Evaluarea în afecţiunile aparatului neuro-mio-artro-kinetic

Evaluarea se poate defini ca: "procesul de stabilire a valorii sau meritului

dalelor culese, prin judecarea după anumite criterii a rezultatelor măsurătorilor".
Măsurarea = procesul prin care culegem informaţiile
Cuantificarea = descrierea numerică a unor caracteristici ale obiectelor sau
fenomenelor, utilizând standarde, etaloane sau unităţi de măsură specifice.
Testul = probă determinată ce implică o sarcină de îndeplinit, identică pentru toţi
subiecţii examinaţi pe baza unei tehnici precise, în scopul aprecierii succesului sau
eşecului sau notării numerice a reuşitei.
Etalonarea = operaţia de stabilire a scării valorice a rezultatelor subiecţilor
Aprecierea, în comparaţie cu măsurarea, presupune emiterea unei judecăţi de
valoare asupra fenomenului evaluat, pe baza datelor obţinute prin măsurare,
acordându-se semnificaţii acestora prin raportarea Ia un termen de referinţă, la un
sistem de valori sau criterii .
Assesment = procesul de înregistrare-strângere a datelor, identificarea
problemelor, formularea ipotezelor şi luarea deciziilor pentru intervenţii
terapeutice (Pedretti)
Assesmentul prezintă următoarele etape:
1.Triajul
2.Interviul iniţial
3.Informaţii subiective (anamnestice)
4.Informaţii obiective (clinice şi paraclinice)
5.Procesul de analiză al datelor:
-stabilirea diagnosticelor (de boală, funcţional şi al capacităţii de muncă)
-aprecierea restantului funcţional, evoluţiei deficitului
-stabilirea obiectivelor programului de recuperare, necesităţilor de
- ortezare-protezare/obiectelor de ajutorare/modificarea mediului ambiant.
6.Concluziile lucrative - stabilirea programului de recuperare
7.Reevaluarea (feed-back-ul necesar funcţionării oricărui sistem) - punct
de plecare pentru alcătuirea unui nou plan de recuperare.
I Anamneză
Latură a examinării care culege prin examinarea clinică date de la pacient ducând
spre un diagnostic de probabilitate.
I.Vârsta
2.Sexul
3.Profesiunea şi condiţiile de muncă
4.Locul naşterii, domiciliul, condiţiile de viaţă
5.Antecedente heredocolaterale
6.Antecedente personale:
7.Istoricul afecţiunii prezente: -debut;
-evoluţie;
- tratamente anterioare efectuate şi rezultatele lor.
II Examenul general
1Tipul constituţional, greutatea şi înălţimea
2Tegumentul şi fanerele: culoare; consistenţa / mobilitatea; turgorul; temperatura;
contuzii, echimoze, plăgi; altele (cicatrici locale, pete distincte, localizări anormale
de pilozitate, flictene, fistule,
hiperhidroză, ulcer trofic)
3.Ţesut subcutanat: - ţesut adipos si ţesutul fibros. Se urmareste alterarea în
sensul măririi dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de:
tumefacţie; edem; hipetrofie musculară; chisturi; depunere de ţesut osos; alterarea
în sensul scăderii dimensiunilor unor regiuni sau părţi ale corpului date de:
hipotrofia - atrofia musculară sau pierderea continuităţii ţesutului moale
4.Ganglioni
5.Aparatul cardiovascular
6.Aparatul respirator
7.Aparat digestiv
8.Aparat uro-genital
9.Examen neurologic
10.Examen psihic

Mişcările active au în vedere:

a). Apariţia durerii
b). Amplitudinile de mişcare articulară (testare articulară)
c). Testele ce includ mişcări active contra unei rezistenţe (vezi teste
neuromusculare)

Tehnicile de evaluare clinică prin mişcări active sunt:

A)generale - folosite în toate patologiile (de obicei pentru pacienţii cu handicap
mare):
Indicele Barthel;Gradul de independenţă funcţională

B)specifice - pentru o anumită patologie sau pentru evaluarea unei anumite funcţii

Mişcările pasive:
-localizeaza nivelul leziunii prin producerea unei dureri elective
-determina cauzele de modificare a amplitudinilor de mişcare normale

Teste neuromusculare:
-Teste de forţă (testing muscular pe scara 0-5)
-Teste de sensibilitate (atingerea, presiunea, vibraţia, temperatura, durerea,
propriocepţia, kinestezia, simţul dermolexic, stereognozia)
-Reflexele osteo-tendinoase
-Coordonarea, tonusul şi reflexele patologice
-Echilibrul şi stabilitatea

Evaluarea funcţiilor:
-respiratorie (clinică, prin aparate - teste funcţionale)
-capacităţii de efort
-mersului
-deglutiţiei
-apraxiei
-prehensiunii
 Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice prin metode
subiective şi obiective.
Evaluarea creşterii şi dezvoltării fizice se realizează prin metode
subiective şi obiective.
Metode subiective
Somatoscopia constă din examinarea vizuală a aliniamentului global şi
segmentar al corpului din faţă, spate şi profil, în stare statică şi dinamică (mers).
Se efectuează iniţial subiectiv, fără instrumente de măsură şi control. Când se
recurge la ajutorul acestora devine obiectivă, evaluările globale şi segmentare
fiind în măsură să stabilească un diagnostic precis al aliniamentului normal şi
al abaterilor de la acesta.
Poziţia ideală din care se realizează evaluarea este stând: cu umerii
relaxaţi, membrele superioare pe lângă corp, palmele în poziţie intermediară de
pronosupinaţie, degetele uşor flectate, bărbia orizontală, privirea anterior,
membrele inferioare apropiate, genunchii extinşi, picioarele orientate anterior,
călcâiele apropiate, vârfurile uşor sau chiar mai mult depărtate, fără să depăşească
45°.
Somatoscopia generală apreciază:
• statura, care permite clasificarea subiecţilor în normo-, hiper- şi
substaturali;
• starea de nutriţie, care va conduce la etichetarea subiecţilor în:
normoponderali, hiper- şi subponderali ;
• atitudinea globală a corpului, pe care o apreciem ca normală sau
deficientă;
• proporţionalitatea între ansamblul somatic şi părţile sale, dar şi între
segmente;
• concordanţa dintre vârsta biologică şi cronologică, prin aprecierea
nivelului creşterii şi dezvoltării somatoponderale, comparativ cu dezvoltarea
caracterelor endocrine şi psiho-intelectuale;
• tegumentele şi fanerele, apreciindu-se modificările patologice ale
tegumentelor, mucoaselor, părului şi unghiilor;
• elemente ale sistemului limfatic prin inspecţie;
• ţesutul celular subcutanat, apreciindu-se grosimea şi caracterul distribuţiei
stratului adipos subcutanat;
• muşchii scheletici, se apreciază ca formă şi relief în funcţie de: sex,
vârstă, biotip somatic, profesie, iar în cazul sportivilor şi în funcţie de sportul
practicat;
• oasele se aproximează ca: dimensiuni, formă, eventuale sechele
după rahitism, traumatisme sau alte boli, lipsa unor segmente
(agenezie) sau segmente supranumerare, de exemplu polidactilia;
• articulaţiile, respectiv modificările de: formă, volum, dezaxări,
mobilitate articulară voluntară liberă;
• motricitate spontană sau provocată:
• atitudinea în timpul examinării, precum şi elementele comporta
mentale capabile să aducă informaţii asupra tipului de activitate
nervoasă superioară.
Somatoscopia segmentară constă în cercetarea caracterelor morfologice şi
funcţionale ale regiunilor, părţilor şi segmentelor corpului, în mod metodic, de
sus în jos, în următoarea succesiune: cap, faţă, gât, trunchi, torace, abdomen,
membre superioare, spate, bazin şi membre inferioare sau invers.
Metode obiective
Metodele obiective constau în: examinarea somatoscopică instrumentală a
aliniamentului corpului, examen clinic general, examen radiologie şi
somatometrie.
1. Examinarea somatoscopică instrumentală a aliniamentului se
realizează cu:
• firul cu plumb, la care raportările se fac doar pe verticală;
• cadrul antropometric de simetrie (CAS), la care raportările se fac atât pe
verticală, cât şi pe orizontală.
Cadrul antropometric de simetrie are dimensiuni de 2m înălţime şi Im
lăţime.
Gradarea se face pe orizontală de la mijloc, deci de la punctul zero (0)
spre dreapta şi stânga, din 10 în 10 cm, iar pe verticală de jos în sus, de la 0
până la 200 cm. Astfel, CAS este împărţit în pătrate cu latura de 10 cm.
Verticala din mijloc, de la punctele zero (00) se suprapune liniei mediane a
corpului.
Examinarea somatoscopică instrumentală se realizează: din spate, profil şi
faţă.
Examinarea din spate
In această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când linia mediană a
cadrului antopometric de simetrie (verticala 00) coincide cu axa de simetrie a
corpului, care trece prin: vertex, protuberanta occipitală externă, apofizele
spinoase ale vertebrelor cervicale, toracale, lombare, pliul interfesier, printre
epicondilii femurali interni, maleolele tibiale şi se proiectează în mijlocul bazei
de susţinere.
 Verticala trebuie să fie echidistantă faţă de: relieful median al călcâielor,
gambelor şi coapselor, faţă de scapule şi coincide cu linia mediană a trunchiului
şi capului
La această verticală se raportează o serie de linii orizontale care unesc:
- marginea inferioară a lobilor urechilor;
- extremităţile acromiale (biacromială);
- spinele omoplaţilor (bispinoasă) şi tre
- ce prin apofiza spinoasă a vertebrei T 3;
- vârfurile omoplaţilor şi trece prin apofiza spinoasă a vertebrei T 7;
- crestele iliace (bicretă);
- trohanterele mari (bitrohanteriană);
- maleolele tibiale (bimaleolară).

Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00), dar şi
paralele între ele şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
Examinarea din profil
în această examinare), postura corectă ideală se realizează când verticala
zero (00) a CAS-ului coincide cu axa de simetrie a corpului, care trece prin: vertex,
lobul urechii, articulaţia umărului, marele trohanter al femurului, uşor anterior faţă de
mediana genunchiului, uşor anterior faţă de maleola laterală, la nivelul proiecţiei
cutanate a interliniei articulaţiei mediotarsiene - Chopart.
Examinarea din faţă
În această examinare, aliniamentul corpului este ideal, când verticala liniei de
simetrie a corpului coincide cu verticala zero (00) a cadrului antropometric de
simetrie care, trece prin: mijlocul frunţii, mijlocul nasului, mijlocul buzelor,
mijlocul bărbiei, sternului, ombilic, simfiza pubiană, printre condilii femurali interni
şi maleolele tibiale şi se proiectează în mijlocul bazei de susţinere.
La această verticală se raportează următoarele linii orizontale:
- bisprâncenoasă;
- biacromială;
- bimamelonară (la bărbaţi);
- bicretă;
- bispinoasă (spine iliace antero-superioare);
- bitrohanteriană;
- bimaleolară.
Toate aceste linii trebuie să fie perpendiculare pe verticala zero (00) şi paralele
între ele şi cu orizontala cadrului antropometric de simetrie.
2. Examenul clinic general va fi precedat de anamneză medicală, prin
care se obţin date despre: vârstă, sex, stare civilă, condiţii de viaţă şi mediu,
antecedente personale şi heredo-colaterale, precum şi date privind istoricul
bolii.
Este efectuat de medic şi constă în palpare, percuţie şi auscul-taţie.
Inspecţia din poziţie ortostatică reprezintă practic examenul somatoscopic.
3. Examenul radiologic completează sau precizează datele exa
menului clinic. Astfel, se pot depista aspecte morfologice şi dimensionale legate
de: forma, dimensiunile oaselor, raporturile articulare etc.
4. Somatometria reprezintă un ansamblu de măsurători antro-
pometrice pe baza cărora, prin calcularea unor indici specifici, se apre
ciază nivelul de creştere şi gradul dezvoltării fizice.
• Utilizează repere antropometrice strict cutanate sau proiecţii tegumentare
ale unor elemente scheletale.
Măsurătorile antropometrice se sistematizează în:
• dimensiuni longitudinale: înălţimea, bustul, capul, gâtul, lungigimea
membrelor inferioare, superioare, în ansamblu şi pe segmente (coapsă,
gambă, picior, braţ, antebraţ şi palmă);
• dimensiuni (diametre) transversale: diametrul bitemporal, bizigomatic,
anvergura, diametrul biacromial, toracic, biepicondiliar (femural şi humeral),
bistiloidian, bicret, bispinal, bitrohanterian, bimaleolar, lăţimea palmei,
piciorului;
• dimensiuni sagitale: diametrul anteroposterior al capului, toracelui,
sacro-pubian;
• dimensiuni circulare: perimetre ale capului, gâtului, toracelui,
abdomenului, braţului, antebraţului, şoldului, coapsei, genunchiului, gambei,
gleznei, talia;
• dimensiuni ale masei somatice: greutate şi compoziţie corporală;
• determinarea plicilor;
• date fiziometrice: forţa dinamometrică a flexorilor mâinii, umerilor şi a
extensorilor lombari ai trunchiului.
Măsurătorile antropometrice se efectuează cu: taliometru (pentru înălţime,
bust), bandă metrică, compas, caliper, riglă gradată, echer.
Determinarea plicilor
Determinarea plicilor se realizează pentru aprecierea compoziţiei corporale.
Plică include un dublu strat, al pielii şi al ţesutului adipos subcutanat, nu şi
muşchiul.
Plică se formează prin ciupire între police şi index; se strânge ferm şi se
menţine pe tot parcursul măsurătorii.
Se măsoară cu caliperul, plasat cu muchiile la lcm de police şi index.