR INTERPERSONALE
CONFLICTUALE

1. Relaţiile interpersonale din perspectivă biblică

a) Fundamentul unor relaţii optime îl constituie relaţia personală cu Dunmnezeu Tatăl,

Fiul Său Isus Cristos şi Duhul Sfânt. Aceasta este singura bază care asigură un echilibru sănătos
relaţiilor interumane indiferent de împrejurările vieţii. Reprezintă o bază esenţială pentru respect,
valorizare, altruism, dragoste, iertare, ajutor, corectare, susţinere, dăruire, etc.
b) Calitatea relaţiile interpersonale depind de asemenea de calităţile trăsăturilor
personale: nivelul educaţiei, dedicarea creştină, temperament, autocontrol, cunoaştere,
înţelepciune, prezenţa virtuţilor ca rod al Duhului Sfânt.

2. Cauzele problemelor interpersonale

a) Implicarea Diavolului: amăgeşte, aţâţă, alimentează resentimentele, agresivitatea,

calomnia, răzbunarea, denigrarea. Pregăteşte capcane, valorifică orice slăbiciune umană, ispiteşte,
pregăteşte uneltiri, scenarii nefaste, conflicte, etc. Alimentează mândria, prostia, resentimentele,
ura, proliferarea imoralităţii, etc. Multe dintre conflictele interpersonale au la bază asemenea
situaţii create de Satan. Şi pentru că el este un duşman de moarte al Bisericii Lui Cristos va ţinti în
mod constant să distrugă sau să tulbure relaţiile interpersonale în interiorul Bisericii. Scopul
acestui demers este desigur slăbirea Bisericii, compromiterea ei, discreditarea în faţa lumii,
anestezierea conştiinţelor, crearea unor probleme prin care să ţină ocupată Biserica de la adevărata
ei misiune sau prin care să mute atenţia de la ceea ce este important la cele urgente şi stresante, etc.
b) Caracteristici, aptitudini şi acţiuni personale :
- nevoia egoistă de a fi în centrul atenţiei,
- de a controla,
- de a conduce,
- pretenţia unor soluţii aplicate de toţi dar care sunt corespunzătoare manierei personale de
rezolvare a problemelor,

107
 - impunerea forţată întotdeauna a propriilor puncte de vedere,
- dezacordul făţiş ori de câte ori cineva are alte opinii, intoleranţă
- procuparea excesivă pentru prestigiu personal,
- o atitudine neiertătoare,
- o atitudine răzbunătoare,
- amărăciune, mânie, negativism, critică, respingere, neîncredere
- sentimente de insecuritate,
- teama de ameninţare,
- lipsa bunăvoinţei pentru a se deschide, pentru a-şi împărtăşi sentimentele
- incapacitatea de a recunoaşte şi accepta diferenţele individuale
c) Comunicare deficitară. Ea are loc dacă la unul sau la ambii poli ai comunicării există probleme,
superficialitate, limitare, dezinteres, etc.
c1) De pildă emiţătorul ar putea afecta în mod negativ comunicarea datorită unor probleme
de genul următor:
- ar putea avea el însuşi neclarităţi asupra mesajului pe care-l transmite ceea ce va genera
idei confuze, interpretabile chiar eronate;
- alteori nu alege cuvintele potrivite;
- fie maniera în care comunică este derutantă;
- comunică idei rupte de context, rapid, incoerent trădând nervozitate, instabilitate, derută;
- conţinutul mesajului este rodul legalismului, a unor concepţii discutabile;
- conţinutul mesajului poate fi provocator însă nerealist în acelaşi timp, ceea ce sugerează
că problema adevărată este cu totul alta, mesajul respectiv fiind doar un simptom;
- alege momente nepotrivite pentru a comunica;
- spune un lucru, dar gesturile şi mimica transmit de fapt altceva;
- manifestă nesiguranţă şi ezitare în transmiterea mesajului;
- deşi conţinutul mesajului este nedemn sau nu corespunde cu realitatea, se încăpăţânează
să-l susţină şi să-l argumenteze în continuare;
- demonstrează intenţii tendenţioase;
- lasă impresia că încearcă să manipuleze sau să se impună cu orice preţ în ciuda oricăror
semnale din partea receptorului;

108
 c2) La celălalt pol, receptorul ar putea fi el însuşi un obsacol în calea comunicării datorită
unor probleme de genul următor:
- ar putea fi incapabil să înţeleagă mesajul datorită unor limitări intelectuale;
- poate fi distras având o atenţie diminuată; poate fi neinteresat; suspectează anumite
motive din partea emiţătorului şi astfel se teme să nu fie folosit; este neîncrezător;
- rănile trecutului îl pot face foarte rezervat; reinterpretează conţinutul mesajului;
- trece cu vederea anumite idei enunţate de emiţător;
- este incapabil să manifeste răbdare pentru a asculta pe altul;
- este incapabil să urmărească un raţionament logic însoţit de explicaţii!!!
- nu doreşte să audă alte opinii, soluţii, argumente; nu consideră că este important ceea ce
alţii comunică;
- este interesat doar de ceea ce poate el să comunice;
- are păreri negative despre emiţător şi în general despre cei din jur, etc.
Măsura în care persoanele se cunosc va stabili calitatea şi nivelul comunicării: mimică,
gesturi, atitudini, tonalitatea vocii, decizii şi reacţii rapide, vorbe.
d) Condiţii socio-economice. Este binecunoscut faptul că factorii socio-economici joacă un
rol important în calitatea relaţiilor interumane putând constitui tot atâtea surse conflictuale: stresul,
suprasolicitarea, aglomeraţia, şomajul, lipsa locurilor de muncă, problema locuinţei, privaţiuni
economice, resursele insuficiente, presiunea anturajului, conflictele religioase, inter-etnice sau
rasiale, zgomotul, infracţionalitatea, insecuritatea, etc.
e) Tipul de personalitate. Cu cât persoanele sunt mai dificile cu atât problemele relaţiilor
sunt mai pregnante putând să afecteze comunităţi întregi chiar când sunt implicate un număr mic
de persoane. Iată un tablou al personalităţilor care ridică probleme deosebite:
e1) cei cu tulburări de personalitate – sunt cinici, aroganţi, insensibili, egoişti, foarte
suspicioşi reinterpretând tendenţios comportamentele celorlalţi. Strategia lor în abordarea relaţiilor
se bazează pe intimidare, ameninţare, autoritate, răzvrătire împotriva autorităţii, defăimare,
acuzare, complotare. Când nu reuşesc să se impună pot exploda în mânie.
e2) cusurgii – găsesc greşeli la orice fără să facă nimic pentru a le corecta ci doar se
limitează la evaluări rigide, adesea lipsite de obiectivitate. Soluţia lor este radicală: eliminare,
renunţare la proiecte, izolarea personală sau a altor persoane, renunţare la colaborare, etc.

109
 e3) tăcuţii – nu se deschid pentru a-şi comunica gândurile, simţămintele, aşteptările sau
ceea ce doresc să facă.
e4) agreabilii – cei ce se tem permanent să nu jicnească pe cineva. Din acest motiv se
supraimplică şi nu reuşesc să-şi împlinească promisiunile.
e5) personalităţi negative – de obicei pesimişti, refuză să coopereze, orice propunere, plan
sau activitate sunt suspectate de a fi sortite eşecului, nu au încredere în oamenii implicaţi, găsesc
greşeli şi imperfecţiuni celor care primesc responsabilităţi, sunt mohorâţi, indispuşi, letargici,
sarcastici, resping voluntare sau involuntar colaborarea cu personae semnificative care ar putea să-i
stimuleze pentru a depăşi împrejurările, etc.
e6) experţii la toate – mândri, sfătoşi, gata să dea lecţii, puţin interesaţi să primească sfaturi,
convingerile şi principiile lor fiind singurele corecte şi acceptabile.
e7) nehotărâţii – nu acţionează, nu iau decizii, oscilează mereu chiar şi dacă sunt siguri de
valoarea şi importanţa proiectelor.

3. Modele de conflict

Se poate vorbi de conflict atunci când avem de-a face cu tensiunea generată de
incompatibilitatea opiniilor, strategiilor, obiectivelor sau trebuinţelor a doi sau mai mulţi indivizi.
Atunci când este percepută ca atare o situaţie persoanele neavizate sau needucate în
privinţa aceasta pot adopta un comportament iresponsabil sau inadecvat căutând să manipuleze, să
mituiască, să intimideze, ridică tonul vocii, întrerup frecvent pe celălalt. Luptele sunt duse adeseori
de la distanţă valorificând împrejurările, influenţând persoanele din anturajul celuilalt, creând
situaţii specifice pentru atingerea unor scopuri evidente, etc.
Alteori persoanele întrerup orice comunicare şi colaborare. Evită cearta şi disputele, dar se
acumulează multă tensiune datorită respingerii sau întreruperii oricărei relaţii.
Uneori în funcţie de nivelul relaţiilor dintre persoane, se poate recurge la diferite forme de
pedepsire, limitare sau exercitarea unor constrângeri în mod tacit. Asemenea atitudini apar în
familii, în Biserică, la locul de muncă, etc.
Există şi situaţiile în care o parte ar putea interveni pentru a oferi ajutor celeilalte părţ însă
nu o face considerând că este în regulă dacă celălalt va suferi.

110
 O formă de exprimare în caz de conflict, de obicei valabilă în majoritatea situaţiilor, este
menţinerea unui dezacord spiritual şi refuzul de a participa împreună în activităţile spirituale (ex.
persoanele în conflict nu se mai susţin reciproc sau în parte în slujirile publice, în rugăciune, refuză
chiar părtăşia sau colaborarea în lucrarea Evangheliei, etc).

4. Efectele tulburărilor relaţiilor interpersonale

Tulburarea relaţiilor interpersoanle poate genera afecţiuni de natură biologică, psihologică,

spirituală, tulburări de comportament. Iată câteva din ultimele trei categorii: depresie, anxietate,
vinovăţie, mânie, amărăciune, frustrare, tendinţa de manipulare, dominare, răzbunare, deficienţe
ale gândirii, agresivitate, violenţă, ruperea relaţiilor, divorţ, abandon şcolar, lupte pentru putere,
reacţii distructive, singurătate, regrete tardive, negativism, condamnarea şi învinovăţirea altor
persoane pentru propriile eşecuri, înstrăinare de Dumnezeu, de Biserică, întreruperea părtăşiei
frăţeşti, întreruperea frecventării Bisericii, refugiul în diferite vicii, păcate, etc.

5. Consilierea persoanelor aflate în situaţii conflictuale

Rolul consilierulor şi a pastorilor este să asigure suportul necesar diminuării tensiunilor

interpersonale, să intervină şi să ofere soluţii care să împiedice escaladarea conflictelor pentru a
preveni şi evita efectele distructive. În acest sens oamenii vor fi ajutaţi să-şi dezvolte deprinderile
şi calităţile necesare abordării cu înţelepciune a situaţiilor cu potenţial conflictual.
a) Se începe cu elementele fundamentale: dragostea creştină după modelul Lui Cristos,
supunerea deplină faţă de Isus Cristos ca Domn, conştientizarea implicării lui Satan prin
valorificarea slăbiciunilor personale şi stimularea sensibilităţilor, decizia de a lupta cu armele
luminii (studierea şi aplicarea Bibliei, rugăciune, disponibilitatea de a permite Duhului Sfânt să-şi
producă rodul prin viaţa personală, devotament faţă de Dumnezeu şi gloria Sa).
b) Identificarea şi schimbarea trăsăturilor personale generatoare de tensiune. Astfel de
trăsături pot fi atitudini de lamentare permanentă, calomnierea alor persoane, lauda personală,
tendinţa de a filosofa, de a fi sarcastici, cusurgii, etc. Consiliaţii nu realizează adeseori că propria
manieră comportamentală creează disconfort, tensiune provocându-i pe cei din jur şi determinând
escaladarea conflictelor. De obicei sunt văzute mult mai uşor şi sancţionate greşelile altora, trecând

111
cu vederea propriile slăbiciuni. Consilierul va încerca într-o manieră delicată şi amabilă, dar fermă
în acelaşi timp, să-i ajute pe consiliaţi să-şi înţeleagă propriul comportament, să-l evalueze corect
şi să dorească să-l schimbe. Se vor oferi exemple, ilustraţii, consiliaţii vor fi încurajaţi să vorbească
despre sentimentele şi trăirile personale, despre slăbiciuni, relaţiile cu ceilalţi, relaţia cu
Dumnezeu. În acest mod se vor strânge informaţii utile, se vor face observaţii realiste, toate
acestea fiind folosite ulterior pentru a-l ajuta pe consiliat să obţină insight-ul de care are nevoie, o
mai bună înţelegere a propriei persoane şi a propriului comportament în contextul dat. Împărtăşind
sentimentele, luptele, trăirile şi frământările sale, consiliatul poate simţi uşurare şi alinare ceea ce
poate facilita schimbarea necesară la nivelul atitudinilor, reacţiilor, comportamentului. Când acest
lucru se realizează relaţiile încep să se detensioneze.
c) Construirea unei relaţii terapeutice pozitive. Este posibil ca unii pacienţi să fi avut
rareori ocazia experimentării unor relaţii pozitive cu alte persoane, bazate pe respect reciproc,
altruism şi încredere autentică. De aceea, în relaţia cu consilierul pacientul ar trebui să
experimenteze o interacţiune caldă, bazată pe încredere şi respect, grijă şi amabilitate. Acest lucru
poate fi deosebit de semnificativ în vederea unor rezultate pozitive în urma consilierii.
d) Modalităţi de soluţionare a conflictelor. Conflictele pot fi rezolvate dacă cei implicaţi
manifestă suficientă bunăvoinţă de a-l trata pe celălalt cu respectul cuvenit şi dragoste în Cristos.
Iată câţiva paşi concreţi în direcţia soluţionării:
d1) Consiliatului i se cere să descrie cele mai recente evenimente generate de conflict şi cât
mai specific: aspecte implicate; reacţii din partea protagoniştilor; efectele acestor reacţii; probleme
rezolvate şi probleme nerezolvate, etc. În acest mod se poate obţine o radiografie a conflictului
ceea ce poate clarifica scopurile, modalităţile de reconciliere şi soluţionare ale diferendelor.
d2) Clarificarea obiectivelor şi a scopurilor personale ale celor implicaţi în conflict
reprezintă un demers fundamental în vederea soluţionării optime, biblice.
Adeseori, în conflictele din familie, persoanle implicate împărtăşesc scopuri şi obiective
comune însă au opinii diferite privind detaliile sau calea atingerii lor. Doi soţi pot ţinti un mariaj
solid însă văd diferit organizarea familiei, administrarea finanţelor, petrecerea timpului liber,
educaţia copiilor, etc. Într-o asemenea situaţie consilierul trebuie să descurajeze negocierile asupra
poziţiilor adoptate de fiecare i.e. tendinţa ca fiecare să-şi argumenteze poziţia urmărind găsirea
unei soluţii corespunzătoare. De obicei, se vor adopta atitudini rigide, se ajunge la ceartă, enervare,
mânie. Compromisul poate fi interpretat drept slăbiciune deşi în anumite situaţii este o reflectare a

112
înţelepciunii şi a sacrificiului în dragoste. Consilierul îi va ajuta pe cei doi să realizeze că au
obiective comune, similare fapt ce poate detensiona situaţia uşurând posibilităţile găsirii unor
soluţii adecvate, de compromis, înţelepte. Se va analiza ce se pierde dacă se persistă în conflict şi
ce se câştigă dacă se ajunge la un compromis. Se va oferi o perspectivă biblică asupra sacrificului
de sine în favoarea celuilalt, în dragoste. Se vor anticipa rezultatele şi modul cum afectează pe
celelalte persoane care nu sunt parte a conflictului, dar care vor suporta consecinţele deciziilor
luate, de pildă copii, părinţii, Biserica, colegii, etc. O astfel de abordare este valabilă şi în
conflictele care implică perspectiva divorţului.
Uneori persoanele aflate în conflict pot avea obiective diferite ceea ce va crea dificultăţi
sporite în găsirea şi aplicarea soluţiilor. De pildă este cazul conflictelor dintre părinţi şi adolescenţi
obiectivele vizează mai ales lupta pentru putere şi independenţă. Desigur, protagonişti nu le vor
formula în aceşti termeni descriind mai degrabă natura disputelor tendinţele imediate legate de ele.
Consilierul însă trebuie să fie abil şi să intuiască adevăratele probleme generatoare de conflicte
urmărind gesturile, atitudinile, afirmaţiile făcute pentru a determina corect autenticitatea
obiectivelor invocate, descoperind eventual altele subiacente, de care poate nici consiliaţii nu sunt
conştienţi sau nu sunt în măsură să le definească. O dată clarificate şi înţelese obiectivele pot fi mai
uşor atinse sau corectate, modificate.
d3) Reconcilierea diferenţelor, restaurarea relaţiilor. Din Cuvântul Domnului aflăm că
Dumnezeu “…ne–a încredinţat slujba împăcării“, 2Cor. 5: 18b, în timp ce Cristos fericeşte pe “cei
împăciuitori căci ei vor fi chemaţi fii ai Lui Dumnezeu “ Matei 5: 9. Restaurarea relaţiilor este atât
de importantă încât are prioritate chiar faţă de închinarea pe care o datorăm Lui Dumnezeu, “dacă
îţi aduci darul la altar şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă–ţi darul
acolo înaintea altarului şi du-te întâi de te împacă cu fratele tău…” Matei 5: 23–24. De altfel, a te
închina Domnului ca şi cum nimic nu s–ar fi întâmplat, este autoînşelare.
Domnul Isus Cristos ne–a prezentat un plan concret în doar trei versete, pe care-l putem
urma pas cu pas în restaurarea relaţiilor distruse, Matei 18: 15–1. Iată o schemă pe care consilierul
o poate propune consiliatului pe baza textului din Matei:
Pasul 1. Ia iniţiativa să mergi la fratele tău pentru un dialog particular. Nu trebuie
aşteptat până va avea această iniţiativa celălalt. Este important să se programeze cu mult tact o
întâlnire având o atitudine prin care celălalt să înţeleagă dorinţa sinceră de împăcare şi nu intenţia

113
de a–l acuza sau mustra. De obicei amânarea adânceşte separarea sporind tensiunile. Pentru
succesul întrevederii trebuie găsit momentul cel mai potrivit şi locul cel mai potrivit.
Pasul 2. Comunicaţi deschis şi sincer despre motivul conflictului. Iată cinci principii în
sensul acesta formulate de Rick Warren în cartea Viaţa condusă de scopuri.
2.1. Caută să înţelegi sentimentele celuilalt. Adesea sentimentele rănite sunt cauza
conflictelor. A–l asculta cu răbdare pe celălalt oferindu–i şansa de a–şi descărca bagajul emoţional
dovedim înţelegere pentru el, chiar dacă acest lucru nu presupune să fi de acord cu tot ceea ce
spune. Faptul că el îşi poate exprima verbal opinia în faţa cuiva care este dispus ca să asculte,
poate constitui deja un început al destinderii. Uneori acest lucru va însemna sacrificiu deoarece
vom auzi probabil cuvinte izvorâte dintr–o inimă rănită şi mânioasă. Dar este o slujba în favoarea
lui deoarece el se descarcă de tensiunile acumulate. Sentimentul de a fi înţeles şi preocuparea
sinceră de reconciliere din partea celuilalt este deja o punte construită pentru a continua procesul
restaurării .
2.2. Mărturiseşte partea ta în conflict. Asumarea responsabilităţii pentru orice fapte,
recunoaşterea greşelilor în faţa celuilalt, “… dezamorsează mânia celeilalte persoane şi o
dezarmează pentru că probabil se aştepta ca tu să te aperi“ 14. A ne cere iertare atunci când celalalt
ştie că suntem mai puţin vinovaţi decât el (dacă acesta este cazul), poate avea un efect deosebit
asupra lui. În concluzie, restaurarea părtăşiei trebuie să înceapă cu recunoaşterea propriilor greşeli,
cerând iertare pentru ele.
2.3. Atacă problema, nu persoana. Blândeţea şi umilinţa în atitudinile noastre pot contribui
la sensibilizarea inimii împietrite. Abordarea greşelii celuilalt pe un ton de superioritate,
agresivitate sau într-un mod acuzator, asurzeşte urechile şi împietreşte mai mult inima celui în
cauză împiedicându–l să înţeleagă, “un răspuns blând potoleşte mânia, dar o vorba aspră aţâţă
mânia“ Pv. 15: 1. Având o atitudine care transmite mesajul că suntem pe urmele vinovatului va
determina interlocutorul să–şi construiască ziduri de apărare, să recurgă la abordări defensive.
Fiecare din părţile implicate ar trebui să ştie că “în rezolvarea conflictului modul cum vorbeşti este
la fel de impotant ca şi ceea ce spui“ 15.
2.4. Cooperează cât se poate de mult. Dorinţa de restaurare a relaţiilor trebuie să fie
suficient de motivatoare astfel încât să facem tot ce depinde de noi pentru soluţionarea conflictului.

14
Rick Warren , Viata condusa de scopuri , pag . 164
15
Rick Warren , Viata condusa de scopuri , pag . 165

114
Uneori asta va afecta timpul nostru, comfortul sau chiar imaginea. Întrebarea este, cât de mult
suntem dispuşi să plătim pentru refacerea părtăşiei?
2.5. Pune accentul pe împăcare nu pe rezoluţie. Împăcarea are în vedere relaţiile în timp ce
rezoluţia are în centrul ei problemele. Relaţiile sunt mai importante decât problemele deoarece ele
durează şi în veşnicie în timp ce problemele sunt puncte sensibile ale vremelniciei. Credincioşii
maturi ştiu să păstreze relaţiile chiar atunci când împărtăşesc opinii diferite şi nu îşi pot rezolva
niciodată problemele într–un mod satisfacator pentru toţi. De altfel minunea Bisericii este nota ei
definitorie şi anume, unitate în diversitate.
Deşi procesul restaurării necesită timp şi interacţiune atunci când există teama de
Dumnezeu conflictele îşi pot găsi rezolvarea la finalul pasului 2.
Biblia nu ne recomandă însă împăcarea cu orice pret, nu trebuie păstrată unitatea
sacrificând principiile Scripturilor. Restaurarea relaţiilor nu înseamnă cedare în faţa capriciilor şi
mofturilor unor persoane care încearca să profite de dragostea fraţilor pentru a–şi atinge scopurile
egoiste, “iertarea nu este un cec alb pentru continuarea în nelegiuire“ 16.
Dacă după ce am îndeplinit ceea ce trebuia prin pasul 2 epuizând orice cale de soluţionare
iar celalalt răspunde în continuare negativ, vom proceda la pasul următor.
Pasul 3. Domnul Isus învaţă continuarea iniţiativei, dar de data aceasta folosind o altă
strategie. Se apelează la un alt frate sau la doi, persoane cu bună reputaţie şi cu autoritate în
biserică, organizându–se o întrevedere în trei sau în patru. Din nou cu multă sinceritate, delicateţe,
dragoste şi înţelegere se va proceda la o nouă dezbatere în vederea reconcilierii. Dacă efortul nu
reuşeşte nici de data aceasta se trece la pasul următor.
Pasul 4. Problema respectivă este adusă la cunoştinţa Bisericii. În funcţie de conţinutul
acelei probleme vor fi implicate doar anumite persoane sau toţi membri adulţi. Intenţia este şi
acum aceea de reconciliere, pocăinţă şi iertare. Posibil ca presiunea bisericii să–l facă conştient pe
cel în cauza de gravitatea situaţiei şi să se pocăiască. Dacă demersul eşuează şi de data aceasta se
va recurge la următorul pas.
Pasul 5. Refuzând împăcarea şi iertarea, cel care a greşit va fi tratat precum cei
necredincioşi. Acest lucru presupune manifestarea dragostei faţă de el în continuare căutând
modalităţi prin care să fie readus în partăşie cu Biserica. În acest fel persoana respectivă se va

16
Simon Schrock, Grijă de fraţi, Christian Aid Ministries, 1993, p. 66.

115
confrunta cu pericolul situării în afara părtăşiei frăţeşti şi va înţelege dorinţa Bisericii de a–şi păstra
sfinţenia.
Abordarea acestor paşi în vederea restaurării părtăşiei presupune înţelepciune, dragoste,
sinceritate, pocăinţă, iertare şi o strânsă comuniune cu Dumnezeu.
e) Implicarea consilierului în soluţionarea conflictelor. Consilierul va ţine seama de
următoarele principii:
- va arăta respect pentru ambele părţi
- va manifesta înţelegere pentru ambele poziţii fără a deveni părtinitor
- persoanelor li se va oferi speranţa că există motive pentru a rămâne optimişti
- se va încuraja comunicarea deschisă şi ascultarea reciprocă
- se va acorda atenţie aspectelor care pot fi schimbate
- se va încerca păstrarea conflictului în limite rezonabile prevenindu-se escaladarea lui
- situaţia şi poziţiile exprimate vor fi rezumate cât mai frecvent
- dacă situaţia depăşeşte posibilităţile personale ale consilierului, protagoniştii vor fi
orientaţi să apeleze la un alt consilier mai experimentat
O strategie eficientă şi verificată presupune recurgerea la patru modalităţi de abordare:
e1) Separarea oamenilor de problemă. Părţilor li se va cere să se trateze cu mult respect
evitând orice atitudine, afirmaţie sau gest jicnitor, defensiv, întreaga atenţie fiind concentrată
numai asupra problemei nu asupra persoanelor cu calităţile şi greşelile lor. Fiecare parte va fi
provocată să înţeleagă modul de percepţie al celuilalt, sentimentele, dorinţele, posibilităţile.
Protagoniştilor li se va cere să se considere parteneri într-o situaţie dificilă, cercetând problema şi
căutând soluţiile adecvate.
e2) Concentrarea supra problemelor nu asupra poziţiilor adoptate. Problemele pot fi
rezolvate chiar şi atunci când poziţiile par ireductibile. Se va urmări o înţelegere corectă a
motivelor, a originii şi cauzelor problemei, a dorinţelor care stau în spatele problemelor. În acest
mod se pot găsi soluţii eficiente.
e3) Se va acorda atenţie diferitelor variante şi alternative pentru soluţionare. Se va evita
construirea strategiei pe prima soluţie avansată sau întrezărită. De asemenea, nu se va începe direct
cu soluţia chiar dacă consilierul are experienţă şi pare că se confruntă cu o situaţie cunoscută. De
altfel, este recomandat ca părţile implicate să fie implicate în găsirea soluţiilor, alternativelor însă
nu din prima întâlnire, ci după un timp de meditare, în următoarele întâlniri.

116
 e4) Se va insista asupra criteriilor obiective. Părţile vor fi motivate să accepte modalităţi
obiective de a găsi soluţii aplicând reguli de evaluare oneste şi realiste, acceptând arbitrajul unei
terţe părţi.

7. Recomandări privind comunicarea eficientă

- comunicarea nonverbală este mai puternică decât cea verbală

- se vor evita mesajele duble când cele două tipuri de comunicare transmit mesaje diferite
- se definesc aspectele importante fiind ignorate cele nesemnificative
- se va evita căutarea greşelilor
- se va urmări comunicarea respectului faţă de celălalt pentru valoarea sa de fiinţă umană
- se vor evita cuantificările de tipul: tu niciodată...; tu întotdeauna ...,
- se vor evita afirmaţiile vagi, neclare, tendenţioase, manipulative, etc.
- se vor evita exagerările şi afirmaţiile care diminuează valoarea celuilalt
- se va acorda atenţie clarităţii, şi faptului de a fi specific, realist şi rezonabil
- valoarea presupunerilor se va testa prin întrebări: “pe ce te bazezi când spui...?”, “cum
poţi demonstra că presupunerea aceasta este validă?”
- trebuie recunoscut că orice eveniment poate fi privit din perspective diferite
- se va evita presupunerea că şi ceilalţi văd la fel
- se va evita tendinţa de a nega observaţiile din partea celor de aproape în legătură cu
propria persoană
- asumarea decizie de evitare a certurilor
- se va manifesta onsetitate şi deschidere în exprimarea punctelor de vedere
- se vor aduce în discuţie toate problemele semnificative chiar dacă există temeri că celălalt
va fi deranjat
- asumarea deciziei de a spune adevărul în dragoste, cu delicateţe
- se vor evita tăcerile şi îmbufnările
- se va evita dispreţuirea sau manipularea celuilalt prin: ridiculizare, întreruperi frecvente,
zâmbete sarcastice, blamare, schimbarea subiectului, critică, învinuire
- se vor evita jocurile psihologice

117
 - se va acorda atenţie stilului personal de comunicare urmărind modul cum îi influenţează
pe ceilalţi
- se va evita supărarea şi violenţa atunci când ceilalţi nu te înţeleg
- se va manifesta deschiderea pentru empatie, pentru înţelegerea sentimentelor celorlalţi
- se va manifesta tact, curtoazie, consideraţie
- nu se vor specula simţămintele celorlalţi pentru obţinerea unor avantaje
- se vor pune întrebări cu respect şi se acordă atenţie răspunsurilor la ele
- se va adopta un limbaj clar, amabil, politicos
- se vor evita cicăleala, tonul agresiv, atitudinea plângăcioasă, ironia
- se va lua în considerare valoarea umorului şi a seriozităţii

15
CONSILIEREA TINERILOR ÎN VEDEREA ALEGERII
PARTENERULUI DE VIAŢĂ

Regula biblică a Noului Testament în privinţa alegerii a fost formulată de apostolul Pavel
în 1Cor. 7: 39, Dumnezeu acordă libertate credincioşilor Săi să se căsătorească cu cine doresc,
numi în Domnul17. Desigur, printr-un astfel de principiu, Biblia pune responsabilitatea pe umerii
celor care se căsătoresc însă nu este exclusă călăuzirea din partea Lui Dumnezeu18. Din punct de
vedere practic, conceptul, în Domnul, nu garantează succesul unei familii fără a se ţine seama de
anumite avertismente din partea Lui Dumnezeu sau de alţi factori care vor contribui ulterior la
dobândirea împlinirii sau a neîmplinirii în căsătorie. Aici intervine suma motivelor care determină
alegerea partenerului. Rolul consilierului creştin implică oferirea suportului adecvat astfel încât
tinerii să beneficieze de sfaturi calificate care să-i ajute să se orienteze în alegerea pe care o vor
face. Consilierea în acest caz le va oferi o paletă largă de principii, valori şi motive la care se vor
raporta în alegerea partenerului ştiind că toţi aceşti factori vor cântări greu în anii următori. Putem
vorbi astfel de o alegere înţeleaptă prin care să fie evitate erorile grave care ar putea ameninţa

17
Acest principiu ar trebui discutat şi explicat tinerilor care intenţionează să-şi formeze o familie.
18
Aici ar trebui investigat cu cei consiliaţi modul în care Dumnezeu călăuzeşte.

118
stabilitatea familiei. De aceea, libertatea oferită de Dumnezeu, “cu cine vrea, numai în Domnul”,
implică mai mult decât faptul de a se plăcea dintre un băiat şi o fată, ambi creştini, membri ai
Bisericii Lui Cristos.

1. Cauzele non-căsătoriei

a) Deciza personală de a rămâne singur pentru a se dedica unei cariere, slujiri sau în
vederea atingerii unor scopuri specifice. Desigur, unii decid să nu se căsătorească din motive
speciale: teama de viitor, teama de persoanele de sex opus datorită unor probleme trăite în familie,
homosexualii, lipsa locuinţei, boli sau defecte fizice, etc.
b) Eşecul de a găsi un partener corespunzător.
c) Nu valorifică ocaziile care apar deoarece sunt supraaglomeraţi, foarte dedicaţi carierei,
au aşteptări prea înalte, amână intenţionat până consideră că s-au realizat suficient, etc.
d) Alţii nu reuşesc deoarece pot fi timizi, insensibili, incapabili să stabilească relaţii sociale,
au maniere ciudate, sunt agresivi, caracterul şi pocăinţa lasă de dorit, etc. Prin toate acestea
îndepărtează potenţialii parteneri.
e) Incapacitatea de a depăşi dependenţa emoţională de părinţi, de familie.
În procesul consilierii tinerilor aflaţi în căutarea partenerului se pot aborda următoarele
aspecte:

2. Motivaţii problematice pentru întemeierea familiei

a) Atracţie fizică irezistibilă în ciuda unor semnale clare de incompatibilitate.

b) Presiunea socială sau din partea familiei.
c) Presiuni de natură economică, financiară.
d) Dorinţa de “scăpa de acasă”, dorinţa de evadare dintr-un anumit mediu sau condiţii
sociale.
e) O sarcină nedorită.
f) Teama de a nu rămâne necăsătorit.
g) Nevoia unei persoane care să rezolve o parte dintre problemele inerente vieţii.
h) Obţinerea unei vize sau a altor facilităţi.

119
 3. Criterii fundamentale în vederea unor alegeri înţelepte

a) Convingeri religioase similare.

b) Variabile apropiate: vârsta, nivel educaţional, nivel socio-economic, trebuinţe
complementare (cei doi se potrivesc foarte bine având de obicei aceleaşi trebuinţe, nevoi, ţeluri,
strategii, disponibilităţi, viziune, perspective asupra diverselor domenii ale vieţii. Dacă trebuinţele
sunt contradictorii, frecvent ei vor trebui să negocieze, vor intra în conflict, vor căuta
compromisuri fie cel mai puternic se va impune iar cel mai slab va suferi.)
c) Rezonanţă emoţională şi atracţie fizică.
d) Calităţi sociale şi personale pozitive: comunicare, altruism, devotament, sinceritate,
autenticitate, moralitate, respect pentru oameni, adaptabilitate, flexibilitate, empatie, stabilitate
emoţională, etc.
Desigur, prin enumerarea criteriilor şi calităţilor de mai sus nu intenţionăm să creionăm un
tablou perfect al partenerului pentru că o astfel de persoană un există.
Însă orice calităţi opuse celor de mai sus pot constitui semnale care să conducă la evaluare
şi reevaluare. Pe de altă parte, în vederea căsătoriei, un rol important îl va avea şi călăuzirea din
partea Lui Dumnezeu. În acest sens, tinerii vor fi sfătuiţi să se apropie de Dumnezeu prin pocăinţă
şi rugăciune sincere.

4. Sfaturi practice

Tinerii vor fi atenţionaţi că pentru a cunoaşte alţi tineri creştini este important să participe
la serviciile divine ale Bisericii, la întâlnirile de tineret, conferinţe, seminarii, excursii organizate
de diferite Biserici locale, ocazii în care tinerii au posibilitatea să interacţioneze şi să se cunoască
mai bine.
Atunci când consilierul sau părinţii intuiesc anumite pericole sau identifică trăsături care
reprezintă semnale de serioasă îngrijorare, tinerii ar trebui atenţionaţi şi ajutaţi să facă ei înşişi
evaluări pertinente în vederea unor alegeri înţelepte.

120
 5. Evaluarea motivelor tinerilor care doresc să-şi întemeize o familie

Se vor pune întrebările: De ce doreşti să te căsătoreşti? De ce acum? Consilierul va urmării

eventualele motive nesănătoase: dorinţa de a evada de acasă datorită unor presiuni sau
nemulţumiri; nevoia de a fi tratat ca un adult; nevoia de intimitate; etc. Se va evalua nivelul
maturităţii psihologice a tinerilor urmărindu-se comportamentul, capacitatea de a-şi evalua propria
personalitate şi probleme, capacitatea de alua decizii, independenţa de familie, simţul
responsabilităţii, capacitatea de a-şi gestiona emoţiile, etc.
În cazul celor care un doresc să se căsătorească de asemenea este important să se evalueze
dacă un cumva au motive nesănătoase pentru care optează pentru non-căsătorie. Consilierul va
discuta deschis dar cu multă delicateţe şi înţelegere cu persoana respectivă.

16.
CONSILIEREA PREMARITALĂ

Există multe motive care conduc la instabilitate şi suferinţă în căsătorie însă una dintre
cauzele majore este lipsa de pregătire maritală cu care tinerii intră în căsătorie: nepregătiţi să facă o
alegere înţeleaptă, să facă faţă provocărilor care urmează, nepregătiţi pentru sacrificiu, având o
mentalitate mai degrabă egoistă asupra relaţiilor în cadrul cuplului, etc. Acestea sunt tot atâtea
motive pentru care multe familii ajung în pragul divorţului, astăzi tot mai frecvente şi în Bisericile
evanghelice.

1. Argumente în favoarea consilierii premaritale

a) Aşteptările nerealiste pot conduce la dezamăgire: presupunerea că mariajul lor este unic;
centrarea pe plăcere şi satisfacţie fizică; presupunerea că exprimarea reciprocă a afecţiunii nu se va
estompa niciodată; convingerea că el va fi ......; convingerea că ea va fi ....... ; etc. Consilierea îi
pregăteşte să privească realist viaţa şi complexitatea relaţiei maritale. Trebuie ajutaţi să anticipeze

121
unele dezamăgiri fiind pregătiţi în avans pentru a le face faţă; să evite anumite probleme sau să le
rezolve înţelept dacă ele apar, etc.
b) Imaturitatea personală conduce la insensibilitate. În acest caz avem de-a face cu
iresponsabilitatea: unul sau ambii sunt egoişti, competitivi, hipercritici, agresivi, manipulativi, tind
să exploateze pe celălalt, etc. Atunci când consilierul constată asemenea aspecte le va discuta
deschis cu cei doi învăţându-i să le corecteze, altfel vor solicita foarte mult relaţia mai târziu.
c) Confuzia cauzată de schimbarea rolurilor. În societatea modernă, adesea rolurile celor
doi sunt destul de vag delimitate în mintea lor şi de asemenea, aşteptările cu privire la celălalt pot
fi nepotrivite sau nerealiste. În acest context rolul consilierului este acela de a orienta pe cei doi
înspre perspectiva biblică aşezând astfel căsătoria pe un fundament solid.

2. Scopurile consilierii premaritale

Scopul cel mai înalt este acela de a construi o familie care să-L glorifice pe Dumnezeu.
Aceasta va fi cu siguranţă o familie împlinită şi fericită.
a) Evaluarea pregătirii pentru mariaj. Se evaluează răspunsurile la următoarele întrbări. De
ce doresc să se căsătoreasc? Ce aşteptări au de la căsătorie? Se va evalua backgroud-ul celor doi:
convingerile religioase, nivel educaţional, economic, vârsta, etc. Se vor urmării eventualele
semnale de imaturitate, rigiditate, tensiune, egoism, etc.
b) Transmiterea recomandărilor biblice. Modelul-Cristos Biserică din Efeseni 5: 21-6: 4;
Coloseni 3: 16-21; 1Cor. 7; 13; etc.
c) Evaluarea de sine a consiliaţilor. Se vor face observaţii împreună cu cei consiliaţi asupra
nivelului maturizării lor. Vor fi evaluate capacitatea de a investi în beneficii pe termen lung în
detrimentul gratificării imediate; capacitatea de comunicare, de negociere; bunăvoinţa de a
împărtăşi, de a recurge la compromis, de a ţinti binele partenerului.
d) Stimularea capacităţilor de comunicare eficientă. Eşecul de a comunica eficient poate fi
un dezavantaj major într-o familie. În timpul consilierii, cei doi vor fi încurajaţi să discute deschis
despre sentimente, frustrări, diferenţele de atitudine, răni personale, astfel încâ să se poată înţelege
reciproc. Se vor observa atitudinile care blochează comunicarea şi se va discuta deschis despre ele
urmărind să fie corectate: unul prea vorbăreţ va tinde să-l domine pe celălalt care este mai tăcut;
unul extrovertit celălalt mai introvertit; unul abil să conducă discuţia în favoarea lui iar celălalt

122
rămâne dezarmat şi frustrat, etc. În acest mod se poate contura un model de comunicare eficientă,
ulterior.
e) Anticiparea şi discutarea surselor potenţiale de stres. Vor fi învăţaţi să discute împreună
cum vor cheltui banii şi cum vor decide acest lucru; cum vor planifica împreună problemele casei;
cum vor aborda diferenţele de opinie; cum vor negocia; cum îşi vor alege prietenii; cum îşi vor
petrece timpul liber; cum îşi vor educa copiii, etc.
f) Furnizarea de informaţii privind sexualitatea. Se vor recomanda anumite cărţi; discuţii
cu specialişti; vor fi încurajaţi să apeleze la ajutor specializat dacă este cazul după începerea
căsătoriei.
g) Planificarea nunţii. Se vor discuta detaliile ceremoniei al cărei scop este în primul rând
glorificarea Numelui Lui Dumnezeu. În această privinţă, pastorul Bisericii şi familiile implicate
vor stabili de comun acord ce şi cum astfel încât lucrurile să decurgă fără surprize neplăcute.

3. Procesul consilierii

Procesul consilierii va începe atunci când este posibil cu cel puţin 2-3 luni înainte, chiar şi
mai devreme. Procesul va fi organizat în 3-5 sesiuni în funcţie de situaţiile întâlnite. Se vor evita
atitudinile rigide, formale şi în pripă, abordări care distrug procesul terapeutic din start.
Sesiunea 1. Se va sublinia rolul consilierii premaritate, scopurile, beneficiile, lungimea şi
modalităţile de abordare. Se va acorda o atenţie deosebită prieteniei între consilier şi cei doi.
Tinerii vor fi încurajaţi să vorbească despre ei înşişi, trecutul, interesele, familia lor,
experienţele pozitive sau negative, etc. Se vor pune întrebări în legătură cu motivaţiile, dar şi
aşteptările pe care le au de la căsătorie: Care crezi că sunt beneficiile căsătoriei pentru tine? Ce
doreşti să realizaţi împreună? Ce rol crezi că va juca el / ea în dezvoltarea ta ulterioară?
Se vor discuta probleme spirituale: Care este locul şi rolul Lui Cristos în viaţa lor? Care le
sunt realizările spirituale personale? Se vor putea ruga împreună?
Se pot da teme de casă: O listă cu întrebări şi subiecte de discutat în sesiunea următoare; O
carte de lecturat, de ex. „Voia Lui Dumnezeu în familie” de Ioan Mureşan; Să studieze cu atenţie
perspectiva Lui Dumnezeu asupra căsătoriei din texte precum Gen. 18-24; Pv. 31; Cântarea
cântărilor; Efeseni 5-6; Col. 3; 1Cor. 7; 13; 1Pet. 3: 1-7; etc.

123
 Sesiunea 2: Se va discuta perspectiva biblică asupra căsătoriei: originea sa, scopurile sale,
rolul celor doi, etc. Consilierul nu va predica textele Bibliei, ci va discuta principiile cu cei doi.
Tinerii vor putea să pună întrebări, să-şi exprime opinii, să ceară sfaturi, etc. Consilierul va oferi
ilustraţii, exemple, poveşti reale.
Sesiunea 3 şi 4: Se vor discuta aspecte din viaţa cotidiană care pot influenţa relaţia celor
doi. Un sfat general: nu vă permiteţi să fiţi neglijenţi în felul cum arătaţi în familie! Apoi, fiecare
consilier ar trebui să aibe o listă de întrebări şi subiecte pe care le va aborda cu cei doi, în funcţie
de personalităţile lor. Celor doi li se va cere să răspundă onest şi cât mai complet la fiecare
întrebare. Unele întrebări îi vor surprinde, li se va da timp de gândire sau se va relua întrebarea la o
sesiune viitoare, timp în care se vor gândi la subiectul respectiv. Iată câteva posibilităţi:

1. Cine ia deciziile în familie? Aţi discutat împreună despre rolurile în căsătorie, despre
responsabilităţile pe care trebuie să vi le asumaţi?
2. Cum veţi administra banii?
3. Cum veţi proceda când veţi avea nemulţumiri, frustrări cauzate de celălalt?
4. Ce veţi face când veţi constata că celălalt are nemulţumiri, discomfort?
5. Veţi avea conflicte? Ce credeţi că le va determina? Cum le veţi rezolva?
6. Aţi avut conflicte până acum? Ce le-a determinat? Cum le-aţi rezolvat?
7. Prin ce vă deosebiţi? Cum veţi rezolva diferenţele dintre voi?
8. Prin ce vă asemănaţi? Cum veţi valorifica aceasta?
9. Cum anticipaţi relaţia cu părinţii după căsătorie?
10. Vă agreaţi reciproc prietenii?
11. Cum vă veţi forma prietenii după căsătorie?
12. Cum veţi invita musafirii acasă?
13. Cum vă veţi petrece timpul liber, concediile?
14. Care va fi relaţia voastră cu Biserica? Ce loc va ocupa ea în familia voastră?
15. Cum vrei să se poarte el/ea cu tine când eşti supărat, obosit?
16. Dacă vei face greşeli cum ai dori să se poarte el/ea cu tine?
17. Cum vrei să se poarte cu tine în public?
18. Vei accepta din parte lui / ei să te tachineze în public?
19. Vei accepta să te critice sau să-ţi facă observaţii în public?

124
20. Vei accepta din partea lui să tachineze sau să se întreţină într-un mod prea familial cu alte
femei?
21. Vei accepta din partea ei să tachineze sau să se întreţină într-un mod prea familial cu alţi
bărbaţi?
22. Cum vrei să se poarte cu tine în prezenţa altor femei? Bărbaţi?
23. Cum vei proceda când el/ea este nervos şi are chef de ceartă?
24. Cum vei proceda când el/ea se întâmplă să fie sub nivelul aşteptărilor tale?
- El, nu are chef să te asculte ce spui;
- pare mai interesat şi preocupat de ale lui decât de starea ta emoţională;
- nu este suficient de amabil;
- are eşecuri profesionale;
- Ea, este obosită şi fără chef,
- nu a gătit la timp ceva gustos;
- a uitat ce i-ai spus să facă;
- întârzie prea mult;
25. Aţi putea enumera câteva defecte evidente ale partenerului?
26. Ce adaptări veţi face?
27. Enumeraţi cât mai multe calităţi pe care le vedeţi în celălalt? Fiţi realişti!
28. Ce apreciezi cel mai mult la el/ea?
29. Ce ai dori să schimbe?
30. Ce subiecte sunt importante pentru voi şi le veţi acorda atenţie în conversaţiile din familie?
31. Ce părere aveţi despre bârfe în familie? Dacă el/ea începe să bârfească ce vei face?
32. Dacă se întâmplă să vă certaţi, (a) cât de ostil vă doriţi să fie celălalt? (b) cât vreţi să dureze?
(c) cum o terminaţi? (d) ce faceţi apoi?
33. Ce părere aveţi despre atitudinea prin care îl poţi face pe celălalt să se simtă vinovat?
34. Cât de important este pentru tine ca vina celuilalt să fie bine evidenţiată?
35. În ce condiţii vei ierta pe celălalt?
36. Cum veţi proceda când aveţi diferenţe de opinie? V-aţi confruntat deja? Cum aţi procedat?
37. Se vor discuta împreună principiile comunicării eficiente: disponibilitatea de a asculta cu
răbdare şi respect; de a-şi exprima onest şi clar simţămintele, ideile, opiniile, modul de a înţelege;
disponibilitatea de a dialoga fără a deveni critici sau ostili; etc.

125
38. Comunicarea este o artă care se învaţă prin practicare şi respectarea principiilor derivate din
dragostea după modelul Lui Cristos.
TEMĂ: Redactaţi împreună un ghid de reguli care să vă orienteze comunicarea în familie şi
comportamentul!
Se va discuta şi concepţia celor doi în privinţa copiilor. Se vor recomanda lucrări
importante despre creşterea şi educaţia copiilor19, cărţi care să-i pregătească pentru perioada care
va urma.
De obicei aceste discuţii necesită timp, răbdare, înţelepciune, dar de obicei este foarte
relaxant, plăcut şi antrenant.
Sesiunea 5. Se discută semnificaţia iubirii şi rolul sexualităţii. Se va discuta perspectiva
biblică asupra sexualităţii. Pentru un păstor este mai indicat să ofere spre lectură lucrări de
specialitate în această etapă mai degrabă decât să intre în detalii intime cu cei doi. Există motive
importante pentru care preferăm această variantă celei propuse de unii care doresc discuţii foarte
deschise între păstor şi tinerii consiliaţi. Desigur, în anumite situaţii problematice păstorul trebuie
să ajute cu sfaturi profesioniste cuplurile care au dificultăţi. De asemenea, pastorul ar putea avea o
discuţie separat cu viitorul soţ iar soţia pastorului cu viitoarea soţie. Aceasta presupune ca atât
pastorul cât şi soţia acestuia să fie bine informaţi şi educaţi pentru a oferi sfaturi competente. Dacă
nu există competenţa minimă este de preferat ca tinerii să fie îndrumaţi spre un pastor care le poate
oferi cu adevărat ajutorul de care au nevoie.
Sesiunea 6. Se discută detaliile ceremoniei, slujitorii implicaţi, costurile, ce se poate, ce nu
se poate, etc. Pastorul va încuraja viitoarele cupluri să citească lucrări bune despre viaţa de familie,
creşterea şi educaţia copiilor, va încuraja participarea la diferite conferinţe destinate familiştilor
precum şi participarea la diferite studii biblice pentru familie.

19
De exemplu, Tedd Tripp, Păstorind o inimă de copil, Alfa, 1995; Kay Kuzma, Ascultarea de bunăvoie, Viaţă şi
sănătate, Bucureşti, 2001; Ross Kampbell, Mânia îţi distruge copiii, Logos, Cluj, 2000; Neil T. Anderson & Steve
Russo, Păzeşte-ţi copiii, Logos, Cluj, 2003; Chapman Gary & Ross Campbell, Cele cinci limbaje de iubire ale
copiilor, Curtea veche, Bucureşti, 2001.

126
 17
CONSILIEREA MARITALĂ

1. Cauzele problemelor maritale

a) Natura conflictului. Ambii parteneri intră în relaţia maritală având un anumit model de
personalitate, anumite aşteptări, nevoi, valori, pasiuni, obiceiuri, etc. Toate acestea pot constitui
motive de conflict atunci când interferează cu nevoile, calităţile şi personalitatea celuilalt, care pot
fi diferite sau chiar opuse. Pentru ca o familie să se dezvolte, să rămână echilibrată, să construiască
o atmosferă relaxată, plăcută, fericită asigurând un context favorabil creşterii copiilor, este necesar
ca nevoile personale ale partenerilor să fie satisfăcute într-un grad suficient încât cei doi să se
simtă împliniţi în interiorul familiei. Desigur, cu cât gradul de satisfacere a nevoilor celor doi
creşte cu atât sentimentul de împlinire în viaţa de familie este amplificat.
Dacă însă nevoile fundamentale ale partenerilor nu sunt minim satisfăcute, se instalează
frustrarea, mânia, stresul, respingerea, sunt declanşate certurile care produc răni emoţionale sau
fizice.
Tot ceea ce aduc în căsătorie cei doi parteneri, în mod specific nevoile personale şi
aşteptările care vizează satisfacerea lor, reprezintă de fapt un bagaj acumulat în copilărie. Fiecare a
fost modelat în primii ani acumulând un bagaj de trebuinţe şi de experinţe care au satisfăcut aceste
trebuinţe. (EXEMPLE: Băieţi care au beneficiat de multă grijă şi atenţie din partea mamelor; fete
care au beneficiat de multă grijă şi atenţie din partea taţilor; copii a căror mofturi au fost satisfăcute
întotdeauna; copii care niciodată nu au fost corectaţi când s-au comportat iresponsabil; copii
criticaţi frecvent şi prea puţin preţuiţi sau lăudaţi; etc).
Datorită contextului în care fiecare creşte şi se dezvoltă, adeseori oamenii ajung să
manifeste trebuinţe nevrotice. Acestea presupun o exagerare a unei nevoi normale a. î. nimeni nu o
poate satisface de fapt. De asemenea, cineva poate să dorească la nivel conştient un anumit lucru
însă în subconştientul său ar prefera exact opusul. Asemenea trebuinţe nevrotice creează frustrare,
nervozitate, nelinişte, etc.
Înţelegerea din partea consilierului a conflictelor interne de acest gen contribuie la o mai
bună administrare a procesului consilierii maritale.

127
 b) Erori de comunicare. Comunicarea presupune un schimb de idei, mesaje şi se realizează
verbal şi non-verbal (gesturi, mimică, tonalitatea vocii, acţiuni, daruri, semne, tăcere, etc.). Atunci
când mesajul receptat este acelaşi cu mesajul care a fost transmis, spunem că avem o comunicare
eficientă. Dacă însă mesajul este receptat diferit, distorsionat, eronat, spunem că procesul
comunicării este confuz, inadecvat şi conduce la eşec.
Un alt aspect important este decodificarea mesajului. Este posibil ca el să fie receptat
corect, dar să fie interpretat greşit ceea ce conduce la eşec. În viaţa cuplului acest aspect joacă un
rol deosebit de important în menţinerea echilibrului necesar. Dacă procesul comunicării este
defectuos familia se va confrunta cu probleme serioase, relaţia dintre cei doi fiind pusă în pericol.
c) Aspecte specifice căsătoriilor subintegrate sau supraintegrate. În căsătoriile
subintegrate, partenerii se dezvoltă distinct de-a lungul anilor, având obiective şi trebuinţe diferite.
Ei nu manifestă o preocupare susţinută pentru împărtăşirea gândurilor, sentimentelor, nu-şi fac
confidenţe, evită să fie vulnerabili unul faţă de celălalt. Tendinţa este să critice, să fie defensivi,
chiar să umilească sau să manipuleze. În căsătoriile supraintegrate partenerii sunt atât de acaparaţi
încât ajung să-şi piardă propriile identităţi. Se pot acuza reciproc pentru dificultăţile cu care se
confruntă fiind incapabili de evaluări oneste a propriilor probleme sau să-şi recunoască greşelile.
Tendinţa este de a recurge la ceartă ceea ce escaladează conflictul.
e) Tensiunile interpersonale. Sunt cauzate de aspecte specifice, dar care au în spatele lor
personalităţile diferite ale celor doi, trebuinţe şi obiceiuri diferite, înţelegere şi modalităţi de
soluţionare diferite.
(e1) Sexualitatea. Problemele în acest domeniu au cauze multiple: aşteptări nerealiste,
ignoranţa, lipsa comunicării, anxietatea, ideile preconcepute, egoismul, nerăbdarea, atitudini
inhibitorii, infidelitatea, supraimplicarea, oboseala, stresul, păcatul, diverse afecţiuni fizice sau
psihice, etc. Consilierea vizează în acest caz rezolvarea cauzelor care provoacă tensiunile.
(e2) Rolurile. Familia creştină trebuie să facă faţă unor provocări deosebite din partea
societăţii moderne care pretinde o reevaluare a valorilor biblice care stau la fundamentul familiei
creştine, o reevaluare a rolurilor soţilor. Atunci când rolurile şi valoarea soţilor sunt înţelese greşit,
comportamentele iresponsabile (competiţie, defense, umilire, etc.) nu vor întârzia să se manifeste
ceea ce va tensiona relaţia cuplului. Consilierul trebuie să redirecţioneze atenţia şi căutările celor
doi spre valorile fundamentale ale Scripturilor.

128
 (e3) Infelxibilitatea. Când diferenţele de personalitate sunt complementare ele contribuie la
echilibrul familiei. Când ambii soţi sunt rigizi, incapabili de compromis sau de adaptare, nedispuşi
să nogocieze cinstit, etc, apar dificultăţi care tensionează relaţia. La fel este şi dacă amii sunt
supraimplicaţi în muncă, fiind mai dedicaţi carierei decât relaţiei şi familiei, fără bunăvoinţă de a-
şi modifica şi armoniza orarele pentru a petrece timp împreună şi cu familia.
(e4) Religia. Frecvent, unul dintre parteneri ajunge să-şi schimbe convingerile religioase,
denominaţiunea sau religia. Acesta este un motiv important de tensiune în familii. În asemenea
situaţii intervin schimbări drastice pe care cei doi trebuie să şi le asume cu bunăvoinţă, altfel
situaţia riscă să scape de sub control. Vor interveni schimbări în închinarea personală, timpul de
frecventare al Bisericilor sau diferitelor activităţi legate de acestea, în alegerea prietenilor, în
primirea musafirilor, în utilizarea timpului liber, a zilei de odihnă, a valorilor, educaţiei,
comunicării, etc. În astfel de situaţii, consilierea va urmări evidenţierea principiilor clare ale
Scripturilor, posibilitatea unor compromisuri în limitele Scripturilor în vederea salvării relaţiei,
familiei şi persoanelor nemântuite sau în vederea confortului minim necesar pentru partenerul care
are convingeri creştine diferite.
(e5) Valorile. Atunci când ele sunt diferite sau chiar opuse ne confruntăm cu un conflict al
valorilor. Ceea ce este important, scopul vieţii, obiectivele specifice ale diverselor situaţii în care
familia este antrenată, principiile care guvernează comportamentul şi realaţia cuplului, toate
acestea vor fi testate de-a lungul timpului, în experienţa zilnică a familiei. Tensiunile cauzate de
valorile aflate în conflict sunt foarte frecvente şi dacă nu există suficientă voinţă, maturitate,
respect, dragoste, teamă de Dumnezeu, ele pun serios în pericol stabilitatea şi dezvoltarea familiei.
Consilierea vizează acordarea ajutorului în descoperirea punctelor comune, în perfecţionarea
abilităţilor de negociere şi disponibilitatea de compromis, în stabilirea de comun acord a unui
standard ancorat în Cuvântul Bibliei, etc. Cei doi vor trebui să înţeleagă impactul valorilor
personale asupra celorlalţi membrii ai familiei şi conscinţele pozitive ori negative care decurg din
aceasta.
(e6) Diferenţele de personalitate. Când amândoi au tendinţa să fie dominanţi, să preia
conducerea sau şă-şi impună voinţa consecinţa nu poate fi decât un conflict. La fel se întâmplă
dacă ambii sunt dedicaţi carierei. Pot apărea tensiuni când unul este extrovertit iar celălalt
introvertit, caracteristici care vor influenţa nivelul comunicării lor.
(e7) Trebuinţe contradictorii şi modalităţi de împlinire a lor diferite.

129
 (e8) Presiuni externe. Persoane din afară (rude, prieteni, etc) care solicită cuplul prin critici,
solicitări insistente, atitudini tendenţioase, solicitări profesionale, etc.
(e9) Banii. Câştigarea lor, cheltuirea şi investirea lor, atitudinea faţă de ei, etc.
f) Plictiseala şi rutina.

2. Obiectivele consilierii maritale

Consilierul trebuie să-i provoace pe consiliaţi să stabilească împreună cu el ceea ce este

realist şi ceea ce nu este realist, ceea ce este eficient şi ceea ce escaladează conflictul. Cei doi
trebuie să ajungă la delimitare similară a problemelor, la o armonizare a obiectivelor. Ambii să fie
suficient de motivaţi pentru a intra într-un proces de reabilitare şi stabilizare a relaţiei. Deja venind
la consiliere cei doi au obiective personale, chiar dacă nu le-au formulat explicit sau nu au discutat
despre ele, ele putând fi identice alteori diferite. Pentru determinarea obiectivelor consiliaţilor se
va folosi un set de întrebări cum ar fi: Ce speri? Ce aştepţi? Ce ar trebui schimbat? Ce ar trebui să
facă celălalt? Ce soluţii întrevăd? Iată câteva obiective pe care le vom urmării împreună cu cei doi:
a) Redeschiderea liniilor de comunicare blocate. Învăţarea principiilor fundamentale ale
unei comunicări eficiente.
b) Întreruperea perpetuării atacurilor şi răzbunărilor reciproce cauzate de insatisfacţia
vizavi de anumite trebuinţe fundamentale.
c) Identificarea şi înţelegerea cauzelor: background-ul personal, trăsături acumultate în
familia de origine, aşteptări nerealiste, etc.
d) Descurajarea eforturilor de a-l schimba pe celălalt, mai ales când nu există interes pentru
schimbarea personală.
e) Descoperirea resurselor şi disponibilităţilor soţilor care ar putea fi valorificate pozitiv.
f) Identificarea domeniilor în care trebuie să se facă schimbarea.
g) Negocirea unui plan eficient în cadrul căruia fiecare să-şi asume responsabilitatea.
h) Mobilizarea resurselor şi energiilor latente.
i) Înţelegerea relaţiilor, a modalităţilor de îmbunătăţire şi funcţionare ale acestora.
j) Redobândirea şi consolidarea speranţei.
j) Decizia de fundamentare a căsătoriei pe principii biblice.

130
 Unele obiective pot fi atinse stabilind un contract pentru cei doi cu termene şi
responsabilităţi specifice. Partenerii vor fi motivaţi să manifeste disponibilitate pentru a-şi schimba
comportamentul într-un mod specific, clar definit, pe o perioadă de timp a. î. să poată fi cuantificat.
Atunci când ei reuşesc acest lucru, adaptările făcute şi rezultatul lor le va oferi sentimentul
posibilului, îi va motiva să continue.

3. Procesul consilierii maritale

a) Sesiunea iniţială. Consilierea maritală este un proces complex datorită complexităţi pe

care le presupune familia şi multitudinea problemelor cu care ea se confruntă. Uneori terapia este
de scurtă durată cuplul reacţionând pozitiv şi având voinţa în sensul acesta, alteori terapia va fi
lungă şi anevoioasă, va putea include inclusiv terapie individuală. Adesea, unul sau ambii
partenerii par să nu dorească foarte mult salvarea relaţiei şi familiei, aspect care periclitează
procesul. Iată câteva aspecte care orientează demersul întreprins de consilier:
a) Fundamentarea unei relaţii terapeutice bazate pe încredere, sinceritate, responsabilitate.
b) Dezvăluirea simţămintelor celor doi încă de la început: ce doresc, ce aşteptări au, ce
temeri, ce speranţe.
c) Partenerul mai reticent sau rezervat trebuie motivat şi încurajat.
d) Se va afla de când durează problemele respective: se poate vorbi deja despre înstrăinarea
celor doi, despre pierderea preocupărilor pentru edificarea, recuperarea celuilalt?
e) Se vor oferii ocazii pentru amândoi ca să-şi descrie problemele, frustrările, simţămintele,
opinia cu privire la schimbările pe care celălalt ar trebui să le facă.
f) După ce s-a spus tot ce era de spus cei doi vor fi provocaţi să caute ceva bun în relaţiea
lor şi în celălalt. Orice resurse potenţiale trebuie valorificate şi accentuate.
După prima sesiune consilierul realizează de obicei dacă problemele impun o terapie de
scurtă sau de lungă durată, lucru care ar trebui comunicat celor doi. O problemă des întâlnită în
asemenea situaţii este atitudinea de reticenţă din partea unuia sau a ambilor parteneri vizavi de
consiliere. Fie nu au încredere, fie nu au bunăvoinţa şi energia de a se implica într-un astfel de
demers, fie nu doresc o salvare reală a relaţiei lor, fie consideră că totul este în zadar şi că lucrurile
au mers prea departe pentru a mai merita, etc. În asemenea cazuri frecvenţa divorţurilor creşte
considerabil, în ciuda oricăror eforturi sau convingeri religioase. Dacă însă cuplul doreşte şi

131
acceptă să primească ajutor atunci va fi încurajat să se dedice sesiunilor de consiliere, să facă
temele pentru acasă cu interes şi responsabilitate.
Se va păstra legătura cu cei doi între sesiuni.
Consilierul se va ruga împreună cu ei.
Se va accentua interacţiunea cu Biblia.
Se vor oferii concluzii şi evaluări periodice pentru ca cei doi să sesizeze progresul sau
nevoia de schimbare.
Consilierul se va consulta cu alţi colegi pentru supervizare.
b) Vigilenţa personală. Există tendinţa de a lua apărarea unuia dintre soţi, fiind în schimb
părtinitor şi critic cu celălalt. Alteori consilierul poate manifesta plictiseală, anxietate, nervozitate,
îngrijorare. Posibil ca problemele discutate să interfereze cu propriile probleme din viaţa de familie
ceea ce poate submina obiectivitatea. Încrederea consilierului trebuie să fie în primul rând în
ajutorul Duhului Sfânt. De asemenea, rezultatele obţinute în consiliere nu defineşte obligatoriu
competenţele consilierului. Dacă acesta se simte totuşi depăşit poate apela la un alt coleg mai
experimentat.
c) Aspecte speciale. Consilierul va decide în funcţie de problemele întâlnite dacă se va
discuta totdeauna cu ambi parteneri sau uneori, se va discuta separat cu câte unul dintre ei.
Desigur, de cele mai multe ori este benefic ca cei doi să participe împreună. Există însă şi situaţii
care impun şi ocazii separate. Consilierul va căuta să valorifice anumite momente în care poate
avea discuţii individuale. Consilierul poate să lucreze singur sau în echipă. Unii consilieri fac
echipă foarte bună cu soţiile lor. Desigur, cei doi trebuie să fie suficient de maturi şi pregătiţi în
arta consilierii. În acest caz, consiliaţii beneficiază de perspectiva ambilor consilieri în calitatea lor
de soţ-soţie. Experienţa şi relaţia lor poate fi motivatoare, le poate oferi un model de comunicare.
d) Evaluarea relaţiei maritale. Presupune identificarea problemelor pentru care un cuplu
solicită consilierea. Adesea formularea motivului pentru care este solicitată consilierea este vagă:
„ne certăm mereu”, „nu ne înţelegem”, „totul merge prost”, „avem probleme”, „soţul îşi neglijează
familia fiind supra-implicat în alte activităţi”, „soţia este mereu critică, cicălitoare şi nemuţumită”,
„soţul preferă să petreacă mai mult timp cu prietenii decât cu soţia”, „soţia nu-şi îndeplineşte
corespunzător treburile casnice”, etc. Soţul doreşte ca ori de câte ori vine acasă să găsească o soţie
iubitoare, zâmbitoare, binevoitoare, gata să-i servească o masă bună, o soţie care să nu-i pună
multe întrebări în schimb să-i observe calităţile, o soţie disponibilă să-l împlinească emoţional şi

132
fizic. Când se întâmplă altfel persoana lui devine tensionată iar comportamentul şi personalitatea
sa vor fi afectate negativ. Soţia la rândul ei doreşte ca soţul să-i acorde prioritate oricând, oriunde,
s-o asculte cu interes totdeauna când vorbeşte, să fie blând, amabil, curtenitor, îngrijit, etc. Când se
întâmplă altfel ea va fi afectată emoţional iar comportamentul va trăda tensiunile, nemulţumirile şi
frustrările acumulate.
În mod amabil, sensibil şi dovedind înţelegere, consilierul trebuie să ceară detalii cerând
celor doi să numească specific natura conflictelor generatoare de incidente, care le sunt
simţămintele, care este evaluarea lor, de ce cred aşa, de ce simt mânie, ce îi frustrează, ce îi
răneşte, etc. În acest fel îi determinăm să-şi definească problemele, să verbalizeze simţămintele, să
identifice cauzele. De asemenea, vor fi întrebaţi dacă întrezăresc soluţii şi cum văd viitorul, dacă
au încercat să-şi rezolve problemele, cum au procedat, a fost eficient? Uneori consiliaţii vor avea
dificultăţi în comunicarea problemelor, se vor simţi jenaţi, fie unul sau ambii nu apreciază rolul
consilierii în situaţia lor. Pentru a depăşi astfel de obstacole, se pot pregăti chestionare pe care le
vor completa şi le va facilita posibilitatea de a-şi formula răspunsurile. De obicei, oamenii vin la
consiliere după multă vreme de la declanşarea problemelor, uneori prea târziu. Din acest motiv,
deşi poate ieşi în evidenţă o singură sursă de conflict, în general există un întreg complex de factori
care concură la menţinerea şi alimentarea tensiunilor: convingeri religioase, bani, probleme
sexuale, valori în conflict, tempremente diferite, obiceiuri şi trebuinţe diferite, păcatul ascuns.
Adesea se întâmplă ca unul dintre soţi să dorească consilierea în timp ce partenerul său nu doreşte
şi chiar refuză să participe.
Se va evalua maturitatea spirituală a cuplului, dacă sunt amândoi credincioşi autentici,
maturi, dedicaţi, temători de Dumnezeu, dornici de a fi plăcuţi şi supuşi Domnului. Aceasta pentru
că tensiunile şi furtunile apar de obicei în viaţa cuplurilor în care unul sau amândoi au probleme în
privinţa relaţiei personale cu Dumnezeu, în privinţa pocăinţei şi a dedicării faţă de Dumnezeu.
În situaţia în care ambii parteneri refuză să mai lupte pentru salvarea relaţiei şi fiecare
consideră că divorţul le-ar aduce eliberare de stres şi durere, de obicei vor alege soluţia divorţului
în ciuda oricăror soluţii mai bune care li se oferă şi în ciuda convingerilor religioase. Această
situaţie poate fi frustrantă pentru un consilier care s-a implicat mult în vindecarea relaţiei. Cu toate
acestea, deşi ne putem exprima dezacordul faţă de soluţia adoptată, persoanele implicate nu ar
trebui respinse, izolate sau marginalizate, ci susţinute în vederea reabilitării şi refacerii relaţiei cu

133
Dumnezeu dacă a fost afectată. De asemenea, se va păstra deschisă o cale de comunicare şi
colaborare, pentru ajutor şi suport în perioada ulterioară divorţului.
e) Consilierea în probleme de natură sexuală. Este necasară o atmosferă detensionată,
relaxată, dar duhovnicească a. î. problemele să poată fi abordate deschis, sincer iar discuţia să fie
marcată de decenţa şi respectul cuvenite. După evaluarea cauzelor, consilierul poate interveni cu
informaţii care pot oferi înţelepciunea şi educaţia necesare pentru o viaţă intimă optimă. Uneori
consilierul va suspecta probleme de natură fiziologică şi va recomanda consultarea unui medic
specialist. Se va investiga mentalitatea celor doi pentru identificarea eventualelor concepţii
religioase păguboase sau mituri care mai degrabă distrug intimitatea decât să o optimizeze.
Niciodată consilierul nu va manifesta curiozitate în demersul său. Dacă constată că acesta este
cazul este important să se oprească şi să-i redirecţioneze pe cei doi spre un alt consilier. Se pot
utiliza cărţi al căror conţinut consilierul îl cunoaşte şi ştie că poate fi de folos celor doi.
f) Transmiterea unor principii legate de comunicare, soluţionarea conflictelor,
îmbogăţirea relaţiei maritale, implementarea viziunii biblice asupra familiei, etc. Consilierul poate
avea pregătite liste cu astfel de informaţii pregătite în avans. Consilierea este o ocazie în care
oamenii pot fi educaţi, motivaţi şi inspiraţi să abordeze relaţia maritală într-un mod care să-i
împlinească. Un aspect important este preocuparea pentru glorificarea Lui Dumnezeu prin tot ceea
ce se întâmplă în interiorul familiei. Aceatsa poate fi o motivaţie deosebit de puternică şi foarte
importantă pentru creştinii autentici.
g) Consilierea în problemele generate de relaţia cu copiii. Se vor investiga motivele şi
cauzele care au condus la conflict sau la problemele respective. Părinţii vor fi ajutaţi să înţeleagă
ce se întâmplă în personalitatea copiilor lor în funcţie de vârsta pe care aceşti o au. Vor fi motivaţi
să-i iubească necondiţionat şi să le arate acest lucru. Să tolereze anumite comportamente cu care
nu sunt de acord, dar care nu sunt neapărat păcătoase ori dacă sunt, atunci să caute modalităţi
adecvate care să conducă la eliminarea lor, însă nici într-un caz să nu recurgă la forţă şi umilinţă.
Părinţii vor fi învăţaţi să comunice cu proprii copii, să le împlinească nevoile fundamentale
(acceptare, iubire, timp împreună, recunoaşterea valorii, susţinere, înţelegere, etc.). Dacă în familie
copiii se vor simţi în siguranţă, fericiţi, împliniţi atunci mereu se vor întoarce într-un asemena loc
binecuvântat. Părinţii motivaţi să creeze din căminul lor un loc atât de atractiv pentru copii încât
aceştia să-şi dorească foarte mult să fie acasă şi parte la ceea ce se întâmplă în familie.

134
 În toate situaţiile, rugăciunea şi raportarea la Cuvântul Domnului reprezintă un demers
fundamental în procesul consilierii.

4. Prevenire problemelor maritale

a) Seminarii pentru familii.

b) Grupe de studiu biblic pentru familişti.
c) Predicare specifică.
d) Recomandarea literaturii de specialitate cuplurilor aflate la început de drum.
e) Încurajarea consilierii şi păstrarea unei relaţii apropiate cu familia pastorului sau cu o
familie credincioasă cu experienţă.
f) Consilierea socrilor şi a familiilor acestora.
g) Rugăciunea împreună cu părinţii, pentru părinţi, pentru copiii acestora.

18
CONSILIEREA FAMILIALĂ

Fiecare individ este produsul unei familii, indiferent că este familia naturală, familia
adoptivă sau familia instituţională, în cazul copiilor instituţionalizaţi. Alături de genotipul fiecărui
individ, condiţiile de mediu împreună cu suma tuturor influenţelor exterioare determină ansamblul
însuşirilor unui individ – fenotipul. Toţi aceşti factori joacă un rol important în ceea ce este şi
devine fiecare persoană la un moment dat. Familia este mediul social special în care oamenii
trăiesc împreună cu alte persoane cu care stabilesc relaţii de tip special, relaţiile familiale. Aici
învaţă unii de la alţii, se modelează reciproc, se influenţează reciproc pozitiv sau negativ, îşi
formează un anumit tip de personalitate, caracter, învaţă să-şi exprime şi să-şi împlinească nevoile
în moduri specifice, învaţă respectul sau dispreţul, egoismul sau altruismul, învaţă modalităţi de
comunicare, de expresie, dezvoltă atitudini şi comportamente specifice, îşi formează împreună un
standard al valorilor apreciind ceea ce este bine şi ceea ce este rău, împărtăşesc o sumă de ritualuri,
obiceiuri şi tradiţii comune, petrec timp împreună, se susţin reciproc, etc. Un consilier eficient
trebuie să privească fiecare persoană nu doar din perspectiva individuală, ci şi prin prisma

135
background-ului familial. Atunci când într-o familie lipsesc relaţii precum cele de mai sus ori dacă
aceste relaţii sunt defectuoase producând tensiune şi disconfort, familiile se confruntă cu dificultăţi
şi probabil vor solicita ajutorul pastorului sau al consilierului. Rolul consilierului este să ajute
familia să facă faţă stresului, să-şi conştientizeze problemele şi să ofere suport în vederea depăşirii
lor.

1. Cauzele problemelor familiale

Orice situaţie care determină familia să apeleze la consiliere poate fi analizată din
perspectiva următoarelor variabile: (a) o anumită situaţie generatoare de stres şi disconfort, (b)
resursele familiei pentru a face faţă provocării, (c) înţelegerea pe care o au membri familiei asupra
problemei respective. Cele trei variabile luate împreună oferă posibilitatea conturării unei imagini
reale asupra severităţii crizei respective. Consilierul trebuie să ajungă împreună cu cei consiliaţi la
o înţelegere realistă a întregii situaţii incluzând cele trei variabile. Când acest lucru s-a realizat,
consilierul poate rezuma problemele în câteva propoziţii iar consiliaţii pot primi ajutorul necesar în
vederea reducerii stresului, pot învăţa modalităţi şi abilităţi de a-i face faţă, pot fi îndrumaţi să vadă
situaţia dintr-o altă perspectivă.
Iată câteva dintre problemele care pot să apară:
a) Lipsa abilităţilor relaţionale interpersonale.
a1) Comunicare problematică. Nu ştiu să-şi împărtăşească sentimentele, trebuinţele, ideile,
neînţelegerile, etc. De obicei aceştia nu discută şi astfel nu reuşesc să rezolve împreună probleme
legate de câştigarea şi cheltuirea banilor, problemele sexuale care-i tulbură sau frustrează,
problemele spirituale cu care se confruntă, slăbiciunile sau înfrângerile, nemulţumirile şi
aşteptările neîmplinite, etc. În alte familii membri acestora rareori spun ce gândesc, fie spun una,
dar procedează cu totul altfel. Când astfel de familii se confruntă cu crize, modelele de comunicare
defectuoase vor îngreuna şi mai mult situaţia.
a2) Probleme legate de intimitate. Nu ştiu aspecte esenţiale legate de relaţiile sexuale, deţin
informaţii eronate sau sunt prizonierii unor mituri, au păreri greşite despre ei înşişi sau despre
celălalt, nu ştiu să se aprecieze reciproc, pot fi nemulţumiţi unul de altul, nu ştiu să comunice
eficient despre problemele respective, nu colaborează, abordează egoist această experienţă, etc.

136
Adeseori au convingeri religioase eronate pe care le consideră biblice, când de fapt ele sunt
aplicaţii greşite ale unor afirmaţii biblice scoase din contextul lor.
a3) Reguli nescrise, nespuse, dar acceptate, interdicţii, tabu-uri. Familiile în care nu sunt
reguli cunoscute şi asumate responsabil de membrii ei, oferă un context destul de confuz în care se
vor dezvolta copiii. Dimpotrivă, în alte familii există reguli rigide, adesea impuse forţat,
nejustificat şi fără a exista o înţelegere clară a valorii şi a scopului acestora. Astfel de reguli vor
împiedica dezvoltarea armonioasă a copiilor, afectându-le personalitatea şi înarmându-i cu tipare
comportamentale păguboase pe termen lung. De asemenea, adulţii din aceste familii trăiesc
frustrări în diferite domenii ale vieţii, dobândesc o atitudine negativistă despre viaţa de familie şi
despre viaţă în general, etc. Toate acestea blochează capacităţile şi diminuează resursele pentru a
putea face faţă stresului cauzat de diferite crize inerente vieţii.
a4) Secrete din istoria familiei, pe care nimeni nu trebuie să le dezvăluie sau să le discute,
membri familiei le ţine ascunse unii de alţii. Astfel unii sunt mereu în gardă iar alţii suspicioşi. În
situaţiile critice, sinceritatea ar putea fi soluţia, însă tendinţa de păstra secretul pentru a nu sacrifica
onoarea, blochează rezolvarea problemei.
a5) Obiectivele, scopurile academice, sociale, etc. ale unor membri ai familiei. Deşi pot fi
nobile, anumite ambiţii atunci când sunt impuse rigid sau prin constrângere pot genera tulburări.
a6) Valorile, concepţiile. Atunci când unul dintre membri familiei ajunge să conteste
valorile familiei fiind înclinat spre altele, de obicei apar conflicte. Se întâmplă în cazul
adolescenţilor, când cineva decide schimbări de ordin religios în viaţa personală, când unul dintre
membri se decide pentru o slujbă sau un mod de viaţă care contrazice valorile morale, spirituale şi
culturale ale familiei.
b) Rolurile membrilor sunt confuze. În fiecare familie rolurile membrilor ei ar trebui să fie
clar delimitate, cunoscute şi asumate ca atare. Acest lucru implică activităţi specifice privind
treburile casnice precum şi un anumit gen de raporturi privind relaţiile şi autoritatea. Există de
asemenea roluri psihologice: unii glumesc şi întreţin o atmosferă relaxantă, alţii încurajează, alţii
soluţionează problemele, stabilesc limitele şi chiar impun sancţiuni. Atunci când există confuzie în
privinţa rolurilor sau când anumite principii ori decizii sunt impuse rigid, apar tensiunile în sânul
familiei generând conflicte. Toate acestea sunt favorizate de o serie de factori specifici societăţii
moderne: familii cu un părinte, părinţi vitregi, concubinaj, recăsătorire, timp insuficient petrecut
împreună, etc.

137
 c) Instabilitatea contextului familial. Este vorba despre cauzele externe: crize sociale,
economice, schimbări culturale, presiuni profesionale, presiunea anturajului, presiunea
problemelor personale, etc.

2. Procesul consilierii familiale

În general se lucrează cu întreaga familie chiar dacă numai un membru pare să aibă o
problemă. Problemele unuia, de regulă nu sunt izolate, ci apar în contextul influenţelor familiale.
Întâlnirile consilierului pot fi individuale, dar şi comune, întreaga familie fiind privită ca o unitate.
La întâlnirile comune, se va observa comportamentul familiei, anumite tipare ale comunicării, se
mediază disputele, se atrage atenţia asupra modelelor caracteristice. Consilierul va învăţa familia
câteva modalităţi eficiente de comunicare: cum să asculte, cum să-şi exprime gândurile, cum să se
înţeleagă unul pe altul, cum să se susţină sau să se accepte, cum să nu procedeze, când să tacă,
când să vorbească, când să evite sau să renunţe, ce fel de atitudine să adopte, etc. Li se vor oferi şi
exemple biblice sau din diverse situaţii de viaţă reale.
Primul stadiu al relaţiei vizează stabilirea primei întâlniri din momentul semnalizării
problemei - cât mai urgent posibil. Consilierul oferă deja primele sfaturi şi încurajări pentru a oferi
suportul necesar până la prima întâlnire.
Al doilea stadiu presupune concretizarea unui obiectiv împreună cu familia – spre ce
ţintim, ceva care poate fi observat şi măsurat. De asemenea, se va stabili că întreaga familie va fi
implicată în procesul consilierii atunci când este cazul, chiar dacă numai o persoană manifestă o
problemă evidentă. Se va începe cu persoana respectivă.
Al treilea stadiu vizează definirea crizei. Se vor asculta membrii familiei descriind
problema (fie în particular, fie avându-i pe toţi de faţă) şi se vor căuta răspunsuri la întrebări din
categoria celor ce urmează: Ce a produs această criză? De ce s-a întâmplat acum? Când a fost
ultima perioadă de linişte în familie? S-a mai întâmplat vreodată? Răspunsurile obţinute şi
povestea membrilor vor oferi o imagine de ansamblu asupra situaţiei. Pentru o înţelegere adecvată
consilierul poate solicita consiliaţilor să ofere mai multe detalii determinându-i să vorbească.
Perspectiva fiecăruia este importantă pentru conturarea imaginii reale. Este valoroasă inclusiv
opinia copiilor. Dacă se obţine o imagine realistă asupra problemei, consilierul o poate rezuma în

138
faţa întregii familii ajutându-i să o definească şi să o delimiteze mai bine. Aceasta este important
mai ales dacă toţi vor fi de acord cu rezumarea problemei, ajungându-se la o înţelegere uniformă.
Al patrulea stadiu presupune provocarea familiei pentru schimbarea care se impune. Se vor
face sugestii în timp ce oamenii vor fi călăuziţi cu amabilitate pentru a adopta schimbarea. Se vor
iniţia anumite negocieri, înţelegeri precum şi contracte vizând schimbări comportamentale
specifice, acţiuni precise asumate care să fie duse la îndeplinire în mod consecvent sau într-un timp
stabilit. Se vor aborda şi problemele legate de comunicare, se vor reevalua regulile şi rolurile în
familie. Vor fi investigate cele mai bune modalităţi de interacţiune din perspectiva biblică. Vor fi
discutate aştepările nerealiste, înţelegerile greşite, atitudinile rigide, lipsa de înţelegere, deosebirile
existente, acceptarea diferenţelor, nevoia de respect şi acceptare din partea tuturor, etc.
Respectarea înţelegerilor şi contractelor asumate privind schimbările comportamentale vor fi atent
monitorizate şi evaluate de consilier împreună cu membri familiei implicaţi. Dacă apar eşecuri vor
fi încurajaţi să persevereze, dacă există alternative să schimbe unele detalii, etc.
Al cincilea stadiu presupune rezolvarea eventualelor rezistenţe la schimbare. Unii vor fi
mai cooperanţi, alţi nu. Cei din urmă vor dori să renunţe poate la consiliere, vor căuta să-i
influenţeze negativ pe ceilalţi, chiar să-i manipuleze sau să-i şantajeze pentru a bloca procesul. În
asemenea cazuri terapia este dificilă, consilierul se confruntă cu multă frustrare şi stres. Se vor
negocia rigidităţile şi inflexibilităţile lucru ce va fi resimţit ameninţător de familie. Consilierul
trebuie să fie ferm şi suficient de abil pentru a-i determina pe oameni să continue, să rămână
motivaţi pentru schimbare în ciuda mâniilor şi neplăcerilor cauzate de sentimentele de vinovăţie şi
ameninţare.
Al şaselea stadiu presupune finalizarea şi soluţionarea problemei. Familia va fi încurajată
să valorifice ceea ce a obţinut, să continue pe calea care le-a adus rezolvarea, să nu se mai întoarcă
la vechile comportamente care au cauzat problema, să înveţe să depăşească blocajele care apar, să
apeleze la serviciile consilierului ori de câte ori este necesar.
În fiecare din cele şase stadii consilierul va acorda atenţie calmării spiritelor în vederea
unei atmosfere optime care să permită conlucrarea.

139
 3. Prevenirea problemelor în familii

Seminarii, conferinţe grupe de studiu biblic pentru familişti, consilierea premaritală de

calitate. Se va încuraja rugăciunea comună în familie, studiul biblic şi participarea cu regularitate
la serviciile de închinare ale Bisericii. De asemenea, grupurile de suport – întâlnirea periodică a
mai multor familii prietene pentru a împărtăşi din experienţele lor şi pentru a se susţine în
rugăciune.

19
CONSILIEREA PARENTALĂ

Responsabilitatea părinţilor este de a modela caracterele copiilor, de a-i susţine în mod

adecvat pe calea maturizării bilogice şi spirituale, de a le oferi dragostea şi atenţia de care au
nevoie pentru a se dezvolta ca persoane echilibrate. Copiii trebuie educaţi cu bunătate, răbdare şi
fermitate. Indiferent de context sau de situaţie educaţia şi modelarea lor va fi un demers continuu
atunci când adulţii sunt împreună cu ei: acasă, în vacanţe, la muncă, la masă, etc. Modelul personal
al adulţilor joacă un rol esenţial pentru ceea ce vor deveni copiii.

1. Cauze ale tulburărilor copiilor

Acestea pot fi numeroase, creşterea şi dezvoltarea copilului normal sau patologic fiind o
problemă complexă. Iată câteva dintre cele mai frecvente cauze ale tulburărilor copiilor:
- neglijarea sau abuzul spiritual
- instabilitatea în familie
- abuzul psihologic: copiii sunt respinşi subtil, criticaţi excesiv, pedepsiţi în mod nerealist
sau deloc, umiliţi, ameninţaţi, etc.
- trebuinţe neîmplinite
- cauze biologice
- cauze psihice
- alte influenţe

140
 2. Procesul consilierii

Uneori relaţia dintre părinţi şi copii devine tensionată, motiv pentru care familia poate cere
ajutor pastorului sau consilierului.
Procesul consilierii implică una, două sau trei dimensiuni: (a) consilierea copilului, (b)
consilierea părinţilor, (c) solicitarea unor consultanţi de specialitate.
a) Consilierea copilului. Copiii mici nu sunt capabili să-şi exprime verbal simţămintele,
problemele, frustrările, motiv pentru care consilierul trebuie să intre în lumea lor pentru a-i putea
înţelege. În acest sens va folosi jocul, desenul, povestirea, pentru clădirea unei relaţii. În momente
prielnice va putea întreba de pildă care sunt cele mai mari dorinţe pe care le are, ce îl supără cel
mai mult, ce-l face fericit şi ce-l face nefericit, care sunt lucrurile de care se teme cel mai mult, are
vreo nemulţumire, etc. Prin astfel de întrebări consilierul poate intui problemele cu care acesta se
confruntă, poate reduce temerile iraţionale, tulburările comportamentale, rezolvă conflictele, ajută
la îmbunătăţirrea relaţiilor interpersonale, etc. De asemenea, va semnala părinţilor concluziile la
care a ajuns în vederea unei optimizări a relaţiilor în familie.
b) Consilierea părinţilor.
- se va începe prin aprecierea poziţiei şi responsabilităţii părinţilor. Se vor evita criticile
inutile, reproşurile, mai degrabă se vor oferi alternative mai bune dacă este cazul. Va fi descurajată
învinuirea reciprocă a părinţilor.
- diversitatea abordărilor: se vor oferi informaţii clare, sugestii şi sfaturi eficiente, o
perspectivă biblică, exemple cunoscute eficiente pentru situaţii similare, se va oferi încurajarea.
Pot fi sugerate pentru lectură anumite cărţi sau capitole care discută problemele respective. Atunci
când este posibil consilierul poate sugera unei familii care a trecut prin probleme similare cu
proprii copii şi au reuşit să le depăşească, să ofere susţinere consiliaţilor. Desigur, ambele familii
trebuie să fie de acord în acest sens.
- sensibilitate faţă de trebuinţele părinţilor. Uneori părinţii sunt cuprinşi de îndoieli, temeri,
dezvoltă atitudini competitive, gelozie, manifestă nevoia de a-şi controla excesiv familia fiind
exagerat de protectori. Neîmplinirea acestor tendinţe produce tensiune. Consilierul trebuie să
identifice asemenea situaţii pentru a fi discutate şi reeevaluate.
- modelarea rolului parental. Modelarea abilităţilor de comunicare, manifestarea înţelegerii
şi fermităţii, cooperarea foarte bună între părinţi.

141
 - părinţii pot fi integraţi într-un grup de creştini care studiază aspecte legate de creşterea şi
educaţia copiilor de diferite vârste.
- fundamentarea educaţiei pe baze biblice. Deopotrivă părinţii şi copiii trebuie să
conştientizeze permanent că tot ceea ce se întâmplă în relaţiile dintre ei are o bază biblică.
- înţelegerea aspectelor psihologice. Se oferă suport în înţelegerea mentalităţii copiilor
potrivit vârstei lor. Părinţii să înţeleagă cum gândesc copiii, care le sunt nevoile fundamentale pe
care pot şi ar fi de dorit să le împlinească (siguranţă, semnificaţie, acceptare, dragoste, apreciere,
disciplină, credinţă în Dumnezeu).
- atenţie sporită problemelor speciale: copiii cu handicap (autism, sindrom Dawn, handicap
fizic, etc), copiii hiperactivi, dar normali.
- atenţie specială în situaţiile când părinţii au probleme psihice sau de altă natură. În acest
caz ei solicită ajutor pentru remedierea comportamentului copilului însă probabil ei sunt cauza
acelui comportament. De aceea, consilierul trebuie să fie abil în abordarea problemelor părinţilor.
Fără a impune soluţiile, se va urmări atragerea părinţilor într-un proces de consiliere care să-i ajute
să-şi crească copiii.
c) Solicitarea unui consult de specialitate: dacă problemele sunt de natură psihiatrică sau
medicală, dacă este necesară asistenţa socială, etc.

20

CONSILIEREA ÎN CAZ DE VIOLENŢĂ ŞI ABUZ

Conceptele de violenţă şi abuz acoperă o arie largă de tipuri şi modalităţi de tratament rău,
agresiv, faţă de alte persoane. Aceste comportamente pot agresa fizic sau psihic, având consecinţe
grave, adeseori de lungă durată. Iată câteva agresiuni care se întâlnesc frecvent, afectând copii,
tineri, femei şi bărbaţi adulţi, vârstnici: abuz, constrângere sau exploatare sexuală; neglijare sau
tratamente rele asupra copiilor sau vârstnicilor; ameninţări fizice sau emoţionale; condamnare
verbală; bătaie; rănire cu obiecte contondente; exploatare financiară; şantaj; etc.

142
 1. Cauzele abuzului

- mediu stresant: lipsuri financiare, defecte de caracater, comportament stresant al unor membri din
familie (copii, vârstnici, bolnavi), stresul obişnuit. Acestea nu scuză comportamentul agresiv, dar
trebuie luate în considerare şi plecând de aici să se urmărească ameliorarea situaţiei.
- comportament abuziv învăţat: copiii proveniţi din familii în care unul sau mai mulţi membrii s-au
comportat violent, băieţii care au fost martorii la excesele de violenţă ale taţilor asupra mamelor au
tendinţa să procedeze la fel cu soţiile lor deşi, unii dintre ei revoltaţi, pot decide să nu procedeze
niciodată potrivit exemplului negativ al tatălui.
- insecuritatea personală: abuzatorii se simt nesiguri, ameninţaţi, au o concepţie scăzută de sine,
pot fi geloşi, posesivi, nepotriviţi. Prin agresivitate încearcă să-şi diminueze sentimentul de
inadecvare, să-şi cultive imaginea de sine. Unii părinţi încearcă să administreze relaţia cu copiii
prin violenţă crezând că astfel câştigă controlul.

2. Efectele abuzului şi ale violenţei: sentimentele, gândirea, acţiunile.

3. Consilierea celor abuzaţi sau violentaţi

a) Perioada impactului. Poate dura de la câteva ore până la câteva zile fiind caracterizată
prin stare de şoc, anxietate, mânie, confuzie. Adesea victimele se luptă cu dorinţa de a denunţa sau
de a ascunde ce s-a întâmplat. Sunt îngrozite de posibilitatea repetării şi de urmările posibile. Dacă
denunţă sunt copleşite de intervenţiile profesionale din partea anchetatorilor. Este o perioadă
dificilă iar consilierul trebuie să ofere suport, să asiste persoana în privinţa unor decizii înţelepte.
b) Negarea este o modalitate la care se recurge pentru a putea face faţă stresului post
traumatic. Persoana încearcă să nege trauma, efectele ei, gravitatea ei pentru a se reîntoarce la
capacitatea de funcţionare de dinaintea evenimentului. Aparent pot considera că totul reintră în
normal, totuşi rana persistă şi trebuie să i se facă faţă în vederea vindecării şi recuperării.
c) Stadiul procesualităţii. Victima are nevoie de suport, înţelegere, mângâiere. Adeseori
este indicat ca persoana respectivă să fie direcţionată spre consilieri creştini specializaţi.
d) Stadiul integrării. Persoana nu se mai simte controlată sau dominată de efectele
abuzului. Deşi evenimentele rămân în conştiinţă şi pot fi dureroase, ele sunt neutralizate şi

143
localizate în trecut. Persoana continuă să se dezvolte psihologic şi spiritual devenind capabilă să-şi
trăiască viaţa.

4. Asistarea victimelor abuzului conjugal

Victima poate fi soţia sau soţul. Bărbaţii îşi agresează soţiile de obicei cu palma sau
pumnul iar în cazurile extreme cu mijloace contondente. Soţiile fiind mai slabe vor apela de la
început la astfel de mijloace.
Victimele astfel abuzate au imagine de sine scăzută, adesea au sentimentul că ei sunt
adevărata cauză a problemei căutând motive de a-l scuza pe agresor. Bărbaţii care-şi abuzează
soţiile pot fi deosebit de tandri între evenimentele tensionate, pot să regrete faptele, să-şi ceară
iertare sau să promită că nu se va mai întâmpla. Totuşi, este o chestiune de timp până va exploda
din nou fiind prins în capcana unui cerc vicios.
În general soţiile se tem să-şi denunţe soţii sau să apeleze la un consilier din următoarele
motive: se tem că soţii pot deveni mai agresivi dacă vorbesc, sunt ameninţate chiar cu moartea
dacă spun altcuiva ce se întâmplă, nu au unde să se ducă în cazul separării, nu au posibilităţi să-şi
întreţină copiii, cred în mod eronat că trebuie să accepte viaţa de „martir” de dragul Domnului, le
este milă de soţ, continuă să-l iubească şi cred că fără el le-ar fi mai greu să continue viaţa, fie a
crescut într-o familie în care tatăl i-a abuzat mama şi astfel consideră că este aproape „normal” ce
se întâmplă.
Mai grav este atunci când soţiile sunt îndemnate de unii pastori sau consilieri creştini să
rabde violenţa soţului în virtutea supunerii creştine şi a spiritului de sacrificiu. Totuşi, când viaţa ei
este ameninţată iar copiii sunt expuşi manifestărilor violente ale tatălui lor afectându-le dezvoltarea
normală, un astfel de sfat este greşit, chiar iresponsabil.
Nu întotdeauna femeile care vin la consiliere denunţă un comportament agresiv sau abuziv
însă consilierul trebuie să fie vigilent, alert şi dacă sunt suficiente semne (avort, tratamente pentru
suferinţe fizice traumatice, semne de stres, retragere şi izolare de biserică, prieteni şi rudele
apropiate, tristeţe, utilizarea tranchilizantelor, depresie, probleme la locul de muncă. De asemenea,
zvonuri provenite de la apropiaţi, comportamentul copiilor, temperamentul şi calitatea vieţii
soţului) să suspecteze abuzul conjugal. În acest moment, poate cu delicateţe şi înţelegere să întrebe
direct despre o asemenea posibilitate. Reacţia soţiei poate fi una de confirmare sau infirmare,

144
indiferent dacă recunoaşte sau nu. Probabil că va avea nevoie de un timp (poate zile) pentru a se
decide cum şi ce să spună. Consilierul va analiza situaţia şi va decide gravitatea respectiv strategia
pe care o va urma. Cu siguranţă, ar fi ideal atragerea soţului pentru a-l integra într-un proces de
consiliere. Nu întotdeauna este posibil acest demers. Dacă violenţa soţului este excesivă (sunt
numeroase cazurile) şi ameninţă viaţa şi stabilitatea copiilor, soţia va fi îndrumată să se separe. Nu
divorţ, ci retragere. Consilierul probabil va ajuta soţia respectivă să găsească un adăpost la rudele
apropiate, la părinţi fie într-un alt centru sigur. În această situaţi, trebuie oferit suport şi asistare din
partea comunităţii, a rudeniilor, suport medical, juridic. Între timp se va încerca cooptarea soţului
într-un proces terapeutic în vederea schimbării comportamentului agresiv. Mai târziu consilierul se
poate implica în medierea refacerii relaţiei şi reunirii familiei. Desigur aceasta implică destule
aspecte care trebuie rezolvate, evaluate, decizii şi contracte asumate, monitorizare.
Dacă soţul doreşte separarea definitivă fiind implicat într-o altă relaţie extramaritală
probabil va fi mai înţelept să-i oferim soţiei o perspectivă biblică corectă asupra divorţului pentru a
accepta divorţul fără a fi copleşită de vinovăţie.

5. Asistarea bătrânilor abuzaţi

Aceştia pot fi abuzaţi de propriile familii, de personalul medical, de vecini, de muncitorii

nerăbdători, de angajaţii din administraţie, comerţ, transport. Puţini vârstnici apelează la consilieri
sau pastori, fie pentru că se tem fie sunt conştienţi că sunt dependenţi probabil chiar de cei care-i
abuzează. Este important ca pastorii să anticipeze posibilele circumstanţe în care abuzul se poate
manifesta. Atunci când vârstnicii vorbesc despre tratamente rele la care sunt supuşi trebuie
ascultaţi iar evenimentele investigate. Totuşi, unii vârstnici sunt incapabili să gândească logic, alţii
pot suferi de sindromul de prejudiciu. Unii se simt frustraţi şi dezvoltă personalităţi paranoice în
care se văd persecutaţi. Desigur, vom culege date de la familie, eventual apropiaţi şi vecini. Uneori
persoanele în vârstă pot suferi de demenţă senilă însumând multe manifestări care epuizează psihic
şi fizic persoanele care-i îngrijesc. Adeseori pentru a-i împiedica să recurgă la acţiuni distructive
trebuie limitaţi în libertatea acordată. Desigur, ei percep deosebit de ameninţător acest tip de
demers. În aceste situaţii trebuie oferit suport specializat mai ales familiei care are nevoie de
înţelegere, soluţii, suport medical poate financiar, material. Dacă situaţia depăşeşte capacităţile
familiei [incapabili să facă faţă stresului, problema serviciului, probleme financiare, neajutorare,

145
probleme personale (alcoolism, droguri, boli cronice, boli terminale, divorţ)] aceştia pot fi
îndrumaţi să opteze pentru plasarea persoanei bolnave într-un centru special pentru asistarea
bătrânilor.

6. Asistarea abuzatorilor

De obicei, abuzatorii sunt condamnaţi, ignoraţi, încarceraţi, dar fără a li se oferi asistare sau
tratament. Abuzatorii au nevoie să fie consiliaţi pentru a elimina pe cât posibil cauzele sau
dispoziţiile care-i conduc la comportamentele violente.
Confruntaţi cu propriile acţiuni ei pot să le nege sau să le scuze, încercând să facă
responsabili pe alţii, chiar victimele. Procesul consilierii poate fi anevoios şi cel puţin în anumite
cazuri, nu este sigur că se pot obţine rezultate durabile. O metodă care poate da rezultate este
terapia de grup în contextul căreia abuzatorul are ocazia să întâlnească alte persoane cu
comportamente similare ceea ce-l poate ajuta să vizualizeze gravitatea propriului comportament.
Posibil ca o astfel de persoană să fi fost el însuşi victima unui abuz în copilărie şi are nevoie să-şi
spună povestea fiind instruit să se pună în mod empatic în locul victimei pentru a înţelege ce simte
aceasta în momentul abuzului. Astfel pot să realizeze cât de mult rău produc altor persoane. Un
asemenea proces asistat îl poate învăţa pe abuzator să se comporte responsabil. Abuzatorii trebuie
să înţeleagă că pot fi iertaţi de Dumnezeu dacă se pocăiesc şi de asemenea de semenii lor.

7. Prevenirea abuzului
Educaţie; dezvoltarea armonioasă a persoanei şi stabilitatea familială; învăţarea abilităţilor
relaţionale; acţiuni sociale; dedicare pentru un creştinism autentic.

146
 21
PROBLEME FINANCIARE

1. Cauzele problemelor financiare

1) Distorsiuni în domeniul valorilor. Modul cum administrăm banii poate fi un indicator al

sistemului nostru de valori. Uneori ceea ce considerăm important ne îndatorează.
a) Materialismul – devoţiunea faţă de lucrurile materiale în detrimentul celor spirituale.
b) Lăcomia şi setea de înavuţire.
c) Dorinţa de îmbogăţire rapidă.
d) Mândria şi resentimentele.

2) Decizii financiare neînţelepte

a) Cumpărare compulsivă – cumpărarea lucrurilor fără a-i verifica preţul, calitatea,
necesitatea.
b) Risipire iresponsabilă.
c) Asumarea responsabilităţii de girant.
d) Lenevia
e) Irosirea timpului
f) Neglijarea proprietăţii
g) Cumpărarea pe credit

3) Lipsa administrării înţelepte potrivit posibilităţilor bugetului personal

4) Absenţa dăruirii

2. Consilierea persoanelor care se confruntă cu probleme financiare

a) Conştientizarea problemelor şi decizia rezolvării lor

b) Se prezintă principii biblice: totul aparţine Lui Dumnezeu; orice formă de acaparare,
înşelare, fals în acte şi declaraţii, furt de orice natură sunt păcătoase; lăcomia este păcat; dărnicia

147
sistematică este apreciată de Dumnezeu şi ajută la vindecarea de egoismul financiar; administrarea
corectă şi cinstită a banilor.
c) Întocmirea şi urmarea unui plan financiar: se stabilesc obiective clare; stabilirea
priorităţilor; se pune la punct un buget (I - zeciuiala, II – taxele pentru întreţinere, III – din ce
rămâne, 10% economii, 70% cheltuieli de supravieţuire, 20% pentru acoperirea datoriilor
consiliatului). Desigur, nu totdeauna se poate întocmi un astfel de plan, câştigul unora abia ajunge
la nivelul II sau nici atât! În aceste situaţii se vor căuta variante care să le permită să-şi folosească
banii mai ales pentru a-şi asigura subzistenţa. De asemenea, pot fi îndrumaţi să decidă la ce anume
pot renunţa o vreme: gaze naturale, energia electrică, diferite aparate electronice, casnice, etc.
d) Se pot sugera pentru lectură cărţi (Crown Financial Ministries, Banul tău contează, Noua
Speranţă, 2006) se pot audia casete sau organiza seminarii şi conferinţe.
Prevenirea problemelor financiare: lectura unor cărţi, instruire adecvată în timpul consilierii
premaritale, seminarii, conferinţe, predicare, etc.

22
SEXUALITATEA EXTRAMARITALĂ

1. Cauze
a) Stimularea provenită din contextul social: atmosferă, convenienţe, valori, educaţie
incorectă şi iresponsabilă
b) Presiunea internă: ceea ce se întâmplă în minte; curiozitatea; fanteziile necontrolate;
căutarea stimei de sine (se simt doriţi, apreciaţi); răzbunare faţă de partener; izolare de partener
datorită unor situaţii care ţin de activităţile prestate; o gândire distorsionată; influenţa satanică.

2. Efectele: emoţionale; interpersonale; spirituale; biologice.

3. Consilierea
a) Ascultare cu sensibilitate
b) Evaluează atitudinea şi valorile consiliatului. Acestea trebuie probabil schimbate în
primul rând.
c) Se stabilesc obiective clare pentru a preveni o implicare ulterioară în astfel de relaţii.

148
 d) Se discută perspectiva biblică asupra sexualităţii extramaritale: este păcătoasă; există
şansa iertării în urma pocăinţei.
e) Posibil să fie necesar un consult medical.
f) Se evaluează impactul asupra familiei. Se evaluează posibilitatea păstrării secretului dacă
situaţia permite sau o impune.
g) Dacă situaţia este cunoscută, consilierul va încerca să ofere posibilitatea consilierii şi
partenerului înşelat. Se va sonda profunzimea impactului asupra acestuia şi i se va oferi suportul
necesar pentru a face faţă durerii pe care o resimte. Scopul demersului este iertarea, împăcarea şi
pocăinţa. Totuşi, în situaţiile în care partenerul problemă nu intenţionează să renunţe la relaţiile
extramaritale dar doreşte în acelaşi timp să-şi păstreze familia, partenrul trădat va fi sfătuit să
adopte o atitudine tranşantă (cel mai indicat ar fi pentru început separarea celor doi, copiii
urmându-l pe cel trădat. Dacă apar complicaţii şi s-au epuizat posibilităţile ca familia să se refacă,
se poate lua în calcul şi divorţul). Oricum, fiecare situaţie din fiecare familie presupune o abordare
specifică în funcţie de contextul şi factorii implicaţi.

23
PLANNING FAMILIAL

Cauzele problemelor legate de sarcină: infertilitatea, sterilitatea, sarcinile nedorite,

avortul, moartea fătului, moartea copilului imediat după naştere.
Toate acestea generează probleme psihice, spirituale, fizice, relaţionale de care consilierul
trebuie să ţină seama în procesul consilierii.

149
 24
ALCOOOLISMUL

1. Cauze:
a) fiziologice, ereditare
b) influenţele mediului: familia, anturajul, contextul socio-cultural
c) influenţe spirituale
d) stresul actual
2. Efecte:
a) biologice
b) psiho-sociale
c) asupra familiei
d) spirituale

3. Consilierea alcoolicilor
a) conştientizarea persoanei că are nevoie de ajutor
b) oprirea consumului de alcool: detoxifierea, prevenirea recăderii, dobândirea unei noi
identităţi lipsite de alcool, restaurarea imaginii de sine şi a capacităţii de a face faţă
vinovăţiei.
c) Susţinere, suport
d) Suport pentru a învăţa să facă faţă stresului
e) Schimbarea stilului de viaţă
f) Consilierea familiei

4. Recidivele sunt posibile. Evanghelia şi ucenicia sunt fundamentale în recuperare:

- recuperarea nu se produce instantaneu
- de obicei este o disciplină care durează toată viaţa
- nu se renunţă dacă a avut loc o recidivă
- nu se poate lupta împotriva alcoolului cu propriile puteri, ci în dependenţă de puterea Lui
Dumnezeu

150
 - consiliatului i se fac recomandări de felul următor:
- stai departe de orice sursă de alcool.
- evită să participi în locuri unde se serveşte alcool
- nu fi surprins când simţi tentaţia de a consuma alcool. Ispita în sine nu este păcat, ci
cedarea în faţa ei.
- evită aroganţa după ce ai devenit independent. Mândria te poate duce la recidivă
- cultivă încrederea în Dumnezeu; trăieşte în comuniune cu El; petrece un timp zilnic în
rugăciune; citeşte Biblia; frecventează săptămânal Biserica.

STUDII DE CAZ
(seminar)

1. Un cuplu din Biserică divorţeză din motive nu foarte întemeiate (altele decât
imoralitatea). Renunţă şi să mai frecventeze Biserica. Se recăsătoresc în lume. După mai mulţi ani
unul din cuplurile nou formate revine la Biserică, frecventează cu regularitate şi după un timp cei
doi cer să fie primiţi membri. Partenerul provenit din afara Bisericii cere botezul iar celălalt cere să
fie iertat şi reprimit ca membru. Pot avea sau nu copii împreună. Cum procedăm? (Se va discuta şi
posibilitatea ca partenerul iniţial, să nu fie recăsătorit!)

2. Un frate din Biserică este părăsit de soţia lui care obişnuieşte să aibe relaţii
extraconjugale. În ciuda bunăvoinţei fratelui de a ierta şi de a rămâne împreună, ea intenteză
divorţul care se şi finalizează. Cum consiliem un astfel de frate, chiar pe soţia lui dacă ea doreşte?
Cum vom proceda dacă el doreşte să se recăsătorească20? 1Cor. 7 : 10-16. Se vor discuta ambele
situaţii: (a) soţia este încă necăsătorită, fie (b) s-a recăsătorit.

20
Divorţul nu este plăcut Domnului şi nu îl recomandă, dar în situaţii specifice care ţin de slăbiciunea şi limitarea
umană, Dumnezeu îl permite şi chiar îl reglementează: Ex. 21: 1-11; Deut. 21: 10-14; 24: 1-4;

151
 3. Un cuplu din Biserică divorţeză din motive nu foarte întemeiate (altele decât
imoralitatea). Rămân însă în Biserică (eventual unul se transferă în altă Biserică). După o vreme
doresc să se recăsătorească. Cum vom proceda?
(Situaţie similară cu cea de la punctul 1. Recăsătorirea este un păcat veşnic, de neiertat?
NU! Biblia supne că este doar unul, Matei 12: 31; 1Ioan 5: 16. Totuşi, Matei 5: 3221, confirmă că o
astfel de recăsătorire este păcat: precurvie! Ar putea însemna că această căsătorie legalizată este o
stare permanentă de precurvie? Acest păcat poate fi iertat în urma mărturisirii şi a pocăinţei? Ce
presupune pocăinţa în acest caz? Poate au deja copii împreună! Dacă acest păcat poate fi iertat, şi
cei doi vor putea trăi împreună şi în comuniune cu Dumnezeu, mai putem opri atunci
recăsătorirea? A ne opune cu orice preţ recăsătoriei poate fi justificat doar dacă recăsătorirea în
cazul respectiv este un păcat veşnic care nu mai poate fi iertat niciodată! Suntem responsabili de
sfaturile pe care le dăm. Datorită lor, oameni pot ajunge să aibă o relaţie bună cu Dumnezeu sau
să cadă în păcate !! De aceea, în loc să dăm sfaturi este mai corect să facem recomandări!
Interzicerea căsătoriei sau a recăsătoriei nu poate fi impusă: oamenilor le este dată (de sus)
capacitatea abstinenţei şi deci a evitării căsătoriei, Matei 19: 11-12. „Nu toţi pot primi”. Oare cei
divorţaţi pot primi? Lor le este dat? Ideal ar fi să poată, dar realitatea dovedeşte că mulţi dintre ei
nu pot! Dumnezeu nu le-a interzis oamenilor în VT recăsătorirea după divorţ. Nici în NT nu este
interzisă în mod specific (o excepţie ar putea fi 1Cor. 7: 10-11). Apoi atenţie, interpretarea unor
afirmaţii de acest fel trebuie bine contextualizată biblic. De pildă afirmaţia lui Pavel din 1Tim.
5:11-12 nu poate fi interpretată strict prin ceea ce spune, pentru că ar fi contrazisă de următoarele
două versete, 13-14.

În Biserică primim la botez persoane divorţate şi recăsătorite fără nici un fel de probleme.
Deci, de ce se crede că cei care divorţează şi se căsătoresc după botez nu mai au nici o şansă? Este
biblică poziţia conform căreia anumite păcate săvârşite după botez nu mai pot fi iertate în urma
pocăinţei? Discuţii!)

Concluzii: Divorţul este un lucru grav, având la bază motive sau fapte păcătoase. Nu îl
încurajăm, este ultima soluţie. Nu încurajăm recăsătorirea, dar nici nu decidem că cei care se

21
Două curente în gândirea evreiască. Hilel – divorţul este permis din orice motiv; Şamai – divorţul permis doar în
urma unei ofense majore.

152
recăsătoresc nu mai au nici o şansă la mântuire. Fiecare caz în parte ar trebui analizat de păstori iar
oamenii ajutaţi să se pocăiască. Noi putem face recomandări, dar nu este corect să-i asuprim pe
oameni prin interdicţii a căror bază biblică nu este foarte solidă, prin ameninţări sau respingere.
Scopul rămâne totdeauna salvarea şi mântuirea oamenilor în mijlocul situaţiilor complicate pe care
aceştia le crează uneori.

4. O tânără din Biserică rămâne însărcinată! Cum vom proceda?

Dacă nu se doreşte o căsătorie?
Ea regretă, se pocăieşte şi doreşte să rămână în Biserică. Cum vom proceda?
Se naşte copilul. Cum vom proceda pentru binecuvântarea lui?
Biserica ar trebui să transmită cumva mesajul că păcatul părinţilor va transfera o ocară permanentă
asupra copilului care va deveni astfel un membru al Bisericii de mâna a doua?
Părinţii fetei ar trebui puşi sub disciplină sau opriţi de la orice slujire? Oare asta învaţă 1Tim. 3: 1-
13?

5. Dacă aflăm că doi tineri care doresc să se căsătorescă au avut relaţii intime premaritale,
cum vom proceda? Ex. 22: 16-17; Deut. 22: 28-29. (le spunem: relaţia lor este un păcat; au dovedit
iresponsabilitate şi lipsă de respect pentru valorile creştine şi faţă de Biserică; vor fi într-un fel
disciplinaţi; etc. Totuşi, dacă ei regretă şi şi-au mărturisit păcatul, le vom oficia căsătoria în mod
normal: i. e. ne vom ruga şi vom cere binecuvântarea Lui Dumnezeu peste ei pentru că le dorim să
fie binecuvântaţi şi să avem o familie binecuvântată în Biserică. Dumnezeu hotărăşte maniera în
care-i va binecuvânta, nu noi. Dacă păcatul lor este cunoscut public, atunci şi măsura de
disciplinare va fi anunţată public (discuţii)).

6. Un soţ are relaţii extraconjugale, dar doreşte să-şi păstreze familia. Soţia lui este
credincioasă. El pretinde acceptare din partea soţiei pentru a trăi mai departe în acest tip de
promiscuitate: având soţie şi concubină în acelaşi timp. Soţia nu intenţionează să divorţeze sperând
că îşi va recâştiga soţul. Situaţia poate fi şi invers. Cum vom proceda? Este corect ca soţia
credinciosă să mai aibă relaţii intime cu el?

153