1.

MOARA CU NOROC DE IOAN SLAVICI – ESEU STRUCTURAT

     Considerata ca o specie a epocii moderne, nuvela a fost cultivata cu
predilectie in secolele XIX si XX, avand avantajul unei concentrari epice mai
accentuate decat a romanului. Intr-un spatiu diegetic relativ restrans, cu un
singur fir narativ, nuvela urmareste destinul unui personaj complex, prins in
reteaua unor conflicte puternice. Viziunea artistica este astfel centrata asupra
protagonistului care domina prim-planul.
     Caracteristicile acestei specii sunt ilustrate riguros de nuvela „Moara cu
noroc” de Ioan Slavici. Primul mare scriitor modern al Transilvaniei,
consolideaza dimensiunea realist-obiectiva a viziunii artistice asupra universului
existential al satului de provincie, operand o deschidere a prozei romanesti spre
psihologic. O dovada stralucita este nuvela „Moara cu noroc”, publicata in
1881.
     Capodopera lui Slavici este o nuvela psihologica, remarcabila nu numai prin
complexitatea personajului principal, ci si prin realismul viziunii artistice care
se concretizeaza intr-o imagine veridica a unei lumi din Transilvania sfarsitului
de veac XIX.
Tema realist-psihologica a degradarii umane provocate de patima inavutirii se
dezvolta in relatie cu tema romantica a destinului.
Titlul nuvelei inchide in el o amara ironie, „Moara cu noroc” fiind numele
hanului asezat la rascruce de drumuri, o raspantie care „intoarce” destinul
eroilor spre zodia tragicului, schimband liniste colibei in zbucium, nefericire.
Compozitia nuvelei este clasica, cele 17 capitole urmarind sirul evenimentelor
in ordine cronologica. Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic
al unui personaj-reflector: mama Anei, care este numita simbolic „batrana”.
Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra fortelor conflictule : „Omul sa fie
multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu bogaţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit.” Dupa principiul simetriei, finalul se constituie tot ca un discurs
direct al personajului-reflector : „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa
le-a fost data”. Naratiunea este asadara construita in ”rama” cugetarilor
batranei. Aceasta reprezinta o „voce” prin care se exprima mentalitatea unei
lumi morale care isi intemeiaza existenta  pe valori autentice si pe credinta in
soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea scriitorului asupra lumii si asupra
existentei umane.
Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu geografic real, in pusta aradeana
( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale), intr-o zona de rascruce, plina de
mister. Evenimente se desfasoara pe durata unui an. Timpul real, obiectiv este
dublat de un timp simbolic, „saptamanii luminate a Pastelui”  ii corespunde o
durata malefica, un timp simbolic al ”tarziului” („era tarziu, intr-un tarziu, tarziu
dupa miezul noptii”). Nu intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si
sinuciderea se petrec noaptea.
Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte
puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur
fir narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic:
planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce se
amplifica treptat in constiinta lui Ghita.
Expozitiunea il prezinta pe Ghita alaturi de familia sa, infruntand situatia sociala
si economica gri in care se afla. Nemultumit de statutul sau de cizmar, in
imposibilate de a asigura un trai decent familiei, el decide, impotriva sfatului
soacrei, sa ia in arenda hanul ”Moara cu noroc”. Un timp afacererile prospera,
iar familia pare sa traiasca idilic in acest nou mediu, neprimitor (”pusta
aradeana”), insa cu potential.
Intriga este reprezentata de aparitia lui Lica Samadaul, pesonaj negativ, care va
declansa un sir de evenimente, in urma carora Ghita se va degrada pana la
dezumanizare, si va sfarsi tragic. Conflictele nuvelei isi au punctul de plecare in
acest episod; se contureaza atat cel exterior intre Ghita si Lica, cat si cel interior,
al constiintei carciumarului.
Setea de inavutire isi pune amprenta din ce in ce mai mult asupra lui Ghita, care
este vazut intr-o continua evolutie, indepartandu-se de familie si luand parte la
afacerile necurate ale Samadaului care exercita o dominatie fascinanta asupra
hangiului. Pe rand, arendasul hanului este jefuit si batut, o femeie si copilul sau
sunt omorati , iar toate drumurile par sa duca spre Lica, pe urmele caruia se afla
de mult timp jandarmul Pintea. Lica il manipuleaza pe Ghita in asa fel incat
acesta este de acord ca Ana sa il insele. Cand realizeaza gravitatea faptelor,
merge la Pintea cu gandul de a-l demasca pe Lica, ceea ce si reuseste.
Conflictul interior dicteaza afirmarea celui exterior , stadiul in care se afla Ghita
il face pe acesta sa isi doreasca o confruntarea cu Lica. Totusi, cel care va cadea
in propria cursa va fi Ghita, care, atunci cand se intoarce la han o omoara pe
Ana pentru fapta necugetata de a se fi aruncat in bratele Samadaului, iar apoi
este omorat de Raut, omul samadaului.
 Lipsit de puteri in fuga de Pintea, Lica se sinucide izbindu-se cu capul de un
copac. Acesta este punctul culminant al nuvelei, asistam la pedeapsa data de
destin fiecaruia, pe masura faptelor. Pentru a dramatiza scena si a accentua
ideea de final grandios, autorul se foloseste de metafora focului purificator care
cuprinde moara, stergand urmele faradelegilor. Astfel, toate conflictele
romanului se termina, se mistuie in foc alaturi de protagonisti, lasand loc
cortinei, vocei naratorului care prezinta deznodamantul cu valoare de sentinta
finala, data prin batrana, care, contempland scena dezastrului, afirma: ”asa le-a
fost data”.
Personajele lui Slavici sunt bine conturate, veridice, rotunde (dupa M. Forester),
fiind rezultate ale propriilor fapte, actiuni si ganduri, actionand liber,
neconstranse decat de forta destinului. Protagonistul nuvelei, Ghita este centrul
de iradiere a semnificatiilor,destinul sau ilustrand „teza morala” a textului. El
este un personaj complex, dilematic, de mare forta in reprezentarea omului care
se lasa dominat de slabiciunea sa. Cand linistea familiei sale este tulburata de
aparitia lui Lica Samadaul, Ghita incearca sa i se impotriveasca ferm si demn.
Numai ca prima eroare, aceea de a nu renunta la arenda hanului, declanseaza
situatia de criza. Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica, e urmata de
alunecarea treptata sub influenta samadaului . Intre cei 2 se naste un conflict de
orgolii barbatesti.
Scena procesului reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un
moment de culminatie a crizei morale. Desi convins de vinovatia lui Lica, Ghita
depune marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta faptului
ca Lica are stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala a
protagonistului este de a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii. Ultimele
scene sunt de un intens dramatism. Intelegand ca si-a distrus iremediabil familia
, iar revinirea la valorile morale autentice nu mai este posibil, eroii vor plati cu
viata abaterea de la norma etica.
Din punctul meu de vedere, consider ca tema erodarii fondului uman prin
patima imbogatirii este dezvoltata pe baza convingerii scriitorului ca literatura
trebuie sa aiba o finalitate educativa. In primul rand, deznodamantul nuvelei are
o accentuata dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile
morale sunt sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa
surprinda cu adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei
pana in fata deznodamantului implacabil.
In concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici
ramane creatorul nuvelei realist-psihologice, iar „Moara cu noroc” este dovada
cea mai stralucita.
În concluzie, se poate afirma ca, intre marii clasici ai literaturii romane, Slavici
ramane creatorul nuvelei realist-psihologice iar întâlnirea cu nuvela „Moara cu
noroc” este, pentru orice cititor, o experienţă de viaţă, deoarece intră într-o lume
plăsmuită după propria viziune a autorului. Fiind o nuvelă psihologică, ea nu
aduce în faţa contemporanilor un model de conduită morală, ci un model al
dezumanizării.
2. PARTICULARITĂȚILE NUVELEI : MOARA CU NOROC DE IOAN
SLAVICI

2. Particularitățile nuvelei : Moara cu noroc de Ioan Slavici

Scrie un eseu despre particularităţile nuvelei, prin referire la o operă literară
studiată. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- precizarea a două caracteristici ale speciei literare nuvelă, existente în opera
literară studiată;
- prezentarea, prin referire la nuvela studiată, a patru elemente de construcţie a
subiectului şi/ sau ale compoziţiei (de exemplu: acţiune, secvenţă narativă,
conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia personajelor, incipit, final,
perspectivă narativă, tehnici narative etc.);
- evidenţierea relaţiilor dintre două personaje, reprezentative pentru nuvela
studiată; - exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se
reflectă o idee sau tema în nuvela pentru care ai optat.

Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind
un conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate
succint, în funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela prezintă
fapte verosimile într-un singur conflict, cu o intrigă riguros construită, accentul
fiind pus mai mult pe definirea personajului decât pe acţiune. Nuvelele pot fi
clasificate, dupa modalitatea de realizare a subiectului, în: nuvele istorice,
psihologice, fantastice, filosofice sau anecdotice, iar în funcţie de curentele
literare în care se înscriu ca formulă compozitională: renascentiste, romantice,
realiste sau naturaliste. O nuvela este şi “Moara cu noroc” a lui Ioan Slavici,
publicată în 1881 în volumul “Novele din popor”, alături de Pădureanca şi
Budulea Taichii,
Tema prezintă consecinţele nefaste ale setei de înavuţire , în societatea
ardelenească a secolului al XIX-lea. Titlul ales este mai degrabă ironic, mutarea
la Moara cu noroc aduce destrămarea familiei lui Ghiţă, fiind mai degrabă
Moara cu ghinion.
Construcţia subiectului, pe coordonate spaţio-temporale bine precizate (acţiunea
are loc la hanul Moara cu noroc aflată într-o zonă a Ardealului, în valea dintre
dealuri, la o răscruce, iar timpul este şi el bine precizat, acţiunea fiind delimitată
de două repere temporale, cu valoare religioasă: de la Sf. Gheorghe până la
Paşti) creează impresia de veridicitate.
Conflictul nuvelei este unul complex, de natură socială (prezintă confruntarea
dintre doua lumi, dintre doua mentalităţi diferite: Ghiţă, care, în încercarea de a-
şi depăşi statutul social se confruntă cu Lică Sămădăul, personajul antagonist,
ceea ce creează conflictul exterior), dar şi de natură psihologică şi morală
(conflictul interior trăit de Ghiţă care este pus să aleagă între dorinţa sa de
înavuţire, şi liniştea familiei sale).
Acestea sunt prezentate din punctul de vedere al unui narator omniscient, cu o
perspectivă narativă obiectivă, dată de impersonalitatea naratorului, naraţiunea
la persoana a III-a şi atitudinea detaşată în
descrierea acţiunii. De asemenea, mai apare tehnica narativă a punctului de
vedere, concretizată prin intervenţiile bătrânei de la începutul şi din finalul
nuvelei. În incipitul nuvelei, în prolog, bătrâna rosteşte o replicş ce anticipeazş
oarecum acţiunea nuvelei, şi destrămarea familiei lui Ghiţă: “omul să fie
mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te
face fericit”. Acelaşi personaj rosteşte şi cuvintele de încheiere din finalul
nuvelei, o concluzie moralizatoare, ce vine ca o confirmare a temerilor
exprimate în incipit: “se vede că au lăsat ferestrele deschise (...) simţeam eu că
nu are să iasa bine; dar aşa le-a fost dat”. Nuvela capătă astfel o construcţie
circulară, simetrică, se porneşte de la o idee, de la o temere , şi în final se revine
la aceasta, după ce a fost confirmată. Personajele ce iau parte la acţiune sunt,
asemeni oricărei nuvele, nu foarte numeroase, dar bine individualizate. Astfel,
accentul nu cade pe actul povestirii, ci pe complexitatea personajelor. Slavici se
dovedeşte astfel, un bun observator al caracterelor umane şi al vieţii rurale.
Ghiţă se impune atât prin complexitate, cât şi prin putere de individualizare. El
ilustrează consecinţele negative pe care le are asupra omului dorinţa de
înavuţire. Este unul dintre personajele nuvelei care evoluează odată cu acţiunea,
el transformându-se din tipul cârciumarului dornic de înavuţire, în individul
aflat sub determinare psihologică şi morală. Ghiţă suferă un proces de
dezumanizare, ezitarea lui în faţa alegerii dintre valorile simbolizate de Ana
(familie, iubire, liniştea căminului) şi cele simbolizate de Lică (bogaţie,
înavuţire, atracţia malefică a banilor) şi slăbiciunea lui în faţa tentaţiilor îl
conduc către un sfârşit tragic. Lică rămâne constant de-a lungul întregii nuvele,
sfârşitul său brutal fiind în concordanţă cu temperamentul şi comportamentul
său. Ana suferă şi ea transformări interioare, datorate în special schimbării lui
Ghiţă şi îndepărtării acestuia de ea. Iniţial, deşi Ghiţă era un simplu cizmar, cei
doi aveau un cămin liniştit şi o familie fericită. După luarea “Morii cu noroc” în
arendă, odată cu statutul lor social se schimbă si atitudinea lui Ghiţă faţa de
Ana. Ghiţă începe să se ferească de soţia sa , devine violent şi mohorât, se
poartă brutal cu cei mici. Cei doi se înstrăinează într-atât, încât Ghiţă ajunge să
o împingă pe Ana în braţele lui Lică, iar aceasta să i se ofere lui Lică deoarece
“acesta e om”, pe când “Ghiţă e doar muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti”.
Sfârşitul celor doi este unul tragic. Realizând că a fost înşelat, Ghiţă o ucide pe
Ana, iar el, la rândul său, este omorât de Răuţ, din ordinul lui Lică. Bătrâna şi
copiii supravieţuiesc incendiului, pentru că sunt singurele fiinţe inocente şi
morale. Aceste trăsături reies atât din descrierile pe care naratorul obiectiv le
face personajelor prin portrete sugestive (caracterizare directă), cât şi din
gesturile, limbajul şi relaţiile pe care acestea le dezvoltă între ele (caracterizare
indirectă). Apar, de asemenea, mijloace de investigaţie psihologică, precum
scenele de dialog, monologul, monologul interior, notaţia gesturilor şi a
mimicii, care fac din “Moara cu noroc” o nuvelă psihologică”. În concluzie,
prin conflict, faptele verosimile şi personajele prezentate, precum şi prin
accentuarea complexităţii acestora , cu prezentarea “acelui amestec de bine şi
rău ce se află la oamenii adevăraţi”, “Moara cu noroc” devine o veritabilă
nuvelă realistă, una din capodoperele lui Ioan Slavici.
3. TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME
Tema şi viziunea despre lume/ Particularităţi de structură, compoziţie şi
limbaj... în nuvela ”Moara cu noroc” de Ioan Slavici
 
Literatura română din a doua parte a secolului al XIX-lea se detaşează prin
promovarea unei literaturi autentice, care să înlocuiască “formele fără fond”,
aspect evidenţiat de scrierile celor patru mari clasici: Mihai Eminescu, Ion
Creangă, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici.
Afirmându-se la sfârşitul secolului al XIX-lea, Ioan Slavici a fost unul dintre
scriitorii adepţi ai realismului clasic. Opera “Moara cu noroc” a fost publicată în
anul 1881 în volumul de debut “Novele din popor” şi este o nuvelă, specie
genului epic în proză, de dimensiuni medii, cu un singur fir narativ, construcţie
riguroasă şi conflict concentrat, în cadrul căreia personajele relativ puţine
gravitează în jurul protagonistului. Caracterul acesteia este realist,prin temă,
tehnica detaliului semnificativ şi perspectiva narativă obiectivă, de
factură psihologică. În “Istoria literaturii române” Ovidiu Papadima afirma că
“<<Moara cu noroc>> e…. prima nuvelă memorabilă construită la noi cu
elemente ale psihologiei abisale” , subliniind faptul că accentul este pus pe
conflictul interior al personajului principal.
Realismul nuvelei rezidă în principala sursă de inspiraţie, respectiv societatea
transilvăneană, în special satul, pe care îl cunoştea îndeaproape şi ce reprezintă
toposul în care se desfăşoară întâmplările, conflictele şi în care vieţuiesc
personajele, ce acţionează ghidate de principii etice specifice. Slavici reuşeşte să
înfăţişeze în lucrarea sa un univers “copiat de pe uliţele împodobite ale satului”
(Mihai Eminescu).
Tema este de asemenea edificatoare pentru clasificarea operei literare, fiind cea
a consecinţelor nefaste şi dezumanizante ale dorinţei de îmbogăţire. Aceasta
este tratată într-un mod complex şi poate fi analizată din mai multe perspective.
Din perspectiva socială, este prezentată dorinţa lui Ghiţă de a încerca să-şi
schimbe statutul social pentru a asigura un trai mai bun familiei sale. Din punct
de vedere al scopului moralizator pe care şi-l propune,  nuvela prezintă
repercusiunile iubirii excesive pentru bani, schiţând un destin implacabil al
avarului (fatum). Dezumanizarea lui Ghiţă este exponentul perspectivei
psihologice. Viziunea lui Slavici despre lume susţine faptul că valorile
adevărate sunt cinstea, dragostea pentru familie şi modestia. Încă din primele
rânduri ale operei, bătrâna ilustrează această viziune asupra realităţii “Omul să
fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, daca e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale
te face fericit”. Tot soacra lui Ghiţă este cea care, în finalul operei, relevă
optimismul autorului, marcând ideea conform căreia orice s-ar întâmpla, viaţa
merge “mai departe”. Totuşi, lumea lui Slavici este una în care faptele rele sunt
sancţionate (Ana pentru înclinația spre adulter, Ghiţă pentru obsesia pentru bani,
Lică pentru crimele comise), el fiind un adevărat moralist.
La nivel morfologic, titlul este alcătuit din substantivul comun “Moara”,
articularea acestuia arătând singurlaritatea istorisirii, care consemnează toposul
acţiunii. Asocierea cârciumii cu termenul “noroc” este mai degrabă una ironică,
date fiind întâmplările aflate sub semnul ghinionului ce vor avea loc în acest
cadru, deşi iniţial “pentru Ghiţă cârciuma era cu noroc”.
Acţiunea nuvelei este relatată prin prisma unei perspective narative obiective,
însoţite de o viziune dindărăt, de către un narator omniscient şi
omnipresent(ubicuu). Se remarcă de asemenea tehnica punctului de vedere,
bătrâna având rol de personaj- raisonneur(reflector). Interferenţa dintre planul
naratorului şi cel al personajelor se realizează prin folosirea stilului indirect
liber (“La început se vedea c-a fost prinsă de silă; dar ce avea să facă? La urma
urmelor, de ce să nu joace?”). Modul de expunere predominant este naraţiunea
la persoana a III-a, ce alternează cu dialogul şi monologul.
Contextul spaţio-temporal este precizat, ca în orice altă nuvelă realistă.
Cârciuma de la Moara cu noroc este aşezată la o răscruce de drumuri, izolată.
Descrierea reperelor spaţiale este evidenţiată prin tehnica detaliului
semnificativ, conferind veridicitate celor enunţate “De la Ineu drumul de ţară o
ia printre păduri şi peste ţarini la dreapta şi la stânga satelor aşezate prin
colţurile văilor.”. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, perioadă
cuprinsă între două coordonate religioase: de la Sf. Gheorghe până la Paştele
din anul următor.
În nuvela psihologică, conflictul central este unul moral, interior, aparţinând
protagonistului. Personajul principal, Ghiţă se luptă cu dorinţa de cinste, alături
de familia sa şi cu setea de bani care încearcă să-l domine. Conflictul interior se
manifestă şi în plan exterior prin relaţiile pe care hangiul le are pe de o parte cu
familia sa, de care se distanţează şi cu Lică Sămădăul, pe de altă parte, pe care îl
confruntă.
Alcătuită din 17 capitole, “Moara cu noroc” prezintă un singur fir narativ în
cadrul căruia evenimentele se succed în ordine logică şi cronologică, fiind
încadrate de simetria spuselor bătrânei, ce au rol de teze morale, din începutul şi
din finalul operei, aceasta consemnând sfârşitul tragic pus sub semnul sorţii
-“aşa le-a fost data”. De asemenea, se poate observa prezenţa celor “cinci cruci”
în prolog şi în epilog, înfăţişând încă o dată un principiu religios, mai exact
conceptul predestinării.
Fiind o operă narativă, acţiunea este structurată pe momentele subiectului, ce
corespund unui tipar narativ. Expoziţiunea, situaţia iniţială, prezintă contextul
spaţio-temporal şi familia lui Ghiţă, cel ce hotărăşte să ia în arendă hanul de la
Moara cu noroc pentru a strânge bani în scopul unui trai mai bun. Perioada pe
care şi-o propune s-o petreacă în acest loc este de 3 ani. La început, afacerile
merg bine, cârciuma având un succes nesperat, reflectat în câştigurile obţinute,
cei doi soţi bucurându-se de munca lor. Apariţia lui Lică Sămădăul, un personaj
controversat, şef al porcarilor şi al turmelor de porci constituie intriga nuvelei,
momentul ce declanşează conflictul interior al lui Ghiţă, care, tulburat, ia măsuri
împotriva lui. Hangiul merge la Arad să cumpere arme, doi câini şi îşi angajează
încă o slugă, pe Marţi.
În cadrul desfăşurării acţiunii sunt surprinse toate etapele dezumanizării lui
Ghiţă. Cârciumarul devine rece, violent, se îndepărtează de familie, în vreme ce
afacerea cu Lică este din ce în ce mai profitabilă. Scena ce consemnează
transformarea, în mod inconştient, a lui Ghiţă în supusul lui Lică este aceea în
care sămădăul îi dă însemnele tuturor celor 23 de turme de porci şi împrumută
bani. Dornic să se îmbogăţească, este complicele lui Lică la numeroase
nelegiuri, fiind anchetat de două ori în jefuirea arendaşului şi uciderea unei
femei şi a unui copil, fiind eliberat pe “chezăşie”. Frământările şi neputinţa de a
renunţa la înţelegerea încheiată îl fac să-şi ceară iertare de la soţia sa, Ana. Se
aliază cu jandarmul Pintea, ce se afla de mult timp pe urmele sămădăului, însă
nu îi spune tot adevărul, dorind să păstreze o parte din banii obţinuţi împreună
cu cel devenit acum duşmanul său.
Punctul culminant ilustrează apogeul involuţiei lui Ghiţă, care îşi aruncă soţia în
braţele lui Lică, şi, dorind să se răzbune pe porcar, merge să-l anunţe pe Pintea
că acesta are asupra lui banii furaţi. Femeia se lasă în voia bărbatului,
dezgustată de laşitatea soţului său.
Deznodământul este unul tragic întrucât planul hangiului nu decurge precum se
aştepta. Dându-şi seama că soţia l-a înşelat, Ghiţă o omoară pe Ana, el fiind la
rândul său omorât de Răuţ , una din slugile lui, la ordinul lui Lică. Sămădăul se
sinucide,izbindu-se cu capul de un stejar, pentru a nu fi prins de Pintea, în
vreme ce Moara cu noroc ardea din cauza unui foc provocat de oamenii lui
Lică.
Personajele lui Ioan Slavici sunt inspirate din realitatea imediată, fiind
exploatate anumite tipologii. Protagonistul, Ghiţă, este surprins în procesul său
treptat de înstrăinare faţă de propria-i familie şi propriile-i valori. Acesta
porneşte de la un simplu cizmar, sărac dar cinstit, un soţ afectuos, pentru ca, în
prezenţa posibilităţii de îmbogăţire să-şi dorească să nu fi avut familie- “ întâia
oară în viaţa lui ar fi voit să n-aibă nevastă şi copii”. Este surprins de la libertate
la sclavie inconştientă pentru personajul demonic apărut în viaţa sa. Cu toate
acestea, alături de el se află până aproape în ultimul moment, Ana, soţia sa, o
mama grijulie, ce pune familia mai presus de orice, dar care totuşi este şi
victimă a celor doi bărbaţi (soţul său ajunge să o considere un obstacol -“Îmi
stai în cale”, iar sămădăul îi ruinează familia) şi vinovată pentru adulter. La
rândul său, Ana trece printr-o tulburare de ordin moral, fără a-i fi însă afectată
conştiinţa.
Un alt personaj complex este Lică Sămădăul, antagonistul, cel ce strică
echilibrul familiei lui Ghiţă. Este un personaj plat, mereu egal cu sine, întrucât
toate acţiunile întreprinse sunt situate pe acelaşi făgaş, fiind un amestec de
pasiune şi disimulare, bun cunoscător al omului, o persoană vicleană ce
acţionează spre bunăstarea sa. Este bun cunoscător al psihologiei umane, ştiind
cum să supună, să domine şi să fascineze, manifestând o influenţă asupra tuturor
personajelor cu care intră în contact.
Trăsăturile personajelor se desprind din fapte, vorbe, gesturi şi din relaţiile cu
alte personaje, fiind valorificată astfel caracterizarea indirectă. Naratorul
realizează portrete sugestive, detaliile fizice surprinzând şi trăsături morale sau
statutul social (statutul lui Lică - “porcar, însă dintre cei ce poartă cămaşă
subţire şi albă”).
Stilul nuvelei este sobru, concis, figurile de stil lipsind cu desăvârşire. Limbajul
naratorului şi al personajelor valorifică limbajul popular şi oralitatea. Tudor
Vianu remarcă modalitatea lui Slavici de a scrie, notând că acesta “introduce
oralitatea populară în scrierile sale înaintea lui Creangă”, însă îi lipseşte
“jovialitatea şi verva”. Aceste caracteristici se realizează prin dialogul ce
conferă dinamism textului, utilizarea expresiilor şi cuvintelor populare “dacă e
vorba”, ”muiere” şi a regionalismelor “sămădău”, “arendaş”.
Slavici conturează prin caracterul didactic, moralizator al nuvelei, o utopie în
cadrul căreia dreptatea primează, având în vedere sfârşitul operei, în care toate
personajele sunt sancţionate pentru faptele lor. Scena în care bătrâna pleacă cu
copiii poate semnifica încercarea ei de a impregna în personalitatea lor tiparul
ideal, clădit pe valori precum onoarea şi de a-i îndepărta de patima banilor.
În concluzie, “Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică întrucât prezintă toate
caracteristicile definitorii ale acestei specii, urmărind prin tematica sa
dezumanizarea personajului principal din pricina banului, accentul fiind
îndreptat către planul tumultului interior, incipitul şi finalul înglobând premisa
şi concluzia conflictului.
4. RELAŢIA DINTRE INCIPIT ŞI FINAL
 
Relaţia dintre incipit şi final într-o nuvelă: Moara cu noroc de Ioan Slavici
        Ca specie a genului epic, nuvela are dimensiuni medii (între  povestire şi
roman), cu o acţune  riguros construită, cu un conflict puternic, punând în
evidenţă personaje  complexe bine individualizate.
        În literatura română nuvela a apărut în perioada paşoptistă, fiind singura
specie de ficţiune  acceptată unanim în epoca romantică (1840-1880). În acea
perioadă nuvela avea  caracter istoric („Alexandru Lăpuşneanu”). Mai târziu, în
anul 1881, a fost  inclusă în volumul  „Novele din  popor” al lui Slavici, nuvela
„Moara cu noroc”.
        „Moara cu noroc” prezintă (alături de celelalte nuvele ale lui Slavici)
monografic viaţa satului  ardelenesc în cea de-a doua jumătate a secolului al
XX-lea, momentul  pătrunderii influenţelor capitaliste. În toate nuvelele lui
Slavici conflictul  porneşte de la încălcarea unor norme etice şi de aceea teza
moralizatoare  străbate întreaga sa operă. Spre deosebire de nuvela „Comoara”
cu aceeaşi temă,  în care personajul reuşeşte să conştientizeze că patima banului
pune stăpânire  pe sufletul său şi astfel renunţă la comoara pe care o găsise,
Ghiţă,  protagonistul nuvelei „Moara cu noroc”, e irecuperabil din punct de
vedere  moral, accentuând latura realistă a operei.
        Titlul nuvelei poate fi considerat o antifrază (nu e cu noroc). Semnificaţia
negativă a  acestuia se accentuează pe parcursul desfăşurării acţiunii, dar şi prin
relaţia  cu o credinţă populară conform căreia o moară părăsită e bântuită de
spirite  rele.
        Tema nuvelei este degradarea morală sub influenţa banului sau, cu alte
cuvinte,  consecinţele nefaste pe care banul le are asupra sufletului omenesc.
        Discursul narativ este încadrat de vorbele bătrânei care, din această
perspectivă, devine  personaj-reflector,’ şi purtătorul de cuvânt al naratorului.

        Incipitul conţine  replica bătrânei, mama Anei, şi reprezintă morala de

factură populară  demonstrată în nuvelă: “Omul să fie mulţămit cu sărăcia sa,
căci dacă e vorba,  nu bogaţia, ci liniştea sa îl face fericit.” Acest capitol preia
funcţiile  prologului, prefigurând tema şi conflictul dominant, validate prin
motive  anticipative (drumul şerpuieşte la stânga şi la dreapta- semn al oscilării
lui  Ghiţă între dragostea pentru familie, respectiv respectarea moralei, şi
patima  pentru bani care pune stăpânire pe el; locurile sunt aride- nu cresc decât 
ciulinii- anticipare a destinului tragic al lui Ghiţă, pentru care moara se 
dovedeşte un loc nefast; în depărtare se zăreşte o pădure arsă în jurul căreia 
roiesc nişte corbi- simbol al morţii; în apropiere de moară sunt cinci cruci- 
semn că oamenii şi-au părăsit credinţa şi că îşi pot pierde viaţa în acele  locuri
rele) . Astfel, prin aceste motive anticipative, incipitul este de tip  “captatio
benevolentiae”, adică pregăteşte cititorul pentru ce urmează.

        Conflictul iniţial este unul exterior, de natură socială şi economică,

reprezentat prin Lică  Sămădăul, şeful porcarilor din zona, om avut care
stăpâneşte întreaga zonă, şi  Ghiţă, un cizmar cinstit care vine la moară pentru
binele familiei. Generat de  primul, conflictul interior este între dorinţa lui Ghiţă
de a rămâne un om  cinstit, care îşi respectă familia, şi dorinţa de nestăvilit de a
acumula bani.
        Neliniştea se  instalează la prima apariţie a lui Lică la han. Confruntarea
dintre cei doi  ilustrează lupta dintre omul cinstit care binecuvântează locurile şi
spiritul  malefic al lui Lică. Acceptând condiţiile impuse de Lică de a-i spune
„cine  trece, cine zice şi cine ce face”, primind însemnele porcilor săi şi
acceptând  să primească în schimbul banilor nişte „grăsuni” furaţi, Ghiţă nu mai
are cale  de întoarcere şi aşteaptă următorul pas al lui Lică. Pentru a i se opune
îşi ia  anumite măsuri care se dovedesc inutile ( 2 pistoale, o slugă nouă, nişte 
câini). Cu ultimele semne ale moralităţii, Ghiţă face efortul de a renunţa la 
câştigul necinstit şi de a-l trăda pe Lică. Comite însă două greşeli: nu îi 
mărturiseşte lui Pintea că o parte din banii pe care îi schimba îi rămânea lui  şi o
foloseşte pe Ana drept momeală pentru a-l surprinde pe Lică la han cu  dovezile
asupra lui (banii din şerpar). Recunoscând că a greşit, dar că nu o  poate lăsa pe
Ana în urma lui, Ghiţă îşi înjunghie soţia cu gândul de a se  sinucide apoi.
        Opera este clasică  prin rigoare, structura simetrică, cu acţiune gradată în
cele 17 capitole.  Personajul este construit cu mijloace tradiţionale (din exterior
prin raportare  la medii, la fapte şi la alte personaje), dar preponderente sunt
mijloacele  proyei analitice, respectiv: prezentarea confluctului interior,
folosirea  stilului indirect liber (autorul redă presupusele gânduri ale
personajelor fără  a folosi vorba de tip dicendi), a monologului şi a dialogului.
        Ultimul capitol, finalul, are valoare de epilog, subliniind  ideea principală a
operei şi se află  în relaţie de simetrie cu incipitul. Finalul este unul închis,
destinele  personajelor sunt trasate. În spiritul moralist al lui Slavici, cei care „s-
au  dat cu răul” trebuie să plătească acest lucru prin moarte, iar cei nevinovaţi 
scapă; în preajma Paştelui, bătrâna şi copiii pleacă în oraş, în lipsa lor 
producându-se tragedia. Locurile se purifică prin foc, iar personajul reflector 
vină să încheie moralizator, spunând că „aşa le-a fost dată”.
        Prin reluarea replicii personajului reflector, se realizează simetria
incipit+final, care sugerează  ciclicitatea vieţii. Această construcţie simetrică
pune în evidenţă caracterul  moraliyator al operei, conflictul evidenţiind
încălcarea unei norme morale care  nu poate rămâne nepedepsită. Astfel,
din relaţia incipit - final putem deduce  concepţia scriitorului potrivit căreia
legile morale persistă asupra existenţei  umane.
Slavici este un adept al lui Confucius şi, conform ideilor acestuia, aplică în
„Moara cu  noroc” principalele virtuţi morale analizate de filosoful chinez : 
sinceritatea, cinstea, cumpătarea, opera devenind o pledoarie pentru echilibrul 
moral; scriitorul român este astfel „un autor pe deplin sănătos în concepţie”. 
(M. Eminescu)

 5. CARACTERIZAREA PERSONAJULUI GHIȚĂ DIN MOARA CU

NOROC – ESEU STRUCTURAT

        Personajul literar este o instanta narativa prin intermediul careia scriitorul

isi exprima indirect ideile, conceptiile, sentimentele. Particularitatile de
constructie a acestor fiinte fictionale sunt determinate de factori muntipli:
viziunea despre lume si optiunile estetice ale autorului, curentul artistic si specia
literara, tipologia eroilor, subiectul operei si temele ei. In nuvela „Moara cu
noroc”, de exemplu, Ioan Slavici isi construieste personajele in acord cu un
canon realist obiectiv, sustinut de convingerea ca opera literara trebuie sa aiba
un pronuntat caracter national si o finalitate etica: „Pentru ca sa fie frumos, un
lucru trebuie sa fie, inainte de toate, bun si adevarat”.
        Ghiţă este unul din personajele principale ale nuvelei, este viabil si
complex, un tip uman in care contradicţiile semanifesta puternic. Esenţa lui este
dramatica, pendulează la început intre atracţia banului, patima pentru inavutire
şi dorinţa de a rămâne drept şi cinstit. El este centrul de iradiere a
semnificatiilor, destinul sau ilustrand viziunea despre existenta a autorului si
„teza morala” textului. O particularitate de constructie a personajului principal
este insumarea a mai multor ipostaze, a caror succesiune evidentiaza statutul lui
psihologic.
        Prima ipostaza este cea a omului moral care respecta codul etic al
comunitatii si se integreaza in ea, prin statutul sau social de cizmar si apoi, ca
arendar al hanului. Ca adevarat „pater familias”, el manifesta iubire si
devotament fata de ai sai, resimtind acut dorinta de a-i proteja. Cand linistea
familiei sale este tulburata de aparitia lui Lica Samadaul, Ghita isi apara valorile
morale, incercand sa se impotriveasca demn lui Lica. Numai ca prima eroare, de
a nu renunta la arenda hanului, declanseaza situatia de criza. Intre cei 2 se naste
un conflict de interese si o confruntare intre orgoliile barbatesti.
        Tentativa esuata de a se impotrivi lui Lica e urmata de alunecarea treptata
sub influenta Samadaului. Se cristalizeaza astfel cea de-a doua ipostaza ,cea a
omului dilematic. In interior, se produce o grava scindare launtrica determinata
de  un conflict moral intre valorile etice pe care si-a sprijit pana acum existenta
si ispita raului caruia nu-i poate rezista. Setea mereu mai arzatoare de
imbogatire copleseste treptat dorinta lui Ghita de a ramane om cinstit si astfel se
instituie a treia ipostaza- cea a omului, imoral- asociata unui conflict psihologic.
Devenirea sa tragica se adanceste prin ”caderea„ dintr-o ipostaza in alta, dinspre
omul moral spre cel imoral.
        Naratorul obiectiv isi lasa personajele sa-si dezvaluie trasaturile in
momentele de incordare, consemnandu-le gesturile, limbajul si relatiile dintre
ele, prin caracaterizare indirecta. De asemenea, realizeaza portrete sugestive
prin caracterizare indirecta.
        Naratorul surprinde în mod direct transformările parsonajului: Ghiţă
devine „ de tot ursuz”, „se aprindea pentru orişice lucru de nimic”, „nu mai
zâmbea ca mai înainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el ”, iar
când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede cumpătul şi-i lăsa urme
vinete pe braţ ” (caracterizare directă).
        Prin intermediul monologului interior sunt redate gândurile şi frământările
personajului, realizându-se în felul acesta autocaracterizarea: „ Ei! Ce să-mi
fac?. . . Aşa m-a lăsat Dumnezeu!.. . Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare
decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are cocoaşe în
spinare”.ebacalaureat.ro
        Trasatura dominanta a personajului principal este slabiciunea pentru bani
„Are si el,ca tot omul, o slabiciune: ii rade inima cand isi vede sporul” afirma
batrana, precinzand explicit carenta morala a lui Ghita.  Ea o asociaza insa cu
bucuria castigului cinstit, in timp ce Ana se teme de „castig nelegiuit”.  Scena
procesului ( cap XI) reprezinta un moment cheie in devenirea personajului, un
moment de culminatie a crizei morale. .Desi convins de vinovatia lui Lica,
Ghita depune marturie falsa, optiune nu determinata de frica, ci de constiinta
faptului ca Lica are stapani puternici care il protejeaza. Totusi, optiunea finala a
protagonistului este de a se situa cu sacrificiul suprem de partea legii.
        Ultimele secvente narative sunt de un intens dramatism. Ghita renunta la
jocul dublu, la disimularea geloziei si a urii, actionand intaia oara cu fermitate.
Dar cand se intoarce la han intelege ca este prea tarziu , o ucide pe Ana, apoi
moare si el, impuscat de Raut, omul lui Lica. Revenirea la valorile umane
autentice nu mai este cu putinta si eroii platesc cu viata incalcarea normelor
morale.
        Destinul dramatic al personajelor este proiectat pe fundalul unei lumi din
Transilvania secolulului al XIX-lea. Actiunea nuvelei este situata intr-un spatiu
geografic real, in pusta aradeana ( Fundeni, Ineu, Oradea sunt toponime reale),
intr-o zona de rascruce, plina de mister. Evenimente se desfasoara pe durata
unui an. Timpul real, obiectiv este dublat de un timp simbolic, „saptamanii
luminate a Pastelui”  ii corespunde o durata malefica, un timp simbolic al
”tarziului” („era tarziu, intr-un tarziu, tarziu dupa miezul noptii”). Nu
intamplator, jaful crima, tradarea , uciderea Anei si sinuciderea se petrec
noaptea.
        Structural, nuvela se organizeaza pe doua planuri dinamizate de conflicte
puternice . Planul realitatii exterioare este de tip narativ, evidentiind un singur
fir narativ- element definitoriu al nuvelei. Al doilea plan este de tip analitic:
planul interior, in care sunt urmarite dilemele morale, conflictul psihologic ce se
amplifica treptat in constiinta lui Ghita.
        Seria de evenimente este structurata pe principiul cronologic cu naratiune
heterodiegetica, iar perspectiva narativa este obiectiva, Ioan Slavi optand pentru
formula naratiunii in ”rama”, drama existentiala a eroilor fiind inchisa intre 2
cugetari.  Incipitul de tip enuntiativ se formuleaza ca un discurs etic al unui
personaj-reflector: mama Anei. Cugetarea ei reprezinta o avertizare asupra
fortelor conflictule : „Omul sa fie multumit cu sărăcia sa, căci dacă e vorba, nu
bogaţia, ci liniştea colibei tale te face fericit.”
        In finalul nuvelei rasuna din nou vocea batranei, exprimand ideea
predestinarii „ Simteam eu ca nu are sa iasa bine; dar asa le-a fost data”. Este
evidentiata mentalitatea unei lumi morale care isi intemeiaza existenta  pe valori
autentice si pe credinta in soarta. In acelasi timp, ea exprima viziunea
scriitorului asupra lumii si asupra existentei umane.
        Din punctul meu de vedere, Ioan Slavici surprinde existenta lumii
contemporane prin crearea unor personaje compexe si verosimile. Consider ca
tema erodarii fondului uman prin patima imbogatirii, este dezvoltata pe baza
convingerii scriitorului ca literatura trebuie sa aiba o finalitate educativa. In
primul rand, mi se pare firesc ca deznodamantul nuvelei sa aiba o  accentuata
dimensiune moralizatoare, fiindca eroii care incalca principiile morale sunt
sanctionati aspru in final. In al doilea rand, scriitorul reuseste sa surprinda cu
adevarata arta instalarea gradata a crizei sufletesti si evolutia ei pana in fata
deznodamantului implacabil, demonstrand convingator tema principala a
nuvelei.
        In concluzie construindu-si personajul pe scenariul arhetipal al ispitirii si al
caderii in pacat,  Slavici surprinde consecintele nefaste pe care demonul
lacomiei le are asupra caracterului si destinului uman. Nuvela „Moara cu
noroc”  ilustreaza drama abdicarii de la demnitate si moralitate , esecul
existential generat de slabiciuni si ambitii fara de masura.

ESEU 2: CARACTERIZAREA UNUI PERSONAJ DIN MOARA CU

NOROC DE IOAN SLAVICI
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală românească
aflată la intersecţia a trei curente literare: clasicismul, romantismul şi realismul.
Recunoscut datorita măiestriei operelor sale, Ioan Slavici este considerat a fi
unul dintre clasicii literaturii romane, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale si Ion Creanga.
            Publicata in 1881, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este inclusa
in volumul „Novele din popor”. Aceasta are un caracter moralizator, iar după
criticul G.Calinescu, „subiect de roman”.
 
           Cele patru elemente
            „Moara cu noroc” de Ioan Slavici are ca tema consecintele nefaste ale
dorintei de inavutire. Tema operei, privita din perspectiva sociala, prezintă
încercarea lui Ghiţă de a isi schimba statutul social. Din punct de vedere
psihologic, este prezentat conflictul interior trăit de personajul Ghiţă, care isi
pierde treptat calităţile.
            Titlul operei lui Ioan Slavici este unul semnificativ si circumscrie tema
nuvelei sale, fiind in același un timp ironic. „Moara cu noroc” denumește
toposul acțiunii, însa hanul aduce năpăstuirea, câștigurile obţinute la aceasta
ascunzând nelegiuiri.
            Fiind o opera realista, spațiul si timpul sunt clar precizate. Cârciuma de
la Moara cu Noroc este găsita la răscruce de drumuri, izolata. Spațiul este unul
ce pare a fi malefic, lipsit de influenta divina, care in final este purificat prin
foc. Acțiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, de la Sfântul Gheorghe pana la
Paste.
            Se observa o simetrie intre incipitul si finalul operei, prin cele doua teze
de moralitate ale bătrânei: ”Omul sa fie mulțumit cu sărăcia sa”, „așa le-a fost
data!”.
 
            Statutul personajului
            Personaj principal, Ghita este cel mai complex personaj din nuvelele lui
Slavici. Acesta este un personaj rotund, evoluând de la tipicitate la
individualizare, devenind, dintr-un simplu meşteşugar, cu o existenţă modestă,
un cârciumar dominat de seducţia banilor sub influenţa negativă a lui Lică
Sămădăul. Schimbarea sa este evidenta, sotia sa remarcând „bărbatul s-a
schimbat”, însa el pune totul pe seama destinului „Așa m-a lăsat Dumnezeu!”.
 
            Evoluția personajului
            Prezent în toate momentele subiectului, personajului principal i se
conturează portretul moral şi fizic prin caracterizare directă, indirectă şi prin
autocaracterizare. Portretul fizic al lui Ghita este slab conturat: „înalt si spătos”,
însa trăsăturile cârciumarului se reflecta pe parcursul operei, prin expresia
chipului, ton, voce, trăsături sufletești. Portretul moral al personajului principal
este conturat prin mijloace de investigatie psihologica precum: introspectia,
stilul indirect liber, scene dialogate, monolog interior, notatia gesticii si mimicii
faciale.
            Statutul său social este definit încă din expoziţiune: cizmar, om onest şi
soţ iubitor, acesta doreşte să câştige mai mult pentru a-şi deschide un atelier. În
ciuda avertismentului soacrei, acesta va lua în arendă cârciuma de la Moara cu
noroc, observându-se astfel autoritatea personajului principal.
Apariţia lui Lică tulbură liniştea familiei şi echilibrul interior al bărbatului. Cu
ajutorul monologului interior, este subliniat profilul psihologic al acestuia,
contradicţiile interioare, generate de seducţia şi repulsia pe care le exercită
individul apărut la cârciumă asupra lui. Oscilând între cele două sensuri
existenţiale, reprezentate de personajul feminin, Ana, simbol al iubirii, al
familiei şi al liniştii, şi nelegiuitul şef al porcarilor, Ghiţă trăieşte o dramă
psihologică, care îl va duce la o stare de alienare faţă de sine şi faţă de ceilalţi.  
            Autocaracterizarea trădează dorinţa personajului de a se autodisculpa:
„Ce să-mi fac dacă e în mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu
e însuşi vinovat că are cocoaşe în spinare”. Astfel, devine complicele lui Lică a
jefuirea arendaşului şi la uciderea unei femei. Este reţinut de poliţie şi va dori să
se alieze cu jandarmul Pintea, pentru a-l demasca pe Sămădău, dar nu este în
totalitate sincer, deoarece păstrează o parte din banii aduşi de Lică.     
            Cârciumarul este caracterizat direct şi de şeful porcarilor, care îşi dă
seama de calităţile şi defectele acestuia: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în
sufletul tău şi eşti om cu minte”. Acesta are momente de sinceritate şi remuşcări,
aşa cum rezultă din scena în care îşi cere iertare soţiei şi copiilor. Dezgustată de
laşitatea soţului şi îndepărtată de acesta, femeia îl numeşte pe Ghiţă „muiere
îmbrăcată în haine bărbăteşti”.
            Om harnic, cumsecade, blând şi echilibrat, acesta doreşte să strângă bani
pentru a-şi angaja zece calfe ca să repare cizmele oamenilor. Deşi intuieşte
caracterul malefic al intrusului, care îi cere bani şi informaţii, acesta cedează,
fapt dovedit prin monologul interior „se gândea la câştigul pe care l-ar putea
face în tovărăşia cu Lică”. Naratorul omniscient şi omniprezent surprinde
gesturile, gândurile şi relaţiile cu celelalte personaje: prudent şi temător, Ghiţă
merge la Arad să-şi cumpere două pistoale, îşi ia doi câini şi angajează o slugă
credincioasă, ceea ce dovedeşte nevoia de protecţie. Acesta
devine interiorizat şi violent: „se aprindea”; „îşi pierdea cumpătul”. Îi plac
jocurile primejdioase şi are gesturi brutale faţă de cei apropiaţi; uneori, pare să
regrete că are familie şi copii, gândind că această situaţie îl face vulnerabil.
            Caracterizarea indirectă dezvăluie ultima fază a degradării morale: de
sărbătoarea Paştelui, o ucide pe Ana, la rândul lui este ucis de Răuţ, din ordinul
lui Lică. Reprezentând tipul individului dezumanizat de obsesia îmbogăţirii,
personajul va ajunge la un deznodământ tragic.        
 
            Concluzie
             În concluzie, valoarea deosebită a acestei nuvele constă în modul de
realizare a personajelor, în analiza psihologică ce porneşte de la descrierea
generală a stărilor psihice, spre a ajunge la observaţii de mare fineţe.   
6. CUPLU DE PERSONAJE DIN MOARA CU NOROC: GHIŢĂ SI LICĂ
 
 
            Introducere
Perioada marilor clasici reprezintă etapa de efervescenţă culturală românească
aflată la intersecţia a trei curente literare: clasicismul, romantismul şi realismul.
Recunoscut datorita măiestriei operelor sale, Ioan Slavici este considerat a fi
unul dintre clasicii literaturii romane, alături de Mihai Eminescu, Ion Luca
Caragiale si Ion Creanga.
            Publicata in 1881, nuvela „Moara cu noroc” de Ioan Slavici este inclusa
in volumul „Novele din popor”. Aceasta are un caracter moralizator, iar după
criticul G.Calinescu, „subiect de roman”.
 
            Cele patru elemente
            „Moara cu noroc” de Ioan Slavici are ca tema consecințele nefaste ale
dorinței de înavuțire. Tema operei, privita din perspectiva sociala, prezintă
încercarea lui Ghiţă de a isi schimba statutul social. Din punct de vedere
psihologic, este prezentat conflictul interior trăit de personajul Ghiţă care isi
pierde treptat calităţile.
            Titlul operei lui Ioan Slavici este unul semnificativ si circumscrie tema
nuvelei, fiind in același un timp ironic. „Moara cu noroc” denumește toposul
acțiunii, însă hanul aduce năpăstuirea, câștigurile obţinute la aceasta ascunzând
nelegiuiri.
            Fiind o opera realista, in „Moara cu noroc” spațiul si timpul sunt clar
precizate. Cârciuma de la Moara cu noroc este găsita la răscruce de drumuri,
izolata. Spațiul este unul ce pare a fi malefic, lipsit de influenta divina, care in
final este purificat prin foc. Acțiunea se desfăşoară pe parcursul unui an, de la
Sfântul Gheorghe pana la Paste.
           
            Statutul personajelor
            Protagonistul, Ghiţă, este cel mai complex personaj din nuvelele lui
Slavici. Acesta este un personaj rotund, evoluând de la tipicitate la
individualizare, devenind, dintr-un simplu meşteşugar, cu o existenţă modestă,
un cârciumar dominat de seducţia banilor sub influenţa negativă a lui Lică
Sămădăul. Șotia sa remarcă „bărbatul  s-a schimbat”, însa el pune totul pe
seama destinului „Așa m-a lăsat Dumnezeu!”.
            Lica este personaj secundar, antieroul operei lui Slavici, fiind un
personaj tipic, plat. Lica intra in categoria porcarilor, insa este unul bogat:
„porcar si el, dar om cu stare”. Lică este individualizat printr-un portret fizic ce
reflecta in exterior trasaturile sale morale: „Lica, un om de treizeci si sase de
ani, înalt, uscativ şi supt la fata, cu mustata lunga, cu ochii mici si verzi”.
 
            Evoluția relației dintre cele două personaje
            Legătura dintre Ghiţă si Lică se afla sub semnul raportului de forte şi
evoluează treptat. Ambele personaje reprezinta firi puternic individualizate, insa
Lica este cel mai abil, finalul operei punand in lumina antiteza caracter slab –
caracter tare. În această relaţie, Lică are rolul de manipulator, iar Ghiţă de
manipulat. Lică ne apare ca un om fără suflet, fără lege şi fără credinţă. Slavici
anunţase acest portret într-o replică anterioară a lui Ghiţă: „Tu nu eşti om, Lică,
ci diavol!”.
          Sămădăul îl manipulează pe cârciumar astfel încât să nu asculte de
vorbele soţiei, care îl descrie pe porcar ca fiind „un om rău şi primejdios”.
Începerea parteneriatului dintre cei doi, Ghiţă şi Lică, constituie pentru Ghiţă şi
începerea unui drum al degradării umane, o luptă interioară din sufletul
hangiului între dorinţa de a rămâne cinstit şi aceea de înavuţire. Ghiţă devine
partenerul lui Lică, oferindu-i informaţii despre cele petrecute la cârciumă,
devine complicele său la ilegalităţi şi crime: jefuirea arendaşului şi uciderea
femeii şi copilului. Protagonistul devine victima remuşcărilor interioare, lucru
evidenţiat în relaţiile cu celelalte personaje, mai ales cu familia, devine tot mai
ursuz, se enervează uşor şi violent faţă de Ana şi copii. Antagonistul reuşeşte să
îi inspire teamă protagonistului, Ghiţă merge la Arad de unde îşi ia arme, câini
şi angajează o slugă. Ajuns pe ultima treaptă a degradării sociale şi obsedat de
puterea banului, cârciumarul se decide să-l denunţe pe Lică, însă, din păcate, îşi
împinge soţia în braţele acestuia. Descoperind infidelitatea soţiei, o ucide, iar
aceste este la rândul rău ucid de Răuţ. Tragic este şi sfârşitul Sămădăului care
pentru a nu fi prins de jandarmul Pintea, se sinucide.
            Aşadar, autorii morali ale celor două sfârşituri tragice sunt Ghiţă şi Lică,
ambii robi ai banului şi ai setei de înavuţire. Semnificative pentru evidenţierea
relaţiei dintre cei doi sunt episodul primei întâlniri dintre aceştia, deoarece
reprezintă şi începutul unui drum al degradării umane pentru protagonist, dar
şi episodul final, care prezintă finalul tragic al personajelor ca efect al dorinţei
de înavuţire, Ghiţă ucigându-şi propria soţie, pe care o împinsese în braţele
porcarului, fiind mai apoi ucis şi el din ordinul lui Lică şi sfârşitul Sămădăului
care se sinucide pentru a nu fi prins de jandarm. O scenă semnificativă pentru
relaţia dintre cele două personaje este cea a primei întâlniri cu Lică Sămădăul,
deoarece apar primele semne de transformări psihologice şi morale ale lui
Ghiţă. Dialogul dintre cei doi pare un interogatoriu condus de Lică, care avea o
poziţie superioară cârciumarului, fiind seful porcarilor din zonă. După plecarea
lui, Ghiţă are primul moment de nesinceritate faţă de Ana, căreia îi ascunde
„gândurile negre ce-l cuprinseseră”. Aceste două episoade fiind edificatoare
pentru evidenţierea degradării morale pe care o are protagonistul.               
            Concluzie
            Opera literară „Moara cu noroc” este o nuvelă psihologică, deoarece
urmăreşte procesul înstrăinării lui Ghiţă faţă de familie şi urmăreşte degradarea
morală a acestuia produsă de ispita îmbogăţirii.