Cuprins

Introducere………………………………………………………………..…………………... 3
Capitolul 1 Grecia antică din punct de vedere geografic și militar ………...…………….. 4
1.1 Poziționarea Greciei antice în spațiul geografic .…….........................….………………… 4
1.2 Specificul militar al Greciei antice ………...................…………………………………… 4
Capitolul 2 Cauzele Războaielor medice ..........................................................................…. 6
2.1 Răscoala Ioniei …........................................................................…………………………. 6
2.2 Expansia lui Darius pe teritoriul Greciei antice ................................................................... 7
Capitolul 3 Războaiele greco-persane (Războaiele medice) ...........................................…. 8
3.1. Primul război medic .......................................................................................................... 8
3.1.1 Asediul Eretriei ......................................................................................................... 8
3.1.2 Bătălia de la Maraton ................................................................................................ 9
3.2 Al doilea Război medic ....................................................................................................... 11
3.2.1 Bătălia de la Termopile ............................................................................................. 11
3.2.2 Bătălia de la Salamina ............................................................................................... 13
3.2.3 Bătălia de la Plateea .................................................................................................. 13
Concluzii şi propuneri…………………………………………………………...............….. 15
Bibliografie…………………………………………………………………………………… 16

1
 Introducere

Viața din epoca antică reprezintă o periodă implicată în conflicte, războaie și cuceriri.
Acestea fiind sigurile mijloace pentru extinderea teritoriului statului, ca urmare a îmbunătățirii
economiei statului. Teritoriile cucerite reprezentau sursă de robi și reurse naturale, care pe
vremuri erau strict necesare. De asemenea războiul reprezintă un element complex, cere a
persistat încă din vremuri străvechi, reprezentînd singura metodă de rezolvare a problemelor
dintre triburi, popoare și state. Încă Sun Tzu în opera „Arta războiului”, accentua faptul că
„Războiul este o problemă de o importanță vitală pentru stat, o problemă de viață și de moarte,
calea care duce sau spre supraviețuire, sau spre dispariție”. Reeșin de la aceste afirmații și
analizînd istoria din trecut putem sigur afirma că războiul reprezintă un mijloc de supraviețuire a
statului. Prin urmare preocuparea statelor antice este de a dezvolta aspectul militar și econmic a
statului, adica tacticile de luptă, echipamentul și resursele umane, care depind în marea măsură
de resursele naturale dispuse de stat, nivelul de dezvoltare economică și mediul de trai a
populației.
Civilizația grecească antică s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei secole după
sfârșitul epocii bronzului și prăbușirea civilizației miceniene. Specific grecilor erau orașe-state
numite „polisuri” care s-au format începînd cu secolul al VIII-lea î.Hr. în perioada arhaică și au
declanșat procesul de colonizare a bazinului mediteranean, în Turcia, Libia, Italia, Franța,
Spania, Rusia, Egipt, România, Ucraina și Georgia de azi. Epoca clasică a greciei s-a caracterizat
prin înflorirea culturală, artistică, literară, științifică, filosofică și arhitecturală, dar și cu
războaiele cu perșii din secolele V-IV î.Hr. Confruntările de importanță istorică reprezentau
Războaiele persane sau Războaiele medice, care erau o serie de conflicte militare dintre lumea
Greciei antice și Imperiul Persan. Aceste războaie s-au desfășurat între aproximativ 500 î.Hr. și
448 î.Hr.

2
 Capitolul 1
Grecia antică din punct de vedere geografic și militar

1.1 Analiza poziționării Greciei antice în spațiul geografic.

Grecia Antică reprezintă o civilizație antică din bazinul mediteranean, provenită din
peninsula balcanică, care a durat din secolul al XII-lea î.Hr. până în anul 313 d.Hr., la
oficializarea creștinismului, sau pînă la închiderea academiei ateniene de către împăratul
Iustinian I în 529 d.Hr. După colapsul civilizației grecești antice, a urmat perioada romano-
bizantină. Grecia antică a avut un rol vital în dezvoltarea culturală, spirituală și politică a
societății actuale. Poporul grecesc este cel care a implementat formele superioare de organizare
politică.
Teritoriul Greciei antice este reprezentat de hotarele Grecia de azi și insula Creta, dar și
în coloniile sale. Din punct de vedere geografic teritoriul Greciei este predominant muntos, iar
regiunile sale sunt delimitate de munți, de aceea fiecare regiune are dialect, cultură și identitate
proprie. Regionalismul a dus la formarea orașelor-state și la războaie regionale între acestea în
cursul istoriei Greciei. Din punct de vedere hidrologic Grecia este scăldată de Marea Mediterană
la sud, Marea Egee la est, Marea Cretei la sud-est, Marea Ionică la sud-vest.
Grecia peninsulară constă din peninsula Peloponez care este alcătuită din regiunile
Laconia (sud-est), Mesenia (sud-vest), Elida (vest), Achaia (nord), Corintia (nord-est), Argolida
(est) și Arcadia (centru). Grecia continentală este alcătuită din regiunile Aetolia și Acarnania în
vest, Locrida, Dorida, Focida în centru, Beoția, Attica și Megarida în est, Tesalia în nord-est și
Epir în nord-vest. Grecia nordică este alcătuită din Macedonia și regiuni precum Elimeia, Pieria
și Orestida. Partea nordică a Greciei s-a învecinat la nord-est cu civilizația tracică (Bulgaria de
azi) și cu civilizația ilirică în nord-vest (Serbia, Macedonia de Nord și Albania de azi). [4]

1.2 Specificul militar al Greciei antice

Armata reprezenta puterea statului în orice etapă a evoluției societății. Prin urmare și în
Grecia antică armata reprezenta statul, dar totodată ea reprezenta și o componentă fidelă a
societăţii acestora. Specificul armatei greceşti era lipsa mercenarilor, fiind o armată a poporului,
naţională, fapt care da acesteia motivaţii pentru rerformanţe deosebite. Consiliul alegea un
strateg, responsabil de organizarea armatei, instruirea acesteia şi apărarea cetăţii. Către bătălia de
la Marathon fusese introdus serviciul militar obligatoriu, dar nu ca o corvadă, ci ca un act de
onoare. Cetăţenii se înrolau de la vârsta de 18 ani şi după un mic stagiu depuneau jurământul

3
militar. Componentul de bază al armatei îl formau reprezentanţii clasei de mijloc, care alcătuiau
infanteria grea – hopliţii, care aveau armură din bronz (fiind însuşi greoi – n.n.), dintre care coif
(cască), scut şi knemide (jambiere). Echipamentul era pe cont propriu, depinzând de posibilităţile
fiecăruia. Armele personale ale acestora erau spada, pumnalul şi lancea. Arcul cu săgeţi se
socotea o armă neprestigioasă şi revenea păturilor mai inferioare, ultimii mai având şi alte funcţii
auxiliare (prăştiași, vâslaşi etc.). Nobilimea, de regulă, forma cavaleria, care de fapt nu avea un
rol prea important în armata grecească. În Grecia calul nu avea o răspândire şi importanţă prea
mare, poate şi din cauza reliefului prea accidentat natural.
În general, armata greacă era formată din hopliţi, călăreţi, arcaşi şi prăştiași. Tactica de
luptă a acestora era falanga. Distanţa dintre luptători în şir şi în rânduri era de un pas, pentru a fi
libertate în mişcare. Învingeau acei care mai rămâneau pe câmpul de bătaie. În cadrul asediului
cetăţilor se da foc împrejurimilor, se distrugeau sursele de apă şi de hrană, după care apărătorii se
predau ori erau exterminaţi. [9]
În prima perioadă de până la războiul peloponesiac domină „strategia tradiţională”,
caracterizată prin concentrarea efortului defensiv la apărarea teritoriului. Într-o etapă următoare,
în baza recomandărilor lui Pericle pentru Atena, se trece la principiul abandonării teritoriului,
toate forţele fiind concentrate la apărarea cetăţii. În sfârşit, tactica de după secolul IV î.Hr. şi în
epoca elenistică concepea atât teritoriul, cât şi oraşul ca factori strategici deopotrivă de
importanţi în funcție de condiţiile concrete, fără a se acorda prioritate vreunuia. Totuşi, oraşul-
cetate avea anumite priorităţi, cel puţin ca un ultim bastion al apărării.
Arta militară a epocii elenistice reprezenta că lupta se ducea până la exterminarea uneia
dintre părţi. Sensul confruntării era nimicirea, acestui deziderat fiindui orientat întregul proces de
pregătire militară. Războiul de epocă era exclusivist. De asemenea specific Greciei antice este
faptul că ea practic nu a dus războaie externe de cotropire.

4
 Capitolul 2
Cauzele Războaielor medice

2.1 Răscoala Ioniei.

În prima jumătate a secolului al V-lea î.Hr., lume grecească a trecut printr-o serie de
schimbări, printre care războaiele duse de greci împotriva perşilor pentru a-şi apăra libertatea şi
independenţa. Aceste războaie sunt cunoscute sub numele de războaiele medice sau războaiele
greco-persane şi ele s-au sfârşit cu victoria deplină a grecilor. [10]
În timp ce Sparta îşi consolidase supremaţia ei în Pelopones, iar la Atena se desfăşurau
luptele înverşunate pentru statornicirea regimului democratic, perşii îşi întinseseră stăpânirea lor
peste întreaga Asie Mică. După cucerirea Orientului Mijlociu de către Cirus, Imperiul persan a
continuat să se dezvolte sub conducerea lui Cambise şi să se organizeze sub cea a lui Darius.
Prima întâlnire dintre perşi şi greci are loc chiar în Asia, al cărei ţărm, ocupat de secole, de către
greci, a fost anexat de Cirus după victoria sa asupra lui Cresus.
Astfel, oraşele greceşti de pe ţărmul răsăritean al Mării Egee erau împiedicate în
practicarea comerţului cu Grecia şi concurate de fenicieni. Cucerirea de către perşi a ţărmului
răsăritean al Helespontului ar fi pus în primejdie comerţul cu coloniile greceşti şi în Marea
Neagră, făcând astfel să crească îngrijorarea faţă de expansiunea persană, care ameninţa însăşi
libertatea şi existenţa grecilor. Toate acestea au făcut ca oraşele greceşti din Asia Mică, în frunte
cu Miletul, înfloritoare centre meşteşugăreşti şi comerciale, să dorească redobândirea vechii lor
prosperităţi economice, ruinată de stăpânirea persană. În acest scop, organizară o răscoală care
va duce la izbucnirea primului război.
În 494, perșii organizează pe mare și pe uscat asediul Miletului. La insula Lade, în fața
Miletului, flota ionică alcătuită din 353 de corăbii trimise de diferite cetăți, dar lipsite de o
comandă unitară, este împrăștiată, în ciuda minunilor de vitejie înfăptuite de luptătorii din Chios.
Miletul a fost cucerit, incendiat, bărbații uciși, iar femeile și copii duși în captivitate la Susa.
Marele templu al lui Apollo de la Didyma, unul dintre oracolele vestite ale lumii antice a fost de
asemenea ars, împotriva ordinelor date de Darius. Restul orașelor ionice care luaseră parte la
revoltă au fost la rândul lor supuse.[1]
Profitând de eşecul suferit de Darius în expediţia lui împotriva sciţilor, oraşele greceşti
din Ionia, în frunte cu Miletul, s-au răsculat în anul 499 î.Hr., proclamându-se independente.
Pentru reuşita acţiunii lor ele se adresează celorlalte oraşe din Grecia: numai Atena şi Eretria din

5
insula Eubeea, trimit o foarte modestă expediţie, care se mulţumeşte să înainteze până la Sardes
şi să dea foc oraşului şi marelui templu al Cibelei (498 î.Hr.), apoi să se reîmbarce în mare
grabă. Lăsaţi singuri, incapabili de altfel să se înţeleagă între ei, ionienii sunt învinşi la Lade;
Miletul este luat cu asalt şi distrus, împreună cu bogatul său Didimeion. În anii următori însă,
perşii au reuşit să înăbuşe răscoala. Miletul, focarul revoltei a fost asediat, luat cu asalt,
populaţia măcelărită sau înrobită, iar oraşul pustiit şi ras de pe faţa pământului. [1]
Prin urmare răscoala organizată de poporul Ioniei nu au avut succes. Succesul era de
partea perșii, care au cucerit regiunea, masacrînd o mare parte din populația sa și expulzînd restul
în zona mesopotamiană. Avînd din nou regiunea ioniană sub control persan absolut, monarhul
persan și-a stabilit scopul de a pune capăt Atenei, orașul-stat care colaborase cu răscoala ioniană.
Acest lucru a condus la invazia persană ulterioară a teritoriului elen și a declanșat un conflict
armat care a durat aproape jumătate de secol.

2.2 Expansia lui Darius pe teritoriul Greciei antice

Împăratul persan Darius după respingerea revoltei ionice, acesta avea mai multe obiective
în fața sa: reorganizarea Greciei asiatice, consolidarea puterii sale în Tracia și pedepsirea acelor
greci, în frunte cu Atena, care participaseră la ajutorul dat Ioniei și la asediul Sardesului.
Reorganizarea Ioniei ca satrapie a fost încredințată lui Artaphernes, dar, în mod înțelept, Darius
nu a reinstaurat regimurile tiranice din trecut, pe care constituiseră una din cauzele revoltei.
Pentru consolidarea puterii sale în Tracia, împăratul persan Darius a ordonat o campanie
în peninsula balcanică. Această campanie a fost încredințată fiul său vitreg, Mardonio. Campania
a fost relativ reușită, iar persii au impus o importantă stăpânire teritorială în Macedonia și Tracia.
Cu toate acestea, după o serie de dificultăți climatice care au afectat flota persană, Mardonio s-a
întors în Asia. După aceasta, Darius a trimis un ambasador în fiecare oraș-stat grec pentru a cere
să se predea Persiei. Orașele-state s-au predat aproape în totalitate, cu excepția a două: Atena și
Sparta. Atenienii și spartanii i-au executat pe ambasadorii trimiși de rege. În consecință, regele a
trimis o armată pentru a invada regiunea și a subjuga grecii în ansamblu. Unele alte orașe
grecești s-au opus invaziei și au sprijinit rezistența atenienilor și spartanilor.

6
 Capitolul 3
Războaiele greco-persane (Războaiele medice)

3.1. Primul război medic

Sub pretextul că grecii ajutaseră oraşele răsculate din Ionia, împăratul Darius trimite în
anul 492 î.Hr. împotriva Greciei o mare armată pe uscat, prin Tracia, şi alta pe mare, sub
conducerea ginerele său Mardonios. O furtună violentă însă îi nimici cea mai mare parte din
flotă, iar armata de uscat, fiind mereu hărţuită de triburile tracice. În urma unui naufragiu în
apele promontoriului de la Muntele Athos, Mardonis nu a putut să-și îndeplinească în totalitate
misiunea. Cu toate acestea, insula Thasos se află acum sub stăpînire persană, iar tracii și
macedonenii recunosc puterea lui Darius. Acesta, în persoană, pregătește o expediție de
represalii împotriva Eretriei (în insula Euboia) și Atenei. În Consiliul regelui s-a luat hotărârea ca
această expediție să evite Tracia și să fie exclusiv maritimă, traversând Marea Egee. Perșii au
străbătut Marea Egee în fruntea unei flote de 600 de corăbii, după mărturia lui Herodot punctul
de plecare al uriașei flote fiind insula Samos.

3.1.1 Asediul Eretriei

Asediul Eretriei a avut loc în 490 î.Hr. în contextul primului război persan. Motivul
invaziei persane stă la baza revoltei ioniană, în timpul căreia Eretrienii și atenienii au sprijinit
orașele Ionia care încercaseră să se răzvrătească împotriva dominației persane trimițând 25 de
nave. Forțele combinate ateniană și eretriană au reușit să cucerească orașul Sardis , dar au suferit
pierderi mari în timpul retragerii forțate. Ca răspuns la această intervenție, împăratul achemenid
Darius I a jurat că se va răzbuna pe dușmanii săi, Atena și Eretria.
Când Eretrienii au descoperit că contingentul persan intenționează să-i atace, au cerut
ajutor de la ateniei, care i-a trimis patru mii de ostași de la orașul Chalcis , situat pe Eubeea.
Potrivit lui Herodot, în realitate cetățenii din Eretria erau împărțiți în două fracțiuni, niciuna
dintre acestea nu intenționa cu adevărat să lupte împotriva perșilor, deoarece prima dorea să
părăsească orașul pentru a se refugia pe înălțimile din interior și a doua era dornic să cedeze
orașul inamicului. Ca urmare a acestei situații, când oatea trimisă de ateniei au ajuns în Eretria,
un cetățean pe nume Eschine, i-a informat despre divergențele de opinii în cadrul Eretrieni,
sugerîndule astfel să plece pentru a se salva, ca urmare oastea s-a îndreptat spre Oropo. Când
persanii au ajuns în apropierea orașului, potrivit lui Herodot, Eretrienii și-au schimbat planurile,

7
renunțând la supunere sau părăsirea orașului, ca urmare preferînd să fie asediați, deoarece
părăsirea orașului avea ca risc angajarea în luptă. [11]
Strategia locuitorilor din Eretria era să apere zidurile orașului și să sufere un asediu.
Aceasta a fost probabil o strategie sensibilă, deoarece armata persană a suferit doar două
înfrângeri în secolul trecut și din moment ce grecii nu au câștigat niciodată pe persani. Din
considerente că persanii au sosit cu corabia lîngă Eretria, era probabil că aveau puține
echipamente de asediu, alt motiv fiind faptul că perșii au suferit înfrângere în timpul asediului de
la Lindos pe insula Rodos.
După ce au debarcat, armata a fost împărțită în 3 locuri diferite, perșii s-au îndreptat
imediat către polisul Eretriei, unde au început asediul orașului, preferînd să înconjoare pur și
simplu polisul cu un puternic atac asupra zidurilor, care însă nu a dus la nimic. Conform
cronicilor lui Herodot, luptele au fost înverșunate și ambele părți au suferit mari pierderi: după
șase zile de asediu, doi trădători nobili, Euphorbus și Philagrus, au deschis porțile orașului
perșilor care, odată intrați în polis, l-au prădat, arzînd templele și sanctuarele. În conformitate cu
testamentul lui Darius, cetățenii care au fost capturați au fost înrobiți și nu uciși, astfel încât să
poată fi duși în Persia și stabiliți ca coloniști în Cissia. [11]

3.1.2 Bătălia de la Maraton

Bătălia de la Maraton reprezintă un eveniment hotărîtor din cadrul Războaielor medice,
fiind prima dată când perșii au fost înfrânți decisiv într-o bătălie deschisă. Această bătălie a
marcat sfârșitul primei invazii a perșilor în Grecia, aceștia fiind siliți să se retragă în Asia. De
asemenea grecii a distrus mitul invincibilității persane.
Întregul an 491 î.Hr. a fost dedicat pregătirilor militare și diplomatice pentru ofensiva
Imperiului persan. Darius a trimis ambasadori în principalele orașe-state grecești cerându-le să i
se supună și să îi ofere „pământ și apă”. Multe dintre ele au primit această propunere, dar Atena
și Sparta au refuzat categoric. În anul 490 î.Hr. imensa armată și flotă persană a început
deplasarea spre greci. În fruntea ei se aflau doi comandanți: Artaphernes, nepot al lui Darius,
care comanda armata terestră, și Datis, care comanda flota. Armata persană, după ce s-a îmbarcat
pe corăbii în porturile de pe coasta ioniană, a traversat direct Marea Egee în direcția insulei
Eubeea, unde în trecere a cucerit insulele Naxos și Delos. Ajungînd pe insula Eubeea, perșii au
distrus cetatea Carystos, care refuzase să-și deschidă porțile în fața lor, apoi au cucerit Eretria,
abandonată de aliații săi atenieni. Flota persană a navigat apoi spre sud, spre coasta peninsulei
Attica, pentru a finaliza obiectivul final al campaniei - pedepsirea Atenei. La sfârșitul lunii
august a anului 490 î.Hr., întreaga flotă (în jur de 600 de corăbii) a ancorat în golful de la
Maraton - perșii se aflau acum la doar 42 km de Atena.[3]

8
 Consensul istoricilor situează numărul perșilor la circa 25.000, plus circa 1.000 călăreți,
care reprezenta c armata persană erau net superioară, ca număr, celei ateniene. Conform istoricii
de mai târziu, Atena trimisese la Maraton un număr de ostași între 9.000 și 10.000 de hopliți.
Atena nu avuse ajutor din partea Spartei, care refuzase din motiv religios, nu s-au pus în mișcare
înainte de a fi lună nouă. Dintre celelalte polisuri grecești, numai fidela aliată a Atenei, Plateea, a
avut curajul să trimită un efectiv de circa 1000 de oameni.
Unul dintre cei zece strategi ai Atenei (funcție electivă anuală), Miltiades cel Tânăr
reușise să influențeze forul suprem de conducere atenian (adunarea poporului) să hotărască
acceptarea luptei în câmp deschis, în locul apărării în spatele zidurilor cetății. Cu autoritatea pe
care i-o conferea experiența sa militară și cunoștințele sale despre componența armatei persane,
Miltiades l-a convins pe polemarhul Callimachos (comandantul suprem al armatei ateniene), să
declanșeze neîntârziat atacul. Armata persană, aflată cu spatele la mare, era aprovizionată de
flota care staționa în golful Maraton. Perșii nu au fost alarmați de liniștea care domnea în tabăra
atenienilor și au continuat să debarce - se considerau avantajați prin superioritatea lor numerică.
Miltiades i-a aranjat pe cei 9.000 de atenieni și pe cei 1.000 de plateeni în linie de bătaie
între înălțimile de la Agriliki și Krotoni, la o bătaie de săgeată de forțele persane. Spre sfârșitul
dimineții, grecii au cântat un imn de mulțumire adresat zeilor și au început să înainteze spre
tabăra persană. Profitând și de faptul că o parte dintre perși erau ocupați cu descărcarea
proviziilor de pe corăbii și cu acțiuni de recunoaștere în zonă, Miltiades a declanșat atacul într-un
mod oarecum atipic pentru acele vremuri: în loc să înainteze lent, pentru a ține strânsă formația
de luptă (falanga), hopliții au atacat în pas alergător infanteria persană, care era cel puțin de două
ori mai numeroasă. La circa 700 de metri de linia inamicului, mulțimea de bărbați a început să
strige temutul lor cântec de încurajare și de chemare la luptă. Atacul lor părea sa fie un act de
sinucidere, mai ales că atenienii nu aveau nici cavalerie și nici arcași. Văzând cum înaintează tot
mai repede, comandanții persani și-au așezat trupele. Soldații cu scuturile lor ușoare s-au așezat
în față, iar miile de arcași s-au așezat în spate. Hopliții au rezistat însă, datorită scuturilor lor
masive, șiroaielor de săgeți care au întunecat cerul, trase de arcașii perși.
În prima fază a bătăliei, perșii înaintaseră în partea centrală a frontului, dar la cele doua
aripi grecii au reușit să-i copleșească, întorcându-se apoi împotriva dușmanului învingător la
centru și zdrobindu-l (o manevră clasică de dublă învăluire). Presiunea deosebit de puternică
exercitată de rândurile compacte ale hopliților greu înarmați a zdrobit și risipit masa lipsită de
coeziune a arcașilor și călărimii persane. Forțele persane învinse se îndreptase spre nave pentru
retragere. Pierderile lor erau impunătoare: 6400 de morți, precum și 7 corăbii arse de greci spre
finalul bătăliei.[3]

9
 Pierderile atenienilor au fost surprinzător de mici: Herodot vorbește despre 192 de morți
din rândurile atenienilor și 11 dintre aliații veniți din Plateea. Printre cei căzuți în luptă s-a
numărat și polemarhul Callimachos.

3.2 Al doilea Război medic

Imediat după înfrângerea de la Maraton, perşii au început mari pregătiri pentru un nou
război. Între timp, Darius a murit, urmându-l la domnie Xerxes (486 î.Hr.), fiul său. În anul 480
î.Hr. a fost trimisă împotriva Greciei o nouă armată. Conform planului stabilit de Xerxes, armata
de uscat a străbătut Tracia şi Macedonia, coborând în Grecia dinspre nord, în timp ce flota
persană o însoţea de aproape, de-a lungul ţărmului. Știrea apropierii lui Xerxes, care preluase
personal conducerea expediţiei, a produs o spaimă grozavă în rândurile oraşelor greceşti, numai
31 de oraşe îndrăznesc, într-un congres ce are loc în Corint, să se unească într-o ligă panelenică
în scopul de a opune o fermă rezistenţă, în vreme ce tesalienii şi beoţienii trădează. Sparta,
căreia i-a fost încredinţată conducerea supremă a operaţiilor de război, trimite doar câteva
contingente, păstrând cele mai bune trupe în vederea apărării Istmului.

3.1.1 Bătălia de la Termopile.

Bătălia de la Termopile a fost o luptă care s-a dat între o alianță a unor polisuri (orașe-
state) din Grecia Antică, condusă de regele Leonidas al Spartei și Imperiul Persan al lui Xerxes I.
Estimările istoricilor militari moderni variază într-o plajă foarte largă, de la 25.000 până
la 100.000-200.000 de oameni. Oricare ar fi numărul real de oșteni, nu se pune la îndoială faptul
că Marele Rege era nerăbdător să aibă o campanie plină de succes, și prin urmare ridicase o
armată care să-i asigure superioritatea numerică atât pe uscat cât și pe mare. Armata greacă era
alcătuită din cca 7.000 de oșteni trimiși de către cetățile aliate. [5]
Din punct de vedere al strategiei, prin apărarea trecătorii de la Termopile, aliații greci își
foloseau în cel mai bun mod cu putință forțele de care dispuneau. Atât timp cât puteau opri
înaintarea trupelor persane în Grecia, nu trebuiau să se angajeze într-o bătălie decisivă și astfel
puteau rămâne în defensivă. Mai mult, prin apărarea a două puncte de trecere gâtuite (Termopile
și Artemisium), numărul inferior al soldaților greci nu mai era o problemă foarte mare.
Dimpotrivă, pentru perși nevoia de a aproviziona o armată atât de mare însemna că ei nu puteau
rămâne în același loc prea mult timp. Trebuia așadar ca ei să se retragă sau să avanseze, iar
înaintarea însemna că urmau să forțeze trecătoarea de la Termopile.
Din punct de vedere tactic, strâmtoarea de la Termopile se potrivea de minune
războaielor purtate de greci: falanga de hopliți putea bloca o trecătoare îngustă cu ușurință, fără
grija de a fi luată prin surprindere pe flancuri de cavaleria adversă. În mijlocul strâmtorii, falanga

10
era foarte greu de atacat de infanteria ușoară persană, înarmată ușor. Marele punct slab al
aliaților era cărarea de munte care mergea pe înălțimi în paralel cu trecătoarea și care permitea ca
poziția grecilor să fie ocolită. Deși probabil nu ar fi fost potrivită pentru cavalerie, această cărare
putea fi folosită de către infanteria persană (cu multe trupe specializate în lupta de munte).
Leonidas fusese avertizat de existența acestui drum de localnicii din Trachis și deplasase un
detașament din trupele fociene acolo pentru a bloca acea cale de acces.
Prima zi de luptă. În a cincea zi după ce persanii au ajuns la Termopile (care a avea să
devină prima zi a bătăliei), Xerxes a trimis mezii și cisienii în luptă, să-i ia pe greci prizonieri și
să-i aducă în fața sa. Ostașii lui Xerxes au pornit un asalt frontal asupra pozițiilor grecești
poziționată în strîmptoare. Grecii erau în formație de falangă, în care bărbații formau un zid de
scuturi suprapuse și mai multe rânduri de vârfuri de suliță. Unitățile militare din același oraș erau
ținute împreună, și că erau trimise pe rând în luptă și la odihnă pentru a preveni oboseala. Primul
val persan a fost învins cu doar două sau trei pierderi în rândul spartanilor.
În ziua a doua de luptă, Xerxes și-a trimis din nou infanteria să atace strîmptoarea,
„crezând că dușmanii lor, fiind așa puțini, erau deja răniți și nu-i puteau rezista”. Dar nu a
obținut victoria, într-un final, Xerxes a oprit asaltul și s-a retras în tabăra sa. În timp ce regele
persan cugeta la următoarea sa mișcare, un trădător trahinian pe nume Ephialtes i-a spus de
cărarea din munți care ocolea trecătoarea (strîmptoarea), și s-a oferit să călăuzească armata
persană. Xerxes l-a trimis pe Hydarnes, comandantul „Nemuritorilor”, în fruntea unei trupe să-i
încercuiască pe aliați folosind poteca nou descoperită.
În zorii zilei a treia de luptă, focienii care păzeau cărarea deasupra strâmtorii au sesizat
prezența persanilor din cauza foșnetului frunzelor de stejar, ca urmare au început să se înarmează
în grabă. Apoi focienii s-au retras pe un deal din apropiere pentru a-și organiza apărarea, la care
persanii le-au trimis un stol de săgeți înainte de a continua marșul lor de încercuire.
Aflând de la un curier că focienii cedaseră cărarea din munți, Leonidas a convocat un
consiliu de război în zori. Unii dintre aliați au susținut retragerea, dar Leonidas s-a hotărât să
rămână în trecătoare împreună cu spartanii. Decizia de a rămîne în confruntare cu armata persană
prezintă o probabilă teorie că Leonidas a ales să organizeze o ariergardă a armatei sale, asigurând
retragerea celorlalte trupe aliate. Dacă întreaga armată ar fi părăsit trecătoarea, terenul deschis
din spatele Termopilelor ar fi permis cavaleriei persane să-i calce în picioare pe greci. Dacă ar fi
rămas toți pe loc, ar fi fost înconjurați și omorâți, până la urmă. Acoperind retragerea celorlalți,
și menținând în continuare poziția defensivă, Leonidas ar fi salvat 3.000 de oameni care ar fi
putut purta altă luptă, mai târziu. [6]
Pentru această confruntare, Aliații s-au poziționat în fața zidului pentru a-și întâmpina
inamicii în partea mai largă a trecătorii. Au început lupta cu sulițele până când toate sulițele lor

11
s-au frânt, apoi au scos săbiile scurte. În urma luptei doi frați de-ai lui Xerxes au căzut în această
luptă: Abrocomes și Hyperantes. De asemenea și conducătorul, Leonidas, a murit și el în timpul
asaltului, cele două părți luptând pentru posesia cadavrului - inițial, grecii l-au câștigat. După ce
a dărâmat o parte din zid, Xerxes a înconjurat dealul și persanii i-au acoperit pe greci cu o ploaie
de săgeți, până când ultimul dintre aceștia a murit. Trecătoarea de la Termopile era în sfârșit
deschisă pentru armata persană, cu prețul a 20.000 de victime în rândul asiaticilor. Ariergarda
aliată a fost nimicită, cu pierderi estimate la 2.000 de oameni (incluzându-i pe cei morți în
primele două zile).

3.2.2 Bătălia de la Salamina

După victoria de la Termopile, perşii au intrat în Grecia centrală, pustiind Atica şi Atena,
părăsită de locuitorii ei, care se refugiaseră în insula Salamina. Lupta decisivă s-a dat pe mare la
Salamina. Bătălia de la Salamina a fost o luptă navală care s-a dat între o alianță a unor polisuri
(orașe-state) din Grecia Antică și Imperiul Persan al lui Xerxes I, în septembrie 480 î.Hr. Bătălia
a avut loc în strâmtoarea dintre continent și insula Salamina, o insulă din Golful Saronic, în
apropierea Atenei.
În partea stângă a flotei persane, după direcția de înaintare, se află un detașament de
infanteriști fenicieni îmbarcați, oameni care colindaseră Mediterana în lung și-n lat și călătoriseră
și în apele de dincolo de aceasta. În dreapta sunt navele orașelor grecești din Ionia, aliații perșilor
din Milet, Samothrace și Efes. În centrul dispozitivului persan sunt nave din Asia Minor, cu
arcași din Babilon și Media. Împotriva acestora sunt dispuse galerele grecești, cu atenienii în
partea dreaptă, spartanii în stânga și navele din Ciclade la mijloc. În timp ce perșii apar la
orizont, grecii încep să cânte imnul lor de luptă, Paen. [7]
Îndreptându-se una spre alta, cele două flote încetează toate manevrele și se angajează
într-o încleștare de proporții. Sute de galere se unesc formând o platformă imensă, pe care mii de
soldați luptă corp la corp. Infanteriștii grecești fiind foarte bine instruiți aveau avantajele luptei.
Din partea perșilor doar conaționalii lor din Ionia luptau cu aceeași abilitate, deși, în marea lor
majoritate, nu și din toată inima. Pe măsură ce perșii pierd inițiativa luptei, navele acestora din
ariergardă încearcă să se retragă, dar sunt lovite în flanc de mica escadră de 30 de galere egeene
ascunsă în Golful Ambelaki. Pierșii pierd lupta, grecii aruncă echipajele de perși peste bord și,
pentru că puțini știau să înoate, pierderile sunt enorme. Insula Psytaleia, ocupată de perși, este
atacată de Aristide și hopliții lui atenieni, întreaga garnizoană fiind masacrată. Pentru perși,
înfrângerea se transformă în dezastru. Ultimele rămăşiţe ale flotei persane, care după înfrângerea
de la Salamina căutau să se retragă spre patrie, au fost însă ajunse din urmă de corăbiile grecilor
şi distruse la capul Mycale, în apropierea Miletului.

12
3.2.3 Bătălia de la Plateea
Deşi Xerxes fusese înfrânt la Salamina, rămăsese totuşi victorios pe uscat, unde armatele
lui numeroase ocupaseră întreaga Grecie până la istmul Corint. De aceea, războiul continuă şi în
anul următor. Pentru alungarea perşilor, grecii făcură un ultim efort.
Bătălia de la Plateea a avut loc în anul 479 î.Hr., în apropierea cetății Plateea din Beoția,
între o alianță a polis-urilor grecești (Sparta, Atena, Corint, Megara și altele) și forțele
expediționare persane ale lui Xerxes I.
Armata persană după estimarea istoricilor rezultă un număr cuprins între 70.000 și
120.000 de oameni. Armata greciei în număr de aproximativ 38.700 de hopliți, se afla sub
comanda spartanului Pausanias, unde se includea și trupele ateniene care erau conduse de
Aristides și este probabil ca și celelalte contingente grecești să fi avut proprii lor comandanți.
Atacul a fost inițiat de armata persană, condusă de Mardonius, care a atacat cu cavaleria
asupra liniilor aliaților greci, sperând ca aceștia să cadă în capcană și să-și părăsească pozițiile și
să se lanseze în urmărirea perșilor, ieșind astfel în câmpie. Deși inițial a avut unele succese,
această tactică s-a întors împotriva perșilor atunci când comandantul cavaleriei, Masistius, a fost
ucis în cursul unui astfel de atac. Cu moralul stimulat de această mică victorie, grecii au avansat,
rămânând totuși pe înălțimi, într-o nouă poziție mai apropiată de tabăra perșilor. Spartanii și
tegeenii au înaintat pe o creastă în dreapta frontului forțelor aliate, atenienii au ocupat o colină în
stânga frontului, iar celelalte contingente grecești au avansat pe terenul situat între aceste două
înălțimi. Un nou atac al călăreților persani le-a permis acestora să captureze izvorul Gargaphos,
care era singura sursă de apă pentru armata greacă (aliații nu puteau folosi râul Asopos din cauza
amenințării reprezentate de arcașii persani). Din acest motiv grecii s-au decis să se retragă pe o
poziție în fața cetății Plateea, de unde puteau să controleze căile de acces din zonă și unde aveau
acces la apa potabilă. Pentru a evita un nou eventual atac al cavaleriei persane, această retragere
trebuia efectuată în timpul nopții. Cu toate acestea, retragerea amenința să se transforme rapid
într-un dezastru. Contingentele aliate din centrul formației nu au ajuns pe pozițiile încredințate și
s-au dispersat în împrejurimile Plateei. O singură trupă spartană a fost lăsată în urmă pentru a
proteja retragerea spartanilor și tegeenilor spre înălțimile la care trebuiau să ajungă. Pausanias
ceruse și atenienilor să înceapă retragerea și, dacă era posibil, să se alăture spartanilor, însă
atenienii nu l-au ascultat și s-au retras direct spre Plataea, lăsând astfel fragmentată linia de
apărare împotriva perșilor.
Mardonius a crezut că asistă la o retragere completă a grecilor și, crezând că lupta s-a
terminat deja, s-a lansat în urmărirea aliaților greci. Grecii au suportat cu tărie atacul persan,
îndeosebi spartanii au dat dovadă de tradiționalele lor virtuți războinice. În cursul bătăliei a fost

13
ucis Mardonius. La aripa stângă, atenienii i-au silit pe beoțieni să se retragă. Tabăra persană a
căzut în mâinile aliaților greci, care i-au masacrat pe toți cei ce se mai aflau acolo. Rămășițele
armatei de invazie s-au retras spre nord, protejate de cavalerie.

Concluzii şi propuneri

În antichitate Imperiul Persan, începînd cu secolul VI î.Hr. începe să-și fortifice

autoritatea în lumea Asiei Mijlocii. Ca urmare acesta se răspîndește și pe teritoriul Europei.
Datorită dezvoltării artei militare, care cunoaște implementarea experiențelor dobîndite în urma
numeroaselor lupte conduse de Cirus al II-lea cel Mare (559 î.Hr.- 529 î.Hr.), Cambyses II (529
î.Hr. - 522 î.Hr.) și Darius I cel Mare (522 î.Hr. - 486 î.Hr.). Acesta reprezintă o forță militară
care avea viziunea de a-și extinde teritoriul și de a promova supremația.
Lumea greacă în deosebire de Imperiul Persan, s-a dezvoltat în peninsula balcanică la trei
secole după sfârșitul epocii bronzului și prăbușirea civilizației miceniene. Ea avea specific
dezvoltarea economiei prin extinderea orașelor-colonii în întreaga regiune pe malurile a Mării
Negre și Mării Mediterane. Dezvoltarea militară era pusă pe al doilea plan, dar datorită extinderii
perșilor și unirii civilizației grecești, acestea au putut să pună o foță împotriva invaziei perșilor.
Războaiele cu perşii nu s-au finisat în cadrul războaielor medice, ele au continuat, dar
aveau mai mult specific ca conflicte maritime. Ca urmare Atena a preluat conducerea operaţiilor
militare, grupînd în jurul ei toate oraşele-state greceşti din insulele Marii Egee eliberate de sub
stăpînirea perşilor. În felul acesta a luat fiinţă o alianţă militară, Liga maritimă de la Delos,
numită astfel pentru că sediul ei se afla în insula Delos. Sparta nu făcea parte din această ligă, ea
menţinîndu-se mai departe în fruntea Ligii peloponeziace. La început, toţi membrii Ligii de la
Delos erau egali în drepturi, însă în fapt Atena avea hegemonia, deoarece ea dispunea de cea
mai mare parte de forţele militare ale ligii. În anul 449 î.Hr., perşii au fost siliţi să încheie pacea
cu grecii. Potrivit acestei păci, perşii au renunţat la supremaţia lor în bazinul răsăritean al Mării
Mediterane pentru totdeauna, iar oraşele ionice din Asia Mică şi-au redobîndit independenţa.
În concluzie putem afirma că poporul Greciei Antice, cu toate că erau dispersate în orașe
state, au dat uitării veșnicele şi recentele lor neînţelegeri pentru a apăra ceea ce reprezintă pentru
ele bunul suprem, libertatea. Războaiele greco-persane s-au terminat cu victoria definitivă a
grecilor, deoarece ei au luptat pentru o cauză dreaptă, pentru a-şi păstra independenţa. De aceea,
războaiele greco-persane au un caracter de apărare şi eliberare pentru greci şi de cotropire
pentru perşi. După războaiele greco-persane, viaţa economică şi culturală cunoaşte o mare

14
dezvoltare şi înflorire în toate oraşele greceşti şi îndeosebi la Atena, care îşi consolidează
regimul său democratic, impunîndu-şi treptat, hegemonia în lumea grecească.

Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/R%C4%83zboaiele_Medice (accesat la data de 30.09.2022);

2. https://istorie-edu.ro/istoria-universala/grecia-antica/razboaiele-medice.html (accesat la data
de 30.09.2022);
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Maraton (accesat la data de
03.10.2022);
4. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grecia_Antic%C4%83 (accesat la data de 30.09.2022);
5. https://www.youtube.com/watch?v=4GdV_7lwQ8s (accesat la data de 30.09.2022);
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Termopile (accesat la data de
03.10.2022);
7. https://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83t%C4%83lia_de_la_Salamina (accesat la data de
03.10.2022);
8. https://materialedeistorie.com/2018/01/04/epoca-clasica-razboaiele-medice-492-479-i-hr/
(accesat la data de 04.10.2022);
9. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/168_187_Strategia%20si%20tactica
%20militara%20a%20lumii%20antice.pdf (accesat la data de 04.10.2022);
10. Atlas istoric DUBY, ediția Corint istorie;
11. https://koaha.org/wiki/Assedio_di_Eretria (accesat la data de 04.10.2022).

15