Pregătire test.

 În filosofia medievală totul cade sub controlul și stăpânirea puterii religioase: gândire,
sensibilitate, limbaj, etic, estetic, moral, politic. Teologia și biserica cereau
recunoașterea priorității valorilor religioase asupra celor laice (lumești, pământenști).
Datorită acestui fapt, filosofia medievală interpreta toate problemele conceptuale în
limitele concepției religioase despre lume.
Monoteismul creștin se baza pe două concepte fundamentale: ideea creației și ideea
revelației. Ambele fiind strâns legate între ele, deoarece au la bază un Dumnezeu unic.
Ideea creaţiunii divine constituie fundamentul ontologiei medievale. La întrebarea ”de unde
s-a luat lumea?” Răspunsul era: ”Lumea a fost creată de către D-zeu”.
Conform dogmaticii creștine, Dumnezeu a creat lumea din nimic, prin actul voinței și datorită
măreției sale.
Ideea revelaţiei divine formează fundamentul gnoseologiei medievale. Revelația reprezintă
manifestarea directă a voinței lui Dumnezeu, pe care o sesizează omul. Informație care vine
de la Dumnezeu este primită de om fără îndoieli.
Omul este dator să creadă în Dumnezeu. Astfel, la întrebarea ”cunoaştem lumea? Cum?”
Răspunsul era: ”cunoaştem cu D-zeu, el ne toarnă lumină în suflet, el scoate vălul de pe
lucruri”.
Filosofia medievală a fost pregătită de două mari momente: apologetica și patristica.
Apologetica creștină a fost o orientare filosofică care s-a ocupat de apărarea rațională și
sistematică a credinței creștine.
Termenul apologetică vine de la cuvântul grecesc ”apologia” care înseamnă – a apăra sau a
oferi argumente. Apologeții sunt primii apărători ai creștinismului.
Patristica este o doctrină teologico-filosofică elaborată în sec. II-VIII. Patristica îşi primeşte
numele de la latinescul „pater - părinte”. Inițiatorii patristicii sunt ”sfinții părinți ai bisericii”
(Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, Ioan Damaschinul, Grigire cel Mare,Aureliu Augustin
ş.a.), care fac operă de apărare și de sistematizare doctrinară a creștinismului și care au
pus bazele dogmaticii și cultului creștin.
Deseori Evul mediu este considerat o epocă obscură, o cădere în ignoranță. Chiar dacă
perioada medievală este supranumită ”o noapte de o mie de ani”, ea nu trebuie tratată ca o
etapă sumbră, pierdută în evoluția filosofiei.
Filosofia medievală abordează un nou ansamblu de probleme. Ea este legată de teologie, iar
specificul ei este transmis de relația Dumnezeu-om.
În concluzie, putem menționa următoarele, cu toată insistența bisericii de a domina și
de a dicta, doar filosofia a fost acea forță reală care a reușit să i se opună.
 Aureliu Augustin (Sfântul Augustin) – teolog și filosof creștin.
Aureliu Augustin, numit și Sfântul Augustin, care este considerat figura cea mai impunătoare
a patristicii.
Ontologia lui Augustin:
Punctul inițial și cel final al tuturor cugetărilor lui Augustin este D-zeu, care apare ca un
absolut nematerial, opus lumii și omului. D-zeu este interpretat ca personalitate ce a creat
lumea și omul din voința sa. Voința divină este proprie lui D-zeu și ea anticipează orice
creație. Nici o creație nu s-ar întâmpla dacă nu ar fi voia lui D-zeu. Creația este rezultatul
voinței lui D-zeu.
Problema ontologică fundamentală Augustin o rezolvă prin prisma Bibliei: lumea a fost
creată de D-zeu. D-zeu este o formă pură, de esenţă spirituală, imuabil, indivizibil, veşnic,
simplu. (Observăm aici influenţa filosofiei antice asupra lui Augistin: D-zeu nu putea fi
compus, deoarece ceea ce este compus se descompune şi trebuie căutat începutul tuturor
elementelor)
Cum a creat D-zeu totul?
D-zeu nu creează cerul, pământul, apele din ceva. Până la crearea lumii materie nu exista,
fiindcă dacă s-ar presupune că ea ar fi existat, atunci ar apărea întrebarea de unde s-a luat,
cum a apărut?
Augustin spune ”Până la creația Ta n-a fost nimic, în afară de Tine, și … tot ce există
depinde de existența Ta.”
„Ce a făcut D-zeu până la creaţie? Era el pasiv?” Pentru Augustin timpul nu este de
origine naturală, ci de origine divină. D-zeu a creat timpul o dată cu lumea și nu lumea în
timp. Căci, mai întâi a existat D-zeu ca eternitate neschimbătoare și abia apoi după voința
proprie a fost creată lumea.
Astfel, Dumnezeu atotputernic și etern ”a creat lumea și Timpul”. Timpul este o proprietate
a lumii create ”când lumea nu era, nici timp nu era”, ori D-zeu este în afara timpului, în
afara oricăror schimbări, el este veşnic.
A.Augustin definește timpul drept o măsură a mişcării şi schimbării lumii. Actul creației
nu se produce în timp, ci dă naștere Timpului.
Timpul însă nu este eternitate și eternitatea nu este timp.
Conform învățăturii lui Augustin – Dumnezeu este totul – Tatăl înțelepciunii, adevărului,
binelui, frumosului, luminii. Fiecare om există datorită faptului că D-zeu există în el sau
că fiecare om există în D-zeu. Augustin scrie, că el a apărut pe lume nu atât datorită
mamei sale, cât datorită lui D-zeu, fiindcă hrana cu care s-a alimentat i-a dat-o D-zeu,
datorită bunătății sale. În tot universul, singurul domnitor este unul D-zeu.
În ordinea fiinţelor create de D-zeu, cea mai înaltă creatură este omul. El este făcut după
chipul lui D-zeu.
Sufletul omului este de esenţa spirituală şi nemuritoare, deşi este legată de corp. El poate
contempla în el ideile eterne, care vin de la D-zeu și această contemplare formează
înțelepciunea.
În lucrarea Despre măreția sufletului A.Augustin subliniază că sufletul este nematerial, că
nu este nici pământ, nici apă, nici aer, nici foc, nici îmbinările acestora.
Funcțiile principale ale sufletului sunt gândirea, memoria și voința.
Teoria cunoașterii: Începând cu afirmația că el știe că există, dar nu știe de unde „Nu mă
pot îndoi că exist”, printr-o serie de întrebări și răspunsuri, Augustin ajunge la concluzia că
el există fiindcă cugetă. Pentru el, criteriul care definește existența este gândirea.
Scopul vieții omului este cunoașterea lui D-zeu și dragostea de D-zeu. Cum îl cunoaştem
pe D-zeu? Cunoştinţa lui D-zeu este una directă, intuitivă. Îl cunoaştem în sufletul nostru.
Sufletul vede pe D-zeu aşa cum ochiul vede lumina, dar nu-l poate vedea în întregimea lui,
aşa cum nici ochiul nu poate vedea toate lucrurile pământului.
Simțurile nu dau nici un fel de cunoștințe. Cu cât omul este condus de simțuri, cu atât
seamănă cu dobitocul. Numai rațiunea duce la cunoașterea adevărată a divinității.
Augustin afirmă ”Cred pentru ca să înțeleg”. Rațiunea îi este dată omului pentru a se
debarasa de întunericul cotidian pământesc și trebuie să facă tot posibilul să se apropie cât
mai mult de Dumnezeu.
De unde s-a luat răul? Răspunsul este ambiguu (confuz, neclar, cu mai multe înțelesuri),
rău nu există, el este numai o ”lipsă”, o ”neîmplinire”, o ”absenţă” (insuficienţă) a
binelui. El este creat de voința și de libera noastră alegere. Cauza răului se află în om, care
având rațiune și voința de libertate poate alege între bine și rău. Răul nu vine de la D-zeu.
Creatorul nu este izvorul Răului.
Totodată, filosoful este de părerea că, chiar fiind înzestrat cu libertate, nu de om depinde
viaţa lui. Omul este o bucată de ceară în mâinile lui D-zeu și este dependent de îndurarea
acestuia. D-zeu îl ştampilează pe om de la naştere, omului îi este predestinată soarta.
Filosofia istoriei: Având rațiune și cugetare omul poate alege între bine și rău. Anume
rațiunea și cugetul constituie baza spiritului moral și religios al omului.
În funcție de faptul cum folosesc oamenii acest dar ei alcătuiesc două cetăți, adică două
societăți de oameni: cetatea terestră (civitas terrena) și cetatea lui D-zeu (civitas Dei).
Prima cetate este creată de oameni conduși de cerințele corporale, sunt predominați de
dragostea pământească și caută slavă personală, este cetatea celor lipsiți de D-zeu și de
morală. Cea de-a doua cetate este creată de oameni al căror mod de viață este bazat pe spirit
și trăiesc întru slava lui D-zeu. Cetatea lui D-zeu este perfectă către care trebuie să se tindă
pentru a deveni realitate a comunității umane.
 Scolastica.Toma d'Aquino.
În condițiile dominației depline a religiei, filosofia, ca gândire originală în principiu nu mai
exista. Ea era doar o ”servitoare” a religiei. Scolarizarea sau formalizarea filosofiei a dat
naștere așa-numitei ”scolastici”. Astfel, filosofia medievală mai poartă numele de
scolastică. Termenul scolastică vine de la latinescul ”schola”, care înseamnă școală sau locul
unde se învață cele șapte arte libere.
Scolastica apare în urma îndelungatelor discuții asupra problemei relației dintre
credință și rațiune.
Teza de bază a scolasticii era: ”filosofia este slujitoarea teologiei”. Rolul filosofiei consta în
a face mai accesibil minții omenești textele Cărților Sfinte printr-o interpretare rațională a lor,
de a atribui dogmelor religiei creștine o lumină rațională.Scopul principal al scolasticii
fiind alcătuirea unui sistem logic care să reunească filosofia greacă și romană cu învățătura
creștină.
Scolastica cuprinde patru perioade:
1.prescolastică ce se caracterizează printr-un avânt stimulat de contactele cu bizantinii și
arabii
2.scolastică timpurie se caracterizează prin efortul de a adapta logica aristotelică și filosofia
platoniană și neoplatoniană la învățătura creștină
3.scolastica matură numită epoca marilor sisteme, este perioada lărgirii și desăvârșirii
scolasticii, în special prin folosirea filosofiei aristotelice, dar pusă în slujba dogmei
bisericești.
4.scolastica târzie perioada descompunerii scolasticii.
În scolastica medievală s-a desfășurat ceea ce s-a numit, cu un termen semnificativ cearta
universaliilor.
În centrul discuțiilor era problema raportului dintre general și particular, dintre idei și
lucrurile senzoriale, precum și răspunsul la întrebarea: ce sunt universaliile lucruri,
concepte sau nume?
 După Platon, ideile generale alcătuiesc o lume aparte, lumea inteligibilă, care
este mai reală decât lumea sensibilă, compusă numai din obiecte particulare, căci
acestea sunt doar copii ale ideilor pure din lumea inteligibilă.
 Pentru Aristotel însă, forma și materia nu există separat una de alta, ci numai
împreună.
În urma discuțiilor de peste un mileniu s-au constituit două curente: realismul și
nominalismul
Realiştii de nuanţă platoniciană afirmau că noţiunile generale sau "universaliile" au o
existenţă spirituală de sine stătătoare, anterioară lucrurilor individuale, independente
de acestea, ca și de activitatea intelectului uman, deci ”univesalia sunt realia” (universaliile
au realitate). Universalul există înaintea lucrurilor, ante rerum având caracter divin.
Nominaliştii, mai apropiaţi de o poziţie materialistă, susţineau că existenţă reală nu au
decât lucrurile individuale, iar noţiunile generale şi abstracte nu sunt doar nume
existente în mintea noastră (universalia sunt nomina), noțiunea este numai un cuvânt,
un sunet al vocii.
Prima problemă pe care o pune T. d´Aquino este raportul dintre credință și știință, dintre
revelație și rațiune.
Nu există un adevăr dublu: adevărul este unul și același. Tocmai de aceea rațiunea și dogma
nu se pot contrazice.
Ceea ce explică rațiunea nu mai are nevoie să fie crezut. Credința intervine acolo unde
rațiunea nu poate ajunge. Credința este rațiunea divină la nivelul omenesc. Omul
trăiește pentru a înțelege și a contempla adevărurile externe.
T. d´Aquino crede că filosofia este necesară teologiei; ea apără adevărurile credinței pe
cale rațională contra oricărui atac.
Raţiunea pătrunde în esenţa naturii, adică creaţiei divine, cunoscându-l pe D-zeu prin
filosofie şi ştiinţă, iar credinţei îi sunt accesibile adevărurile absolute direct prin
revelaţie.
După T.d'Aquino divinitatea a creat Universul material, natura, din nimic, prin propria
voință.
La T.d´Aquino materia pură este imposibilă, ea are un caracter pasiv și nu poate exista
independent de formă, pe când forma poate exista independent de materie. Forma este
superioară materiei, de aceea are sens doar conceptul de Formă pură, identificată cu D-zeu.
D-zeu are o esență pur spirituală.
După el, natura a fost creată de D-zeu „din nimic” şi este dirijată încontinuu de el. Deși D-
zeu deține așa atribute ca eternitatea, omnipotența, bunăvoința, el în ”structura” sa este o
fiinţă simplă, perfectă, infinită şi pururi în act. El creează lumea care are un început, dar
nu are un sfârşit.D-zeu este fără corp, dar îl cunoaştem ca o cauză primă şi eminentă
(superioară, excelentă) a tuturor lucrurilor ce conţine în sine toate ideile
lucrurilor.Ființa lucrurilor depinde constant de D-zeu. El este cauza tuturor cauzelor.
1.Argumentul mişcării.
Dacă parcurgem întregul lanț de motori (mișcători) sfârșim prin a concepe în mod necesar un
motor prim, care mișcă tot restul, dar el este nemișcat, ci rămâne imobil. Acest prim motor
imobil este D-zeu, care pune totul în mișcare.
2. Argumentul cauzei. Fiecare lucru care există are o anumită cauză ce se află în exteriorul
său. Orice cauză este consecința altei cauze. Fără cauză nu poate exista nimic. Șirul
cauzelor eficiente din lume duce în mod necesar la o Cauză necauzată - cauză prima - D-zeu.
3. Argumentul necesităţii. Tot ce există apare și dispare. Dar trebuie să existe ceva care
nu apare și nici nu dispare, nu se naște și nu piere, care este necesar de la sine și este
cauza necesității pentru toți ceilalți. Această esență necesară este D-zeu.
4.Argumentul finalităţii. Există lucruri mai mult sau mai puțin perfecte, există lucruri
adevărate și nobile. Dar între toate ele există o limită a perfecțiunii, a adevărului și a nobleței
care este cauza manifestării diferitelor trepte ale acestor cauzalități, după cum focul este
limita căldurii și cauză a tot ce este cald. Această cauză superioară și limită a perfecțiunii
se numește D-zeu.
5.Finalitatea conștientă. În natură există un scop final spre care tind toate lucrurile
neînsufleţite, către care tind și lucrurile neînsuflețite. Deoarece ele nu au conștiință, dar totuși
tind spre un scop final, deci sunt conduse de o ființă conștientă. Astfel, există o ființă
rațională care dă scop la tot ce are loc în natură. Această ființă o numim D-zeu.
 Despre existenţa răului:
Răul, nu este altceva decât o imperfecţiune, o lipsă, o privaţiune care aparţine creaturi
(omului). Răul nu poate fi atribuit lui D-zeu.
  Teoria despre om și sufletului omenesc:
Pentru Toma d´Aquino omul este o unitate substanțială, alcătuită din suflet și corp. În timpul
vieții pământești nici corpul, nici sufletul nu pot exista separat. Așadar, unirea corpului cu
sufletul nu este întâmplătoare, ci este necesară. În viziunea lui Toma d´Aquino sufletul a fost
creat de D-zeu în momentul creării corpului, dar odată creat, va trăi în veci.
Sufletul rupt de corp poate păstra numai două potenții – gândirea și voința.
Despre cunoaştere: Omului îi sunt proprii două capacități de cunoaștere: sentimentul și
intelectul. Cunoașterea începe cu existența senzorială, cu formarea imaginilor senzoriale, din
care intelectul abstracționează ”imaginea inteligibilă” a lucrului cunoscut, și astfel atinge
esența lui.
Obiectul cunoașterii intelectuale îl constituie esența corpurilor materiale. Pornind de la
această idee T. d´Aquino ajunge la concluzia că intelectul nu poate fi material, ci
imaterial.
Intelectul activ și cel pasiv sunt identice, deosebindu-se doar funcțional. Intelectul agent
scoate din chipurile senzitive formele cognitive intelectuale și formează intelectul posibil,
noțiunile percepându-le și păstrându-le.
În continuare formele cognitive intelectuale sunt prelucrate și apar noțiunile. În procesul
cunoașterii intelectuale intelectul îndeplinește trei operații:
1.creează noțiunile.
2.unește și dezunește, adică formează diferite judecăți afirmative și negative.
3.raționează.Anume rațiunea unește judecățile într-un anumit mod de cugetare.Astfel are loc
cunoașterea umană.
Fiecare lucru este adevărat pe atât cât el tinde să se asemene cu D-zeu. Numai D-zeu deține
adevărul absolut. Cunoștințele umane sunt adevărate de aceea că ele corespund lucrurilor
create de către D-zeu.
Natura umană este caracterizată prin raţiune. A lucra prin raţiune înseamnă a împlini liber
legea morală, deci a lucra după virtute. Legea morală face parte integrantă din creația lui
D-zeu. Există, deci, în lume două ordine: ordinea naturii și ordinea moralei. Temelia
comportării omului o constituie ordinea naturii care are rădăcini în inima omului, care insistă
să înfăptuim binele, să ocolim răul.
Pentru T. d´Aquino libertatea voinței este rațiunea, primatul intelectului. Aceasta îl face pe
om liber.
Dar beatitudinea (fericire) adevărată nu constă decât în contemplarea lui D-zeu.
T. d´Aquino continuă ideea lui A.Augustin, și anume, superioritatea împărăției divine
asupra celei pământești, asupra statului lumesc.
În concluzie, vom evidenția care sunt deosebirile între filosofia antică şi cea medievală:
1.Fil. antică este legată de politeismul păgân şi avea un caracter vădit cosmologic; fil.
medievală – îşi trage rădăcinile din religia monoteistă;
2.În antichitate începutul lumii este dualist: activ şi pasiv, ideia- materia în potenţă (Platon),
forma şi materia(Aristotel); în medievalitate – începutul lumii este monist – lumea a fost
creată de D-zeu unul, veşnic, neschimbător, nu depinde de nimic, izvorul a tot ce există.
3.Gândirea antică era orientată spre lumea exterioară a omului şi tindea să o conceapă într-o
unitate grandioasă – cosmosul – o formaţiune unică, vie plastică. În gândirea mediev. – omul
este considerat creaţia supremă a lui D-zeu creată după chipul şi asemănarea lui. Deosebirea
esenţială a omului de celelalte fiinţe – este spiritualitatea omului (spirit) – criteriu conform
căruia toţi oamenii sunt egali în faţa lui D-zeu, toţi sunt robii lui D-zeu independent de
situaţia şi statutul lor social.
4.Ep. Antică – timpul are un caracter ciclic, fiind conceput ca ceva ce se mişcă pe un cerc
închis; în concepţ. med. lumea capătă un vector temporal – de la creaţia lumii de către D-zeu
până la „judecata supremă” care va avea loc.
5.În epoca medievală se formează o nouă concepţie despre natură. Natura nu este tratată ca
ceva independent, ea depinde de creatorul ei care este înzestrat cu capacitatea de a acţiona în
pofida esenţei naturale a lucrurilor, adică face minuni.
6.În gnoseologia – accentul se pune pe cunoaşterea lui D-zeu şi a sufletului uman. Locul
central îl ocupă lumea lăuntrică a omului. Dacă în antichitate există cultul corpului uman, în
concepţia medievală – corpul omului era conceput ca un purtător al păcatului, care trebuie
înfrânat.