9 CIRCUITUL HIDROMINERAL

9.1 APA ÎN SISTEMELE BIOLOGICE

Apa este componentul de bază al vieţii pe Pământ, deoarece viaţa a început

în mediu apos şi continuă tot în mediu apos. Dacă organismele vii unicelulare trăiesc
în mediu apos, organismele multicelulare posedă un mediu intern apos care le asigu-
ră condiţii optime pentru existenţa lor.
Mineralele din organismele animalelor suferă interacţii, transformări fizice şi
fizico-chimice. Transformări chimice nu suferă decât o mică parte din mineralele din
orga nismul uman, de aceea titlul acestui capitol este “Circuitul hidromineral” şi nu
metabolismul hidromineral.
Apa reprezintă aproximativ 70% din masa adultului, fiind repartizată în diferite
compartimente, delimitate de membrane biologice. Dependent de vârstă, este o
tendinţă de scădere a conţinutului de apă din organismul uman, de la 90-95% în
fetus la 50-60% la vârstnici. Cea mai mare parte din apa organismului uman se întâl-
neşte în interiorul celulelor (apa intracelulară ~ 55%), restul constituie apa extracelu-
lară. Cea mai mare parte a apei extracelulare se află în interstiţii şi limfă (20% din
apa totală), restul se găseşte în plasmă (7,5% din apa totală), ţesut conjunctiv,
cartilagii şi vase (15% din apa totală). Un procent foarte mic (2,5% din apa totală)
este reprezentat de apa transcelulară, prezentă în umoarea apoasă a ochiului,
lichidul cerebrospinal, tractul gastrointestinal, nasorespirator şi genitourinar.
Datorită caracterului dipolar al apei, aceasta este un mediu ideal pentru
dizolvarea electroliţilor şi neelectroliţilor polari. Constanta dielectrică mare şi căldura
specifică mare ale apei, favorizează disocierea electrolitică şi respectiv înma-
gazinarea şi transportul unor cantităţi mari de energie calorică, într-un volum mic.
Substanţele dizolvate în apă suferă deplasarea liberă prin aceasta, permiţând
instalarea osmozei şi a presiunii osmotice, atunci când două compartimente apoase
sunt despărţite de o membrană semipermeabiă.
Presiunea osmotică apare când două compartimente separate printr-o mem-
brană semipermeabilă (permeabilă pentru solvent şi impermeabilă pentru solvaţi)
conţin concentraţii diferite ale unui solvat în acelaşi solvent. Diferenţa de concentraţie
a solvatului în apă, determină deplasarea apei din compartimentul cu concentraţie
mai mică a solvatului, spre compartimentul cu concentraţie mai mare a solvatului,
până la realizarea echilibrului. Deplasarea apei în acest caz de la un compartiment
apos la altul se numeşte osmoză.
Numărul particulelor solvite din unitatea de volum a soluţiei este proporţional
cu presiunea osmotică. Fiecare mol de substanţă nedisociată defineşte 1 osmol, iar
fiecare mol de ioni rezultat dintr-un electrolit defineşte aceeaşi unitate, dacă sunt
dizolvaţi într-un litru de soluţie.
Pentru o soluţie constituită prin dizolvarea mai multor substanţe în apă,
presiunea osmotică este dată de suma tuturor particulelor solvate (mosmol sau
osmol). Calculele au demonstrat că pentru plasma sangvină, electroliţii dizolvaţi de-
termină o presiune osmotică de aproximativ 300 mosmol/L (Tabel 9.1). Se observă
că osmolaritatea plasmei sau a lichidului interstiţial este determinată în special de
concentraţiile electroliţilor, proteinele care sunt şi ele încărcate negativ în intevalul
fiziologic participând la osmolaritate nesemnificativ.

197
Tabel 9.1 Compoziţia plasmei şi a lichidului intersiţial şi presiunea osmotică a acestor lichide
biologice. Compoziţia este dată în mosmol/L

Lichidul biologic
Componentul Plasmă Lichid interstiţial
Na+ 142 145
K+ 4 4
Ca2+ 3 3
Mg2+ 2 2
Cl - 101 115
HCO3 - 27 30
Proteine 15 0,2
H2PO4 - 1 1
HSO4 - 1 1
Alţi anioni 5 6
Total 301 mosmol / l 307,2 mosmol / l

Schimbul de apă şi electroliţi dintre plasmă şi lichidul interstiţial se realizează con-

tinuu datorită presiunii hidrostatice a sângelui din capilare, permeabilităţii capilarelor
şi diferenţei de osmolaritate.
Lichidul interstiţial (tisular) constituie compartimentul de apă aflat în afara
celulelor, dar şi în afara circulaţiei. Între plasmă şi lichidul interstiţial se interpun
pereţii capilarelor, constituiţi din celule endoteliale reunite prin intermediul unei reţele
de fibronectină, care delimitează ochiuri de reţea de (40 – 50) Å. Din această cauză
pereţii vasculari se comportă ca o membrană poroasă prin intermediul căreia se
realizează un schimb hidrodinamic continuu. Dacă apa şi electroliţii din cele două
compartimente pot circula prin pori, aceştia fiind suficient de mari, proteinele care
sunt macromolecule nu pot circula, iar diferenţa de concentraţie în acestea, în cele
două compartimente, determină apariţia unei presiuni coloidosmotice. Din această
cauză între cele două compartimente au loc schimburi continue de apă şi molecule şi
ioni mici, până la stabilirea echilibrului dinamic.
Dacă între cele două compartimente apoase, macromoleculele proteice sunt
încărcate electric, repartiţia electroliţilor între cele două compartimente va fi inegală şi
va determina o polarizare a membranei, care va induce dezvoltarea unui potenţial de
membrană, proporţional cu concentraţia proteinelor.
În celulele vii, valorile reale ale potenţialelor de membrană sunt diferite faţă de
cele calculate. Aceasta se datorează faptului că în membranele celulare funcţionea-
ză anumite sisteme de transport activ, care realizează şi menţin unele concentraţii
ionice, împotriva gradienţilor de concentraţie, prin consum de energie, sub forma unui
travaliu osmotic. Astfel, valoarea potenţialului electrochimic al ionilor intracelulari de
Na+ este de – 65 mV, pe când cea calculată este de – 90 mV, explicaţia fenomenului
dându-se pe seama sistemului enzimatic care în urma schimbului ionic activ, reţine
ionii de K+ în celulă şi elimină din celulă ionii de Na+ (ATP-aza Na+/K+ dependentă).
Prin aceasta, doi dintre cei mai abundenţi ioni din organism (Na+ şi K+) sunt
menţinuţi sub gradienţi de concentraţie mari între interiorul şi exteriorul celulei (Fig.
9.1).

ATP + 3Na+(in) + 2K+(ex) ADP + Pi + 3Na+(ex) + 2K+(in)

198
 +
[K ] = 5 mM
ATP
+
[K ] = 150 mM +
+
[Na ] = 10 mM Na
+
K
+
Pi + ADP [Na ] = 155 mM

Fig. 9.1 Intervenţia ATP-azei Na+/ K+ dependentă pentru transportul prin membrană a
acestor ioni

Balanţa hidrică a organismului este menţinută în condiţii fiziologice între limite

bine determinate, mecanismele interne asigurând eliminările de apă şi înlocuirea
acesteia. În reglarea echilibrului hidric intervin: apa ingerată, apa de excreţie, apa
rezultată în procesele metabolice (Tabel 9.2).

Tabel 9.2 Balanţa hidrică a unui adult în condiţii normale (a) şi de efort intens (b)

Forma Aport de apă (ml) Forma Eliminări de apă (ml)

a b A b
Apă ingerată 1200 3400 Urină 1400 550
Apă din alimente 2100 1150 Plămâni 450 600
Apă din metabolism 300 450 Sudoare 100 3300
Scaun 200 200
2600 5100 2600 5100

Senzaţia de sete este declanşată la creşterea osmolarităţii lichidului extra-

celular, care determină o ieşire a apei şi din neuronii hipotalamusului, care deţin
centrii reglării ingestiei de apă. Prin stimularea altei zone din hipotalamus de creş-
terea osmolarităţii este indusă secreţia hormonului antidiuretic (ADH) care acţionează
asupra tubilor distali şi colectori, determinând reducerea eliminărilor urinare de apă şi
creşterea retroresorbţiei apei.
Vasopresina (ADH) măreşte permeabilitatea tubilor renali pentru apă, prin me-
dierea prin intermediul sistemului cAMP–adenilatciclază.
Apa intră în constituţia tuturor celulelor şi ţesuturilor şi reprezintă mediul ge-
neral de reacţie în care se desfăşoară toate fenomenele fizico-chimice corelate cu
viaţa.
Rolul apei în organism este:
- structural
- mediu general
- prin ionii săi intervine în tamponare, hidroliză, cataliză, oxidare
- formare de soluţii sau sisteme coloidale
- agent de vehiculare
- favorizează disocierea electolitică, datorită constantei dielectrice mari
- intervine în procesele de termoreglare, datorită căldurii specifice mari.

199
În menţinerea echilibrului hidric intervin:
- apa ingerată
- hipotalamusul
- glandele endocrine (hipofiza-diuretică, insulina, hormonii tiroidieni)
- excreţia apei.

9.1.1 Tulburări ale echilibrului hidric

Deshidratarea este reprezentată de micşorarea spaţiului extracelular, pier-

derea apei putând fi acompaniată şi de pierderi ale ionului Na+: izotonice, hiper-
tonice sau hipotonice.
Pierderea izotonică se înregistrează în prima fază a insuficienţei corticosupra-
renale, în transpiraţii abundente, în diaree, în vărsături.
Pierderea hipertonică constă în eliminarea unei cantităţi mai mari de apă faţă
de a ionilor Na+, ceea ce conduce la migrarea apei din lichidul celular în cel extra-
celular, accentuându-se senzaţia de sete. Aceste pierderi se înregistrează când
ingerarea este diminuată şi pierderile sunt normale, sau în diabetul zaharat şi insipid.
Dacă aportul de apă întârzie şi pierderile excedentare de apă persistă se insta
lează starea de letargie, hipotensiune şi şoc.
Pierderile hipotonice sunt înregistrate când o cantitate mai mare de ioni Na+
este eliminată comparativ cu eliminarea apei. Aceasta se produce în insuficienţa
hormonilor mineralocorticoizi, insuficienţa renală cronică şi coma diabetică. Se pro-
duce în aceste cazuri o migrare a apei extracelulare în celulă, sângele devine
vâscos, circulaţia lui îngreunată şi se înregistrează retenţia de uree.
Hiperhidria se realizează prin ingerarea în cantităţi mari a apei.

9.2 MICROELEMENTE ÎN SISTEMELE BIOLOGICE

Organismele vii utilizează pentru propriile lor necesităţi, un număr relativ redus
de elemente (25), dintre care unele sunt esenţiale, altele posibil esenţiale, altele ne-
esenţiale (Fig. 9.3).
Elemente chimice decelate în organismele vii

Microelemente Macroelemente
<0,01% >99,99%

Esenţiale Posibil esenţiale Neesenţiale Esenţiale

(Tolerabile)
Fe,Co, Ni Al, Br, Ba Sb, Ge C, H, O
Cu, Zn, Cr Sr, Rb, As Hg, Pb N, P, S
Mo, Mn, V B, Li, Ge Au, Ag Na, K, Mg
I, Se Ti Bi Cl, Ca
Sn, Si, F

Fig. 9.3 Microelementele din organismele vii

200
 Practica medicală a confirmat de multă vreme, că multe maladii şi tulburări
metabolice se datorează unor lipse sau unui exces al unor compuşi metalici sau
nemetalici (tabel 9.3)

Tabel 9.3 Afecţiuni în care sunt implicate unele microelemente

Element Afecţiunea în care este implicat

Ca tetanie, cataractă
Co Anemie pernicioasă, infarct
Cu Limfoame, infarct miocardic, hepatite
infecţioase, ciroză, leucemie
Fe Anemie feriprivă, infecţii acute
Li Sindrom maniacodepresiv
Mg Spasmofilie, boli gastrointestinale
Zn Anemie, cancer, ciroză hepatică
Se distrofie musculară, deces instantaneu
F carii dentare

Ionii metalici activează numeroase enzime şi transportori de electroni şi de

aceea sunt implicaţi în:
- menţinerea conformaţiei cu proprietăţi catalitice
- legarea substratului la situsul activ enzimatic
- participarea directă la cataliza reacţiei
- participarea la schimburile redox.
Ionii metalici se pot lega la nivelul grupărilor carboxilat din lanţurile poli-
peptidice sau la nivelul grupării imidazolil din resturile histidinice, ionii metalici se mai
pot lega şi de structurile hem sau Fe – S.
Pentru înţelegerea fenomenelor şi interacţiilor dintre complecşii metalici şi
componentele viului, trebuie să fie luate în discuţie unele procese de bază, în care
acestea sunt prezente: hidroliza, legarea de proteine, transportul acestora prin
membrane, interacţia cu ţintele moleculare. Simultan trebuie avut în vedere faptul că
toate mediile biologice sunt apoase, membranele celulare sunt de natură hidrofobă,
iar veziculele şi situsurile active enzimatice necesită liganzi lipofili. Numeroase
proteine, şi în special cele plasmatice posedă domenii structurale capabile să lege în
special ionii metalici, în vederea transportului acestora.
Prima evidenţiere a transportului ionilor metalici prin membranele celulare s-a
realizat în anul 1939 pentru ionii de sodiu şi potasiu, pentru care s-a emis ipoteza
deplasării împotriva gradientului de concentraţie, prin consum de energie (transport
activ). Deplasarea ionilor metalici s-a demonstrat că este cuplată cu transportul pro-
tonilor şi potenţialul electrochimic prin membrana celulară.

9.2.1 Sodiul

Principalul cation al lichidelor extracelulare, sodiul, are un rol esenţial în men-

ţinerea balanţei hidrice, echilibrului osmotic al plasmei sanguine şi al lichidului
interstiţial, în reglarea echilibrului acido-bazic şi a excitabilităţii neuromusculare.
Participă efectiv la transportul glucozei şi aminoacizilor prin membranele celulare.
Reglarea eliminărilor de sodiu se realizează prin modificări ale filtrării glomerulare şi
modificări ale secreţiei de aldosteron. Hiponatremia induce secreţia de urină, care la
rândul ei induce secreţia de angiotensină I (decapeptid) care se transformă în
octapeptid (angiotensina II) care acţionează direct asupra celulelor glomerulare

201
intensificând secreţia de aldosteron. Aldosteronul acţionează în sensul creşterii
resorbţiei de sodiu, la nivelul tubilor renali, favorizând în acelaşi timp eliminarea
ionilor de K+ şi H+ prin urină.
La adult, concentraţia extracelulară a Na+ este de 130-150 mEq, iar la nivelul
celulelor este de 10 mEq. Eliminările excesive de Na+ se realizează la nivel renal,
prin transpiraţie abundentă, în arsuri, în insuficienţă suprarenală.

9.2.2 Potasiul

Principalul cation intracelular, cu rol în menţinerea potenţialului membranelor

celulare, în activarea ritmică a cordului, în contracţia musculară, în transmiterea in-
fluxului nervos, în metabolismul glucidic şi protidic, în menţinerea echilibrului acido-
bazic.
Deplasări bruşte ale ionilor K+ din sectorul celular în cel extracelular şi invers,
sunt însoţite de hiper şi hipopotasemii (acidoze - ieşirea K+ din celule) sau în stările
de alcaloză (pătrunderea K+ în celulă).
Gradientele K+ intracelular / K+ extracelular şi K+ intracelular / Na+ extracelular
se menţin contrar legilor difuziei utilizând o parte din energia eliberată de oxidările
celulare.
Orice activitate celulară este urmată de un influx celular de Na+ (depolarizare)
şi de un eflux de K+ care conduce la refacerea echilibrului ionic al membranei celula-
re. În stările de oboseală excesivă, în sterilitate, în insuficienţa suprarenală se produ-
ce o pierdere a K+ din celule, fenomen petrecut în paralel cu scăderea solubilităţii
proteinelor. În deficienţa ionului Mg2+ creşte eliminarea ionului K+, iar dacă se excretă
anormal K+, ionul Na+ îl poate înlocui intracelular.
Aldosteronul care favorizează resorbţia tubulară a Na+, facilitează eliminările
urinare ale potasiului.
Hiperpotasemia apare rar, excesul fiind eliminat rapid prin rinichiul sănătos.
excesul de potasiu se poate observa în tulburările renale, în coma diabetică, în boala
Addison. La nivel celular K+ are concentraţia de 136 mEq, iar la nivel plasmatic 3-5
mEq.

9.2.3 Clorul

Anionul predominant din lichidele extracelulare, ionul clorură, se află în co-

relaţie cu ionul Na+, care joacă un rol important în menţinerea izotoniei extracelulare,
intervine în echilibrul acido-bazic, prin migrare şi prin schimburile ionice tubulare,
unde reţine ionul bicarbonic (HCO3-). Este activator al amilazei salivare şi deţine rol
important în formarea acidului clorhidric din secreţia gastrică, cu rol în digestia
proteinelor.
Excreţia clorului se realizează renal, în special ca NaCl, prin filtrare glomerula-
ră, la un prag de 340 mg / 100 ml.

9.2.4 Calciul

La animale, calciul reprezintă 1,2-1,7 % din greutatea totală a organismului,

din care 1% se găseşte în lichidele extracelulare şi ţesuturile moi.
Calciul sub formă ionică intervine în numeroase procese fiziologice şi biochimice:
- coagularea sângelui
- permeabilitatea membranelor celulare
- excitabilitatea neuro-musculară

202
- osmoreglarea
- transmisia influxului nervos
- dinamica unor sisteme enzimatice.
În plasma organismelor animalelor, calciul se găseşte sub trei forme:
- calciu nedifuzabil - legat de proteine (albumine) aproximativ 3,20 mg/100ml;
- calciu ionizat – difuzabil, aproximativ 5,3 mg/100 ml - cu semnificaţie clinică datorită
faptului că este singura formă funcţional activă. Ionizarea calciului depinde de con-
centraţia sa totală, pH-ul, proteinele totale, concentraţiile fosfaţilor şi a altor anioni din
plamă;
- calciu neionizat aproximativ 1,2 mg/100 ml legat sub formă de complecşi solubili şi
difuzabili (chelaţi).
Absorbţia calciului se realizează la nivelul intestinului subţire, înainte de alcali-
nizarea cu suc biliar şi pancreatic, fiind condiţionată de forma existentă în alimente,
deoarece lactatul sau clorurile se absorb foarte uşor, fosfaţii, oxalaţii, sulfaţii se
absorb mai greu, pentru absorbţie fiind în prealabil solubilizat sub acţiunea HCl. Şi
calciul legat de proteine se eliberează sub formă de CaCl2 în prezenţa sucului
gastric, în vederea absorbţiei. Prin micşorarea permeabilităţii membranelor, calciul
devine propriul inhibitor al absorbţiei sale, când se găseşte în exces.
Calciul din oase se găseşte sub formă de hidroxiapatită Ca5(PO4)3(OH) care
formează cristale care impregnează o matrice proteică constituită din colagen. Osteo
geneza deci, presupune nu numai depunerea calciului, ci şi sinteza proteică (cola-
gen) iar orice resorbţie de calciu din ţesutul osos este însoţită de aceea de degra-
darea corespunzătoare de colagen. În procesul de osteogeneză osteoblaştii produc
fosfatază alcalină care catalizează hidroliza unor esteri fosfaţi, în interstiţiul oaselor,
fosfaţii eliberaţi favorizând precipitarea calciului sub forma fosfaţilor de calciu. Calciul
neionic, nedializabil, fixat de proteine, reprezintă o formă inactivă fiziologic, o formă
de transport prin plasmă a acestuia. Calciul difuzabil dar neionic se găseşte sub
formă de citraţi şi carbonaţi, iar calciul ionic este cel utilizat în hemostază de orga-
nism şi în excitabilitatea neurohormonală.
Absorbţia calciului este favorizată de prezenţa vitaminei D şi este defavorizată
de prezenţa fosfaţilor, alcaliilor, acidului fitinic (cereale) şi oxalaţi (spanac), excesul
acizilor graşi şi a deficitului de bilă.
Nivelul calciului ionic din sânge se menţine prin intermediul rezervelor de cal-
ciu din oase, prin intermediul parathormonului şi respectiv calcitoninei, cu efecte
opuse.
Parathormonul stimulează osteoclaştii care eliberează săruri de calciu din
oase, în lichidul extracelular, crescând în acelaşi timp cu calciul şi fosfaţii din lichidele
biologice. În acelaşi timp acţionează la nivelul tubilor filtranţi pentru a diminua
resorbţia fosfaţilor. Astfel se ralizează creşterea calcemiei şi scăderea fosfatemiei.
Simultan, la nivelul ţesutului osos, se eliberează colagenază, care intervine în
degradarea colagenului, cu eliberarea hidroxiprolinei şi hidroxilisinei, care se pot
regăsi excedentar şi în urină.
Calcitonina, produsă de tiroidă, deprimă activitatea osteoclaştilor, diminuând
resorbţia ţesutului osos şi reduce simultan absorbţia intestinală a calciului, inducând
hipocalcemia.
În reglarea calcemiei mai intervin cortizonul, care limitează formarea matricei
proteice a osului, inhibând osteogeneza şi hormonii sexuali androgeni şi estrogeni,
care au efect favorizant în constituirea matricei proteice osoase.
Hipocalcemiile se produc în hipoproteinemie (hiperhidratări, nefroze, denutri-
ţie). În hipoproteinemie scade în special calciul legat de proteine şi nu apar în aceste
cazuri modificări ale excitabilităţii neuromusculare.

203
 Când calcemia este diminuată, dar proteinemia este normală, scade concen-
traţia calciului ionic, datorită în special insuficienţei paratiroidiene. În aceste cazuri
apare alături de hipocalcemie şi hiperfosfatemie. Scăderea calciului ionic determină
creşterea excitabilităţii neuromusculare manifestată sub forma tetaniei.
Eliminarea calciului se realizează prin fecale şi pe cale renală, până la un prag
plasmatic de 6,5-8 mg / 100ml.
Bilanţul calcic este echilibrat la adultul normal, pozitiv la copiii în creştere şi
negativ în cazurile patologice de demineralizare sau în absorbţiile deficitare.
Echilibrul calciului în organism este menţinut de:
- gradul de absorbţie
- mobilizarea calciului din oase în hipocalcemii şi depunerea sa în oase, vase şi ţesu-
turi în hipercalcemii
- hormonii paratiroidieni, tiroidieni, sexuali.
Hipocalcemia este determinată de hipofuncţia glandelor paratiroide sau de mal-
absorbţie şi conduce la creşterea excitabilităţii neuromusculare .
Hipercalcemia se datorează hiperfuncţiei glandelor paratiroide şi absorbţiei
exagerate a calciului. Hipercalcemia conduce la calcifieri exagerate în pereţii vas-
culari, la formarea nisipului şi calculilor urinari.

9.2.5 Fosforul

Fasforul este elementul care se găseşte în aproape toate ţesuturile sub formă
de săruri ale acidului ortofosforic şi foarte puţin sub formă de pirofosfaţi sau legat de
glucide, lipide sau protide, tot ca derivaţi ai acidului ortofosforic.
Sub formă ionică, fosforul intervine în numeroase procese metabolice:
- menţinerea echilibrului acido-bazic - sinteza compuşilor macroergici
- sinteza acizilor nucleici - sinteza unor coenzime.
Absorbţia fosforului are loc la nivelul duodenului, printr-un transport activ sub formă
de PO43-, favorizat de K+ şi nivelul scăzut al Ca2+, Fe3+, Mg2+ şi de mediul acid.
Eliminarea fosforului din organism se face prin fecale şi urină, iar resorbţia la nivel
renal se realizează printr-un proces activ sub control hormonal. La nivel sangvin
concentraţia fosforului este cuprinsă în intervalul 3-4,5 mg / 100ml.
Hipofosfatemia este caracteristică în rahitism (copii) sau osteomalocie (adult)
şi în administrarea în cantităţi mari a glucozei intravenoase. Terapia comei diabetice
prin administrare de glucoză, carbamaţi şi insulină, induce instalarea hipofosfatemiei.
Hiperfosfatemia apare în insuficienţa renală, datorită unor tulburări de elimi-
nare, în hipoparatiroidism, hipervitaminoza D, sarcoidoză.

9.2.6 Magneziul

Magneziul se găseşte în toate ţesuturile animale şi lichidele extracelulare,

concentraţia intracelulară fiind de aproximativ 15 ori mai mare decât cea extra-
celulară. Concentraţia magneziului seric este 1,92–2,3 mg /100 ml, din care mai mult
de jumătate se află sub formă ionică, iar restul legat labil de albumine. Rolul
magneziului în organism poate fi rezumat la:
- transmiterea influxului nervos
- participă la metabolismul intermediar şi în special cel glucidic şi lipidic, deoarece la
nivel celular se află preponderent în mitocondrie unde se desfăşoară ciclul TCA
- cofactor al multor enzime
- participă la metabolismul acizilor nucleici
- activarea enzimelor transportoare ale anionului fosforic

204
- participă la procesele metabolice care necesită prezenţa ATP.
Reglarea magneziemiei se realizeză la nivelul tubilor renali prin intervenţia
hormonului paratiroidian şi a aldosteronului. Absorbţia magneziului se realizează la
nivelul intestinului subţire, în condiţii asemănătoare cu cele de la absorbţia calciului,
iar excesul de calciu măreşte pierderea prin fecale a magneziului.
Hipomagneziemia, asociată cu hipocalcemia, este implicată în patogenia
stărilor tetanice, ciroza hepatică, hipofuncţia paratiroidiană.
Hipermagneziemia induce depresia nervoasă, ionizarea şi eliminarea excesivă
a calciului cu apariţia rahitsmului. De asemenea se observă în coma diabetică, în
insuficienţa renală acută, icterul prin retenţie.
Raportul Mg2+/Ca2+ constituie un mijloc de reglare a activităţii metabolice intra
celulare, datorită posibilităţii mitocondriilor de a acumula activ ionii bivalenţi. Prin le-
garea de mitocondrie şi a altor metale bivalente ( Pb, Zn, Cu ) de centrii specifici
ionului Ca2+, se explică efectele antagoniste ale acelora. Mitocondriile celulelor tu-
morale acumulează uşor calciul şi sunt incapabile de a-l elibera, ceea ce face ca
raportul Mg2+/Ca2+ în citoplasmă să crească şi totodată, creşterea necontrolată a
proceselor metabolice localizate în citosol, dependente de magneziu şi inhibate de
calciu (glicoliza).

9.2.7 Fierul

Fierul este elementul esenţial al organismelor vii. Cea mai mare parte a fierului
din organism este complexată în hemoproteine sub forma hemoglobinei, mioglobinei,
citocromilor, catalazelor, peroxidazelor (fier hemic).
În complexe cu sulful anorganic, ionul feros participă la transportul electronilor
în lanţul respirator din mitocondrii şi bacterii. În aceşti compuşi atomii de fier con-
stituie cuşti (clusters) formate din doi sau patru atomi de fier, cu sulful anorganic sau
provenit din grupările sulfhidril proteice (Fig. 9.4).
S Cys
S Fe
Cys S
Cys S S S Cys Fe S
Fe Fe Fe S
Cys S S S Cys Cys S
S Fe
S Cys
Fig. 9.4 Structurile unor complecşi cuşcă (clusters) Fe–S prezente în proteinele
transportatoare de electroni, din mitocondrii sau bacterii

Un sfert din fierul din organism este legat de proteine sub formă de feritină şi
hemosiderină, constituind stocul celular (tabel 9.4) şi doar 1% se găseşte legat în
plasmă de proteine transportoare: transferina (siderofilina).
Absorbţia fierului se realizează în intestinul subţire sub formă ionului Fe2+, cu
toate că majoritatea alimentelor conţin Fe3+ şi din această cauză absorbţia este favo-
rizată de reducătorii capabili să transforme Fe3+ în Fe2+ (HCl şi acid hidroascorbic).

205
 Tabel 9.4 Repartizarea fierului în organism

Compusul Mg Localizare Funcţia % din

Fe Fe total
Fe–legat de porfi
rine:
- hemoglobină 2600 Eritrocite Transportul oxigenului 65
- mioglobină 130 Musculară Stocare O2 în muşchi 3,25
- hemine celulare 10 Celule Respiraţie celulară 0,25
Fe–nelegat de
porfirine:
- feritină 700 Ficat 17
- hemosiderină 300 măduvă, splină Depozit de fier 7
- transferină 7 plasmă, interstiţii Transportor de fier 0,17
Fe 235 lichid celular şi 6,33
Nedeterminat extracelular

Reducerea Fe3+ la Fe2+ este catalizată de o ferireductază, situată pe mem-

brana apicală a enterocitelor. Traversarea membranei celulare se realizează în
prezenţa unui transportor proteic, când se realizează trecerea Fe2+ din lumenul
intestinal în citoplasma enterocitului. În citoplasmă, fierul se poate stoca sub forma
feritinei sau din citoplasmă este exportat în sânge, unde este fixat sub forma
transferinei. Proteina transportatoare a fierului prin membrana enterocitului este
capabilă să transporte şi alţi ioni metalici divalenţi: Cu2+; Zn2+; Mn2+. În plasmă, Fe2+
este oxidat la Fe3+ şi acesta împreună cu CO2 şi o -globulină formează transferina
(siderofilina) şi aceasta este direcţionată spre măduva osoasă pentru formarea
hemoglobinei, excesul fiind depus în ficat, rinichi, splină. Transformarea Fe2+ în Fe3+
şi legarea acestuia cu formarea transferinei este catalizată de ceruloplasmină (-
globulină cu Cu).
Excreţia fierului este foarte slabă, realizându-se prin urină şi fecale. Excreţia
majoritară a fierului se realizează prin descuamarea celulelor pielii şi ale tractului
gastrointestinal.
Concentraţia fierului seric variază între 90-140 g /100ml. Hiposideremii se
întâlnesc în anemii feriprive sau posthemoragice, anemii din infecţii cronice, nefro-
patii cronice, procese neoplazice, iar hipersideremii se întîlnesc în anemii megalo-
blastice şi constau în încetarea utilizării fierului plasmatic, de măduva osoasă şi
acumularea lui în depozite.
Fierul liber excedentar din organism, poate interacţiona cu oxigenul molecular
cu formarea radicalilor liberi toxici, susceptibili de a induce dezvoltarea leziunilor
tisulare.
Rolul exclusiv al fierului în organism este legat de respiraţia celulară, inter-
venind deci prin combinaţiile sale cu porfirinele, în transportul şi activarea oxigenului
molecular.
În tratamentul hiposideremiilor se utilizează sulfatul feros ca atare sau com-
plexat în prezenţa unor gume, glicerinei sau se pot utiliza citraţii, tartraţii şi carbonaţii
de fier.
Sulfatul feros nu pune în genere probleme în utilizarea ca adjuvant de fier, doar în
cazul copiilor se înregistrează efecte toxice, datorită transformării Fe2+ în Fe3+ în
ficat, unde este indusă necroza oxidativă, datorită formării speciilor reactive ale
oxigenului. Ionul feros poate fi administrat după legarea de liganzi hidrofili (EDTA)

206
traversarea membranelor celulare prin difuzie neputându-se efectua în acest caz,
sau după legarea de liganzi lipofili (8-hidroxichinolina) când se poate realiza tra-
versarea membranelor celulare. Administrarea ionului feros după legarea de dextran,
permite transportul prin membranele celulare prin endocitoză.

9.2.8 Cuprul

Cuprul este un element care se găseşte răspândit în muşchi, oase, ficat, ri-
nichi şi hematii. Este constituentul unor enzime: citocromoxidaza, catalaza, mono-
aminoxidaza, hidroxilaze, superoxiddismutaza. Cuprul poate exista sub două forme
distincte: Cu2+ şi Cu+, uşor interconvertibile şi din această cauză poate participa
direct la sistemele redox.
Absorbţia cuprului se realizează la nivelul intestinului, apoi în plasmă se fi-
xează de albumine, urmând ca ulterior să fie incorporat sub formă de ceruloplasmină
la nivelul ficatului. Cerulolpasmina nu cedează ţesuturilor cuprul, ci are efecte oxi-
dative. Absorbţia cuprului ingerat este favorizată de superoxiddismutază şi metalo-
tioneină (proteină cu grupări tiol libere).
Cuprul măreşte gradul de utilizare al fierului în organism, carenţa ducând la
anemie, deficitul sever de cupru asociindu-se cu anemia hipocromă.
Concentraţia cuprului seric pentru adultul sănătos este 90–140μg/100 ml,
pentru noul născut concentraţia serică normală fiind de 65 μg /100 ml. Creşteri pato-
logice ale concentraţiilor cuprului seric şi ceruloplasminei apar în infecţii acute şi
cronice, leucemii acute şi procese neoplazice, infarctul miocardic. În aceste cazuri
ceruloplasmina se comportă ca o proteină de fază acută, creşterea concentraţiei ei,
corelându-se cu creşterea concentraţiilor celorlalţi factori de fază acută: fibrinogenul,
proteina C reactivă şi seromucoizii.
Scăderi patologice ale cupremiei apar în sindromul nefrotic, prin pierderi uri-
nare, ciroze, enteropatii, carenţe alimentare. În deficienţa în cupru este afectat
procesul de keratinizare datorită numărului de legături disulfură (-S-S-) care participă
la reticularea catenelor polipeptidice. De asemenea, cuprul este implicat în biosinteza
elastinei aortice cu un conţinut mare de legături în sistem reticulat, care este defi-
citară în hipocupremie. Boala Wilson este cauzată de perturbarea metabolismului
cuprului, care constă în perturbarea incorporării cuprului în ceruloplasmină.
Astfel o mare parte din cuprul din organism se leagă labil de albuminele
circulante şi este eliberat anarhic la nivelul ţesuturilor, unde se acumulează. Acu-
mularea cuprului la nivelul ficatului induce ciroza, iar la nivelul tubilor uriniferi perturbă
resorbţia calciului, fosfaţilor, carbonaţilor şi glucozei. Acumularea cuprului la nivelul
sistemului nervos induce deficitul în coordonarea mişcărilor, tulburări de vorbire.

9.2.9 Zincul

Zincul este un element esenţial pentru om şi animale. Zincul nu poate exista

decât în starea de oxidare +2 şi din această cauză nu poate participa direct la
reacţiile redox. Funcţia de bază a zincului în sistemele enzimatice este legarea
substraturilor la situsurile active. Absorbţia acestui element la nivelul intestinului este
încetinită de prezenţa altor elemente.
Concentraţia plasmatică a zincului este asemănătoare cu cea a cuprului, fiind
cuprinsă între 75–115 μg /100 ml. Cea mai mare parte a zincului seric este legată de
α2 -macroglobulină, o mică parte este complexat de cisteină şi histidină, iar restul
este fixat labil de albumine.

207
Hematiile conţin cantităţi relativ mari de zinc, care este implicat în afinitatea oxige-
nului molecular faţă de hemoglobină.
Zincul este prezent în ficat, pancreas, hipofiză, glande sexuale. El este component
structural şi funcţional al carboxipeptidazei, fosfatazei alcaline, alcooldehidrogenazei,
insulinei. Prezenţa zincului în spermă a fost corelată cu intervenţia acestuia în
procesele de reproducere. Zincul protejează vitamina B1, TSH şi LH, favorizează
fecundarea şi intervine în menţinerea concentraţiei normale a vitaminei A şi mobili-
zarea ei din ficat.
Hipozincoza poate fi primară şi secundară şi se manifestă prin tulburări de
creştere, osificare, reproducere, dermatoză. Nivelul seric al zincului scade în primele
zile după infarctul miocardic sau ale accidentelor vasculare cerebrale, în cazul unor
infecţii acute şi în evoluţia unor procese maligne.
Dacă în reacţiile de fază acută cupremia creşte alături de principalele proteine
de fază acută (fibrinogenul, α1-antitripsina, proteina C reactivă), sinteza albuminelor
şi colinesterazei serice scade, scăzând simultan şi concentraţia zincului seric,
deoarece acestea din urmă au proprietatea de a lega microelementul. Intoxicaţia cu
zinc induce anemia, datorită substituirii cuprului şi fierului din sistemele biologice.

9.2.10 Manganul

Cantitatea totală a manganului din organism este aproximativ 10mg, el sto-

cându-se preferenţial în rinichi şi ficat. Concentraţiile serice normale ale manganului
sunt cuprinse între 4–20 μg /100 ml.
După absorbţie, manganul se leagă de transferină în prezenţa ceruloplasminei
sau a oxigenului molecular. Excreţia majoritară a manganului din organismul uman
se realizează prin bilă şi doar o cantitate foarte mică se elimină prin urină. Manganul
este implicat în creştere, reproducere, dezvoltarea scheletului, metabolismul glucidic
şi lipidic.
La nivel celular, manganul se concentrează în mitocondrie, la nivelul căreia se
găseşte lanţul respirator, metalul acţionând ca şi cofactor al enzimelor catenei res-
piratorii.
Manganul este considerat unul din elementele cu cele mai slabe influenţe
toxice. În organismul mamiferelor este activator al multor enzime: arginaza, fosfa-
taza, carboxilaza, colinesteraza şi intervine în procesele redox celulare, şi în he-
matopoieză.

9.2.11 Cobaltul

Dintre oligoelemente, cobaltul este elementul care se găseşte în cantitatea

cea mai redusă în organismul animalelor, dar cu activitate deosebit de intensă.
Cobaltul se întâlneşte în mod special în ficat, rinichi, oase. La nivelul ficatului se
găseşte preponderent sub formă de vitamina B12, necesară în eritropoieză.
Eliminarea cobaltului din organism se realizează rapid, pe cale renală.
Carenţa conduce la anemia megaloblastică, manifestată datorită perturbării
dezvoltării normale a celulelor roşii în măduva osoasă, materializată prin acumularea
hematiilor imature. Cauza este deficienţa în vitamină B12, a acidului folic sau orice
perturbare a metabolismului acestora.

208
9.2.12 Seleniul

Seleniul se găseşte în organisme în proporţie de 1-3 ppm, fiind asociat cu

unele proteine din ficat, lapte, spermă (selenocisteină, selenometionină). Seleniul din
constituţia glutationperoxidazei participă la degradarea apei oxigenate şi a
hidroperoxizilor rezultaţi din procesele metabolice. Alături de seleniu, vitamina E
previne formarea hidroperoxizilor lipidici, având rol antioxidant. În muşchi s-a identi-
ficat o seleno-proteină cu rol de citocrom, implicată în sistemele redox.
Hiposelenoza generează miodistrofii scheletice şi cardiace, iar intoxicaţia cu
seleniu se materializează prin substituirea sulfului din proteine şi inhibarea enzimelor
implicate în respiraţia celulară.

9.2.13 Fluorul

În organismele animalelor, ţesuturile mineralizate (schelet, dinţi) stochează

cantităţi apreciabile de fluor, comparativ cu celelalte care reţin o cantitate ne-
însemnată din acest element. În circulaţia sangvină concentraţia fluorului este de
1ppm, fie liber, fie legat de proteine. Absorbţia în genere se realizează sub forma
fluorurii de natriu solubilă. La nivelul scheletului sau al dinţilor captarea fluorului se
realizează sub formă de fluorapatită, fluorul substituind hidroxilul din hidroxiapatită
[Ca5(PO4)3F]. Eliminarea din organism a fluorului se realizează preponderent sub
formă solubilă prin urină şi insolubilă prin fecale.
Ingerarea apei cu conţinut mare de fluor, provenit din rocile fosfatice, este cea
mai frecventă intoxicaţie cu acest element, când se declanşează fluoroza dentară
sau osteofluoroza, manifestate prin modificări enzimatice caracteristice care conduc
la creşterea activităţii fosfatazei alcaline.
Fluorul are rol anticoagulant şi este inhibant al enzimelor implicate în metabolismul
glucidic.
În intoxicaţiile acute cu fluor apar hemoragii gastrointestinale, nefrită acută
toxică şi tulburări hepatice. Cariile dentare sunt asociate în general carenţei de fluor
deoarece prin formarea fluorapatitei, mai puţin solubilă decât hidroxiapatita, este
inhibată glicoliza bacteriană, acestea neputându-se dezvolta şi multiplica.

9.2.14 Iodul

Iodul este un element indispensabil organismului animal. Tiroida are afinitate

deosebită pentru iod, comparativ cu alte ţesuturi (muşchi, hipofiză, ovare). În
procesele metabolice fluorul şi calciul în special, intră în relaţie antagonică cu iodul,
împiedicând depozitarea lui, alte elemente însă prezintă efecte sinergice.
La animale, iodul favorizează creşterea tineretului, funcţiile de reproducţie,
creşterea numărului de eritrocite.
Carenţa de iod din organism este dependentă de insuficienţa aportului ali-
mentar, aceasta fiind acompaniată de reducerea secreţiei hormonilor tiroidieni
(tiroxină, triiodtironină). Dacă nivelul iodului sangvin este crescut şi tiroida este
saturată cu iod, excesul acestui element se elimină prin rinichi şi plămâni.
În organismul animalelor iodul se găseşte sub formă de ioduri anorganice,
compuşi organici cu moleculă mică (hormoni), proteine iodurate şi iod liber. Absorbţia
iodului se realizează sub formă de ioduri, care apoi sunt absorbite din circulaţia

209
sangvină după o oxidare enzimatică prealabilă la iod molecular şi apoi interac-
ţionează cu restul tirosinic din unele proteine, în vederea biosintezei triiodtironinei şi
tiroxinei.
Insuficienţa iodului conduce la creşterea prin hiperplazie a glandei tiroide, care
induce cretinismul endemic la copii. Acţiunea antiseptică a iodului constă în modi-
ficarea structurii unor enzime bacteriene sau fungice, încetinirea sau distrugerea
metabolismului acestora.

210