ION CARAMITRU 

Despre poezie și condiția actorului

,,Existența artistică pe care am parcurs-o până acum a stat, mai mult sau mai puțin, sub
semnul poeziei: ca gen, pe de o parte, ca șansă, pe de alta. Meseria de actor presupune observarea
vieții în toate detaliile ei. Dar ea se exprimă, se finalizează prin rostirea pe o scenă a unor cuvinte,
replici, versuri care nu aparțin artistului și care sunt proprietatea absolută a câte unui autor. La
Shakespeare, de exemplu, autorul a hotărât ca personajele să vorbească când în proză, când în
versuri. E un balans care presupune vagi cunoștințe muzicale, dar, neapărat, o serioasă cultură a
contrastelor, a paradoxului. Și, desigur, un autentic simț al umorului. 
Poezia este un miracol al folosirii limbii, al limbii literare în speță. Și asta nu numai pentru că
face economie de spațiu tipografic și de hârtie, ci și pentru că, într-un cadru minimal, ascunde
semnificații profunde. În poezie, ceea ce se citește este mai puțin semnificativ decât ceea ce trebuie
descifrat din misterele metaforei ori simbolurilor. Poezia atașează unui cuvânt un altul, într-o logică
care nu aparține nici limbii vorbite, nici prozei literare. Asocierile de cuvinte care produc metafore
sau simboluri poetice sunt surprinzătoare, stranii, contradictorii de cele mai multe ori.
Descifrarea și înțelegerea poeziei presupune parcurgerea mai multor etape. Prima e lectura
intimă, în singurătate. Prin simpla citire, te apropii fără ocol de text. Apoi când, tot singur fiind, o
citești cu glas tare și o abordezi din perspectiva sunetului. Se mai poate întâmpla, apoi, ca, după ce ai
citit-o și în gând și cu glas tare, să vrei s-o „povestești” cuiva, să verifici ce-a vrut „să spună”. Să
verifici dacă intenția a fost percepută. Aceasta adaugă lecturii ambiția de a transpune textul din
substanța lui în limba interlocutorului.
Următoarea treaptă de apropiere, de percepere a misterului ascuns, e memorarea, mai mult
sau mai puțin spontană, a versurilor. Le înveți pentru tine însuți și le rostești cu vocea gândului.
Urmează apoi (în cazul meu, al nostru, al actorilor) momentul culminant, când urci pe scenă și spui
poezia în fața publicului. În situația aceasta, ea capătă valori aparte. Le-aș numi valori de folosință
neașteptate.
Rostirea care mă interesează este cea a semnificațiilor. Într-o poezie care te emoționează
trebuie intuit momentul fierbinte al inspirației poetului, cea care i-a dictat mâinii lui să scrie. Poetul
transmite un bun, un bun finit, încremenit în pagină. Eu îl preiau ca atare și-l trec prin filtrul
sensibilității mele. Sunt uimit de valoarea estetică, de lumea pe care o descopăr în spatele metaforei
și fascinat de temperamentul autorului.
Poezia a devenit, organic, și a mea. Și tocmai de aceea mă simt atras, mă văd silit s-o rostesc.
Pornesc în grabă spre înapoi, spre locul unde poetul căuta, în singurătate, să stăpânească vorbele.
Simt fierbințeala momentului de grație, sunt partener nemijlocit. Poezia devine și a mea. Mi-o
însușesc cu voluptate și adaug discursul meu metodei. Urc pe scenă și pretind drept de autor. 
Toate acestea primesc sens și aură atunci când îmi iau drept aliat poezia lui Eminescu. Prin el
m-am îndrăgostit de limba română. El știa cel mai bine că lumile poeziei sunt lumile visurilor noastre.
Iată de ce, avându-l alături, am curajul de a mă urca pe scenă și de a pretinde public dreptul de a fi eu
însumi autor."