Învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii

împotriva ereziei pământului plat

Introducere
Este foarte curios faptul că tocmai în ultimii 6 ani în care m-am străduit să elaborez o astronomie geocentrică
scripturistico-patristică fundamentată pe existenţa tăriei făcute de Dumnezeu în ziua a 2-a a creaţiei – o
astronomie care cere cu necesitate ca cerul-tărie şi Pământul nemişcat înconjurat de acest cer să fie concentrice
şi sferice deoarece altminteri nu se pot explica apariţia fenomenelor ciclice ale zilelor şi nopţilor aşa cum le
vedem în toate locurile de pe Pământ, ale anotimpurilor precum şi ale crugurilor vremurilor, începând de la
Crugul zilei de 24 de ore şi până la Crugurile perfecte de 19 ani al Lunii şi de 532 de ani al Sfintelor Paşti din
calendarul patristic –, ipoteza pământului plat a început să cucerească din ce în ce mai mulţi adepţi. Văzută de
mulţi ca o contrapondere la universul de dimensiuni de miliarde de ani lumină la care telescoapele
heliocentriştilor au ajuns să ”vadă” până şi praful intergalactic, ipoteza pământului plat cade în extrema
cealaltă prezentându-ne un univers aproape limitat de linia de orizont a observatorului terestru, un univers creat
parcă de un dumnezeu cu puterea şi inteligenţa vrăjitorului din Oz. Deoarece încercările mele de a-i determina
pe adepţii înfocaţi ai ipotezei naive a pământului plat să se uite cu ochiul lor la cerul înstelat pentru a cerceta ei
singuri taina acestuia s-au izbit totdeauna de zidul prejudecăţii înţelenite în sufletul lor de nişte făcături şi
animaţii văzute pe internet, m-am gândit ca, prin acest articol, măcar celor care iau aminte la interpretările
scripturistice ale Sfinţilor Părinţi să le strecor în suflet un semn de întrebare în legătură cu această ipoteză.
Mulţi se vor întreba care este scopul pentru care mă îndârjesc să susţin un asemenea demers. Deoarece am
elaborat o astronomie geocentrică scripturistică a Pământului sferic înconjurat de o tărie sferică, un pământ plat
ar face nefuncţională astronomia elaborată de mine. Cu alte cuvinte, dacă ar fi valabilă ipoteza pământului plat,
atunci cartea mea O piatră pentru Goliat, cu toate concluziile pe care le trage, ar fi bună de aruncat la coş. Or,
atâta vreme cât am toate argumentele teologice, patristice, fenomenologice, logice, şi ştiinţifice de partea mea,
ar reprezenta în faţa lui Dumnezeu o dezertare să las neplivită la timp o asemenea buruiană care barează calea
oricărei explicaţii în înţelegerea fenomenologică şi duhovnicească a vremurilor şi fenomenelor create de
Domnul. Mă lupt pentru cartea mea.
De data aceasta voi porni la atac cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Aş putea fi întrebat de ce nu pornesc la atac
direct cu Sfânta Scriptură. Am făcut-o deja atunci când am luat în calcul existenţa tăriei ornate de către
Dumnezeu cu luminători şi stele. În ipoteza pământului plat, existenţa şi importanţa tăriei în care Domnul a pus
luminătorii cei mari şi stelele nu este luată în seamă. Mai este şi un alt motiv. Sfinţii Părinţi sunt arbitrii
interpretării Sfintei Scripturi şi eu urmăresc ca iubitorii lor să ia aminte măcar la ce spun ei ca să-şi formeze o
perspectivă patristică adevărată asupra pământului plat. Nu voi face partizanat printre Sfinţii Părinţi
reprezentativi pentru învăţătura Bisericii în această problemă. Dacă unii dintre ei s-au confruntat şi cu ipoteza
pământului plat şi au vorbit despre ea, voi expune părerea lor în legătură cu aceasta.

Sfântul Efrem Sirul despre tăria învelită ca un embrion, despre Pământul din
pântece şi despre vârsta Lunii şi a Soarelui la Facere.
Sfântul Efrem Sirul nu are referiri directe la sfericitatea Pământului, dar din scrierile sale deducem uşor că era
un astronom foarte priceput care îşi imagina Pământul ca pe un corp sferic.
Mai întâi de toate este de remarcat faptul că Sfântul privea tăria sau firmamentul ca pe o entitate învelită din
toate părţile de apele de deasupra ei, aidoma embrionului din uter (vezi Commentary on Genesis – Comentariul
la Facere, seria Fathers of the Church, vol 91, Wasghinton, 1994, Secţiunea I, 17, p. 87):

Reclame
RAPORTEAZĂ ACEASTĂ RECLAMĂCONFIDENȚIALITATE

„După ce [Moise] a vorbit despre acele lucruri care au venit la existenţă în prima zi, el a început să scrie despre
acele lucruri care au venit la existenţă în ziua a doua, spunând: Şi Dumnezeu a zis, ‘Să fie o tărie între ape şi ea să
despartă apele de sub tărie de apele de deasupra tăriei.’ Tăria dintre ape a fost întărită din ape. Ea avea aceeaşi
măsură ca apele care erau răspândite pe suprafaţa Pământului. Atunci, dacă la originea sa, [tăria] era deasupra
pământului (căci pământul, apa şi focul erau dedesubtul ei, în timp ce apa, vântul şi întunericul erau deasupra ei),
cum susţin alţii că această [tărie], care este învelită ca un embrion în uterul din pântec, este pântecul a tot ceea ce a
fost creat între toate?”
Apoi Sfântul ne vorbeşte despre Pământul actual ca fiind Pământul din pântecele Pământul tohu-bohu, adică
Pământul din pântecele Pământului primordial cel de dinainte de crearea tăriei [vezi Comentarius in Genesim –
Comentariul la Facere, seria Corpus Scriptorium Christianorum Orientalium (CSCO), volumul 153, tomul 72,
Peeters, Louvain, 1955, Secţiunea I, paragrafele 2-3, paginile 5-6]:
„La început a făcut Dumnezeu Cerul şi Pământul, spune (Moise). Atunci au lipsit toate celelalte lucruri create
deoarece nimic altceva nu a fost creat odată cu Cerul şi Pământul. Într-adevăr chiar şi substanţele care au fost
create în însăşi acea zi încă nu erau create până în acest moment. Căci dacă ar fi fost create împreună cu Cerul şi
Pământul, (Moise) ar fi spus. Dar nu a spus, ca nu cumva numele substanţelor să poată fi mai vechi decât
adevărata lor materie. Aşadar iată că este neîndoielnic că Cerul şi Pământul au fost create din nimic fiindcă până
atunci nu au fost create nici apa, nici aerul şi nici chiar focul şi lumina sau întunericul nu au fost făcute. Căci cele
care sunt posterioare Cerului şi Pământului sunt creaturi deoarece sunt după acelea şi nu au fost de sine existente
fiindcă nu sunt anterioare acelora.
După aceasta a vorbit nu despre cele care sunt din tărie şi deasupra, ci despre cele care sunt între tărie şi Pământul
din pântece. Căci însuşi cel care ne scrie aceasta, nu ne-a scris toate. Căci despre îngeri, nu ne-a scris în ce zi au
fost creaţi.
(Moise) a scris, aşadar, despre Pământ că era tohu şi bohu, adică pustiu şi gol, şi acest lucru pentru a arata că
chiar şi pustiul şi goliciunea au fost înaintea substanţelor. Nu că aş spune că pustiul şi goliciunea ar fi ceva, ci
pentru că aici nu este vorba de Pământul care avea să fie cunoscut, că a fost numai el fără nimic altceva.”
Dacă tăria este învelită de apele de deasupra ei ca un embrion aflat în uter, adică de jur împrejur, şi în interiorul
ei se află Pământul din pântece, este imposibil să împăcăm această viziune a Sfântului cu viziunea ebraică
antică asupra universului, viziune din care îşi trage seva ipoteza pământului plat şi care prezintă tăria de formă
hemisferică conform figurii de mai jos.

Viziunea ebraică antică de mai sus este şi antiscripturistică deoarece prezintă luminătorii cei mari şi stelele în
cerul de sub tărie şi nu în tărie aşa cum relatează Scriptura.
Tâlcuind versetele Scripturii şi coroborându-le cu datele observate în realitatea cotidiană despre luminători,
Sfântul Efrem indică momentul din zi în care au fost creaţi luminătorii cei mari, forma, poziţia şi traiectoria
urmată apoi de aceştia [vezi Comentarius in Genesim,…,I, 23,(3)-25, p. 15-16]:

„Aşadar a zis că: Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari: luminătorul mai mare ca să conducă ziua, şi
luminătorul mai mic ca să conducă noaptea, şi stelele. Însă deşi începutul lucrărilor precedente zilei a 4-a fusese
seara, totuşi realizarea lucrărilor zilei a 4-a a fost dimineaţa. Şi întrucât ziua a 3-a a fost completată, prin faptul că
(Moise) a spus, S-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă: ziua a 3-a, Dumnezeu nu a creat cei doi luminători seara, ca
nu cumva noaptea să fie schimbată în zi şi dimineaţa să fie înaintea serii.
Aşadar, întrucât zilele au fost făcute în aceeaşi ordine în care a fost creată prima zi, chiar şi noaptea celei de-a 4-a
zile, precum a celorlalte, a precedat lumina ei. Şi dacă seara ei a fost mai înainte de timpul dimineţii, atunci
luminătorii nu au fost creaţi seara, ci în timpul dimineţii. Iar a zice că unul dintre ei a fost creat seara şi că celălalt
dimineaţa, nu permite aceasta: A zis: Să fie luminători şi Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari. Dacă ei au fost
mari atunci când au fost creaţi, şi ei au fost creaţi dimineaţa, atunci Soarele stătea la răsărit şi Luna stătea opusă
lui, la apus. Iar Soarele era apărut în jos deoarece a fost creat în locul răsăritului său peste Pământ, iar Luna era
apărută sus deoarece ea a fost creată în locul în care stă în cea de-a 15 zi. Într-adevăr, în clipa în care Soarele a
apărut peste Pământ, luminătorii s-au privit reciproc şi apoi Luna a apus. Din poziţia Lunii şi din mărimea şi
strălucirea ei, este sigur că ea a fost creată în vârstă de 15 zile.
Căci la fel cum erau adulţi copacii, ierburile şi animalele, chiar şi păsările şi chiar omul, şi erau tineri – căci erau
adulţi la înfăţişarea mădularelor şi firilor lor, iar noi erau din cauza orei şi vremii creării lor – tot astfel Luna a fost
şi plină şi nouă. Era nouă pentru că era de o oră, dar era adultă pentru că era plină precum în ziua a 15-a.
Căci dacă ar fi fost creată în vârstă de o zi sau de două, Luna nu ar fi strălucit din cauza apropierii ei faţă de Soare
şi nici măcar nu ar fi fost văzută. Şi dacă ar fi fost creată precum în a 4-a ei zi, deşi ar fi fost vizibilă, totuşi nu ar fi
luminat şi ar fi arătat mincinos (versetul) acela: Dumnezeu a făcut cei doi luminători mari, ca şi acela: El a spus:
Să fie luminători în cer ca să lumineze pe Pământ. Fiindcă, într-adevăr, Luna a fost făcută în vârstă de 15 zile,
Soarele însă, deşi era vechi de o zi, totuşi era în vârstă de 4 zile, căci de la Soare sunt numărate şi socotite toate
zilele.”
Dacă vârsta Lunii este o mărime astronomică unanim aceptată, ea variind de la 1 la 30, vârsta Soarelui nu
poate apărea ca mărime astronomică decât în cadrul unei astronomii geocentrice fundamentate pe existenţa
tăriei în jurul unui Pământ sferic, în care drumul Soarelui sau ecliptica este un cerc al Soarelui trasat în tărie
faţă de cercurile ecuatoarelor pământesc şi ceresc. În modelul cosmogonic pe care l-am elaborat în cartea mea
O piatră pentru Goliat am prezentat poziţiile Soarelui şi Lunii în tărie la crearea lor ca fiind perfect determinate
astronomic conform interpretării Sfântului Efrem.
Într-adevăr, conform descrierii Sfântului Efrem, vârsta Soarelui capătă sens numai atunci când definim
ecliptica sau drumul Soarelui ca pe un cerc parcurs de către Soare în tărie în decursul celor 365,25 de zile ale
unui an şi când îi punem ca punct de referinţă acestui drum intersecţia planului eclipticii cu planele
ecuatoarelor pământesc sau ceresc în perechile de puncte echinocţiale de primăvară P şi de toamnă T. Astfel,
dacă fixăm ca punct de referinţă pe ecliptică punctul echinocţial de primăvară P, vârsta Soarelui variază între 1
zi şi 366 de zile în funcţie de poziţia Soarelui pe ecliptică faţă de acest punct. Dar Sfântul Efrem considera ziua
întâia a lumii ca fiind o zi echinocţială de primăvară [vezi Commentary on Genesis,…,I, 8 (1-2), p. 80]:

„La sfârşitul celor 12 ore ale acelei nopţi, lumina a fost creată între nori şi ape şi a alungat umbra norilor care
adumbreau apele şi le întunecau. Căci Nisan a fost prima lună; în ea numărul de ore ale zilei şi ale nopţii au fost
egale.
Lumina a rămas timp de 12 ore astfel încât şi fiecare zi să-şi poată căpăta propriile ei ore întocmai precum
întunericul căpătase o lungime măsurată de timp. Deşi lumina şi norii au fost create cât ai clipi din ochi, ziua şi
noaptea primei zile au fost fiecare desăvârşite în 12 ore.”
Rezultă astfel că prin vârsta de 4 zile avută de Soare la crearea sa, Sfântul înţelegea că, la momentul creării
sale, Soarele se afla pe ecliptică în locul în care se află după 4 zile de la echinocţiul de primăvară aşa cum am
ilustrat în figura de mai jos.
Afirmasem că vârsta Soarelui nu poate apărea ca mărime astronomică decât într-o astronomie geocentrică a
Pământului sferic. Într-adevăr, în ipoteza pământului plat dispar noţiunile de ecliptică şi de puncte echinocţiale
ca intersecţii ale planului eclipticii cu planele ecuatoarelor pământesc şi ceresc, dispare unghiul diedru de 23,5º
dintre planul eclipticii şi planele ecuatoarelor, unghi esenţial pentru formarea anotimpurilor pe Pământ cu
ajutorul Soarelui, dispare însăşi noţiunea de ecuator al Pământului deoarece ecuatorul se formează numai pe
sferă raportat la un pol. Adepţii ipotezei pământului plat desfiinţează însăşi noţiunea de echinocţiu şi
posibilitatea astronomică de localizare a lui, dovedindu-se astfel, mai devreme sau mai târziu, chiar şi fără să-şi
dea seama, duşmanii de moarte ai regulii hotărâte de către Sfinţii Părinţi de la întâiul Sinod Ecumenic al
Bisericii, cel de la Niceea din anul 325, pentru stabilirea Sfintelor Paşti. Acesta este şi unul dintre motivele
principale pentru care îi combat cu atâta vehemenţă şi pentru care l-am chemat în ajutor pentru aceasta pe
Sfântul Efrem Sirul, deşi el nu dă mărturie directă asupra sfericităţii Pământului, ci numai îndirectă. Întrucât pe
Pământ sferic am demonstrat corectitudinea astronomică a calendarului iulian pe care se bazează regula de la
Niceea, tare mă tem că printr-o nouă ”învăţătură” despre echinocţii ”făcute” pe pământ plat, prin această
ipoteză se urmăreşte un atac atât la acest calendar patristic cât şi la regula stabilită de către Sfinţii Părinţi
pentru prăznuirea Sfintelor Paşti.
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul cu cele mai eficiente argumente împotriva ipotezei
pământului plat
În ale sale Omilii la Hexaimeron, scrise acum aproape 1700 de ani, Sfântul Vasile cel Mare, mustrându-i pe
astronomi pentru deşertăciunea ştiinţei lor, (ed. Sofia, 2004, p. 18-19) spune:

„Aceştia măsoară distanţele între stele, descriu şi stelele dinspre polul nord, pe care le vedem mereu, şi pe cele de
la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă, (…), observă cu precizie răsăritul,
oprirea şi apusul stelelor, (…), dar o singură ştiinţă din toate n-au descoperit: ştiinţa de a înţelege pe Dumnezeu.”
Suntem întru totul de acord cu Sfântul Vasile că o ştiinţă astronomică separată de cunoaşterea Celui care a
poruncit să fie luminătorii şi stelele în cerul tăriei, pentru a ne arăta timpurile, semnele şi vremurile prevăzute
de Creator pentru calendarul nostru de viaţă, este o ştiinţă deşartă. Dar dacă prin astronomie ajungem să-L
vedem pe Dumnezeu şi să-I înţelegem mesajele puse în creaţie, atunci ea nu mai este o ştiinţă deşartă. Sfântul
nu critica metodele de descriere astronomică a cerului, ci aservirea acestora ereziei astrologice. Or, în textul de
mai sus, Sfântul descrie cu exactitate o metodă clasică de studiu astronomic, anume observarea cu precizie a
răsăritului, opririi şi apusului stelelor de pe cer. Dacă prin răsăritul şi apusul unei stele înţelegem apariţia la
linia de orizont şi dispariţia după linia de orizont a unei stele de pe cer, cu siguranţă că prin oprirea ei vom
înţelege momentul culminaţiei ei pe cer adică momentul cunoscut de astronomi al ajungerii stelei în cea mai
înaltă poziţie a ei pe cer sau, cu alte cuvinte, al ajungerii ei la meridian. Indiferent de locul în care ne aflăm pe
Pământ, dacă trasăm traiectoria stelelor pe cer între momentul apariţiei lor deasupra liniei de orizont, al
culminaţiei lor pe cer şi al dispariţiei lor după linia de orizont vom vedea că toate stelele de pe cer descriu arce
de cercuri de diferite raze.
Pe măsură ce razele cercurilor stelelor pe care le vedem pe cer sunt mai mici, ne apropiem de polul de rotaţie al
cerului. Dacă ne uităm la cerul înstelat din România, vom observa acest pol de rotaţie al cerului indicat de
Steaua Polară, o stea strălucitoare pe care o percepem că rămâne practic nemişcată în acelaşi punct de pe cer,
ca un centru de rotaţie, şi toate celelalte stele pe care le vedem se rotesc în jurul ei. Polul indicat de această stea
strălucitoare se numeşte Polul Nord şi indică punctul cardinal Nord cu ajutorul căruia aflăm şi celelalte puncte
cardinale de pe Pământ; Sud, Est, Vest. Vom vedea de asemenea că, cu cât sunt mai aproape de acest pol de
rotaţie al cerului, stelele din diferite constelaţii nu mai răsar şi apun la orizont ci se văd în toate nopţile,
descriind nu arce de cerc, ci întregul cerc. Constelaţiile cu astfel de stele se numesc constelaţii circumpolare.
Două astfel de constelaţii circumpolare, vizibile oricând din România pe cerul înstelat al nopţii sunt Carul
Mare şi Casiopeea. Desigur că şi stelele din aceste constelaţii se numărau între „stelele dinspre polul nord, pe
care le vedem mereu” descrise de astronomii muştruluiţi de către Sfântul Vasile cel Mare. Pe măsură ce ne
depărtăm de pol şi stelele descriu cercuri cu raze din ce în ce mai mari, ele nu mai sunt circumpolare, ci se văd
răsărind şi apunând la orizont. Desenul de mai jos descrie destul de bine cercurile de rotaţie ale stelelor văzute
pe cerul nopţii de un observator aflat în România.
Dar Sfântul Vasile cel Mare ne spune că astronomii din vremea lui descriau nu numai stelele dinspre polul
nord ci şi „pe cele de la polul sud, cunoscute celor ce locuiesc în acele regiuni, dar necunoscute nouă.” Prin
această informaţie pe care ne-o dă în Hexaimeronul său, Sfântul Vasile cel Mare desfiinţează ipoteza
pământului plat. Cum? Prin faptul că admite existenţa Polului Sud. În ipoteza pământului plat, aşa cum se
poate vedea din reprezentarea ebraică veche, nu poate exista Pol Sud nici ceresc, nici pământesc, iar adepţii
acestei ipoteze chiar cred că nu există Polul Sud. Se pune acum întebarea: Există sau nu Polul Sud? Nu cumva
minte Sfântul Vasile cel Mare când vorbeşte despre acesta? Răspunsul este că Polul Sud există cu siguranţă, iar
Sfântul Vasile, întrucât era foarte bine şcolit în ştiinţele vremii, putea să afirme cu certitudine că acest pol
există. Chiar dacă am privi cerul înstelat numai din locul din România în care ne aflăm, fără să vedem în
realitate Polul Sud ceresc, tot ne-am putea da seama de existenţa lui, ceea ce atrage cu necesitate şi existenţa
Polului Sud pământesc. Cum? Foarte simplu, urmărind mărimea cercurilor descrise de stelele de pe cer spre
sud pe măsura depărtării lor de Polul Nord pe care îl vedem sigur. Vedem că cercul cel mai mare pe cer este
descris de stele mai depărtate de Polul Nord precum Mintaka, prima stea din brâul constelaţiei Orionului sau
Sadalmelik din constelaţia Vărsătorul, după care, pe măsura îndepărtării şi mai mari de Polul Nord, stele
precum Spica din constelaţia Fecioara, Sirius din constelaţia Câinele Mare, cea mai strălucitoare stea de pe cer,
şi Antares din constelaţia Scorpionului încep iar să descrie cercuri din ce în ce mai mici. Această observaţie
făcută chiar şi din România ne conduce la următoarea concluzie logică: odată ce am stabilit Polul Nord indicat
de Steaua Polară din constelaţia Carul Mic, de vreme ce există un cerc de rotaţie cu rază maximă pentru
anumite stele de pe cer, după care cercurile stelelor aflate pe cer la sud de acestea se fac din nou cu raze din ce
în ce mai mici, rezultă în mod categoric faptul că acele stele care se rotesc pe cercul de rază maximă se află la
ecuatorul ceresc, după care rotirea stelelor în cercuri din ce în ce mai mici indică existenţa şi a unui Pol Sudic
al bolţii cereşti, boltă care nu poate avea decât forma sferică indicată de cercurile rotaţiilor stelelor fixate în ea.
Aflat în Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare, un atent privitor al cerului după cum însuşi ne
mărturiseşte în Hexaimeronul său, putea deduce fără probleme din cercurile rotirilor stelelor de pe cer existenţa
ecuatorului ceresc şi a Polului Sud. Felul în care vedea Sfântul Vasile rotirea stelelor pe cer nu era mult diferit
de al unui observator aflat la latitudinea de 35º, ca în figura de mai jos, în care putea vedea Polul Nord cu
constelaţiile circumpolare având stele în cercul A, apoi cercurile crescătoare ale stelelor B şi C, după aceea
cercul ecuatorial de rază maximă al stelelor Mintaka şi Sadalmelik, precum şi cercurile mai mici ale stelelor c
şi b din emisfera sudică cerească.

Astăzi, când cu ajutorul aparatelor de fotografiat cu expunere prelungită surprindem în fotografii traiectoriile
circulare lăsate de stele pe cer, putem vizualiza foarte bine, spre exemplu din Grecia de unde Sfântul Vasile
observa cerul în timpul studiilor sale, atât Polul Nord cât şi cercurile stelelor circumploare şi ale stelelor cu
răsărit şi apus la linia de orizont.
Printre constelaţiile circumpolare văzute în rotaţiile stelelor din fotografia de mai sus vom observa de bună
seamă constelaţiile Carul Mare şi Casiopeea conform figurii de mai jos în care este indicată şi aflarea Stelei
Polare.
Deşi a dedus existenţa Polului Sud ceresc din rotaţiile stelelor care se vedeau pe cerul observat de el, totuşi
Sfântul Vasile nu a văzut niciodată acest pol sudic despre care ne vorbeşte. Nu l-a văzut pentru că a stat tot
timpul în emisfera nordică a Pământului, iar pentru vizualizarea lui un observator trebuie să se afle cel puţin la
ecuatorul Pământului.
Dar noi putem vizualiza astăzi fără probleme Polul Sud ceresc. Odată cu începutul marilor descoperiri
geografice, oamenii au ajuns la ecuator şi apoi tot mai jos spre Polul Sud de care vorbea Sfântul Vasile. Un
observator aflat în zona ecuatorului pământesc poate admira rotirea stelelor pe cer în jurul ambilor poli,
conform desenului de mai jos.

Este demn de remarcat faptul că la ecuator, întrucât polii cereşti se află la linia de orizont, nu vom vedea
constelaţii circumpolare. Mai jos sunt fotografiate din Ecuador, ţara care prin însăşi numele ei ne arată că
Pământul are un ecuator, deci este sferic, rotirea stelelor în jurul celor doi poli ai Pământului.
Dacă vom călători în ţinuturile aflate la sud de ecuatorul pământesc, Polul Nord ceresc va dispărea sub linia de
orizont şi va apărea Polul Sud ceresc, cu alte stele rotindu-se în jurul lui. Chiar dacă Polul Sud nu este indicat
de o stea polară strălucitoare precum Steaua Polară Nordică, existenţa lui se observă indubitabil prin rotirea
stelelor în jurul său. Fotografia de mai jos surprinde cerul văzut de la o latitudine similară celei făcute în
Grecia, o latitudine sudică de această dată, în Africa de Sud.

După cum se observă din fotografie, spre deosebire de Polul Nord văzut în fotografia făcută în Grecia, Polul
Sud nu este luminat atât de intens deoarece steaua polară sudică Sigma Octantis este cu mult mai puţin
strălucitoare decât polara nordică Alfa Ursae Minoris din capul oiştei constelaţiei Carului Mic. În jurul Polului
Sudic ceresc se rotesc constelaţiile circumpolare ale emisferiei cereşti sudice, dintre care cea mai cunoscută
este Crucea Sudului.
Existenţa în realitate a Polului Sud ceresc indicat de Sfântul Vasile cel Mare în Hexaimeronul său arată
indubitabil nu numai că modelul pământului plat cu cer hemisferic centrat numai pe Polul Nord este imposibil,
dar şi faptul că însuşi Sfântul considera că Pământul este sferic, căci numai de pe un Pământ sferic în
totalitatea lui se poate observa cerul aşa cum este văzut în realitate.

Al 2-lea argument al Sfântului Vasile cel Mare pentru Pământul sferic este cel în care vorbeşte despre situarea
lui în univers (Idem, p. 30-31):

„Unii filosofi ai naturii spun, cu vorbe savante, că pământul stă nemişcat din anumite pricini: din pricina locului pe
care îl ocupă în centrul universului şi din pricina distanţei totdeauna egală faţă de marginile universului; de aceea
nu poate să se încline în vreo parte; aşa că rămâne neapărat nemişcat, pentru că distanţa egală, pe care o are din
toate părţile de jur împrejurul lui, îi face cu neputinţă înclinarea în vreo parte. Locul acesta din centrul universului
pe care pământul îl ocupă nu l-a dobândit nici ca moştenire, nici prin sine însuşi, ci este locul lui firesc şi necesar.
Deoarece corpul ceresc ocupă în înălţime cel mai îndepărtat loc, urmează, spun aceşti filosofi, că toate obiectele
grele care cad de sus se îndreaptă din toate părţile spre centru; şi în care direcţie se îndreaptă părţile, într-acolo se
îndreaptă şi întregul. Dacă pietrele, lemnele şi toate obiectele de pe pământ se îndreaptă în jos, atunci negreşit şi
pentru întregul pământ acesta îi este locul propriu şi potrivit; iar dacă vreun obiect uşor se ridică din centru,
negreşit se va îndrepta spre locurile cele mai de sus. Deci corpurilor grele le este proprie mişcarea înspre jos; iar
josul, aşa cum s-a arătat, este centrul. Să nu te mai minunezi dar dacă pământul nu cade în nicio parte; nu cade,
pentru că ocupă, potrivit naturii lui, locul din mijloc. Trebuie deci neapărat ca pământul să rămână la locul
său; (…).
Dacă ţi se pare că poate fi adevărat ceva din cele spuse, atunci mută-ţi admiraţia spre Dumnezeu, Care le-a rânduit
aşa pe acestea! Că nu se micşorează admiraţia pentru lucrurile măreţe din natură dacă se descoperă chipul în care
Dumnezeu le-a făcut.”
În acest pasaj, Sfântul Vasile cel Mare redă fidel teoria aristoteliană adevărată a unicului atractor universal
punctual aflat în centrul Pământului şi al universului. Înzestrat de Dumnezeu cu calitatea de a rămâne fix şi a
atrage materia spre el în ordinea descrescătoare a densităţii, acest atractor punctual atrage materia în mod
izotrop formând litosfera, hidrosfera şi atmosfera. Aristotel a fost cel dintâi om de ştiinţă care a demonstrat
prin această teorie obligativitatea formei sferice a Pământului, iar Sfântul Vasile e de acord cu el. E de acord şi
Sfânta Scriptură care prin vocea autorizată a lui Iov ne spune despre Dumnezeu că „El spânzură pământul pe
nimic.” (Iov 26, 7), căci numai o sferă a Pământului aflat în centrul universului ne apare ca fiind sprijinită pe
nimic. Şi această teorie îmbrăţişată de către Sfântul Vasile reprezintă un argument de necombătut împotriva
pământului plat. Fizic vorbind, nu se poate forma un pământ plat cu gravitaţie uniform distribuită pe suprafaţa
lui aşa cum vedem în realitate. Spre deosebire de sferă care este o suprafaţă închisă egal depărtată de centrul ei
şi permite distribuirea uniformă a gravitaţiei faţă de un unic atractor, discul, fiind o suprafaţă deschisă, pentru
avea gravitaţie uniform distribuită pe el, presupune un atractor infinit sub el care aminteşte de viziunea
pământului sprijinit pe ţestoase la nesfârşit.
Al 3-lea argument eficient adus de către Sfântul Vasile cel Mare împotriva pământului plat este cel cu
formarea zilelor şi nopţilor.
În capitolul dedicat creării luminătorilor din aceleaşi Omilii la Hexaimeron (p. 145), Sfântul ne spune:

«„Să fie spre semne şi spre zile” spune Scriptura.

Nu ca să facă zilele ci ca să stăpânească zilele. Că ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea
luminătorilor. Aceasta ne-o arată şi psalmistul, când spune: Dumnezeu a pus „soarele spre stăpânirea zilei iar
luna şi stelele spre stăpânirea nopţii” (Psalmul135, 8-9)
– Dar cum are soarele stăpânire asupra zilei?

– Soarele poartă în el lumină; atunci când trece de orizont aduce ziua, împrăştiind întunericul. N-ai greşi dacă
ai defini ziua aşa: Văzduhul luminat de soare; sau: Ziua e măsura de timp în care soarele stă în emisfera de
deasupra Pământului.»

În schimb, referindu-se la întunericul nopţii (Idem, p. 132), Sfântul ne spune că acesta provine de la umbra
Pământului interpus în calea luminii Soarelui:

„Ceea ce este umbra în timpul zilei, aceea trebuie socotit a fi întunericul în timpul nopţii. Dacă umbra, atunci când
străluceşte o lumină, cade de la corpuri în opoziţie cu lumina, iar dacă dimineaţa întunericul se întinde spre apus,
iar seara se pleacă spre răsărit şi la amiază se trage spre miazănoapte, iar noaptea, la rândul ei, se îndreaptă spre
partea opusă razelor soarelui, atunci urmează că noaptea nu-i altceva, potrivit naturii ei, decât umbra pământului.
Că după cum în timpul zilei umbra se face în spatele unui corp, care stă în faţa luminii, tot aşa şi noaptea vine când
văzduhul, care înconjură pământul, este umbrit.”
Sfântul Vasile descrie formarea nopţii ca umbră a Pământului interpus în faţa Soarelui. La nivelul
observatorului înconjurat de linia de orizont, ziua se formează când Soarele stă în emisfera de deasupra
Pământului, iar noaptea atunci când Soarele se află în emisfera de desubtul Pământului, căci numai astfel
Pământul poate să facă umbra nopţii în emisfera în care mai înainte fusese zi, cu Soarele deasupra ei, aşa cum
vedem şi în realitate. Explicarea formării zilelor şi nopţilor în conformitate cu descrierea Sfântului, în care
noaptea e umbra Pământului sferic în emisfera opusă Soarelui, se face prin rotirea tăriei cu Soarele în ea în
jurul Pământului într-o zi siderală, aşa cum am ilustrat în cartea mea O piatră pentru Goliat (p. 155):
De vreme ce adepţii ipotezei pământului plat cred că luminătorii cei mari se rotesc mereu deasupra singurei
feţe a acestuia, vin în contradicţie flagrantă cu explicaţia Sfântului Vasile cel Mare. Ei ”explică” noaptea
printr-un inexplicabil întuneric risipit prea puţin de rotundul spot rotitor al unui soare miniatural aflat foarte
aproape de singura faţă a pământului lor.

Un al 4-lea argument al Sfântului Vasile împotriva pământului plat este mărimea Soarelui (Omilii la
Hexaimeron, p. 149):

„Deci, aşa cum ne spune Scriptura, luminătorul acesta e mare, de nenumărate ori mai mare de cum se vede.”

Sfinţi împortanţi ai Bisericii adepţi ai învăţăturilor Sfântului Vasile cel mare

Sfântul Grigorie de Nazianz (Teologul)

Vorbind despre Soare, Sfântul Grigorie de Nazianz confirmă şi el viziunea Sfântului Vasile, în care noaptea
apare ca umbră a Pământului sferic interpus în calea luminii Soarelui rotit de tărie (Cuvântări teologice, Ed.
Herald, Bucureşti, 2008, Cuvântarea a doua despre Dumnezeu, cap. XXX, p. 65):

„(…) ceea ce este soarele între cele care cad sub simţiri, aceea este Dumnezeu între cele cugetate cu mintea, a spus
careva dintre cei profani. Căci el luminează vederea, precum Dumnezeu luminează mintea; el este şi cel mai frumos
dintre cele văzute, după cum este Dumnezeu dintre cele cugetate. Dar cine este cel care l-a pus în mişcare de la
început? Ce este deci lucrul care-l mişcă fără întrerupere şi-l poartă jur împrejur pe cel care este stabilit de legea
lui şi lipsit de mişcare, cu adevărat neobosit şi dătător şi întreţinător al vieţii şi cele prin câte, cu bună dreptate,
este căutat de poeţi şi care nici nu-şi opreşte cândva mişcarea, nici binefacerile lui? Cum creează el ziua când stă
deasupra pământului şi noaptea, când este dedesubtul pământului?”

Sfântul Grigorie de Nyssa

Sfântul Grigorie de Nyssa descrie umbra Pământului interpus în calea Soarelui ca fiind conică deoarece,
contrar soarelui caricatural al adepţilor pământului plat, credea că Soarele e mult mai mare decât Pământul
(PSB, vol. 30, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1998, Despre facerea omului, cap. XXI, p. 60):

„Pământul, din pricina formei sale rotunde, e lipsit în formă conică de razele soarelui, însă soarele, find mult mai
mare decât pământul îl înconjoară din toate părţile cu razele sale şi uneşte în vârful conului dârele de lumină care
se întâlnesc acolo. Dacă presupunem, de pildă, că cineva străbate spaţiul peste care s-a aşternut umbra, în chip
necesar el ar ajunge din nou în lumina peste care nici un întuneric nu stăpâneşte.”
(Idem, Cuvânt apologetic la Hexaimeron, căte fratele său Petru, p. 110):

„Dar şi cei care meditează la lucrurile cele mai înalte cu uşurinţă ajung la concluzia că şi soarele însuşi e
incomparabil mai mare decât pământul. Căci nici umbra pământului nu se întinde departe în văzduh pentru că din
pricina mărimii soarelui se scurtează luând forma de con.”
La fel ca şi Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie de Nyssa menţionează existenţa polilor cereşti (Idem, Dialogul
Despre suflet şi înviere, p. 353):

„Pune apoi la socoteală şi rotirea rapidă a axei polilor şi mişcarea de revoluţie mereu reînnoită şi traiectoriile şi
întâlnirile şi fazele armonioase ale corpurilor cereşti.”
Sfântul Grigorie afirmă explicit forma sferică a Pământului (Idem, Dialogul Despre suflet şi înviere, p. 355):

„Căci dacă n-am admite că acesta este adevărul, ia spune-mi, de ce când priveşti soarele, îl vezi aşa cum ai învăţat
de la profesorul tău şi nu zici că mărimea lui se întinde doar atât cât se vede, cum zice mulţimea, bine ştiind că
discul lui este cu mult mai mare decât pământul? (…) Şi felul în care scade şi apoi creşte luna te învaţă alte
adevăruri despre stihiile ei, care sunt multe prin firea lor şi se învârtesc în jurul globului pământesc, luându-şi
lumina de la razele soarelui, precum este şi firesc să se întâmple cu oglinzile, care după ce au primit pe suprafaţa
lor razele soarelui nu le reflectă pe ale lor proprii, ci reflectă tot razele soarelui, care sunt răsfrânte în direcţie
contrară de corpul lui (n.m aici are sens ei nu lui) neted şi strălucitor. Celor care văd strălucirea aceasta fără să-i
cerceteze cauza, li se pare că ea este de la lună. Dar că nu luna luminează ne-o dovedeşte faptul, că atunci când
luna stă faţă în faţă cu Soarele, este luminată în diagonală toată suprafaţa întoarsă spre noi. Trebuind să parcurgă
un drum mai scurt, luna parcurge mai repede cercul în care se mişcă: mai înainte de a-şi fi sfârşit soarele drumul
său o singură dată, luna îşi sfârşeşete cercul mai mult decât de 12 ori.”

Sfântul Ambrozie cel Mare

Tălcuirea la Hexaimeron a Sfântului Ambrozie cel Mare este vădit înfluenţată de Omiliile la Hexaimeron ale
Sfântului Vasile cel Mare. Întâlnim şi la el argumentul puternic pentru sfericitatea Pământului al formării
nopţilor (Tâlcuiri la Facere, vol. I, Ed. Egumeniţa, 2007, Hexaimeron, Ziua a IV-a, Cuvântul VI, Capul III, p.
157):
„Deci aşa precum în timpul zilei umbra unui trup oarecare ce şade drept în faţa soarelui rămâne în partea în care
se răsfrânge lumina, tot astfel şi atunci când, apunând ziua, umbra pământului şade în faţa luminii sau a soarelui,
văzduhul se întunecă. Drept aceea este limpede că umbra pământului face să vină noaptea.”
Sfântul Augustin şi interpretarea literală a Scripturii în privinţa formei Pământului

Disputa dintre adepţii Pământului sferic şi adepţii ipotezei pământului plat nu este o noutate. Şi pe vremea
Sfântului Augustin al Hiponei adepţii pământului plat aduceau în discuţie argumente scripturistice pentru
această credinţă în vreme ce adepţii sfericităţii Pământului veneau mai mult cu argumente observaţionale. În
lucrarea sa De Genesi ad litteram (Înţelesul literal al Facerii), Sfântul Augustin demonstrează în mod strălucit,
cu argumente foarte solide, că versetele scripturistice pe care se bazează adepţii pământului plat pot fi
interpretate literal la fel de bine şi în favoarea sfericităţii Pământului (vezi seria Ancient Christian Writers nr.
41, Ed. Paulist Press, New York, 1982, vol. 1, Cartea a 2-a, capitolele IX-X, p. 59-60):

«Cap IX Forma cerului material

(…)
21. Dar cineva poate întreba: Nu este Scriptura în contradicţie cu cei care susţin că cerul este sferic, atunci
când spune „Cel Care întinde cerul ca o piele” (Ps. 103, 2)? Să admitem că este într-adevăr în contradicţie dacă
afirmaţia lor este falsă. Adevărul este mai degrabă în ceea ce revelează Dumnezeu decât în ceea ce presupun
oamenii care bâjbâie. Dar dacă ei sunt capabili să-şi consolideze învăţătura cu dovezi care nu pot fi respinse,
trebuie să arătăm că această afirmaţie a Scripturii despre piele nu este în contradicţie cu adevărul concluziilor
lor. Dacă ar fi, ar fi în contradicţie şi cu Sfânta Scriptură însăşi în alt pasaj unde spune că cerul este suspendat
ca o boltă (Is. 40, 22). Căci ce poate fi tot aşa de diferit şi contradictoriu ca o piele întinsă în plan şi forma
curbată a unei bolţi? Dar dacă este necesar, aşa cum cu siguranţă este, să interpretăm aceste două pasaje astfel
încât să arătăm că ele nu sunt contradictorii ci conciliabile, este de asemenea necesar ca ambele aceste pasaje
să nu contrazică teoriile care sunt susţinute de dovezi adevărate, conform cărora se spune că cerul este curbat
pe toate părţile în forma unei sfere, numai cu condiţia ca acest lucru să fie dovedit.
22. Imaginea noastră despre cer ca o boltă, chiar atunci când e luată în sens literal, nu contrazice teoria că cerul
e o sferă. Putem de bună seamă crede că, vorbind despre forma cerului, Scriptura a vrut să descrie acea parte
care se află deasupra capetelor noastre. Prin urmare, dacă el nu este o sferă, este o cupolă pe partea pe care
acoperă pământul; dar dacă este o sferă, este o cupolă de jur împrejur. Dar imaginea de piele prezintă o
dificultate mai serioasă: trebuie să arătăm că ea este reconciliabilă nu cu sfera (căci asta nu poate fi decât o
teorie făcută de om), ci cu bolta din Sfânta Scriptură. Interpretarea alegorică a acestui pasaj poate fi găsită în a
13-a carte a Confesiunilor mele. Fie că descrierea cerului întins ca o piele este luată aşa cum am interpretat-o
eu acolo, fie în vreun alt fel, aici trebuie să ţin cont de comentatorii chitiţi strict pe interpretarea literală şi să
spun ce cred că este evident pentru toţi ca fiind atestat de simţuri. Atât pielea cât şi bolta probabil că pot fi
luate ca expresii figurate, dar modul în care trebuie înţelese ele în sens literal e nevoie să fie explicat. Dacă o
boltă poate fi nu numai curbă ci şi plată, o piele cu siguranţă poate fi întinsă nu numai pe un plan ci şi pe o
formă sferică. Astfel, de exemplu, un burduf şi o minge umflată sunt ambele făcute din piele.
Cap X Mişcarea cerului şi semnificaţia tăriei

Referitor la mişcarea cerului, anumiţi scriitori creştini au întrebat dacă acesta este în realitate staţionar sau în
mişcare. Dacă se mişcă, spun ei, în ce sens este tărie? Dar dacă e staţionar, cum de corpurile cereşti care sunt
considerate ca fixate în el se mişcă de la est la vest şi stelele Carului Mare îşi completează micile orbite lângă
Polul Nord? Ei prezintă imaginea cerului rotindu-se fie ca o sferă, dacă considerăm altă axă invizibilă nouă
pornind de la un alt punct cardinal, fie ca un disc, dacă nu există altă axă. Răspunsul meu este că există un
volum mare de cercetare subtilă şi savantă în aceste întrebări pentru scopul ajungerii la o viziune adevărată
asupra problemei (…).»

Chiar dacă nu răspunde tranşant problemei precum Părinţii capadocieni şi mentorul său Sfântul Ambrozie, prin
subtilitatea analizei sale Sfântul Augustin este cel care dă soluţia cea mai bună a disputei. În aceste versete
invocate de adepţii pământului plat, Scriptura descrie universul local văzut de om cu ochiul liber până la linia
de orizont. Iar acest univers local prezintă un pământ plat deoarece Pământul, fiind un corp foarte mare, are o
curbură extrem de lină şi orice încercare de măsurare a ei din interiorul orizontului observatorului este sortită
eşecului. Este acelaşi efect care se observă atunci când ne uităm la stelele de pe cer şi vedem cerul nemişcat.
Dar ştim totuşi că cerul împodobit cu stele se roteşte în jurul Pământului. Ochii omeneşti nu pot percepe rotirea
cerului în jurul Pământului decât după trecerea unui timp mai îndelungat şi în raport cu un anumit reper de pe
Pământ faţă de care vedem că stelele s-au deplasat prin această rotire. Tot aşa conchidem că ochii omeneşti nu
pot percepe curbura Pământului decât prin perceperea modificării unghiului axei de rotaţie a cerului şi
schimbările reperelor stelare odată cu parcurgerea unor distanţe uriaşe care depăşesc cu mult linia orizontului
vizibil chiar şi de la cele mai mari înălţimi la care omul poate avea acces fără să-şi pericliteze viaţa.

Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin – definitivare cu un nou argument forte a învăţăturii Sfinţilor Părinţi
despre forma sferică a Pământului

În Dogmatica sa, Sfântul Ioan Damaschin pare a fi un împăciuitor al disputei dintre cei care cred în Pământul
sferic şi adepţii pământului plat, ale căror argumente, bazate pe aceleaşi versete scripturistice interpretate
literal de Sfântul Augustin, nu le respinge (Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, Cap. VI, Despre cer, p. 52):

„Toţi care au spus că cerul este sferic susţin că el se depărtează în chip egal de la pământ şi în sus şi în lături şi în
jos. În jos şi în lături adică, potrivit felului nostru de a simţi, pentru că, potrivit celor spuse mai sus, cerul ocupă în
toate părţile locul de sus şi pământul pe cel de jos. Ei spun că cerul înconjură pământul în formă de sferă şi trage
împreună cu el, prin mişcarea lui foarte iute, soarele, luna şi stelele. Şi când soarele este deasupra pământului
avem aici zi; iar când este sub pământ, avem noapte. Când soarele se pogoară sub pământ, aici este noapte, iar
acolo zi.
Alţii şi-au închipuit că cerul este semisferic, pornind de la cuvintele lui David, grăitorul celor dumnezeieşti: „Cel ce
întinzi cerul ca o piele” (Ps CIII, 3), cuvinte care arată cortul, şi de la cuvintele fericitului Isaia: „Cel ce ai pus
cerul ca o boltă” (Isaia XI, 22). Aceştia spun că atunci când soarele apune, luna şi stelele înconjoară pământul de
la apus spre miazănoapte şi sosesc astfel iarăşi la răsărit. Dar fie că este aşa, fie că este în chipul celălalt, toate s-
au făcut şi s-au statornicit prin porunca lui Dumnezeu (…).”
Spuneam că pare, deoarece în capitolul VII al Dogmaticii, intitulat Despre lumină, foc, luminători, soare lună
şi stele, (Idem, p. 54-55) Sfântul Ioan Damaschin distruge această ipoteză prin credinţa sa în Pământul sferic
clasic prezentat de Sfântul Vasile cel Mare, pământ cu care se fac noaptea şi ziua pe emisfere prin rotirea
Soarelui şi Lunii deasupra şi dedesubtul acestora:

„În a patra zi a făcut Dumnezeu luminătorul cel mare, adică soarele ca să conducă şi să stăpânească ziua – prin el
se constituie ziua, căci ziua este timpul când soarele este deasupra pământului, iar durata unei zile este drumul
soarelui pe deasupra pământului de la răsărit la apus – luminătorul cel mic, adică luna şi stelele, ca să conducă şi
să stăpânească noaptea şi să o lumineze. Noaptea este timpul în care soarele este dedesubtul pământului, iar durata
nopţii este drumul soarelui pe sub pământ de la apus la răsărit. Prin urmare luna şi stelele au fost orânduite ca să
lumineze noaptea; asta nu înseamnă că ele sunt în timpul zilei mereu sub pământ, căci sunt stele pe cer deasupra
pământului şi în timpul zilei, ci că soarele, prin strălucirea lui mai puternică, ascunde atât stelele cât şi luna şi nu le
îngăduie să se vadă.”
Sfântul Ioan Damaschin ne spune cel mai clar dintre Părinţii Bisericii că Soarele este unica sursă de lumină din
cerul tărie (Idem, p. 56):

„Soarele dă lumină şi celorlalţi luminători, adică lunii şi stelelor.”

Ne trebuia această precizare pentru a pune în evidenţă un argument inedit al Sfântului, devastator pentru
ipoteza pământului plat, anume descrierea corectă a eclipsei de Lună (Idem, p. 59):

„Eclipsa lunii se întâmplă atunci când o acoperă umbra pământului, când luna este în a 15-a zi, şi când se găseşte
în partea contrară în centrul cel mai înalt, adică soarele este sub pământ, iar luna deasupra pământului. Luna
eclipsează prin faptul că pământul umbreşte luna şi nu ajunge lumina solară să o lumineze.”
Într-adevăr, argumentul este devastator deoarece, în ipoteza pământului plat, Soarele şi Luna, aflându-se
totdeauna deasupra aceleiaşi părţi a pământului, şi Luna aflându-se mai jos de Soare, nu numai că nu are cine
să o eclipseze, dar nici nu are măcar cine să o lumineze ca să se vadă de pe Pământ ca lună plină. Din acest
motiv, adepţii pămîntului plat cred, la fel ca maniheii, spulberaţi în argumente de către Sfântul Efrem Sirul în
refutările sale la învăţăturile lui Mani, Bardaisan şi Marcion, că Luna are lumină proprie independentă de
lumina Soarelui.

Consensus Patrum
Dacă-l considerăm sfânt pe negustorul, navigatorul şi apoi călugărul din secolul al 6-lea cunoscut sub numele
de Cosma Indicopleustul, deşi nu am găsit nicăieri referiri despre sfinţenia sa, poate că am avea în lucrarea sa
intitulată Topografia creştină un reper ca să credem în pământul plat. Învăţătura Bisericii în legătură cu o
anumită problemă, atunci când există mai multe păreri diferite, unele chiar opuse, devine aceea în care apar
mai multe argumente asemănătoare la mai mulţi Sfinţi Părinţi şi este numită consensul Sfinţilor Părinţi. Nu
întodeauna se poate aplica această cernere de opinii, dar în cazul ipotezei pământului plat se poate aplica în
mod sigur. De partea cealaltă a balanţei pe al cărei taler l-am aşezat pe acest îndoielnic Sfânt Cosma care
susţine că pământul e plat şi nu sferic se află Sfinţi cu învăţături fundamentale pentru Biserică precum Sfinţii
Efrem Sirul, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Grigorie de Nyssa, Ambrozie al Milanului, Augustin al
Hiponei şi Ioan Damaschinul. Toţi aceştia susţin, într-un fel sau altul, că Pământul este sferic, nu plat. Depinde
numai de voinţa noastră liberă dacă în acest veac apocaliptic alegem să ne plecăm sufletul la animaţii făcute de
alţii pe net sau să dăm ascutare învăţăturilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.