UN BINE SUPREM

— Ar trebui să plec, nu-i așa? Atunci o s-o iau din loc. Ar

trebui să mai zăbovesc puțin, spui? Atunci o să mai
zăbovesc puțin. Oricum persoana cu care mă voi întâlni
poate să mai aștepte.
Hai să stăm puțin de vorbă, nu mai tăgădui. Am nevoie
de conversația asta ca de aer. Mă-ntrebi ce facem noi,
vrăjitorii? Ei bine, nu prea multe: majoritatea își petrec
veacurile triste închiși în turnuri sau ferchezuiți pe la vreun
bal regal. Eu însă îmi petrec viața călătorind și omorând
pentru bani. Trist, știu, însă ăsta-i adevărul: nu suntem
eroi și nici nu vrem să fim. Măcar cei care au mai rămas.
Oare nu te plictisesc, Adela? Ești sigură că nu te
plictisesc? Nu? Adela?
Mă-ntrebi dacă m-am întors vreodată acasă? Oh, se
vede că nu știi multe despre mine: numele meu este Aron
de Malo și casa mea este școala mea iar școala vrăjitorilor
este fortăreața de la Tor Magna, sau cel puțin ce a mai
rămas din ea. Se află la izvoarele fluviului Alba și să fiu
sincer nu este la fel de impunătoare precum celelalte
fortărețe, însă acolo am devenit eu vrăjitor și acolo am fost
eu supus antrenamentului riguros pentru vrăjitori.
Tor Magna însă era o școală de vrăjitori diferită: nu
accepta scuze sau rebuturi și era neîndurătoare. Până la
urmă au distrus-o, în fine. Nu îmi amintesc dacă acolo m-
am născut sau dacă am fost adus de cineva aici și să fiu
sincer, nici nu-mi prea pasă. Sunt orfan, ăsta-i adevărul și
nu sunt mândru de asta. Oamenii mă văd ca pe un erou,
într-adevăr, însă aș prefera să se poarte cu mine în modul
în care ar dori să se poarte. Îmi zâmbesc, îmi spun tot felul
de apelative politicoase și mai apoi mă necăjesc și mă
înjunghie pe la spate. Oh, nu este frumos să fii vrăjitor.
Mă-ntrebi cum de am ochii complet întunecați?
Ei bine, asta este o poveste interesantă. Vrăjitorii se
împart în multe caste și secte fanatice dedicate unei
anumite zeități, însă eu nu cred în astfel de prostii: există
trei școli de vrăjitori adevărate, dintre care doar una a
produs vreodată vrăjitori cu ochii întunecați. Efectele
consumului de poțiuni. Este vorba de școala mea. Școala
de vrăjitori de la Tor Magna.
Mă-ntrebi dacă mă deranjează?
Foarte puțin. Oamenii uneori se tem de mine și copii mă
necăjesc, însă m-am obișnuit cu timpul. Când ai vârsta
mea te obișnuiești până la urmă cu orice. Până și cu
răutatea și insultele.
Mă-ntrebi dacă-mi place meseria mea?
Să fiu cât se poate de sincer, o urăsc și o detest în mod
absolut, însă asta-i profesia mea la urma urmei. Am fost
născut să fiu vrăjitor și nu cred că aș putea face altceva.
Nu vreau să mă gândesc la lunile alea de la început.
Când îmi amintesc încă tremur și mă bufnește plânsul.
Credeam că să fii vrăjitor este o meserie onorabilă, plină
de faimă și succes, însă m-am înșelat. M-am înșelat
amarnic. Este, într-adevăr, o slujbă care aduce mult
capital, însă asta-i tot. Desigur, aș produce mai mulți
gologani dacă aș face trucuri prin târguri sau dacă aș vâna
libelule însă am și eu standarde. Standarde pe care am
învățat să le respect și să le onorez în fiecare moment al
vieții mele, inclusiv atunci când cetatea se năruie și totul este
mistuit de foc…
Mă-ntrebi cum a căzut fortăreața de la Tor Magna?
Asta mă întreb și eu de foarte multe ori. S-a întâmplat
acum vreo cincizeci de ani dacă rețin bine și chiar și acum
îmi amintesc tot ce s-a întâmplat. Fortăreața, îți imaginezi
și tu, era de-a dreptul uriașă: maestrul nostru a produs o
grămadă de vrăjitori și faima noastră s-a dus în toate cele
patru colțuri ale pământului. De la cetate la cetate, toată
lumea vorbea despre vrăjitorii cu ochii întunecați de la Tor
Magna.
În acele vremuri se mânca bine și se dormea bine.
Până la urmă regele Hedvigului de la vremea aceea, un
mucos căruia nici măcar nu i-am reținut numele a decis să
organizeze un turnir, o competiție în care toți vrăjitorii din
lumea asta aveau să fie testați. Voia să dovedească
poveștile despre magicieni. Firește, Tor Magna a câștigat
fiecare probă și faima noastră s-a dus și mai departe, însă
faima are un preț foarte mare. Un preț pe care fiecare
trebuie să-l plătească. Celelalte două școli s-au aliat
împotriva noastră, au complotat căderea fortăreței noastre
și până la urmă ne-au atacat. Într-o singură noapte de
toamnă au omorât aproape toți vrăjitorii din cetate, inclusiv
pe maestrul nostru și pe toți novicii. Au ars cetatea și după
au plecat în cel mai apropiat lupanar, dragii de ei, pentru a
sărbători victoria răsunătoare. Ne-au atacat fiindcă noi ne
împotriveam experimentării pe copii sau animale și fiindcă
magicienii noștri erau mai profesioniști și cereau simbrie
mai mică. Așa că am mai rămas doar cinci.
Iar de-atunci îi spunem Noaptea Cuțitelor Lungi.
Sigur nu te plictisesc? Am nevoie de discuția asta, crede-
mă. Oamenii spun că sunt un om în piele de monstru, însă
eu mă consider un monstru în piele de monstru care va
rămâne așa toată viața lui. Când au atacat eram un copil
care urla prin cornul de taur de la jgheab, acum când sunt
adult cred că ne-au făcut un bine.
Ne-au făcut un bine suprem tuturor.
Când oamenii ne văd spun că suntem niște eroi. Spun că
suntem salvatorii umili ai omenirii, însă asta este o
cretinitate. Oamenilor le place să fie salvați cu adevărat de
un prinț blond cu ochii albaștri, nu de un vrăjitor sinistru cu
ochii complet întunecați și care zâmbește malițios ca mine.
Adela? Te pot întreba ceva? Oare chiar sunt așa de urât?
Ar trebui să plec, nu-i așa?

II

Capitala exercita o forță apăsătoare asupra lui.

Piața cea mare a orașului Posada era ticsită cu mărfuri venite
din portul la care debarcaseră deja o mulțime de corăbii
care au sosit la rândul lor din cele patru colțuri ale
pământului. Mirosul profund de urină și sare se simțea
aproape în fiecare loc din oraș - asta dacă cineva avea
ocazia să petreacă timp în băile regale sau la palat, unde
niciodată nu ajungea mirosul neplăcut adus de mărfuri.
Regelui nu-i plăcea duhoarea.
Mulțimea adunată în piață țipa, se agita, se frământa:
execuția publică a unei vrăjitoare neortodoxe și a unui grup
de pungași. Pe lângă aceștia, celelalte victime includeau o
familie de piticani veniți din masivul Dragonului sau poate
chiar mai departe de atât. Vrăjitorul le-a analizat
veșmintele aurii și roșiatice cu mare atenție. Păreau să fie
negustori. Au ars destul de bine. În port au pătruns o
grămadă de bărci mai mici încărcate cu sare sau adevărate
corăbii militare încărcate cu trupe, în special halebardieri
sau arbaletrieri din breaslă. Un motan vărgat a reacționat
la apariția magicianului. Și-a mângâiat barba în batjocură
când a văzut animalul.
Mai întâi le-a atras atenția bătrânilor și copiilor care între
timp au început să țipe frenetic. După aceea a urmat un val
de teroare mortală, timp în care cei câțiva boieri aflați în
turnul de lângă corpul de gardă și-au acoperit privirile cu
poalele caftanelor întunecate. Mai apoi vrăjitorul Aron l-a
văzut și pe pârcălabul orașului.
Benedal însă nu a reacționat la apariția lui. Nici măcar nu
s-a ridicat de la masă.
— Ieșiți! Le-a poruncit el gardienilor. Nu vedeți că
vrăjitorul a sosit? Afară! N-ați priceput? Salut, Aron.
— Salut, Benedal.
— Ocupă un loc, te rog. Ai făcut ce ți-am poruncit? Ah, la
naiba! Să o acoperi, te rog! Nu cumva să tragă muștele la
ea! De unde vine duhoarea ăsta?
— Leșul se descompune…
— Am înțeles, l-a întrerupt pârcălabul. Vreau să știu
concret: unde ai găsit o asemenea creatură?
— În smârcurile de lângă Posada. Este un mediu propice
pentru apariția zmeilor, strigoilor, parastrigoilor sau a
moroilor. Majoritatea sunt modificate genetic.
— Vai, la naiba, ce rău pute! Voi doi de-acolo, lua-ți capul
ăsta de-aici și aruncați-l într-o ghenă până nu-l văd ceilalți
boieri de la curte. Aron, chiar a trebuit să-mi aduci strigoiul
ăsta la nas?
— Trebuie să dovedesc cumva că mi-am făcut treaba, a
replicat vrăjitorul cu ochii negri. Strigoii normali sau de
curte, față de verii lor distanți trebuie să consume cât mai
multă carne cu putință. Sunt animale care își pândesc
prada vreme îndelungată, asemenea zmeilor, după cum
cred că ți-ai dat seama deja. Din câte mi-a spus vânătorul
din pădure strigoiul rodea câte zece călători la fiecare
săptămână.
Benedal, pârcălabul orașului Posada, a pufnit furios
lovind cu pumnul gros în masă. Era un bărbat uriaș de vreo
cincizeci de ani, cu o statură mult mai mare decât cea a lui
Aron sau al oricărui om rămas în odaie. Avea umeri largi, o
față grețoasă, plină de grăsime, de parcă ar fi cioplită
dintr-un lemn dur. Bărbia dublă lipsită de păr îi acoperea
gulerul dubletului. Când se mișca, lumea din jurul său
părea că se clatină și pașii săi se auzeau zgomotos prin
încăpere. Era îmbrăcat într-un costum foarte scump,
format dintr-o haină de catifea neagră și o mantie violet
închis. Emana un aer de autoritate. Nu îi plăcea deloc
vrăjitorului.
— M-ai mințit, a zis el împreunându-și mâinile. Mi-ai spus că
te-ai întâlnit cu vânătorul, însă el a fost omorât la rândul
lui de strigoi. Ai crezut că mă păcălești, nu-i așa?
— Într-adevăr, așa a fost, vânătorul a fost devorat de
strigoi. Te-am mințit, însă o să presupunem că ești un om
isteț.
— Într-adevăr, sunt un om isteț, a zis Benedal în timp ce
privirea îi umbla prin odaie. Plata dumitale va fi așa cum
ne-am convenit: trei sute de galbeni și cea mai bună odaie
din lupanarul regal…
Aron a stat puțin pe gânduri.
— Îți bați joc de mine?
— Nicidecum.
 — Era vorba de cinci sute.
— Te-ai înțeles la cinci sute cu un om care nu a fost
mințit, maestre vrăjitor. Cum ai spus chiar dumneata, sunt
un om foarte isteț. Am văzut de ce este capabil creatura
aia ciudată.
— Rămânem la prețul de dinainte. Cinci sute de galbeni.
— Trăim vremuri de restriște, a tușit Benedal. Trăim
vremuri în care, dacă nu ești atent, dai de parastrigoi sau
cum i-ai numit dumneata. Am ajuns în punctul în care
trebuie să-ți scuipi în sân și să bați în pământ o cruce de
lemn sfințită de un solomonar ca să mergi la biserică.
— Parastrigoii sunt inofensivi, maestre Benedal. Strigoii
de câmp sau de casă și moroii sunt monștrii de care
călătorii trebuie să aibă grijă prin pădure. Rămânem la cinci
sute de galbeni.
— Fie cum dorești dumneata! Cinci sute de galbeni însă
vă luați gândul de la cea mai bună odaie din lupanarul
regal, asta să fie clar. Bere, vă rog! Vino mai aproape!
În acel moment străjerul uriaș din odaie care până atunci
a rămas ascuns în umbra stârnită de văpaia lumânărilor și-
a tras un scaun de lemn din colțul odăii și s-a instalat chiar
în spatele lui Aron. Îi sufla amenințător în ceafă. Berea era
rece și spumoasă.
— În caz că-ți vine vreo idee creativă, maestre. Este
vorba despre o orânduială domnească care trebuie
respectată cu strictețe.
— Atunci spune-mi, pârcălabe, orânduiala asta a voastră
include și tortura, nu-i așa?
— Vrei să spui că suntem artiști ai omorului. În acest caz
consider că suntem profesioniști și riguroși.
 Benedal a tușit, apoi și-a ridicat mâna îndreptată înspre
înfățișarea de deasupra șemineului care ardea mocnit.
— Bărbatul desenat în portretul de-acolo este nimeni
altul decât Vendelt, fiul marelui cezar din vechime, domn
peste Morevia, Alba și Posada și preamilostivul nostru
conducător. Bănuiesc că ai văzut și tu pădurea de oameni
trași în țeapă din fața palisadei capitalei, nu-i așa?
— I-am văzut pe drumul ce duce la Kolberg, a replicat
vrăjitorul cu o privire serioasă. Să înțeleg că el este cel
care i-a tras în țeapă?
— El împreună cu câinii săi ascultători, pârcălabul a mai
luat o gură de bere, după care s-a așezat mai comod în
jilțul de lemn. Totul a început acum vreo douăzeci de ani,
pe vremea bătrânului rege și pe vremea când
preamilostivul nostru domn era un simplu prinț care fugea
într-una după fustele domnițelor. Se arăta din ce în ce mai
mult că nu prezintă prea multă inteligență în căpățâna aia
a lui. Până la urmă s-a împlinit vârsta în care Vendelt a
devenit bărbat și astfel bătrânul rege a decis să-i arate ce
înseamnă să fii bărbat organizând o vânătoare cu șoimi: tot
ce știm mai apoi este că în timpul competiției prințul nostru
s-a afundat într-un codru întunecat și nu a mai fost văzut
timp de trei zile și trei nopți. Când s-a întors era un om
complet schimbat.
— Era un codru blestemat? Am auzit și eu vorbindu-se
pe la răspântii despre păduri blestemate în care dacă te
afunzi poți să mai scapi doar cu mintea rătăcită.
— Nicidecum! Era o pădure cât se poate de naturală, ba
chiar una în care vânau braconierii și în care se găseau o
mulțime de dobitoace. În fine, nu mai contează. Până la
urmă tatăl său este ucis mișelește de un rival la tronul țării
și fratele lui mai mare este îngropat de viu de către boierii
din cetate. Astfel ajunge preamilostivul nostru domn pe
tronul de aur. Îți dai seama, zvonurile de la palat nu au
încetat să apară: oamenii vorbeau într-una și s-au agățat
precum scaiul de coada câinelui că regele nostru a făcut un
pact cu o vrăjitoare în care i s-a promis posteritate și
bogăție în schimbul inimii sale păcătoase.
— Nu i-a trecut cu vârsta? A întrebat Aron în timp ce lua
o gură de bere.
Matahala din spatele său respira din greu.
— Din păcate, nu. Am crezut și noi că odată cu vârsta se
va schimba, însă asta a fost departe de adevăr. În fine,
peste ceva timp i-a venit în minte lui Vendelt ideea
căsătoriei, așa că ne-am apucat să trimitem portrete
dichisite pe la curțile vecine și în scurt timp îl vedem pe
rege cu o domniță la braț. Căsătoria s-a întâmplat imediat.
Bătrâna regină în schimb, care între noi fie spus era mai
mult o fantomă decât baborniță la vârsta aia, nu se arătase
prea bucuroasă de vestea cununiei: nu-i plăcea deloc de
viitoare soție a regelui și chiar se zvonește că a blestemat-
o într-o noapte furtunoasă. Îți dai seama și tu ce-a urmat:
a fost un scandal uriaș. Regele s-a înroșit la față, a
blestemat-o pe mamă-sa și pe nevastă-sa, câțiva dregători
au fost asasinați, s-au spart numeroase oglinzi și câteva
femei din anturajul crăiesei s-au aruncat de la balconul
palatului. Trei zile a durat scandalul, maestre vrăjitor, trei
zile ne-am certat și l-am ținut de mâini și de picioare pe
rege ca să nu ardă palatul. Între timp ne-am războit cu
vecinii noștri de la răsărit din motive lesne de înțeles, dat
fiind că preamilostivul nostru rege s-a arătat foarte
dezgustat la apariția prințesei prietenului nostru Dobromir.
După ce războiul s-a încheiat și totul a revenit la normal ne
trezim cu o veste absolut minunată: Vendelt al nostru mai
făcuse o prostie în stilul lui caracteristic. Pe scurt, ne-am
trezit cu un bastard la curte. Îți dai seama, Aron? S-a iscat
din nou un scandal de necrezut: bătrâna regină a crăpat de
inimă rea într-un final și noi ne-am decis să punem capăt
domniei sângeroase. Așa că am acționat împreună cu
boierii de la curte și am plătit un asasin plătit care imediat
s-a apucat de treabă.
— Nimeni, a zis vrăjitorul în timp ce lua o gură de bere,
nimeni nu a bănuit că voi plănuiți ceva?
— Ei bine, nu. Ne apropiam de sărbătorile de iarnă. Îți
poți da și tu seama că majoritatea gărzilor erau într-o stare
de ebrietate totală așa că asasinului nostru nu i-a fost greu
să intre în palat. Noi i-am spus ucigașului cu simbrie să-l
omoare pe bastard și să ne aducă inima lui, însă asasinul
nu a făcut asta: în schimb acesta l-a omorât pe bastard, a
intrat în iatacul reginei, a dus-o în pădure și nu l-am mai
văzut niciodată.
— Cuplul regal nu doarme împreună?
— Nu, cei doi nu dorm împreună. În primul rând regele
nu suportă mirosurile plantelor pe care nevastă-sa le
folosește pentru somn. În al doilea rând, regina preferă să
doarmă în singurătate, astfel încât nici un străjer nu poate
să se apropie de iatacul ei. Mai târziu am aflat că asasinul
ne-a trădat și că a fugit cu regina în codrul întunecat vrăjit
de o cotoroanță care l-a năimit pe ucigaș. Pe tot parcursul
nopții i-au dat reginei o grămadă de vomitive și sedative
pentru un ritual dedicat unui cult misterios. Pe tot
parcursul nopții au forțat-o să mănânce inima bastardului.
— Și regele nu a încercat să o caute?
 — A încercat să o caute și chiar să-i prindă pe cei doi. Ne
trezim în dimineața următoare că regele a dat sfadă în
toată țară, la fiecare cetate, la fiecare bordel. Vendelt a
oferit niște recompense foarte mari pentru cei care ajutau
în prinderea celor doi. Gărzile regale au căutat în fiecare
târg și la fiecare răspântie până au dat în sfârșit de regină:
fusese bătută și siluită nopți întregi la rând. Asasinul și
hoașca nu au mai fost văzuți vreodată. Îți dai seama că
după aceea regele a devenit un om total diferit: nici nu trec
bine trei zile și-i gata: apare prima persoană trasă în
țeapă. Este vorba de căpitanul gărzilor. Au urmat păduri
întregi de oameni trași în țeapă în jurul cetății Posada. Pe
mine însă nu m-au bănuit niciodată. Mi-am acoperit destul
de bine urmele.
Aron a zâmbit fără să zică nimic.
— Ceilalți dregători nu au mai încercat să-l omoare?
— Au încercat destui. Unii au primit sprijinul capetelor
încoronate din regiune iar alții au finanțat operațiuni de
slăbire a puterii statului astfel încât să se iște revolte în
regiune. Printre ei s-a numărat și un negustor bogat sau
liderul unor piticani din munți. Ambii au fost pedepsiți cu
tragerea în țeapă.
Benedal și-a adâncit brusc vocea.
— După ce s-a ocupat de inamicii săi - care între noi fie
spus - erau destul de mulți, regele nostru s-a ocupat de
toți cerșetorii și ologii din țară. A omorât în stânga și-n
dreapta. După aceea foarte puțini au mai încercat să se
opună.
— Să înțeleg că…
— Am decis să-l asasinăm pe rege: am făcut un consiliu
în taină mare împreună cu niște boieri și dregători de la
curte împreună cu dușmanii lui Vendelt și am plănuit
regicidul. Firește, o astfel de operațiune impunea un cost
economic substanțial, însă am ales să privim această faptă
drept un sacrificiu imperativ pentru binele țării și a
poporului. Am decis să considerăm asta un bine suprem
adus întregii lumi…
— Foarte interesant, maestre pârcălab. Eu însă nu
înțeleg ce legătură are asta cu mine…
— În primul rând te-aș ruga să mă lași să termin. Nu
este frumos să întrerupi o persoană când vorbește. În al
doilea rând mi-ar plăcea să-ți fac o propunere…
— Categoric nu. Regicidul este o treabă serioasă și nu
sunt un asasin plătit.
— Nu, Aron, nu ești un asasin plătit: ești defapt un
ucigaș cu simbrie. În fine, nu mai contează. Peste ceva
timp am dat sfadă în țară și am pus anunțuri la fiecare
cârciumă și pe la răspântii. Evident, nu am spus pentru ce.
Au venit la Posada o groază de oameni: printre primii s-a
numărat și un spadasin care a cerut jumătate din plată
pentru o noapte cu regina, însă noi doream să o omorâm și
pe regină, nu doar pe soțul ei preamilostiv. Așa că i-am dat
un șut în fund și l-am lăsat să plece. După ce ne-am ocupat
de el în taină mare următorii nu au fost așa de încântați de
această idee…
— Cum am spus, Benedal. Regicidul este o treabă foarte
serioasă.
— Așa este, însă asasinii sunt asasini și trebuie să facă
ceea ce știu să facă mai bine, adică să ucidă: al doilea a
fost un ucigaș adevărat, un criminal fără inimă care ne-a
spus că dacă nu-i dăm mult mai mult o să îi spună regelui,
așa că l-am băgat într-un sac și l-am aruncat în râul cel
mare de la capătul orașului. Între timp am discutat și cu
ceilalți suverani: ne-am înțeles că după moartea regelui
conducerea va fi preluată de un consiliu până la găsirea
unui nou moștenitor capabil să preia tronul. Cred că este
lesne de înțeles și motivul pentru care regele nu are un
moștenitor. Mai târziu a apărut la palat un cioban din munți
care ne-a spus că poate să pună o vrajă pe rege sau să-l
blesteme și ne-a spus că dacă-i dăm trei zile la dispoziție
poate să omoare jumătate din curtea domnească. Oamenii
din Posada sunt superstițioși, însă am preferat să nu-l
ascultăm și să-l spânzurăm de un copac. Cum se face,
maestre magician, că oamenii veneau așa de încântați la
palat și plecau de cele mai multe ori amăgiți sau de-a
dreptul morți?
— Poate că nu le surâde gândul că trebuie să omoare un
rege. A mai urmat cineva?
— Era o întrebare retorică, să știi, a replicat Benedal
aproape în șoaptă, de parcă zidurile și podeaua ar fi avut
ochi și urechi.
— A mai urmat cineva?
— Pe urmă a venit o magiciană pe care aproape am
convins-o să participe la această operațiune. După ce i-am
oferit jumătate din sumă a furat primul cal pe care l-a găsit
în grajdul regal și nu am mai văzut-o niciodată. La un
moment dat un grup de boieri trădători au fost încolțiți
într-o pădure întunecată. Preamilostivul nostru rege le-a
promis libertatea și iertarea tuturor păcatelor în schimbul
construirii unei cetăți în munți. Majoritatea au refuzat și au
fost executați imediat, însă unii dintre ei au acceptat și au
pornit spre locul unde avea să fie construită cetatea. Boierii
au clădit până la urmă fortăreața. La final regele i-a omorât
pe toți, chiar dacă își meritau pe deplin libertatea. A fost
nemilos cu ei. I-a torturat zi și noapte, după care i-a tras în
țeapă.
— Vendelt știe cum să aplice o pedeapsă.
— Într-adevăr, a apreciat pârcălabul. În modul său unic
și cretin. Știi, maestre vrăjitor, nu sunt singurul de la curte
care dorește moartea regelui. Suntem mulți, Aron. Pe-
deasupra suntem și foarte bogați. Primim galbeni din multe surse.
Donații speciale de la capete încoronate din toate colțurile lumii.
— Nu mai spune. Din câte știu eu regicidul este o treabă
destul de serioasă, a repetat vrăjitorul privindu-l în ochi pe
Benedal aflat la celălalt capăt al mesei. Este vorba despre o
sumă destul de mare, pârcălabe?
— Noi suntem oameni isteți și cunoaștem prețul pieței,
maestre Aron. Îți voi oferi trei mii de galbeni. Să nu uităm
că nu trebuie neapărat să-l ucizi. Trebuie doar să ne scapi
de străjerii săi credincioși. Consideră asta un bine suprem
făcut țării, maestre vrăjitor. Imaginează-ți cum o să fii
lăudat de toți oameni de rând. Vecinii noștri nu doresc un
război pe care nu-l pot purta la hotare. Am vorbit cu
sponsorii noștri…
— Nu-mi place să mă implic în politică, l-a întrerupt în
acel moment vrăjitorul. Să presupunem însă că o să
particip la regicid. Să presupunem că nu reușim să-l
ucidem sau mai rău: să ne gândim la faptul că regele are
spioni pretutindeni. Nu trebuie să excludem posibilitatea
unui trădător. Dacă regele nu moare o să fii executat și
toate planurile tale se vor duce pe Apa Sâmbetei. Să zicem
că o să scap din Posada, însă asta nu garantează că o să
fiu liber: voievodul și cavalerii săi o să mă vâneze până la
sfârșitul veacurilor și nu o să am pace niciodată. Pe lângă
asta, nu aveți deja un vrăjitor regal?
— Am avut o magiciană regală, însă a fugit și ea când a
auzit propunerea noastră.
— Ar trebui să fiu un ticălos ca să accept propunerea ta,
pârcălabe.
— Să presupunem însă că ești un ticălos, vrăjitorule. Știi,
maestre, am auzit și eu de experimentele voastre fără să
folosiți sedative sau anestezii. Credeți că păcăliți lumea, că
vă puteți ascunde ambițiile sub pretextul științei, însă vă
înșelați amarnic: să presupunem însă că ești un afurisit. Îți
voi oferi trei mii de galbeni și o moșie negustorească. Nu
trebuie să-l omori pe Vendelt. Asta iese din discuție.
Trebuie doar să omori gărzile. Cât despre ceea ce privește
uciderea propriu-zisă, o să fac eu onorurile și o să-l răpun
pe rege.
— Cum rămâne cu planul nostru?
— Asta deocamdată nu te privește pe tine. Ai milă de
situația noastră, maestre vrăjitor. Ai milă de sătenii care
suferă în continuare, dacă nu de noi. Ai milă de orfanii de
la țară, dacă nu de boierii de la curte. Este un serviciu care
trebuie prestat. Este un bine suprem adus oamenilor.
Țăranii sunt foarte superstițioși. Spun despre preamilostivul
nostru rege că se poate preschimba în vampir sau în
strigoi. La țară, sătenii își agață usturoi de ușă iar bărbații
se aventurează în pădure pentru a dezgropa morții. Ce
ritualuri grotești, la naiba! Benedal a bătut ca o maimuță
cu pumnul în masă. Bărbații îl dezgroapă așa cum se
cuvine, în prezența unui preot care duhnește a usturoi și
alcool, îi străpung inima, apoi toarnă peste el apă sfințită.
Se produce o revoltă în lumea morților. Se întâmplă lucruri
tare necurate, maestre vrăjitor: vorbim de o cavalcadă
foarte pitorească de fenomene supranaturale. Vorbim de
apariții fantomatice în munți, crime produse de foametea
vampirilor cruzi, este vorba de oameni morți în stânga și-n
dreapta, în timp ce în capitală regele se distrează și
omoară boieri și dregători. Acum înțelegi de ce trebuie să
moară preamilostivul nostru Vendelt? Înțelegi de ce trebuie
să comitem acest regicid? Fiindcă o să se termine odată
pentru totdeauna acest botez al focului. Este un bine
suprem făcut Moreviei, Aron. Este un bine suprem.
— Riscul este prea mare, a încuviințat vrăjitorul. Oricât
mi-ai oferit nu o să accept niciodată, mă-nțelegi? Niciodată.
— Credeam că ești un om isteț, maestre vrăjitor. Vrei să
fii un ticălos?
— Prefer totuși să fiu un ticălos.
— Ticăloșii însă trebuie pedepsiți, i-a replicat pârcălabul.
O să te duci la palat?
— Asta nu te privește pe tine.
— Să știi că treburile curtenilor mă privesc. Sunt
pârcălabul orașului Posada. Oricum nu o să accepți
propunerea regelui, oricare ar fi aceea.
— Este o poziție destul de importantă, cel mai probabil
regele nu o să îndrăznească să te omoare.
— Nu de asta îmi este frică, să știi. Nu vreau să afle
regele, m-ai înțeles? Nu vreau să știe Vendelt că a avut loc
discuția asta. Poți să te duci și la mama naibii dacă vrei.
Așa cum spuneam: să sperăm că ești un om isteț și un
ticălos fără minte.
În acel moment vrăjitorul cu ochii întunecați s-a ridicat și
matahala din spate a dat un șut scaunului. Pârcălabul i-a
făcut un semn cu mâna.
 — Lasă-mă să te conving…
— Nu, nu te las, i-a replicat Aron. Eu mi-am făcut
alegerea și prefer să fiu un ticălos.

III

Vendelt al treilea Draconidul era un bărbat înalt, solid cu

părul negru care se revărsa într-o cascadă întunecată pe
umerii săi lați. Avea fața lunguiață de parcă cineva l-ar fi
tras de barbă, nasul coroiat și ochii mari, bulbucați și verzi
precum cei de balaur.
Regele era îmbrăcat în veșminte de culoarea sângelui
proaspăt vărsat și purta la gât un colier în formă uroboros
cioplit în piatră. Stătea pe un jilț de lemn în fața șemineului
din odaie, gânditor. Până la urmă s-a hotărât:
— Este vorba de serviciile pe care le prestezi, maestre
vrăjitor. Să înțeleg că nu-ți place denumirea de asasin
plătit sau ucigaș cu simbrie…
Pe lângă vrăjitor și rege se mai aflau doi dregători care
stăteau în ușa odăii tainice de la subsol. Pe podeaua
acoperită de fân se jucau doi câini slăbănogi. Zidurile erau
tencuită într-un galben țipător. Până la urmă unul dintre
dregători, un bărbat bătrân cu părul și barba albită complet
de bătrânețe s-a hotărât și a încuviințat:
— Cum să-i spunem, preamilostive domn, dacă nu
asasin cu simbrie?
— Prefer să folosiți termenul de vrăjitor, a replicat Aron
fără să schițeze vreun sentiment.
— Așadar, maestre vrăjitor sau cum te prezinți, a
continuat regele de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, am
auzit că ești magician de la Tor Magna, nu-i așa? Ah, nu-mi
răspunde. Am uitat că doar vrăjitorii de la Tor Magna au
ochii întunecați. Îmi cer scuze.
— Vă rog să faceți plecăciunea de rigoare, domnule, a zis
același dregător de mai înainte. Sau mă tem că nu
cunoașteți procedura de rigoare?
Aron a dat din cap afirmativ.
— Ei bine, atunci observ că manierele nu au ajuns și la
școlile de vrăjitori din mediul rural. Astfel, o să vă arăt cum
se face o plecăciune dinaintea majestății sale…
— Îți bați joc de mine? A replicat Aron.
Vendelt a dat aprobator din cap.
— Este o întâlnire în taină la urma urmei. Nimeni nu
trebuie să știe că ne aflăm aici.
— Totuși conduita de rigoare spune că domnul trebuie să
facă plecăciunea obișnuită în fața majestății voastre de
fiecare dată: plecăciunile trebuie să fie elegante, dar nu
forțate; capul în jos, mâna stângă la piept, lângă bărbie.
Mâna dreaptă va fi întinsă în direcția obișnuită și cu fruntea
până la pământ. S-anțeles? Foarte bine.
— Îți mulțumim pentru prestație, domnule Triglav.
Maestre vrăjitor, să înțeleg că vă prestați serviciile și în cazul
oamenilor, nu-i așa?
— Bineînțeles.
Regele a dat din cap și pe masa de lemn de stejar din
fața jilțului dregătorul Triglav a aruncat o pungă de galbeni.
— Ce spui de cinci sute?
— Depinde despre ce este vorba, majestate.
— Mi-e teamă că o să refuzi, știi. Cum a spus și domnul
Triglav: se pare că unele maniere nu au ajuns la țară. Sunt
perfect conștient de faptul că ai dat mâna cu pârcălabul
mai devreme. Știi, maestre, eu nu sunt chiar atât de prost.
 Aron a rămas tăcut. Vendelt s-a ridicat de la masă și a
început să se plimbe prin odaie cu mâinile la spate.
— Despre mine se spune că sunt milos așa că o să-ți
arăt milostenia mea, a continuat regele. O să-ți ofer o mie
de galbeni ca să mă scapi de Benedal cum crezi tu de
cuviință. Nu mă interesează ce-i faci sau ce se întâmplă.
Pur și simplu vreau să-l văd mort și preferabil cât mai
repede.
— Era vorba de cinci sute.
— Ai vorbit de cinci sute cu un om care nu a pus la
socoteală faptul că tu tocmai te-ai întâlnit cu Benedal, a
răspuns regele privindu-l direct în ochi. Nu mă interesează
ce ți-a spus pârcălabul, totul este oricum fals: știu că de
cele mai multe ori le spune asasinilor cât de rău sunt eu
sau câte lucruri oribile și necurate am făcut, însă nu acesta
este adevărul.
— Atunci care este?
— Adevărul este că Benedal știa foarte bine ce avea să
facă asasinul cu nevastă-mea după ce a răpit-o. Știa foarte
bine că o s-o ducă în pădure și o să-i dea o noapte întreagă
tot felul de sedative. Oamenii mă numesc Dracula și îmi
spun că sunt diabolic, însă nu-i ăsta cazul: eu lupt pentru
binele oamenilor din țară. Eu elimin oile negre ale
societății. Este un bine suprem adus lumii.
— Asta mi-a spus și Benedal.
— Benedal îndrugă verzi și uscate. Pe el îl interesează
doar banii și puterea. Benedal este avar și meschin. Am
văzut că ai ieșit din turnul lui și aș fi putut să te răpun chiar
acolo, însă n-am făcut-o și nici nu vreau să regret această
alegere.
 — Ai putea măcar să apreciezi bunătatea și
generozitatea majestății sale…
— Mai încet, boierule Triglav, altminteri o să trezești tot
palatul, a replicat Vendelt. Maestrul vrăjitor nu trebuie să-
mi mulțumească, trebuie doar să mă scape de pârcălab în
trei zile și banii sunt ai lui și poate chiar mai primești ceva
pe-deasupra.
— Nu ați încercat să angajați niște asasini adevărați?
— Am încercat. De mai multe ori chiar. Bănuiesc că vrei
să știi și de ce aceștia au eșuat: vezi tu, Benedal are
iscoade prin tot ținutul și nu numai. Oamenii vorbesc mult.
Pe la palat umblă zvonuri că dregătorii comunică tainele
domnești pârcălabului sau că se plănuiește asasinarea
mea. Nu vreau să mă gândesc la eventualitatea unei astfel
de posibilități. De aceea am angajat o mulțime de asasini:
primul dintre ei, un spadasin din Kolberg dacă rețin bine
minte care s-a ferit cât a putut el de bine de gărzile
pârcălabului, a fost prins și aruncat în râu. Pe altul l-au
torturat trei zile și trei nopți și mi-au trimis capul lui drept
răsplată. Evident, am încercat să-l otrăvesc, să-l prind într-
o pădure, însă nenorocitul a făcut niște înțelegeri cu
capetele încoronate din regiune și astfel nu m-am putut
atinge de el fără să risc mânia vecinilor mei.
— Cum vă spuneam și mai devreme, majestate, nu sunt
un asasin plătit.
— Nu ești un asasin, într-adevăr, a replicat regele. Însă
te pot plăti. Toată lumea are un preț. O mie cinci sute.
— Este o treabă riscantă. Îmi prețuiesc și eu viața și nu
vreau să o dau în numele unor jocuri de putere.
— Nici măcar pentru două mii de galbeni?
 — Am auzit și eu zvonurile de la palat și nu aș dori să
pățesc pe propria piele, mai ales când ai vârsta mea. Știți,
eu am venit pe drumul care duce la Kolberg și care este
presărat în stânga și-n dreapta de oameni trași în țeapă.
— Asta nu spune nimic. Oricum câți ani ai? Nu se poate
să ai mai mult de treizeci de primăveri. Două mii de
galbeni.
Aron nu i-a spus nimic. Până la urmă s-a hotărât:
— Nu îmi place să mă implic în politică. Îmi cer scuze,
majestate.
— Oh, dar asta nu este politică, maestre Aron - vrăjitorul
a observat că asta a fost prima oară când i s-a adresat pe
nume. Trebuie să consideri acest gest drept un bine
suprem adus țării și poate întregului continent. Moarte
bogaților și prosperitate săracilor, asta este deviza noastră,
formula de bază a cetățeanului ideal. Nu o să îngădui ca un
om precum Benedal să profite de poziția sa. Nu o să
îngădui niciodată decadența patriei mele, mă-nțelegi?
Poate că Benedal nu ți-a spus, însă eu țin foarte mult la
supușii mei, chiar dacă nu arăt asta, chiar dacă metodele
mele de execuție s-ar părea că sunt oarecum radicale.
Dacă îl omori pe Benedal vei face un bine suprem țării, vei
elibera țara de sub dominația boierilor din vechime. Ce vrei
să spui cu asta? Nu, vrăjitorule, nu am nevoie de iertare și
nici de îngăduința ta prostească. Sunt rege până la urmă.
Regele s-a uitat lung la vrăjitor.
— Te pot întreba ceva, Aron? Este adevăr că Benedal
vrea să mă ucidă? Ți-a spus ție asta?
Aron a dat din cap aprobator, fără să mai spună altceva.
Vendelt știa răspunsul. Îl știa foarte bine.
— Atunci o să accepți propunerea mea, nu-i așa?
 Cei doi dregători de la masă au oftat din greu.
— Asta-i lumea în care trăim, maestre. Trebuie să ne
obișnuim cu răutatea.
În acel moment regele a bătut amenințător din palme.
Cu o singură mișcare, din umbra odăii luminate slab de
către șemineu s-a ivit o figură uriașă. Câinii au schelălăit
de parcă tocmai au fost martori la o crimă odioasă. Aron a
simțit cum cineva îl lovește în tâmplă, cum totul în jurul lui
se întunecă și cum dregătorii și regele devin niște fantome
fără formă.
Apoi a căzut la pământ.

IV

Când și-a revenit în simțiri Aron a observat că se afla cu

fața la pământ, întins pe o podea rece de piatră. În jurul lui
era întuneric. Ochii săi negri s-au adaptat destul de rapid.
Se afla într-o temniță sau poate într-o celulă destul de
mare. În jurul lui se simțea un miros puternic de răutate și
mucegai. A încercat să se miște, însă a observat că piciorul
său era legat de zidul de cărămidă al închisorii. Nu mai
avea nici hainele sale frumoase, nici sabia gravată cu rune
roșiatice și era vizibil slăbit.
S-a uitat în jur și ochii săi au deslușit prin întuneric ceea
ce părea să fie o masă la care stăteau doi străjeri îmbrăcați
în haine învechite. Lângă ei se aflau două halbe de bere
care debordau de spumă. Cei doi râdeau și chicoteau. A
încercat să se miște din nou fără vreun efect. Lanțurile
greoaie au zăngănit. A tușit înfundat.
 — Ce ți-am spus eu, a răcnit unul dintre gardieni fără să-
l bage în seamă pe vrăjitor. Un bob zăbavă, atâta tot. Asta
vine din partea șefului, se-nțelege.
— N-are decât să ne plătească mai mult dacă vrea să
stăm cu halebarda-n mână, a argumentat cel de-al doilea
luând o gură din halbă. Dacă șefu’ i-ar fi regelui să ne
mărească solda atunci poate că aș fi prosternat la masă cu
tine atâta timp.
— Tu ai fi stat, însă eu am standarde.
Vrăjitorul a încercat din nou să se miște, apoi și-a mutat
privirea asupra celor doi.
— Ce fel de standarde? S-a arătat interesat cel de-al
doilea gardian căruia îi lipseau doi dinți din față.
— Standarde pe care sunt dispus să le respect cu orice
preț. Știi ce am aflat de la o cucoană oarbă? Că este mare
păcat să dai muierilor băutură, că altminteri se transformă
în cotoroanțe peste noapte…
În acel moment vocea lui Aron s-a auzit cu reverb prin
toată temnița. Ecoul produs a călătorit de-a lungul
încăperilor de parcă ar fi fost o stafie sau poate ceva mult
mai înfricoșător de-atât. A făcut lanțurile de argint să
tremure:
— Vreau să-mi aduceți niște apă, a zis el.
Gardienii și-au îndreptat privirea înspre vrăjitor, apoi s-a
lăsat o liniște de mormânt în odaie.
— Nu m-ați auzit? Trebuie să mă repet cumva? Vreau
să-mi aduceți niște apă…
— Te-am auzit foarte bine, nenorocitule, l-a întrerupt
gardianul cu un zâmbet malițios pe buze de parcă ar fi fost
conștient de zămislirea unei fapte periculoase. Noi nu
suntem slugile tale așa că n-ai decât să te eliberezi singur
și să-ți iei apă.
— Eliberați-mă, a răspuns el cu o voce poruncitoare,
care a răsunat prin temniță. Un șobolan a străbătut odaia
și lumina torțelor s-a proiectat pe peretele mucegăit.
— N-ai auzit că nu o să te eliberăm? N-ai decât să te
eliberezi cu mâinile alea legate și să ne strângi de gât.
— Vreau să mă eliberați chiar voi, a replicat el cu urma
unui zâmbet pe față. Vreau să văd dacă voi chiar vă
meritați banii pe care-i faceți.
Primul străjer vizibil frustrat de prestația vrăjitorului s-a
ridicat cu o bufnitură de la masă, apoi i-a poruncit
tovarășului său să deschidă ușa temniței. Primul s-a
înarmat cu un baston cu vârf metalic, după care a început
să râdă frenetic, precum un animal în călduri.
— Să nu îndrăznești să-l dezlegi pe rahatul ăsta cu ochi,
Zagra! Dă-te la o parte, la naiba!
Când s-a deschis ușa celulei primul gardian i-a dat un pumn în
nas vrăjitorului, l-a trântit la pământ după care i-a
administrat niște lovituri cu bastonul și niște șuturi în
burtă. Aron a scuipat sânge, după care a încercat să se
ridice într-o tentativă stupidă de a păcăli o moarte
iminentă. Celălalt străjer a început să râdă, arătându-și
dantura oribilă. Și-a mutat greutatea de pe un picior pe
altul.
— Îți place, nu-i așa? Las’ că-ți dăm noi ție! A lătrat
gardianul.
Pe holul întunecat al temniței s-au auzit pașii grăbiți ai
unor cavaleri. Zăngănitul armurilor călătorea precum o
fantomă prin temniță. Aron a tuși sânge, apoi a înjurat
foarte urât.
 În acel moment în închisoare și-au făcut apariția trei
bărbați dintre care cel din mijloc era mult mai înalt, avea
fața umbrită de o mantie cafenie și era înconjurat de
halebardieri și arbaletrieri din breaslă.
— Lăsați-l în pace pe vrăjitor! A zis bărbatul masiv în
timp ce ceilalți doi cu fețe umbrite și-au împreunat mâinile
gânditori. Să nu îndrăzniți să vă atingeți de ei!
Halebardierii și-au îndreptat armele înspre cei doi străjeri
care s-au albit brusc la față. Unul dintre străjer a aruncat
bastonul cu vârf metalic pe jos apoi a încercat să fugă.
Arbaletrierul și-a ridicat mâna, apoi l-a săgetat pe acesta.
Săgeata a șuierat zgomotos, apoi s-a înfipt în craniul
primului gardian chiar în zona osului sfenoid, după care și
al doilea a fost săgetat de un alt ostaș chiar în dreptul frunții
pline de sudoare.
Bărbatul uriaș și misterios a ocolit cele două cadavre,
apoi și-a dat mantia jos. Aron l-a recunoscut imediat:
— Salut, Benedal.
— Bună, Aron. Arăți absolut oribil, să știi. Te-ai luat la
trântă cu vreun balaur? Nu-mi răspunde, oricum nu mă
interesează.
— N-ai idee cât de bucuros sunt să te revăd.
— Știu foarte bine, i-a replicat pârcălabul mătăhălos cu o
privire sfidătoare. Dacă nu aș fi știut de ce este în stare
regele nu te-aș fi lăsat niciodată să pleci din turn. Planul
meu, după cum vezi, a funcționat.
— Ai avut un plan?
— Bineînțeles, maestre. Chiar credeai că totul a fost doar
datorită destinului? Nicidecum, vrăjitorule. Nicidecum.
Știam că o să mă refuzi și pe mine și pe Vendelt. Știam
însă că regele nu este așa de prost încât să te omoare. Cel
mult te-ar fi ținut aici trei zile, te-ar fi torturat puțin astfel
încât să înțelegi puterea lui și după ți-ar fi dat drumul sau
te-ar fi omorât oricum. La naiba, Aron, de ce puți în halul
ăsta?
— N-am nici cea mai vagă idee, pârcălabe. Poate fiindcă
am stat închis într-o celulă puturoasă o noapte întreagă.
Îmi spui însă de ce m-ai eliberat? Îmi închipui că are de-a
face cu afacerea noastră, care de altfel nu mă mai privește.
— Oh, ba să știi că te privește. Știi de ce? Fiindcă în clipa
asta tu nu valorezi nimic pentru mine. Ești un nimeni și te
pot omorî ca pe un vierme fără preț.
În acel moment vrăjitorul a observat cum halebardierii
se poziționează în jurul său drepți de parcă ar fi avut un
băț înfipt în fund. Și-au potrivit sulițele, după care toate
vârfurile tăioase au fost îndreptate înspre Aron. Vrăjitorul
stătea acum drept în fața pârcălabului, plin de sudoare,
obosit. Respira din greu.
— După cum vezi, Aron, nu valorezi nimic pentru mine.
Ce spui de o mie de galbeni?
— Era vorba de mai mult, Benedal.
— Te-ai înțeles la mai mult cu un om care nu ar fi
îndrăznit să te omoare! Ai grijă ce vorbești, măgarule! A
lătrat unul dintre dregători.
Cei doi și-au dat mantiile jos: erau dregătorii pe care
Aron îi mai văzuse la curtea regelui.
— După cum vezi, dragă Aron, până și oamenii apropiați
regelui sunt de partea mea. Domnul acesta de-aici este
Triglav, pe care l-ai cunoscut deja în timp ce acest onorabil
dregător este nimeni altul decât logofătul Gozlin.
Dregătorii au făcut o plecăciune solemnă.
 — Ești la marginea dintre viață și moarte, prietene, i-a
spus Benedal cu un zâmbet malițios pe buze. Poți să alegi o
moarte curată sau un bine suprem făcut țării. Alegerea, ca
de obicei, este a ta. Tu poți să-ți alegi propriul viitor,
propriul destin. Asta deja nu mai ține de noroc.
— Crezi că totul a ținut de noroc?
— Dacă este să punem la socoteală faptul că regele nu
te-a omorât și acum ești pe punctul de a fi ucis, atunci da,
totul ține de noroc.
— Trei mii de galbeni, a spus vrăjitorul. Era vorba de trei
mii de galbeni pentru capul regelui…
— Acum este vorba despre viața ta, maestre, i-a replicat
Benedal.
— Atunci despre să fim niște oameni isteț, nu-i așa
pârcălabe?
— Într-adevăr, trebuie să fim niște oameni isteți și ar fi
păcat să mori dintr-o neînțelegere. Oamenii isteți trebuie să
se ajute între ei. Oamenii care-mi împărtășesc viziunea
despre să se ajute pentru a atinge un scop măreț, un scop
care precede orice barieră, orice hotar al imposibilului. Am
vorbit și cu ceilalți nobili și regicidul va avea loc peste trei
zile, când regele va organiza un banchet în cinstea unei
sărbători de iarnă.
— Regicidul este o treabă serioasă.
— Asta doar atunci când săvârșești tu însuți fapta, a zis
Benedal cu o privire serioasă, însă în cazul nostru mi-ar
plăcea să fiu chiar eu persoana care o să-l trimită pe
domnul nostru în rândul zeilor de sus. Mi-ar plăcea să-l văd
cum se scurge viața din el, cum cade de pe tronul poleit în
aur și cum se albește la față. Tu trebuie doar să fi un om
isteț la locul potrivit în acel moment și să ne ajuți în cazul
în care apar anumite neînțelegeri.
— Atunci o să fiu un om isteț.
— Și oamenii isteți niciodată nu divulgă secretele din
interior, motivele de stat din spatele acțiunilor noastre,
sensul pe care-l urmăm în viață. Asta înseamnă că în cazul
în care fugi din Posada sau dacă îndrăznești cumva să-i
ciripești ceva regelui îți jur că o să te găsesc și o să te ucid
cu mâna mea. Dacă spui secretele noastre ești ca și mort,
m-ai înțeles? Ești ca și mort.

Mai spre seară Aron a aruncat o ultimă privire asupra

râului cu apa cristalină în care se distingeau umbrele
corăbiilor negustorești. Și-a îndreptat privirea înspre masa
de lemn, după care a oftat din greu. Soarele apunea.
Pe masă erau întinse mai multe flaconașe de culoare
întunecată care păreau să fie închise ermetic. Aron le-a
luat rapid, le-a măsurat cu privirea, apoi le-a atârnat de
cureaua prinsă de-a curmezișul pe piept. A deschis o
bocceluță de piele cu un sigiliu misterios care reprezenta
un balaur sau poate o manticoră și a luat decocturile de
ymlaen. A închis ochii, a rostit o formulă magică, după care
a înjurat.
Timp mai era berechet: banchetul încă nu începuse.
Decocturile au fost pregătite cu minuțiozitate cu o zi
înainte, astfel încât să fie sigur că nu face nicio greșeală.
Poțiunile paralizante erau ținute ermetic, învelite într-o
căptușeală din lână și iarbă uscată.
 Pe masă se mai afla și o teacă de piele legată cu funie
dublă și groasă pe care Aron a atins-o cu atenție, după
care a scos din pachet o sabie cu tăiș dublu și mâner
maroniu. Strălucea îngrozitor.
În odaie a intrat o ultimă rază de soare care a dansat de
pe masa de lemn spre zidurile de cărămidă ale odăii.
Vrăjitorul nu și-a dat seama, însă în odaie era întuneric
complet.
Aron s-a așezat în acel moment pe podea fiindcă nu
exista niciun scaun în odaie și a așteptat. Nimeni nu știa
cine este și nimeni nu l-a observat. A luat un flaconaș de pe
masă pe care nu l-a atins până atunci și l-a băut pe tot.
Reacția sa inițial spontană și naturală s-a transformat acum
doar într-o ușoară durere de cap urmată de o privire
neclară. Părea că poțiunea îi permitea să vadă mai bine
prin întuneric și să fie mai sensibil la oricare mișcare.
Inclusiv la mișcarea șobolanului care tocmai ce străbătuse
în fugă odaia.
Ochii săi negri s-au mișcat. Vrăjitorul nu și-a dat seama
că luna s-a ivit printre nori. Nici măcar nu a observat
întunericul oribil din odaie. Mai târziu a înțeles că aude
ceea ce părea să fie pașii unei persoane. A înjurat din nou,
însă de data asta din cauza durerii de cap cauzate de
poțiune sau din cauza dopajului cauzat de autohipnoză.
A simțit un miros puternic de ymlaen, ienupăr și ochiul-
boului, după care l-a văzut precum un liliac negru ca
moartea în tocul ușii. Era un om bătrân, învelit într-o
mantie maronie.
Logofătul Gozlin s-a albit la față. Duhnea puternic a bere
și usturoi. Aron a rânjit.
 — Ce vrei? L-a întrebat vrăjitorul cu o voce vizibil
schimbată.
— Măi să fie, chiar arăți ca o fantomă. Ochii ăia ai tăi,
cum este posibil așa ceva?
— Efectele poțiunilor de la Tor Magna. Ce vrei?
— Vreau să-ți fac o propunere, maestre. La naiba, tu
vezi unde sunt eu?
— Am făcut deja o înțelegere cu Benedal. Te văd chiar
mai bine decât mă vezi tu pe mine cu ochii ăia normali ai
tăi.
— Este vorba despre pârcălab, maestre. Știți, noi am
avut o înțelegere cu capetele încoronate din regiune în care
ne-au promis bani și sprijin cu o condiție: ca pe tron să nu
urce nimeni din consiliul domnesc al țării.
— Iar acum Benedal vrea să devină rege, a concluzionat
Aron cinic. Știu vechea poveste, am mai auzit-o de nenumărate
ori. Din păcate nu prea pot face mare lucru. Nu pot să mă
ating de pârcălab și cu atât mai mult de preamilostivul
nostru voievod.
— Asta înseamnă război, maestre vrăjitor.
— Războiul nu poate fi niciodată prevenit de o singură
persoană. Știi și tu la fel de bine ca mine lucrul acesta,
Gozlin sau cum naiba te-o fi chemând. Dacă Benedal vrea
să devină rege, atunci eu îl voi lăsa să devină rege.
— Vecinii noștri o să se opună și o să ne pună la
încercare vitejia.
Aron s-a ridicat brusc de pe podeaua rece și s-a uitat în
ochii dregătorului bătrân cu un zâmbet larg pe buze.
— Atunci te vei îmbrăca în armură și vei porni în fruntea
armatei să-ți întâlnești inamicul, nu contează care va fi
acela. În cel mai bun caz o să devii un martir sau poate
chiar un sfânt, în cel mai rău caz o să te prindă, o să te
tortureze în cele mai groaznice moduri și o să-ți dea
drumul.
Gozlin nu a mai zis nimic. După un timp s-a hotărât:
— Vrăjitorule, pot să-ți spun ceva?
— Desigur.
— Este adevărat că și eu am complotat împotriva lui
Vendelt și că m-am gândit de multe ori să-l răstorn în
favoarea lui Benedal. Vreau să știi că nimeni nu este cu
adevărat corect. Ambii vorbesc despre o alegere, despre
binele suprem, despre fericirea morală obiectivă. Eu nu
cred în bine și rău. Nu există noțiunea de bine suprem,
toate acțiunile noastre se află pe un spectru. Vendelt a fost
bun cu poporul, cu cei săraci, în timp ce Benedal s-a
asigurat de bunul mers al țării. Nu există un bine suprem.
Sunt doar vorbe în vânt…
— Oamenii vorbesc multe, a replicat Aron. Eu am venit
din Kolberg și Cetatea Albă și acolo negustorii vorbesc
foarte mult despre rege. Spun că este un domn bun…
— Toate-s niște minciuni sfruntate.
— Cum așa?
— Războiul este o soartă care ne așteaptă pe toți în
cazul în care regele își dă ultima suflare. Cineva tot o să fie
nemulțumit. Până la urmă va veni și vremea răzbunării,
vremea războiului și a disprețului. Nobilii, țăranii,
negustorii. Nu contează. Toți vor muri până la urmă.
— Asta nu mă privește pe mine.
— Oh, ba să știi că te privește. Toată lumea implicată în
panarama asta știe că nu o să primești nici măcar cei o mie
de galbeni.
— De unde să fie clar?
 — Am vorbit vreme îndelungată cu sponsorii noștri,
prietene. Benedal a plănuit toată panarama asta: le-a spus
celorlalți voievozi să trimită galbeni prin conturile unor
ferme deținute de cei care participau la regicid, astfel încât
să nu fie atât de evidentă prezența lor financiară pe
pământul țării noastre. S-a înțeles cu Dobromir să pună pe
tron mai apoi un moștenitor de os domnesc de proveniență
îndoielnică. La început au vrut o marionetă pe tronul țării,
însă mai apoi pârcălabul nostru drag și-a dorit coroana.
Benedal este un om isteț, să știi.
Gozlin și-a ridicat privirea.
— Benedal este un om isteț, într-adevăr. Este și un om
rău pe de-asupra. Un om meschin și plin de cruzime, exact
ca și regele nostru. Îi plac cățelușii, dar se scapă de ei
repede când se simte amenințat.
— Benedal se simte amenințat de mine?
— Știe că mai repede sau mai târziu o să ciripești ceva
cuiva și tot o să se afle cine a fost în spatele regicidului.
— Cum spuneam, domnule Gozlin, asta nu mă privește
deloc pe mine. Poporul este suficient de isteț încât să-și
dea seama că încoronarea sa bruscă a fost cauzată de
regicid, să nu ne mai ferim de adevăr.
Aron își plimba ochii prin beznă.
— Dar eu nu mă feresc de adevăr, a replicat Gozlin roșu
la față de mânie. Eu știu foarte bine de ce este în stare
Benedal! Ești o lepădătură, un gunoi fără minte de la țară,
un ticălos! Benedal o să ne omoare pe toți…
— Mai încet, maestre Gozlin, altminteri o să vină străjerii
după noi. Poate o să te omoare pe tine, însă de mine n-o
să se atingă.
— Cum așa?
— Eu sunt vrăjitor.
 VI

În sala cea mare păreau să fie cel puțin patruzeci de

invitați. Aron s-a deplasat prin odaie, după care l-a zărit pe
regele țării înălțat pe un jilț de aur. Era îmbrăcat într-o
haină brodată cu nestemate strălucitoare și alte metale
prețioase. Magicianul i-a observat pe Triglav și Gozlin cum
se așează la masa cea lungă. A scrutat împrejurimile din
jurul său și cel mai important l-a observat pe Benedal
ascuns în întuneric.
Când Aron a ajuns lângă el pârcălabul a rămas învăluit în
mantia întunecată.
— Trebuie să faci o diversiune, a zis el pe un ton
imperativ.
— Trebuie să găsim un moment potrivit.
— Momentul potrivit este chiar acum, maestre vrăjitor.
Altminteri riscăm să dăm de și mai mulți gardieni. Te-a
urmărit cineva? Nu? Am înțeles.
— Ușile sunt încuiate?
— Încă nu. Gozlin o să aibă grijă de asta după ce-ți faci
tu treaba, așa cum ți-am mai spus. Nu putem risca.
Suntem oameni isteți la urma urmei.
Aron a aruncat o ultimă privire odăii pline de oaspeți
veniți din toate colțurile țării. Menestrelii dansau și cântau,
regele aplauda și râdea satiric. Mulțimea ovaționa și vorbea. Boierii
ascultau voroavele unui cavaler taciturn. Era un zgomot
asurzitor.
Vrăjitorul a luat una dintre flaconașele întunecate, s-a
asigurat că este închis ermetic, după care l-a aruncat din
ascunzătoarea oferită de stâlpul care susținea acoperișul
încăperii. Flaconașul s-a spart. Un nor negru mortal s-a
răspândit brusc prin aer. Mulțimea a tăcut brusc.
În acel moment toată lumea a încremenit. Vocile
trubadurilor îmbrăcați în haine multicolore s-au oprit, au
rămas înghețate în timp. Câinii nu au mai lătrat, boierii și
dregătorii nu au mai țipat sfredelitor, cavalerul nu și-a mai
continuat discursul niciodată. Un nor puternic și negru a
umplut odaia. Figurile comesenilor s-au albit puternic.
Poțiunea paralizantă și-a făcut efectul.
Gardienii s-au înarmat destul de rapid cu halebarde și
sulițe și s-au deplasat de-a lungul odăii. În acel moment
ușile s-au trântit și un grup destul de mare de mercenari
care purtau blazonul pârcălabului Benedal au intrat în
odaie. Aron a zâmbit și cu o singură privire a calculat
distanța dintre el și masa cea lungă. S-a deplasat, s-a
mișcat și cu o lovitură de picior a dat un șut mesei care
mirosea puternic a mentă.
Și-a scos sabia cu un șuierat prelung și sfredelitor.
Gardienii regelui s-au apropiat de el, s-au deplasat ca
niște pantere, precum niște monștri gata de atac. Simțurile
sale îl induceau în eroare, îl făceau să estimeze distanța
dintre el și străjeri destul de greu. Aron a atacat ca o
felină, ca o umbră rapidă care zboară prin odaie. Armurile
au zăngănit. Și-a fluturat mâna dreaptă, apoi a apucat
sabia cu ambele mâini.
Gardienii s-au poziționat de-a lungul odăii. Au creat un
cerc de protecție în jurul regelui. Aron s-a mișcat, a evitat
câteva lovituri și o săgeată care a străbătut amețitor
văzduhul.
L-a văzut pe Gozlin cum se deplasează și cum străjerii
încep un dans mortal cu păzitorii voievodului. S-a retras
câțiva pași, a evitat cu o piruetă o altă săgeată, după care
l-a lovit pe unul dintre cei câțiva gardieni regali postați
chiar lângă masă. L-a trântit, și-a balansat greutatea pe
piciorul stâng și mai apoi și-a continuat traiectoria de-a
lungul podelei ticsite acum cu sânge stacojiu.
A făcut din nou o piruetă, după care lama sabiei s-a
încins cu vârful halebardei următorului străjer, care între
timp s-a poziționat de-a lungul mesei astfel încât să-i fie
cât mai greu să-l nimerească. A deviat traiectoria cu tăișul
sabiei care strălucea, s-a ferit și după și-a mișcat trupul
astfel încât să se apropie de cel postat după masă. L-a
prins de gâtlej, l-a tras înspre el cu viteză, echivalând
distanța dintre cei doi într-un singur salt calculat rapid și
destul de simplu. A parat o altă săgeată neagră venită din
spatele său, mai mult ca rezultat al efectelor poțiunii, după
care s-a concentrat asupra manevrei sale. Aron și-a mișcat
mâinile destul de rapid, astfel încât să maximizeze durerea
din zona coapselor și a pieptului. După câteva momente în
care străjerul s-a lăsat cu greutatea pe el i-a tăiat gâtul și
l-a azvârlit pe masa acum ruptă.
Regele stătea ascuns sub umbra protectoare a străjerilor
săi. L-a văzut pe vrăjitor, după care s-a albit la față:
— După el, la naiba! Vreau să-mi aduceți capul
magicianului!
Străjerii au fugit, au sărit ca niște demoni de pe loc.
Aron s-a poziționat drept, după care a străbătut în fugă
distanța dintre el și cei câțiva gardieni înarmați cu
buzdugane și sulițe cu vârful extrem de ascuțit. A sărit
brusc de pe loc, a împrăștiat sânge și organe în spatele
său, după care s-a instalat chiar în stânga tronului poleit cu
aur.
 Poțiunea începea să-și piardă efectul.
Nu mai avea mult timp. Gozlin și Triglav, care până
atunci s-au ocupat de latura stângă a odăii s-au deplasat
tărăgănat mai aproape de centrul sălii. Boierii și ducesele
au început să țipe frenetic și unii dintre ei au sărit de la
masă.
S-a iscat un masacru de nedescris.
Sânge peste tot. Sânge pe lespezile de marmură și
sânge pe zidul tencuit într-un galben grețos. Țipete
nerușinate au străbătut odaia. Răcnetele s-au auzit ca niște
fantome de-a lungul cotloanelor întunecate.
Benedal și-a făcut într-un final apariția.
Fix în acel moment traiectoria săgeții negre pe lângă
gâtlejul său l-a atenționat pe vrăjitor de un pericol iminent.
S-a mișcat ca o stafie, ca o nălucă, precum o umbră care
cade pe zidul galben. A ocolit într-o spirală stâlpul care-l
despărțea de arbaletrier, după care și-a poziționat sabia
chiar în fața privirii sale. Arbaletrierul a tras o înjurătură, a
sâsâit ceva imperceptibil, a lăsat arma greoaie din mână
după care și-a scos un cuțit din cizmă. Cu o singură
mișcare l-a îngenuncheat pe soldatul care mai apoi s-a
prăbușit, după care în urma vrăjitorului a rămas o baltă
carmin de sânge proaspăt vărsat.
Gozlin și Triglav s-au reunit cu pârcălabul și cu restul
gardienilor loiali lui chiar în centrul odăii. Vrăjitorul se afla
în colțul opus celor trei. Era luat prin surprindere de un
grup armat de soldați regali. A conjurat vraja flamma, după
care grupul de gardieni a căzut la pământ lovit parcă de un
nor furios de foc.
 Străjerii regali care au mai rămas în sala cea mare a
palatului s-au instalat umăr la umăr chiar în fața regelui
așezat pe tron. Bătăile în ușa dublă se auzeau zgomotos.
Aron s-a ridicat, și-a mișcat mâna apoi s-a deplasat de-a
lungul odăii întunecate. După calculele sale relativ precise
mai erau trei ore până la răsăritul soarelui. Benedal și-a
ridicat rapid mâna, după care un grup de soldați plătiți a
ieșit rapid din odaie probabil pentru a forța gardienii regali
de afară să se îndepărteze de palat. Pârcălabul și-a scos
manșeta garnisită cu modele argintii după care s-a înarmat
cu un cuțit scos din cizmă. Vasele de lut s-au spart într-o
mulțime de cioburi. Regele s-a albit la față. Străjerii au
urlat. Sunetele s-au deplasat sfredelitor, zguduind
atmosfera înecată.
— Să nu spargeți rândurile! A răcnit Vendelt ascuns după
străjerii poziționați simetric unul lângă altul.
Tavanul s-a zguduit. Mercenarii lui Benedal intrau în
odaie prin ușile tainice din laterala sălii. Aron și-a dat la o
parte mantia, s-a mișcat precum un balaur, precum un lup
înfometat asupra celor trei bărbați postați chiar în fața sa.
L-a prins pe unul dintre ei de manșeta mânecii garnisită
cu simbolul uroboros, l-a tras cu viteză și cu putere înspre
el, după care a săltat într-un balans controlat, și-a mișcat
sabia lucitoare prin aer, a schimbat sacadat traiectoria
lamei astfel încât primul bărbat să cadă la pământ.
În stânga lui se afla și cel de-al doilea străjer. așa că
Aron a săltat controlat, după care i-a tăiat rapid gâtlejul cu
lama sabiei sclipitoare.
Aron a mai conjurat o vrajă și cei câțiva străjeri
poziționați în capătul diametral opus al câmpului său vizual
au fost proiectați îndărăt câțiva pași de parcă ar fi fost
loviți de un tunet sau de un fulger. Vrăjitorul nu a mai stat
pe gânduri: s-a apropiat, și-a trecut greutatea de pe un
picior pe altul, s-a mișcat. Orbit de furie, acesta a retras
rapid mâna, lăsând în urma sa un val clocotitor de sânge.
În acel moment liniile gardienilor care purtau stindardul
domnesc s-au spart sub greutatea mulțimii de mercenari
plătiți de pârcălab. Vrăjitorul a avansat și el. În urma lui s-
au postat și bătrânul dregător Gozlin și boierul Triglav, cu
cuțitele otrăvite în mână.
Vendelt i-a văzut aproape imediat: în acel moment
marele domn s-a albit la față de parcă ar fi văzut o
fantomă, a săltat de parcă tocmai ar fi fost ars de viu. A
dat să fugă în lateral. Gardienii strigau, erau sfârtecați în
stânga și-n dreapta. Vendelt nu s-a mai uitat la ei, nici
măcar nu și-a întors privirea: s-a împiedicat de vrăjitor și
de cei doi dregători cu privirea aspră. Pe fața lui se citea
frică și teroare.
Regele s-a oprit brusc. Aștepta un răspuns.
— Frate! Ajută-mă! A strigat Gozlin
Răspunsul a venit destul de repede: primul care a
acționat a fost Triglav, care l-a apucat pe domn de ceafă și
care l-a înjunghiat în coapsa dreaptă, aproape de ficat, însă
nu a izbutit prea multe: Vendelt l-a prins de gâtlej și l-a
tras înspre el, făcându-l să se împiedice. Aron a început să-
și facă griji. Benedal nu se regăsea nicăieri. Absolut
nicăieri.
— Triglav! nenorocitule! de ce faci asta? A îngăimat
regele privindu-l în ochi.
Al doilea care a urmat a fost Gozlin, care s-a uitat de el,
l-a tras de bărbie și l-a înjunghiat în umăr. Vendelt a dat să
se miște, să spună ceva, însă a reușit doar să murmure
ceva ce Aron nu a putut să deslușească. Coroana i-a căzut
pe podeaua rece. Aproape că s-a ridicat, defapt chiar și-a
recăpătat poziția, a încercat să lovească, să-l prindă pe
unul dintre dregătorii care acum se apropiau și ei de locul
acțiunii și care până atunci au rămas în întuneric. Fiecare
dregător sau boier s-au apropiat de el. Unul dintre ei l-a
prins de spate, altul de ceafă, de picior sau chiar de cap
sau de mâini și fiecare l-a înjunghiat acolo unde a crezut el
de cuviință: unii l-au înjunghiat de mai multe ori în același
loc, alții în locuri diferite, fiecare cum izbutea în acel
moment de criză.
Unul dintre dregători a strigat, l-a înjurat pe rege și a
încercat să-i taie fața. Nu a izbutit însă prea multe, fiindcă
în acel moment Vendelt s-a balansat, a încercat din nou să
se ridice însă s-a împiedicat și a căzut în genunchi, cu fața
înspre stema țării care reprezenta o acvilă aurie pe un
fundal albastru.
În acel moment din spatele mulțimii și-a făcut apariția ca
o nălucă și Benedal, cu mantia dată jos astfel încât cezarul
din vechime să-i poată vedea chipul diform.
S-a apropiat de el. Vendelt a îngăimat:
— Și tu, Benedal?
Acesta nu a răspuns: în schimb cu o singură lovitură
precisă și cu o singură mișcare de braț i-a înfipt pumnalul
de argint fix în inimă.
Aron a văzut cum toată viața din el se scurge într-o
singură clipă, cum regele se albește la față, cum se mișcă
și cum cade cu o bufnitură fără suflare fix dinaintea acvilei
aurii a țării. Benedal nu a mai spus nimic și nici ceilalți
dregători nu au încercat să mai zică altceva. Toți soldații
regelui au fost omorâți. Era sânge peste tot. Mercenarii
pârcălabului au luat odaia cu asalt.
Apoi s-a lăsat liniștea.

VII

Peste câteva clipe ușa mare de lemn din sala cea mare a
palatului s-a deschis cu o bubuitură prelungă și pe ea au
intrat un număr destul de mare de mercenari care aveau
pe piept desenat rudimentar blazonul regelui. Benedal
stătea pe tron, cu coroana de aurpe capul dichisit, îmbrăcat
solemn, de înmormântare.
Gozlin și Triglav discutau între ei iar Benedal răspundea
comandantul oștirii, care între timp s-a asigurat că gărzile
din palat sunt omorâte în timpul regicidului. Trupul lui
Vendelt a fost preluat de un grup de slujitori care l-au cărat
afară din încăpere. Până la urmă marele general a plecat și
noul crai al țării și-a îndreptat privirea înspre vrăjitor, care
și-a curățat între timp spada de argint.
— Aron? A întrebat Benedal. Te pot întreba ceva?
— Desigur, majestate.
Regele Benedal a stat puțin pe gânduri, după care s-a
hotărât:
— De ce nu l-ai înjunghiat și tu pe Vendelt? Puteai să
rămâi în istorie drept unul dintre oamenii care au participat
la regicid.
— L-am înjunghiat și eu.
— Minți, a spus Benedal cu fața încrețită de pe tronul de
aur, altminteri nu te-aș fi întrebat. Tu încă continui să-mi
pui la cale răbdarea, nu-i așa? Ei bine, să știi că te-am
văzut cu ochii mei cum nici măcar nu te-ai atins de trupul
lui neînsuflețit. Așa este, te-am văzut, șobolanule. Ai crezut
că mă poți minți a doua oară, nu-i așa, ticălosule? Să nu
crezi că mai scapi. Aron? Te pot întreba de ce? Scurt și la
obiect, te rog! De ce nu l-ai înjunghiat și tu?
— Fiindcă nu am avut chef.
— Acum pot citi adevărul pe fața ta, prietene, a zis
regele ridicându-și privirea înspre stema țării. Ei bine, să
știi că nu te pricepi de loc la mințit. Absolut deloc. Asta te
face mai inteligent în ochii mei, să știi. Eu cred într-un
singur lucru: în puterea voinței umane. Eu nu pot mânca
atâta timp cât țara mea flămânzește și înțeleg că pentru
binele nostru trebuie să recurgem la niște măsuri mai
radicale și la care nu am sperat să ajung niciodată.
Benedal s-a scotocit prin buzunare, apoi i-a aruncat lui
Aron o pungă doldora de galbeni.
— Trei mii de galbeni, așa cum ți-am promis.
— Mulțumesc, majestate.
— Nu îți stă bine în rolul de lingușitor, să știi. Să nu uiți
că era vorba de o mie și că aș fi putut foarte bine să-ți tai
gâtul după ce-a fost săvârșită fapta. Nu vreau să regret ce-
am făcut. Acum pleacă!
Aron a măsurat cu privirea sa întunecată punga cu
galbeni, apoi s-a întors înspre ușa masivă din capătul
celălalt al încăperii relativ uriașe. Aproape când a ieșit din
sală regele l-a strigat din nou:
— Aron? Pot să-ți spun ceva?
Vrăjitorul a dat din cap.
— Să nu te mai văd în fața ochilor mei. Niciodată, m-ai
înțeles? Niciodată.