CAPITOLUL 1

NOŢIUNI GENERALE DESPRE TEORIA SISTEMELOR

In principiu, poate fi definită ca “sistem” orice secţiune a realităţii în care se identifică

un ansamblu de fenomene, obiecte, procese, concepte, fiinţe sau grupuri inter-conectate
printr-o mulţime de relaţii reciproce, precum şi cu mediul înconjurător şi care acţionează în
comun, conştient sau în mod natural, în vederea atingerii unei finalităţi (Gh. Boldur –
Lăţescu, ş.a. 1982).

Un sistem este alcătuit din subsisteme cu toate că se comportă ca un tot unitar în

mediul său înconjurător. Subsistemele sunt legate între ele cât şi cu întregul sistem, prin
relaţii structurale şi funcţionale de interdependenţă şi interacţiune; mediul ambiant în care
funcţionează sistemul formează un suprasistem sau sistem superior care cuprinde sistemul
analizat (M.C. Demetrescu, 1974).
 Din punct de vedere al structurii, un sistem este deci un întreg divizibil (în
componente), dar funcţional este un întreg indivizibil, deoarece caracteristicile sale sunt
proprii numai sistemului considerat în ansamblul său (S. Tămaş, 1982).

1.2. Conceptul de “cutie neagră”

Acesta se utilizează pentru a caracteriza în modul cel mai general un sistem indiferent
de natura lui şi reprezintă sistemul privit ca un tot, făcând abstracţie de procesele sale
interne.
Conceptul de “cutie neagră” formulat de N. Wiener, se bazează pe corelaţia mărimilor
intrare – ieşire şi caracterizează faptul că prin aplicarea unui semnal cunoscut la intrare în
sistem se obţine un semnal măsurabil la ieşire, fără să se cunoască conţinutul sau structura
cutiei negre.
 MARIMI PERTURBATOARE

VARIABILE DE INTRARE

VARIABILE DE IESIRE
SISTEM

MARIMI DE COMANDA
Fig. 1.1. Mărimile exterioare ale unui sistem

Sistemul considerat “cutie neagră” împreună cu intrările şi ieşirile sale poate fi

reprezentat simplificat ca în figura 1.2 (a, b şi c), unde au fost introduse notaţiile vectoriale:
u = u (u1, u2, ..., un)  vectorul de comandă (conducere);
v = v (v1, v2, ..., vn)  vectorul mărimilor perturbatoare;
y = y (y1, y2, ... yn)  vectorul de ieşire.
 Fig. 1.2. (a, b, c) Intrările şi ieşirile din sistem

“Cutia neagră” este deci operatorul care transformă intrările în sistem în ieşiri din
sistem, iar sistemul constituie o parte din realizarea obiectivă.
 1.3. Conceptul de “stare a sistemului”

Prin starea sistemului la un moment dat se înţelege cantitatea de energie, materie

sau informaţie conţinută în acel moment de sistem (V. Al. Stănescu, 1985) sau mai
succint starea sistemului reprezintă mulţimea caracteristicilor sistemului la un moment
dat.

Comportamentul unui sistem este dat de modul în care acesta evoluează. Dacă este
sistem cu evoluţie în timp se numeşte sistem dinamic.

vector de vector de
conducere iesire
u (t)
SISTEM y (t)
Fig. 1.3. Sistem dinamic

Intre intrări, ieşiri şi starea sistemului se stabileşte un echilibru dinamic, care se

modifică neîncetat.
1.4. Clasificarea sistemelor
1. natura sistemului analizat (A. Carabulea, 1976):
a) sisteme naturale (pământul, bazinele hidrografice, organismele vii etc.);
b) sisteme create de om (tehnice, economice, informaţionale, sociale etc.).

2. modul de funcţionare

a) fără reglare (fig. 1.4) sau sisteme deschise (la aceste sisteme răspunsul este funcţie de
starea sistemului şi de mărimile de intrare, iar ieşirile nu influenţează în nici un fel
intrările); un exemplu de asemenea sistem îl constituie un bazin hidrografic neamenajat,
în cadrul căruia precipitaţiile se transformă în scurgeri în mod legic, fără intervenţii;

Fig. 1.4. Sistem fără reglare

a) cu reglare, conexiune inversă sau feed – back, numite şi sisteme închise (fig. 1.5); un
astfel de sistem are o structură sub formă de buclă, care foloseşte rezultatele acţiunii
trecute pentru a comanda acţiunea viitoare.

Fig. 1.5. Sistem cu reglare

Sistemele care îşi reglează activitatea prin conexiune inversă se numesc sisteme
cibernetice. Sistemul cibernetic este o reuniune de subsisteme oarecare, care realizează
un transfer reciproc de informaţii între părţile componente şi mediu, astfel ca să se
asigure un proces de autoreglare pe o anumită perioadă de timp a întregului proces (A.
Carabulea, 1976).
3. caracterul temporal al structurii
a) cu structură invariantă în timp;
b) cu structură variabilă.

4. caracterul temporal – funcţional

a) sisteme fără memorie;
b) sisteme cu memorie (răspunsul la momentul “t” depinde nu numai de starea sa la
momentul respectiv ci şi de stările prin care a trecut în momentele anterioare);
5. comportarea faţă de intrări:
a) sisteme liniare (dacă răspunsurile sunt proporţionale cu impulsurile);
b) sisteme neliniare.

6. relaţia cauză – efect

a) sisteme deterministe (atât sistemele naturale cât şi cele create de om sunt sisteme
deterministe);
b) sisteme stohastice (aleatoare); în practică nu există sisteme pur stohastice.
7. variaţia spaţială a proprietăţilor sistemului
a) sisteme omogene a) sisteme izotrope
sau
b) sisteme neomogene b) sisteme anizotrope

8. mulţimea stărilor şi natura impulsurilor şi răspunsurilor:

a) continue;
b) discrete.

9. conceptele cu care se operează

a) sistemele care fac apel la cauzalitate (exemplu: sistemele dinamice);
b) sisteme care au la bază conceptul de structură numite şi sisteme ierarhice.
 1.5. Proprietăţi ale sistemului
Sistemele au o serie de proprietăţi specifice, printre care se pot aminti (I. Popescu, 1976):
a) interdependenţa părţilor componente ale sistemului;
b) adiţionalitatea şi finititudinea (un sistem este format dintr-un număr finit de subsisteme);
c) ierarhizarea (un sistem este subsistem în raport cu sistemul în care se încadrează şi
suprasistem în raport cu părţile sale componente);
d) autoreglarea (sistemul este menţinut la un anumit nivel de funcţionare prin intermediul
conexiunii inverse);
e) funcţionalitatea;
f) finalitatea;
g) autoorganizarea;
h) integralitatea.
Metodologic pot fi menţionate următoarele caracteristici ale sistemelor (A. Carabulea,
1976; C. Penescu, 1970):
a) observabilitatea;
b) controlabilitatea;
c) adaptabilitatea (optimalitatea reprezintă un caz particular de adaptabilitate şi ea urmăreşte
optimizarea performanţelor unui sistem cu evoluţie în timp).
 1.6. Sisteme informatice şi de conducere
Sistemele cibernetice au capacitate de autoreglare. Un sistem pentru a deveni
cibernetic trebuie să cuprindă o serie de subsisteme pentru: obţinerea de informaţii,
elaborarea deciziilor, declanşarea acţiunilor, efectuarea lor şi controlul activităţilor (R.
Drobot, I.Giurma, 1990).
Cibernetica studiază aceste principii, făcând abstracţie de tipul sistemelor, deci
cibernetica se află în aceeaşi relaţie faţă de sistemele pe care le analizează ca şi geometria
faţă de corpurile reale (A. Ashby, 1972).
Schematizarea unui sistem cibernetic este realizată în figura 1.7 (A. Restian, 1981).

Fig. 1.7. Sistem cibernetic schematizat

 In gospodărirea apelor pentru a fundamenta corect deciziile, un rol foarte important îl
joacă sistemul informatic (prelucrarea structurilor de informaţii) şi sistemul informaţional
(conţinutul structurilor de informaţii). Deci sistemul informaţional are o sferă mai largă decât
sistemul informatic (figura 1.8) (E. Niculescu – Mizil, 1973).

Fig. 1.8. Sistemul informaţional şi

sistemul informatic
In gospodărirea apelor, sistemul informatic furnizează elemente privind datele hidro –
meteorologice (temperaturi, precipitaţii, debite în regim natural etc.) cât şi despre unele
caracteristici ale lucrărilor de gospodărirea apelor (niveluri, volume din lacuri de acumulare
etc.). Organele de gospodărirea apelor iau decizii în acest domeniu.

Fig. 1.9. Sistemul de gospodărirea apelor