TEMA: Terapia Gestalt

Unități de conținut:
1. Concepte centrale
2. Procesul terapeutic
3. Metode de intervenție terapeutică
4. Mecanismele schimbării terapeutice

1. Concepte centrale
Gestalt Terapia își are originea în munca lui Fritz Perls (Perls, 1947, 1969). Asumpția abordării
gestaltiste este aceea că problemele apar datorită inabilității omului de a fi cu adevărat conștient de
emoțiile, gândurile și comportamentul sale prezente și că se focalizează pe trecut și viitor mai
degrabă decât pe prezent.
Conceptele clarificate și introduse de Perls în teoria și practica terapiei gestaltiste sunt
următoarele:
a. Experiența ”aici și acum”. Pentru Perls nu există nimic înafara lui ”acum”, adică a
prezentului. Accesul la trecut sau la viitor se poate face doar din prezent. Abordarea terapiei gestalt
pune accent pe experiența totală din prezent a clientului iar focalizarea acestuia pe trecut este
considerată o modalitate de evitare a prezentului cu tot ceea ce înseamnă acest lucru. Pentru
gestaltiști trecutul este important doar în măsura în care afectează funcționarea prezentă a clientului.
b. Agresiunea a fost considerată de Perls un instinct al afirmării vieții și nu unul distructiv, care
este necesar realizării unui contact sănătos între organism și mediu. Pentru a-și menține sănătatea
psihologică, omul trebuie să ”mestece” realitatea (metafora pentru instinctul agresiv) pentru a
metaboliza ceea ce este sanogen ființei sale și nu să ”înghită” normele sociale pur și simplu. Astfel,
autoritatea individului și auto-determinarea sa au devenit centrale în viziunea lui Perls asupra
contactului sănătos cu mediul.
c. Contactul cu sine și cu lumea este realizat prin simțuri și acțiune. Contactul sănătos înseamnă
a interacționa cu lumea fără pierderea sentimentului individualității iar condițiile unui astfel de
contact se referă la conștientizarea clară, energie totală și abilitatea de auto-exprimare (Zinker, 1978
cf. Corey, 1991). Capacitatea de contact este naturală omului dar este influențată de experiențele
primare de contact.
d. Granițele (boundaries) sunt cele care diferențiază elementele câmpului între ele. Din
perspectiva terapiei gestalt, un organism pe de o parte se conectează, iar pe de alta se diferențiază de
mediu prin contactul de graniță. Experiența este creată la contactul de graniță dintre organism și
mediu iar calitatea acestei experiențe depinde de felul în care este realizat contactul .
Există mai multe tulburări ale granițelor care interferează cu adaptarea optimă și care provin dintr-
un contact inadecvat cu mediul:
• Introiecția este o astfel de tulburare de graniță prin care organismul interiorizează idei,
convingeri, valori, comportamente fără discriminare. Sunt introiectate modele parentale,
stereotipii sociale, care, integrate nediscriminativ, vor determina persoana să se comporte
rigid, inautentic.
• Confluența constă din pierderea granițelor dintre sine și mediu, din hiperidentificare cu
mediul. În acest caz persoana nu reușește să aleagă ceea ce este necesar unei asimilări
adecvate.
• Proiecția este fenomenul de atribuire a unor aspectele proprii unei alte persoane datorită
contactului inadecvat cu sine (lipsa de auto-conștientizare). Este o confuzie a sinelui cu
 altul. Granița dintre eu și alții este univoc permeabilă în sensul că permite atribuirile eului
către non-eu dar este închisă la influențele externe asupra sinelui.
• Retroflecția este mecanismul psihologic prin care un impuls direcționat către mediu este
îndreptat către propria persoană. Mediul este astfel înlocuit cu iluzia auto-suficienței.
• Proflecția este mecanismul prin care un impuls sau o dorință care implică două persoane este
orientat către o singură persoană (de exemplu, o persoană vrea să fie lăudată dar în schimb,
se laudă singură).
• Deflecția este mecanismul de evitare a contactului fie prin refuz indirect, fie prin deturnare
conștientă.
e. ”Afacerile neîncheiate” sunt acele situații trecute care, la nivelul experienței interne a
clientului, au rămas nefinalizate și interferează cu capaitatea persoanei de a realiza un contact toal
între sine și realitatea actuală. ”Afacerile neîncheiate” se referă la orice aspect al experienței rămas
incomplet: de exemplu, emoții neexprimate, nevoi nesatisfăcute din trecut. Acest concept are la bază
principiile psihologiei gestaltiste (încheierea gestaltului) și amintește de mecanismul compulsiei la
repetiție descris de Freud.
f. Auto-reglare organismică se referă la capacitatea organismului de a se adapta la mediu sau de
a adapta mediul la sine pentru a-și rezolva problemele. Pe scurt, înseamnă a primi ceea ce este
hrănitor din mediu și a respinge ceea ce este toxic. Oamenii au nevoi și dorințe organizate ierarhic și
sunt auto-reglate de organism pe măsură ce interacționează cu mediul.
g. Adaptare creativă la mediu (care este criteriul sănătății) înseamnă conștientizarea nevoilor
aflate în schimbare permanentă și satisfacerea nevoii prioritare în fiecare moment și într-o manieră
flexibilă. Adaptarea creativă în copilărie determină apariția blocajelor în conștientizare. În copilărie
oamenii fac față relațiilor și problemelor apărute prin adaptare creativă la aceste circumstanțe, care la
rândul ei organizează câmpul experienței și devine un mod obișnuit de a fi în lume. Paternurile rigide
și obișnuite de comportament create în trecut au constituit cea mai bună adaptare la familia de
origine, au ajutat la supraviețuirea individului dar în viața actuală împiedică auto-reglarea
organismică.
h. Ciclul experiențial al conștientizării nevoilor apărute, al acțiunii de satisfacere a acestora
pentru a face loc altora menține echilibrul homeostatic. Ciclul experienței gestaltiste sau ciclul
integrării persoanei în mediu, presupune parcurgerea a 5 etape sub forma unui model circular
funcțional (Mel Rabin cf. Mitrofan, 2000):
- Senzația - prin care se experimentează trăirea și semnificația primară internă și externă a
stimulilor. Prin senzații omul experimentează și discriminează direct ”ceea ce este” de
”ceea ce nu este”.
- Conștientizarea este procesul prin care o persoană intră în contact cu sine sau cu altceva,
printr-o focalizarea a atenției asupra a ceea ce este. Prin conștientizare clientul poate
ajuge la insight – conștientizarea deplină.
- Contactul optim este raportul de echilibru dinamic între sine și mediu.
- Retragere este stadiul final al ciclului experiențial de completare a gestaltului. Odată
încheiat un ciclu, persoana se reîntoarce la sine, îmbogățindu-și viața și extinzându-și
experiența prin noul ciclu parcurs. Este o restructurare a sinelui, o creștere personală.
Același ciclu experiențial este utilizat în organizarea procesului terapeutic gestaltist.
i. Conștientizarea este concept cu semnificații distincte în terapia gestalt – este mecanismul
prin care persoana devine conștientă de ceea ce trăiește în momentul prezent, și acceptă ceea ce este
mai degrabă decât să schimbe ceea ce este.
 j. Auto-responsabilitatea este un concept central în gestalt terapie și reprezintă scopul
terapeutic final. Clientul este ajutat să treacă dintr-o stare de dependență către una de independență,
să-și asume trăirile (emoții, gânduri, percepții, senzații) și deciziile.
k. Experimentul terapeutic se referă la proceduri utilizate în cadrul ședințelor pentru a genera și
explora experiența prezentă. Scopul este de a creea noi experiențe clientului care pot fi procesate în
timp real.

2. Procesul terapeutic
Scopul principal, esențial al terapiei gestalt este conștientizarea și metodologia principală este
conștientizarea. Clientul trebuie să conștientizeze trei aspecte: a. cum răspunde la mediu (adaptarea
creativă); b. ce contribuie (trecut sau prezent) la răspunsul de ”aici și acum”; c. responsabilitatea
proprie din situație și responsabilitatea schimbării (Gilbert și Evans în Palmer, 2000).
Obiectivele terapeutice specifice sunt:
- Creșterea conștientizării prin focalizarea pe senzații, emoții, procese interne.
- Facilitarea autenticității individului prin această conștientizare extinsă și profundă de sine.
- Conștientizarea contactului dintre sine și lume. Terapia se concentrează pe a ajuta
oamenii să devină conștienți de stadiile și procesul formării contactului; conștientizarea
întreruperilor contactului și restabilirea contactului sunt văzute ca fiind factori curativi.
- Rezolvarea ”afacerilor neîncheiate” care împiedică contactul cu realitatea prezentă.
- Asumarea responsabilității de către client pentru felul în care își trăiește viața.
Această abordare se focalizează pe conștientizarea de aici și acum și pe experiența prezentă;
dorește să ajute oamenii să trăiască în momentul prezent cerându-le să-și mărească conștiența asupra
gândurilor și emoțiilor curente. Asumarea responsabilității personale pentru propriile emoții, gânduri,
comportament și alegeri este de o importanță fundamentală pentru perspectiva gestaltistă.
Terapia gestalt se bazează pe o teorie paradoxală a schimbării (Beisser, 1970 cf. Gilbert și
Evans în Palmer, 2000): cu cât o persoană respectă mai mult ceea ce este cu atât se va simți mai
liberă să se schimbe. Schimbarea apare atunci când persoana devine ceea ce este și nu ceea ce nu este
și abia atunci poate fi și ceea ce dorește.
Sub presiunea grupului de apartenență, omul trăiește și acționează într-un context inautentic, se
îndepărtează de sine însuși, își creează o imagine falsă și joacă ”roluri” care nu îl reprezintă, dar pe
care le-a preluat prin forța împrejurărilor (Mitrofan, 2000).
Terapia gestalt pune accentul pe resursele creative spontane ale omului care, odată activate,
conștientizate pot deveni căi naturale de vindecare și dezvoltare.
Watson, Greenberg și Lietaer (1998) prezintă cele două direcții în care a evoluat terapia gestalt:
a) una se focalizează pe experiența viscerală și accentuează experimentul activ determinând
clienții să facă lucruri care să-i determine să aibă experiențe, mai degrabă decât să vorbească despre
problemele lor;
b) cealaltă se bazează pe analiza contactului organismului cu mediu și implică urmărirea
procesului moment cu moment prin contactul experiențial cu situația actuală. Această abordare
consideră conștientizarea momentelor formării contactului ca fiind esențială pentru funcționarea
sănătoasă.
Confruntarea terapeutică este un marker al terapiei Gestalt așa cum a fost ea promovată de
Perls. Întemeietorul acestei forme de terapii era foarte direct, chiar dur cu clienții săi pentru a-i
determina să se confrunte cu toate aspectele excluse, reprimate. Din acest punct de vedere, orice
intervenție gestalt este în sine o modalitate de confruntare a clientului cu aspectele neconștientizate
sau cele mai dureroase ale experienței sale. Confruntarea nu vizează să surprindă slăbiciunile sau
caracteristicile negative ale clientului, dimpotrivă, clientul este provocat să recunoască modalitățile
în care își blochează resursele și în care nu își trăiesc viața deplin așa cum ar putea (Corey, 1991).
Formele actuale de practică a terapiei gestalt sugerează folosirea confruntării pe fondul relației
terapeutice solide, empatice în care terapeutul demonstrează respect profund pentru universul interior
al clientului.
3. Metode de intervenție terapeutică
Terapia gestalt se focalizează pe experiența focalizată perceptual, afectiv, procesual, imaginativ
și acțional, ”aici și acum”, utilizând în acest sens multiple intervenții terapeutice.
Cu toate acestea, învățarea unor tehnici terapeutice nu este terapie Gestalt. Tehnicile trebuie
înrădăcinate în procesul terapeutic dinamic și în relația terapeutică aflată în desfășurare. Fără această
condiție, tehnicile devin o formă de manipulare care împing la schimbarea dorită de terapeut sau de
societate. Singurul scop al tehnicilor terapeutice este de a mări conștientizarea clientului și contactul
acestuia cu sine pentru a găsi propria direcție (Gilbert și Evans în Palmer, 2000).
Terapeutul trebuie să folosească găsească cele mai eficiente intervenții, sau să le construiască
creativ, spontan dar procesul este condus de evoluția experienței clientului nu de terapeut.
Cele mai cunoscute intervenții ale terapiei Gestalt sunt:
a. Experimentul gestalt este forma majoră a intervenției și constă din construirea de sarcini în
timpul sesiunii pentru a facilita conștientizarea și a înlătura blocajele autoreglării, pentru a crea noi
alternative de abordare a unei situații, pentru a mări aria de posibilități ale clientului, pentru a aduce
dificultățile oamenilor la suprafață. Experimentele terapeutice sunt create pentru a întâlni situația
clientului. Ele sunt prototipul tuturor asumpțiilor terapiei gestalt prin faptul că creează clientului o
experiență nouă ”aici și acum” care înseamnă a acționa ”aici și acum” și nu ”a vorbi despre” și care
angajează prezența totală a ființei clientului (emoții, senzații, imagini, gânduri, reprezentări, nevoi,
dorințe, etc.).
Pe parcursul procesului terapeutic, prin experimentele propuse de terapeut, clientul poate deveni
conștient de felul în care trecutul este prezent în câmpul său experiențial prin ”afacerile sale
neîncheiate”.
Cel mai cunoscut experiment Gestalt a fost propus de Perls și este tehnica scaunului gol – prin
care clientul poate, de exemplu să exprime emoții rămase neexprimate față de un altul semnificativ,
imaginându-și că acesta de află pe un scaun în fața sa; poate pune în act conflicte între părți ale
sinelui.
Alte tehnici și exerciții de tip gestalist au fost descrise de Levitsky și Perls (1970 cf. Corey,
1991)
• Exercițiul dialogului este o tehnică care se adresează splitărilor din funcționarea
personalității: ”the top dog” - partea autoritară, moralistă, manipulatoare, amenințătoare și ”the
down dog” - partea care joacă rolul victimei, este defensivă, lipsită de ajutor, slabă. Ele sunt în
conflict pentru a dobândi controlul iar persoana devine fragmentată în interior. Fiecare parte cuprinde
mai multe introiecții care pot fi conștientizate și procesate explorând cele două părți cu tehnica
scaunului gol. Scopul final este integrarea părților. Exercițiul dialogului poate fi aplicat în multiple
variante în funcție de părțile conflictuale ale clientului.
• Rundele este un exercițiu de grup care constă în a ruga un participant să treacă pe la ceilalți și
să le comunice ceva sau să facă ceva. Scopul este de a ajuta clientul să se confrunte, să intre în
contact, să riște, să se autodezvăluie, să experimenteze un comportament nou – în final să se dezvolte
și să crească.
 • ”Afaceri neîncheiate” pot fi abordate în multiple modalități terapeutice. Ideea este de a
”închide” experiența trecută a clientului, astfel încât aceasta să nu mai fie un obstacol al trăirii
depline a prezentului.
• ”Îmi asum responsabilitatea” este un exercițiu prin care, după ce clientul exprimă ceva (de
exemplu ”Mă simt singur”), terapeutul îl invită să adauge la afirmația sa fraza ”și îmi asum
responsabilitatea (pentru sentimentele mele de singurătate)”. Este vizată conștientizarea și asumarea
responsabilității clientului pentru trăirile sale.
• A juca proiecția este un exercițiu prin care terapeutul invită clientul să conștientizeze și să-și
asume părțile proiectate asupra altora. De exemplu, dacă un client spune ”Nu am încredere în tine”
este rugată să joace rolul persoanei care nu este de încredere – pentru a conștientiza în ce măsură
neîncrederea este un conflict interior.
• Tehnica inversării. Anumite simptome sau comportamente reprezintă adesea inversări ale
impulsurilor latente, inconștiente. Exercițiul vizează intrarea în contact atât cu părțile ”negative” din
sine cât și cu cele ”pozitive”. De exemplu o persoană care afirmă că este foarte inhibată este invitată
să joace rolul exhibiționistului; sau o persoană care crede despre sine că nu poate avea un
comportament amabil, ci doar unul dur, rece, și se disprețuiește pentru asta, este invitată să repete
acest ultim rol până își acceptă atât partea pozitivă cât și pe cea negativă. Acest exercițiu ajută
clienții să-și accepte anumite caracteristici personale pe care au încercat să le nege.
• Amplificarea vizează ca persoanele să devină mai conștienți de semnalele subtile pe care
corpul le trimite. Mișcările, posturile, gesturile, vocea pot comunica sensuri importante. Persoana
este rugată să exagereze mișcarea sau gestul respectiv ceea ce, de obicei intensifică emoția atașată
comportamentului și evidențiază semnificația interioară.
• A sta cu emoția este un îndemn al terapeutului atunci când clientul care a contactat o trăire
semnificativă, dar neplăcută, încearcă să o evite prin diferite mecanisme. Terapeutul încurajează
clientul să rămână cu frica sau suferința simțită și chiar să adâncească contactul. Abordarea
gestaltistă susține că numai atunci când clientul este dispus să se confrunte cu aceste trăiri, să îndure
durerea, va putea să deblocheze un nou nivel de creștere interioară.
Dincolo de acestea, terapeuții gestaltiști sunt încurajați să construiască experimente gradate în
funcție de situația experiențială a clientului și pentru a facilita procesarea acesteia. După încheierea
experimentului, experiența clientului este analizată iar acesta va avea insighturi despre sine prin
descoperire, nu prin interpretarea de tip psihanalitic.
b. Conștientizarea corporală. Perls considera că procesele interne inconștiente sunt exprimate la
nivel corporal prin limbajul nonverbal. Astfel, în timpul terapiei, terapeutul acordă atenție specială
posturii corporale, respirației, tensiunii musculare, tonului, ritmului și intensității vocii iar scopul este
de a surprinde incongruențele dintre ceea ce spune clientul și ceea ce exprimă corporal. Clientul va fi
încurajat să devină conștient de senzațiile corporale și de emoțiile asociate.
c. Lucrul cu visele. Freud considera că visele sunt calea regală către inconștient iar Perls afirma
că visele sunt ”calea regală către integrare” (1969 cf. Gilbert și Evans în Palmer, 2000). Fiecare vis
constituie un simbol al unei părți neintegrate din experiența clientului care este necesar să fie
experimentată ”aici și acum” în ședința de terapie pentru a conștientiza semnificațiile visului și a
facilita astfel re-conectarea clientului cu părțile sale respinse.
d. Limbajul clientului. Markerii evitării contactului cu sine se exprimă prin limbajul folosit de
client atunci când descrie o experiență proprie iar rolul terapeutului este de a-l face să conștientizeze
acest lucru și să faciliteze contactul. Gilbert și Evans (în Palmer, 2000) enumeră aceste aspecte ale
limbajului și sarcinile consecutive ale terapeutului:
 - Vorbirea la persoana a 2-a singular sau la modul impersonal (de exemplu, ”Te simți trist când
cineva se comportă așa”). Terapeutul îl va încuraja să vorbească la persoana I singular,
sarcină care facilitează conștientizarea și asumarea de sine.
- Folosirea cuvintelor de tipul ”poate”, ”posibil”, ”probabil” (de exemplu, ”probabil că mă simt
furios”). Terapeutul va încuraja clientul să descopere experiența sa reală, nu pe cea probabilă.
- Folosirea de către client a întrebărilor în loc de afirmații (de exemplu, ”când cineva se poartă
așa, nu e normal să te simți dezamăgit?”). Terapeutul va încuraja clientul să formuleze
afirmații referitoare la sine.
- Evitarea responsabilității prin neluarea în considerare a capacității proprii de rezolvare a
problemelor și a controlului pe care îl au asupra propriilor acțiuni. Afirmații de tipul ”Nu pot”
vor trebui înlocuite cu cele de tipul ”Nu vreau/nu doresc”. În mod similar, terapeutul propune
înlocuirea lui ”Trebuie să” cu ”Prefer să” sau ”Aleg să”.
Un alt aspect al limbajului clientului care este folosit de terapeuții gestaltiști se referă la
metaforele utilizate de clienți pentru a-și descrie trăirile. În spatele metaforei se află un dialog intern
reprimat care reprezintă ”afacerile neîncheiate” ale clientului (Polster cf. Corey, 1991). Terapeutul va
transforma semnificația metaforei într-un conținut manifest care poate fi prelucrat în cadrul ședinței
terapeutice.
Adesea clienții folosesc un limbaj evaziv pentru a se exprima dar care conține cuvinte-cheie
semnificative pentru suferințele sale interne. Rolul terapeutului este de a sesiza aceste cuvinte și a
ajuta clientul să se focalizeze și să dezvolte acel element (Corey, 1991).
Polster (1987, cf. Corey, 1991) descrie procesul integrării experienței clientului prin care acesta
trebuie să treacă pentru a crește și a se dezvolta:
a. Descoperirea se referă la conștientizările clientului care îi îmbogățesc experiența internă.
b. Acomodarea se referă la acceptarea de către client că au opțiuni și nu sunt prizonierii unui
singur mod de comportament.
c. Asimilarea se referă la încorporarea noilor aspecte ale experienței în viața sa reală.

4. Mecanismele schimbării terapeutice

Terapia Gestalt se bazează pe o teorie paradoxală a schimbării: cu cât o persoană respectă mai
mult ceea ce este, cu atât acea persoană se simte mai pregătită pentru schimbare. Astfel, schimbarea
apare atunci când o persoană devine ceea ce este, nu atunci când încearcă să devină ceea ce nu este.
Pentru a deveni ceea ce este, o persoană trebuie să se conștientizeze pe sine deplin.
Conștientizarea este cheia schimbării terapeutice în Gestalt terapie; reprezintă obiectivul
terapeutic și principala metodologie. Toate tehnicile gestaltiste vizează activarea acestui mecanism al
schimbării. Identificarea blocajelor conștientizării face parte din acest proces. Abia după ce clientul
se conștientizează pe sine și experiența sa așa cum sunt, poate deveni ceea ce dorește.
Experiența ”aici și acum” este un alt mecanism care promovează schimbarea terapeutică. Clienții
sunt îndrumați să intre în contact cu tot ceea ce reprezintă ”aici și acum” pentru ei (senzații,
reprezentări, emoții, gânduri, etc). Terapeutul acceptă, însoțește și respectă profund experiența
imediată a clientului așa cum este ea, iar în felul acesta, creează atmosfera în care schimbarea devine
posibilă. În terapia Gestalt, experiența este valorizată mult mai mult decât simpla înțelegere
intelectuală a ceea ce se întâmplă. Dacă persoana se focalizează pe ceea ce trăiește ”aici și acum”
atunci poate intra în contact cu nevoile sale reale și are șansa de a le satisface. Blocajele
conștientizării împiedică clientul să fie în contact cu sine, cu ceilalți și cu lumea din jurul său într-o
maieră autentică, reală – resursele sale psihice vor fi blocate.
 Contactul clientului cu sine, cu ceilalți și cu lumea din jurul său este un alt mecanism pe care
terapia Gestalt îl consideră esențial pentru schimbarea terapeutică. Experiența este creată la nivelul
acestui contact de graniță iar calitatea experienței depinde de felul în care contactul se realizează.
Conștientizarea felului în care clientul întră în contact, menține contactul cu sine și cu ceilalți și iese
din contact, este o modalitate de diagnostic experiențial al problemelor clientului dar și modalitatea
de a produce schimbarea dorită de client. Conștientizarea momentelor formării contactului este
esențială pentru funcționarea sănătoasă. Conștientizarea întreruperilor contactului și restabilirea
contactului sunt considerate factori curativi.
Relația dintre client și terapeut este un factor curativ esențial și o sursă importantă de creștere a
clientului pentru că reprezintă o sursă de învățare nouă pentru clienți. Relația terapeutică nu este doar
un ecran de proiecție, ci o sursă de contact autentic. Terapeutul se focalizează pe contactul prezent
dintre el și client, este conștient de impactul propriu asupra experienței actuale a clientului și se
focalizează pe întreruperile contactului relațional ca sursă de descoperire și oportunitate de noi
experiențe.
Asumarea responsabilității clientului pentru ceea ce trăiește (experiența sa), pentru ceea ce
dorește să trăiască, pentru viața sa constituie un alt mecanism ce promovează schimbarea terapeutică.