UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

DEPARTAMENTUL PENTRU FORMAREA PROFESORILOR

LUCRARE DE LICENŢĂ

STUDENT: COORDONATOR:
NECULĂESCU (RĂDAN) TABITA PROF. DR. VASILE PASAILĂ
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI
DEPARTAMENTUL PENTRU FORMAREA PROFESORILOR

LUCRARE DE LICENŢĂ

„REGELE NOSTRU GERMAN, FERDINAND I,

FĂURITORUL ROMÂNIEI ÎNTREGITE“

STUDENT: COORDONATOR:
NECULĂESCU (RĂDAN) TABITA PROF. DR. VASILE PASAILĂ
 INTRODUCERE

La formarea personalităţii elevului, fiecare disciplină de învăţământ contribuie în funcţie

de conţinutul ei, prin modalităţi şi căi specifice. Prin natura sa, istoria trezeşte şi cultivă
sentimente, creează acele stări raţionale şi afective de care are nevoie orice fiinţă umană pentru
a trăi şi a-şi valida capacităţile creatoare în conformitate cu cerinţele progresului şi cu interesele
societăţii. Istoriei îi revine un rol esenţial în formarea personalităţii elevilor . Istoria nu doar
transmite un volum de cunoştinţe în informarea elevilor asupra curgerii datelor sau a
desfăşurării unor evenimente istorice ci are rolul important de a forma capacităţi de interpretare,
înţelegere şi acţiune. Istoria vizează atât latura cognitivă cât şi cea raţional-afectivă contribuind
la dezvoltarea cunoştinţelor din toate sferele existenţei sociale. Istoria este un exemplu pentru
prezent, este o ştiinţă de sinteză, componentă esenţială a culturii generale, operează cu
concepte, noţiuni specifice şi altor discipline, constituie fundament pentru cunoştinţele
dobândite la discipline ca: limba şi literatura română, literatura universală.
Istoria este cartea de identitate a unui popor, a unei colectivităţi, a unei persoane, este
punctul de sprijin care ne dă certitudini şi încredere.
Personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice din toate timpurile, începând cu antichitatea, au
definit Istoria, căutând să-i surprindă obiectul de studiu, caracterul ştiinţific, relaţiile cu alte
domenii etc. Ca şi conceptele de „cultură”, „civilizaţie”, cel de „istorie” a acumulat sute de
definiţii. Istoriei nu i se poate lua studiul, prin intermediul documentelor, în vederea cunoaşterii
acelor fapte şi evenimente care au produs schimbarea şi o nouă experienţă umană, în spaţiu şi
timp. Nu i se poate lua, dar nici nu i se pot adăuga alte sarcini de reconstituire sau reconstrucţie
în care actor este omul.
Cert este că Istoria, o noţiune livrescă, şi nu o existenţă, este un domeniu vast în care nu
pot exista intuiţii, ci numai realităţi petrecute, evenimente care au avut în centrul lor omul.
„După priveliştea lumii, după minunile naturii, nimic nu este mai interesant, mai măreţ,
mai vrednic de luarea noastră aminte decât Istoria. Istoria, domnilor mei, după zicerea autorilor
celor mai vestiţi, este adevărata povestire şi înfăţişare a întâmplărilor neamului omenesc; ea
este rezultatul vârstelor şi a experienţei. Se poate, dar, cu drept cuvânt, numi glasul seminţiilor
ce au fost şi icoana vremii trecute… Istoria, după Biblie, trebuie să fie, şi a fost totdeauna,
cartea de căpetenie a popoarelor şi a fiecărui om îndeosebi” – scria M. Kogălniceanu în urmă
cu aproape două veacuri (24 nov. 1843). Şi gândurile marelui patriot sunt de mare actualitate.
Într-adevăr, „Toată istoria unui popor e înmagazinată în prezentul ei” – avea să scrie
apoi Mihai Eminescu.
 Cunoaşterea şi înţelegerea istoriei naţionale de către cei mai mici elevi reprezintă o
îndatorire de suflet şi nu o simplă obligaţie didactică. Prin pătrunderea tainelor trecutului,
ajutaţi de dascălii lor, copiii se împărtăşesc din tezaurul de valori lăsat de generaţiile anterioare.
Rosturile Şcolii în acest proces de cunoaştere a experienţelor umanităţii sunt deosebit de
importante. În acest sens, Spiru Haret, afirma cu multă îndreptăţire: „Şcoala primară are
chemarea, are datoria de a forma conştiinţa naţională a poporului, de a-l face să-şi cunoască
trecutul, pentru a-i înţelege rolul său în prezent şi chemarea sa în viitor.”
Predarea/învăţarea istoriei în clasele primare urmăreşte „familiarizarea elevilor cu teme
referitoare la trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al localităţii natale, al României şi al
Europei, utilizând mijloace adecvate vârstei acestora”. Prin urmare, noua abordare a
predării/învăţării istoriei la clasa a IV –a presupune mai curând „motivarea elevilor pentru
studiul istoriei şi mai puţin prezentarea în ordine strict cronologică a tuturor evenimentelor
majore ale istoriei românilor, aşa cum se întâmpla până acum. În acelaşi timp noua programă
lărgeşte cu mult spaţiul istoric abordat, acesta pornind de la istoria locală şi extinzându-se spre
spaţiul european”. Cunoştinţele dobândite la ora de istorie trebuie completate de competenţe,
precum gândirea critică şi argumentată, exprimarea şi justificarea propriei opinii, rezolvarea de
probleme, adoptarea deciziilor, precum şi evaluarea activităţii individuale sau colective.
O caracteristică importantă a istoriei poporului român, de la medievalism la modernism
şi contemporaneitate, în reglarea sistemului politico-instituţional, a constituit-o evoluţia
instituţiei centrale a statului – Domnia/Monarhia.
Cum era şi firesc, evoluţia politică şi publică a Monarhiei în perioada cuprinsă între anii
1866-1947 a constituit obiectul unui număr mare de lucrări, scrise în perioade diferite de timp,
raportate la condiţionări social-politice.
O analiză comparativă a istoriografiei consacrate evidenţiază faptul că majoritatea
lucrărilor, studiilor şi articolelor tratează evenimenţial şi factologic monarhia la români.
Interesată de acest aspect al importanţei şi rolului monarhiei în viaţa politică
românească, mi-am propus să surprind imaginea publică a acestei instituţii raportată la factorii
de timp, context, personaje istorice, realizări.
Societatea românească a înregistrat o evoluţie ascendentă în plan politic, între 1866-
1938, cu încercări de atomizare a partidelor politice, după venirea la tron a lui Carol al II-lea, în
1930. Instituţiile statului au avut la bază regimul democratic impus de legea fundamentală din
1866. Modernizarea şi consolidarea sistemului politic instituţional în România au marcat noi
stadii de dezvoltare atât după 1877 (cucerirea independenţei), cât şi după 1918 (realizarea
statului naţional unitar). În această evoluţie politică, instituţia monarhică a jucat rolul principal,
graţie stabilităţii şi continuităţii ei, tot mai temeinic ancorată în realităţile societăţii româneşti.
Primul reprezentant al regalităţii, Carol I (1866-1914), a fost prezentat diferit, în funcţie
de interese şi regimuri politice, de adulatori sau contestatari, de intimi ai familiei regale sau de
opinia publică.
Acelaşi tratament istoriografic, al partizanatului politic, mental şi instituţional îl suferă şi
imaginea lui Ferdinand I (1914-1927). Cei aflaţi în preajma Casei Regale, dar şi adepţii
democraţiei constituţionale interbelice, îl prezentau pe Rege ca făuritorul României Mari,
iniţiatorul marilor reforme sociale de după 1918 (agrară şi electorală), creatorul operei de
organizare, modernizare şi consolidare a statului unitar român. Cei aflaţi în opoziţie politică sau
adversari ai regimului, în diferite perioade de timp, l-au prezentat pe Ferdinand ca un monarh
şovăielnic, supus şi dominat de triunghiul politic format de Regina Maria, preşedintele PNL –
Ion I.C. Brătianu şi sfetnicul din taina iatacului domnesc, Barbu Ştirbey.
După 1990, un studiu care relevă importanţa scrierilor despre Casa Regală română a fost
realizat de Letiţia Constantin în „Revista Bibliotecii Naţionale a României” 1. Conform datelor
prezentate de cataloagele Bibliotecii Naţionale a României şi Bibliotecii Centrale Universitare,
în perioada 1990-2006, au fost publicate 104 titluri privind regalitatea din România, din care 84
editate în România şi 20 apărute în străinătate.
Despre făuritorul României Mari s-au editat, în perioada postdecembristă, 11 cărţi.
Retras, modest în gesturi, lipsit de eticheta riguroasă a Curţii, spirit democratic, Ferdinand I a
continuat opera întregitoare a unchiului său. În acelaşi timp, el a fost conştient de datoria de
rege constituţional şi bun român, atât cu prilejul intrării României în războiul de întregire, cât şi
în momentul renunţării la tron a principelui moştenitor, Carol. „Loialul” şi „Întregitorul” Rege
Ferdinand I a fost un om al timpului marilor împliniri interbelice româneşti.
Lucrarea de faţă este structurată pe cinci capitole, respectiv, Capitolul I – Rolul
personalităţii în istorie, Capitolul II – Metode, forme de organizare şi mijloace didactice
specifice predării/învăţării/evaluării istoriei în clasele primare, Capitolul III – Prezentarea
epocii şi personalităţii lui Ferdinand I, Capitolul IV – Proiectarea didactică la istorie, Capitolul
V – Aspecte aplicative ale didacticii istoriei. Realizarea unui proiect de lecţie. De asemenea,
lucrarea mai conţine şi schema lecţiei, jocuri didactice, fişe de evaluare, izvoare istorice
referitoare la temă, imagini şi hărţi.

1
Letiţia Constantin, Casa regală din România şi agenda editării. Cărţi româneşti şi străine publicate în perioada
1990-2006, în „Revista Bibliotecii Naţionale a României”, an XII, nr.1/2006, p.7-10.
 Capitolul I. Rolul personalităţii în istorie

Rolul formator al personalităţilor a reprezentat o constantă în întreaga societate umană,

indiferent de spaţiul sau timpul de afirmare a acesteia. Istoria se dezvăluie, astfel, ca fiind o
istorie a„Oamenilor Mari”, cum au fost denumiţi conducătorii umanităţii de către Thomas
Carlyle: „Aceştia erau conducători de oameni, erau plăsmuitorii, modelele şi într-un sens larg
creatorii a tot ceea ce marea masă a oamenilor s-a străduit să facă sau să dobândească; toate
lucrurile pe care le vedem săvârşite pe lume sunt, la drept vorbind, rezultatul material exterior,
realizarea practica şi materializarea gândurilor care sălăşluiau în Oamenii Mari trimişi în lume.
Am putea foarte bine să admitem faptul că sufletul întregii istorii a lumii ar fi istoria lor” 2.
Biografiile acestor personalităţi au reprezentat din totdeauna puncte de referinţă pentru o
raportare organică a societăţilor pe care le reprezentau, biografii prin care putem surprinde
aspecte intime ale mentalităţilor, colective sau individuale. Studierea acestor biografii ne
permite, în convingerea aceluiaşi Thomas Carlyle, să distingem modul de acţiune a celor care
au influenţat istoria universala şi naţională prin faptele lor: „Ce încântător e, într-adevăr, să ne
cunoaştem semenii: să vedem prin ei, să le înţelegem mişcările şi gândurile, să descifrăm toate
tainele inimii lor, ba chiar mai mult decât atât, nu numai să-i pătrundem cu privirea în interior
dar şi invers, să privim lumea din interiorul lor”3.
Şi istoria românilor a beneficiat în mod decisiv de aportul personalităţilor sale, acestea
având un rol formator pregnant în evoluţia societăţii româneşti. Prin acţiunile lor, personalităţile
au reuşit să depăşească un „complex retardar” prin eliminarea unui handicap istoric fatal,
caracteristic Europei estice4.
Astfel, şi în cazul istoriei noastre naţionale, personalitatea, transformată în mod
invariabil de către mentalul colectiv într-un erou, a jucat un rol major în toate momentele
decisive ale societăţii româneşti, asistând în concluzie chiar la un proces de personalizare a
istoriei5.
Un mare istoric şi om politic român, Alexandru Lăpedatu sublinia necesitatea realizării
unui adevărat „cult al eroilor”: „Evident, efigiile în bronz nemuritor ale înaintaşilor ce au
binemeritat de la neam sau de la patrie, au un sens moral şi un rost educativ. Sunt mai întâi un
simbol al admiraţiei si recunoştinţei noastre pentru faptele şi virtuţile ori pentru caracterul,

2
Thomas Carlyle, Cultul eroilor, Iaşi, „Institutul European”, 1998, p.17-18.
3
Idem, Semnele timpului, Iaşi, „Institutul European”, 1998, p.30.
4
Alexandru Hub, Istorie, memorie şi morală în România, Bucureşti, Editura Polirom, 2002, p.145.
5
Lucian Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 2000, p.282.
moral si naţional al vieţii celor pe care îi reprezintă. Sunt apoi, memento pururea viu şi grăitor
pentru urmaşi, să fie şi ei asemenea celor pe care aceste efigii îi personifică încă printre noi” 6.
Din timp în timp, printre miliardele de indivizi ce se succedau unii după alţii pe pământ,
a căror memorie s-a pierdut prin întunecimea secolelor, unii oameni s-au născut cu calităţi rare
şi excepţionale, precum intuiţia lucrurilor necunoscute, imaginaţia creatoare de lumi noi,
curajul de a lua decizii şi de a acţiona, capacitatea de a descoperi relaţiile ascunse ce există
între fenomene, etc.
Se pare că însăşi scopul existenţei umane se reduce la crearea şi dezvoltarea unor aşa
fiinţe supra-umane, care, în ciuda obstacolelor ce le stau în cale, sfidează legile umane şi
naturale şi se transformă din simple particule ale istoriei în creatori ai ei; din supuşi ai legii în
legislatori şi din muritori de rând în zei şi eroi.
Este foarte interesant de aflat ce ar fi fost omenirea fără astfel de oameni:
- ce ar fi fost Israelul fără Moses; ce ar fi fost grecii fără Alexandru cel Mare; ce ar fi
fost romanii fără Iulius Caesar şi ce ar fi fost arabii fără Mahomed, căci la bazele fiecărei epoci
mari se află un mare reformator; la baza fiecărei ideologii importante se află un mare legislator,
şi istoria fiecărei naţiuni este axată în jurul personalităţii unor oameni mari!?
- cum ar fi arătat oare dezvoltarea omenirii în lipsa a astfel de oameni, dacă nu există
măcar un singur domeniu pe Pământ unde să nu să se simtă prezenţa minţii, sufletului şi a
voinţei lor? Istoria tuturor sferelor activităţii umane a început şi s-a dezvoltat numai datorită a
astfel de minorităţi. Este greu de imaginat literatura mondială fără Shakespeare, Eminescu şi
Shaw; filosofia fără Platon, Aristotel şi Socrate; arta fără Michelangello şi Leonardo da Vinci,
şi lumea modernă fără Newton, Edinson şi Einstein.
Greu de spus care ar fi fost situaţia actuală a lumii şi cum ar fi arătat omenirea fără
existenţa geniilor ei, şi care ar fi fost soarta ei dacă numărul lor ar fi fost dublu sau triplu.
Importanţa personalităţilor în dezvoltarea omenirii a fost, şi probabil că încă mai este,
incredibil de mare. Şi dacă în cazul ştiinţei, al artei şi al filosofiei este mai greu de estimat
valoarea lor, din cauza absenţei unor standarde bine definite de comparaţie şi din cauza că
puţini oameni înţeleg cu adevărat ştiinţa, arta şi filosofia, pe plan social, militar şi ideologic
lucrul acesta nu întâlneşte nici o suspiciune:
- lucruri care imaginar depăşesc limitele capacităţilor umane au ajuns să fie realizate de
către, sau sub influenţa unor oameni ce nu se deosebeau de semenii lor prin nimic altceva decât
prin personalitate. Istoria poporului evreu ar fi fost probabil uitată demult, sau nu ar fi existat
deloc, dacă Moise nu şi-ar fi croit cale prin ea. Iar cei care mulţămită lui şi a influenţei pe care
6
Universul, Bucureşti, LI, nr. 291, din 24 octombrie 1934, p. 2
el a exercitat-o asupra lor au ajuns să fie cunoscuţi ca un popor binecuvântat de Dumnezeu şi
actualmente formează elita omenirii ar fi dispărut cu mult timp în urmă, rămânând cunoscuţi de
posteritate numai ca o naţiune de robi ce ar fi pierit cândva, undeva prin pământuri egiptene,
dacă n-ar fi fost marcaţi de personalitatea lui. Tot ce e posibil că şi istoria Europei ar fi fost alta,
dacă n-ar fi fost făurită sub influenţa lui Isus Hristos, care de două mii de ani este ţinta tuturor
năzuinţelor, aspiraţiilor şi faptelor importante ale europenilor. Şi istoria Asiei ar fi fost alta,
dacă Mahomed şi Ghenghis Han, a căror fapte depăşesc orice limită a imaginaţiei umane
despre capacităţile omeneşti, n-ar fi trecut prin ea.
Importanţa personalităţilor în viaţa omenirii poate fi ilustrată chiar şi în cadrul istoriei
naţionale române:
- într-o perioadă de timp, când Europa întreagă tremura de frică în faţa uraganului
Otoman ce a fost stârnit de Baiazid, un petic de pământ a reuşit să înfrunte acea avalanşă
distrugătoare, cât timp soarta lui a fost legată de cea a lui Mircea cel Bătrân;
- acelaşi lucru a fost făcut şi de alt punct de pe harta omenirii, numit Moldova, populat
de o mână de oameni, dar înconjurat de duşmani puternici şi lacomi, cât timp geniul lui Ştefan
cel Mare a luptat pentru libertatea şi demnitatea lui.
Cei 13 ani de domnie a regelui Ferdinand au marcat în istoria României evenimente
importante: neutralitatea, intrarea în război, succesele iniţiale şi eliberarea unei părţi a
Transilvaniei, retragerea armatei române şi ocuparea a două treimi din teritoriul naţional de
către forţele inamice, reorganizarea armatei şi strălucitele victorii de la Mărăşti, Mărăşeşti şi
Oituz, apoi încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti, noua mobilizare a armatei române în
toamna anului 1918. Dar cel mai mare eveniment a fost făurirea statului naţional unitar, pin
unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă.
Ferdinand I a fost primul rege al României Mari. Ion I.C. Brătianu spunea la moartea
regelui Ferdinand că „românii nu vor putea uita niciodată că această domnie glorioasă a
îndeplinit visul de secole al poporului, nu vor putea uita că regele Ferdinand s-a sacrificat
pentru binele ţării. De neclintit în convingerile sale şi în hotărârile sale în timpul războiului,
bun şi înţelept pe timp de pace, Ferdinand I va rămâne pentru totdeauna regele care s-a
identificat cu poporul său şi care a înfăptuit reforme care au adus statului dreptatea, puterea şi
liniştea”7.

Capitolul II. Metode, mijloace didactice şi forme de organizare

specifice predării/învăţării/evaluării istoriei în clasele primare
7
Viitorul, din 23 iulie, 1927.
 Strategia instruirii reprezintă un ansamblu de forme, metode, mijloace tehnice, procedee
şi principii de organizare cu ajutorul cărora se vehiculează conţinuturi în scopul realizării
obiectivelor propuse. Cu alte cuvinte, în strategia didactică se include: sarcina de învăţare,
creată de profesor pentru ca elevii să acţioneze în vederea realizării obiectivelor propuse şi
situaţia de învăţare8, în care este implicat elevul spre îndeplinirea obiectivelor şi realizarea
învăţării9.
Realizarea obiectivelor predării/învăţării/evaluării cunoştinţelor de istorie la clasele
primare presupune alegerea unor metode şi procedee didactice adecvate, care să asigure, în
final, caracterul activ şi conştient al dobândirii cunoştinţelor de istorie de către elevi.
Conceptul de metodă a generat conceptul de metodologie didactică şi conceptul de
metodică. Metodologia didactică cuprinde teoria şi ansamblul metodelor şi procedeelor utilizate
în procesul de învăţământ, presupune natura, funcţiile, locul şi clasificarea metodelor
pedagogice, principiile aplicării lor în procesul didactic10.
Procedeul didactic este o secvenţă a metodei, detalii care particularizează metode şi
furnizează acţiunea proprie de învăţare a elevilor11.
Conţinuturile, formele de organizare a activităţilor de predare/învăţare şi metodele
didactice sunt într-o permanentă interdependenţă. Ele presupun un mod ştiinţific de proiectare,
de realizare şi evoluţie a activităţii didactice numit tehnologie didactică. Conceptul de
tehnologie didactică are două accepţiuni: ansamblul mijloacelor audio-vizuale utilizate în
practica educativă şi ansamblul de forme, metode, mijloace tehnice şi soluţii cu ajutorul cărora
se vehiculează conţinuturi pentru realizarea obiectivelor12.
Metodele se diferenţiază prin funcţii specifice: funcţia cognitivă de dirijare şi organizare
a cunoaşterii; funcţia normativă de optimizare; funcţia motivaţională; funcţia formativ-
educativă13.
Pentru dascălul care predă istoria la clasele primare, dar şi pentru profesorii de istorie de
la alte cicluri de învăţământ, crearea situaţiilor de învăţare optime ridică problema metodelor
didactice sub raportul principalelor direcţii de modernizare. Din această cauză, metodologia

8
Daniela Beşliu şi colaboratorii, Op.cit., p.44.
9
Nicolae Ilinca, Op.cit., p.41.
10
I. Cerghit, Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p.10.
11
C. Cucoş, Op.cit., p.82.
12
Ştefan Păun, Op. cit., p.117
13
Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. cit., p.160.
predării/învăţării/evaluării cunoştinţelor de istorie are un caracter dinamic, flexibil, deschis spre
înnoire şi inovaţie.
La disciplina Istorie, ca un specific faţă de alte discipline de învăţământ, cadrul didactic
trebuie să folosească, aproape întotdeauna, atât metodele clasice cât şi pe cele moderne.
Clasificarea metodelor de instruire după criteriul „izvorul cunoaşterii” se structurează în felul
următor: 1. experienţa social-istorică a umanităţii; 2. experienţa dedusă din contactul direct cu
umanitatea şi 3. experienţa bazată pe acţiunea practică. Toate pun în evidenţă existenţa a trei
mari categorii de metode:
A. metode de comunicare;
B. metode de explorare a realităţii;
C. metode de acţiune14.
Metodele de comunicare se pot distribui , luând drept subcriteriu cuvântul scris sau
cuvântul de asociaţie cu imaginea şi sunetul (limbajul oral-vizual) şi limbajul interior, în
următoarele tipuri de metode:
a) metode de comunicare orală, divizate în:
- metode expozitive din care fac parte: povestirea, descrierea, explicaţia,
demonstraţia teoretică, prelegerea şcolară etc.;
- metode interogative (conversaţie, interogaţie), precum: conversaţia euristică,
discuţiile în grup, dezbateri, discuţia-dialog, brainstorming-ul etc.;
b) metode de comunicare scrisă sau livreşti (bazate pe lectura textului scris sau tipărit),
între care pot fi amintite munca cu manualul sau cartea, analiza de text, informarea,
documentarea etc.;
c) metode de comunicare oral-vizuală, aşa cum sunt: instruirea prin filme, instruirea cu
ajutorul transmisiilor televizate, prin tehnicile video, instruire bazată pe înregistrări
sonore etc.;
d) metode de comunicare intensivă: reflecţia personală şi experimentul mintal.
Metodele de explorare organizată a realităţii se pot împărţi şi ele în două subgrupe
principale, în funcţie de caracterul acţiunii explorării:
a) metode de explorare directă a realităţii: observaţia sistematică, experimentul,
cercetarea documentelor şi urmelor arheologice, elaborarea de jurnale, monografii
etc.;
b) metode de explorare indirectă a realităţii: metodele demonstrative şi metoda
modelării.
14
Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. cit., p.161.
 Metodele bazate pe acţiune se grupează în:
a) metode de acţiune reală: metoda exerciţiului, lucrările practice etc.;
b) metode de acţiune simulată sau fictivă: jocurile didactice, jocurile de simulare,
învăţarea dramatizată etc.
La toate aceste categorii principale se adaugă o a patra categorie, şi anume aceea din
care fac parte metodele de raţionalizare a activităţilor de predare-învăţare, ceea ce cuprinde
numeroase elemente care aparţin metodelor mai sus amintite. Între acestea se pot enumera
metodele algoritmice, instruirea programată, instruirea asistată de calculator şi alte metode
bazate pe principiul programării15.
O altă clasificare a metodelor şi procedeelor didactice se poate face după rolul elevului
în activitatea de predare/învăţare, criteriu ce împarte metodele în următoarele categorii:
- metode cu rol pasiv: povestirea, descrierea, explicaţia, prelegerea, lecturarea;
- metode cu rol semi-activ: conversaţia, observarea, dezbaterea, problematizarea;
- metode cu rol activ: asaltul de idei, proiectarea, studiul de caz, exerciţiul, jocul
de rol, jocul didactic, modelarea, experimentarea, lucrul cu manualul, dezbaterea
în grup, studierea, comunicarea ştiinţifică, referatul, intervievarea16.
În acest context trebuie să amintim despre strategiile didactice care echivalează cu
demersul de proiectare, organizare, evaluare a mai multor situaţii de predare/învăţare/evaluare
pentru realizarea unor obiective17. Printre cele mai importante strategii didactice, menţionăm:
strategiile de învăţare a cunoştinţelor; strategiile de organizare a percepţiilor; strategiile de
învăţare prin mijloace intuitive; strategiile de procesare a informaţiilor scrise; strategiile de
sistematizare a informaţiilor; strategiile de consolidare a cunoştinţelor; strategiile de evaluare 18.
Într-o altă formulare, strategia didactică presupune o situaţie de
predare/învăţare/evaluare bazată pe metode/procedee şi mijloace de învăţământ. Dialogul
profesor-elev, elev-profesor, elev-elev este esenţial pentru reuşita şcolară. În acest context,
comunicarea este unul din elementele de care depinde rezolvarea obiectivelor didactice.
Comunicarea este esenţa procesului de predare/învăţare/evaluare.
Interacţiunea dintre profesor şi elevi sau dintre elevi şi elevi, în activităţile didactice la
istorie este rezultatul, în primul rând, al folosirii metodelor activ-participative. Din studierea
unui document istoric, din interpretarea unei hărţi, din vizualizarea unui diapozitiv, casete
video, fotografii, tablouri şi portrete istorice etc., cadrul didactic declanşează motivaţia

15
Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. cit., p.162-163.
16
Maria Eliza Dulamă, Strategii didactice,Editura Clusium, 2000, p.26.
17
Ibidem
18
Ibidem, passim.
comunicării elevilor. Elevul este ajutat să vorbească, să înţeleagă evenimentele istorice, să-şi
manifeste propria personalitate prin intermediul dialogului care permite trecerea de la starea de
absenţă la starea de prezenţă în clasă, de activitate. Pentru reuşita acestei activităţi, cadrul
didactic trebuie să stăpânească foarte bine pedagogia comunicării, care presupune cunoaşterea
câtorva elemente: ştiinţa şi arta vorbirii; forţa tăcerii; promovarea întrebărilor 19.
Mijloacele de învăţământ pentru studiul istoriei în clasele primare reprezintă un
ansamblu de resurse şi instrumente, materiale şi tehnici folosite de dascăli în predare şi de elevi
în învăţare, pentru realizarea obiectivelor stabilite de programele şcolare la acest obiect de
învăţământ.
Mijloacele de învăţământ, după rolul lor în procesul de învăţământ, au mai multe funcţii,
între acestea cele mai importante sunt: funcţia de comunicare a informaţiilor istorice; funcţia de
substituire; funcţia de motivare a învăţăturii; funcţia formativă; funcţia estetică; funcţia
ergonomică şi funcţia de evaluare.
În predarea/învăţarea/evaluarea istoriei la clasele primare se utilizează în mod frecvent
următoarele mijloace de învăţământ.
1. Obiecte şi urme istorice, arheologice, etnografice, numismatice (mijloace
obiectuale) – care reprezintă realităţi istorice autentice şi intensifică motivaţia pentru
cunoaştere. Avantajul constă în faptul că permit perceperea directă a urmelor vieţii din trecut, a
obiceiurilor, a faptelor de arme ale înaintaşilor, contribuind, în felul acesta, la formarea,
dezvoltarea şi consolidarea reprezentărilor şi noţiunilor de istorie ale elevilor.
2. Reprezentările grafice (modelele – mijloace grafice) concretizează spaţiul istoric
şi geografic, timpul istoric, detaliază şi generalizează fenomene şi evenimente istorice.
Modelele care se pot utiliza în predarea-învăţarea istoriei la clasele primare pot fi: tabloul
istoric, portretul istoric, macheta, harta istorică.
3. Mijloacele audio-vizuale pot fi de două feluri: a) mijloace tehnice vizuale
(epiproiectorul, fotografii, scheme, desene, epidiascopul, aparatul de filmat,retroproiectorul
etc.); b) mijloace tehnice auditive (casetofonul, magnetofonul, radioul etc.).
Integrarea mijloacelor de învăţământ în lecţiile de istorie sau alte activităţi didactice cu
conţinut istoric, pentru a eficientiza procesul de predare/învăţare/evaluare trebuie să respecte
anumite condiţii, care ţin de calitatea mijloacelor de învăţământ şi modul cum sunt integrate în
lecţiile de istorie şi activitatea didactică.
Procesul de învăţământ, ca activitate întreprinsă în vederea realizării unor
scopuri/obiective, presupune o anumită organizare. La desfăşurarea acestei activităţi participă
19
Laurenţiu Sartim şi colaboratorii, Comunicare şi educaţie, Editura Spiru Haret, Iaşi, 1996, p.19.
diferiţi factori, resurse didactico-materiale şi de timp şi se stabilesc variate tipuri de relaţii
pedagogice între profesor şi elevi. Relaţia dinamică dintre componentele procesului de
învăţământ şi modul de organizare a acestuia a determinat, în timp, adoptarea unor forme
variate de organizare20 a acestei importante activităţi, de mare valoare în viaţa societăţii.
Formele de organizare şi desfăşurare a activităţilor didactice, după locul de desfăşurare,
sunt activităţi didactice în cadrul şcolii şi activităţi didactice extraşcolare (în afara şcolii).
Forma principală de organizare a procesului de învăţământ este lecţia. Ca „entitate de instruire”
sau „microsistem”, lecţia condensează într-un tot unitar elementele şi variabilele predării şi
învăţării, conţinutul informaţional, obiective operaţionale, strategii şi mijloace didactice,
particularităţi psihice ale elevilor, organizarea psihosocială a colectivului, personalitatea
cadrului didactic etc., toate fiind subordonate logicii acţiunii educaţionale.
După sarcina didactică sunt mai multe tipuri de lecţii, folosite frecvent şi la istorie: lecţii
de comunicare-dobândire de cunoştinţe; lecţii de formare a priceperilor şi deprinderilor; lecţii
de consolidare-sistematizare a cunoştinţelor; lecţii de recapitulare; lecţii de evaluare; lecţii
mixte; lecţii de sinteză21.
Tipul de lecţie cel mai des folosit în cadrul procesului de predare-învăţare a istoriei în
clasele primare este lecţia de comunicare-dobândire de noi cunoştinţe sau lecţia mixtă. Alte
tipuri de lecţii utilizate frecvent în ciclul primar sunt: lecţia de recapitulare şi sistematizare (de
fixare sau consolidare); lecţia de evaluare.
În afara lecţiei ca principală formă a activităţii didactice în predarea/învăţarea/evaluarea
istoriei în ciclul primar, mai putem adăuga şi alte activităţi istorice în mediul şcolar:
consultaţiile didactice, meditaţiile, cercul de istorie, jocuri şi concursuri şcolare, serbări şcolare;
activităţi extraşcolare: excursii, vizite didactice, vizionări de spectacole, filme tematice etc.

Capitolul III. Prezentarea epocii şi

personalităţii lui Ferdinand I

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 24 august 1865, Sigmaringen - d. 20

iulie 1927, Sinaia), numit şi Ferdinand I Întregitorul, rege al României. În timpul domniei sale
s-a înfăptuit Marea Unire din 1918, s-au pus bazele consolidării statului naţional unitar român
şi s-au adoptat măsuri fundamentale pentru dezvoltarea ţării noastre: votul universal, reforma
agrară, Constituţia din 1923.

20
Nicolae Ilinca, Op. cit., p.100.
21
I. Neacşu, Pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1990, passim.
 Pe tot parcursul domniei sale, regele Ferdinand I a fost un monarh constituţional. În
1914, când Ferdinand a urcat pe tron, România avea 7,7 milioane locuitori şi 137.000 km
pătraţi; în 1927, la moartea sa, ţara număra 17,1 milioane locuitori şi avea 295.049 km pătraţi.
Dintr-o ţară mică, România ajunsese un stat cu mărime medie în Europa (locul 8 după numărul
de locuitori şi locul 10 după suprafaţă). În cei 13 ani de domnie, România a cunoscut mari
progrese pe toate planurile - cultural, politic, economic, un dinamism cu adevărat remarcabil,
care demonstra în mod grăitor vocaţia constructivă şi inteligenţa poporului român, cu care
regele Ferdinand s-a identificat.
Originea. Studiile. Pactul de familie
Ferdinand provenea dintr-o familie cu tradiţie dinastică, fiind cel de-al doilea fiu al
principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele mai mare al regelui Carol I, şi al
principesei Antonia de Saxa-Coburg-Gotha, infanta Portugaliei. Primele studii le-a primit în
casa părintească de la profesorul Gröbes şi de la mama sa, care l-au educat într-un spirit
princiar, demn de o familie cu tradiţie dinastică.
Regele Carol I şi regina Elisabeta au avut o fetiţă, principesa Maria, născută la 27
august 1870, însă aceasta a murit de scarlatină când era doar o copilă, pe 28 martie 1874. După
această tragedie, cuplul regal nu a mai avut copii, aşadar regele nu avea un succesor direct la
Tronul României. Pentru a asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-
Sigmaringen, în 1881 s-a reglementat problema succesiunii la tron. Articolul 83 din Constituţia
României adoptată la 1 iulie 186622 prevedea ca succesiunea tronului să i se încredinţeze
coborâtorilor pe linie bărbătească începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau
coborâtorilor acestora. Atât principele Leopold, fratele lui Carol I, cât şi fiul cel mare al
acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea
fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I. Noua linie succesorală a fost
statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 188123.
Proclamarea ca principe moştenitor. Portretul unui viitor rege
Pe 18 martie 1889, Ferdinand I este declarat în mod oficial moştenitorul tronului,
primind titlul de „Alteţă Regală Principe de România”. Din 19 aprilie, tânărul principe se
stabileşte definitiv în România pentru a se pune în contact cu realitatea diversă a ţării 24.
Concomitent cu studiile despre România, urmează o pregătire militară, participând la
programul de instrucţie şi manevre, cu gradul de locotenent.

22
„Monitorul Oficial” nr.142 din 1/13 iulie 1866
23
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.9/1880, f.2-3
24
Ibidem, dos.¤/1889, f.1
 Principele Ferdinand era un cititor pasionat şi era înzestrat cu o foarte bună memorie.
Pasiunea vieţii sale era botanica 25. Stere Diamandi, un excelent portretist, avea să scrie: „În
botanică putea să rivalizeze cu cei mai buni reprezentanţi ai acestei ştiinţe. Asistenţa rămânea
năucită, când în tovărăşia lui Pârvan descifrează la Histria nişte inscripţii greceşti şi latineşti”.
Era un tânăr înalt, zvelt, cu fruntea lată, nasul coroiat, ochii albăstrui, mustaţă stufoasă, urechi
foarte mari, în formă de pâlnie, din cauza cărora s-a străduit ca în toate portretele să fie
reprezentat din profil. Avea însă un mare defect pentru un şef de stat: timiditatea 26.
Viaţa personală în interiorul familiei regale
La început, tânărul principe a avut o idilă cu Elena Văcărescu, domnişoară de onoare a
reginei Elisabeta, dar căsătoria între aceştia nu era posibilă căci Statutul Casei Regale menţiona
obligativitatea tuturor membrilor de a se căsători numai cu persoane aparţinând unei familii
domnitoare din străinătate27. Interzicerea relaţiei dintre cei doi a creat o adevărată dramă în
familia regală. Regina Elisabeta, care se arăta încântată de ideea unei căsătorii, s-a certat cu
soţul ei şi s-a retras la casa familiei din Neuwied, în timp ce tânărul Ferdinand s-a retras la
Sigmaringen, ameninţând cu sinuciderea28. Elisabeta va reveni în ţară abia peste trei ani de la
acest eveniment (noiembrie 1894). În faţa acestor fapte, Elena Văcărescu a decis să ia calea
exilului, renunţând pentru totdeauna la gândul că va mai reveni în România29.
În cele din urmă, raţiunea de stat a învins sentimentele, iar la 29 decembrie 1892
Ferdinand se căsătoreşte cu principesa Maria de Edinburgh, nepoata reginei Victoria a Marii
Britanii. Principele moştenitor şi soţia sa au trăit sub tutela autoritară a regelui Carol I, care nu
le îngăduia nici un act de independenţă, nici măcar în viaţa personală. Cu toate acestea, viaţa
celor doi se desfăşura într-o atmosferă plăcută. Pentru tânăra familie a fost rezervat Palatul
Cotroceni din Bucureşti, iar Carol a construit special pentru aceştia Castelul Pelişor în
complexul familiei regale de la Sinaia30. Ferdinand şi Maria vor avea împreună şase copii:
Carol (1893), Elisabeta (1894), Mărioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) şi Mircea
(1913), care va muri după numai patru ani de febră tifoidă.
Depunerea jurământului ca rege al României

25
Mărturii contemporane. Regele Ferdinand, adunate de G. N. Budişteanu, 1933, f.a., p.63 (mărturiile dr.
Constantin Angelescu)
26
Regina Maria despre regele Ferdinand în Regina Maria, Povestea vieţii mele, Bucureşti, Editura Eminescu,
1991, vol. I, pp. 14-15
27
Ioan Scurtu, Monarhia în România, p.35
28
Alexandru Săndulescu, Duiliu Zamfirescu şi marele său roman epistolar, Bucureşti, Editura Minerva, 1986,
p.15
29
Ioan Stăvăruş, Elena Văcărescu, Bucureşti, Editura Univers, 1974
30
Alexandru Gârneaţă, Adevărata istorie a unei monarhii. Familia de Hohenzollern, Bucureşti, Editura Cartea
Românească, f.a., pp.33-35
 Pe 27 septembrie 1914, Carol I înceta din viaţă la Castelul Peleş din Sinaia. În acea
toamnă a anului 1914, sentimentul general al opiniei publice româneşti a fost acela de uşurare
pentru faptul că dispăruse principala piedică în calea alianţei României cu Antanta şi intrarea ei
în Războiul pentru Întregirea Neamului. A doua zi, principele moştenitor Ferdinand I a depus
jurământul în calitate de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor
familiei domnitoare si a Mitropolitului primat. Cu mâna dreaptă pe Evanghelie, noul rege a
rostit: „Jur a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi
integritatea teritoriului”.
Perioada de neutralitate faţă de conflictul mondial
Problema esenţială din acea vreme era atitudinea României faţă de noul conflict major
ce se declanşase în Europa. Noul rege trebuia să găsească mijloace adecvate de acţiune în
vederea făuririi statului naţional unitar român. În această privinţă, curentul filoantantist a fost
cel care s-a impus, câştigând totodată o nouă adeptă foarte influentă, în persoana reginei Maria.
Aceasta a depus un efort perseverent şi continuu pentru a-i zdruncina soţului convingerile
filogermane. Considerând că Ionel Brătianu reprezintă „zodia bună a României”, având
încredere în experienţa şi capacităţile sale, şeful statului i-a lăsat primului ministru mână liberă
pentru a decide şi a acţiona în interesul României. Astfel, Brătianu a întreprins multiple acţiuni
politico-diplomatice, care vizau obţinerea unor garanţii sigure privind satisfacerea dezideratelor
naţionale ale poporului român.
După îndelungi tratative, pe 4 august 1916 au fost semnate tratatele de colaborare cu
membrii Antantei31. În baza tratatului de alianţă şi al convenţiei militare, aliaţii ne promiteau
trimiterea zilnică a 300 de tone de armament şi muniţii, armata rusă urma să participe la
apărarea Dobrogei în eventualitatea unui atac bulgar, iar trupele Antantei de la Salonic trebuiau
să angajeze o mare ofensivă, care să reţină o parte a trupelor austro-ungare. De asemenea, se
recunoştea legitimitatea unirii cu România a Transilvaniei şi Bucovinei, respectând totodată
integritatea teritoriului românesc32.
Consiliul de Coroană din 4 august 1916. Declaraţia de război
În ziua de 14 august 1916, la Palatul Cotroceni din Bucureşti, are loc Consiliul de
Coroană care trebuia să decidă soarta României 33. Deschizând şedinţa, regele Ferdinand a
declarat: „Am convocat aici pe mai marii ţării nu ca să le cer un sfat, ci ca să le cer sprijinul.
Văd situaţia în aşa fel, încât nu mai putem rămâne în neutralitate. De aici înainte, victoria

31
1918 la români, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.766
32
Ibidem, p.773
33
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.13/1916, f.1-5
Puterilor Centrale este exclusă. Guvernul meu, care crede şi el că a venit momentul să începem
războiul, a avut o consfătuire cu unul dintre guvernele beligerante.34”
Pe 15 august, a doua zi de la declararea războiului, Regele Ferdinand I a emis
„Proclamaţia către ţară”: „Români! Războiul, care de doi ani a încins tot mai strâns hotarele
noastre, a zdruncinat adânc vechiul aşezământ al Europei şi a învederat că pe viitor numai pe
temeiul naţional se poate asigura viaţa paşnică a popoarelor. Pentru neamul nostru, el a adus
ziua aşteptată de veacuri de conştiinţă naţională, ziua unirii lui. După veacuri îndelungate de
nenorociri şi de grele încercări, înaintaşii noştri au reuşit să întemeieze statul român prin
Unirea Principatelor, prin Războiul Independenţei, prin munca lor neobosită pentru renaşterea
naţională. Astăzi ne este dat nouă să întregim opera lor, închegând pentru totdeauna ceea ce
Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă : unirea românilor de pe cele două părţi ale
Carpaţilor. De noi atârnă astăzi să scăpăm de sub stăpânirea străină pe fraţii noştri de peste
munţi şi din plaiurile Bucovinei, unde Ştefan cel Mare doarme somnul cel de veci. În noi, în
virtuţile, în vitejia noastră stă putinţa de a le da dreptul ca, într-o Românie întregită şi liberă
de la Tisa până la mare, să propăşească în pace potrivit datinilor şi aspiraţiilor gintei noastre.
Români! Însufleţiţi de datoria sfântă ce ni se impune, hotărâţi să înfruntăm cu bărbăţie toate
jertfele legate de un crâncen război, pornim la luptă cu avântul puternic al unui popor care are
credinţa neclintită în menirea lui. Ne vor răsplăti roadele glorioase ale izbândei. Cu Dumnezeu
înainte!35”
Este important de menţionat că această decizie a ultragiat întreaga Europă. Fratele cel
mare l-a acuzat de trădare împotriva ţării sale de naştere, iar Casa Regală de Hohenzollern i-a
retras regelui român apartenenţa la această dinastie.

Războiul pentru Întregirea Neamului

Refugiul de la Iaşi
Conform Constituţiei, regele era comandantul suprem al armatei. El şi-a stabilit cartierul
general la Scroviştea, castel aflat lângă Peleş, iar ostaşii români au trecut Carpaţii pentru
eliberarea Transilvaniei. Entuziasmul preluării controlului principalelor trecători din Carpaţi şi
eliberarea unor oraşe precum Braşovul, a fost stopat de pierderea bătăliei de la Turtucaia, pe
frontul de sud. Deşi a luptat cu eroism şi spirit de sacrificiu, armata română a fost nevoită să se
retragă pas cu pas, copleşită de numărul şi tehnica modernă a inamicului. Totodată, Antanta nu

34
Consiliile de Coroană de la Sinaia şi Cotroceni în versiuni inedite, în „Magazin istoric”, nr.12/1983, pp.23-24
35
„Viitorul”, IX, nr.3059 din 16 august 1916
şi-a îndeplinit promisiunea de a trimite trupe ruseşti care să lupte alături de români şi nu a
început ofensiva în zona Salonic, care ar fi ţinut ocupată Bulgaria.
Armata Puterilor Centrale, condusă de generalul von Mackensen, a acţionat pe mai multe
direcţii: în nord a spart frontul de pe Valea Jiului, înaintând pe Olt, iar în sud a ocupat
Dobrogea şi a trecut Dunărea pe la Zimnicea. Astfel, trupele inamice se apropiau ameninţător
de Bucureşti. În aceste condiţii, familia regală şi Consiliul de miniştri au fost nevoiţi să se
retragă la Iaşi pe 12, respectiv 20 noiembrie 1916, Moldova devenind un adevărat „pământ al
făgăduinţei”36. De asemenea, trupele române s-au retras pe aliniamentul Râmnicu Sărat-Viziru,
între Carpaţi şi Dunăre.
La 23 noiembrie, generalul von Mackensen a intrat în fruntea trupelor sale în Capitală.
A urmat o perioadă grea pentru poporul român, care a trebuit să suporte jaful ocupantului. Pe
11 decembrie se formează la Iaşi un guvern de uniune naţională condus de Ionel Brătianu, iar
anul următor se trece imediat la reorganizarea comandamentului, armata română fiind
înzestrată cu echipament modern cumpărat de la aliaţi.
Mobilizarea armatei. Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz
La sporirea capacităţii de luptă, o contribuţie importantă a avut-o misiunea militară
franceză condusă de generalul Henri Berthelot. S-a organizat şi „Crucea Roşie”, sub patronajul
reginei Maria, care şi-a asigurat astfel apelativul de „mama răniţilor”. De asemenea, pentru a
reface moralul soldaţilor, regele şi Consiliul de miniştri au considerat de cuviinţă că era timpul
ca statul român să treacă la îndeplinirea promisiunilor făcute, înainte de terminarea
operaţiunilor. Pe 23 martie 1917, într-o vizită pe front37, Ferdinand s-a adresat Armatei a II-a,
care era cantonată la Răcăciuni: „Ostaşi, vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul şi cu
pieptul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe
lângă răsplata cea mare a izbânzii care vă asigură fiecăruia recunoştinţa neamului întreg, aţi
câştigat totodată dreptul la a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pentru care v-aţi
luptat. Vi se va da pământ! Eu, regele vostru, voi fi întâiul a da pildă, vi se va da şi o largă
participare la treburile statului.38”
În aceste condiţii, pe 19 iunie 1917 se promulgă proiectul de revizuire a Constituţiei,
care consacra, printre altele, adoptarea reformei agrare prin exproprierea marii proprietăţi şi
introducerea votului universal. Operaţiunile militare s-au reluat în iulie 1917, când trupele
austro-ungare şi germane vizau atacarea Moldovei de la sud la nord. Luptând cu eroism, ostaşii
români au reuşit să respingă în bloc atacurile inamicilor. La Mărăşti (11 - 19 iulie), Mărăşeşti
36
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, pp.350-351
37
Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război (1916 - 1918), Bucureşti, 1935, p.146
38
„România”, I, nr. 35 din 28 martie 1917
(24 iulie- 6 august) şi Oituz (26 iulie - 9 august), faptele de arme au reliefat spiritul de jertfă al
românilor şi speranţa în refacerea unităţii naţionale39.
Armistiţiul cu Puterile Centrale
Însă, în octombrie 1917, bolşevicii au preluat puterea în Rusia şi au anunţat dorinţa de a
încheia armistiţiul. În aceste condiţii, România rămânea izolată pe frontul din est, înconjurată
de trupele inamice, astfel că avantajul oferit de victoriile din vara aceluiaşi an nu a mai putut fi
fructificat. Trupele ruseşti au părăsit linia frontului într-o totală dezordine, producând jafuri şi
distrugeri. Ca urmare, armata română a intervenit pentru a asigura ordinea, dezarmându-i şi
neutralizându-i pe ruşi. În replică, autorităţile bolşevice au recurs la măsuri dure: arestarea
reprezentantului ţării noastre de la Petrograd, Constantin Diamandy, ruperea legăturilor
diplomatice (13 ianuarie 1918) şi confiscarea tezaurului, acuzând totodată ţara noastră de
agresiune pe propriul teritoriu, prin intrarea trupelor române în Basarabia pentru restabilirea
ordinii, deşi aceasta s-a produs la apelul basarabenilor.
La începutul anului 1918, presiunile Austro-Ungariei aupra României s-au amplificat,
cerându-se înlăturarea dinastiei şi încheierea grabnică a armistiţiului. Primul ministru Brătianu
nu s-a arătat dispus să încheie o pace ruşinoasă, astfel că depune mandatul guvernului pe 26
ianuarie 1918. În locul său este format un cabinet condus de generalul Alexandru Averescu. În
condiţii dezastruoase pentru ţară, regele Ferdinand se vedea nevoit de a încheia o pace separată.
Pe 14 februarie 1918, are loc la Răcăciuni o întrevedere între rege şi ministrul de externe
austro-ungar, care pune problema armistiţiului într-o manieră ultimativă 40. Mai mult, pe 18
februarie, ieşirea Rusiei din război a fost consfinţită prin Pacea de la Brest-Litovsk, astfel că
frontul din Moldova rămânea complet izolat.
Ferdinand întruneşte un Consiliu de Coroană în aceeaşi zi, unde le prezintă
participanţilor condiţiile de pace oferite în urma întrevederii cu ministrul austro-ungar 41.
Trebuia să se aleagă între o pace umilitoare sau ocuparea întregii ţări de inamic. După ample
dezbateri, se decide ca delegaţia română să discute la tratative textul tratatului în bloc şi nu pe
articole, pentru a se pune în evidenţă caracterul de dictat al prevederilor tratatului 42. După
semnarea unui tratat preliminar la Buftea pe 20 februarie43, s-a considerat că persoana cea mai
potrivită pentru a purta negocierile cu Puterile Centrale era Alexandru Marghiloman. Urmând
să faciliteze negocierile, generalul Averescu şi-a depus mandatul pe 27 februarie, iar pe 5

39
România în anii primului război mondial, vol. II, Bucureşti, Editura Militară, 1987 (cap. IV, V, VI)
40
Constantin Gane, P. P. Carp şi rolul său în istoria politică a ţării, vol. II, p.325
41
Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război (1916 - 1918), Bucureşti, 1935, p.299
42
România în anii primului război mondial, pp.320-321
43
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos. 10 /1918, f.1
martie 1918 se constituie un guvern condus de liderul conservator. Regele considera că datorită
poziţiei sale filogermane, fermă de-a lungul timpului, Marghiloman va reuşi să încheie o pace
mai blândă. De asemenea, liderul conservator fusese unul dintre cei rămaşi în Bucureşti în
timpul ocupaţiei inamicului, încercând să stabilească contacte cu reprezentanţii Puterilor
Centrale pentru a proteja integritatea teritorială a ţării noastre.
Alexandru Marghiloman îşi asumă responsabilitatea semnării unei păci foarte grele la
Bucureşti, starea de război fiind înlocuită cu un regim de ocupaţie. La 24 aprilie 1918, s-a
încheiat Pacea de la Bucureşti, care cuprindea prevederi umilitoare: Dobrogea era ocupată de
Bulgaria, Austro-Ungaria lua partea vestică a Carpaţilor, Germania insitituia un monopol
asupra ţiţeiului pe 90 de ani, a comerţului cu cereale, a exploatării şi prelucrării lemnului, iar
accesul la Marea Neagră era permis numai de-a lungul unui drum comercial până la
Constanţa44.
Reintrarea în război. Marea Unire din 1918
Cu toate presiunile exercitate asupra sa, regele Ferdinand a refuzat să semneze Tratatul
de Pace, permiţând astfel supravieţuirea statului român. Profitând de conjunctura noului context
internaţional, românii din teritoriile aflate sub ocupaţie străină şi-au manifestat dorinţa de unire
necondiţionată cu Patria - Mamă45. Pe 27 martie 1918, la Chişinău, Sfatul Ţării a hotărât cu
majoritate de voturi Unirea Basarabiei cu România46. În mijlocul aclamaţiilor sălii, decizia a
fost adusă la cunoştinţa primului ministru, Alexandru Marghiloman, care, în numele poporului
român, a guvernului României şi al regelui, a luat act de Declaraţie şi a primit Unirea. Era,
după cum avea să spună regele Ferdinand, „înfăptuirea unui vis care demult zăcea în inimile
tuturor românilor de dincolo şi de dincoace de apele Prutului”. Prin decretul regal nr. 842 din
10 aprilie, regele a promulgat actul unirii 47. Unirea a fost primită cu entuziasm şi satisfacţie de
românii de pretutindeni şi a stimulat lupta de eliberare a românilor aflaţi sub stăpânire străină.
Soarta a zâmbit României, iar spre sfârşitul anului 1918, Antanta obţinea mari succese
pe frontul din vest, pierderile din rândul Puterilor Centrale fiind imense. Astfel, s-a întrevăzut
posibilitatea ca România să reintre în război pentru înfrângerea definitivă a adversarului. Pe 24
octombrie 1918, regele Ferdinand a proclamat mobilizarea generală şi ordonă armatei române
să reintre în război de partea Antantei. Totodată, este demis guvernul Marghiloman şi se
formează un cabinet de militari şi tehnicieni, condus de generalul Constantin Coandă, care a
luat imediat măsura considerării Tratatului de la Bucureşti ca un act nul şi neavenit. Pe 11

44
Ibidem, dos.70/1918, f.1-2
45
Ioan Scurtu (coord.), Documentele Unirii. 1918, 1993
46
Ion Nistor, Unirea Basarabiei, vol. I, Chişinău, 1923, pp.425-426
47
Decretul-regal cu privire la hotărârea Sfatului Ţării din Chişinău în „Monitorul oficial” din 10/23 aprilie 1918
noiembrie 1918, Puterile Centrale au capitulat, iar România s-a situat în tabăra învingătoare. În
aceste condiţii, înfăptuirea României Mari, ideal secular al poporului român, nu mai părea un
vis nerealizabil, ci o certitudine, câştigată prin eroism, sacrificiu şi jertfele a sute de mii de
soldaţi români căzuţi pe front.
Pe 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, Congresul General al Bucovinei a votat în
unanimitate „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la
Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”. Prin decretul-lege din 18/31 decembrie
1918, regele Ferdinand a consfinţit Unirea Bucovinei cu România48.
Convocată încă din 3/15 noiembrie prin manifestul „Către popoarele lumii”, Marea
Adunare Naţională s-a întrunit pe 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba-Iulia, participând în
jur de 100.000 de oameni din toate colţurile ţării. Lucrările au fost deschise de Gheorghe Pop
de Băseşti, iar Rezoluţia Unirii a fost prezentată de Vasile Goldiş. Cei 1228 de delegaţi aleşi ai
românilor „din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” au votat Rezoluţia Unirii care
„decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Prin
decretul nr. 3631 din 11/24 decembrie 1918, regele Ferdinand a ratificat Unirea Transilvaniei
cu România49.
Astfel se înfăptuia România Mare, sub conducerea lui Ferdinand I „Întregitorul”, Regele
României. Noul stat avea o suprafaţă de 295.049 km2 şi o populaţie de peste 16 milioane de
locuitori50.
Sistemul de pace de la Versailles
Pe 1/14 decembrie regele şi guvernul au întâmpinat la Gara de Nord delegaţia Marelui
Sfat Naţional Român din Transilvania, care aducea Rezoluţia Unirii de la Alba-Iulia pentru a fi
predată şefului statului. Cu acest prilej, Ferdinand a declarat:
„Ne-aţi adus nu numai dorul împlinit a câtorva milioane de suflete, ne-aţi adus inimile lor şi în
primirea plină de dragoste frăţească ce aţi găsit-o la noi, aţi putut simţi pulsul ţării mume, ce
bate în acelaşi ritm cu al vostru [...] După Basarabia şi Bucovina, mai lipsea o piatră dintre
cele mai scumpe: Ardealul, cu ţinuturile din Ungaria locuite de români. Azi ne-aţi adus şi
această ultimă piatră a clădirii, care încoronează marea operă de unire. Putem privi cu
încredere în viitor, căci temeliile sunt puternice.51”

48
Decretul-regal cu privire la hotărârea Congresului General al Bucovinei din Cernăuţi în „Monitorul oficial” din
19 decembrie 1918/1 ianuarie 1919
49
Decretul-regal cu privire la hotărârea Adunării Naţionale din Alba Iulia în „Monitorul oficial” din 13/26
decembrie 1918
50
Regina Maria despre înfăptuirea Marii Uniri în Regina Maria a României, Povestea vieţii mele, Ediţie îngrijită şi
note de Ioana Cracă, vol. III, Bucureşti, Editura Eminescu, 1991, p. 487
51
Cuvântări de Ferdinand I regele României. 1889 - 1922, Bucureşti, 1923, p.124
 După Marea Unire, oamenilor politici le revenea răspunderea de a găsi mijloacele
adecvate pentru a asigura dezvoltarea României ca stat european. Pe 29 noiembrie/12
decembrie 1918 s-a format un nou Consiliu de miniştri, în care erau reprezentate toate
provinciile istorice, prezidat de Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal52. În
prima lună de la instalare, pe 15 şi 16 decembrie, cabinetul publică decretul-lege privind
exproprierea marilor proprietăţi rurale din Vechiul Regat, fixând şi condiţiile exproprierii 53.
Însă, războiul lăsase răni adânci pe trupul ţării noastre: distrugeri materiale, familii sfâşiate de
durere şi dezbinate, scăderea nivelului de trai, scăderea producţiei, ceea ce a generat în perioada
imediat următoare nemulţumiri în rândul populaţiei, manifestate prin greve şi lupte de stradă.
Se impunea astfel adoptarea unor ample reforme, care să ralieze România la noile realităţi
postbelice.
De asemenea, pe 18 ianuarie 1919 au fost deschise lucrările Conferinţei de Pace de la
Paris. Aici, Brătianu a purtat o luptă dură diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a
Marii Uniri, menţinerea integrităţii şi suveranităţii teritoriale 54. Cu toate acestea, Marile Puteri
au inclus România în rândul statelor cu interese limitate, fiindu-i impuse unele prevederi
dezavantajoase55. După mai multe obiecţii, neacceptate de „Consiliul celor patru”, primul
ministru român a părăsit lucrările Conferinţei pe 2 iulie. Refuzând să semneze Tratatul cu
Austria, care cuprindea anumite prevederi de neacceptat pentru ţara noastră, Brătianu şi-a depus
mandatul de prim-ministru pe 12 septembrie 1919. Imediat, a fost format un nou cabinet în
frunte cu generalul Arthur Văitoianu, care a avut aceeaşi atitudine în privinţa semnării
tratatului, acesta fiind ratificat abia de următorul guvern pe 10 decembrie 191956. În cele din
urmă, la începutul lunii noiembrie, au avut loc primele alegeri parlamentare pe baza votului
universal, iar pe 1 decembrie 1919 s-a format un Consiliu de miniştri din membri ai coaliţiei
denumită Blocul Parlamentar57, sub preşedinţia lui Alexandru Vaida-Voevod. Noul Parlament a
votat pe 29 decembrie legile prin care se ratifica Unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei
cu Regatul României, iar pe 31 decembrie au fost promulgate de regele Ferdinand58 59 60.
52
Ioan Scurtu, Politica internă a guvernului liberal (1918-1919), în „Analele Universităţii Bucureşti. Istorie”,
nr.1/1974
53
„Monitorul oficial”, nr.214 din 15/28 decembrie 1918
54
André Tardieu despre atmosfera de la Conferinţa păcii în jurul problemei româneşti Apud C. de Saint Aulaire,
Confession d'un vieux diplomate, Paris, 1953, p. 484
55
Declaraţiile lui Ion I. C. Brătianu privind situaţia României la Conferinţa de Pace în Dezbaterile Adunării
Deputaţilor, nr. 15, din 1 ianuarie 1919, pp. 167-169
56
Tratatul privind minorităţile din 9 decembrie 1919, în Minorităţile naţionale din România. 1918-1925.
Documente, pp. 174-178
57
Blocul Parlamentar în „Neamul Românesc”, IV, nr.265 din 27 noiembrie 1919
58
Legea pentru ratificarea Unirii Transilvaniei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1920
59
Legea pentru ratificarea Unirii Bucovinei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1920
60
Legea pentru ratificarea Unirii Basarabiei cu România în „Monitorul oficial” din 1 ianuarie 1920
 Marea Unire din 1918 a fost recunoscută în cadrul Conferinţei de Pace de la Paris prin
aşa numitul „Sistem Versailles”: Tratatul cu Germania de la Versailles (28 iunie 1919)61,
Tratatul cu Austria de la Saint-Germain (10 septembrie 1919)62, Tratatul cu Bulgaria de la
Neuilly (27 noiembrie 1919)63, Tratatul cu Ungaria de la Trianon (4 iunie 1920)64, Tratatul cu
Turcia de la Sèvres (10 august 1920), toate acestea reîntregite prin Tratatul de la Paris din 20
octombrie 192065.
Noile realităţi politice. Unificarea instituţională şi legislativă
Făurirea statului naţional unitar român, legiferarea votului universal şi a reformei agrare
au imprimat vieţii politice din România trăsături noi. Acestea au condus la dispariţia partidelor
conservatoare, a căror bază electorală o constituau marii proprietari funciari, şi apariţia pe
scena politică partidele de orientare ţărănistă şi socialistă, care se pronunţau pentru măsuri
radicale în favoarea păturii mai sărace a societăţii.
Partidul Naţional Liberal a fost cel care a dominat scena politică din România în primul
deceniu interbelic, beneficiind şi de sprijinul principalelor instituţii economice, care se aflau în
mâna fruntaşilor partidului, dar şi de un anumit favoritism din partea regelui Ferdinand. Un rol
important l-au jucat şi formaţiunile politice din provinciile nou unite, care s-au integrat treptat
în partidele mai puternice din Vechiul Regat. Totodată, în primul deceniu interbelic, şi-au făcut
apariţia partidele ce reprezentau interesele minorităţilor naţionale. Noul context a impus
necesitatea adoptării unor ample reforme financiare, economice, agrare, sociale şi iniţierea
unificării legislative şi administrative pentru a desăvârşi Mare Unire din 1918. Măsurile luate
de coaliţia Blocului Parlamentar l-au nemulţumit pe Ionel Brătianu, astfel că acesta a intervenit
pe lângă regele Ferdinand pentru a determina căderea guvernului.
Cu sprijin brătienist, pe 13 martie 1920, se formează un nou guvern sub conducerea lui
Averescu, preşedintele Partidului Poporului, care a cooptat printre miniştri săi şi membri
conservator-democraţi, printre care Take Ionescu şi Nicolae Titulescu66. Acest cabinet a adoptat
unificarea monetară (1920)67, apoi a legiferat reforma agrară68. Activitatea de legiferare a

61
Tratatul de pace cu Germania în „Monitorul oficial” din 9 aprilie 1920
62
Tratatul de pace cu Austria în „Monitorul oficial” din 26 septembrie 1920
63
Tratatul de pace cu Bulgaria în „Monitorul oficial” din 20 septembrie 1920
64
Tratatul de pace cu Ungaria în „Monitorul oficial” din 21 septembrie 1920
65
Tratatul de la Paris în „Monitorul oficial” din 8 august 1922
66
Gheorghe I. Florescu, Despre împrejurările aducerii la putere a guvernului Averescu (martie 1920) în „Anuarul
I. I. A.”, Iaşi, VI, 1969
67
„Monitorul oficial”, nr. 110 din 19 august 1920, şi nr.128 din 12 septembrie 1920
68
Reforma agrară şi evoluţia agriculturii. Documente din: „Monitorul oficial” din 17 iulie 1921, V. Axenciuc,
Evoluţia economică a României. Cercetări statistico-istorice. 1859-1947, vol. II. Agricultura, Bucureşti, Editura
Academiei, 1996, pp. 99, 107, C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XVII, 1929, Bucureşti, pp. 1125-
1135, C. Hamangiu, Codul general al României, vol. XIX, 1931, Bucureşti, pp. 336-351
reformei agrare, începută odată cu modificarea Constituţiei în vara anului 1917, s-a încheiat
după 4 ani, prin adoptarea legii pentru reforma agrară în Vechiul Regat (17 iulie 1921)69, a legii
pentru reforma agrară în Transilvania (30 iulie 1921) şi a legii pentru reforma agrară în
Bucovina (30 iulie 1921)70. Legea pentru reforma agrară în Basarabia fusese votată la 6 martie
192071.
Vii comentarii a generat crearea postului de ministru al Casei Regale în octombrie 1920,
în această funcţie fiind numit Constantin Hiott, prieten şi rudă cu Brătianu72. În vara anului
1921, preşedintele PNL a declanşat acţiunea de înlăturare a guvernului, considerând că
momentul preluării destinului ţării de către liberali se apropie. Fruntaşul liberal declara:
„trebuie să ne pregătim de asalt”. Brătianu a reuşit să atragă în acest demers întreaga opoziţie,
care a început să boicoteze măsurile luate de cabinet. În cele din urmă, opoziţia se retrage din
Parlament, iar demisia ministrului de externe, Take Ionescu, a provocat o criză în interiorul
coaliţiei. În aceste condiţii, pe 13 decembrie 1921, Averescu îşi depune mandatul, iar peste
patru zile, regele Ferdinand îl desemnează pe Take Ionescu în funcţia de prim-ministru. După
cum menţiona istoricul Nicolae Iorga, „Take Ionescu simţea în spatele său dogoritoarea patimă
de stăpânire a lui Ion Brătianu”73.
Tot în aceeaşi lună, Brătianu obţine acordul de colaborare pentru un viitor guvern cu
PŢB şi PDU, astfel că după numai o lună de la instalare, guvernul takist primeşte un vot de
blam din partea Parlamentului şi a trebuit să demisioneze. După ce Ferdinand consultă formal
pe şefii tuturor formaţiunilor politice, pe 19 ianuarie 1922, Ion I. C. Brătianu este desemnat să
formeze noul Guvern al României74. Justificând această decizie, regele mărturisea: „Vrajba
înveninată dintre partide, ca şi toţi de aici, mă silesc să nu mă bizui decât pe un singur om: Ion
Brătianu”75. De fapt, şi când se afla pe băncile opoziţiei şi când se afla la putere, liderul
liberalilor conducea destinele ţării, folosindu-se adesea de regele Ferdinand. Evenimentele din
timpul războiului şi din perioada imediat următoare i-au întărit regelui credinţa că Brătianu era
un om „providenţial”, pe care trebuie să se bizuie. Fiind un temperament slab, Ferdinand s-a
lăsat dominat de Brătianu, nesfiindu-se să declare că, deşi mulţi apreciază pe Brătieni ca pe a

69
„Monitorul Oficial”, nr.82 din 17 iulie 1921
70
„Monitorul Oficial”, nr.93 din 30 iulie 1921
71
„Monitorul Oficial”, nr.258 din 13 martie 1920
72
Tudor Teodorescu-Brănişte, Între presă şi literatură, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, 1989, p.21
73
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, vol. III, Bucureşti, 1934, p.71
74
Contextul instalării liberalilor la putere în ianuarie 1922 în I. Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor
1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 1994, pp. 64-66
75
Mărturii contimporane, p.428 (relatarea lui M. C. Vlădescu)
doua dinastie din România, el nu vede nimic rău în asta 76. Iar cu alt prilej a mărturisit: „Prefer
să cad cu Brătianu, dacă asta ar fi să se întâmple, dar este singurul în care am încredere”77.
Încoronarea de la Alba Iulia ca rege al tuturor românilor
Profund nemulţumiţi de soluţia aleasă de rege pentru noul guvern, şefii partidelor
politice din opoziţie au refuzat în mod ostentativ să meargă la botezul principelui Mihai,
întrucât, după expresia lui Nicolae Iorga: „Coroana ajunsese vasală Brătienilor”78. În concepţia
oamenilor politici, încoronarea regelui la Alba-Iulia trebuia să simbolizeze actul Unirii tuturor
românilor sub sceptrul aceluiaşi suveran. Problema încoronării fusese discutată încă din timpul
lui Averescu, dar Ferdinand a cerut amânarea festivităţilor sub pretextul faptului că „ţinutele
regale comandate în străinătate nu erau gata” 79. Chestiunea a fost reluată de guvernul liberal,
care la 24 august 1922, într-o şedinţă desfăşurată la Sinaia, a decis organizarea evenimentului
în toamnă80. Pentru a evita disputele şi a asigura actului „solemnitatea” şi „unanimitatea”
necesară, regele a avut discuţii cu şefii partidelor de opoziţie, dar convorbirile nu au avut
efectul scontat. Averescu a acceptat fără rezerve, Nicolae Iorga a acceptat să participe „din
devotament pentru Coroană”, după cum el însuşi a declarat, ţinând însă să precizeze ironic că
nu va mai avea aceeaşi atitudine „când domnul Brătianu se va încorona” 81, iar PNR şi PŢ au
refuzat să participe, motivând că acestea au fost coborâte „la rolul unor simple manifestaţii de
partid”82. Acest refuz a mâhnit adânc pe Ferdinand, care nu a putut uita niciodată afrontul
liderilor celor două partide, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache83.
La 15 octombrie 1922, a avut loc un serviciu religios la Catedrala din Alba-Iulia, iar
momentul culminant a fost atins când regele Ferdinand şi-a pus pe cap coroana de oţel, căreia i
s-au adăugat însemnele Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei, simbolizând unirea tuturor
românilor „de la Nistru până la Tisa”, sub acelaşi suveran. Cu prilejul încoronării sale, regele
Ferdinand I a declarat:
„Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională, rege al României, am moştenit Coroana
României, după glorioasa domnie a Regelui Întemeietor. Suindu-mă pe tron am rugat cerul să
dea rod muncii ce, fără preget eram hotărât să închin iubitei mele ţări, ca bun român şi rege.
Pronia cerească a binecuvântat şi prin bărbăţia poporului şi vitejia ostaşilor ne-a dat să

76
M. Theodorian-Carada, Efimeridele. Însemnări şi amintiri, Roman, 1937, p.51
77
Ioan Lupaş, Regele Ferdinand, Cluj, 1929, p.20
78
Nicolae Iorga, Memorii, vol. II, p.262
79
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, în Arhivele Istorice Centrale,
Arhivele C.C. al PCR, fond 104, dos. 8592, f.926
80
„Viitorul”, XV, nr. 4340 din 1 septembrie 1922
81
Un interviu cu Nicolae Iorga, în „Neamul Românesc”, XVII, nr.232 din 14 ocotmbrie 1922
82
„Patria”, Cluj, IV, nr.197 din 10 septembrie 1922
83
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, ediţia din 1972, p.600
lărgim hotarele Regatului şi să înfăptuim dorul de veacuri al neamului nostru. Am venit astăzi
cu regina, care ne-a fost tovarăşă în credinţa neclintită la restrişte şi la bucurie ca printr-
această sărbătoare să consacrăm în faţa Domnului şi a scumpului nostru popor legătura ce ne
uneşte dea pururea cu dânsul. Punând pe capul meu, într-această străveche cetate a Daciei
Romane, coroana de la Plevna, pe care noi şi glorioase lupte au făcut-o pe veci coroana
României Mari, mă închin cu evlavie memoriei celor care, în toate vremurile şi de pretutindeni
prin credinţa lor, prin munca şi prin jertfa lor, au asigurat unitatea naţională şi salut cu
dragoste pe acei care au proclamat-o într-un glas şi o simţire de la Tisa până la Nistru şi până
la Mare. Într-aceste clipe gândul meu se îndreaptă cu recunoştinţă către viteaza şi iubita
noastră armată. Pentru răsplata trudelor trecutului, rog Cerul ca poporul nostru să culeagă în
pace roadele lui binecuvântate şi să propăşească în linişte, frăţie şi muncă harnică. Cu inima
plină de dragoste şi credinţă mărturisesc dorinţele sufletului meu. Vreau ca ţărănimea, stăpână
pe veci pe ogoarele ce le-a dobândit, să le aibă de-a puterea de rodire în folosul ei şi al binelui
obştesc. Vreau ca muncitorimea, credincioasă patriei, să-şi afle soarta tot mai prosperă într-o
viaţă de armonie şi de dreptate socială. Vreau ca, în hotarele României Mari, toţi fiii buni ai
ţării, fără deosebire de religie şi de naţionalitate, să se folosească de drepturi egale cu ale
tuturor românilor, ca să ajute cu toate puterile statul, în care Cel de Sus a rânduit să trăiască
împreună cu noi. Vreau ca românii din toate straturile sociale, însufleţiţi de năzuinţa unei
înfrăţiri naţionale, să se folosească toţi de legitima ocrotire a statului. Vreau ca în timpul
domniei mele, printr-o întinsă şi înaltă dezvoltare culturală, patria noastră să-şi îndeplinească
menirea de civilizaţie ce-i revine în renaşterea orientului european după atâtea veacuri de
cumplite zbuciumări. Sunt sigur că, în îndeplinirea marei noastre datorii voi avea sprijinul
tuturor bunilor fii ai ţării, nedespărţiţi în gând şi-n faptă în jurul tronului. Acestei sfinte
misiuni, în neclintita unire cu poporul nostru, voi închina toate puterile mele de om şi rege şi
asupra ei chem, în această zi solemnă de înălţare sufletească binecuvântarea celui
atotputernic.84”
A urmat apoi un ospăţ al încoronării, la care au participat 30.000 de oameni 85. A doua
zi, la Bucureşti, s-a desfăşurat un spectacol evocând lupta poporului român pentru unitate, la
care au participat şefi de stat şi de guvern din 13 state 86. Evocând acest moment, Nicolae Iorga
nota: „Astfel, printr-un fericit destin, i-a fost dat regelui Ferdinand să poarte coroana stropită
cu mult şi scump sânge, să culeagă după trei sute de ani moştenirea lui Mihai Viteazul” 87.

84
Proclamaţia regelui Ferdinand cu prilejul încoronării sale la Alba Iulia
85
Arhivele Istorice Centrale, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, dos.14/1922, f.1
86
Ion Gorun, Încoronarea primului rege al României întregite la Alba Iulia şi Bucureşti, f.a.
87
Nicolae Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, ediţia din 1972, p.601
Acceptând să se încoroneze sub guvernul Brătianu, regele dovedea că era hotărât să menţină
PNL la putere, fără a ţine seama de opinia partidelor de opoziţie.
În pofida tuturor protestelor violente ale opoziţiei 88, regele a promulgat noua Constituţie
a României, prin care se asigura temeiul juridic pentru dezvoltarea României Mari 89. Dotarea
ţării cu o lege fundamentală, în noile condiţii de după terminarea Primului Război Mondial a
devenit una dintre problemele fundamentale ale statului român 90. Totuşi, organizarea
constituţională a constituit o problemă deosebit de dificilă, atât pentru instituţia monarhică, cât
şi pentru guvernele din această perioadă, datorită multiplelor împrejurări interne, dar mai ales
externe. Astfel, problema constituţională a fost mereu amânată până la venirea liberalilor la
putere, la începutul anului 1922.
După lungi dezbateri, noua Constituţie a fost votată la 26 martie 1923 în Adunarea
Deputaţilor91, iar la 27 martie în Senat92, fiind promulgată de rege şi publicată în „Monitorul
Oficial” la 29 martie 192393 ca operă liberală, trezind numeroase proteste din partea partidelor
din opoziţie94.

Consolidarea statului naţional unitar

Măsurile adoptate în guvernarea liberală au permis consolidarea statului naţional unitar
român. Datorită aplicării doctrinei liberale „prin noi înşine”, economia românească a cunoscut
un ritm rapid de refacere până în 1923, după care a înregistrat o creştere cu adevărat
spectaculoasă. Ramura cea mai dinamică a fost industria, progresul datorându-se politicii
guvernamentale care a vizat încurajarea, promovarea şi apărarea industriei naţionale 95. Printre
măsurile cele mai importante s-a numărat legea minelor din 4 iulie 192496, însă cele mai multe
au vizat alinierea ţării noastre la noile realităţi postbelice. Pentru unificarea administrativă a
tuturor provinciilor a fost adoptată legea din 14 iunie 1925, care avea la bază „păstrarea
caracterului unitar al ţării” şi aplicarea descentralizării administrative 97. Această măsură stabilea
împărţirea teritoriului României în două diviziuni administrative: judeţe şi comune, care puteau

88
Ibidem, p.613
89
Constituţia din 1923 în „Monitorul Oficial” din 29 martie 1923
90
Ştefan Zeletin despre Constituţia din 1923 în Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta, 1992,
pp. 96-97
91
„D.A.D.”, nr.56, şedinţa din 26 martie 1923, p.1604
92
„D.S.”, nr.52 şedinţa din 27 martie 1923, p.828
93
„Monitorul Oficial”, nr.282 din 29 martie 1929
94
Declaraţia Partidului Naţional şi a Partidului Ţărănesc cu prilejul adoptării Constituţiei României în Dezbaterile
Adunării Deputaţilor, nr. 61, şedinţa din 29 martie 1923, p. 1772
95
Vintilă Brătianu despre Economia naţională a României mari în Democraţia din 4-5 mai 1919
96
Legea minelor din 4 iulie 1924 în „Monitorul oficial” din 4 iulie 1924
97
Legea pentru unificare administrativă din iunie 1925 în „Monitorul Oficial” din 14 iunie 1925
fi rurale (cuprindeau mai multe sate) şi urbane (oraşele). De asemenea, pentru înlesnirea
controlului, supravegherea aplicării legilor şi buna administrare, judeţele se împărţeau în
circumscripţii numite plăşi, care cuprindeau mai multe comune. Pe 27 martie 1926, este
promulgată legea electorală a „primei majorităţi” 98. Principala modificare se referea la
centralizarea rezultatelor, repartiţia mandatelor şi proclamarea aleşilor. Practic, se introducea
sistemul „primei majorităţi”. Acest sistem prevedea că partidul care întrunea cel puţin 40% din
totalul voturilor valabil exprimate se numea grupare majoră, iar celelalte partide constituiau
gruparea minoritară. Din această împărţire rezulta repartizarea mandatelor politice, astfel încât
gruparea majoritară primea jumătate din numărul mandatelor, iar cealaltă jumătate se împărţea
între grupările minoritare proporţional cu procentele de voturi obţinute, dar şi cu cea majoritară.
Aşadar, se crea cadrul propice pentru ca partidul majoritar să poată obţine mai multe mandate
parlamentare, susţinând astfel guvernul. Această lege afecta egalitatea votului, deoarece
voturile acordate grupării majoritare aveau o putere de desemnare mai mare decât cele ale
grupărilor minoritare.
Regele Ferdinand s-a implicat şi în problematica relaţiilor internaţionale. Momente
semnificative s-au înregistrat cu prilejul vizitelor suveranului la Paris, Londra şi Bruxelles. De
altfel, Ferdinand a fost primul şef de stat care a vizitat Biroul Internaţional al Muncii, precum şi
sediul Societăţii Naţiunilor în mai 1924. Cu acest prilej, regele declara:
„Poporul român, având realizată, după secole de suferinţe şi persecuţii, unificarea sa
naţională, preocupat de organizarea şi menţinerea păcii, spre a se considera, fără să
urmărească nici un scop opresiv, dorind menţinerea integrităţii teritoriale a ţării sale şi
respectarea fidelă a tratatelor existente, este în mod profund ataşat operei de pace, solidarităţii
şi înţelegerii, care formează obiectivele acţiunii Societăţii Naţiunilor.99”
Criza dinastică
Primele două renunţări la tron
Odată cu adoptarea măsurilor care vizau consolidarea statului naţional unitar român,
Regele Ferdinand a trebuit să se confrunte cu problemele crizei dinastice, generată de fiul său
cel mare, Carol al II-lea, ale cărei implicaţii s-au evidenţiat în anii următori. La 27 august 1918,
principele moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-
Neamţ pe care o conducea onorific. Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana
Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Prin acest fapt, principele Carol încălcase două
principii fundamentale: acela de a nu se căsători cu persoane care nu aparţin unei familii

98
„Monitorul Oficial”, nr.71 din 27 martie 1926
99
Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor, 1919 - 1929, Bucureşti, Editura Academiei, 1988, p.131
domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară. Carol îl anunţă pe tatăl său despre
căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la calitatea sa de moştenitor 100.
După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa cu
misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară 101 şi cu o scrisoare din partea
lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu
posibilele repercusiuni ale actelor sale102. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a
arătat dispus să renunţe la căsătorie.
În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a
adopta o decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă
matur” şi trebuia să i se dea timp „pentru a se coace la minte” 103. În schimb, Alexandru
Averescu a declarat regelui că tânărul principe nu avea „nici o calitate pentru domnie” 104. De
altfel, regina Maria era şi ea nemulţumită de atitudinea lui Carol din timpul războiului, într-o
scrisoare din noiembrie 1916 reproşându-i că duce „o viaţă răsfăţată”, stând departe de
zgomotul bătăliei105. Pentru a discuta problema părăsirii unităţii militare, regele a convocat un
„Consiliu al generalilor”, la care au luat parte Constantin Hârjeu, Constantin Coandă, Arthur
Văitoianu şi Eremia Grigorescu. Aceştia s-au pronunţat că „numai Majestatea sa poate decide
asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări de regulamente militare de către un
membru al familiei regale”106. După aceste consfătuiri, Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol
la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să părăsească incinta lăcaşului de
cult107. În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina
pe Zizi Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a
refuzat ţinând să devină „Zizi de Hohenzollern”108. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat
pe 29 octombrie să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la
Odessa, iar regele a hotărât amnistierea fiului său109.
Carol şi Zizi continuau să comunice prin intermediul scrisorilor. Demersurile făcute de
familia regală şi de oamenii politici pentru a-i despărţi pe cei doi nu au reuşit. Pe 8 ianuarie
1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal 110,
100
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Arhiva personală, dos. V-187/1918, f.1
101
Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor, Bucureşti, 1926, p.5
102
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. V, Bucureşti, 1927, pp.229-230
103
Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor, Bucureşti, 1926, p.6
104
Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. IV, Bucureşti, 1927, pp.26
105
Paul al României, Carol al II-lea. Rege al României, Bucureşti, Editura Holding Reporter, 1991, p.23
106
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală, dos.43/1918, f.1
107
Ibidem. Carol Caraiman, dos.3/1918, f.2
108
Ibidem, dos.43/1918, f.5
109
Acte şi corespondenţă relative la renunţările la tron ale fostului principe moştenitor, Bucureşti, 1926, p.7
110
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Principele Carol, dos.2/1919, f.5
dar Carol şi Zizi continuau să trăiască împreună, regele primind zilnic note informative cu
privire la situaţia celor doi. La presiunile lui Ionel Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut
nevoit să plece din nou pe front alături de regimentul său, deoarece trupele maghiare reluaseră
focul împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni. În acest context s-a produs a
doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Astfel, pe 1 august
1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi Lambrino, în care se recunoştea soţul
ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece 111, şi una pentru tatăl său, prin care îl anunţa
de decizia luată112. După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la
Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa113.
Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore 114,
după care a recurs la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele
copilului şi soţul ei. În cele din urmă, pe 20 februarie 1920, principele îi cere lui Ferdinand să
considere „ca nulă şi neavenită scrisoarea pe care am trimis-o Majestăţii voastre la 1 august” şi
„în conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului
ţării şi al Majestăţii voastre”115. A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin
lume, finanţată din bani publici, pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită. Totodată, după
puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată să părăsească ţara împreună cu fiul său în
schimbul unei substanţiale pensii viagere116. După încheierea călătoriei pentru studii, Carol nu a
venit imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei Maria, se afla principesa
Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10
martie 1921117, iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai.
A treia renunţare la tron
Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi
era hotărât să acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în
repetate rânduri opinia că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa
ocultă a lui Barbu Ştirbey şi a reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Ion I. C.
Brătianu asupra tatălui său. În acest context, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana
care îi va marca decisiv cariera şi activitatea. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei
aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai

111
„Epoca”, XXVI, nr.11 din 17 februarie 1920
112
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos.2/1919, f.69
113
Ibidem, fond regele Ferdinand. Arhiva personală, dos. V-693/1919, f.1
114
„Universul”, XXXVIII, nr. 54 din 14 ianuarie 1920
115
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Principele Carol, do.2/1199, ff.235-236
116
Ibidem. Regele Carol II. Arhiva personală, dos.23/1919 - 1927, ff.1-3
117
Ibidem, dos. 1/1921, ff.15-19
fusese multe astfel de episoade. Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în
asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil.
După ce a asistat la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii, Carol a plecat la
Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu 118. De aici au plecat împreună la Veneţia, iar pe 12
decembrie 1925 tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a
treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei 119. Profund nemulţumit de
atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei
Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească 120. Decizia principelui a fost
irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de
renunţare a lui Carol către tatăl său 121, în care a adăugat: „Milano, 28 decembrie 1925”. În
aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană 122 pe 30 decembrie 1925.
Regele a luat cuvântul: „Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent, aş mai
păstra poate iluzii şi speranţe [..] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las
posibilitatea de reînnoire a unei asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat123.”
În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui
Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea
principelui Mihai ca principe moştenitor al României” 124. Cum Ferdinand a declarat categoric
că principele Carol este „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva
Coroana”125, toţi liderii politici prezenţi la Sinaia s-au supus voinţei suveranului. Mihai era fiul
lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să
se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe,
neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor.
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care
se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era
proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele
suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului 126. Regenţa se

118
A. L. Easterman, King Carol, Hitler and Lupescu, Londra, 1942, pp.40-43
119
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Principele Carol, dos.2/1925, f.146-147
120
Ibidem, fond Ferdinand. Arhiva personală, doc. V-745/1925, f.1-2
121
Ibidem, fond Casa Regală. Principele Carol, dos.2/1925, f.143
122
La consiliu au participat: Ion I. C. Brătianu, Mihail G. Orleanu, Mihail Pherekyde, generalul Constantin
Coandă, Alexandru Vaida-Voevod, Gheorghe Buzdugan, patriarhul Miron Cristea, generalul Constantin Prezan,
Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Nicolae Iorga, generalul Alexandru Averescu
123
Ibidem, fond Ferdinand. Arhiva personală, dos. II-80 (f.a.), f.1
124
Codicil la testamentul regelui Ferdinand I din 11 ianuarie 1926, în „Monitorul oficial” din 22 iulie 1927
125
Armand Călinescu, Însemnări politice, 1916 - 1919, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990, p.54
126
Legile votate de Adunarea Naţională Constituantă privitoare la renunţarea principelui Carol la succesiunea
tronului şi instituirea Regenţei în „Monitorul oficial” din 5 ianuarie 1926
compunea din trei persoane: principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe
Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Constantin Argetoianu remarca:
„Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele
au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi
sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”127.
La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele
de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena
Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea
Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar
generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său.
Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu
şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena 128. Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând
condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au
notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o
conciliere cu fiul său129.

Sfârşitul domniei
Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie
deosebită faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o
zi la alta. După ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din
străinătate, s-a stabilit că suveranul României suferea de cancer de colon. Ion I. C. Brătianu şi-a
încheiat mandatul legitim de patru ani în funcţia de prim-ministru al României pe 27 martie
1926. Soluţia pentru numirea unui nou guvern fusese stabilită cu doi ani anterior, de
preşedintele liberalilor. În acest sens, pe 30 martie 1926 se formează un nou cabinet prezidat de
Alexandru Averescu, cu sprijin brătienist. Comentând acest fapt, Nicolae Iorga nota: „Astfel
Ion Brătianu se retrase, după ce mersese unde vroise şi întărise astfel declaraţia sa mândră că
Partidul Liberal, adică el, stăpânul absolut al acestui partid, vine la putere şi pleacă de la putere
când îi place”130.
La începutul anului 1927, cabinetul începea să aibă o poziţie tot mai independentă în
politicile sale guvernamentale, ceea ce l-a nemulţumit profund pe Brătianu. Între timp,

127
Constantin Argeotianu, Pentru cei de mâine. Aminitiri din vremea celor de ieri în Monarhia de Hohenzollern
văzută de contemporani, Bucureşti, Editura Politică, 1968, dos. 8595, f.2331
128
Arhivele Istorice Centrale, fond Casa Regală. Carol Caraiman, dos.5/1927, f.56
129
„Îndreptarea”, IX, nr.111 din 18 iunie 1930
130
Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. X, pp.452-453
sănătatea regelui Ferdinand se deteriora continuu, iar în aprilie regele a contactat şi o congestie
pulmonară, ceea ce l-a adus la un pas de moarte. Pe 27 mai, Ferdinand pleacă din Bucureşti şi
se retrage la vila sa de la Scroviştea, pentru a sta la adăpost de căldura sufocantă din Capitală.
Pe fondul unor schimburi dure de replici între Brătianu şi Averescu 131, regele Ferdinand pleda
pentru formarea unui cabinet de concentrare naţională, lucru dorit şi de fruntaşul liberal. Deşi
Brătianu se gândise la un cabinet prezidat de generalul Constantin Prezan, şeful statului s-a
opus cunoscând relaţiile proaste dintre cei doi generali, iar Averescu putea să considere această
numire ca pe un act personal împotriva sa 132. La insistenţele reginei Maria, ferm hotărâtă să ia
parte la conducerea treburilor statului, s-a ajuns la propunerea lui Barbu Ştirbey, principalul
personaj al camarilei regale. Pe 4 iunie 1927, Averescu a fost vizitat de Constantin Hiott,
ministrul Casei Regale, care i-a prezentat decretul regal de demitere a guvernului şi de
însărcinare a lui Ştirbey cu misiunea de a forma noul cabinet133.
Din Consiliul de miniştri condus de Ştirbey făceau parte PNL, PNŢ, PŢ-Lupu şi
grupările conduse de Constantin Argetoianu şi Stelian Popescu. Şi de această dată influenţa lui
Brătianu a fost decisivă. Printr-o manevră politică, Brătianu şi-a retras miniştrii liberali din
guvern, ceea ce a provocat o criză în interiorul cabinetului. În aceste condiţii, Barbu Ştirbey îşi
depune mandatul pe 20 iunie. Două zile mai târziu, noul Consiliu de miniştri, condus de Ion I.
C. Brătianu, depune jurământul în faţa regelui la Scroviştea. Şeful statului era atât de slăbit
încât nici nu a avut puterea să se ridice de pe fotoliu. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta
petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia 134. În alegerile parlamentare de la începutul lunii
iulie, Partidul Naţional Liberal obţine o majoritate covârşitoare, iar Partidul Poporului nu
întruneşte nici măcar 2% din totalul voturilor, astfel că nu mai accede în Parlament. Gazetele
epocii relatau că Brătianu a dorit să le dea o lecţie averescanilor 135. Deşi iniţial se stabilise că
Parlamentul se va întruni în ziua de 27 iulie, Ion I. C. Brătianu a propus ca acesta să fie
convocat cu zece zile mai devreme, având în vedere starea de sănătate a suveranului. În seara
zilei de 19 iulie, odată cu validarea mandatelor noilor aleşi, Adunarea Deputaţilor şi Senatul au
fost legal constituite.
În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial, care anunţa
moartea regelui la orele 02:15136. Regele Ferdinand s-a stins din viaţă la vârsta de 62 de ani.

131
Uzurparea de la 4 iunie 1927 în lumina discursurilor şi declaraţiilor domnului general Averescu, Bucureşti,
f.a., p.11
132
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine..., dos. 8596, f.460
133
Consituirea noului guvern, în „Aurora”, VII, nr.1675 din 7 iunie 1927
134
Scrisoarea regelui Ferdinand I, cuprinzând ultima sa dorinţă în „Monitorul oficial” din 22 iulie 1927
135
„Neamul Românesc”, XII, nr.75 din 3 iulie 1927
136
„Monitorul Oficial”, nr.158 bis din 20 iulie 1927
Privind data morţii suveranului au existat numeroase speculaţii, însă nici până ziua de astăzi nu
s-a putut stabili ceva cu certitudine. Mai mulţi contemporani, printre care principele Nicolae,
istoricul Nicolae Iorga şi Armand Călinescu, au afirmat că de fapt regele murise în ziua de 18
sau 19 iulie, dar vestea nu a fost publicată decât după constituirea legală a Parlamentului
liberal, căci, în caz contrar, trebuia convocat vechiul Parlament dominat de Partidul
Poporului137. Corpul regelui a fost expus timp de două zile la Palatul Cotroceni, după care a fost
transportat la Curtea de Argeş. Sicriul era acoperit de steagul tricolor şi de trandafiri tăiaţi de
regina Maria din grădina Cotrocenilor. Pe 23 iulie, Ferdinand I a fost înmormântat la Catedrala
Episcopală din Curtea de Argeş, cu „o pompă vană şi rece”, după cum avea să mărturisească
Nicolae Iorga138. Pe lespedea de marmură albă au fost gravate cuvintele: „Aici odihneşte robul
lui Dumnezeu Ferdinand I, Regele României, născut la 24 august 1865 la Sigmaringen, răposat
la 20 iulie 1927 la Castelul Pelişor. Luând cârma ţării la 11 octombrie 1914, a tras abia la 15
august 1916 pentru dezrobirea românilor de peste vechile hotare înfăptuind întregirea
neamului şi încoronându-se la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia ca primul rege al tuturor
românilor”

CAPITOLUL IV. PROIECTAREA DIDACTICĂ, UN DEMERS STRATEGIC

În practica didactică, acţiunea de proiectare se reprezintă printr-o gamă diversă de

termeni mai mult sau mai puţin delimitaţi, fapt care aduce o anumită ambiguitate în
conţinutul/explicitarea, precum: plan calendaristic (anual, semestrial), proiect de tehnologie
didactică (în condiţiile în care proiectarea este un proces component al tehnologiei didactice),
plan de lecţie/proiect de lecţie sau proiect de tehnologie a predării temei. Toţi aceşti termeni
definesc acţiuni de pregătire, de anticipare a activităţii didactice, în limitele unor dimensiuni
specifice.
Aşa cum este conceput întregul sistem educaţional românesc, toate cadrele didactice, de
la toate nivelele de pregătire din învăţământul preuniversitar, trebuie să respecte şi să traducă în
practica procesului de învăţământ documentele curriculare care au caracter obligatoriu şi stau la
baza activităţii didactice. Acestea sunt cuprinse în curriculum-ul naţional şi proiectează
activitatea instructiv-educativă la toate nivelurile sistemului şi ale procesului de învăţământ.
Curriculum-ul formal, care are valoare de curriculum naţional include: documentele de politică

137
Prinţul Nicolae de Hohenzollern, În umbra Coroanei României, p.57
138
Nicolae Iorga, Supt trei regi, p.413
a educaţiei care definesc finalităţile macrostructurale: idealurile şi scopurile educaţiei;
documentele de politică şcolară care definesc finalităţile microstructurale ale procesului
(obiective pedagogice generale cu valoare de criterii pentru elaborarea planului de învăţământ;
obiectivele pedagogiei specifice, cu valoare de criterii pentru elaborarea programelor şcolare);
planul de învăţământ; programele şcolare; manualele şcolare; ghiduri şi materiale metodice;
instrumente de evaluare139.
O altă categorie de documente curriculare, de mare folos în activitatea didactică în
domeniul istoriei, este cea care grupează documentele curriculare auxiliare, concretizate în:
ghiduri, îndrumătoare, scrisori metodice destinate cadrelor didactice; caiete de muncă
independentă pentru elevi/cadre didactice; pachete de învăţare; seturi multimedia; softuri
educaţionale etc. În sfârşit, putem adăuga documentele curriculare specifice cadrului didactic
rezultate din proiectarea pedagogică.
Planul de învăţământ este un document oficial în care se structurează conţinutul
învăţământului pe niveluri şi profiluri de şcoli. În planul de învăţământ se stabileşte numărul de
ore (minim şi maxim) pe diferite discipline sau arii disciplinare. Este un document obligatoriu
şi are un caracter reglator-strategic şi reflectă politica educaţională a sistemului de învăţământ
naţional. El exprimă, în formă sintetică, concepţia pedagogică şi în special teoria curriculară
care fundamentează ştiinţific procesul instructiv-educativ la nivel naţional 140.

139
Romiţă B. Iucu, Marin Manolescu, Op. Cit., p.117-118
140
Marin Manolescu, Curriculum pentru învăţământul primar şi preşcolar. Teorie şi practică, Universitatea din
Bucureşti, Editura Credis, 2004, p.172
 ANEXE

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen
Familia princiară; de la stânga spre dreapta: Elisabeta, Maria, Mărioara, Ferdinand, Carol.

Ferdinand I. Portret oficial

Întrevedere pe 1 iunie 1914 la Constanţa între principele Ferdinand, ţarul Nicolae al II-lea şi
regele Carol.

Ostaşi români pe frontul de la Mărăşeşti

Alexandru Marghiloman semnează Tratatul de Pace cu Puterile Centrale

Ferdinand, Carol I, Carol al II-lea (1904)

Episcopul Iuliu Hossu al Gherlei citeşte rezoluţiile Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia

Regele Ferdinand şi regina Maria (1922)

Încoronarea de la Alba-Iulia

Caro al II-lea şi Mihai (1936)

Ferdinand I, Regele României
Harta României Mari