„Când mă gândesc cât de mult am iubit-o… Timp de peste 20 de ani am iubit-o.

De pe
la vârsta de 11 ani am iubit-o, când am scris prima poezie şi am publicat-o într-o revistă şcolară
la Rădăuţi. Ca un nebun am iubit-o, ani şi ani de zile, zi şi noapte. Dormeam cu ea în gând,
sufeream pentru fiecare cuvânt scris… Iar după fiecare poem izbutit sufeream şi mai mult
întrucât mi se părea că nu schimbă imediat şi în mod radical mersul istoriei şi faţa lumii, aşa
cum consideram normal că trebuie să se întâmple cu poezia. Ca un câine bătut am iubit-o, ca
un vagabond care-şi iubeşte libertatea, ca un hoţ de cai care-şi iubeşte calul furat. Am iubit-o şi
am scris-o şi am slujit-o cu furie, chiar din momentul când am învăţat cum se scriu cuvintele.
Am scris jucându-mă întâi cu cuvintele şi cu propria mea fiinţă, iar apoi cu propriile mele limite
şi cu lumile imaginare pe care încercam să le captez prin cuvânt. Am iubit-o cu furie, dar n-am
iubit-o până la capăt. Treptat, fără să-mi dau seama, poezia mea s-a transformat în teatru, a
fost aspirată de piesele mele, s-a topit în replicile personajelor mele… Iar după aceea s-a topit
chiar în cu totul altă limbă.” (Din ,,Prefață” la volumului antologic „Oraşul cu un singur
locuitor”)

,,Am să vă spun o întâmplare. Am avut ocazia să cunosc un mare poet român, care m-a
fascinat, Nichita Stănescu – unul dintre cei mai mari poeţi români ai secolului XX. Eram tânăr
poet şi mă fascina ceea ce scria el. Îşi lansa o carte de poezie, la Bucureşti, într-o librărie şi
toată lumea era acolo. Nichita Stănescu era un poet fabulos, iubit de toată lumea şi am asistat
la o scenă ciudată. Eram lângă el, semna cărţi, a venit o tânără studentă cu o garoafă şi, ajunsă
în faţa poetului, i-a întins floarea. Atunci, Nichita Stănescu s-a uitat în ochii ei, a luat garoafa, a
băgat-o în gură, haţ!, a mâncat garoafa. Cred că fata a trăit un moment de poezie, marele poet
i-a mâncat garoafa. A fost un gest teribilist poate, de poet. Dar povestea nu se termină aici. O a
doua fată, care nu văzuse această scenă, s-a strecurat şi ea tot cu o garoafă şi i-a întins-o. La
care poetul îi răspunde brusc: nu, eu nu mănânc decât o floare pe zi. Această frază este
simbolică. Imaginaţi-vă că fiecare am mânca o floare pe zi, nu mai mult. Ce înseamnă a mânca
o floare pe zi? Măcar o dată pe zi să vă lăsaţi emoţionaţi de frumuseţe. O dată pe zi să vă
propuneţi să priviţi un arbore care este poezie pură sau să descoperiţi poezia care se ascunde
în nişte nori, sau poezia care se ascunde într-o pisică. E un mare poet, Charles Bukowski, care
spunea că orice face pisica e frumos, e armonie pură. Poezia este în jurul nostru, aş zice
mascată, nimic nu se ascunde mai frumos decât poezia. Poartă multe măşti poezia. Poţi să te
afli în preajma lăzilor de gunoi, a pubelelor şi să observi ceva poetic. Poezia este în ochiul
nostru, în simţurile noastre, în sufletul nostru. Din cauza asta trebuie cultivată. Voi sunteţi, de
fapt, nişte captatori de poezie, dar poate nu integral activaţi. În fiecare dintre noi există un
captator de poezie care poate nu s-a aprins încă. Dar dacă faceţi un mic efort să-l aprindeţi,
veţi vedea că în fiecare zi veţi avea o revelaţie. Poezie poate fi domnişoara de acolo, dacă o
privesc 30 de secunde seamănă cu un tablou al Renaşterii, mi-am hrănit ziua cu poezie pură.
Uitaţi-vă unii la alţii, în voi există gesturi frumoase, poezie pură. Tăcerea poate fi uneori
poetică. Un om poate să tacă şi să comunice foarte mult. Iată ce înseamnă pentru mine poezia.
Să încerc în fiecare zi să nu ratez ziua nemâncând o floare pe zi, măcar atât. Să dăm zece
secunde pe zi poeziei, veţi vedea efectele.” ( Fragment din interviul ,,Matei Vișniec și cărțile
sale”, 2019)