15. 1. Evoluţia societăţii occidentale în secolul al XVII-lea.

O nouă etapă în istoria civilizaţiei umane a fost sec. al XVII-lea, care a jucat rolul hotărâtor în
procesul de trecere de la feudalism la capitalism. Această trecere începută încă în epoca
Renaşterii s-a manifestat prin dezvoltarea producţiei capitaliste, acumularea de capital, apariţia
noii clase – burghezia şi intensificarea civilizaţiei statelor europene. Toate aceste procese au
complicat situaţia din interiorul multor state. Dacă în Anglia, Franţa, Olanda relaţiile capitaliste
se dezvoltau mai intensiv, apoi în ţările Europei Centrale şi de Est – Germania, Italia, Spania –
orânduirea feudală s-a dovedit a fi mai stabilă.
Dezvoltarea neuniformă a ţărilor europene şi apariţia în unele din ele a noilor clase – au adus
la înăsprirea contradicţiilor de clasă care la rândul său au dat naştere revoluţiilor burgheze, ce au
transformat complect aspectul civilizaţiei umane.
În sec. al XVII-lea după numeroase războaie religioase apar noi forme de organizare politico-
statale. Se stabileşte monarhia absolută în Franţa, ţările Scandinave, statul rus. Absolutismul
devine drept formă dominantă de guvernare ce a contribuit la dezvoltarea capitalismului, deşi
clasa dominantă mai rămânea dvorenimea. Cu toate acestea sec. al XVII-lea a demonstrat
civilizaţiei europene legităţile istorice universale şi ireversibilitatea lor în procesul de trecere a
omenirii spre civilizaţia industrială.
Schimbările produse în sfera politică s-au manifestat şi în sfera cultural-spirituală. Cardinal s-a
schimbat mentalitatea omului, modul lui de cugetare şi de interpretare a realităţii. Se formează o
nouă cultură, care va substitui concepţia teologică, afirmând concepţia teoretico-ştiinţifică.
Vechiul sistem, cel teologic este înlocuit prin cunoştinţe noi care pot fi verificate pe baza
experimentului.
Omul a început să înţeleagă locul său în Univers, capabil cu ajutorul raţiunii să-l dirijeze. Omul
în anumită măsură se considera capabil să dirijeze natura, să fie stăpân al lumii.
Sec. al XVII-lea s-a remarcat printr-o adevărată revoluţie a mentalităţilor, devenind primul
secol al ştiinţei în sensul contemporan al cuvântului.
Sistemul capitalist de producție avea necesitate de a cunoaşte legile naturii, alte sfere de
activitate intelectuală. Ştiinţa avea menirea să ilumineze raţiunea umană şi să asigure dezvoltarea
progresivă a societăţii. După cum spunea savantul german F. Bacon „Ştiinţa este putere”, îl face
pe om mai activ, mai puternic.
Revoluţia intelectuală caracteristică pentru epoca modernă, se eliberează de vechile dogme.
După cum s-a exprimat în epoca luminilor savantul german F. Nietzsche „Dumnezeu a murit”,
dar aceasta a introdus în mentalitatea omului unele îndoieli, nesiguranţă, deşi se aprecia mai bine
pe sine. Omul a fost lăsat singur în imensul univers, aceasta a dat naştere la un sentiment tragic,
de disperare. Ştiinţa, pretinzând la rolul lui Dumnezeu, n-a fost în stare să ocupe locul lui.
 Omul european îşi creează activ viaţa sa. Procesul dezvoltării istorice a societăţii se înteţeşte,
apare ideea dominantă a mişcării şi progresului. Dacă Renaşterea pune la bază ideile trecutului, a
antichităţii, apoi epoca modernă se avântă spre viitor. Omul încearcă de a fi stăpân al propriului
destin, fiind inspirat de credinţa în raţiune ca forţă reformatoare a istoriei. Acestea sunt
particularitățile culturii sec. al XVII-lea.