Dae PDF Uri

ŞCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE
FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

www.administratiepublica.eu
www.apcampus.ro
ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ
ÎN
STATE MEMBRE ALE
UNIUNII EUROPENE
CONF.UNIV.DR. MIHAELA V.
CĂRĂUȘAN
Sistemul administraţiei
publice
Def: totalitatea organelor, autorităţilor, instituţiilor şi

serviciilor publice care realizează activitate de
administraţie publică, de organizare a executării şi de
executare în concret a legii, activităţi între care se
stabilesc raporturi juridice ce asigură funcţionalitatea,
coerenţa întregului sistem.
Reglementarea instituţiilor
administrative în legile
fundamentale naţionale
Se poate constata diversitatea formelor de stabilire a
normelor constituţionale, astfel, în situaţia statelor
federale, discutăm de legi fundamentale – legi
superioare legilor statelor federate, în statele unitare
republici, de Constituţii – Franţa, Polonia, iar în statele
monarhii putem întâlni fie acte constituţionale – Marea
Britanie şi Suedia, fie Constituţii ale regatelor – Olanda,
Spania.
Constituţia este actul fundamental al statului care

organizează sistemul legal şi stabileşte arhitectura
instituţională a statului. Numeroase norme ce privesc
administraţia publică sunt stabilite în Constituţiile
statelor membre ale UE.
Constituţia fixează repartiţia puterilor între şeful statului şi
miniştri – art. 10 Constituţia Franţei „La propunerea primului-
ministru, preşedintele republicii îi numeşte pe ceilalţi membri
ai Guvernului şi îi revocă din funcţie”. De asemenea, poate
preciza competenţa de care dispune Guvernul asupra
administraţiei – art. 20 alin. 2 din Constituţia Franţei
„Guvernul are la dispoziţie administraţia şi forţele armate” şi
art. 58 din Constituţia Letoniei „Instituţiile administrative ale
Statului sunt sub autoritatea Cabinetului” sau puterile primul-
ministru – art. 21 alin. 4 „În mod excepţional, primul-ministru
poate prezida în locul preşedintelui republicii un Consiliu de
Miniştri, în baza unei delegări exprese şi pentru o ordine de zi
prestabilită”; art. 95 Constituţia Italiei „Preşedintele
Consiliului conduce şi răspunde de politica generală a
Guvernului. Preşedintele Consiliului asigură coerenţa politicilor
administrative şi politice, prin promovarea şi coordonarea
activităţii miniştrilor”.
Legea fundamentală a Germaniei cu privire la exercitarea
funcţiei guvernamentale prevede că şeful guvernului –
cancelarul Federal – este ales de Bundestag, fără
dezbateri, la propunerea preşedintelui federal. Persoana
aleasă de Bundestag, cu majoritate de voturi, este numită
de preşedinte (art. 63). De asemenea, în legea de bază a
Germaniei regăsim şi elementele organizării statului
federal, mai precis ale distribuţiei puterilor în statul
federal, între federaţie şi Länder. De exemplu, landul are
putere de legiferare, numai în măsura în care legea
fundamentală nu stabilit domeniul respectiv ca fiind de
competenţa federaţiei (art. 70). Astfel, în Germania s-au
stabilit competenţele exclusive ale federaţiei – landul
poate legifera în domeniile rezervate competenţei
excluvise a federaţiei, numai dacă există o reglementare
federală care îi conferă această competenţă în mod
expres (art. 71), dar şi competenţele concurente ale
landului şi federaţiei – landul poate legifera numai dacă
Cât priveşte structurarea administraţiei publice, Constituţiile
stabilesc împărţirea teritorială a statului, a se vedea, în acest
sens, art. 72 din Constituţia Franţei, care precizează
„Colectivităţile teritoriale ale Republicii sunt comunele,
departamentele, regiunile, colectivităţile cu statut special [...]”
sau art. 114 din Constituţia Italiei: „Republica este compusă din
Municipalităţi, Provincii, Oraşe metropolitate, Regiuni şi Stat
[...]”, precum şi competenţele colectivităţilor locale stabilite în art.
117 din Constituţia Italiei „Puterile legislative sunt deţinute de
stat şi regiuni în conformitate cu Constituţia şi cu constrângerile
ce reies din legislaţia UE şi obligaţiile internaţionale”.
Garanţia organizării unui stat democratic şi social a fost, de
asemenea, stabilită în Legea fundamentală a Germaniei art. 28
„Ordinea constituţională a landurilor trebuie să fie conformă cu
principiile statului de drept, republică, democratic şi social [...]”.
În statele federale s-a stabilit şi preeminenţa dreptului statului
federal asupra dreptului landurilor – art. 31 Legea de bază a
Germaniei.
Tabelul nr. 2: Legile fundamentale ale statelor membre ale
Uniunii Europene
Statul membru al UE Legea de bază Data adoptării/ratificării/aprobării
Legea Constituţională Federală a
Austria 1 ianuarie 1930
Austriei
Belgia Constituţia Regatului Belgiei 17 februarie 1994
Bulgaria Constituţia Republicii Bulgaria 13 iulie 1991

16 decembrie 1992
Cehia Constituţia Republicii Cehe
(i.v. 1 ianuarie 1993)
Cipru Constituţia Ciprului 16 august 1960
Actul Constituţional al Regatului
Danemarca 5 iunie 1953
Danemarcei
Estonia Constituţia Republicii Estonia 28 iunie 1992
11 iunie 1999
Finlanda Constituţia Republicii Finlanda
(i.v. 1 martie 2000)
Franţa Constituţia Republicii Franceze 4 octombrie 1958
Legea Fundamentală a Republicii 8 mai 1949
Germania
Federale Germania (i.v. 23 mai 1949)
24 iulie 1974
Grecia Constituţia Republicii Grecia
(i.v. 11 iunie 1975)
1 iulie 1937
Irlanda Constituţia Irlandei
(i.v. 29 decembrie 1937)
22 decembrie 1947
Italia Constituţia Republicii Italiene
(i.v. 1 ianuarie 1948)
Letonia Constituţia Republicii Letonia 15 februarie 1922
Lituania Constituţia Republicii Lituania 25 octombrie 1992
Constituţia Marelui Ducat de
Luxemburg 17 octombrie 1868
Luxemburg
Malta Constituţia Republicii Malta 21 septembrie 1964
Acte cu valoare constituţională:
Magna Charta Libertatum, The
15 iunie 1215, 16 decembrie
Bill of Rights, Habeas Corpus Act,
Regatul Unit al Marii Britanii şi 1618, 27 mai 1679, 7 iunie 1628
The petition of Rights
Irlandei de Nord 17 octombrie 1972, 25 martie
Acte generale de interes public:
2005 (revizuit la 1 iunie 2012)
European Communities Act,
Constitutional Reform Act
Olanda Constituţia Regatului Olandei 24 august 1815
2 aprilie 1997
Polonia Constituţia Republicii Polonia
(i.v. octombrie 1997)
2 aprilie 1976
Portugalia Constituţia Republicii Portugheze
(i.v. 25 aprilie 1976)
România Constituţia României 8 decembrie 1991
Slovacia Constituţia Republicii Slovace 1 octombrie 1992
Slovenia Constituţia Republicii Slovene 23 decembrie 1991
31 octombrie 1978
Spania Constituţia Regatului Spaniei
(i.v. 27 decembrie 1978)
Actele Constituţionale ale
Regatului Suediei: Actul de 8 iunie 1809 (adoptat la 26
Succesiune, Actul pentru septembrie 1810), 5 aprilie 1949,
Suedia Libertatea Presei, Intrument de 28 februarie 1974, 14 noiembrie
Guvernare, Legea Fundamentală 1991 (i.v. 1 ianuarie 1992), 28
cu privire la Libertatea de februarie 1974
Expresie, Actul Riksdag
Ungaria Constituţia Ungariei 12 aprilie 2003
Croatia Constituţie 22 decembrie 1990
Principii constituţionale aplicabile
administraţiei publice din statele
membre ale Uniunii Europene
Constituţia defineşte principiile generale de drept cum
ar fi cel al egalităţii – art. 3 din Constituţia Italiei: „Toţi
cetăţenii au demnitate socială egală şi sunt egali în faţa
legii, fără discriminare [...]”; art. 91 alin. 1 din
Constituţia Letoniei: „Toţi oameni în Letonia sunt egali în
faţa legii şi a instanţelor de judecată”; art. 3 legea
fundamentală a Germaniei: „Toţi oameni sunt egali în
faţa legii”. Tot în legea de bază a Germaniei sunt
reglementate – la art. 1 –principiul inviolabilităţii
demnităţii umane, precum şi asigurarea obligatorie a
protecţiei şi respectului acestuia de către autorităţile
statului.
Principiul legalităţii activităţii administraţiei publice,
principiu major al asigurării statului de drept, a fost
consfiinţit distinct în legile de bază ale statelor membre.
De exemplu, în Germania i se asigură cetăţeanului posibilitatea
de a-şi proteja un drept fundamental, consfinţit în legea de bază
(art. 1-19) sau un drept echivalent cu unul fundamental, stabilit
de art. 20.4, 33, 38, 101, 103 şi104, inclusiv la Curtea
Constiţională Federală. Astfel, spre deosebire de celelalte state,
unde Curtea constituţională se limitează la asigurarea
constituţionalităţii legilor, în Germania aceasta prelungeşte
cadrul de acţiune constituţională inclusiv la protecţia drepturilor
fundamentale de către autorităţile publice – autoritatea care a
încălcat un drept fundamental poate fi trasă la răspundere nu
doar de curţile administrative, ci şi de Curtea Constituţională
Federală.
De asemenea, principiul transferului de competenţe de la nivel
naţional la nivel internaţional a fost prevăzut în constituţiile
statelor membre diferit, astfel: art. 49 bis din Constituţia Marelui
Ducat de Luxemburg prevede că puterea legislativă, executivă şi
judecătorească pot fi cedate temporar prin tratat instituţiilor de
drept internaţional; art. 24 din legea de bază a Germaniei
prevede că federaţia, prin lege, poate transfera puterile suverane
organizaţiilor internaţionale, iar Länder, cu acordul federaţiei,
poate să-şi transfere puterile statale instituţiilor transfrontaliere
din regiunile vecine.
Un alt principiu important pentru integrarea în spaţiul
juridic european este principiul priorităţii dreptului
internaţional. Acesta este reglementat de art. 25 din legea
de bază a Germaniei – reglementările generale
internaţionale sunt parte integrală din dreptul federal,
sunt prioritare faţă de cele federale şi creează drepturi şi
obligaţii în mod direct cetăţenilor de pe teritoriul
federaţiei. În Constituţia Maltei, acest principiu este
prevăzut la articolul dedicat puterii de legiferare, art. 65:
parlamentul poate adopta o lege dacă aceasta respectă
obligaţiile regionale şi internaţionale asumate de Malta, în
special cele asumate în tratatul de aderare la Uniunea
Europeană, semnat la Atena în 16 aprilie 2003. De
asemenea, paragraful 123 din Constituţia Estoniei prevede
că aceasta nu va semna tratatele internaţionale care sunt
contrare Constituţiei, dar dacă legile sau alte reglementări
sunt contrare tratelor ratificate de Parlament (Riigikogu),
normele tratatelor internaţionale se vor aplica.
Dintre statele membre ce au înscris în clar principiile aplicabile
administraţiei publice locale menţionăm Belgia care, în art. 162,
prevede garantarea următoarelor principii:
◦ principiul alegerii directe a membrilor consiliilor provinciilor şi
locale;
◦ principiul stabilirii atribuţiilor provinciilor şi municipalităţilor
în funcţie de interesul ce-l reprezintă;
◦ principiul descentralizării competenţelor către instituţiile
provinciilor şi municipalităţilor;
◦ principiul desfăşurării publice a şedinţelor consiliilor
provinciilor şi locale;
◦ principiul publicităţii/transparenţei conturilor şi a bugetului;
◦ principiul intervenţiei autorităţii de supraveghere sau a puterii
legislative în prevenirea încălcării legii şi lezării interesului
public.
Se poate observa că nu există o reglementare general valabilă
pentru toate constituţiile statelor membre, fiecare stat a stabilit
distinct organizarea şi funcţionarea sa şi a autorităţilor sale,
putem însă identifica principiile constituţionale care au stat la
baza textelor constituţionale. Aşa după cum am văzut, principiul
egalităţii este unul din cele mai des întâlnite principii, alături de
principiul preeminenţei legii fundamentale şi reglementărilor
www.apcampus.ro
STATUL ÎN
EUROPA
CĂRĂUȘAN
Statul o structură
diversificată
Otto Hintze este cel care a creat tipologia

istorică a statului în care deosebeşte:
◦statul suveran autoritar din cadrul sistemului statal
european;
◦statul comercial relativ compact cu o formă de
organizare socio-economică de tip burghezo-
capitalist;
◦statul liberal de drept şi constituţional care are la
bază principiul libertăţii individuale;
◦statul naţional care înglobează şi amplifică toate
aceste tendinţe.
◦ ................... globalizarea?!?! (BRICS - Brazilia, Rusia, India, China
și Africa de Sud, ASEAN – Asociația Națiunilor din Sud-Estul
Asiei – 10 state membre, Uniunea Africana - 53 de state
Africane etc.)
Indiferent de formulările folosite în definirea
statului de diverşi autori, elementele esenţiale
ale definiţiei complete a acestuia sunt
următoarele:
a) formă de organizare politică;
b) colectivitate umană constituită istoric într-
un spaţiu geografic;
c) existenţa unui grup conducător învestit cu
atribuţii de guvernare şi de exercitare a
autorităţii publice în numele poporului;
d) prerogativa grupului conducător de a stabili
şi a apăra ordinea statală şi, în cadrul
acesteia, ordinea juridică.
Diversitatea formelor de stat
(1)
Statul unitar
◦ este format dintr-un ansamblu unic de organisme prin
care se exercită puterea politică la nivel central şi local,
există deci o omogenitate a puterii statului;
◦ teritoriul său poate fi împărţit în unităţi administrativ-
teritoriale sau în colectivităţi locale; cu toate acestea,
subdiviziunile statului unitar au caracter eminamente
administrativ şi nu constituie state în interiorul statului.
◦ activitatea de guvernare se difuzează de la centru spre
periferie pe cale ierarhică;
◦ există o singură ordine juridică izvorâtă dintr-o lege
fundamentală unică;
◦ organizarea politică este a unei singure colectivităţi
umane, iar individul este titularul unei singure cetăţenii
naţionale.
Diversitatea formelor de
stat (2)
Statul unitar complex
◦Uniunea încorporată (RUMBIN)
◦ unitatea puterii centrale
◦ diversitate de legislații corespunzătoare unei
diversități a populației
◦ teritorii încorporate statului
◦Statele regionale / unitate în
diversitate atribute suverane ale
conducerii centralizate
◦ autonomie lărgită acordată colectivităților regionale
stat (3)
Statul compus
◦Uniunea de state
◦ uniunea personală (șeful statului)
◦ uniunea reală (organe decizionale colegiale comune)
◦Confederația de state
◦ stabilită prin tratat
◦ organ comun – adunarea diplomatică, actionează în
numele confederației pe plan internațional
(UE confederație?)
stat (4)
Statul federal
a) personalitate juridică unică sau partajată cu statele
membre în plan internaţional; spre deosebire de
confederaţii, unde aceasta este numai la nivelul
statelor membre.
b) diversitate constituţională şi juridică pe plan intern,
mai precis local/regional;
c) raporturi funcţionale între organismele
centrale/federale şi cele ale statelor componente.
(CSI de la federație la
confederatie/asociație de state)
Tabelul nr.1: Reprezentantul statului în statele membre ale Uniunii Europene (1)
Statul membru al UE şeful Statului Sufragiu
Preşedintele Republicii
Austria direct, universal
(Bundespräsident)
Belgia Regele Filip -
Bulgaria Preşedintele Republicii direct, universal
indirect, ales de Parlament (Poslanecká
Cehia Preşedintele Republicii
Sněmovna)
Cipru Preşedintele Republicii direct, universal
Danemarca Regina Margareta a II-a -
indirect, secret, ales de Parlamentul Estonian
Estonia Preşedintele Republicii
(Rigikogu) sau Colegiul Elector
Finlanda Preşedintele Republicii direct, universal
Franţa Preşedintele Republicii direct, universal
Preşedintele Republicii indirect, universal, ales de Adunarea
Germania
(Bundespräsident) Federală (Bundesversammlung)
indirect, universal, ales de Parlament, mai
Grecia Preşedintele Republicii
exact Camera Deputaţilor.
Preşedintele Republicii
Irlanda direct, universal
(Uachtrán-na h-Eireann)
indirect, secret, ales de Parlament şi o
Italia Preşedintele Republicii
delegaţie a Consiliilor Regiunilor
indirect, ales de Adunarea Naţională
Ungaria Preşedintele Republicii
(Országgyülés)
Tabelul nr.1: Reprezentantul statului în statele membre ale Uniunii Europene (2)
Letonia Preşedintele Republicii indirect, secret, ales de Saeima

Lituania Preşedintele Republicii direct, universal, secret
Luxemburg Marele Duce Henri -
Malta Preşedintele Republicii indirect, ales de Camera Reprezentanţilor
Regină a Marii Britanii şi a Irlandei de Nord
Marea Britanie Regina Elisabeta a II-a
şi Conducător al Commonwealth-ului
Olanda Regele Willem-Alexander -
Polonia Preşedintele Republicii direct, universal
Portugalia Preşedintele Republicii direct, universal
Romania Preşedintele Republicii direct, universal
Slovacia Preşedintele Republicii direct, secret, universal
Slovenia Preşedintele Republicii direct, universal
Spania Regele Felipe -
Monarhie (Komengahuset)
Suedia -
Carl Gustav al XVI-lea
Croatia Preşedintele Republicii direct, universal

www.apcampus.ro
INTEGRAREA PRIN
ARMONIZARE SAU
OMOGENIZARE ?
CĂRĂUȘAN
Integrarea prin armonizare sau
omogenizare?
Pe plan intern, instituţiile europene trebuie aduse mai aproape de cetăţeni.
Nu există nicio îndoială că cetăţenii susţin obiectivele Uniunii, dar ei nu văd
întotdeauna legătura dintre aceste obiective şi acţiunile de zi cu zi ale
acesteia. Cetăţenii îşi doresc instituţii flexibile şi bine structurate, mai
eficiente şi mai transparente. Mulţi cetăţeni se aşteaptă ca Uniunea să se
implice mai degrabă în rezolvarea problemelor cu care ei se confruntă
direct, decât să intervină, până la cel mai mic amănunt în probleme care,
dată fiind natura lor, au fost mai degrabă lăsate în sarcina reprezentanţilor
aleşi ai statelor membre şi ai regiunilor, intervenţie percepută adesea ca o
ameninţare la identitatea lor. Mai mult, cetăţenii cred că deciziile se iau
prea des fără implicarea lor, de aceea se pronunţă pentru o abordare mai
democratică.
Europa este continentul valorilor umane, al Cartei Magna, al Declaraţiei
Drepturilor Omului, al Revoluţiei Franceze şi al căderii Zidului Berlinului;
continentul libertăţii, al solidarităţii şi, mai presus de orice, al diversităţii
traduse prin respectul pentru alte limbi, culturi şi tradiţii. Uniunea
Europeană are la bază democraţia şi drepturile omului. De aceea, ea este
deschisă doar ţărilor care împărtăşesc valori fundamentale, precum
alegerile libere, respectul pentru minorităţi şi pentru litera legii.
Europa integrată
Conceptul de integrare atribuie relaţiilor dintre statele membre UE o
dimensiune verticală, depăşindu-se în acest fel concepţia tradiţională a
statului naţiune titular al unei suveranităţi indivizibile. Integrarea unională
atribuie noi valenţe suveranităţii, care nu mai este văzută doar ca
aparţinând statului, ci şi unei entităţi supranaţionale. Fiecare stat membru
al acestei entităţi, păstrându-şi identitatea şi particularităţile naţionale, ia
parte la unificarea Europeană prin armonizarea intereselor naţionale.
Statele membre au acceptat o cedare temporară a suveranităţii către UE,
ceea ce i-a conferit acesteia din urmă mai mult un caracter confederal decât
unul federal. Abandonarea solitudinii naţionale a statelor pe scena
economică – prin instituirea Comunităţilor Europene – şi ulterior pe scena
politică a condus, în final, la renunţarea, chiar dacă doar temporară, la
dogma suveranităţii.
Procesul integrării europene a evoluat treptat; astfel, iniţial s-au atribuit
competenţe în domenii stricte, precum exploatarea cărbunelui şi oţelului
sau a energiei atomice, ulterior ajungându-se la instituirea unei comunităţi
economice prin crearea unei pieţe comune. Se poate observa că, în fapt,
transferul de suveranitate nu este decât un transfer de competenţe, de
aceea statele prin integrare acceptă în fapt „exercitarea în comun a
Teza UE „diversitate în unitate” recunoaşte pluralismul ţărilor, regiunilor şi
culturilor europene, dar şi faptul că Uniunea este un proiect viabil în măsura în care
se conservă această diversitate. Pilonul de bază al acestei teze este principiul
subsidiarităţii, conform căruia UE trebuie să acţioneze în afara competenţelor
exclusive doar atunci când soluţiile la nivelul Uniunii sunt superioare în eficienţă
celor de la nivelul statelor membre (art. 5 TUE alin. 3).
Integrarea europeană nu este şi nu trebuie înţeleasă ca un proces care,
odată început, ar submina suveranitatea statelor. Aceasta, aşa cum se susţine şi
în teoria neofuncţionalismului, oferă guvernelor statelor membre posibilitatea
de a interacţiona şi de a stabili, în urma unui proces pluralist, interese
comune transnaţionale. Statele au fost menţinute în acest proces ca unităţi
fundamentale, întrucât preferinţele actorilor statali au fost stabilite la nivel naţional
şi apoi au fost utilizate ca bază pentru negocieri interguvernamentale la nivelul UE.
Odată cu abordarea guvernării supranaţionale s-a subliniat necesitatea creării unei
identităţi europene pe care să se sprijine acţiunile UE la nivel global. Complexitatea
UE este dată atât de elemente integratoare, interguvernamentale, cât şi de elemente
supranaţionale, federale, de aceea, procesul integrării europene este caracterizat, în
mare parte, de dezbaterea interguvernamental-federal.
Până în 1973, orice tentativă de lărgire a Comunităţii a fost sortită eşecului.
La început, Marea Britanie a refuzat să se alăture acestei Uniuni, însă
candidatura depusă în 1963 a întâmpinat veto-ul negativ al Franţei. În cele
din urmă, negocierile începute în 1970 s-au încheiat cu aderarea Marii
Britanii, Irlandei şi Danemarcei, prin semnarea Tratatului de la Bruxelles
(22 ianuarie 1972). Procesul de extindere a celor trei comunităţi CECO,
CEE, Euratom a continuat în anii următori cu: Grecia în 1981, Spania şi
Portugalia în 1986, Austria, Finlanda şi Suedia în 1995. La 16 aprilie 2003,
alte 10 state candidate au primit statutul de „observator”, iar la 1 mai 2004
acestea au aderat. De asemenea, România şi Bulgaria, au primit acceptul de
aderare pentru data de 1 ianuarie 2007, iar Croația la 1 iulie 2013. Acest
lucru a schimbat irevocabil natura şi modul de funcţionare a Uniunii
Europene, care număra 28 de membrii.
Extinderea Uniunii Europene la 15 membri i-a conferit influenţă şi putere în
relaţiile cu restul lumii. Mai mult ca niciodată, avea nevoie de o procedură
eficientă de luare a deciziilor pentru a apăra interesele comune ale
membrilor săi, în vreme ce îşi conserva bogăţia naţională şi diversitatea
regională. Mai presus de acestea, UE trebuia să facă faţă acum problemei
istorice de pregătire a aderării ţărilor din centrul, estul, sud-estul Europei şi
Balcani. A devenit imperios ca ea să se gândească deja la căile de găsire a
Teoretic, orice stat european se poate alătura Uniunii Europene, dacă este
pregătit să accepte fără rezerve principiile şi obligaţiile stabilite de
Tratatele de bază.
În decembrie 1997, procesul de lărgire al UE către sud şi est a fost lansat.
13 state au aplicat să adere la UE dintre care doar 12 au primit acceptul
de a începe negocierile de aderare. Ele au devenit state membre numai
atunci când au dovedit ca prezintă capacităţile necesare asumării
obligaţiilor ce le revin conform statutului de membru al UE. Nu de puţine
ori, s-a demonstrat că extinderea UE nu trebuie să fie o prioritate imediată
a acesteia. În consecinţă, având în vedere că nu s-a cristalizat noţiunea de
extindere, nu ar trebui să ne mire faptul că, de câte ori cetăţenii statelor
membre sunt întrebaţi dacă ar acorda suportul lor ţărilor care vor să
devină membre UE, aceştia răspund „nu ştiu”.
Federalismul interguvernamental
Rezumând, istoria de peste 60 de ani a Uniunii Europene, vom
delimita, în această perioadă de timp scursă, trei perioade
principale, astfel: după Europa economică sectorială instituită
prin tratatele CECO/CECA, CEE şi CEEA, dar şi după
manifestarea neputinţei de a merge mai departe din punct de
vedere politic, prin refuzul creării Comunităţii Europene de
Apărare şi a Comunităţii Politice Europene, în anul 1986, odată
cu adoptarea Actului Unic European, se deschide calea saltului
de la economic la politic pentru ca, în anul 1992, acesta să se şi
realizeze prin Tratatul de la Maastricht. Acestuia din urmă i-au
urmat Tratatele de la Amsterdam, Nisa şi Lisabona, fiecare
dintre acestea perfecţionând Uniunea Politică Europeană.
Caseta nr. 2: Tratatele de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene
◦ Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Paris, 18
aprilie 1951;
◦ Tratatul Constitutiv al Comunităţii Economice Europene, Roma, 25 martie 1957;
◦ Tratatul Constitutiv al Comunităţii Europene a Energiei Atomice, Roma, 25 martie
1957;
◦ Convenţia asupra unor instituţii comune ale Comunităţilor Europene, Roma 25
martie 1957;
◦ Tratatul care instituie un Consiliu unic şi o Comisie unică a Comunităţilor
Europene şi Protocolul asupra privilegiilor şi imunităţilor Comunităţilor, Bruxelles,
8 aprilie 1965;
◦ Decizia prin care se modifică unele dispoziţii bugetare ale tratatelor care instituie
Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie
unică a Comunităţilor Europene, Luxemburg, 21 aprilie 1970;
◦ Tratatul referitor la aderarea la Comunităţile Europene a Regatului Danemarcei,
Republicii Irlanda şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, 22
ianuarie 1972;
◦ Tratatul de modificare a unor dispoziţii ale Protocolului asupra Băncii Europene de
Investiţii, 10 iulie 1975;
◦ Tratatul de modificare a unor dispoziţii financiare ale tratatelor care instituie
Comunităţile Europene şi ale Tratatului care instituie un Consiliu unic şi o Comisie
unică a Comunităţilor Europene, 22 iulie 1975;
◦ Decizia prin care se aprobă Actul referitor la alegerea reprezentanţilor în Adunare
prin sufragiu universal direct, 20 septembrie 1976;
◦ Tratatul referitor la aderarea Republicii Elene la Comunităţile Europene, Atena, 28
◦ Tratatul referitor la aderarea Regatului Spaniei şi a Republicii Portugalia la Comunităţile,
Lisabona şi Madrid, 12 iunie 1985;
◦ Tratatul prin care se aprobă Actul Unic European: 17 februarie 1986, Luxemburg –
Germania, Belgia, Spania, Franţa, Irlanda, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Marea
Britanie şi 28 februarie, Haga – Danemarca, Grecia şi Italia;
◦ Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţii Europene, 24 iunie
1988, decizie ce modifică Decizia din 7 mai 1985;
◦ Tratatul Uniunii Europene, Maastricht, 7 februarie 1992;
◦ Tratatul referitor la aderarea Norvegiei, Austriei, Finlandei şi Suediei la Comunităţile
Europene, Corfu, 24 iunie 1994;
◦ Decizia referitoare la sistemul de resurse proprii ale Comunităţilor Europene, 31
octombrie 1994, prin care s-a modificat sistemul de resurse proprii conform Deciziei din
24 iunie 1988;
◦ Tratatul de la Amsterdam, 2 octombrie 1997, prin care se modifică Tratatul Uniunii
Europene şi Tratatele Constitutive ale celor trei comunităţi europene;
◦ Tratatul de la Nisa, 26 februarie 2001;
◦ Tratatul referitor la aderarea la Uniunea Europeană a Poloniei, Lituaniei, Letoniei,
Estoniei, Ungariei, Slovaciei, Sloveniei, Repulicii Cehe, Ciprului şi Maltei, 23 aprilie
2003;
◦ Tratatul referitor la aderarea României şi Bulgariei la Uniunea Europeană, Luxemburg,
25 aprilie 2005;
◦ Tratatul prin care se instituie o Constituţie pentru Europa, Roma, 25 octombrie 2004;
◦ Tratatul de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de
instituire a Comunităţii Europene, Lisabona, 13 decembrie 2007;
◦ Tratatul referitor la aderarea Republicii Croaţia la Uniunea Europeană, Bruxelles, 5
decembrie 2011;
◦ Tratatul privind stabilitatea, coordonarea şi guvernanţa în cadrul Uniunii economice şi
Eşecul constituţionalizării procesului de integrare, recunoaşterea
federalismului-interguvernamental drept metodă a construcţiei europene şi
a federaţiei de state-naţiuni ca model al Uniunii au condus, în final, la
realizarea unei reforme instituţionale şi procedurale în profunzime prin
Tratatul de la Lisabona.
Putem spune că de la Maastricht încoace, în măsura în care, s-a avansat
spre extinderea şi aprofundarea comunităţii, s-a pierdut elanul
supranaţional iniţial, în favoarea interguvernamentalismului. La fel de
adevărat este, însă, că progresul european s-a realizat, „în afara” şi „la
marginea” Tratatelor, pe calea diplomaţiei clasice, al cooperărilor punctuale
interguvernamentale şi nu al unui proces de integrare tipic Uniunii.
Construcţia europeană, existentă astăzi, este o sinteză a celor două
extreme, federal şi interguvernamental. Din punct de vedere teoretic,
s-au imaginat multe formule care să combine respectivele extreme,
precum federalismul interguvernamental al lui Croisat şi Quemonne
sau Federaţia Statelor-naţiune a lui Jacques Delors.
UE a fost activă într-o serie de domenii ce au dat naştere unor
metode de lucru specifice, precum „metoda comunitară”, „metoda
interguvernamentală” şi „metoda deschisă de coordonare”.
www.apcampus.ro
DREPTUL UNIUNII EUROPENE

- INTEGRARE, PREEMINENȚĂ, SUPRAVEGHERE
-
Conf.univ.dr. Mihaela V.
Cărăușan
Asist.univ.dr. Bogdan I. Berceanu
Izvoarele
dreptului
administra
tiv al
Uniunii
Europene
 Curtea de Justiţie a UE, fără a avea pretenţia realizării
unei ierarhizări absolute, a stabilit o ordonare logică a
sistemului izvoarelor dreptului UE în funcţie de baza
juridică a adoptării lor şi de relaţia dintre ele. Sunt,
astfel, enumerate următoarele izvoare: tratatele
constitutive şi cele subsecvente (dreptul primar),
acordurile internaţionale încheiate de CE/UE, dreptul
UE derivat şi sursele complementare. Într-o manieră
generală, putem distinge între sursele scrise şi sursele
nescrise ale dreptului european. Sursele scrise cuprind,
pe de o parte, sursele fundamentale, adică dreptul
european primar şi dreptul european convenţional, şi,
pe de altă parte, dreptul european derivat.
 Dreptul originar sau primar al UE care cuprinde
tratatele constitutive ale comunităţilor şi tratatele
de modificare a acestora:
 Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui
şi Oţelului (CECO)—18 aprilie 1951
 Tratatul de constituire a Comunităţii Economice Europene
(CEE)—intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
 Tratatul de constituire a Comunităţii Europene a Energiei
Atomice (CEEA)—intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958
 Tratatul de fuziune, care a constituit un Consiliu şi o
Comisie unice pentru toate cele trei Comunităţi (8 aprilie
1965)
 Actul Unic European (intrat în vigoare la 1 iulie 1987)
 Tratatul asupra Uniunii Europene, semnat la Maastricht la 7
februarie 1992 şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
 Tratatul de la Amsterdam (2 octombrie 1997)
 Tratatul de la Nisa (deschis spre ratificare la 26 februarie
2001)
 Tratatul de la Lisabona (13 decembrie 2007)
 Fiecare tratat conţine un preambul şi dispoziţii
preliminare (scopul încheierii tratatului), clauze
instituţionale, clauze materiale şi clauze
finale(modalitatea de angajare a părţilor, intrarea în
vigoare şi revizuirea)
 B) Dreptul derivat al UE (legislaţia secundară). În
conformitate cu art. 189 din Tratatul de constituire a
C.E.E., izvoarele derivate sunt: regulamentul, directiva,
decizia, recomandările şi avizele.
 Regulamentele sunt principalul izvor al dreptului
derivat. Regulamentele au un caracter general, forţă
obligatorie şi aplicabilitate directă. Ele devin în mod
automat valide în ordinea juridică a statelor membre,
fără a mai fi nevoie de măsuri speciale ca publicarea
sau încorporarea în dreptul naţional. Rolul
regulamentelor e de a stabili un drept uniform pentru
toată comunitatea. Practica instituţiilor confirmată de
Curte a făcut o distincţie între regulamentele de bază
(drept derivat de nivelul I) şi regulamentele
administrative (drept derivat de nivelul II), de
executare. Regulamentele de executare pot fi adoptate
de către Consiliu sau de către Comisie, cu abilitarea
dată de acesta, şi ele sunt subordonate, din punct de
vedere al interpretării şi validităţii, regulamentului de
bază faţă de care trebuie să fie conforme
 Directivele, spre deosebire de regulamente, nu au o
influenţă generală, ci se adresează numai anumitor state,
nu tuturor membrilor U.E. Directiva, în general, nu are
aplicabilitate directă.
Din dispoziţiile înscrise în Tratatul CEE, Tratatul CEEA şi
în Tratatul CECO reiese că directiva leagă orice stat
membru destinatar cu privire la rezultatul ce trebuie
atins lăsând instanţelor naţionale competenţa referitoare
la formă şi mijloace. În principiu, alegerea formelor şi
mijloacelor de a o realiza este lăsată la latitudinea
statelor destinatare. Astfel, pentru a atinge obiectivele
fixate într-o directivă, statele membre trebuie să adopte
o nouă legislaţie naţională sau să modifice ori să abroge
dispoziţii legislative, regulamentare sau administrative
existente. Directivele reprezintă astfel principala metodă
de armonizare a cadrului normativ intern al ţărilor
membre prin care disparităţile între normele naţionale
sunt gradual eliminate, aliniind astfel politicile
guvernamentale la standarde comune.
 Directivele pot fi directive cadru şi directive de
executare (administrative). Directivele de executare
sunt adoptate de Comisie şi pun în aplicare un
regulament sau directivă cadru adoptată de Consiliu.
 Deciziile reprezintă acte cu forţă obligatorie pentru cei
cărora le sunt destinate, ele neavând o influenţă
generală. Decizia vizează, în mod deosebit, aplicarea
prevederilor tratatelor la situaţii particulare, ea fiind
echivalentă actelor administrative individuale din
dreptul intern. Se face deseori distincţie în literatura de
specialitate între deciziile cu caracter comercial,
referitoare la concurenţă, şi deciziile administrative,
care sunt pur de executare, fiind adoptate cu deosebire
în contextul politicilor UE şi în materie de numire şi
promovare a funcţionarilor.
 Recomandările şi avizele nu au forţă obligatorie
deoarece ele solicită numai adoptarea unei anumite
conduite de către statele UE. Ele îndeplinesc un rol de
apropiere a legislaţiilor naţionale, reprezentând
instrumente utile de orientare a legislaţiilor interne.
Neavând forţă obligatorie aceste acte nu pot fi atacate
în justiţie.
 Dreptul complementar al UE (drept terţiar)
cuprinde acordurile internaţionale la care Comunitatea
Europeană este parte şi convenţiile între statele
membre care creează norme uniform aplicabile pe
teritoriul Uniunii Europene. Acordurile între statele
membre sunt de două categorii:
 acorduri care rezultă din deciziile adoptate de
reprezentanţii guvernelor statelor membre reuniţi în
Consiliu
 acorduri pe care însăşi tratatele le prevăd.
 Analizând toate aceste izvoare scrise ale dreptului UE
observăm că prin nicio dispoziţie nu se conferă Uniunii
puterea de a elimina toate diferenţele dintre
prevederile naţionale şi dreptul UE, în sensul unei
uniformizări depline la nivelul drepturilor
administrative naţionale. Puterea Uniunii de a induce o
aproximare în acţiunea administrativă naţională începe
numai acolo unde diferenţele existente au un efect
vătămător, în sensul amestecării în procesul de stabilire
şi funcţionare a Pieţei Comune.
 Dreptul cutumiar. Cutuma sau obiceiul constă într-o
practică generală relativ îndelungată, repetată în
raporturile dintre subiectele de drept, acceptată de către
acestea drept regulă obligatorie în raporturile dintre ele.
 Legislaţia Uniunii recunoaşte practicile şi tradiţiile ţărilor
membre dacă nu contravin ordinii de drept a UE. Teoretic,
atitudinea Curţii faţă de practicile neprevăzute de vreun
text al UE dezvoltate de instituţiile Uniunii sau de ţările
membre poate fi următoarea:
de recunoaştere, consacrare şi sancţionare prin
acordarea de forţă juridică acelor cutume pe care le
consideră utile şi necesare
de acceptare şi tolerare a acelora care, prin importanţa
şi semnificaţia lor, nu reclamă transformarea lor în
norme cu caracter juridic, iar prin prevederile lor nu
contravin ordinii de drept a UE
de interzicere a acelora care contravin ordinii de drept a
UE
 În unele cazuri Curtea nu recunoaşte forţă juridică
cutumelor intervenite în practica instituţională.
 Jurisprudenţa CJUE. Dată fiind natura incompletă a dreptului
scris, jurisdicţia Curţii Europene de Justiţie are o importanţă
deosebită mai ales în fixarea principiilor dreptului
administrativ european. S-a afirmat de multe ori că
jurisprudenţa CEJ a avut o contribuţie decisivă la crearea
dreptului administrativ european.
 Curtea Europeană de Justiţie are ca obiect fundamental
asigurarea respectării dreptului UE în interpretarea şi
aplicarea uniformă a tratatelor. Astfel, la cererea unei instituţii
a UE, a unui stat sau a unei persoane particulare interesate
direct, Curtea poate să anuleze actele Comisiei, ale Consiliului
de Miniştri sau ale guvernelor naţionale care ar fi
incompatibile cu Tratatele.
 De asemenea, Curţile Naţionale de Justiţie au responsabilitatea
de a se asigura de punerea în aplicare a Tratatelor UE şi a
legislaţiei secundare a Comisiei Europene. Cum legea UE
trebuie să fie interpretată într-o manieră uniformă, curţile
naţionale sunt însărcinate, atunci când apare vreo neclaritate,
să o supună spre deliberare, Curţii Europene de Justiţie.
Aceasta a contribuit la rolul proeminent pe care Curtea
Europeana îl are în dezvoltarea principiilor comune, prin
stabilirea unui cadru interpretativ care trebuie urmat de curţile
naţionale de justiţie.
 Principiile aplicate de CJUE
principiul interpretării uniforme
principiul autonomiei de interpretare
principiul loialităţii faţă de comunitate
Integrarea prin drept
 Dreptul UE nu este numai distinct de cel naţional, ci şi
independent de acesta, ceea ce înseamnă că prevederile sale pot
conferi drepturi şi pot impune obligaţii în mod direct, mai precis
fără interferenţa sau intervenţia autorităţilor naţionale. Într-
adevăr, nu este nevoie de intervenţia statului membru în vederea
asigurării efectului obligatoriu la nivel comunitar al deciziilor,
regulamentelor şi, în anumite cazuri, al directivelor. Referitor la
regulamente, TFUE, prevede că sunt direct aplicabile în toate
statele membre.
 Aplicabilitatea directă a dreptului Uniunii înseamnă că
eficacitatea regulilor sale nu ar putea fi subordonată anumitor
formalităţi pentru introducerea acestuia în ordinea internă a
statelor membre şi cu atât mai puţin transformării sale în drept
intern.
 Regulile referitoare la introducerea actelor Uniunii în dreptul
naţional nu trebuie să fie confundate cu o importantă consecinţă a
aplicării dreptului UE şi anume efectul direct.
 Dreptul UE nu numai că se inserează în mod automat în ordinea
internă a statelor membre, dar el are o aptitudine generală de a
completa în mod direct patrimoniul juridic al particularilor cu
drepturi subiective şi/sau obligaţii, atât în raporturile lor cu alţi
particulari, cât şi în relaţiile cu statul membru de care aparţin.
 Dacă neinterferenţa reprezintă consecinţa pentru statele
membre, pentru cetăţeni aplicabilitatea directă înseamnă
în majoritatea cazurilor posibilitatea invocării
reglementărilor comunitare în faţa curţilor şi tribunalelor
naţionale, adică efectul direct. Acesta le permite să-şi
protejeze drepturile conferite prin respectivele
reglementări ale UE.
 Aplicabilitatea dreptului Uniunii trebuie înţeleasă sub două
aspecte:
 obligaţiile şi interdicţiile (obligaţia de a se abţine) impuse
autorităţilor naţionale, instituţiilor şi persoanelor;
 drepturile celor în favoarea cărora au fost prevăzute obligaţiile
respective.
 Problema care s-a pus a fost dacă judecătorii naţionali
trebuie să aplice din proprie voinţă reglementările Uniunii
cu efect. Curtea a acceptat principiul pasivităţii judiciare în
cazurile civile, din cadrul dreptului naţional, hotărând în
acelaşi timp faptul că în procesele civile iniţiativa aparţine
părţilor. Pe de altă parte, statele membre nu pot împiedica
un judecător naţional să pună probleme compatibilităţii
dreptului naţional cu reglementările UE. S-a stabilit, astfel,
că nu doar regulamentele prin aplicabilitatea lor directă
sunt menite să „acorde cetăţenilor drepturi pe care
tribunalele naţionale sunt obligate să le protejeze”, ci toate
actele legislative comunitare cu caracter obligatoriu,
oricare ar fi forma sau natura lor.
 Prin urmare, persoanele pot totdeauna să invoce
prevederile dreptului Uniunii în faţa tribunalului naţional
contra autorităţilor statului, în virtutea unui efect direct
vertical, în măsura în care statul respectiv nu le-a pus în
aplicare în termen sau le-a pus incorect în aplicare, cât
timp dispoziţiile în cauză sunt suficient de precise şi
necondiţionate şi nu este necesară o măsură naţională, de
care să depindă luarea în considerare a acestor dipoziţii. În
privinţa raporturilor dintre persoane, în principiu,
directivele nu pot să aibă efect. Dar, în practică, s-a
recunoscut directivelor, deşi nu constant, un efect indirect
orizontal, în virtutea căruia aceste acte juridice pot să fie
invocate în măsura în care este necesar să clarifice
dispoziţiile dreptului naţional sau să remodeleze soluţiile
oferite de acesta, precum şi când o directivă este
implementată incorect. Efectul orizontal indirect poate să
decurgă din obligaţia pentru judecătorul naţional de a
interpreta dreptul naţional în aşa fel încât să fie conciliabil
cu directiva, dar, în caz contrar, obligaţia de interpretare
conformă şi, deci, efectul orizontal indirect nu mai există,
dându-se astfel prioritate încrederii persoanelor în
validitatea dreptului naţional, operând principiul securităţii
juridice care va limita efectul orizontal.
 Faptul că tratatele UE au creat o nouă ordine juridică,
direct aplicabilă şi care conferă drepturi cetăţenilor UE,
drepturi pe care curţile naţionale trebuie să le susţină, nu a
fost confirmat doar de curte, ci a fost recunoscut încă de la
început de majoritatea instanţelor naţionale. În primul
rând, timp de mulţi ani, autorităţile judecătoreşti ale
statelor membre au recunoscut implicit acest fapt, printr-o
largă utilizare a posibilităţii oferite de către Tratate, de a
solicita Curţii deliberări preliminare asupra problematicilor
apărute în instanţa referitoare la dreptul uniunii.
 Prin supunerea atenţiei Curţii, autorităţile judecătoreşti
naţionale au acceptat faptul că reglementările comunitare
se aplică pe teritoriul aflat sub jurisdicţia lor şi pot conferi
drepturi pe care trebuie să le susţină.
 Rezumând diferitele condiţii stabilite de jurisprudenţă
pentru recunoaşterea efectului direct, rezultă că
dispoziţiile respective trebuie să fie clare şi precise şi din
punct de vedere juridic complete. Ele trebuie să fie
necondiţionate, adică să nu prevadă nicio rezervă prin care
aplicarea lor ar fi subordonată unei dispoziţii de drept
intern. Din punct de vedere tehnic trebuie să fie perfecte şi
să creeze drepturi şi obligaţii particularilor fără să necesite
adăugarea unor dispoziţii interne sau intervenţia actelor
Uniunii. În sfârşit, ele nu trebuie să impună judecătorului
nicio judecată de valoare care să depăşească limitele unei
aprecieri juridice.
 Efectul direct poate fi de o intensitate variabilă în funcţie de
diferitele categorii de norme unionale.
 Efectul direct al unor norme ale UE este complet în sensul că
drepturile şi/sau obligaţiile pe care le generează pot fi puse în
valoare atât în raporturile particularilor cu statele membre
(„efect vertical”), dar şi în relaţiile interpersonale („efect
orizontal”). De altfel, dispoziţii atingând plenitudinea efectului
direct se întâlnesc atât în tratatele UE, cât şi în actele dreptului
privat.
 În ceea ce priveşte dreptul originar al UE cu efect direct complet,
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie se disting mai întâi acele
dispoziţii din tratatele Uniunii care desemnează în mod expres
particularii ca fiind destinatarii drepturilor şi obligaţiilor pe care
le creează.
 În cadrul dreptului derivat al UE, regulamentul este norma UE
cea mai în măsură să producă un efect direct total şi deplin (art.
249 (2) TCE, actualul art. 288 (2) TFUE).
 Caracteristicile sale esenţiale – aplicabilitatea directă,
generalitatea şi caracterul normativ – concurează toate pentru a-i
permite să ajungă la acest grad de eficacitate.
 În afară de regulament, dintre celelalte acte de drept derivat
care au efect direct complet, menţionăm deciziile instituţiilor
Uniunii care au ca destinatari resortisanţii UE. Prin esenţa lor,
aceste decizii generează drepturi şi/sau obligaţii în beneficiul sau
sarcina destinatarilor lor. Mai mult, ele pot să creeze drepturi şi
pentru terţi.
 Spre deosebire de cele două categorii analizate, având un efect
 De asemenea, pentru acurateţea dreptului UE directivele, ca şi deciziile
adresate statelor membre, trebuie să fie clare, precise şi complete. Pentru
ca directivele, în general, să fie suficient de precise şi necondiţionate este
necesar, aşa cum a precizat CJUE în Fracovich c Republic of Italy (C
6&)/90):
 să identifice persoana beneficiară a dreptului;
 să stabilească conţinutul acelui drept;
 să identifice persoana/instituţia responsabilă cu aplicarea dreptului.
 Efectul direct recunoscut directivelor şi deciziilor, se limitează numai la
posibilitatea – pentru indivizi – de a se prevala de acestea împotriva unui
stat care a omis să se conformeze prescripţiilor lor, noţiunea de stat fiind
înţeleasă în sens larg. Directivele au efect constrângător decât faţă de
statele membre, ceea ce înseamnă că dacă o directivă poate, prin efectul
său direct, să creeze drepturi în beneficiul particularilor, ea nu poate însă
crea obligaţii.
 Cât priveşte noţiunea de stat şi instituţie a statului, CJ
în cauza Foster c British Gas (C-188/89) a determinat
criteriile de considerare a unei instituţii drept
emanaţie a statului. Aceste criterii cumulative sunt:
 asigură realizarea unui serviciu public;
 se află sub controlul statului;
 are puteri speciale.
 În privinţa acordurilor internaţionale încheiate de UE,
Curtea de Jutiţie a recunoscut că acestea sunt
susceptibile să producă un efect direct.
 Un asemenea acord poate produce un efect direct în
condiţiile fixate de jurisprudenţă, în cazul în care
comportă o obligaţie clară şi precisă, care nu este
subordonată în executarea efectelor sale de
intervenţia unui act ulterior.
 Curtea a mai recunoscut efectele directe ale deciziilor
de aplicare a acordurilor de asociere adoptate de către
Consiliul de asociere, dacă deciziile răspund aceloraşi
condiţii cerute prin acordul însuşi.
Superioritatea dreptului UE asupra
dreptului naţional
 În acest sens, art. 2 (1) TFUE prevede: În cazul în care
tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un
domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta
acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să
facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune
sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.
 Un act cu semnificaţie în acest domeniu este Opinia 1/94 ECR I
– 5267. Curtea a considerat că unele aspecte ale World Trade
Organization Agreement sunt de competenţa exclusivă a UE, în
timp ce altele erau de competenţa statelor naţionale.
 În Marea Britanie, de exemplu, Actul Comunităţilor
Europene din 1972 prevede preeminenţa ca fiind necesară
prin acceptarea „efectului juridic” al prevederilor
comunitare. Acelaşi principiu se aplică şi în cazul deciziilor
Curţii privind semnificaţia sau efectul oricăruia dintre
tratate sau validitatea, semnificaţia sau efectul oricărui
instrument al Uniunii.
 Din punct de vedere juridic, acest lucru înseamnă că
prevederile UE direct aplicabile, vor prevala chiar şi asupra
viitoarelor acte ale Parlamentului Marii Britanii, dacă
acestea sunt incompatibile cu instrumentele respective. De
asemenea, mai însemnă şi faptul că, prin ratificarea
tratatelor UE, Marea Britanie – ca şi celelalte state membre
– trebuie să se abţină să emite acte legislative contrare
celor unionale.
 În Olanda, Legea de bază (Constituţia) nu numai că
stipulează prioritatea prevederilor tratatelor internaţionale
asupra legilor şi reglementărilor naţionale existente, ci
specifică faptul că acelaşi principiu se aplică şi măsurilor
emise de către instituţiile înfiinţate conform tratatelor şi
adaugă aplicabilitatea acestui principiu şi în cazul unor
conflicte între reglementările UE existente şi dreptul
naţional ulterior.
 Mai simplu: fie dreptul UE este de sine stătător, aplicat
uniform şi are prioritate asupra dreptului naţional, fie el nu
există. Acest punct de vedere este general acceptat în
prezent în toate statele membre.
 Principiul general al priorităţii dreptului Uniunii asupra
dreptului naţional fiind stabilit, este necesar a se cerceta şi
câteva din consecinţele sale concrete. Curtea a descris
obligaţiile curţilor şi ale tribunalelor naţionale după cum
urmează: regulile dreptului Uniunii direct aplicabile
reprezintă sursa directă a drepturilor şi îndatoririlor
tuturor celor afectaţi de acestea. În această categorie intră
şi curţile naţionale a căror sarcină, în calitate de organe ale
statelor membre, este aceea de protejare a drepturilor
conferite indivizilor prin dreptul comunitar în cazurile
aflate sub propria jurisdicţie. Conform principiului
priorităţii dreptului UE, intrarea în vigoare a prevederilor
Tratatului şi măsurilor Uniunii direct aplicabile face în mod
automat inaplicabilă orice prevedere incompatibilă
existentă în dreptul naţional.
 De aici decurge faptul că, în cazurile aflate sub propria
jurisdicţie, fiecare curte naţională trebuie să aplice dreptul
comunitar şi să protejeze drepturile pe care acesta le
conferă persoanelor fizice sau juridice. Cu alte cuvinte,
curţile naţionale nu trebuie să ţină cont de prevederile
naţionale incompatibile, fie ele anterioare sau ulterioare
 De-a lungul unei jurisprudenţe constante, începând de la hotărârea Costa c
ENEL(15 iulie 1964), Curtea de Justiţie nu a încetat să dezvolte acest principiu şi
să dezvolte astfel o doctrină în acest sens.
 Jurisprudenţa Curţii de Jutiţie a stabilit că pot fi desprinse următoarele elemente
ale primatului dreptului UE:
 întâietatea nu este privilegiul numai al dreptului originar al Uniunii, adică al
dipoziţiilor tratatelor instituind Comunităţile/UE. Soluţia de mai sus a fost
precizată ca fiind valabilă şi pentru directive, Curtea considerând că unui
justiţiabil nu i s-ar putea opune de către o autoritate naţională dispoziţii
legislative sau administrative care nu ar fi conforme unei obligaţii
necondiţionate şi suficient de precisă din directivă. Primatul include în sfârşit
şi acordurile internaţionale încheiate de Uniune.
 principiul preeminenţei dreptului UE apare ca fiind strâns legat de cel al
autonomiei ordinii juridice unionale.
 rezultă că, deşi se află în relaţii strânse, efectul direct şi preeminenţa dreptului
UE nu se confundă.
 Hotărârile Curţii au fost cele care au precizat şi efectele primatului regulii UE
în raport cu dreptul naţional contrar.
 regula primatului dreptului UE este necondiţionată, iar potrivit Curţii este şi
absolută, în sensul că se aplică oricărei norme interne oricare ar fi rangul său,
deci şi unei reguli constituţionale.
Curtea a subliniat, astfel, că orice pretenţie din partea unui stat de a face să
prevaleze propriile sale criterii constituţionale asupra dreptului comunitar este un
element de dezmembrare a UE şi este contrară principiului aderării („pe bază de
reciprocitate”).
În 1993, Comisia a dat publicităţii o notă asupra cooperării dintre Comisie şi

judecătorii naţionali, notă conform căreia judecătorii naţionali pot, inter alia, să
solicite Comisiei orice ajutor de care au nevoie în cazurile aflate pe rol şi care
implică dreptul UE.
Dubla supraveghere a priorităţii dreptului
Uniunii Europene
 În calitatea sa de gardian al tratatelor, Comisia asigură şi monitorizează
uniforma aplicare a dreptului UE de către statele membre. Conform Cartei
albe a guvernării europene publicată în 2001 de către Comisie, se
evidenţiază că responsabilitatea primară de aplicare a dreptului Uniunii
este a administraţiilor naţionale şi a Curţilor din statele membre. Obiectivul
primar al procedurii de monitorizare (infringement) este de a încuraja
statele membre să aplice în mod voluntar dreptul UE cât de repede posibil.
Pentru realizarea acestui obiectiv, Comisia cooperează cu statatele membre
prin metode complementare şi alternative pentru rezolvarea eventualelor
abateri de aplicare. Monitorizarea aplicării dreptului Uniunii este
importantă în termenii existenţei statului de drept în spaţiul european.
 Prin TCE art. 169 şi 170 pre-Amsterdam, art. 226-227 pre-Lisabona (art.
258 şi 259 TFUE) Uniunea Europeană a creat un sistem de supraveghere a
violărilor aduse tratatelor UE de către statele membre.
 în art. 258 TFUE se prevede un sistem administrativ de
supraveghere ce constă în procedura de infrigement,
procedură ce stă la dispoziţia Comisie şi un sistem
jurisdicţional ce oferă posibilitate Curţii să acţioneze în caz
de încălcare a dreptului UE de către statele membre.
 Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a adus
schimbări importante în monitorizarea aplicării dreptului
Uniunii. Unul dintre aceste elemente de noutate constă în
posibilitatea Comisiei de a solicita, într-un stadiu incipient
al procedurii, aplicarea de sancţiuni financiare împotriva
statelor membre pentru neîndeplinirea obligaţiei de
notificare a măsurilor de transpunere a unei directive
adoptate conform unei proceduri legislative (articolul 260
alin. (3) din TFUE).
 Art. 260 TFUE a stabilit, de asemenea, procedura
jurisdicţională de supraveghere rapidă, astfel Comisia nu
mai trebuie să argumenteze aducerea cauzei în faţa Curţii.
Faptul că un stat încetează să mai încalce dreptul Uniunii
înainte ca instanţa jurisdicţională a UE să aibă
oportunitatea să se pronunţe nu atrage în mod automat
retragerea cererii Comisie, întrucât ne putem afla în
situaţia unei proceduri de infringement discontinue, aşa
cum a fost cazul C 240/86 Comisia c Grecia.
Consiliul European
1
Terminologie
• Consiliul European
• Consiliul Europei
• Consiliul UE
• Consiliul de Miniștri
• Consiliul pentru Afaceri Externe
• Consiliul pentru Afaceri Economice și Financiare
• Consiliul pentru Mediu etc.
2
Consiliul European
Sefi de Stat / de Guvern ai SMUE, Presedintele ComE și IRUAEPS
Funcții:
• Instituție a UE din 1 Decembrie 2009 (‘74 – forum informal, ‘92 –
statut oficial)
• Presedinte (2 ani si jumatate): Donald Tusk
•Summituri - de regula trimestriale
• Fara puteri legislative, dar motor al Integrarii Europene
• Decident ultim pentru probleme complexe și decizii de contencios
• Defineste interesele strategice și obiectivele privind PESC
• Coordonează politica SME in domeniul socio-economic
• Numeste oficiali ai UE – BCE si ComE
• Initiaza si concluzioneaza CIGurile
• Decide cu privire la largirea UE
3
Metoda UE
Consiliul
European
Consiliul
Economic si Comisia
Social (‘57/353) Europeană
CJUE
Comitetul
Regiunilor
(‘94/350)
State membre
(28)
Parlamentul Consiliul UE
European (CM)
4
Consiliul de Miniștrii
Compunere – miniștrii sau secretari de stat
• O singura instituție cu 10 configurații
- Consiliul pentru Afaceri Generale
- Consiliul pentru Afaceri Externe
- Consiliul pentru Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN)
- Consiliul pentru Justiție si Afaceri Interne
- Consiliul pentru Ocuparea Forței de Muncă, Politică Socială, Sanatate
si Consumatori
- Consiliul pentru Competitivitate (Piata interna, Industrie, Cercetare si
Spatiu)
- Consiliul pentru Agricultura și Pescuit
- Consiliul pentru Transport, Telecommunicatii și Energie
- Consiliul pentru Mediu
- Consiliul pentru Educatie, Tineret, Cultura și Sport
+ Eurogrupul
• Coordonarea se face de către Consiliul pentru Afaceri
Generale
5
ConsM/ConsUE
• Rolul Comitetului Reprezentanților Permanenți (COREPER)
• COREPER I (adj. ambasad.); COREPER II (ambasad. UE) și
Comitetul Special pentru Agricultură
• Responsabilitate în pregatirea sesiunilor de lucru
• Mai mult de 150 de comitete, grupuri de lucru și ad-hoc
(GLMCVRoBg)
6
Sistemul de vot
• Consiliul autoritate legislativă alături de PE
• Diferite proceduri de vot in functie de domeniu si de etapele
decizionale
• Cvorum 15 SM din totalul de 28 SM
• Majoritate calificata: vot favorabil din partea a 55 % din statele membre
– 16 din 28 si 65% din populatia UE, minoritate de blocare de 4 SM din
35% din populatia UE. Pana in 2017 se poate solicita utilizarea maj.
calif. anterioară bazata pe nr. de voturi detinute de fiecare SM in fct. de
populatie: 260 voturi din totalul de 352, din cel putin 15 SM
• Majoritate simplă (vot favorabil din partea a 15 state membre);
Unanimitate (toate voturile sunt favorabile)
7
Președinția ConsUE
• Statele membre care dețin președinția lucrează împreună
îndeaproape în grupuri de trei, denumite „triouri” (2009) pentru 18 luni.
• Președinția Consiliului se asigură prin rotație între statele membre ale
UE la fiecare șase luni. (Ro 2019)
• Președinția conduce reuniunile la toate nivelurile în Consiliu,
contribuind la asigurarea continuității lucrărilor UE în cadrul
Consiliului. Exceptie Cons Afaceri Externe care este prezidat de
IRUAEPS.
• Președinția cooperează strâns cu:
• Președintele Consiliului European.
• Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de
securitate.
8
Presedintia rotativa
• Greece – Italy 2014

• Latvia – Luxemburg 2015
• Netherlands – Slovakia 2016
• Malta – UK 2017
• Estonia – Bulgaria 2018
• Austria – Romania 2019
• Finland 2020
9
Organizarea Administrativă
• Secretarul General este numit de Consiliu. (2015-2020 Dk)
• Acordă asistență pentru cele 2 instituții ale UE – CUE și ConsE
• Serviciul juridic al SGC prezintă avize de legalitate Consiliului și
comitetelor sale și îl reprezintă în cadrul procedurilor judiciare în fața
Curții Europene de Justiție, a Tribunalului și a Tribunalului Funcției
Publice.
• Asigura presedintia a 8 grupuri de lucru ale Consiliului (E-legislatie,
codificare leg., cercetarea si inovare etc. ).
10
www.apcampus.ro
CONSTRUCTIA UNIUNII
EUROPENE
- TRATATE -
CĂRĂUȘAN
Construcţia UE
Primele demersuri i-au aparţinut lui Jean Monnet care, beneficiind de o
bogată experienţă de negociator şi om al păcii, a sugerat un plan
ambiţios ministrului francez de externe, Robert Schuman, şi cancelarului
german, Konrad Adenauer. Ideea lui era de a aşeza piaţa cărbunelui şi a
oţelului sub o autoritate independentă, creând astfel o sferă comună de
interese între cele două ţări. Scoaterea celor două industrii cheie din
spatele producţiei de armament ar fi făcut imposibil un nou război între
ele. Franţa a fost de acord şi astfel, prin declaraţia ministrului său de
externe făcută la 9 mai 1950, a propus ca producţiile de cărbune şi oţel
ale Franţei şi Germaniei să fie administrate de o autoritate
supranaţională.
Propunerea a fost în unanimitate acceptată de Germania, Italia, Olanda,
Belgia şi Luxemburg, care au semnat la Paris, în 18 aprilie 1951,
Tratatul de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
(CECO), intrat în vigoare la 23 iulie 1952 (ieşit din vigoare la 23 iulie
2002). Se născuse „Europa celor şase”, prima organizaţie europeană de
tip federal, independentă de guvernele statelor membre.
Cele şase state membre CECO, reunite în 1956, la conferinţa de la Messina,
au decis să se concentreze pe integrarea economică prin extinderea
cooperării lor asupra întregii economii, cu scopul de a crea o piaţă comună.
Negocierile interguvernamentale de la Veneţia (iunie 1956) şi prezentarea
„Raportului Spaak” (la conferinţa de la Messina CECO a cerut Ministrului
de Externe Belgian – Spaak - întocmirea unui raport privind fezabilitatea
planurilor propuse în 1955 de ţările BeNeLux de a mai face un pas pe
drumul integrării europene prin înfiinţarea unei pieţe comune şi prin
dezvoltarea în comun a energiei de transport, a celei clasice şi a celei
atomice) au condus la semnarea la Roma, în 25 martie 1957, a două tratate
prin care s-au instituit Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM), denumite generic
„Tratatele de la Roma”, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958.
Tratatul care a instituit CEE a însemnat începutul unei noi etape în procesul
de integrare europeană. Au fost stabilite instituţiile şi procedurile de luare a
deciziilor, care să călăuzească interesele naţionale către un scop comun.
Documentul prevedea: libera circulaţie a bunurilor şi persoanelor între
statele membre, libera circulaţie a forţei de muncă, a serviciilor şi
capitalurilor, armonizarea legislaţiei, dezvoltarea unor politici comune
pentru agricultură, transporturi, dezvoltare regională etc.
La data de 8 aprilie 1965, structura instituţională a Comunităţilor a fost
simplificată prin aşa-numitul „Tratat de fuziune”, Tratatul de constituire a
unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene. El
a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Până la această dată existau trei consilii
şi trei comisii (câte un set pentru fiecare comunitate), în timp ce convenţia
O nouă eră în istoria Comunităţii a fost inaugurată în 1970, când au fost
înlocuite contribuţiile financiare ale statelor membre, cu resursele proprii
ale Comunităţii. Astfel, comunitatea a devenit, într-o anumită măsură,
independentă financiar; prin Tratatul de amendare a anumitor prevederi
bugetare ale Tratelor comunităţilor a conferit parlamentului puteri
bugetare specifice.
Comunităţile Europene au demonstrat că procesul de cooperare în plan
economic este posibil, iar statele membre sunt hotărâte să investească
pentru realizarea acestuia. Ca urmare, integrarea economică s-a
consolidat prin piaţa comună, care a devenit un proiect în sine, iar
începând cu anii ’80, statele europene au adoptat un program de acţiune
(aşa numita „Carte Albă –Finalizarea Pieţei Interne”, iunie 1985) care
punea bazele unei pieţe unice europene.
La 20 septembrie 1976, reprezentanţii în Consiliu ai statelor membre au
căzut de acord asupra condiţiilor pentru alegeri directe şi au semnat Actul
privind alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct,
act ratificat ulterior de cele nouă parlamente naţionale de la vremea
respectivă. Primele alegeri au avut loc în iunie 1979, dând Comunităţilor
Europene propria legitimitate democratică.
În aprilie 1977, instituţiile Comunităţii au elaborat o Declaraţie Comună
asupra Drepturilor Fundamentale, document la care s-au asociat şi şefii de
stat şi de guvern prin propria Declaraţie asupra Democraţiei. Ei au declarat
că aplicarea principiilor democraţiei reprezentative, al statului de drept, al
AUE
Actul Unic European. Semnat la Luxemburg – 17 februarie şi la Haga –28
februarie 1986, acesta a sporit eficienţa procesului de decizie, la nivelul
Consiliului European, introducând noţiunea de „majoritate calificată” în
locul procedurii de „decizie prin unanimitate”, cu privere la aspectele
legate de piaţa unică.
Actul Unic a constituit o punte de legătură între piaţa unică şi solidaritatea
economică şi socială, tratându-le ca pe nişte obiective independente.
Intrat în vigoare în 1987, Actul Unic European, a constituit prima
revigorare a Tratatelor, în sensul modificării textelor fondatoare în
concordanţă cu noile realităţi europene.
ToM
Din punct de vedere istoric, Tratatul de la Maastricht reprezintă încheierea
procesului de integrare economică început la Paris în 1952, prin semnarea
Tratatului de creare a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului.
Reuniunea la vârf, care a avut loc în Olanda – la Maastricht – în decembrie
1991, a avut drept rezultat semnarea, în aceeaşi localitate, în februarie
1992, a Tratatului asupra Uniunii Europene intrat în vigoare la 1 noiembrie
1993, după ratificarea de către toate statele membre. Tratatul de
Maastricht a dat statelor membre ale Comunităţii Europene un nume nou
pentru alăturarea intereselor lor: Uniunea Europeană. Schimbarea numelui
transmitea un mesaj clar: Europa este pe cale de a deveni mai mult decât o
comunitate economică.
Sub „acoperişul” comun al noului tratat au fost reuniţi aşa-numiţi piloni.
Obiectivele pe care trebuia să le realizeze Uniunea prin cei trei piloni erau
enunţate la art. B:
◦ promovarea unui progres economic şi social echilibrat şi durabil, în special
prin crearea unui spaţiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii
economice şi sociale şi prin stabilirea unei uniuni economice şi monetare
introducând o monedă unică;
◦ afirmarea identităţii Uniunii pe scena internaţională, în special prin punerea
în aplicare a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv definirea
la termen a unei politici de apărare comună, care ar putea să conducă, la
momentul potrivit, la o apărare comună;
◦ întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre
prin instaurarea cetăţeniei europene;
◦ dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor interne;
◦ menţinerea integrală a realizării comunitare şi dezvoltarea acesteia, cu
scopul de a examina (conform procedurii vizate la art. N, paragraful 2) în ce
măsură politicile şi formele de cooperare instaurate de Tratat ar trebui să
fie revizuite pentru a asigura eficacitatea mecanismelor şi instituţiilor
comunitare.
În ceea ce priveşte cetăţenia UE, Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a
creat o serie de avantaje pentru cetăţenii statelor membre, cu drepturi reale
pentru fiecare dintre aceştia:
◦ se pot stabili în oricare dintre statele UE, chiar dacă nu muncesc în ţara
gazdă, cu o singură condiţie să aibă venituri suficiente pentru a-şi asigura
ToA
Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat în vigoare la
1 mai 1999, a reuşit să consolideze, cât de cât, fiecare dintre cei „trei
piloni” care au stat la baza fundaţiei Uniunii.
Tratatul a introdus unele garanţii în ceea ce priveşte libertatea, securitatea
şi justiţia pentru protecţia drepturilor fundamentale în cadrul UE, aducând
unele modificări şi în privinţa libertăţii de circulaţie în interiorul Uniunii. El
a extins aria politicii de protecţie a consumatorilor, stabilind ca obiectiv
dezvoltarea durabilă a mediului înconjurător, a conferit UE o nouă
competenţă în materie de ocupare a forţei de muncă, consolidând protecţia
socială în domeniul egalităţii de şanse şi al luptei împotriva excluderii.
Tratatul mai reglementează de asemenea cooperarea poliţiei şi justiţiei în
materie penală şi condiţiile pentru integrarea acquis-ului Schengen în
sistemul legislativ al UE.
Tratatul a urmărit şi adoptarea unei politici externe eficiente şi coerente,
atât din perspectiva economică cât şi din cea politică. În materie
instituţională au fost aduse modificări în privinţa sferei de acoperire şi de
funcţionare a procedurii de codecizie şi a fost întărit rolul Parlamentului
ToN
Următoarea revizuire s-a realizat odată cu adoptarea Tratatului de la Nisa, venit
ca o completare a Conferinţei Interguvernamentale deschisă la 14 februarie 2000.
Scopul acestei conferinţe a fost să adapteze modul de operare al instituţiilor
europene, pentru a da posibilitatea Uniunii de a primi noi membri.
Cu aceeaşi ocazie a fost proclamată Carta drepturilor fundamentale din cadrul
Uniunii Europene. Aceasta aşează drepturile civile, politice, economice şi sociale
ale cetăţenilor europeni care au la bază drepturile fundamentale şi libertăţile
recunoscute de Convenţia Europeană pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale şi de tradiţia constituţională a ţărilor membre ale UE.
Tratatul de la Nisa a fost semnat de către Miniştrii Afacerilor Externe ai statelor
membre la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1 februarie 2003, după ce a
fost ratificat de fiecare stat, fie prin vot în parlament, fie prin referendum.
Conţine prevederi necesare asigurării unei bune activităţi instituţionale în
momentul în care Uniunea va avea aproape 30 de membri, înscriindu-se deci în
viziunea unei reforme instituţionale ale cărei 3 axe principale sunt: componenţa şi
modul de funcţionare al instituţiilor europene, procedura de decizie din cadrul
Consiliului de Miniştri şi consolidarea cooperării între instituţii.
ToT ► ToL
Dezideratul Constituţiei Europene, manifestat încă de la încheierea Tratatului de la
Maastricht, care de multe ori a fost numit chiar o „Constituţie”, a devenit realitate
pentru statele membre ale Uniunii şi cele cu statut de „observator”. La Conferinţa
Interguvernamentală, desfăşurată la Thessaloniki (Porto Caras) – Grecia, Valerie
Giscard d’Estaing a prezentat şefilor de state şi de guverne proiectul Constituţiei
Europene care în 25 octombrie 2004 a fost adoptat ca Tratat de bază conform
căruia uniunea urma să fie organizată şi condusă în viitor. Din păcate, eşecul
înregistrat în 2005 în acceptarea acestui tratat unificator de către Franţa (29 mai
2005) şi Olanda (1 iunie 2005) a condus la creionarea unor noi reglementări
unionale care să fie mult mai legate de realitatea socială a Uniunii şi care să nu fie
precepute drept reglementări constituţionale suverane.
Noul tratat reformator ce a luat naştere la 13 decembrie 2007 la Lisabona aducea
mai multe elemente de noutate între care se remarcă personalitatea juridică a
Uniunii Europene şi competenţele acesteia. Tratatul din 2007 modifică tratatele
privind Uniunea Europeană şi Comunitatea Europeană, precum şi tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice. Acest ultim tratat consfinţeşte
cadrul general al colaborării şi participării cetăţenilor la afacerile europene,
întărind, printre alte mecanisme, rolul parlamentelor naţionale în procesul
decizional al UE şi ridicând la rang de tratat Carta Depturilor Fundamentale.
Odată intrat în ordinea juridică a UE, acest tratat substituie Uniunea Comunităţii
www.apcampus.ro
METODELE DE LUCRU ALE UE
CĂRĂUȘAN
Metoda comunitară. Cetăţenii europeni au preferat
dintotdeauna ca adoptarea deciziilor de către statele membre sau
Comunităţile Europene să se realizeze în comun, mai ales, pentru
domeniile considerate de importanţă transfrontalieră, dar cu
condiţia să se menţină la nivelul guvernelor naţionale deciziile ce
îi afectează în mod direct, în special cele din domeniul sănătăţii,
protecţiei sociale, educaţiei sau culturii. Această optică a coincis
cu cea a UE care, prin metoda comunitară şi pe baza principiului
subsidiarităţii, stabileşte că statele decid împreună la nivelul
instituţiilor comunitare doar în acele probleme ce se pot
soluţiona mai bine la acest nivel. Deciziile ce se dovedesc însă
mai eficiente la nivel statal sau regional, adică mai aproape de
cetăţeni, trebuie adoptate în continuare fără amestecul UE
Această metodă este o reacţie la diplomaţia
interguvernamentală din Europa înainte şi imediat după cel de-
al doilea război mondial şi se bazează pe următoarea structură
instituţională: Consiliul UE ia decizii în baza propunerilor
Comisiei, care are un drept exclusiv de iniţiativă, după discuţii
cu Parlamentul European (PE) şi alte organisme. Într-un
număr din ce în ce mai mare de cazuri, Consiliul hotărăşte în
co-decizie cu PE. Chiar dacă unanimitatea este încă prezentă,
în cadrul „metodei comunitare” deciziile sunt luate prin
majoritate calificată în Consiliu, ceea ce înseamnă că un act
normativ poate intra în vigoare fără sprijinul tuturor statelor
membre. În plus, dreptul comunitar are prioritate în faţa
dreptului naţional şi nu poate fi invalidat de legislaţia
naţională. O altă instituţie importantă în cadrul „metodei
comunitare” este Curtea Europeană de Justiţie (CJUE), care
are competenţa de a sancţiona statele membre care nu
respectă obligaţiile impuse de dreptul Uniunii şi care asigură
Metoda interguvernamentală. Presupune desfăşurarea cooperării
în afara „metodei comunitare”, în baza colaborării dintre statele
membre. Statele membre îşi păstrează în întregime atributele
suveranităţii naţionale, îşi menţin dreptul de veto iar toate deciziile
sunt luate în unanimitate. Instituţiile supranaţionale precum PE sau
CJUE au un rol mult mai redus în „metoda interguvernamentală”.
Dar metoda de muncă a Consiliului este una bazată pe negocieri
interguvernamentale. Această metodă permite să se obţină
consensul sau majoritatea suficientă pentru aprobarea normelor
unificatoare. Actul Unic European este cel care a consfinţit însă
separarea comunitarului de interguvernamental; cu toate că, în
sectoarele supuse competenţelor comunitare interguvernamentalul
nu a fost înlăturat pe deplin, iar în sectoarele de competenţă
interguvernamentală PESC şi JAI mai putem întâlni elemente
comunitare. Mai mult chiar, prin metoda integrării s-a putut opera în
sfere rezervate concertării interguvernamentale.
Distincţia între guvernamental şi comunitar este greu de înţeles şi
de realizat, de unde şi apelul repetat la simplificarea şi clarificarea
Cea mai nouă dintre metodele folosite de UE este metoda deschisă de
coordonare (MDC) care nu are aspecte juridice restrictive, precum
„metoda comunitară”. Este un proces voluntar, unde toate statele membre
pot decide prin consens definirea unui număr de obiective de politică. MDC
nu se bazează pe instrumente juridice şi pe legislaţie; este sprijinită, ca de
exemplu în contextul Strategiei Lisabona (2000), de un Program de Acţiune
Comunitar (2002-2006) destinat să încurajeze cooperarea în domenii
precum combaterea excluderii sociale, eradicarea sărăciei şi ameliorarea
ocupării forţei de muncă. În prezent, MDC este utilizată în domenii ca:
ocuparea forţei de muncă, includerea socială, îngrijirea sănătăţii,
educaţie/formare şi tineret.
Această nouă metodă, ce poate fi numită şi „soft law”, presupune
următoarele etape:
fixarea unor linii directoare pentru UE;
instituirea unor indicatori cantitativi şi calitativi, precum şi a unor
standarde;
traducerea liniilor directoare în politici naţionale şi regionale;
UE este unul din cele mai interesante proiecte moderne de cooperare
interstatală, care treptat a evoluat în mult mai mult decât o simplă
arenă de negocieri interguvernamentale. În prezent, UE este cunoscută
ca un tip sui generis de organizaţie internaţională, o structură politică
unică ce propune o abordare multi-nivel a guvernării, implicând nu
doar statele-naţiune ci şi autorităţile supranaţionale şi pe cele
subnaţionale. În plus, numeroşi actori naţionali, regionali sau locali din
statele membre şi-au dezvoltat activităţi în arena UE; aceştia sunt
consultaţi de instituţiile UE în procesul decizional, precum şi în
procesul de reflecţie asupra dezvoltării UE. Un exemplu a fost dat de
Convenţia de redactare a Tratatului de instituire a Constituţiei UE. În
acest context, procesul de consultare a fost deschis tuturor
reprezentanţilor societăţii civile organizate sau altor tipuri de interese
agregate, precum industria şi sindicatele.
www.apcampus.ro
PROTECȚIA JURIDICĂ A
CETĂȚENILOR UE ÎN SMUE
CONF.UNIV.DR. MIHAELA V. CĂRĂUȘAN

Protecţia cetăţeanului în UE
Prezenţa administraţiei, în diferitele sale manifestări (centrală, regională sau locală),
domină viaţa cetăţenilor care reclamă din ce în ce mai mult servicii de o calitate şi
eficienţă sporite, antrenând legături continue şi interactive cu autorităţile
administraţiei publice. Aceasta a dat naştere nu doar unei administraţii de prestaţie
a serviciilor de toate genurile, dar şi uneia de control, ale cărei decizii ating cetăţenii
pe căi din cele mai variate şi întotdeauna sau aproape întotdeauna, de o manieră
imperativă şi executivă.
Cu Magna Carta Libertatum (1215,) a început lunga perioada, de aproape 800 de
ani, de constituire a ceea ce numim noi astăzi instrumente de protecţie şi de
promovare a drepturilor omului/cetăţeanului.
În Constituţia Greciei se stabileşte în art. 25 dreptul fiecărui membru al societăţii de
exercitare a drepturilor sale. Cât priveşte protecţia juridică împotriva administraţiei,
aceasta a fost stabilită în art. 95 care statuează jurisdicţia Curţii administrative
supreme asupra: anulării unui act administrativ pentru exces de putere sau încălcare
a legii; recursul asupra hotărârilor judecătoreşti emise de curţile administrative
privind excesul de putere şi încălcare a legii; procesele privind disputele de drept şi
elaborarea de decizii de natură reglulatorie generală. Administraţia este obligată să
respecte deciziile Curţii administrative supreme şi să se conformeze acestora.
Dintre statele nordice, Finlanda a acordat o atenţie deosebită mecanismelor
de protecţie juridică a cetăţenilor. Prin urmare, în secţiunile 12 şi 21, se
stabilesc drepturile cetăţenilor de acces la orice document ce se află în
posesia unei autorităţi publice şi de protecţie în faţa unei Curţi competente
sau a unei autorităţi. Odată cu dreptul la protecţie a drepturilor această,
Constituţie a consfinţit şi drepturile subsecvente acestuia, precum dreptul la
o procedură publică, dreptul de a fi ascultat, dreptul de a primi o decizie
motivată, dreptul de apel şi dreptul la un proces echitabil. Sistemul
jurisdicţional al Finlandei este alcătuit din Curtea supremă, Curţile de apel,
Curţile de district, precum şi din Curtea administrativă supremă şi Curţile
administrative regionale (Secţiunea 98). Fiecare Curte supremă
administrează sistemul jurisdicţional din competenţa lor şi au posibilitatea
de a propune Guvernului adoptarea unor măsuri legislative în acest sens.
Germania, stat federal cu influenţe majore asupra organizării şi funcţionării
UE, a stabilit dreptul la petiţie ca fiind atât unul individual, cât şi unul
colectiv, drept ce se poate exercita sub forma unei cereri scrise sau a unei
reclamaţii depuse atât la autorităţile competente, cât şi la legislativ (art. 17
Legea fundamentală a Germaniei).
Puterea autorităţilor publice, respectiv a puterii executive, poate fi limitată,
conform Constituţiei Danemarcei (Secţiunea 63.1), prin intermediul curţilor.
Aşadar, dacă un membru al unei autorităţi publice a statului sau a
municipalităţii a încălcat legea, poate fi adus în faţa curţii (n.a. de drept
comun). În aceeaşi secţiune a Constituţiei, se stabileşte că Parlamentul
poate institui Curţi administrative care să judece cazuri împotriva
administraţiei publice; această reglementare se sprijină pe necesitatea de a
exista curţi cu judecători specializaţi.
Preluând modelul suedez de Ombudsman, marea majoritate a statelor
membre ale UE au instituit autorităţi administrative autonome/independente
asemănătoare.
Unicitatea instituţiei nu înseamnă şi uniformitatea ei, diversificată în mai
multe forme, cu caracteristici proprii, instituţia prezintă însă câteva elemente
esenţiale, şi anume:
◦ se bucură de un statut de independenţă faţă de puterea executivă (art.
148a alin. 4 Constituţia Austriei, art. 210 Constituţia Poloniei);
◦ se sesizează prin reclamaţiile persoanelor particulare sau din oficiu (art.
148a alin. 2 Constituţia Austriei, art. 30 Constituţia Ungariei, art. 78a
◦ apreciază eventualele injustiţii şi disfuncţionalităţi din administraţie care îi
sunt aduse la cunoştinţă, cu scopul de a le remedia (art. 148a Constituţia
Austriei, art. 71-1 Constituţia Franţei);
◦ prezintă rapoarte anuale (Consiliului naţional şi celui federal – Austria, art.
148d; parlamentului – Finlanda, art. 109; Ungaria, art. 30; Polonia, art.
212);
◦ îşi are temeiul juridic în constituţii sau, în unele state, în texte cu valoare
de lege.
Demnă de menţionat, în acest context, este şi existenţa Euro-

Ombudsmanul, instituţie creată la nivelul Comunităţii Europene prin decizia
Adunării Parlamentare nr. 262 din 9 martie 1994.
Procedura legislativ! ordinar!
Întregul text:
#1 Propunerea Comisiei
Comisia European! elaboreaz! propuneri legislative din proprie ini"iativ!, la solicitarea altor institu"ii europene
sau a statelor membre ale UE sau în urma unei ini"iative cet!"ene#ti, adesea ca urmare a unor consult!ri publice.
Propunere final! este transmis! simultan Parlamentului European, Consiliului #i parlamentelor na"ionale #i, în
unele cazuri, Comitetului Regiunilor #i Comitetului Economic #i Social.
1. Procedura ordinar! începe cu prezentare unei propuneri legislative Parlamentului European #i Consiliului.
2. Procedura legislativ! ordinar! se aplic! în prezent în 85 de domenii de politic! specifice, care acoper! majoritatea
domeniilor de competen"! ale UE.
3. „Dreptul de ini"iativ!” apar"ine Comisiei Europene. Ea este responsabil! pentru prezentarea majorit!"ii propunerilor
legislative. Totu#i, Parlamentul #i Consiliul pot solicita Comisiei s! prezint! propuneri #i, în anumite cazuri precise,
propunerile pot fi prezentate #i de alte institu"ii.
4. Parlamentul (cu majoritatea membrilor care îl compun) poate solicita Comisiei s! prezinte o propunere în cazul în
care consider! c! este necesar! adoptarea unei legisla"ii europene pentru a contribui la punerea în aplicare a
tratatelor. În cazul în care Comisia refuz! s! prezinte o propunere, ea trebuie s! ofere o explica"ie.
5. Consiliul, hot!rând cu majoritate simpl!, poate solicita Comisiei s! efectueze toate studiile pe care mini#trii le
consider! oportune pentru realizarea obiectivelor comune #i s! îi prezinte orice propuneri corespunz!toare.
6. În urm!toarele cazuri foarte precise, tratatele permit lansarea procedurii legislative ordinare:
la ini"iativa unui sfert dintre statele membre (cooperare judiciar! în chestiuni penale, cooperare poli"ieneasc!);
la recomandarea B!ncii Centrale Europene (anumite articole din Statutul Sistemului European al B!ncilor
Centrale #i al B!ncii Centrale Europene);
la cererea Cur"ii de Justi"ie a Uniunii Europene (înfiin"area unor tribunale specializate pe lâng! Tribunalul Uniunii
Europene #i stabilirea în prim! instan"! a anumitor categorii de ac"iuni #i proceduri întreprinse în domenii
precise, anumite prevederi din Statutul Cur"ii Europene de Justi"ie);
la cererea B!ncii Europene de Investi"ii.
7. O ini"iativ! a cet!"enilor europeni poate, de asemenea, s! fie urmat! de o propunere din partea Comisiei.
8. Propunerea Comisiei este rezultatul unui proces de consultare extins!, care poate fi realizat! în mai multe moduri
(studiu de impact obligatoriu, rapoarte ale exper"ilor, consultarea exper"ilor na"ionali, a organiza"iilor interna"ionale
#i/sau a organiza"iilor neguvernamentale, consultare prin intermediul c!r"ilor verzi #i a c!r"ilor albe etc).
9. De asemenea, este ini"iat un proces de consultare #i în cadrul diferitelor departamente ale Comisiei pentru a se
asigura c! toate aspectele legate de chestiunea respectiv! sunt luate în considerare (consultare între servicii.).
10. Propunerea Comisiei este adoptat! de obicei de colegiul comisarilor fie pe baza unei proceduri scrise (f!r! discu"ii
la nivel de comisari), fie pe baza unei proceduri orale (dosarul este discutat de colegiul comisarilor) #i este
publicat! în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
11. Comisia prezint! propunerea sa legislativ! (de obicei, de regulament, directiv! sau decizie) Parlamentului
European #i Consiliului, dar #i tuturor parlamentelor na"ionale #i, dup! caz, Comitetului Regiunilor #i Comitetului
Economic #i Social.
Rolul parlamentelor na!ionale
12. Conform Protocolului nr. 1 privind rolul parlamentelor na"ionale #i Protocolului nr. 2 privind aplicarea principiilor
subsidiarit!"ii #i propor"ionalit!"ii anexate la Tratatul privind Uniunea European!, parlamentele na"ionale dispun de
opt s!pt!mâni pentru a prezenta un aviz motivat, în cazul în care consider! c! propunerea de act legislativ nu
respect! principiul subsidiarit!"ii. Fiecare parlament na"ional dispune de dou! voturi. În cazul sistemelor
parlamentare bicamerale, fiecare dintre cele dou! camere dispune de un vot.
13. În cazul în care cel pu"in o treime din parlamentele na"ionale consider! c! propunerea de act legislativ nu respect!
principiul subsidiarit!"ii, aceasta trebuie revizuit! (procedura „cartona#ului galben”). Pragul-limit! este de un sfert
pentru propunerile de acte legislative prezentate în temeiul articolului 76 din TFUE (cooperarea judiciar! în materie
penal! #i cooperarea poli"ieneasc!). Dup! revizuirea în cadrul procedurii„cartona#ului galben”, institu"ia
responsabil! (de obicei, Comisia) poate decide s! men"in!, s! modifice sau s! retrag! propunerea.
14. Mai mult, în temeiul procedurii legislative ordinare, în cazul în care o majoritate simpl! a parlamentelor na"ionale
consider! c! propunerea de act legislativ nu respect! principiul subsidiarit!"ii, aceasta trebuie revizuit! de c!tre
Comisie (procedura „cartona#ului portocaliu”). Dup! revizuire, Comisia poate decide s! men"in!, s! modifice sau
s! retrag! propunerea. În cazul în care Comisia decide s! men"in! propunerea, ea trebuie s! justifice pozi"ia sa.
Parlamentul European #i Consiliul trebuie s! examineze, înainte de a încheia prima lectur!, dac! propunerea
respect! principiul subsidiarit!"ii. În cazul în care Parlamentul, prin majoritatea simpl! a membrilor care îl compun,
sau Consiliul, prin majoritatea a 55% dintre membrii s!i, consider! c! propunerea nu respect! principiul
subsidiarit!"ii, aceasta este respins!.
Avizul Comitetului Regiunilor "i al Comitetului Economic "i Social
15. Comitetul Economic #i Social (CESE) #i Comitetul Regiunilor (CR) trebuie consultate de c!tre Comisie #i Consiliu
cu privire la anumite chestiuni sau atunci când Consiliul consider! c! acest lucru este necesar. De exemplu, CESE
trebuie s! î#i dea avizul în domeniul politicii economice #i sociale, iar CR trebuie consultat în materie de mediu,
educa"ie #i transport. Consiliul sau Comisia poate stabili un termen pentru emiterea avizelor. Parlamentul
European are, de asemenea, posibilitatea de a consulta cele dou! comitete. În plus, comitetele pot emite avize din
proprie ini"iativ!.
#2 Prima lectur! în Parlament
Pre#edintele Parlamentului European transmite propunerea unei comisii parlamentare, care nume#te un raportor
responsabil de întocmirea unui proiect de raport care con"ine amendamente la textul propus. Comisia voteaz!
acest raport #i orice amendamente la acesta depuse de al"i deputa"i. Parlamentul European discut! #i voteaz!
apoi propunerea legislativ! în plen, pe baza raportului #i a amendamentelor prezentate de comisia competent! în
fond. Rezultatul este pozi"ia Parlamentului. Parlamentul poate accepta propunerea f!r! modific!ri sau poate
adopta amendamente. În anumite cazuri rare, Pre#edintele poate solicita Comisiei s! î#i retrag! propunerea.
Pozi"ia în prim! lectur! a Parlamentului este transmis! Consiliului.
1. Dup! ce o propunere legislativ! a Comisiei Europene ajunge la Parlamentul European, Pre#edintele, dup!
consultarea serviciilor tehnice relevante, transmite dosarul comisiei competente.
2. Comisia este aleas! în func"ie de domeniul vizat de propunere.
3. $i alte comisii pot avea posibilitatea de a emite un aviz, în cazul în care subiectul este de competen"a lor.
4. În cazul în care exist! un conflict de competen"!, de exemplu, un dosar este în aceea#i m!sur! de competen"a a
dou! sau mai multe comisii, Conferin"a pre#edin"ilor decide cu privire la procedura care trebuie urmat!, pe baza
unei recomand!ri a Conferin"ei pre#edin"ilor de comisie.
5. Litigiile privind competen"a pot fi solu"ionate prin proceduri care implic! comisiile asociate sau prin reuniuni comune
ale comisiilor #i supunerea la vot.
6. O comisie asociat# examineaz! o propunere simultan cu comisia competent! în fond, în func"ie de un calendar
stabilit de comun acord. Raportorii ambelor comisii identific! p!r"ile din text care sunt de competen"a exclusiv! sau
comun! a acestora #i stabilesc cu precizie modul în care vor coopera. Raportorii se informeaz! reciproc #i cad de
acord cu privire la textele pe care le propun comisiilor lor respective, precum #i cu privire la pozi"ia lor privind
amendamentele. Comisia competent! în fond ar trebui s! accepte f!r! a supune la vot amendamentele unei
comisii asociate, în cazul în care acestea se refer! la aspecte ce sunt de competen"a exclusiv! a comisiei
asociate.
7. În cazul în care exist! un dezacord între o comisie competent! în fond #i o comisie asociat! cu privire la
competen"!, Conferin"a pre#edin"ilor poate decide cu privire la atribuirea competen"elor sau poate opta pentru
procedura reuniunilor comune ale comisiilor, în cazul în care chestiunea este de competen"a ambelor comisii.
8. În cazul reuniunilor comune ale comisiilor parlamentare, raportorii în cauz! redacteaz! un singur proiect de raport,
care este examinat #i votat de c!tre comisiile care particip! la reuniunile comune, prezidate în comun.
9. Comisia parlamentar! competent! în fond verific! mai întâi temeiul juridic al propunerii. Ea poate solicita avizul
Comisiei pentru afaceri juridice, care poate decide, de asemenea, s! verifice temeiul juridic din proprie ini"iativ!
10. În cazul în care propunerea are implica"ii financiare, comisia competent! în fond trebuie, de asemenea, s! verifice
c! aceasta respect! cadrul financiar multianual, #i anume c! exist! suficiente resurse financiare. Comisia pentru
bugete poate, de asemenea, s! efectueze o astfel de verificare din proprie ini"iativ!.
11. Comisia competent! în fond, un grup politic sau cel pu"in 40 de deputa"i se pot opune unei propuneri în cazul în
care consider! c! propunerea s!u p!r"i din propunere nu respect! drepturile consacrate în Cartea drepturilor
fundamentale a UE.
12. Atunci când o comisie este desemnat! comisie competent! în fond pentru o propunere, ea nume#te un raportor din
rândul membrilor s!i. În practic!, coordonatorii care reprezint! grupurile politice decid ce grup politic va elabora
raportul. Grupul respectiv propune un raportor din rândul membrilor comisiei sau al suplean"ilor permanen"i.
13. Raportorii pot fi ale#i în prealabil, pe baza programului legislativ anual al Comisiei, ceea ce le permite s!
urm!reasc! propunerea în timpul fazei preg!titoare, înainte ca propunerea s! fie prezentat! Parlamentului.
14. Alte grupuri politice pot desemna un raportor alternativ, îns!rcinat s! preg!teasc! pozi"ia grupului s!u #i s!
urm!reasc! activitatea raportorului.
15. Raportorul urm!re#te propunerea care trece prin diferitele etape ale procedurii, consiliind comisia (în stadiul
examin!rii în comisie) #i Parlamentul, în ansamblu s!u (în stadiul examin!rii în plen) cu privire la abordarea
general!.
16. Raportorul este însarcinat sa prezinte un proiect de raport comisiei parlamentare, inclusiv amendamentele sale la
propunerea Comisiei Europene.
17. Raportorul este îns!rcinat s! prezinte un proiect de raport comisiei parlamentare, inclusiv amendamentele sale la
propunerea Comisiei Europene.
18. Comisia parlamentar! se întrune#te, de obicei, de mai multe ori pentru a examina proiectul de raport.
19. În cazul dosarelor controversate sau cu caracter „tehnic”, se organizeaz! uneori audieri ale exper"ilor sau se
solicit! realizarea unor studii sau evalu!ri de impact.
20. În cursul dezbaterilor din comisia parlamentar!, Comisia European! are posibilitatea de a-#i ap!ra propunerea #i
de a r!spunde întreb!rilor adresate de membrii comisiei parlamentare.
21. Având în vedere c! Consiliul prime#te propunerea Comisiei #i începe s! lucreze pe marginea ei în acela#i timp cu
Parlamentul, comisia parlamentar! invit! de obicei Comisia #i Consiliul s! o informeze cu privire la stadiul lucr!rilor
în cadrul Consiliului #i al grupurilor de lucru ale acestuia.
22. Comisiile asociate #i cele sesizate pentru aviz prezint! avizele lor comisiei competente în fond.
23. Orice deputat poate prezenta amendamente pân! la termenul stabilit de comisia competent! în fond. Toate
amendamentele sunt supuse la vot în cadrul comisiei competente în fond, aceasta statuând cu majoritate simpl!.
24. Înainte ca comisia competent! în fond s! treac! la votul final cu privire la o propunere de act legislativ, ea invit!
Comisia European! s! se pronun"e cu privire la toate amendamentele adoptate în cadrul comisiei parlamentare #i
solicit! Consiliului s! formuleze observa"ii. În cazul în care Comisa nu este în m!sur! s! se pronun"e sau nu este
preg!tit! s! accepte toate amendamentele adoptate în cadrul comisiei parlamentare, aceasta din urm! poate
amâna votul final.
25. Dup! ce raportul este adoptat în comisia parlamentar!, el este introdus pe ordinea de zi a #edin"ei plenare.
26. Un grup politic sau cel pu"in 40 de deputa"i pot prezenta amendamente la raport #i le pot supune la vot în plen. În
general, termenul pentru depunerea amendamentelor în plen este miercurea din s!pt!mâna care preced!
perioada de sesiune, la ora 12.00.
27. Propunerea legislativ! este discutat! în plen pe baza raportului întocmit de comisia competent! în fond, inclusiv pe
baza amendamentelor depuse, a unui proiect de rezolu"ie legislativ! #i, dac! este cazul, pe baza expunerii de
motive a raportorului.
28. În cursul dezbaterii în plen care preced! votul, comisarul prezent enun"! #i explic! pozi"ia Comisiei cu privire la
amendamentele depuse. Pozi"ia Comisiei cu privire la amendamentele Parlamentului este elaborat! de direc"ia
general! c!reia i-a fost încredin"at dosarul #i aprobat! de colegiul comisarilor. În practic!, aceasta este elaborat!
de Grupul pentru rela"ii interinstitu"ionale (GRI), alc!tuit din membri ai cabinetelor Comisiei, responsabili de rela"iile
interinstitu"ionale #i, ulterior, ratificat! de Consiliu.
29. Parlamentul supune mai întâi la vot amendamentele la propunerea Comisiei. El se pronun"! apoi cu privire la
propunere, modificat! sau nu, #i apoi cu privire la amendamentele la proiectul de rezolu"ie legislativ!. În fine,
Parlamentul voteaz! proiectul de rezolu"ie legislativ! în ansamblul s!u. Rezolu"ia legislativ! con"ine doar o
men"iune care precizeaz! dac! Parlamentul aprob! sau respinge propunerea sau dac! o modific!.
30. Toate voturile men"ionate mai sus se fac cu majoritate simpl!, #i anume cu majoritatea voturilor exprimate.
31. În cazul în care Parlamentul nu adopt! rezolu"ia legislativ!, propunerea este transmis! comisiei competente în
fond
32. Parlamentul poate:
s! resping! propunerea, în ansamblul s!u;
s! aprobe propunerea f!r! amendamente;
s! aprobe propunerea modificat!.
33. În cazul în care propunerea Comisiei, astfel cum a fost modificat!, nu întrune#te majoritatea voturilor exprimate sau
în cazul în care este adoptat! o propunere de respingere, depus! de comisia competent! în fond sau de cel pu"in
40 de deputa"i, Pre#edintele Parlamentului va suspenda votul privind rezolu"ia legislativ! (care are loc, de obicei,
dup! votul final privind propunerea, astfel cum a fost modificat!) #i va solicita Comisiei s! î#i retrag! propunerea.
Dac! Comisia face acest lucru, procedura legislativ! se încheie. Dac! Comisia refuz!, dosarul este retrimis
comisiei parlamentare.
34. În cazul în care propunerea Comisiei este aprobat! în ansamblul ei, dar pe baza amendamentelor, votul privind
proiectul de rezolu"ie legislativ! este amânat pân! când Comisia se pronun"! cu privire la fiecare amendament în
parte. În cazul în care Comisia nu este în m!sur! s! se pronun"e la sfâr#itul votului Parlamentului cu privire la
propunerea sa, ea informeaz! Pre#edintele sau comisia competent! în fond cu privire la data la care prevede c!
va fi în m!sur! s! se pronun"e, iar propunerea este înscris! în proiectul de ordine de zi a perioadei de sesiune
imediat urm!toare acestei date.
35. În cazul în care Comisia afirm! c! nu inten"ioneaz! s! adopte amendamentele Parlamentului, raportorul sau
pre#edintele comisiei competente în fond prezint! o propunere formal! Parlamentului pentru a #ti dac! supunerea
la vot a rezolu"iei legislative poate avea loc. Înainte de a prezenta aceast! propunere, ei pot solicita Pre#edintelui
s! suspende examinarea acestui dosar. În cazul în care Parlamentul decide s! amâne votul, dosarul este retrimis
comisiei competente în fond, spre examinare. Doar amendamentele depuse de comisia competent! în fond #i care
vizeaz! ajungerea la un compromis cu Comisia sunt în acest caz admisibile.
36. Pre#edintele transmite Consiliului #i Comisiei, sub form! de pozi"ie a Parlamentului, textul propunerii în versiunea
adoptat! de Parlament, înso"it de rezolu"ia aferent!.
37. De îndat! ce Parlamentul finalizeaz! prima lectur!, Comisia poate adopta o „propunere modificat!” care include o
serie de amendamente ale Parlamentului.
38. Tratatul nu prevede niciun termen-limit! pentru prima lectur! în Parlament.
NB: De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, a fost posibil s! se finalizeze o procedur! legislativ! ordinar! în prima
lectur!. În ultimii ani, s-a observat tendin"a crescând! de a ajunge la acorduri în prima lectur!.
#3 Prima lectur! în Consiliu
Lucr!rile preg!titoare din cadrul Consiliului se desf!#oar! în paralel cu prima lectur! din Parlament, îns! Consiliul
nu poate proceda în mod formal la prima sa lectur! decât pe baza pozi"iei Parlamentului. Consiliul poate: (1) s!
accepte pozi"ia Parlamentului, caz în care actul legislativ este adoptat, sau (2) s! adopte modific!ri la pozi"ia
Parlamentului, ceea ce duce la adoptarea pozi"iei în prim! lectur! a Consiliului, care este transmis!
Parlamentului pentru a doua lectur!.
1. Propunerea Comisiei este trimis!, în acela#i timp, Consiliului #i Parlamentului European.

2. Lucr!rile preg!titoare din cadrul Consiliului se desf!#oar! în paralel cu cele din Parlamentul European, îns!
Consiliul poate adopta pozi"ia sa doar dup! ce Parlamentul s-a pronun"at.
3. Institu"iile sunt încurajate s! fac! schimb de informa"ii cu privire la desf!#urarea #i calendarul negocierilor din
cadrul procedurii legislative ordinare.
4. La fel ca în cazul Parlamentului, nu exist! niciun termen-limit! pentru prima lectur! în Consiliu.
5. Deciziile Consiliului sunt preg!tite în cadrul unor grupuri de lucru specifice, alc!tuite din reprezentan"i ai statelor
membre #i prezidate de reprezentantul "!rii care de"ine pre#edin"ia semestrial! prin rota"ie, asistat de Secretariatul
Consiliului. Grupurile de lucru prezint! rapoarte Comitetului Reprezentan"ilor Permanen"i (Coreper I #i II), care
preg!te#te fiecare decizie a Consiliului la nivel ministerial.
6. Înainte de a adopta o pozi"ie în prim! lectur!, Consiliul poate opta pentru dou! piste intermediare:
a. Consiliul poate ajunge la un acord de principiu - denumit, în general, „abordare general!” - înainte ca
Parlamentul European s! î#i prezinte pozi"ia. Aceast! situa"ia este rar! #i nu prive#te decât cazurile în care
exist! o voin"! puternic! de a ajunge la un acord în prima lectur!.
b. Mai frecvent, Consiliul ajunge mai întâi la un „acord politic” care stabile#te orient!rile generale ale pozi"iei sale
propuse în prim! lectur!. Detaliile acestui acord sunt apoi finalizate de grupul de lucru, verificate de juri#tii-
lingvi#ti (exper"i juridici pentru fiecare limb! care supervizeaz! corectitudinea juridic! #i lingvistic! a textelor)
#i adoptate în mod formal ca pozi"ie în prim! lectur! a Consiliului, în cadrul unei reuniuni ulterioare.
În ambele cazuri, Consiliul nu î#i finalizeaz! pozi"ia decât dup! ce a primit amendamentele în prim! lectur! ale
Parlamentului #i propunerea Comisiei modificat! în consecin"!.
7. O pozi"ie în prim! lectur! poate fi adoptat! f!r! dezbateri, în cazul în care s-a ajuns la un acord în etapa
preg!titoare (punct „A” de pe ordinea de zi), sau cu dezbateri (punct „B”) sau, în cazuri excep"ionale, prin
procedura scris!. În primele dou! cazuri, deliber!rile sunt publice.
8. Consiliul statueaz! cu majoritate calificat!, cu excep"ia chestiunilor care "in de fiscalitate, securitate social!, politic!
extern!, ap!rare #i cooperarea poli"ieneasc! opera"ional!, care necesit! unanimitatea.
9. Exist! patru scenarii posibile pentru prima lectur! în Consiliu:
a. În cazul în care Parlamentul nu a adoptat niciun amendament, iar Consiliul nu dore#te s! modifice
propunerea Comisiei, el poate aproba actul cu majoritate calificat!. Actul este atunci adoptat.
b. În cazul în care Parlamentul a introdus amendamente, adoptarea actului presupune aprobarea de c!tre
Consiliu a tuturor amendamentelor cu majoritate calificat!, dac! Comisia le-a inclus în propunerea sa
modificat!, sau în unanimitate, dac! ea nu a f!cut acest lucru. În cazul în care Consiliul aprob! toate
amendamentele Parlamentului, actul este adoptat.
Dup! adoptarea actului, el este supus spre semnare pre#edin"ilor #i secretarilor generali ai Parlamentului #i,
respectiv, ai Consiliului #i este publicat în Jurnalul Oficial.
1. De#i nu este prev!zut în mod explicit în tratat, este general acceptat faptul c!, hot!rând cu majoritate
calificat!, Consiliul poate respinge în întregime propunerea Comisiei.
Comisia poate decide în orice moment pe parcursul primei lecturi s! î#i retrag! sau s! î#i modifice
propunerea.
2. În cazul în care Consiliul nu adopt! toate amendamentele Parlamentului sau dore#te s! introduc! propriile
sale modific!ri, el adopt! o pozi"ie în prim! lectur!.
10. Textul pozi"iei în prim! lectur! este trimis Parlamentului, înso"it de o expunere de motive #i, dac! este cazul, de
orice declara"ii f!cute de Consiliu #i/sau Comisie pentru a fi incluse în procesul-verbal al Consiliului. Comisia
informeaz! Parlamentul cu privire la pozi"ia sa.
11. În general, pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului este notificat! Parlamentului în cursul perioadei de sesiune care
urmeaz! adopt!rii sale formale. Termenele stabilite în tratat pentru etapele urm!toare ale procedurii încep s!
curg! dup! ce Parlamentul a anun"at în plen primirea pozi"iei în prim! lectur! a Consiliului (începând cu ziua care
urmeaz! celei în care anun"ul a fost f!cut, care este, de obicei, ziua de joi).
12. Ori de câte ori este posibil, în perioada dintre acordul politic #i notificarea formal! a pozi"iei în prim! lectur! a
Consiliului, au loc contacte informale în vederea facilit!rii unui acord rapid în a doua lectur! (cunoscut #i sub
denumirea de „pozi"ie în prim! lectur! negociat!”).
NB: Atunci când colegislatorii doresc s! ajung! la un acord în prima lectur!, ei organizeaz! adesea reuniuni informale la
care particip! reprezentan"ii Parlamentului (raportorul #i, dac! este posibil, raportorii alternativi), ai Consiliului
(pre#edintele grupului de lucru #i/sau Coreper) #i ai Comisiei (departamentul responsabil de dosar #i Secretarul General
al Comisiei), a#a-numitele „triloguri”.
Scopul este de a se asigura c! amendamentele Parlamentului adoptate în plen sunt acceptate de Consiliu. Comisia
joac! adesea rolul de mediator #i se ocup! de redactarea textelor de compromis.
#4 A doua lectur! în Parlament
Parlamentul European dispune de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni) pentru a examina pozi"ia
Consiliului. Pozi"ia Consiliului este transmis! mai întâi comisiei competente în fond, care preg!te#te o
recomandare pentru a doua lectur! a Parlamentului. Supunerea la vot a recomand!rii în cadrul #edin"ei plenare
poate include amendamente, îns! acestea sunt limitate. A doua lectur! se poate finaliza în 4 moduri: (1)
Parlamentul aprob! pozi"ia Consiliului #i actul este adoptat; (2) Parlamentul nu reu#e#te s! adopte o decizie în
termenul prev!zut, caz în care actul este adoptat, astfel cum a fost modificat de Consiliu în prima lectur!; (3)
Parlamentul respinge pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului, caz în care actul nu este adoptat, iar procedura se
încheie; (4) Parlamentul propune amendamente la pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului #i transmite pozi"ia sa
Consiliului pentru a doua lectur!.
1. În cazul în care Consiliul nu este de acord cu pozi"ia în prim! lectur! a Parlamentului European, el adopt! o pozi"ie
în prim! lectur!, care este transmis! Parlamentului. Parlamentul prime#te, de asemenea, o comunicare din partea
Comisiei prin care aceasta î#i explic! pozi"ia cu privire la pozi"ia Consiliului #i motivele pentru care o sus"ine sau o
respinge.
2. Documenta"ia primit! de Parlament cuprinde:
pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului;
toate declara"iile consemnate în procesul-verbal al Consiliului, la adoptarea pozi"iei sale;
motivele care au determinat Consiliul s! adopte pozi"ia sa;
pozi"ia Comisiei.
3. Dup! primirea #i verificarea documenta"iei, Pre#edintele Parlamentului face un anun" în plen, confirmând primirea
pozi"iei în prim! lectur! a Consiliului #i a comunic!rii aferente a Comisiei. Dosarul este transmis automat comisiei
competente în fond, la fel ca în prima lectur!. Documentele sunt disponibile în toate limbile oficiale.
4. Spre deosebire de prima lectur!, cea de-a doua este supus! unor termene stricte. Parlamentul trebuie s! se
pronun"e în termen de trei luni (PE #i Consiliul pot solicita prelungirea cu înc! o lun! a termenului). Parlamentul
consider! c! termenul începe s! curg! de la data anun"ului în plen cu privire la primirea pozi"iei în prim! lectur! a
Consiliului, iar Consiliul consider! c! termenul începe s! curg! de la data primirii pozi"iei în prim! lectur! a
Consiliului, în principiu în ziua de luni a perioadei de sesiune.
5. A doua lectur! în comisia parlamentar! este, în linii mari, similar! cu procedura în prim! lectur!, îns! textul care
trebuie modificat este pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului, #i nu propunerea Comisiei. Doar comisia competent! în
fond elaboreaz! un raport; nu exist! avize din partea celorlalte comisii.
6. Consiliul poate fi invitat s! î#i prezinte pozi"ia în cadrul primei reuniuni a comisiei competente în fond.
7. Raportorul (de obicei acela#i deputat care a întocmit raportul în prim! lectur!), elaboreaz! un proiect de
„recomandare”, #i anume raportul în a doua lectur!.
8. Proiectul de recomandare include amendamentele propuse de raportor. Doar un membru titular sau supleant
permanent al comisiei competente în fond poate depune amendamente suplimentare
9. Exist! restric"ii cu privire la amendamentele în a doua lectur! în cadrul comisiei parlamentare #i în plen. Acestea
sunt admisibile doar dac! vizeaz!:
a. s! restabileasc! integral sau par"ial pozi"ia în prim! lectur! a Parlamentului;
b. s! ajung! la un compromis între Parlament #i Consiliu
c. s! modifice o parte din textul Consiliului care nu a fost inclus în propunerea ini"ial! a Comisiei sau care difer!
din punct de vedere al con"inutului de propunerea ini"ial! a Comisiei;
d. s! ia în considerare un element nou sau o situa"ie juridic! nou!, ap!rute dup! prima lectur!.
10. Pre#edintele comisiei competente în fond statueaz! cu privire la admisibilitatea amendamentelor.
11. Dac! alegerile pentru PE au avut loc dup! prima lectur!, pre#edintele poate decide c! aceste restric"ii nu se aplic!.
12. Înainte de supunerea la vot, comisia parlamentar! poate solicita pre#edintelui s!u #i raportorului s! discute
amendamentele în cadrul comisiei, în prezen"a reprezentantului Consiliului #i a comisarului competent. În urma
discu"iei, raportorul poate depune amendamente de compromis.
13. Comisia parlamentar! decide cu privire la amendamente #i la recomandarea pentru a doua lectur! cu majoritate
simpl!.
14. Dup! votul în comisie, recomandarea este transmis! plenului.
15. Recomandarea propune aprobarea, modificarea sau respingerea pozi"iei în prim! lectur! a Consiliului #i include o
justificare succint! a deciziei propuse.
16. Pozi"ia Consiliului #i recomandarea în a doua lectur! a comisiei parlamentare sunt înscrise automat în proiectul de
ordine de zi a perioadei de sesiune pentru ziua de miercuri care preced! termenul pentru a doua lectur! a
Parlamentului, îns! dosarul poate fi examinat în cursul unei perioade de sesiune anterioare.
17. Comisia competent! în fond, un grup politic sau cel pu"in 40 de deputa"i pot depune amendamente în plen.
18. Amendamentele depuse în plen sunt supuse acelora#i restric"ii ca amendamentele destinate examin!rii în comisie.
Pre#edintele Parlamentului statueaz! cu privire la admisibilitatea amendamentelor depuse în plen. Decizia
Pre#edintelui este f!r! apel.
19. Înainte de votarea amendamentelor în ?edin?a plenara, Pre?edintele Parlamentului poate solicita Comisiei sa
precizeze daca ar fi dispusa sau nu sa le accepte.
20. Înainte de votarea amendamentelor în #edin"a plenar!, Pre#edintele Parlamentului poate solicita Comisiei s!
precizeze dac! ar fi dispus! sau nu s! le accepte.
21. În acest caz, comisarul responsabil explic! pozi"ia Comisiei cu privire la amendamente în timpul dezbaterii în plen
care preced! supunerea la vot. Ca #i în cazul primei lecturi, pozi"ia Comisiei este preg!tit! de Grupul pentru rela"ii
interinstitu"ionale #i ratificat! ulterior de comisari.
22. Consiliul poate fi, de asemenea, invitat s! formuleze observa"ii.
23. A doua lectur! poate avea urm!toarele rezultate:
a. pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului este respins!;
b. Parlamentul nu se pronun"! în termenul stabilit;
c. pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului este aprobat! f!r! amendamente (acord rapid în a doua lectur!);
d. Parlamentul propune amendamente la pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului.
24. Comisia competent! în fond, un grup politic sau cel pu"in 40 de deputa"i pot propune respingerea pozi!iei
Consiliului. Propunerea trebuie adoptat! cu majoritatea membrilor care compun Parlamentul European, adic! cu
majoritate absolut!. O astfel de propunere este votat! înainte de supunerea la vot a amendamentelor.
25. Respingerea pozi"iei în prim! lectur! a Consiliului pune cap!t procedurii legislative. aceasta putând fi relansat!
doar printr-o nou! propunere a Comisiei. Pân! în prezent (sfâr"itul anului 2012) acest lucru nu s-a întâmplat decât
o singur! dat! - în iulie 2005, în cursul examin!rii directivei privind brevetele de software (Directiva privind
brevetabilitatea inven#iilor informatice). Pozi#ia Consiliului a fost respins! cu o majoritate covâr"itoare a deputa#ilor
(648 de voturi pentru, 14 împotriv! "i 18 ab#ineri), ceea ce a dus la retragerea propunerii. Acest caz a adus în
discu#ie posibilitatea Comisiei de a retrage o propunere care a trecut de prima lectur!. În timp ce Comisia î"i
sus#ine dreptul de a retrage propunerea în orice moment, Parlamentul "i Consiliul consider! c!, dup! ce Consiliul a
adoptat pozi#ia sa în prima lectur!, acest text devine temeiul juridic pentru restul procedurii, "i nu propunerea
Comisiei; prin urmare, Comisia nu poate retrage un text care nu îi mai apar#ine.
26. În cazul în care Parlamentul nu se pronun!# în termenul stabilit, actul se consider! adoptat, astfel cum se
prezint! acesta în pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului.
27. În cazul în care Parlamentul aprob# pozi!ia în prim# lectur# a Consiliului f#r# s# o modifice, este necesar!
majoritatea simpl! a membrilor care particip! la vot.
28. Dup! adoptare, actul legislativ este supus spre semnare pre#edin"ilor #i secretarilor generali ai Parlamentului #i,
29. În fine, Parlamentul poate propune amendamente la pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului. Acestea trebuie s!
îndeplineasc! criteriile pentru a doua lectur! #i fiecare amendament trebuie aprobat cu majoritatea absolut! a
membrilor care compun Parlamentul.
30. Rezultatul votului este comunicat Consiliului #i Comisiei.
31. Tratatul oblig! în mod expres Comisia s! emit! un aviz scris cu privire la amendamentele Parlamentului, iar acest
lucru determin! tipul de vot necesar în cadrul Consiliului; dac!, de exemplu, Consiliul dore#te s! adopte un
amendament al Parlamentului pentru care Comisia a emis un aviz negativ, el trebuie s! fac! acest lucru în
unanimitate.
#5 A doua lectur! în Consiliu
Consiliul dispune de 3 luni (cu posibilitatea de prelungire la 4 luni) pentru a examina pozi"ia în a doua lectur! a
Parlamentului. De asemenea, el este informat cu privire la pozi"ia Comisiei Europene referitoare la
amendamentele în a doua lectur! ale Parlamentului. Consiliul fie (1) aprob! toate amendamentele Parlamentului,
caz în care actul legislativ este adoptat, fie (2) nu aprob! toate amendamentele. În acest ultim caz, Pre#edintele
Consiliului, de comun acord cu Pre#edintele Parlamentului, convoac! comitetul de conciliere.
1. Dup! primirea oficial! a amendamentelor în a doua lectur! ale Parlamentului, în toate limbile oficiale, începe
num!r!toarea invers! pentru a doua lectur! în Consiliu.
2. Consiliul dispune acum de trei luni (sau, în unele cazuri, de patru luni) pentru a se pronun"a.
3. Consiliul poate accepta sau respinge amendamentele Parlamentului. Înainte de a se pronun"a, el prime#te avizul
Comisiei cu privire la aceste amendamente.
4. Procedura este similar! cu elaborarea pozi"iei Consiliului în prim! lectur!: grupul de lucru competent preg!te#te o
pozi"ie care este supus! Coreper #i adoptat! de Consiliu.
5. Pentru a încheia cu succes negocierile, Parlamentul #i Consiliul încep negocierile pentru a doua lectur! atunci
când propunerea este examinat! în cadrul Parlamentului, în special în cazurile când un acord în a doua lectur!
este posibil.
6. Aceste contacte informale pot lua forma unor reuniuni bilaterale între reprezentan"ii Parlamentului #i Pre#edin"ia
Consiliului sau, mai adesea, a unor reuniuni tripartite la care particip! Comisia. Din cauza caracterului ad-hoc al
acestor contacte, nu este prev!zut!, în scris, nicio form! „standard” de reprezentare, îns!, în general, la reuniuni
particip! raportorul Parlamentului (înso"it, dup! caz, de raportorii alternativi ai altor grupuri politice) #i pre#edintele
grupului de lucru competent din cadrul Consiliului, asistat de Secretariatul Consiliului. Comisia este reprezentat! de
obicei de func"ionarii care se ocup! de dosarul respectiv, asista"i de Secretariatul General #i de Serviciul Juridic al
Comisiei.
7. Scopul acestor contacte este ajungerea la un acord cu privire la pachetul de amendamente care sunt acceptabile
atât pentru Consiliul, cât #i pentru Parlament. Avizul Comisiei este, de asemenea, important, deoarece el
determin! tipul votului necesar în cadrul Consiliului privind amendamentele Parlamentului.
8. În cazul în care negocierile se încheie cu succes, pre#edintele Coreper va trimite o scrisoare pre#edintelui comisiei
competente în fond, în care Consiliul se angajeaz! s! adopte amendamentele Parlamentului dac! acestea sunt
conforme cu compromisul la care Consiliul #i Parlamentul au ajuns.
9. Amendamentele de compromis sunt atunci depuse fie în comisia parlamentar! fie, mai adesea, direct în plen.
Amendamentele sunt semnate, de obicei, în numele grupurilor lor de raportor #i de raportorii alternativi care sunt
parte la acord, pentru a oferi o cât mai mare garan"ie c! majoritatea necesar! va fi atins!. Grupurile politice în
cauz! din cadrul Parlamentului î#i coordoneaz! voturile pentru a favoriza adoptarea amendamentelor negociate cu
Consiliul.
10. Num!rul de voturi necesare în a doua lectur! a Consiliului depinde de avizul Comisiei Europene privind
amendamentele Parlamentului. Amendamentele pentru care Comisia emite un aviz pozitiv pot fi aprobate de
Consiliu cu majoritate calificat!. Amendamentele pentru care Comisia a emis un aviz negativ necesit! aprobarea
unanim! a Consiliului.
11. În cazul în care Consiliul aprob! toate amendamentele în a doua lectur! ale Parlamentului, actul legislativ se
consider! adoptat. Textul legislativ este semnat de pre#edin"ii #i secretarii generali ai Parlamentului European #i,
12. În cazul în care Consiliul nu aprob! toate amendamentele Parlamentului, Pre#edintele Consiliului, de comun acord
cu Pre#edintele Parlamentului, convoac! o reuniune a comitetului de conciliere în termen de #ase s!pt!mâni (cu
posibilitatea de prelungire cu înc! dou! s!pt!mâni) de la respingerea de c!tre Consiliu.
#6 Concilierea
În termen de 6 s!pt!mâni (cu posibilitatea de prelungire la 8 s!pt!mâni) de la refuzul Consiliului de a adopta

pozi"ia în a doua lectur! a Parlamentului, pre#edin"ii Consiliului #i Parlamentului European convoac! comitetul de
conciliere, alc!tuit dintr-un num!r egal de deputa"i #i de reprezentan"i ai Consiliului. Comitetul de conciliere
dispune de 6 s!pt!mâni (cu posibilitatea de prelungire la 8 s!pt!mâni) pentru a decide cu privire la un text comun
pe baza pozi"iilor în a doua lectur! ale Parlamentului #i Consiliului. În cazul în care comitetul de conciliere (1) nu
aprob! un text comun, propunerea legislativ! devine caduc!, iar procedura se încheie. În cazul în care comitetul
de conciliere (2) aprob! un text comun, el este transmis Parlamentului European #i Consiliului pentru a treia
lectur!.
1. În cazul în care Consiliul nu aprob! toate amendamentele Parlamentului în a doua lectur!, este convocat comitetul
de conciliere.
2. În cadrul comitetului de conciliere, cei doi colegislatori Parlamentul European #i Consiliul negociaz! direct în
vederea ajungerii la un acord sub forma unui text comun.
3. Comitetul de conciliere trebuie convocat în termen de #ase s!pt!mâni (sau opt, în cazul în care este hot!rât! o
prelungire) de la încheierea celei de-a doua lecturi în Consiliu #i de la notificarea oficial! a Parlamentului cu privire
la faptul c! Consiliul nu accept! amendamentele în a doua lectur! ale Parlamentului.
4. Fiecare propunere legislativ! care ajunge în faza de conciliere este discutat! separat în cadrul unui comitet de
conciliere constituit în acest scop.
5. Comitetul de conciliere este convocat de Pre#edintele Consiliului, cu acordul Pre#edintelui Parlamentului
European. Comitetul se consider! convocat atunci când prima sa reuniune are loc.
6. De la data primei sale reuniuni, comitetul dispune de #ase s!pt!mâni (termen ce poate fi prelungit cu maximum
dou! s!pt!mâni, la ini"iativa Parlamentului sau a Consiliului #i prin acordul comun al celor dou! institu"ii) s!
negocieze #i s! aprobe un text comun.
7. Înainte de începerea efectiv! a lucr!rilor comitetului, dac! reiese în mod clar c! Consiliul nu va putea accepta
amendamentele în a doua lectur! ale Parlamentului, sunt organizate triloguri preg!titoare #i reuniuni tehnice.
Reuniunile comitetului de conciliere pot fi, de asemenea, întrerupte de negocieri în cadrul trilogului.
8. Trilogurile #i reuniunile tehnice reunesc echipe restrânse de negociatori din partea Parlamentului, Consiliului #i
Comisiei, fiecare dintre ace#tia prezentând rapoarte delega"iei lor la comitetul de conciliere.
9. În cadrul trilogurilor, Parlamentul este reprezentat de pre#edintele delega"iei la comitetul de conciliere, de
pre#edintele comisiei parlamentare competente în fond #i de raportor, asista"i de membrii secretariatului
Parlamentului la comitetul de conciliere #i, dac! este necesar, de un membru al Serviciului Juridic.
10. Consiliul este reprezentat de reprezentantul permanent sau de supleantul s!u (pre#edintele Coreper I sau II) al
statului membru care de"ine Pre#edin"ia Consiliului. asistat de membri ai Secretariatului Consiliului, inclusiv ai
Serviciului s!u Juridic.
11. Comisia European! este reprezentat! de directorul general al departamentului îns!rcinat cu examinarea dosarului,
asistat de exper"i, de Serviciul s!u Juridic #i de Secretariatul institu"iei.
12. La trilogurile tehnice informale particip!, de obicei, exper"i #i func"ionari publici ai celor trei institu"ii.
13. Negocierile din cadrul trilogului se desf!#oar! pe baza unui „document de lucru pe patru coloane”, care cuprinde
pozi"iile Parlamentului #i ale Consiliului:
1. pozi"ia în prim! lectur! a Consiliului;
2. amendamentele în a doua lectur! ale Parlamentului;
3. pozi"ia Consiliului cu privire la amendamentele Parlamentului (acceptare, respingere sau posibil text de
compromis);
4. pozi"ia delega"iei Parlamentului cu privire la propunerile Consiliului.
14. În cursul negocierilor, cele dou! delega"ii încearc! s! ajung! la un compromis cu privire la amendamentele în
cazul c!rora persist! divergen"e. În acest scop, poate fi necesar! efectuarea unei activit!"i de redactare mai
detaliate de c!tre grupuri restrânse de lucru, la nivel politic sau tehnic.
15. Rezultatele fiec!rui trilog sunt prezentate de negociatorii respectivi, spre aprobare, delega"iilor Parlamentului #i
Consiliului: dac! este necesar, se organizeaz! triloguri sau reuniuni informale suplimentare.
16. Comitetul de conciliere propriu-zis este alc!tuit din dou! delega"ii de dimensiuni egale: una din partea
Parlamentului European #i cealalt! din partea Consiliului.
a. Delega"ia Consiliului este alc!tuit! dintr-un reprezentant din partea fiec!rui stat membru (mini#tri sau, mai
adesea, reprezentan"i ai statelor membre în cadrul Coreper). Delega"ia Consiliului este prezidat! de ministrul
care asigur! Pre#edin"ia Consiliului, îns!rcinat cu examinarea dosarului. Delega"ia se pronun"! cu majoritate
calificat! (cu excep"ia dosarelor în cazul c!rora tratatul prevedere unanimitatea).
b. Delega"ia Parlamentului este alc!tuit! dintr-un num!r egal de deputa"i 27 #i din 27 de suplean"i; ace#tia din
urm! nu pot vota decât dac! un membru al grupului lor politic este absent. Trei vicepre#edin"i ai
Parlamentului sunt membri permanen"i ai comitetului de conciliere #i îl coprezideaz! prin rota"ie. Ceilal"i 24 de
deputa"i care fac parte din delega"ie sunt numi"i de grupurile politice, în func"ie de ponderea numeric! a
fiec!rui grup în cadrul Parlamentului. Majoritatea sunt ale#i, de obicei, din cadrul comisiei parlamentare
competente pentru dosarul respectiv. În majoritatea cazurilor, delega"ia încearc! s! lucreze prin consens. În
caz de vot, deciziile delega"iei sunt adoptate cu majoritatea membrilor care o compun (#i anume, în prezent,
14 voturi). Mai multe informa"ii privind delega"ia Parlamentului la comitetul de conciliere se g!sesc mai jos.
c. Comisia, reprezentat! în principiu de comisarul responsabil pentru dosarul respectiv, particip!, de asemenea,
la lucr!rile comitetului de conciliere pentru a reconcilia pozi"iile Parlamentului #i Consiliului.
17. Ca #i în cazul trilogurilor, principalul instrument de lucru este documentul pe patru coloane (a se vedea punctul 13),
tradus în toate limbile oficiale. Comitetul dispune #i de propunerea Comisiei #i de avizul acesteia cu privire la
amendamentele în a doua lectur! ale Parlamentului.
18. Comitetul de conciliere este prezidat în comun de un vicepre#edinte al Parlamentului #i de un ministru al statului
membru care de"ine Pre#edin"ia Consiliului. Comitetul se întrune#te alternativ la sediile Parlamentului #i ale
Consiliului, în general, la Bruxelles.
19. Majoritatea reuniunilor comitetului de conciliere încep cu un trilog în cursul c!ruia cei doi colegislatori î#i clarific!
pozi"iile, pe baza mandatelor care le-au fost încredin"ate de institu"iile lor respective. Comisia are rolul de mediator.
20. Institu"ia care g!zduie#te prima reuniune a comitetului de conciliere este responsabil! de a redactarea textului
comun #i a scrisorii de transmitere #i, dup! adoptarea definitiv! a actului legislativ în cauz! de c!tre Parlament #i
Consiliu, de semnarea actului de c!tre pre#edin"ii celor dou! institu"ii #i de publicarea sa în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
21. În cazul în care delega"iile Parlamentului #i Consiliului nu reu#esc s! ajung! la un acord în cadrul comitetului de
conciliere, propunerea, în ansamblul s!u, devine caduc!. Ini"ierea unei noi proceduri se poate face doar pe baza
unei noi propuneri a Comisiei. Pân! aproape de sfâr#itul lui 2012, au existat doar dou! cazuri în care comitetul de
conciliere nu a reu#it s! ajung! la un acord cu privire la un text comun (Directiva privind timpul de lucru #i
Regulamentul privind alimentele noi).
22. În cazul în care delega"iile Parlamentului #i Consiliului ajung la un compromis, comitetul de conciliere trebuie s!
aprobe un „text comun”. Delega"ia Consiliului aprob! textul comun cu majoritate calificat! (sau în unanimitate, în
cazurile stipulate în tratat), în timp ce delega"ia Parlamentului voteaz! cu majoritatea simpl! a membrilor care îl
compun.
23. Imediat ce se ajunge la un acord cu privire la un text comun în cadrul comitetului de conciliere (sau, ulterior, în
urma unui schimb de scrisori între copre#edin"ii comitetului), Secretariatul General al institu"iei în care a fost
organizat! prima reuniune preg!te#te proiectul de act legislativ, în principiu, în limba utilizat! în cursul negocierilor.
O versiune provizorie este publicat! pe site-ul Parlamentului, cât mai curând dup! încheierea negocierilor, la
urm!toarea adres!: http://www.europarl.europa.eu/code/default_en.htm.
24. Dup! revizuirea juridic!/lingvistic!, documentul este pus la dispozi"ie în toate limbile oficiale ale UE.
25. Copre#edin"ii comitetului de conciliere trimit textul comun, împreun! cu o not! de înso"ire, Pre#edintelui
Parlamentului #i Pre#edintelui în exerci"iu al Consiliului. Orice eventual! declara"ie a institu"iilor se anexeaz! la
aceast! not!. De asemenea, scrisoarea este adresat!, spre informare, reprezentantului Comisiei care a participat
la comitetul de conciliere.
26. Acordul la care s-a ajuns în cadrul comitetului de conciliere trebuie s! fie confirmat de ambele institu"ii, în
ansamblul lor. Parlamentul #i Consiliul supun separat la vot textul comun, a#a cum a fost acesta formulat, f!r! a-i
mai putea aduce alte modific!ri.
DELEGA$IA PARLAMENTULUI LA COMITETUL DE CONCILIERE
1. Parlamentul este reprezentat în cadrul procedurii de conciliere de o delega"ie alc!tuit! dintr-un num!r de membri
egal cu num!rul membrilor delega"iei Consiliului. Delega"ia este numit! separat pentru fiecare procedur! de
conciliere. Sarcina sa este de a reprezenta Parlamentul, în ansamblul s!u, în negocierile cu Consiliul.
2. La începutul fiec!rei legislaturi sau în cazul în care au loc schimb!ri majore în structura politic! de ansamblu a
Parlamentului European, Conferin"a pre#edin"ilor stabile#te componen"a politic! a delega"iilor la comitetul de
conciliere în func"ie de importan"a numeric! a fiec!rui grup politic.
3. Pe baza actualei componen"e politice a Parlamentului, rezultat! în urma alegerilor din iunie 2009, componen"a
delega"iilor Parlamentului la comitetul de conciliere este urm!toarea:
EPP: 11 membri
S&D: 7 membri
ALDE: 3 membri
Verts/ALE: 2 membri
ECR: 2 membri
GUE/NGL: 1 membru
EFD: 1 membru
4. Cei trei vicepre#edin"i îns!rcina"i în mod special cu concilierea fac parte din fiecare delega"ie #i din cota de membri
ai fiec!rui grup politic. Fiecare delega"ie este prezidat! de unul dintre ace#ti trei vicepre#edin"i. Ace#tia decid între
ei procedurile de conciliere pentru care va fi responsabil fiecare #i, în consecin"!, cine va prezida fiecare delega"ie.
Raportorul/raportorii #i pre#edintele comisiei competente în fond sunt, de asemenea, membri din oficiu ai
delega"iei, inclu#i în cota grupului lor politic.
5. Restul membrilor delega"iei sunt numi"i de fiecare grup politic pentru o anumit! procedur! de conciliere. Majoritatea
acestora fac parte din comisia competent! în fond sau din comisiile sesizate pentru aviz. În cazul în care se aplic!
procedura comisiilor asociate, delega"ia Parlamentului trebuie s! includ! raportorul fiec!rei comisii asociate.
Grupurile politice trebuie, de asemenea, s! numeasc! un num!r egal de membri suplean"i care pot participa activ
la lucr!rile delega"iei, îns! nu pot vota decât dac! înlocuiesc un membru permanent.
Organizarea delega!iei
6. Delega"ia Parlamentului va organiza o reuniune constitutiv! pentru a defini mandatul echipei de negociere
alc!tuite, în general, din vicepre#edintele care prezideaz! delega"ia, din pre#edintele comisiei competente în fond
#i din raportor(i) pentru ca reuniunile trilogului s! poat! începe.
7. Comisia European! este reprezentant! în cadrul acestei prime reuniuni #i în cadrul tuturor reuniunilor viitoare ale
delega"iei Parlamentului. Reprezentan"ii s!i trebuie s! prezint! #i s! explice pozi"ia Comisiei cu privire la
amendamentele în a doua lectur! ale Parlamentului #i, eventual, s! ofere informa"ii cu privire la lucr!rile din cadrul
Consiliului cu care sunt la curent.
8. Membrii delega"iei monitorizeaz! în permanen"! desf!#urarea procedurii de conciliere pe parcursul reuniunilor
succesive.
9. Obiectivul principal al reuniunilor delega"iei este de a actualiza mandatul echipei de negociatori #i de a dezbate
eventualele texte de compromis. Se poate exprima un acord privind anumite amendamente sau propuneri de
compromis, sub rezerva unui acord general. În cazul în care mai r!mân chestiuni nesolu"ionate, delega"ia ofer!
echipei de negociatori instruc"iuni cu privire la modul de continuare a negocierilor cu Consiliul. Delega"ia
Parlamentului examineaz!, de asemenea, chestiuni procedurale, de exemplu cu privire la desf!#urarea eventual!
a unui nou trilog sau oportunitatea convoc!rii comitetului de conciliere #i, în acest caz, cu privire la data convoc!rii.
10. La finalul procedurii, delega"ia aprob! sau respinge în mod formal acordul la care s-a ajuns prin conciliere.
Obiectivul delega"iei este de a statua prin consens. Totu#i, dac! este necesar! supunerea la vot, acest lucru
necesit! majoritatea absolut! a membrilor (cel pu"in 14 voturi din 27).
11. Delega"ia este asistat! de un serviciu special din administra"ia Parlamentului, de secretariatul pentru conciliere #i
codecizie #i de servicii specializate, cum ar fi Serviciul Juridic, juri#tii-lingvi#ti #i Serviciul de pres!.
#7 A treia lectur! în Parlamentul European "i în Consiliu
Textul comun este transmis simultan Parlamentului #i Consiliului spre aprobare. Nu este prev!zut! o ordine
precis! în care colegislatorii s! se pronun"e. Ei au la dispozi"ie 6 s!pt!mâni (cu posibilitatea de prelungire la 8
s!pt!mâni, în cazul unei decizii comune) pentru a hot!rî #i nu pot modifica textul. În cadrul Parlamentului, votul
privind textul comun este precedat de o dezbatere în plen. În cazul în care Parlamentul #i Consiliul aprob! textul
comun, propunerea legislativ! este adoptat!. În cazul în care una dintre institu"ii sau ambele resping textul sau
nu se pronun"! în termenul stabilit, propunerea de act legislativ devine caduc!, iar procedura se încheie. Aceasta
poate fi relansat! doar printr-o nou! propunere a Comisiei.
1. În cazul în care comitetul de conciliere aprob! textul comun, acesta trebuie aprobat de Parlamentul European #i de
Consiliu, în ansamblul lor, în a treia lectur!. Cele dou! institu"ii voteaz! separat textul comun. Nu mai exist!
posibilitatea de a-l modifica.
2. Dup! încheierea cu succes a procedurii de conciliere, se redacteaz! un proiect de text comun pe baza
documentului de lucru comun #i a tuturor modific!rilor asupra c!rora s-a convenit în cursul concilierii. Acesta este
redactat mai întâi într-o singur! limb! #i este tradus ulterior în celelalte limbi oficiale. Versiunea lingvistic! original!
a proiectului de text este trimis! membrilor delega"iei.
3. Textul comun finalizat, care a f!cut obiectul unei verific!ri juridico-lingvistice în cadrul Parlamentului #i al
Consiliului, este transmis în mod oficial de copre#edin"ii comitetului de conciliere Pre#edintelui Parlamentului
European #i Pre#edintelui în exerci"iu al Consiliului. Orice eventual! declara"ie a institu"iilor se anexeaz! la aceast!
not!.
4. A treia lectur! se desf!#oar! pe o perioad! de #ase s!pt!mâni de la data primirii acestei scrisori. Termenul-limit!
poate fi prelungit cu maximum dou! s!pt!mâni, la ini"iativa Parlamentului sau a Consiliului #i prin acordul comun al
celor dou! institu"ii.
Parlamentul
1. În cursul perioadei de #ase s!pt!mâni (cu posibilitatea de prelungire la opt s!pt!mâni), membrii delega"iei
Parlamentului European primesc textul comun final în limba lor respectiv!, împreun! cu un raport care reia
diferitele etape #i rezultatele procedurii de conciliere, inclusiv rezultatul votului delega"iei la încheierea procedurii de
conciliere. Textul comun final, raportul întocmit de raportor #i pre#edintele delega"iei, scrisoarea de înso"ire #i, dac!
este cazul, declara"iile institu"ionale sunt transmise serviciilor pentru sesiune ale Parlamentului. În aceast! etap!,
diferitele versiuni lingvistice ale acordului sunt publicate pe site-ul Parlamentului.
2. Votul asupra textului comun este precedat de o dezbatere în plen cu privire la rezultatele negocierilor #i la acordul
la care s-a ajuns (sau nu) cu Consiliul. De obicei, dezbaterea începe cu declara"iile vicepre#edin"ilor care au
prezidat delega"ia #i ale raportorului. Adunarea plenar! supune apoi la vot textul comun. Acesta este aprobat prin
majoritatea simpl! a voturilor exprimate. În caz contrar, textul este respins.
3. Pân! la sfâr#itul lui 2012, Parlamentul a respins de trei ori un text comun:
Protec!ia inven!iilor biotehnologice din 1995
Ofertele publice de cump#rare în 2001
Serviciile po"tale în 2003
Consiliul
1. Textul comun trebuie aprobat #i de Consiliu care, în general, prefer! s! voteze dup! cea de-a treia lectur! a
Parlamentului. Consiliul hot!r!#te cu majoritate calificat!.
2. În practic!, aprobarea textului comun de c!tre Consiliu nu pune probleme, deoarece delega"ia Consiliului în cadrul
comitetului de conciliere este alc!tuit! dintr-un reprezentant pentru fiecare stat membru. Pân! în prezent, Consiliul
nu a respins niciun acord la care s-a ajuns prin conciliere.
3. Dac! una dintre cele dou! institu"ii nu aprob! textul comun, procedura legislativ! se încheie: aceasta poate fi
relansat! doar printr-o nou! propunere a Comisiei.
4. În cazul în care textul este adoptat atât de Parlament, cât #i de Consiliu, el este supus spre semnare pre#edin"ilor
#i secretarilor generali ai Parlamentului #i, respectiv, ai Consiliului #i este publicat în Jurnalul Oficial.
www.apcampus.ro
IDEOLOGIA EUROPEANĂ A
REGIONALIZĂRII
Ideologia europeană a regionalizării
La nivelul Uniunii Europeane, s-a dat o definiţie cu un caracter mai degrabă
administrativ pentru regiune: „eşalonul imediat inferior celui al statului”,
eşalon care, în funcţie de competenţele ce i-au fost acordate (în cazul
sistemelor centralizate) sau pe care şi le-a acordat (în cazul sistemelor
federaliste), gestionează pe plan administrativ şi politic o comunitate
teritorială a cărei dimensiune variază în limite foarte largi.
În momentul actual, Uniunea Europeană consideră nivelul regional ca fiind
un nivel administrativ care îşi are locul în ierarhia administrativă a statelor
membre pe o poziţie imediat inferioară nivelului central. Conform
„Nomenclatorului Unităţilor Teritoriale Statistice”, NUTS - fiecare stat
membru are în structura sa trei tipuri de unităţi teritoriale ce sunt
poziţionate pe nivele ierarhice diferite din punctul de vedere al dimensiunii
teritoriului: nivelul localităţii, nivelul departamental (judeţean) şi nivelul
regional.
În procesul de constituire a unei noi Uniuni Europene,
putem semnala trei direcţii decisive care definesc
ascendenţa realităţii regionale:
◦ în primul rând, regiunile contribuie la dezvoltarea economică şi la realizarea
obiectivului de coeziune economică şi socială;
◦ în al doilea rând, regiunile contribuie la apropierea necesară a cetăţenilor de
realitatea Uniunii Europene, făcând posibilă o mai mare democratizare
instituţională;
◦ în al treilea rând, regiunile sunt exponentele unei Europe pluraliste în care
convieţuiesc realităţi culturale, lingvistice şi sociale foarte diverse. Însuşi
Parlamentul European, în Rezoluţia sa asupra politicii comunitare în domeniul
culturii, din 1 decembrie 1993, a afirmat că „drumul către Uniunea Europeană
trece prin manifestarea şi promovarea identităţii culturale europene, care este
rezultatul unei interacţiuni a civilizaţiilor şi a unei pluralităţi de culturi
naţionale, regionale şi locale”.
Principalele domenii de competenţă la nivel regional în Franţa sunt:
◦ educaţia (construcţia, echipamentul şi întreţinerea liceelor);
◦ pregătirea şi formarea profesională permanentă;
◦ dezvoltarea şi planificarea regională;
◦ planificarea, mediul şi patrimoniul oraşelor (de exemplu, parcurile
naţionale regionale);
◦ transporturile (organizare şi finanţare; drumuri, căi-ferate).
Fără a contesta fenomenul mimetismului între instituţiile regionale, locale
şi naţionale putem remarca o mare diversitate de instituţii şi structuri
regionale şi locale utilizate de ţările membre ale UE dar şi în interiorul
acestora, având ca element unificator existenţa a două mari categorii de
autorităţi: o adunare aleasă şi un executiv.
Adunarea aleasă, în toate statele democratice, este elementul – cheie al
autonomiei locale, indiferent dacă aceasta este beneficiară de
reprezentativitate directă, întâlnită la toate statele membre UE la nivel
local, sau indirectă, care este în mare parte specifică nivelului regional sau
intermediar, ca de exemplu în: Finlanda, Ungaria, Irlanda, Letonia,
Lituania, Portugalia şi Slovenia.
Cât priveşte executivul, poate fi sub denumirea de primar sau preşedinte şi
emană în marea majoritate a cazurilor – de la adunarea aleasă, excepţie
făcând state precum: Austria, Bulgaria, Cipru, Germania, Italia, Slovacia şi
Slovenia. Pe lângă aceste două categorii principale se mai regăsesc, sub
forma comitetelor administrative sau executive cu caracter permanent,
autorităţi ce exercită funcţii delegate de adunarea aleasă, funcţii necesare
a fi îndeplinite în colaborare cu titularul executivului local.
Parlamentul UE, organele

O clasificare a competenţelor UE a fost stabilită prin deciziile CJCE din anii '70, '80 şi '90.
În cazul competenţelor exclusive ale UE, trebuie menţionate următoarele domenii:
◦ Uniunea vamală,
◦ Regulile de concurenţă,
◦ Politica monetară în zona euro,
◦ Politica de conservare a resurselor piscicole,
◦ Politica comercială comună.
În cazul competenţelor partajate între UE şi statele membre, trebuie menţionate următoarele domenii:
◦ Piaţa internă,
◦ Politica socială,
◦ Agricultură şi pescuit,
◦ Mediu,
◦ Transport,
◦ Energie,
◦ Libertate, securitate şi justiţie.
În celelalte domenii nu pot fi adoptate măsuri de armonizare.

◦ Industrie,
◦ Cultura,
◦ Turism,
◦ Educaţie etc.
Parlamentul European
1. Locurile în PE
2. Puterile PE
3. Alegerile PE
4. Compunerea
5. Structura Interna
6. MPE la lucru
Brussels
Strasbourg
Luxembourg
1952/58 2020
SMUE 6 27
Populatie 174 mil 446.4 mil
http://www.singleseat.eu/
Limbi oficiale 4 24
http://www.brusselsstrasbourgstudy.eu/
Brussels
Strasbourg
Luxembourg
https://www.europarl.europa.eu/plenary/ro/hemicycle.html
https://www.europarl.europa.eu/plenary/ro/hemicycle.html
Puterile PE
Legislativa
Bugetara
Supraveghere
(control democratic)
Alegerile PE
Primele alegeri: iunie1979
Mandat: 5 ani
Pre edinte: 2 ½ ani
Listele Pan-Europene de candida

un remediu?
Compunerea PE
705 (750+1) MPE (max. 96, min. 6)
Alocarea locurile pe state "
Plus ~5000 func ionari publici
11
locurilor în PE
Structura interna a PE
PLENARY MEETINGS
BUREAU: President +
Conference of Presidents: 14 Vice-Presidents +
President of EP and 5 Quaestors
20 STANDING
Political Group chairpersons
COMMITTEES
POLITICAL GROUPS:
Conference of
Committee Chairs (7 GROUPS) SECRETARIAT
GENERAL:
Meetings of heads of Secretary-General

Meetings of Committee 12 Directorates-General
National Delegations (44)
Coordinators ± 5000 Officials
+ Legal Service
Calendarul PE
Comisii (roz)
Grupuri politice (albastru)
Adunarea plenara (rosu)
Activitati parlamentare in teritoriu (verde)
(alb)
Comisiile PE
• Activitate legislativ i non-legislativ
• Conducerea comisiilor / Opiniile comisiilor

•
•
Rolul PN în procesul decizional al UE (1)
- Art. 5 TUE (ex-articolul 5 TCE)
(1) Delimitarea Uniunii este de principiul atribuirii. Exercitarea
acestor este de principiile .
(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea numai în limitele care i-

au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin
aceste tratate. Orice care nu este Uniunii prin tratate statelor
membre.
(3) În temeiul principiului , în domeniile care nu sunt de sa

, Uniunea intervine numai în în care obiectivele preconizate
nu pot fi realizate în mod de statele membre nici la nivel central, nici la nivel
regional local, dar dimensiunilor efectelor preconizate, pot fi realizate
mai bine la nivelul Uniunii.
(4) În temeiul principiului , Uniunii, în , nu

ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor tratatelor.
Uniunii principiile în conformitate cu

Protocolul privind aplicarea principiilor , iar Parlamentele
respectarea principiului .
Protocolul nr. 2 la TFUE privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității
◦ Art. 5 Proiectele de acte legislative se în raport cu principiile

. Orice proiect de act legislativ ar trebui o care
evaluarea cu principiile . anterior ar
trebui elemente care evaluarea impactului financiar al proiectului în ,
în cazul unei directive, evaluarea acesteia asupra care fie
puse în aplicare de statele membre, inclusiv asupra regionale, caz.
◦ Art. 6 În termen de opt de la data transmiterii unui proiect de act legislativ în limbile
oficiale ale Uniunii, orice parlament sau orice a unui parlament poate adresa
Parlamentului European, al Consiliului , respectiv, al Comisiei un aviz motivat în care
se motivele pentru care proiectul în nu este conform cu principiul
. caz, parlament sau camere a unui parlament îi
revine sarcina de a consulta parlamentele regionale cu legislative.
Protocolul nr. 2 la TFUE privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității
◦ Art. 7 (2) În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea de un proiect legislativ a
principiului cel o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor
în conformitate cu alineatul (1) al doilea paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Acest prag
este de o în cazul unui proiect de act legislativ prezentat în temeiul articolului 76 din Tratatul
privind Uniunii Europene referitor la de libertate, securitate .
◦ Art. 7 (3) De asemenea, în cadrul procedurii legislative ordinare, în cazul în care avizele motivate
privind nerespectarea de un proiect de act legislativ a principiului cel
o majoritate din voturile atribuite parlamentelor în conformitate cu alineatul (1)
al doilea paragraf, proiectul trebuie reexaminat. Ca urmare a unei astfel de , Comisia poate
fie propunerea, fie o modifice, fie o .
Protocolul Nr. 1 la TFUE
◦ art. 2 Proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European Consiliului se transmit
parlamentelor . În prezentului protocol, proiect de act legislativ
propunerile Comisiei, unui grup de state membre, Parlamentului European,
cererile de , Centrale Europene cererile Europene de
, privind adoptarea unui act legislativ. Proiectele de acte legislative emise de Comisie se
transmit direct de Comisie parlamentelor , în timp în care se transmit Parlamentului
European Consiliului, celelalte se transmit de Consiliu;
◦ art. 4 Se prevede un termen de opt între data la care un proiect de act legislativ este pus la
parlamentelor în limbile oficiale ale Uniunii Europene data la care proiectul în
este înscris pe ordinea de zi provizorie a Consiliului, în vederea acestuia sau în
vederea unei în cadrul unei proceduri legislative.
IPEX Platforma schimburilor interparlamentare

(http://www.ipex.eu/IPEXL-WEB/home/home.do)
40 (incl.
agricultur , , imigrare, fonduri structurale)
: PE decide asupra întregului buget
îi poate demite)
20
PE online
EP website:
http://www.europarl.europa.eu
Parliamentary Research Service (The EP Think Tank)

http://epthinktank.eu/
Europarl TV: http://www.europarltv.europa.eu/en/home.aspx
Legislative Observatory:
http://www.europarl.europa.eu/oeil/home/home.do
VoteWatch: http://www.votewatch.eu
Organele consultative
Comitetul economic şi social (‘57/329), octombrie 2020-2025 – EESC/CESE
◦ consultat de PE, Consiliu sau Comisie
◦ Iniţiativă în emiterea unui aviz dacă consideră oportun
◦ ajută la asigurarea politicilor şi legislaţiei în domeniile de intervenţie
◦ Ro - 15 reprez. angajatori, angajaţi şi ONG
◦ Biroul EESC – 37 mbr., 1 preşedinte şi 2 vicepreşedinţi, mandate de 2 ani jumătate
◦ 6 secţiuni de lucru, cu grupuri de studiu şi sub-comitete ad-hoc
◦ Secretariat general + 800 angajaţi, parte din angajaţi exercită atribuţii şi pentru CoR
◦ Sesiuni plenare de 9 ori pe an
Comitetul regiunilor (‘94/329) - CoR

◦ reprezentanti aleşi din autorităţi locale şi regionale
◦ competent să sesizeze CJUE în cazul încălcării principiului subsidiarităţii sau pentru a-şi apăra propriile
prerogative privind consultarea sa
◦ iniţiativă în emiterea unui aviz dacă consideră oportun
◦ delegaţii naţionale, mbr. pot fi din grupuri politice sau nu, preşedinte 2 ani şi jumătate, raportor care
consulta şi pregăteşte avizul
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
Înfiinţată în 1952, Curtea Europeană de Justiţie (CEJ) are rolul de a asigura uniformitatea
interpretării şi aplicării dreptului UE şi are competenţa de a soluţiona litigii care implică SM,
instituţii UE, companii sau persoane fizice din spaţiul UE.
Începând cu 1989, Curtea de Justiţie este asistată în activitatea sa de către Tribunalul Primei
Instanţe, cu rol în soluţionarea disputele dintre Comisia Europeană şi persoanele fizice sau
juridice, precum şi pe cele dintre instituţiile UE sau dintre acestea şi funcţionarii lor.
Căile de contestare a actelor UE în faţa Tribunalului şi a Curţii Europene de Justiţie sunt:
recursul în carenţă, recursul în anulare, recursul în interpretare şi recursul în plină jurisdicţie.
Recursul în carenţă - reprezintă un mijloc procesual al UE pus la dispoziţia statelor, a

instituţiilor UE, a întreprinderilor şi a particularilor, de a ataca în faţa Curţii, în anumite situaţii
strict delimitate, abţinerea (omisiunea) Parlamentului european, Comisiei, Consiliului de
miniştri sau a Băncii Centrale Europene de a decide în materii în care aceste organe au, prin
tratate, obligaţia de a lua o anumită măsură.
Înainte de a fi sesizată instanţa UE este necesară realizarea unui recurs administrativ prealabil care
constă în invitarea instituţiei în cauză să acţioneze. Invitaţia trebuie să fie clară, precisă şi să
avertizeze instituţia în cauză că perseverarea în inactivitate va determina introducerea unui recurs în
carenţă. Dacă la expirarea unui termen de două luni de la data invitării, instituţia nu a luat poziţie,
partea interesată are la dispoziţie un nou termen de două luni pentru a sesiza Curtea cu un recurs în
carenţă propriu-zis.
În situaţia în care instituţia adoptă o poziţie în termenul legal stabilit, recursul jurisdicţional în
carenţă (în faţa Curţii) nu mai este posibil, putând fi exercitat, dacă este cazul, doar un recurs în
anulare. De asemenea, dacă poziţia instituţiei este comunicată în timpul procesului, dar înainte de
darea hotărârii, litigiul va fi considerat lipsit de obiect.
Recursul în anulare. Este un mijloc procesual care permite statelor, instituţiilor UE,
persoanelor fizice şi juridice de a ataca în faţa Curţii un act obligatoriu emis de Consiliu, de
Comisie, de Banca Centrală Europeană, sau un act al Parlamentului European destinat să
producă efecte juridice faţă de terţi şi de a obţine, în anumite condiţii, desfiinţarea acestuia.
Contenciosul în anulare poate fi fondat doar pe legalitate, nu şi pe oportunitatea actului. Este

exclusă posibilitatea ca CEJ să reformeze actul anulat.
Acţiunea trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului, de la
notificarea reclamantului sau, în lipsă, din ziua în care acesta a luat cunoştinţă. Cauzele de
ilegalitate invocate pe calea recursului în anulare sunt: incompetenţa, încălcarea formelor
procedurale, încălcarea Tratatului sau a oricărei norme de drept privind aplicarea acestuia sau
privind deturnarea de putere, formulate de către unul din statele membre, Parlamentul
European, Consiliul de Miniştri sau Comisie. De asemenea, orice persoană fizică sau juridică
poate formula, în aceleaşi condiţii, o acţiune împotriva actelor care i se adresează sau care o
privesc direct şi individual, precum şi împotriva actelor de reglementare care o privesc direct şi
care nu presupun măsuri de executare.
Dacă acţiunea este întemeiată, Curtea de Justiţie declară actul contestat nul şi neavenit.
Recursul în interpretare (deciziile preliminare, prejudiciale). Curtea de Justiţie are competenţa de
a hotărî, cu titlu prejudicial asupra:
a) interpretării Tratatului;
b) valabilităţii şi interpretării actelor adoptate de instituţiile Uniunii;
c)asupra interpretării statutelor organismelor create printr-un act al Consiliului, când statutele
prevăd acest lucru.
Când se ridică o asemenea chestiune în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, în cazul în care
consideră că pentru a se pronunţa o hotărâre este necesară o decizie în privinţa acestei chestiuni,
aceastã instanţă poate cere Curţii de Justiţie să pronunţe o hotărâre.
Când se ridică o asemenea chestiune într-o cauzã pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale
cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, această instanţă trebuie să
sesizeze Curtea de Justiţie.
Prin urmare sunt abilitate să formuleze recursuri în interpretare atât jurisdicţiile supreme ale statelor
cât şi jurisdicţiile care pronunţă în speţa concretă o hotărâre nesusceptibilă de recurs în dreptul intern.
Judecătorul naţional care deschide un recurs în interpretare va suspenda procesul pendinte şi va
comunica hotărârea sa Curţii care o va notifica, prin grefier, parţilor în cauză, statelor membre şi
Comisiei, precum şi Consiliului dacă actul în cauză emană de la acesta. Părţile, statele membre şi
instituţiile UE dispun de un termen de două luni pentru a depune observaţii scrise în faţa Curţii. După
prezentarea concluziilor avocatului general, şi după ce deliberarea judecătorilor a avut loc, hotărârea
este pronunţată în audienţă publică şi transmisă prin grefier jurisdicţiei naţionale, statelor membre şi
instituţiilor interesate.
Recursurile de plină jurisdicţie. Acestea dau posibilitatea Curţii de a se pronunţa asupra tuturor
elementelor de fapt şi de drept ale cauzei, modificând hotărârea organului UE care a fost pusă în discuţie,
în sensul de a stabili o altă soluţie obligatorie pentru părţi. Se permite astfel Curţii să substituie propriile
sale decizii acelora ale instituţiilor UE. Recursul de plină jurisdicţie se deosebeşte de celelalte recursuri
unde Curtea de Justiţie nu avea posibilitatea reformării actelor în cauză.
a) Recursul în constatarea neîndeplinirii de către state a obligaţiilor decurgând din tratatele constitutive.
În cazul în care consideră că un stat membru nu şi-a îndeplinit una din obligaţiile care îi revin în temeiul
Tratatului, Comisia poate să emită un aviz motivat, după ce, în prealabil, i-a acordat statului respectiv
posibilitatea de a-şi prezenta observaţiile.
b) Recursul împotriva sancţiunilor menite să aplice regulile UE. Tratatele şi legislaţia derivată pot impune
sancţiuni statelor sau persoanelor fizice şi juridice.
Pentru a introduce un recurs jurisdicţional la Curtea Europeană de Justiţie, urmând procedura
reglementată de Statutul funcţionarilor UE, este necesară parcurgerea următoarelor proceduri
administrative prealabile:
Exercitarea dreptului de petiţionare. Orice persoană vizată de Statut poate sesiza autoritatea învestită cu
puterea de numire solicitându-i să ia o decizie cu privire la persoana sa.
Exercitarea căii de atac administrative (recursul administrativ). Orice persoană vizată de Statut poate
sesiza autoritatea învestită cu putere de numire cu o reclamaţie îndreptată împotriva unui act care o
incriminează, fie că numita autoritate a luat o decizie, fie că ea s-a abţinut să ia o măsură impusă de Statut
c) Recursul în responsabilitate extracontractuală. Orice persoană interesată poate cere prin intermediul
Curţii repararea prejudiciului produs de instituţii şi agenţi ai UE în exerciţiul funcţiunii.
d) Recursul în responsabilitate contractuală. Curtea poate fi investită cu soluţionarea unui litigiu
contractual, în calitate de instanţă arbitrală, dacă printr-o clauză compromisorie conţinută într-un contract
se stipulează acest lucru.
www.apcampus.ro
VECTORII FUNCȚIEI
EXECUTIVE ÎN STATE
MEMBRE ALE UNIUNII
EUROPENE
CĂRĂUȘAN
Exercitarea funcţiei executive
în state membre ale UE
Executivul monocratic – o singură entitate statală
Executivul dualist – două entităţi statale (una unipersonală şi alta
colegială)
Diversitatea mecanismelor de alegere a şefului statului în statele din
cadrul Uniunii Europene, aşa după cum am observat în partea I, relevă
faptul că mandatul acestuia poate fi rezultatul alegerilor indirecte sau
directe, dar cu toate acestea nu ne întâlnim doar cu forma de
guvernământ republică, în care şeful statului este preşedintele, ci şi cu
monarhii.
Monarhiile. Dintre cele 27 de state membre ale UE şase state sunt
monarhii ereditare: Belgia, Danemarca, Spania, Luxemburg, Olanda şi
Suedia, la care adăugăm şi Marea Britanie (fost SMUE). Avantajul
acestui mod de alegere a şefului statului este dat de stabilitatea fără
precedent a instituţiei care este total depolitizată. Asta nu înseamnă că
personalitatea monarhului şi partidele politice nu pot imprima
instituţiei un anumit caracter politic, ci numai că mandatul,
succesiunea la tron nu este rezultatul unui joc politic, în condiţii
normale.
Alegerea indirectă se realizează prin intermediul unui
corp electoral sau de către Parlament; acest mecanism
este utilizat în opt state membre ale UE: Republica Cehă,
Estonia, Republica Federală Germania, Grecia, Italia,
Letonia, Malta şi Ungaria.
Alegerea directă, prin sufragiu universal, are cea mai
mare pondere de utilizare. Astfel treisprezece state
membre ale UE sunt republici în care şeful statului este
ales direct de către popor: Austria, Bulgaria, Cipru,
Croatia, Finlanda, Franţa, Irlanda, Lituania, Polonia,
Portugalia, România, Slovacia şi Slovenia. Prin acest ultim
mecanism de desemnare a şefului statului se evidenţiază
caracterul suveran al poporului statului respectiv.
În statele membre UE putem observa că marea
majoritate a acestora au adoptat mandate de cinci
ani pentru şeful statului, indiferent dacă acesta este
ales în mod direct sau indirect. După ce Franţa,
care avea un mandat de 7 ani, a adoptat din 24
septembrie 2000 unul de 5 ani, la nivelul UE
observăm că s-au abătut de la regula de 5ani şi au
păstrat mandate diferite următoarele state: Irlanda
şi Italia - mandat de 7 ani, Austria, de 6 ani, şi
Letonia, de 4 ani.
Tradiţiile administrative din
SAUE
În spaţiul administrativ al UE au fost identificate trei
principale sisteme ce au stat ca temelie la „picioarele”
celor patru tradiţii administrative:
1) Anglo-Saxon (Statul minimal);
2) Continental European:
2.1. Germanic (Statul organicist);
2.2. Francez (Statul napoleonian);
3) Scandinav (mixt, între Statul minimal şi Statul

organicist).
Tradiţia franceză, care s-a impus şi în România, este
rezultatul unei evoluţii care are ca fundament Revoluţia
franceză de la 1789 şi încheierea procesului de
centralizare a statului francez. Elementele distincte ale
acestui model sunt uniformitatea (teritoriul este împărţit
în colectivităţi locale dotate cu competenţe identice),
echilibrul (între descentralizarea colectivităţilor locale şi
deconcentrarea serviciilor statului) şi supravegherea
statului asupra colectivităţilor locale (prin prefect). Acest
model are ca rezultat centralizarea dar şi atomizarea
colectivităţilor locale.
Tradiţia germană – rezultat al mozaicului etatic – a dus
la acceptarea formei federale de organizare a statului.
Landul, preexistent statului, are nu doar competenţe
administrative, ci şi competenţe legislative. Puterea
landurilor face ca acestea să îşi exercite tutela asupra
comunităţilor locale. Subsidiaritatea este un mecanism
care permite evitarea unei centralizări la nivelul
landurilor, dar şi al federaţiei mari.
Marea Britanie este un stat unitar în care coexistă patru
naţiuni. Tradiţia administrativă britanică are ca element
distinctiv eterogenitatea. Anglia, Scoţia, Ţara Galilor şi
Irlanda de Nord au fiecare organizări locale specifice.
Comisia Europeană
Metoda UE
Consiliul
European
Consiliul
Economic si Comisia
Social (‘57/353) Europeană
CJUE
Comitetul
Regiunilor
(‘94/350)
State membre
(28)
Parlamentul Consiliul UE
European (CM)
2
Învestire/Numire
Mandat de 5 ani, în 6 luni de la alegerea PaE (Art.17 TUE):
- ConsE nominalizează un candidat pentru fct. președinte al Comisiei cu
maj.calif.
- Președintele nominalizat este ales de PaE cu votul majorității membrilor,
dacă nu în termen de 1 lună se numește un nou candidat.
- Președintele Comisiei desemnează membrii ComE pe baza discuțiilor cu
SM.
- ConsE adopta lista membrilor nominalizați cu maj. calif. și o supune
aprobării PaE.
- PaE audiază fiecare candidat și votează aprobarea întregii ComE
(Președinte, IRUAEPS și membr.)
- Comisia este numită de ConsE, hotărând cu majoritate calificată.
DG și serviciile
• Personalul ComE se împarte în departamente numite «direcții generale»
(DG) sau «servicii» (ex: Serviciul juridic).
• Fiecare DG este responsabil de unul sau mai multe domenii. Directorul

general este responsabil în fața comisarului responsabil de domeniu.
• Direcțiile generale pregătesc documentele legislative ale Comisiei.

Aceste documente devin oficiale după ce au fost "adoptate" de colegiu.
• Direcțiile generale gestionează programele și politicile adoptate în

domeniul lor de acțiune.
7
DG
DIRECȚIE GENERALĂ AGRI Agricultură și dezvoltare DIRECȚIE GENERALĂ EUROSTAT Eurostat – Statistici
ruRALĂ europene
DIRECȚIE GENERALĂ BUDG Buget DIRECȚIE GENERALĂ FISMA Stabilitate Financiară, Servicii
DIRECȚIE GENERALĂ JRC Centrul Comun de Cercetare Financiare și Uniunea Piețelor de Capital
DIRECȚIE GENERALĂ RTD Cercetare și inovare DIRECȚIE GENERALĂ GROW Piață internă, industrie,
DIRECȚIE GENERALĂ CLIMA Politici climatice antreprenoriat și IMM-uri
DIRECȚIE GENERALĂ COMM Comunicare DIRECȚIE GENERALĂ HOME Migrație și afaceri interne
DIRECȚIE GENERALĂ COMP Concurență DIRECȚIE GENERALĂ HR Resurse umane și securitate
DIRECȚIE GENERALĂ CONNECT Rețele de Comunicare, DIRECȚIE GENERALĂ JUST Justiție și Consumatori
Conținut și Tehnologie DIRECȚIE GENERALĂ MARE Pescuit și afaceri maritime
DIRECȚIE GENERALĂ DEFIS Defence Industry and Space DIRECȚIE GENERALĂ MOVE Mobilitate și transporturi
DIRECȚIE GENERALĂ DEVCO Cooperare internațională și DIRECȚIE GENERALĂ NEAR Politica europeană de vecinătate
dezvoltare și negocierile privind extinderea
DIRECȚIE GENERALĂ DGT Traduceri DIRECȚIE GENERALĂ REFORM Sprijin pentru reformele
DIRECȚIE GENERALĂ DIGIT Informatică structurale
DIRECȚIE GENERALĂ EAC Educație, Tineret, Sport și Cultură DIRECȚIE GENERALĂ REGIO Politică regională și urbană
DIRECȚIE GENERALĂ ECHO Protecție Civil ă și Operațiuni DIRECȚIE GENERALĂ SANTE Sănătate și Siguranță
Umanitare Europene Alimentară
DIRECȚIE GENERALĂ EMPL Ocuparea forței de muncă, DIRECȚIE GENERALĂ SCIC Interpretare
afaceri sociale și incluziune DIRECȚIE GENERALĂ TAXUD Impozitare și uniune vamală
DIRECȚIE GENERALĂ ENER Energie DIRECȚIE GENERALĂ TRADE Comerț
DIRECȚIE GENERALĂ ENV Mediu
8
Servicii
• SERVICIU Biblioteca și Centrul de resurse electronice
• SERVICIU EPSO Oficiul European pentru Selecția Personalului
• SERVICIU EUSA European School of Administration
• SERVICIU FPI Instrumente de Politică Externă
• SERVICIU IAS Serviciul de Audit Intern
• SERVICIU IDEA Inspire, Debate, Engage and Accelerate Action
• SERVICIU OIB Oficiul pentru Infrastructură și Logistică din Bruxelles
• SERVICIU OIL Oficiul pentru Infrastructură și Logistică din Luxemburg
• SERVICIU OLAF Oficiul European de Luptă Antifraudă
• SERVICIU OP Oficiul pentru Publicații
9
•propune reglementări pe care le supune aprobării colegiuitorilor
(Parlamentul European și Consiliul de Miniștrii)
•asigură respectarea legislației europene (dacă este necesar, cu

ajutorul Curții de Justiție a UE)
•stabilește obiective și priorități de acțiune pe care le prezintă în

programul de lucru anual, iar ulterior depune eforturi pentru
îndeplinirea lor
•gestionează și pune în aplicare politicile și bugetul UE reprezintă

Uniunea pe plan extern (de exemplu, negociază acorduri
comerciale între UE și alte țări).
10
• Principiul colegialităţii
• Deciziile sunt luate de Colegiul comisarilor

• Luarea deciziilor și executarea lor implică responsablitatea
colectivă a membrilor ComE
• Principiul coerenţei administrative
• Toate serviciile ComE alcătuiesc un tot unitar care deservește

Colegiul comisarilor
• Serviciile sunt consultate (ISC)
11
• Interne: toate DG și serviciile cu interese în domeniu – informale și
formale (online procedure)
• Externe: consultarea tuturor stakeholderilor cu interese în domeniu

(industrie, ONG, comerț etc.); ședinte și online.
Procesul decizional în ComE
• Comisia adoptă decizii pe baza propunerilor unuia sau a mai multor membri
ai Comisiei.
• Comisia procedează la vot la cererea oricărui membru. Acest vot are ca obiect
propunerea inițială sau o propunere modificată de către membrul (membrii)
inițiator(i) sau de către președinte.
• Deciziile Comisiei se adoptă cu majoritatea numărului de membrii prevăzut

de tratat. (Articolul 250 TFUE (ex-articolul 219 TCE) Hotărârile Comisiei sunt valabil adoptate cu
majoritatea membrilor săi)
• Președintele constată rezultatul deliberărilor, care se consemnează în

procesul-verbal al ședinței.
• Deciziile adoptate prin alte proceduri se consemnează într-o notă zilnică sau
săptămânală, care se menționează în procesul-verbal al următoarei ședințe a
13
Comisiei.
• Decizii adoptate prin procedura scrisă
• votul poate fi exprimat prin procedură scrisă, sub rezerva ca acesta să fi
obținut în prealabil avizul favorabil al Serviciului Juridic, precum și acordul
serviciilor consultate
• Decizii adoptate prin procedura de abilitare
• poate, cu respectare principiului răspunderii colegiale, abilita pe unul sau mai
mulți dintre membri săi să ia măsuri de gestionare sau de administrare în
numele său, sau chiar sa adopte textul definitiv al unui act
• Decizii adoptate prin procedura de delegare
• poate, cu respectare principiului răspunderii colegiale, delega adoptarea în
numele său a măsurilor de gestionare sau de administrare directorilor
generali și șefilor de serviciu
• Subdelegarea în cazul deciziilor de acordare a subvențiilor și de
atribuire a contractelor
• daca unui director general sau unui șef de serviciu i-au fost atribuite
competențe delegate sau subdelegate, pentru a adopta decizii de finanțare,
acesta poate decide să subdelege adoptarea anumitor decizii privind selecția
de proiecte și a anumitor decizii individuale de atribuire a subvențiilor și
contractelor publice directorului competent sau, cu acordul membrului
responsabil al Comisiei, șefului de unitate competent, în limitele și în
condițiile prevăzute de normele de punere în aplicare.
• Comisarii se reunesc în cadrul colegiului o dată pe săptămână, de obicei în ziua
de miercuri. Aceste reuniuni au loc la Bruxelles, iar ordinea lor de zi este stabilită
de președinte.
• Când sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg, colegiul

comisarilor se reunește, de asemenea, la Strasbourg. Agenda reuniunilor se
bazează pe programul de lucru al Comisiei. Publicul nu are acces la reuniuni și
dezbateri, dar poate consulta în orice moment ordinea de zi și procesele-verbale.
• Reuniunile de urgență se organizează în situații care necesită intervenții imediate

sau discuții cu membrii Consiliului de Miniștri pe marginea unor probleme
majore.
• Comisia deţine un registru (01) care cuprinde, documente legislative de tip COM
(prop.leg.), C (oficiale) şi SEC (neclasif), precum și agendele de lucru şi procesele-
verbale ale reuniunilor Comisiei.
Pași în procesul decizional
• Pragatiea documente: consultare și coordonare
• Compilarea documente: traducere și completare propuneri
• Adoptare și modificare documente în procedura: orală, scrisă, abilitare și delegare
• Crearea propunerii legislative, comunicării sau actului autonom
• Publicarea în JOf și Eur-lex, Transmitere (alte instituții), Notificare (pentru destinatari

specifici)
• Cărți verzi: Documente care stau la baza dezbaterilor și consultărilor. Cărțile verzi pot
conduce la propuneri legislative care sunt apoi prezentate sub formă de cărți albe.
• Cărți albe: Propuneri de acțiune concretă din partea UE, înaintate de Comisie. Avizul
favorabil al Consiliul UE, conduce la un program de acțiune al Uniunii în domeniul
respectiv.
16
• Manual of procedures and internal rules
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2010:055:0060:0067:EN:PDF
• The functioning of the College: http://ec.europa.eu/atwork/daytoday/index_en.htm
• The College agenda
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/ojOverview.cfm?CL=en
• The College Minutes:
http://ec.europa.eu/transparency/regdoc/pvOverview.cfm?CL=en
17
Procedura legislativ! ordinar!
#1 Propunerea Comisiei
Comisia European! prezint! propunerea
legislativ! Parlamentului European Ini"iativa
cet!"eneasc!
Un sfert dintre
statele membre
#2 Prima lectur! în
Parlament
În cadrul primei lecturi, Parlamentul European
examineaz! propunerea Comisiei "i o poate adopta sau
Banca European! modifica.
de Investi"ii
Banca Central!
European!
Parlamentul
European
#3 Prima lectur! în Consiliu

În cursul primei sale lecturi, Consiliul poate decide s! accepte pozi#ia Parlamentului, caz în care
actul legislativ este adoptat, sau poate s! modifice pozi#ia Parlamentului "i s! retransmit!
propunerea Parlamentului pentru a doua lectur!.
#4 A doua lectur! în Parlament

Parlamentul examineaz! pozi#ia Consiliului "i o aprob!, caz în care actul este
adoptat, sau o respinge, caz în care actul devine caduc "i procedura se
încheie, sau propune amendamente "i retransmite propunerea Consiliului
pentru a doua lectur!.
Propunerea este
adoptat!
Propunerea nu este
adoptat! Marea majoritate a
propunerilor sunt
adoptate în acest
stadiu.
Propunerea este
adoptat!
Propunerea este
adoptat!
#5 A doua lectur! în Consiliu

Consiliul examineaz! pozi#ia în a doua lectur! a Parlamentului "i fie aprob! toate amendamentele
Parlamentului, ceea ce înseamn! c! actul este adoptat, fie nu aprob! toate amendamentele, ceea
ce duce la convocarea comitetului de conciliere.
#6 Concilierea
Comitetul de conciliere, alc!tuit dintr-un num!r egal de deputa#i în Parlamentul European "i
reprezentan#i ai Consiliului, încearc! s! ajung! la un acord cu privire la un text comun. În caz de
e"ec, actul legislativ devine caduc, iar procedura se încheie. În cazul adopt!rii unui text comun,
acesta este transmis Parlamentului European "i Consiliului pentru a treia lectur!.
#7a A treia lectur! în

Propunerea nu este
adoptat! Parlament
Parlamentul European examineaz! textul comun
"i îl supune la vot în plen. El nu poate modifica
formularea textului comun. În cazul în care
acesta îl respinge sau nu se pronun#! asupra lui,
actul nu este adoptat, iar procedura se încheie.
În cazul în care este aprobat de Parlament "i
Consiliu, actul este adoptat.
Propunerea nu este
adoptat!
#7b A treia lectur! în Consiliu

Consiliul examineaz! textul comun. El nu poate modifica formularea. În cazul în care
Consiliul respinge textul sau nu se pronun#! în termenul stabilit, el devine caduc, iar
procedura se încheie. În cazul în care Consiliul "i Parlamentul aprob! textul, actul este Propunerea nu
adoptat este adoptat!
Propunerea este adoptat!

Dup! ce Parlamentul European "i Consiliul au aprobat textul final al
unei propuneri legislative, acesta este semnat de c!tre pre"edin#ii "i
secretarii generali ai ambelor institu#ii. Dup! semnare, textele sunt
publicate în Jurnalul Oficial "i devin oficiale.
Regulamentele sunt obligatorii în mod direct în întreaga Uniune

European! începând de la data men#ionat! în Jurnalul Oficial.
Directivele prev!d obiectivele finale care trebuie atinse în fiecare

stat membru, îns! las! la latitudinea guvernelor na#ionale decizia
privind modul de adaptare a legisla#iilor lor pentru a atinge aceste
obiective. Fiecare directiv! men#ioneaz! data pân! la care
legisla#iile na#ionale trebuie adaptate. Propunerea nu este
Deciziile se aplic! în cazuri specifice, care implic! anumite
autorit!#i sau persoane "i sunt obligatorii în totalitate.
adoptat!
Dac! o propunere legislativ! este respins! în orice
etap! a procedurii sau dac! Parlamentul "i Consiliul
nu pot ajunge la un compromis, propunerea nu este
adoptat!, iar procedura se încheie. O nou!
procedur! poate fi relansat! doar printr-o nou!
propunere a Comisiei.
RecapitulaGrafie
1958
The treaties of Rome:
The European Economic Community
The European Atomic Energy
Community
1952 (EURATOM)
1965
The European Steel and Coal Community
The Merger Treaty
1987
2009 The European Single
Treaty of Lisbon Act: the Single Market
1993
Treaty of European Union
– Maastricht
2003
Treaty of Nice
1999
Treaty of Amsterdam
http://www.eurotreaties.com/
PLENARY
MEETINGS
Conference of Presidents: BUREAU: President +

20 STANDING COMMITTEES President of EP and 14 Vice-Presidents +
Political Group chairpersons 5 Quaestors
SECRETARIAT
Conference of POLITICAL GROUPS: GENERAL:
Committee Chairs (7 GROUPS)
Secretary-General
10 Directorates-General
± 5000 Officials
Meetings of + Legal Service
Meetings of Committee
heads of National
Coordinators Delegations
4 06/14/2021

Dae PDF Uri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dae PDF Uri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ŞCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Def: totalitatea organelor, autorităţilor, instituţiilor şi

Constituţia este actul fundamental al statului care

Bulgaria Constituţia Republicii Bulgaria 13 iulie 1991

Otto Hintze este cel care a creat tipologia

Letonia Preşedintele Republicii indirect, secret, ales de Saeima

Croatia Preşedintele Republicii direct, universal

DREPTUL UNIUNII EUROPENE

În 1993, Comisia a dat publicităţii o notă asupra cooperării dintre Comisie şi

• Consiliul pentru Afaceri Externe

• Consiliul pentru Afaceri Economice și Financiare

• Consiliul pentru Mediu etc.

• Greece – Italy 2014

METODELE DE LUCRU ALE UE

CONF.UNIV.DR. MIHAELA V. CĂRĂUȘAN

Demnă de menţionat, în acest context, este şi existenţa Euro-

#2 Prima lectur! în Parlament

#3 Prima lectur! în Consiliu

1. Propunerea Comisiei este trimis!, în acela#i timp, Consiliului #i Parlamentului European.

#4 A doua lectur! în Parlament

#5 A doua lectur! în Consiliu

În termen de 6 s!pt!mâni (cu posibilitatea de prelungire la 8 s!pt!mâni) de la refuzul Consiliului de a adopta

DELEGA$IA PARLAMENTULUI LA COMITETUL DE CONCILIERE

#7 A treia lectur! în Parlamentul European "i în Consiliu

CONF.UNIV.DR. MIHAELA V. CĂRĂUȘAN

În celelalte domenii nu pot fi adoptate măsuri de armonizare.

Primele alegeri: iunie1979

Listele Pan-Europene de candida

Alocarea locurile pe state "

Plus ~5000 func ionari publici

Meetings of heads of Secretary-General

• Activitate legislativ i non-legislativ

• Conducerea comisiilor / Opiniile comisiilor

(2) În temeiul principiului atribuirii, Uniunea numai în limitele care i-

(3) În temeiul principiului , în domeniile care nu sunt de sa

(4) În temeiul principiului , Uniunii, în , nu

Uniunii principiile în conformitate cu

◦ Art. 5 Proiectele de acte legislative se în raport cu principiile

IPEX Platforma schimburilor interparlamentare

: PE decide asupra întregului buget

Parliamentary Research Service (The EP Think Tank)

Europarl TV: http://www.europarltv.europa.eu/en/home.aspx

Comitetul regiunilor (‘94/329) - CoR

Recursul în carenţă - reprezintă un mijloc procesual al UE pus la dispoziţia statelor, a

Contenciosul în anulare poate fi fondat doar pe legalitate, nu şi pe oportunitatea actului. Este

1) Anglo-Saxon (Statul minimal);

3) Scandinav (mixt, între Statul minimal şi Statul

• Fiecare DG este responsabil de unul sau mai multe domenii. Directorul

• Direcțiile generale pregătesc documentele legislative ale Comisiei.

• Direcțiile generale gestionează programele și politicile adoptate în

•asigură respectarea legislației europene (dacă este necesar, cu

•stabilește obiective și priorități de acțiune pe care le prezintă în

•gestionează și pune în aplicare politicile și bugetul UE reprezintă

• Deciziile sunt luate de Colegiul comisarilor

• Principiul coerenţei administrative

• Toate serviciile ComE alcătuiesc un tot unitar care deservește

• Externe: consultarea tuturor stakeholderilor cu interese în domeniu

• Deciziile Comisiei se adoptă cu majoritatea numărului de membrii prevăzut

• Președintele constată rezultatul deliberărilor, care se consemnează în

• Când sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg, colegiul

• Reuniunile de urgență se organizează în situații care necesită intervenții imediate

• Compilarea documente: traducere și completare propuneri