Mănăstirea Fâstâci- între legendă și adevăr

Autor: Angelica Manole

În vremurile de demult apuse, așezările noastre erau mereu călcate de tătari. Bieții oameni abia mai
reușeau să-și ridice o căsuță din lut, învelită cu paie sau stuf, căci mereu se trezeau cu flăcările deasupra
lor și scrumul le cenușea sufletul.

Iată că, după o astfel de prăpădenie, dintr-o așezare cu zeci de suflete, au scăpat doar doi bătrâni.
Acestia erau în pădure după vreascuri și când se întorceau spre cătunul lor amărât, au văzut flăcări mari
ce înroșeau zarea: semn că prădătorii au venit din nou la ei. Speriați, s-au întors în întunecimea pădurii,
căutând locuri de adăpost.

Într-o zi, stăpâna acelor pământuri din ținuturile înconjurate de pădure, a venit să-și vadă averea. O
chema Fâstâca și, deși avea multe bogății, inima ei nu i se împietrise. Căuta cu blândețe în jur, când, din
desișul pădurii au ieșit doi bătrâni zdrențăroși, cu ochi de fiară hăituită. Femeia s-a apropiat de ei și i-a
chemat cu blândețe.

Bătrânii s-au apropiat temători, dar încet-încet și-au dat seama că femeia nu le vrea răul. I-au povestit
tot amarul vieții, apoi au dus-o în adăpostul lor, în inima pădurii. Ce era aici? O colibă din frunzari, o
candelă în care pâlpâia o luminița gălbuie și o icoană afumată, pe care au găsit-o ca prin minune în
cărbunii drumului. La acest lemn sfânt se rugau și icoana le dadea speranță că totul va fi bine într-o zi.

Atunci Fâstâca a hotărât să ridice o bisericuță din lemn, care să adăpostească icoana minunată. A adus
meșteri care au ridicat căsuțe cu odăi joase, dar primitoare, in care s-au adăpostit cei doi bătrâni
credincioși, dar și alți rătăciți ca ei. Încetul cu încetul s-a făcut o așezare omenească recunoscută prin
hrisov, de domnitorul Vasile Lupu, pe la anul 1635.

Timpul a trecut, oamenii s-au dus și ei, iar Fâstâca cine știe pe unde își dormea somnul de veci. Dar satul
Fâstâci a rămas, mica bisericuță de lemn a fost rezidită de logofătul Mihail Cehan. Astfel că, pe la anul
1721 găsim aici o mănăstire mare , cu ziduri groase, înalte, din piatră dură, cu porți de fier, pe care
niciun dușman nu putea să le deschidă.

Au trecut sute de ani, mănăstirea se risipea de vânturi și ploi, dar și de neglijența oamenilor. Iată că a
venit și vremea ei să se înalțe din nou, maiestoasă, albă, cu turnuri înalțe și elemente florale pe zidurile
exterioare.

Mănăstirea a fost pe rând școală, dispensar, orfelinat. Dar menirea ei este aceea de a chema oamenii la
rugaciune, prin clopotul așezat in clopotniță impunătoare de la poartă. Fie dimineata, fie seara, poarta
mănăstirii este deschisă, iar biserica te cuprinde cu brațele ei calde ,vechi, în istoria locului.

Legendă și istorie, credință și adevăr, pe toate le găsești în locul de la marginea pădurilor stăpânei
Fâstâca.