Versul doi, verb agresiv, citez: „Mi-ai sărit în față”.

Și-are multe d-astea: „mă pândise”, „m-a mușcat de față”,

„Colții albi mi i-a înfipt în față”. Lol, nu i-a facut față…

Ca și cum, dragostea-i incisivă, devorează,

Eul e acaparat, inevitabil, nu barează

Iubirea brusca. Îl prinde când prinde viață,

Rănile nu se ascund. Te-ai prins? Fiindcă sunt pe față…

În a doua strofă, întregul univers

Ia altă formă, se metamorfozează. Citez:

„Și deodată-n jurul meu, natura

Se facu un cerc, de-a dura”

Mânca-mi-ai toată… nu, asta nu!

Cercul rotitor sugerează geneza, frate

„Când mai larg, când mai aproape, ca o strângere de ape” (citat)

Cercul simbolizează perfecțiunea iubirii,

Un nucleu existențial și-n centru e eul liric.

Devine un fel de „centrum mundi” – un centru al lumii.

Cântecul ciocârliei sugera un sentiment unic:

Fericirea. Ultima secvență

Prezintă urmările acestei transformări, în esență.

Eul identificat cu această iubire.

Citez: „Alunecă-n neștire pe-un deșert de strălucire”.

„Leoaica arămie” cu „mișcările viclene”

Îl prinde-n mrejele dragostei „încă-o vreme”.

„Și încă-o vreme”. Asta sugerând tendința de-a trăi iubiri eterne,

Nesigur de timp, pe semne.

Bulversat de dragostea care îl acaparează

Până și propriile sale simțuri se estompează.

Citez: „Mi-am dus mâna la tâmplă și la bărbie,

Dar mâna nu le mai știe.” Fir-ar mâna ei să fie!

Avem simetrie la început și la sfârșit.

Eul se transformă, percepe leoaica diferit.

Opoziția e în a doua secvență poetică,

La nivel universal, lumea devine sferică.

La nivel al metaforei ființei, spun unii,

Cum că, cică, apare durerea mușcăturii. (Au!)

La nivel morfo-sintactic câmpul semantic nu-i gol,

Avem termeni și structuri cu valoare de simbol.

În concluzie, zi de temă și viziunea despre lume

Și de neomodernism și te-ai scos. Pe bune!