GYTHA LODGE

Seria: DCI Jonah Sheens

Volumul 2

PRIVITĂ DIN ÎNTUNERIC

Original: Watching from the Dark (2020)
Traducere din limba engleză de:
LUCIANA DĂNILĂ

virtual-project.eu

2021
 PROLOG

S-a auzit ceva în casă și a înlemnit, uitându-se la ușa închisă, cu inima să-i
sară din piept. Să fi fost ușa de la intrare? Să fi intrat cineva?
Aidan s-a întors, cu urechile ciulite, cât să audă mai bine. A auzit câțiva
pași. Freamătul unei mișcări. Dar nu era nimic. Era doar zgomotului vreunui
lucru pocnind pe undeva, ticăitul normal al casei.
A încercat să expire tensiunea pe care o ținea în piept. De o săptămână
aștepta cu nerăbdare seara aceasta. Acum era în sfârșit liber și nestingherit,
după ce-și imaginase întreaga seară cu Zoe, dar, desigur, socoteala de acasă
nu se potrivește cu cea din târg. Era el liber, dar Zoe avea și ea programul ei.
Și din nou aștepta ora 11. O zi de joi banală, frustrantă.
În loc să se mulțumească cu un film pe canapea, a sfârșit din nou ghemuit
peste ecranul calculatorului, verificând iconița de Skype a lui Zoe, anticipând
momentul în care își pornește mașinăria. Dar semnul a rămas ferm pe roșu,
iar el și-a pierdut ore bune din viață navigând pe net și citind articole.
Multe nopți s-au dus așa, așteptând ca Zoe să apară online. Jumătate din
dăți venea târziu. La început a fost ursuz, până și-a dat seama că îmbufnarea
lui o face să se răzvrătească. Ea trebuia să se simtă liberă.
El a trebuit să învețe să accepte că o vede când o vede. Că nu doar el avea
o viață plină și ocupată.
La 10:52, iconița lui Zoe s-a înverzit. Nicio secundă nu i-a luat să apese pe
ea și să se conecteze.
A răspuns instant, zâmbind deja în anticiparea imaginii de pe ecran, dar
apoi a văzut că scaunul lui Zoe era gol. Ea nu era în cadru, doar o umbră în
mișcare pe perete era dovada că era de fapt acolo. Ce făcea?
Și-a dat volumul calculatorului mai tare, dându-și seama că se auzea apa
cum curge. Avea să facă baie? Acum?
Din instinct a simțit că trebuie să fie un joc. Ca atunci când se dezbrăca
pentru el, cu privirea distantă și buzele foarte ușor deschise. Îl înnebunea.
Dar pentru ce dacă nu putea s-o vadă? Frustrat, și-a ajustat propriul ecran.
Bineînțeles că nu a îmbunătățit cu nimic unghiul camerei din încăperea ei.
Tot ce vedea era scaunul gol, iar în spatele lui, peretele, cu un colț de perdea
de-o parte și balamalele ușii de la intrare de cealaltă.
Sunetul apei de la robinet s-a domolit și s-a oprit, urmând alte freamăte de
mișcare, scârțâitul pielii ude pe gresia din baie.
Aidan a oftat. Chiar voia să facă o baie cât el stătea acolo și-o aștepta.
S-a gândit să închidă în semn de protest, dar dacă avea să termine rapid, ar
pierde șansa de a vedea apa curgându-i pe corpul dezbrăcat. Sau sânii cu greu
strânși într-un prosop, aplecându-se către cameră și apăsând pe mouse.
S-a mai auzit încă un zgomot în propria lui casă și cu toate că venea de
undeva de sus, tot s-a oprit să asculte ce se întâmpla, cu ochii fixați într-un
punct de pe perete. Știa că nu e nimic și după o clipă s-a relaxat din nou. Era
exagerat de agitat în seara aceea.
Apoi s-a auzit un pocnet. A văzut mișcare pe ecran, dându-și seama că era
ușa de la apartamentul lui Zoe. Se mișca, iar balamalele pe care le vedea se
învârteau în interior.
L-a lovit atunci un sentiment de frică neaoșă. Invitase un bărbat pe la ea?
Invitase pe cineva să o vadă făcând baie, poate chiar s-o și atingă, cât el era
forțat să-i privească?
Se aștepta să-l audă pe noul venit spunând ceva, dar ușa s-a închis aproape
silențios, fără vreun salut. Niciun cuvânt. S-a aplecat și a dat volumul și mai
tare, parcă să-și facă singur în ciudă. Se auzea un zumzăit încet, iar peste el
clipocea sunetul apei din cada în care se mișca Zoe. Străduindu-se cu
adevărat, a reușit să audă sunetul unor pași. Cel ce intrase se plimba prin
cameră.
O clipă mai târziu, s-a auzit o mișcare bruscă în baie, iar Zoe a ridicat
vocea surprinsă.
— Ce?! Dumnezeule! Ce faci aici?
Și apoi s-a auzit un fel de râs, dar genul de râs născut din frică.
— Uite… îmi pare sincer rău…
Sunetul apei s-a oprit după câteva zgomote care-au venit unul după altul.
Persoana care intrase închisese ușa de la baie. O încuiase.
Inima îi bătea puternic din nou. Cine intrase acolo? Cine naiba se încuiase
în baie cu ea? Iar apoi s-au auzit alte sunete. Sunete care, negreșit, proveneau
dintr-o încăierare. Vocea înfundată a lui Zoe părea răgușită și disperată. Apoi,
deodată, liniște. Liniște absolută. Teama era altfel acum. Trebuia să o ajute.
O, Doamne, dacă era prea târziu?
A bâjbâit biroul până a dat de telefon. A început să tasteze trei de nouă
când la lovit ce însemna situația asta pentru el. S-a oprit. Vedea totul: apelul,
continuarea, cum este interogat de poliție. Totul ieșind la iveală și toată viața
lui destrămându-se.
 Și apoi a auzit clanța de la baie apăsată de două ori și ușa deschizându-se.
S-au auzit aceiași pași ușori, ritmici, apoi o pauză. Sunetele unei îmbrânceli
pe care nu o înțelegea. Își dorea ca oricine ar fi fost acolo să intre în cadru,
să-și arate fața, dar pașii au continuat după o clipă, iar ușa de la intrare s-a
mișcat din nou. Cel pe care nu l-a văzut niciodată plecase din apartament și
ușa s-a închis în urma lui.
 1.

Jonah aproape că renunțase. Apelul. Procesul verbal. Aproape renunțase

de tot.
S-a întrebat, mai târziu, dacă ar mai fi contat. Asta făceai când puneai un
caz cap la cap. Căutai greșeli și opusul lor. Căutai ce-ai făcut bine. Te întrebai
cum au influențat aceste acțiuni investigația, iar în acest caz, cel mai mare
semn de întrebare plana deasupra raportului unei crime pe care aproape o
lăsase să-i scape printre degete. Se întreba dacă lucrurile ar fi stat altfel dacă
ar fi acționat mai devreme și cât de diferit ar fi stat lucrurile dacă nu s-ar fi
implicat deloc.
Era posibil și ca niciunul dintre scenarii să nu fi schimbat nimic.
Evenimentele s-ar fi desfășurat inevitabil până la capăt. Dar se mai putea și ca
totul să se fi schimbat.
Raportul a ieșit la iveală la finalul unei întâlniri complicate de vineri,
înrăutățită de lipsa detectivului-șef Wilkinson. Fără el să-i împingă pe toți de
la spate, întâlnirea a degenerat în vorbărie fără sens despre fiecare chichiță
neimportantă. Era atât de plictisitoare, că-ți venea să te împuști.
Dar mai apoi au ajuns la o nouă alocare a cazurilor, iar Jonah o privea pe
colega sa frumoasă îmbrăcată în uniformă de polițist, Yvonne Heerden,
preluând trei furturi și un accident în trafic.
— Avem un raport de crimă neidentificată trimis de Biroul pentru
Infracțiuni, a spus Heerden mai apoi. Ți-am trimis stenogramele, i-a spus lui
Jonah, dar cred că e puțin probabil să ajungi la ceva, prin urmare, ne bucurăm
să preluăm cazul. Apelantul spune că prietena lui a fost ucisă în timp ce
vorbea cu ea pe Skype, dar că nu a văzut ucigașul. A închis când i-am cerut
numele și mai multe detalii. Biroul pentru Infracțiuni a încercat să dea de ea,
dar nu a găsit nici urmă de vreo femeie cu numele ei pe net.
Jonah a frunzărit transcrierile stenogramelor, observând că numele fetei
era Zoe Swardedeen.
Trebuie să – prietena mea a fost ucisa… a citit.
Heerden probabil avea dreptate. Cel mai probabil ar trebui să fie o
chestiune simplă. Să verifice lista de persoane dispărute. Să caute câteva
variante de nume.
— Ok? a întrebat Heerden, în timp ce el citea mai departe.
 Era ceva în formularea folosită la telefon care l-a făcut pe Jonah să ezite.
Ceva ce nu-i dădea pace.
Era conștient că Heerden aștepta un răspuns și avea încredere în ea și în
echipa ei că vor face ce trebuie. Echipa lui era afundată într-un caz complex
de șantaj și nu avea timp de pierdut cu altele.
— Sigur, a spus. Ține-mă la curent dacă găsiți ceva.
Ședința a continuat cu un alt accident din trafic soldat cu victime multiple
care probabil fusese cauzat de un șofer de TIR ce stătea pe telefon. Jonah era
bucuros că nu trebuia să se implice. Acestea erau cazurile care te băgau în
sperieți. Era genul de caz care te făcea să-i suni impulsiv pe toți cei dragi.
Genul care-ți arată că viața e un fir de ață și lumea e un loc absurd și rece.
Cu aceste gânduri în minte, neliniștea raportării ciudate și anonime a
crimei a fost dată la o parte.
•••
Aidan ar fi trebuit să facă atât de multe lucruri. Trei dintre studenți îi
trimiseseră eseurile, avea un raft întreg de documente de parcurs la facultate,
dar nu reușise să citească un rând. Deschidea mail după mail și nu reușea să
le înțeleagă dincolo de bătăile inimii și țiuitul din urechi. Nu vedea cuvinte;
vedea cum o ușă se deschide și se închide încet, iar și iar și iar.
Și cel mai rău era că nu știa. Era prins într-un cerc vicios în care era
convins că a fost o neînțelegere stranie ori un vis și apoi își amintea că Zoe
nu a mai ieșit niciodată din baie. Cel puțin nu cât s-a uitat el. Știa în sufletul
lui că ea avusese o nevoie disperată de ajutor, pe care nu l-a mai primit.
A căutat știri și s-a uitat pe rețelele de socializare imediat după ce a
deschis ochii, căutând orice relatare a vreunui incident. Verifica la intervale
regulate, dar nu era nicio mențiune de crimă în Southampton. Nimic despre
vreo femeie atacată. Un vid absolut, nimic relevant.
Exista o cale de a afla, desigur, dacă simțea că o poate duce până la capăt.
Trebuia să sune din nou la poliție. De data aceasta, când îi cereau numele și
adresa, va coopera.
Aproape că a făcut-o și aseară. Polițistul din centrală era o femeie. A auzit
cum tastează tot ce-i spune, transformând cuvintele în date. Tasta și când a
spus că nu știa numărul telefonului cu cartelă de pe care suna pentru că era
unul vechi pe care l-a recuperat dintr-un sertar. Și a continuat să tasteze când
i-a spus că el credea că prietena lui fusese ucisă.
Chiar la finalul apelului, l-a întrebat cum îl cheamă. S-a lăsat o tăcere
lungă și tensionată, în ezitarea lui de a-i spune. Apoi a auzit ușa unei mașini
trântindu-se afară.
A încheiat apelul și a ascultat mai multe sunete, tensionat și cu stomacul
cât un pumn. A încercat să-și spună că nu avea de ce să-i fie frică, dar știa că
nu era adevărat. Erau multe de care să se teamă. Zoe fusese ucisă în fața lui.
Acesta era adevărul ieșind la suprafață.
Nu putea să lase asta să se întâmple. Avea să piardă totul. Totul.
S-a gândit să închidă fereastra de Skype, să-și șteargă întreaga scenă din
memorie, dar era singura cale de a vedea ce se întâmplă cu Zoe sau dacă
poliția a ajuns la apartament.
Trecuse mult de miezul nopții, iar lui i se vedeau doar ochii lucind,
uitându-se la ceasul din partea din dreapta-jos a ecranului. Unde naiba era
poliția?
Nimic până la 02:40, când în sfârșit a închis programul într-un gest
disperat și s-a dus în pat.
Trecuseră unsprezece ore de când se deschisese ușa de la apartamentul lui
Zoe. Unsprezece ore și niciun semn, niciun mesaj, nicio știre. Putea să mai
sune o dată la poliție. Putea să mai povestească o dată și să le zică cine e, dar
de fiecare dată când se gândea la asta, îl treceau fiori reci. Știind că nu putea
risca, simțea frustrarea în străfundul ființei lui. O simțea în stomac și în
abdomen, îi era imposibil să stea locului.
Zoe, se gândea el, dorindu-și ca ea să-l sune. Zoe, te rog. Sună-mă naibii
odată.
•••
Jonah l-a abordat pe Domnall O’Malley, singurul membru al echipei sale
vizibil în drumul său către strălucitorul și modernul tărâm al Departamentului
pentru Investigații Criminale.
— Chiar ești primul? a întrebat fără să creadă.
— Ah, Iisuse, nu, a răspuns O’Malley, lăsându-și spatele mare să se
afunde în scaun. Am venit acum 5 minute, Juliette e aici de la șapte și ceva.
Ben întârzie puțin.
— Ben a spus că întârzie?
— Știu, a spus O’Malley. Și mie mi s-a părut ciudat. Poate că și-a găsit în
sfârșit o prietenă și nu a dormit bine.
— Dar e Ben, a răspuns Jonah. Nu are nevoie de somn.
— Ah, ai dreptate. Ei, orice-ar fi, o să fac mișto de el când vine.
Jonah a zâmbit și s-a dus în biroul său, lăsând ușa deschisă. Și-a scos
telefonul din buzunar rapid, întrebându-se dacă avea să primească un mesaj
azi sau Jojo era iarăși într-un loc izolat fără semnal.
Vorbitul cu ea era fără îndoială momentul de glorie al zilelor lui.
Tachinările ireverențioase și umorul ei aveau puterea de a-l lăsa zâmbind
mult timp după aceea. Era un sentiment atât de mulțumitor. Suferise multe
luni de zile după Michelle, fosta lui. Se gândise că o să își petreacă restul
vieții fiindu-i dor de ea.
Reapariția bruscă a lui Jojo în viața sa, iubirea lui din adolescență,
schimbase totul. Au fost de acord că înainte să se poată vedea oficial trebuia
să se încheie investigația în care fusese ea implicată. Și Jojo a luat apoi
decizia de a călători până ce erau gata reparațiile la casă. Având în vedere că
cercul ei de prieteni fusese devastat și el de cercetările unei crime, era normal
să aibă nevoie de spațiu. Dar el tot a simțit un junghi când i-a spus că pleacă.
Era în Namibia acum, făcând turul unor locuri spectaculoase pentru
cățărare care erau pur și simplu la capătul lumii. Jonah ar fi trebuit să fie
stresat cât ea era acolo, singură în sălbăticie, dar cumva nu era așa. Poate că
avea de-a face cu faptul că ea a fost mereu extrem de stăpână pe situație și că
a supraviețuit unei tentative de omor.
Ei bine, nimic de la Jojo azi. A lăsat telefonul jos și s-a logat pe calculator.
Mai fuseseră adăugate și alte dosare de șantaj în baza de date, dar le-a aruncat
doar o privire superficială. Dintr-un oarecare motiv, în mintea lui se învârteau
cuvintele: Te rog ajut-o. Ar putea fi încă în viață.
Hanson și-a făcut cafeaua pe pilot automat. Nu avea nevoie de ea în
dimineața aceasta. Știa, în străfundul sufletului, că era la un pas de o
descoperire și era trează dinainte de șase, cu mintea brici, gândindu-se la o
serie de plăți către diverse conturi despre care știa că sunt legate de cazul ei.
Se simțea grozav.
I se părea ciudat gândul că aproape trecuse cu vederea partea financiară a
schemei, dar asta făcea de obicei Ben. Lightman era cel mai minuțios și
meticulos membru al echipei și avea de departe cea mai bună memorie dintre
toți, însă era prins în ceva și ea a simțit că-i venise rândul să preia frâiele de
data aceasta.
Era surprinsă că biroul lui Lightman e gol azi. În cele patru luni de când
era în echipă, nu întârziase niciodată și i se părea dificil să și-l imagineze în
fața vreunui dezastru neprevăzut, dar exact când se gândea să-l întrebe pe
O’Malley despre asta, l-a văzut pe Lightman intrând pe ușa Departamentului,
arătând foarte normal.
— Ben, omule, a spus O’Malley cu un rânjet larg. Ce s-a întâmplat? Ai
dormit prea mult?
Lightman i-a zâmbit trântindu-și cheile de la mașină pe masă.
— Am avut câte ceva de făcut, asta-i tot.
— Ahh, i-a răspuns O’Malley aprobând din cap. O femeie, nu? Una care
nu te-a lăsat să dormi sau să pleci?
Lightman a râs și dat din cap, dar nu a spus nimic când și-a dat haina jos și
s-a așezat pe scaun.
•
Aidan căuta pe Google poliția din Southampton când ar fi trebuit să se
pregătească pentru grupurile lui de mentorat. Southampton, citise, făcea parte
din Poliția regiunii Hampshire, care avea propriul site. A navigat pe el, deși
era la mintea cocoșului ce căuta. Se îndoia că publicaseră detalii despre
cazuri sau relatări despre cum au spart o casă să salveze o femeie la ananghie.
Desigur că nu era nimic de genul acesta. În schimb, erau câteva butoane
mari, scoase în evidență, pentru vizitatori, și se hotărî să dea click pe
secțiunea Ajutor și Sfaturi, dar nu era nimic relevant acolo.
Înapoi la pagina de start, privirea i-a căzut pe opțiunea de a raporta o
infracțiune online. Dacă poliția din Southampton nu-i luase apelul în serios,
putea încerca astfel.
Primul lucru necesar era codul poștal al locului infracțiunii, fapt care îl
făcea să se dea cu capul de birou. Nu exista nicio cutiuță unde să scrie „Habar
nu am de codul poștal!”, dar programul l-a lăsat să scrie doar Southampton și
să meargă mai departe.
Odată ce a dat detaliile infracțiunii, a fost rugat să introducă o adresă de
mail sau un număr de telefon. Simțind că nu ar mai fi vorba de trădare acum,
a scris adresa de mail a lui Zoe și spera că nu o vor contacta înainte de a face
ceva în privința cazului.
Apoi a trimis formularul, dar nu a simțit niciun fel de ușurare. Nu putea
simți nimic știind că Zoe ar fi pe moarte. Sau poate că a murit deja.
Nu își permitea să se gândească la asta, iar negarea îl făcea să se simtă și
mai prost. Dar măcar făcuse ceva. Făcuse ceva și nu o lăsase acolo pur și
simplu.
•
La mijlocul după-amiezii, Jonah terminase raportul despre cazul de șantaj
și se tot gândea la ședința de dimineață. Era curios să știe dacă echipa lui
Heerden descoperise adevărul despre unica raportare de crimă.
A găsit cazul în baza de date și a citit că un agent din echipa lui Heerden
încercase să identifice potențială victimă. Nu au găsit nicio Zoe Swardedeen
în Marea Britanie și nu existau nici raportări de persoane dispărute în ziua
aceea. Agentul a sugerat închiderea cazului.
Jonah a oftat ușor, nemulțumit, întrebându-se de ce nu a încercat agentul
să scrie numele altfel și de ce îi păsa atât de mult.
Vă rog să o ajutați. Ar putea fi încă în viață…
Își imagina tonul disperat al vocii și s-a hotărât să mai asculte o dată
înregistrarea originală. Dura doar un minut.
Era destul de simplu să deschidă fișierul și să lase apelul să meargă. L-a
lovit vocea persoanei din centrală și a dat rapid volumul mai încet. L-a dat la
fel de rapid mai tare când apelantul a început să vorbească. Șoptea.
Jonah a simțit cum i se face pielea de găină pe gât și brațe în timp ce
asculta. Mai auzise apeluri ca acesta, de obicei, ca dovadă în sala de judecată.
Încercarea de a vorbi încet și teama puternică din voce erau asemănătoare cu
situația în care o victimă a abuzurilor domestice se ascundea de partener.
Era intrigant, căci venea acum de la cineva care se pare că a văzut o scenă
doar prin camera web.
„Eram online nu ea. Nu am văzut ce s-a întâmplat, dar am auzit. Și cineva
a intrat în apartament…”
Apelul s-a încheiat imediat ce a fost întrebat cum îl cheamă. Jonah a
ascultat zgomotele înfundate care s-au auzit înainte de încheierea apelului, iar
apoi a rămas acolo, holbându-se la ecranul calculatorului.
Tot acolo era când a apărut un nou dosar în baza de date cu un semnal
sonor foarte voios. Era vorba despre raportarea unei crime trimisă în acea
dimineață prin sistemul online, iar biroul de investigații a decis că s-ar putea
să fie vorba de același caz.
Jonah a deschis fișierul rapid și a citit o relatare foarte similară. De data
aceasta, numele fetei era Zoe Swardadine.
A scris așa pe Google, iar acum a găsit imaginea unei tinere femei cu
pielea ciocolatie și părul negru și creț, iar când a dat click pe una dintre ele a
fost transferat pe ceea ce părea a fi site-ul ei. Era o pagină simplă în
Wordpress despre un artist din Southampton care picta figuri stilizate pe
fundaluri stranii. În josul paginii avea chiar și un număr de telefon, care i se
părea o informație prea personală pentru a fi divulgată public, dar poate că nu
multă lume intra pe site-ul lui Zoe.
A sunat-o de pe telefonul fix. A sunat de opt ori, apoi robotul i-a spus că
persoana apelată este ocupată, rugându-l să lase un mesaj.
 A lăsat numărul postului de poliție și al său personal pe un ton normal,
rugând-o să sune înapoi, însă după ce a închis, l-a năpădit un sentiment de
urgență.
Nu i-a luat prea mult să-l găsească pe tatăl lui Zoe. Martin Swardadine era
un bancher care se ocupa de investiții la o firmă pe nume Knight și
Maynooth. A văzut imediat un portret intimidant în alb și negru la începutul
paginii, făcut dintr-o parte, astfel încât să-i exagereze mandibula puternică.
Sub poză erau informații despre el. Ultimul paragraf spunea că Martin era
căsătorit cu un medic de familie excepțional și că avea o fiică, un artist la
început de drum.
Martin i-a răspuns cu un salut puternic și simplu, fapt ce spunea de fapt că
Jonah îi mânca din timpul pentru alte lucruri importante. Lucruri
nemaipomenit de importante; lucruri care-i făceau pe cei foarte bogați să
devină și mai bogați.
— Sunt detectivul inspector-șef Jonah Sheens. Sun de la Poliția din
Hampshire. Voiam doar să verificăm ce face fiica dumneavoastră. Un prieten
de-al ei e îngrijorat.
— Să o verificați… pe Zoe? Tonul ascuțit a cedat puțin.
— Da, a spus Jonah. Aș vrea să știu dacă ați luat legătura cu ea astăzi.
— Eu… nu, astăzi nu, a spus tatăl ei. Dar am luat prânzul cu ea… la
începutul săptămânii. Probabil mi-a scris de atunci. Așteptați o clipă.
S-au auzit câteva zgomote de frecare pe telefon, probabil Martin verifica
ce mesaje a primit.
— Mi-a dat un mesaj ieri seară.
— Mulțumesc, a spus Jonah. La ce oră?
— La 8:12, zice aici.
După o scurtă pauză, a vorbit din nou, cu o voce diferită.
— Există motive de îngrijorare?
— Un prieten a încercat să o contacteze și nu a reușit, a spus Jonah. S-ar
putea să nu fie nimic. De cele mai multe ori așa e. Dar ați putea să luați
legătura cu prietenii ei? Sau poate cu mama lui Zoe?
— OK. Voi… mă voi interesa.
Jonah i-a lăsat numărul din centrală și a închis. A citit al doilea raport și
mai atent. Persoana care-l trimisese nu-și lăsase datele de contact. Adresa de
e-mail era zswardadine@soton.ac.uk, lucru deloc liniștitor. Fără număr de
telefon, iar adresa crimei se rezumă la Southampton.
Martin Swardadine a sunat înapoi după șapte minute să-i spună că nimeni
nu auzise de ea, iar în alte zece minute Jonah ieșise din clădire și deja
conducea rapid spre apartamentul lui Zoe.
•
Angeline nu se putea opri din tremurat. Mașina poliției o făcuse să
tremure. Până atunci nu îi fusese teamă. Totul i se părea un deranj, să meargă
acolo pe bicicletă, pe vântul acela puternic, când era atât de obosită și în urmă
cu munca. Nu reușise să găsească un far pentru bicicletă încărcat, iar
acumulatorul ei scotea o lumină obscură, de-abia văzând ceva în față. Fusese
nervoasă tot drumul.
Dar mașina poliției a schimbat cumva situația. Își imaginase detectivul cu
care vorbise ca pe o persoană normală, nu cineva în uniformă. Părea atât de
calm. I-a explicat că era nevoie de ea pentru a le deschide polițiștilor ușa de la
apartamentul lui Zoe. Voiau doar să verifice. I-a mai spus că urma și el să
vină imediat să se asigure că totul este în regulă.
De fapt, el fusese atât de calm, încât nici nu-i dăduse motive de
îngrijorare. Dar acum, confruntată cu mașina poliției și cei doi polițiști, ambii
în uniformă, era înspăimântată.
I-a salutat dând din cap, apoi și-a rezemat bicicleta de peretele ușii
principale. A încercat să o blocheze. Îi tremurau cumplit mâinile și a trebuit
să încerce de trei ori până a reușit.
— Tu ești Angeline? a întrebat-o polițistul înalt și bine făcut.
S-a gândit că uniforma neagră nu-i vine bine. Geaca groasă cu buzunare
mari îl făcea să pară și mai mare la mijloc decât era în realitate.
— Da, a spus. Și apoi, cuprinsă de teamă: Nu ați intrat încă, nu?
— Nu, am sunat la interfon, dar nu ne-a răspuns nimeni. Te așteptam pe
tine cu cheia, a spus el, zâmbind ușor. Dacă ne deschizi, intrăm să vedem ce
face Zoe.
Angeline a aprobat. O cuprinseseră toți fiorii și căuta acum în geantă
brelocul greu al cheilor. A reușit să scoată micul inel pe care i-l dăduse Zoe,
împreună cu cartela de la interfon și cheia mică de la ușă.
Le-a deschis ușa către holul care, deși a fost construit cu doi ani în urmă,
încă mirosea a covoare noi. A lăsat fără să vrea ușa să se închidă pe jumătate
în fața agentului de poliție și, chiar dacă și-a cerut scuze, el nu a părut
deranjat.
— Puțin mai frumos decât ce vezi prin cămine, i-a spus el pe-o voce
senină.
Încerca să o calmeze. Își dădea seama de asta, dar a făcut-o să se simtă și
mai rău. Îi era extrem de frig în timp ce urca pe scări în fața lor.
La etajul doi le-a deschis ușa antifoc și apoi cea de pe etaj. Mereu i s-a
părut că ușa aia e extrem de grea, dar azi nu a mai simțit nimic. Și-a adus
aminte să o țină deschisă după ea de data aceasta.
Coridorul era gol. Ușa lui Zoe era chiar în mijloc și avea pe ea cifra
șaisprezece, cu cifre mari, argintii. S-a oprit în fața ușii, privindu-și reflexia în
numărul șase.
— Să…? a întrebat, arătând spre ușă.
La aprobarea femeii polițist a bătut la ușă, iar degetele aproape că nu au
făcut niciun zgomot pe lemnul din care era făcută. Apoi a venit și ofițerul
bine făcut și a bătut mai tare.
— Zoe? a strigat, cu capul plecat în jos, ca și cum ar auzi mai bine așa. Ne
poți deschide?
Era liniște, cu excepția sunetului de bas care venea cel mai probabil de la
alt etaj.
— În regulă, a spus polițistul. Dacă poți să ne deschizi…
Angeline a reușit cumva să bage cheia în ușă și să o învârtă. A făcut un
pas înapoi de îndată ce ușa s-a întredeschis.
— Puteți…? nu putea să spună cu voce tare cât de oribil era să intre acolo.
Dar au înțeles oricum prea bine.
— Durează doar o clipă, a spus polițistul, uitându-se la colega sa.
Au intrat pe ușa largă.
S-a cuprins cu brațele încercând să-și oprească tremuratul și bătăile
puternice ale inimii cât timp aștepta. Nu mai trăise o asemenea frică
niciodată. Simțea că ar putea să o omoare, și cu cât se gândea mai mult la
asta, cu atât mai amețită se simțea. Ca și cum deja avea probleme cu inima.
În interior s-a lăsat o liniște lungă. Apoi sunetul unei uși care se deschide
undeva în apartament și, după o clipă, o voce căreia i-a răspuns o alta. Apoi
s-au auzit niște pași ușori și a apărut polițista de mai devreme.
— E în regulă? a întrebat Angeline, înainte ca ea să spună ceva.
— Se pare că a avut un accident, a spus blând polițista.
Dincolo de vorbele ei, Angeline îl auzea pe fundal pe bărbatul bine făcut.
Probabil vorbea la telefon sau la stația radio.
— …ambulanță și criminaliștii pentru cercetarea locului crimei.
Angeline a simțit o răceală cumplită scurgându-i-se prin corp. Nu a spus
nimic, dar a înaintat. A trecut de polițista care i-a spus clar să se oprească.
Angeline aproape că a intrat în bărbatul masiv, care asculta un răspuns
întrerupt pe walkie-talkie, dar corpul lui mare bloca accesul dintre birou și
ușă. A vrut să treacă și de el, dar femeia a prins-o deodată de partea de sus a
brațului.
— Îmi pare rău, dar nu e o idee bună, a spus ea.
Angeline s-a răsucit în strânsoarea ei și a luat-o înainte, către dormitor și
ușa deschisă a băii din interiorul acestuia. Apoi a simțit două perechi de mâini
trăgând-o ferm deoparte.
— Haide, Angeline, a spus bărbatul bine făcut. Nu poți intra acolo, îmi
pare rău.
— Trebuie să văd! Vă rog, lăsați-mă să văd.
Dar toată puterea de a le ține piept o părăsea și s-a trezit că polițiștii erau
cei care o țineau pe picioare de fapt. Au dus-o pe hol, iar ea s-a așezat pe
pervazul jos al geamului de la capătul holului.
— O să-ți aducem niște apă, a spus polițistul. Sau un ceai. Ce-ai zice de o
cană de ceai?
A aprobat, deși ar fi vrut să urle la el, să-i spună că ceaiul nu o să o ajute
cu nimic.
— Zoe e moartă, nu-i așa? a întrebat, dar nimeni nu i-a răspuns.
 2.

Martie – cu douăzeci de luni în urmă

Era 18:20 când a terminat Zoe să se machieze la ochi. Mai avea

paisprezece minute până când trebuia să iasă pe ușă, să ia un taxi și să ajungă
la timp la nuntă. O grămadă de timp.
A dat pensulele la o parte, a tras husa de nailon și a deschis unul din
sertarele cutiei cu bijuterii. Noii cercei spiralați de argint se potriveau perfect
cu machiajul argintiu al ochilor.
Ușa de la baie s-a deschis la un etaj inferior, iar ea a strigat:
— Ești gata, Maeve? în timp ce-și punea cerceii.
— Ah, vin acuma.
Accentul nord-irlandez al lui Maeve mai atenua din faptul că era o
întârziată notorie.
— Ai măcar hainele pe tine…?
— În mare parte! i-a răspuns.
Și apoi s-au auzit pași repezi spre baia lui Maeve.
Zoe nu se putea abține din râs. Problema lui Maeve era că încerca mereu
să înghesuie prea multe lucruri în fiecare zi. Pentru Zoe, un taxi la 12:20
însemna o singură oră de muncă după micul dejun și două ore de pregătiri.
Pentru Maeve însemna o cafea lungă cu un prieten, urmată de o tură de
alergare, apoi 20 de minute de întors camera cu susul în jos în căutarea
rochiei înainte de a se repezi să facă un duș.
— Ai dresuri, Zo? a strigat Maeve după un minut.
— Da, a strigat ea înapoi.
S-a uitat în oglinda măsuței de toaletă pentru o clipă înainte de a deschide
sertarul dulapului de stejar din stânga de sus.
— De care?
— Ceva… culoarea pielii? Vocea lui Maeve se auzea mai tare căci venise
în capul scărilor. Sau poate negri?
— Mai bine negri, i-a spus Zoe, hotărând că nu era cel mai bun moment
să-i spună cât de inutili sunt ciorapii de culoarea pielii când ești pe jumătate
kenyană.
 A scos trei perechi din dulap, și-a luat geanta și a coborât încet pe scări.
Pantofii Christian Louboutin poate că erau cel mai frumos lucru pe care îl
avusese vreodată, dar nu erau deloc comozi pe scări. Sau pe o podea normală.
Sau pe distanțe lungi. Zoe nu era sigură că putea rezista o zi întreagă fără să
încalțe balerinii pe care și-i pusese în geantă, dar era hotărâtă să încerce.
Maeve era măcar îmbrăcată când a ajuns Zoe jos. Bluza strâmtă cu
mânecă lungă și fusta cloș cu talie înaltă o făceau să arate ca o frumusețe a
anilor ’50, deși părul ud care-i picura pe umeri nu era cea mai bună
combinație. Nici pata de rimel de pe obraz pe care și-o făcuse când s-a
aplecat peste oglindă.
Zoe i-a recunoscut mișcările robotice, grăbite ale mâinilor care aveau să
producă mai multă pagubă. Machiajul ochilor niciodată nu iese bine când te
grăbești.
Zoe a aruncat ciorapii pe pat.
— Pot să fac eu asta, a spus ea, întinzând o mână pentru pensula de rimel.
Poți să-ți usuci părul cât te machiez. Multitasking.
— Mulțumesc, a spus Maeve cu sinceritate. Am nevoie și de tuș.
Zoe a așteptat să-și pornească uscătorul de păr, iar apoi a început să curețe
rimelul cu o dischetă de bumbac și demachiant. A dat-o ușor cu rimel, deși
Maeve clipea ori de câte ori periuța i se apropia de ochi.
Zoe s-a uitat la ceasul digital de lângă pat înainte de a începe cu tușul.
Șapte minute. Avea timp să facă treabă bună. Maeve putea să-și pună ciorapii
cât Zoe alerga jos să cheme un taxi.
Preț de o clipă, a privit gânditoare ochii de un albastru deschis ai lui
Maeve, încercând să se decidă ce formă să le dea pentru a-i scoate cel mai
bine în evidență. Nu sub ochi, s-a gândit ea.
— Vrei să încetezi? a spus Maeve tare peste sunetul uscătorului. Simt că
mai ai puțin și te lași pe un genunchi ca să mă ceri în căsătorie.
— Și dacă ar fi așa? a întrebat Zoe, zâmbind. Da, trebuie să stai nemișcată.
A lucrat rapid, apoi a luat o plasă de păr împodobită cu pietricele care să
îmblânzească buclele castanii încă umede ale lui Maeve.
— Bine. Arată mult mai bine decât nebunia prerafaelită la care mă
gândisem.
Telefonul lui Zoe a vibrat, iar ea a spus „taxi”, înainte a de a-l verifica.
— La dracu’, trebuie să-mi găsesc pantofii, a spus Maeve.
— Mămica ta știe că înjuri? a întrebat Zoe zâmbind în timp ce-și punea
tocurile cu țepi din nou în picioare.
 — M-a învățat toate cuvintele, a răspuns Maeve, intrând aproape cu totul
într-un dulap și scoțând de acolo o serie de pantofi ciudați. Hai că ies imediat,
pe bune. Ia-o înainte.
După aproximativ 11 minute, Maeve a ieșit la taxi, arătând, după părerea
lui Zoe, superb, cu obrajii îmbujorați și cureaua jachetei atârnând trasă într-o
parte.
•
Nu era cea mai relaxată intrare la o nuntă. Taximetristul alesese ruta
greșită spre restaurant, hotărând, dintr-un motiv inexplicabil, să meargă prin
centru. Au mai pierdut încă 15 minute trecând pe lângă mall cu toată lumea
care e sâmbăta acolo. Maeve și-a cerut scuze neîntrerupt până când Zoe i-a
spus ferm că nu era vina ei și a schimbat cu totul subiectul, întrebând-o pe
Maeve despre întâlnirea avută cu o seară înainte.
— O, a fost bine.
Maeve și-a luat privirea de la ea, iar ochii de un albastru pal scanau
pietonii în timp ce mașina în care erau mergea teribil de încet pe lângă ei.
— Vreau să zic, de treabă. Puțin cam de modă veche. A fost plăcut să stăm
de vorbă.
Zoe a râs malițios.
— La ce să te aștepți de la o întâlnire prin biserică? Ți se garantează
practic un tip bine, de modă veche.
Maeve a spus pe un ton dezaprobator.
— Jumate din ei nu-s așa, să știi. Găsești acolo la fel de mulți netrebnici
sexiști, cât și tipi de treabă.
Zoe i-a zâmbit.
— Sună fix ca întâlnirile din afara lumii creștine.
— Exact, a aprobat Maeve. Și apoi a oftat. Nu știu. Nu cred că mă mai văd
cu el. Pur și simplu, nu e suficient de interesant.
Prin care Zoe înțelegea că nu era Isaac. Și își dorea, din nou, ca Maeve să
și-l scoată din minte și să-și găsească pe cineva care chiar să o vrea. Cineva
care o aprecia pentru cine era, în loc să o placă doar când îi mângâia orgoliul.
— Nu poți să forțezi lucrurile astea, a spus Zoe ușor.
— Ah, sunt bine de una singură, a zis Maeve, gesticulând din mâini. Sunt
bine cu mine însămi și e bine să-mi amintesc asta.
— Da, a aprobat Zoe. Măcar tu ai momente când ești interesantă.
— Cară-te, a spus Maeve zâmbind.
Nu au reușit să mai întrețină conversația restul drumului, căci era tot mai
clar că întârziau tot mai mult și au căzut amândouă într-o liniște încordată.
Taxiul a ajuns în sfârșit la podgorie cu două minute înainte de începutul
oficial al ceremoniei. Au rămas puțin în urma Rolls-Royce-ului argintiu care
ajunsese deja și din care ieșeau forme îmbrăcate în dantelă albă și lavandă.
În ciuda înălțimii sale pe tocuri, Zoe a reușit să alerge cumva pe paviment.
— Scuze, a spus privind-o pe Gina, care părea transformată din sinele ei
normal într-o mireasă perfectă, în rochia mulată cu guler înalt și trenă.
— Zoe, a spus, apoi a râs zgomotos. Trebuie să intrăm.
— A fost vina lui Maeve, a spus Zoe, fix când Maeve din spate a zis și ea:
„A fost vina mea, iartă-mă!”
Au alergat înainte pe marmura albă în interiorul unui spațiu amplu, plin de
strane acoperite cu bujori. Cel puțin jumătate dintre invitați s-au uitat la ele,
așteptând-o pe mireasă în ciuda lipsei muzicii clasice de intrare. Zoe se
abținea să nu râdă când i-a văzut ochii mari ai Angelinei. Ea și Victor stăteau
cam la jumătatea bisericii, iar lângă ei era loc liber. Ceea ce era o ușurare.
•
Angeline s-a dat puțin la o parte, ca să le lase pe Zoe și Maeve să intre, și
le-a salutat cu un gest al capului.
— Credeam că ați avut un accident! a spus în șoaptă, apoi a continuat: am
așteptat o grămadă.
Zoe i-a zâmbit, apoi s-a întors la auzul muzicii de coarde înregistrate
pentru intrarea miresei. Era greu să nu te emoționezi puțin când a intrat Gina.
Gina, care era practic șefa lui Zoe, era cea mai muncitoare persoană pe
care o cunoștea. Succesul fantasticei cafenele unde lucra Zoe joia și duminica
se baza cam tot atâta pe dragostea răspândită de proprietară, cât pe mâncare și
băutură. Și dacă tipul cu care se căsătorea, Michael, era puțin banal, era în
același timp exact tipul de bărbat care va fi acolo pentru ea, care o iubea și o
alinta. Lui Zoe i se părea că el este exact ce merita Gina.
 3.

Apelul a venit prin Bluetooth-ul lui Jonah când erau la zece minute
distanță de apartamentul lui Zoe, iar Jonah știa tot ce trebuia să știe din tonul
cu care sergentul de la telefon i s-a adresat cu „Domnule”. Investigau un
deces și era bucuros că O’Malley venise și el. Dintre cei trei membri ai
echipei, el era cel mai călit în fața violenței, iar Jonah se aștepta acum la o
scenă de o violență puternică.
Până îi va aduce pe Lightman și Hanson acolo, va fi deja mai ușor. Vor fi
acolo cei de la medicina legală, cu toate notițele lor pe bilețele de tip post-it,
săgeți și etichete: toate accesoriile acestea aveau efectul sterilizării tuturor
lucrurilor. Așa arătau doar ca o mulțime de dovezi și nu ca o persoană ce
suferise și murise acolo.
•
Și-a parcat Mondeo-ul lângă drumul Latterworth, o stradă rezidențială
suburbană care se termina în A35 la nord. El și O’Malley trecuseră de o
sumedenie de case identice de prin anii 1930, toate albe în partea de sus, cu
ferestre nu foarte adânci și fiecare cu o grădină pătrată în fața casei. Blocul
lui Zoe era singura structură aberantă din peisaj. Lui Jonah i se părea că ar fi
fost construit peste două perechi de case semi-detașate și că fusese proiectat
fără a lua în considerare împrejurimile elegante. Era cu totul modern, cu o
fațadă unghiulară ce aproape transmitea agresivitate.
Comisarul poliției care stătea în ușă le-a făcut semn să treacă. O femeie
incredibil de zveltă, care trebuia să fie Angeline Judd, stătea pe pervazul
geamului, iar lângă ea o polițistă comunitară, cu o cană de cafea în față și
multe șervețele mototolite pe lângă. În ochii fetei se vedea că a plâns, iar zona
de sub ochi era inflamată din această cauză.
Polițista comunitară l-a salutat cu un gest, dar Angeline l-a privit ca și cum
ar fi fost un prădător.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens, a spus, oprindu-se în fața lui
Angeline. Eu mă voi ocupa de ce i s-a întâmplat lui Zoe. Am câteva întrebări
pe care aș vrea să ți le pun, dacă e în ordine.
— Da, a spus Angeline, după o scurtă pauză în care l-a privit pur și
simplu. Da, e în regulă.
Privind-o, înfășurată într-un cardigan gri larg și colanți, nu putea să treacă
cu vederea cât de slabă era. Mâinile și picioarele arătau ca cele ale unui
schelet, iar efectul unui trup așa subțire era că fața îi părea ca de păpușă, cu
niște ochi imenși. Nici părul scurt, vâlvoi, nu prea o ajuta.
Se întreba dacă era bolnavă, iar acest lucru stârnea în interiorul lui o
reacție complexă. Părea ca un copil. Scotea din el instinctul de a o proteja.
I-a vorbit blând, mulțumindu-i că îi ajută și oferindu-i simpatie, până ce a
fost de acord că e gata să răspundă câtorva întrebări. Deși când a făcut-o, doar
a dat din cap la tot ce îi sugera el, căci ochii îi erau plini de lacrimi.
Zoe nu avea dușmani pe care să-i fi știut. Nu avea probleme cu banii. Nu
se certase recent cu nimeni. Nu se comportase ciudat.
— Era atât de bună, a spus Angeline pe o voce groasă la final.
A trebuit să o aștepte să înghită de câteva ori înainte de a continua să-i
spună că o știa pe Zoe de la universitate.
— Și tu te ocupi cu arta? a întrebat el, zâmbind.
— Oh, nu. Eu sunt… specialist acreditat în dans.
Răspunsurile au fost toate cam la fel, până când Jonah i-a spus că trebuie
să vorbească și despre iubitul lui Zoe. Iar apoi ochii lui Angeline l-au fixat.
— Ea – vreți să spuneți Aidan?
— Ar trebui să ne zici tu, a spus Jonah în timp ce-i scria numele. Prietenul
ei ne-a spus să venim să o verificăm, dar nu avem datele lui de contact.
— Le am eu, a spus Angeline scoțându-și telefonul.
A citit numărul, iar Jonah și-a notat în carnețel.
— M-am gândit eu că sunt iarăși împreună, a spus ea, iar modul în care a
zis-o părea să o rănească.
— Se despărțiseră?
— Da, de două ori.
— Nu locuiau împreună?
Angeline a dat din cap că nu.
— Doar ea locuia aici. Stătea înainte cu o prietenă, dar a plecat.
— Când asta?
— Cred că… în iunie.
Jonah a aprobat încet din cap.
— Ar fi minunat dacă ai trece pe la secție mai târziu, a spus el. Dar până
atunci poate că ar trebui să mergi acasă să ai grijă de tine. Ai pe cine să
suni…?
Angeline a aprobat, iar apoi a izbucnit iarăși în plâns.
— O să o sun pe mama. De obicei… de obicei, o sun pe Zoe.
 •••
Apartamentul lui Zoe era la fel de modern și la fel de necruțător ca
exteriorul. Foarte puțin mobilat, cu cutii de împachetat în cele două colțuri ale
sufrageriei. Bucătăria elegantă, neagră, dădea semne că fusese totuși folosită.
Urme întinse pe cuptor. Firimituri pe blat. Două pahare cu puțin vin roșu pe
fund.
— Poate a vizitat-o cineva aseară, a murmurat Jonah către O’Malley.
În colțul bucătăriei se aflau un bol de mâncare pentru pisici și unul de apă,
dar nici urmă de pisică. Poate că se ascundea de poliție.
În dreapta ușii se afla un birou, pe care trona un calculator masiv. În partea
din jos a ecranului, o luminiță portocalie licărea și se stingea, intermitent. Era
în hibernare, dar nu se închisese încă. Sub monitor era un telefon, pe care
ardea să-l atingă, dar trebuia să-l lase pentru echipa de specialiști.
În cealaltă parte a camerei, o canapea privea singură spațiul gol. Nu exista
televizor. Nu existau tablouri. Doar două cutii în spate, iar pe una dintre ele
era scris cu o cariocă „Sculpturi”.
Totul i se părea lipsit de suflet. Dezolant. Total opusul a ceea ce se aștepta
să vadă în căminul unui artist. Locuia acolo din iunie, a spus Angeline, dar nu
despachetase și nici nu decorase în cele cinci luni.
S-a îndreptat către ușa care ducea spre un dormitor. Era în baie, spuseseră
cei de la urgențe. Ușa din stânga.
S-a strecurat pe lângă ușa deschisă fără să o atingă și a văzut-o în sfârșit pe
Zoe, cu trupul pe spate în cadă. Apa era nemișcată, de un roșu opac de-atâta
sânge. Doar umerii, capul și partea superioară a brațelor se vedeau peste
nivelul apei la un capăt. Mai jos în cadă, genunchii formau două insulițe.
Rănile pe care le suferise erau ascunse sub roșul profund al apei.
O dâră subțire cât un ac de sânge roșu închis se întindea dintr-o parte a
băii spre cealaltă, arătând calea de la cuțitul care fusese mânuit cu mâna plină
de sânge și până la apă. Un cuțit Stanley, s-a gândit. Un cuțit de artist.
Privirea i-a coborât rapid la părul creț prins coc în creștetul capului și la
fața ei, de un bronz vinețiu, care era acum lipsită de viață. Ochii îi erau
închiși, dar nu părea că doarme. Chipul ei gol spunea moarte.
Îl simțea pe O’Malley peste umăr, uitându-se cum putea până când i-a
venit rândul să stea unde era Jonah.
S-a dat înapoi, vrând să-l audă pe O’Malley dând glas propriilor lui
gânduri. Să-i spună că arăta a sinucidere. Fără nicio urmă de îndoială. Că cele
două denunțuri de crimă erau singurul motiv pentru care s-ar fi putut gândi la
altceva, și că nu era sigur că putea avea încredere în ele.
I-a sunat telefonul și a oftat, uitându-se la ecran.
— E tatăl lui Zoe, i-a spus lui O’Malley. Vorbesc cu el cât te uiți tu pe
aici.
•
Nu devenise mai ușor odată cu trecerea timpului, acest prim apel cu
familia. Tatăl lui Zoe abia a putut vorbi înecat în lacrimi, iar când i-a dat
telefonul mamei fetei, aceasta l-a întrebat pe Jonah iar și iar ce s-a întâmplat.
Nu avea răspunsuri, desigur. Rar le ai la primul apel.
A făcut tot ce i-a stat în putință să le aline suferința. Le-a spus că moartea
a fost una rapidă și nedureroasă. S-a gândit că le-ar putea explica cum apa
caldă din cadă a ajutat-o să sângereze mai rapid, dar acestea erau detalii pe
care nu era gata să le împărtășească acum. Aveau de-a face cu o suferință
enormă.
— Vă rog să-mi spuneți adevărul, a spus mama lui Zoe la un moment dat.
Nu… nu și-a luat viața, nu?
Jonah a expirat tot aerul din plămâni.
— Mi-e teamă că nu vom ști decât când vom analiza totul îndeaproape și
vom reconstitui întâmplările ultimelor zile.
Apoi i-a întrebat dacă vor să vină în Southampton. Se gândea că e nevoie
de identificarea formală a cadavrului și la toate lucrurile pe care trebuia să le
vorbească cu ei față în față.
— Nu e nevoie să veniți acum, le-a spus el. Identificăm des victimele
printr-un link video.
Nu le-a mai spus că fac asta pentru că e mai puțin dureros.
— Nu, a spus mama lui Zoe. Vrem să venim. Acum. Cât de repede se
poate.
•
Așteptându-i pe criminaliști, Jonah a făcut un efort să se gândească la
lucrurile practice cu care avea acum de-a face. Azi avea să fie o zi foarte
lungă. Și-a deschis agenda în minte, fericit că nu prea-și programa multe
pentru vineri seara. De obicei încerca să-și viziteze mama sâmbăta, dar pentru
prima oară în opt ani, era plecată.
A fost total luat prin surprindere când mama sa, catolică o viață întreagă, a
fost adoptată de comunitatea locală a bisericii anglicane. Credincioșii
hotărâseră că avea nevoie de ajutor, fapt de necontestat pentru Jonah, și îi
creaseră un program de activități și un sistem de vizite care i-au redus drastic
timpul petrecut singură acasă cu băutura. Pentru Jonah, asta a fost o mare
ușurare, în ciuda privirilor pline de reproș ale doamnelor de la biserică atunci
când se întâlneau. Încă mai aștepta ca mama să-i spună că le urăște pe toate.
Sau să le înjure până în punctul în care nu mai putea fi iertată. Avea obiceiul
de a anihila orice efort de a o ajuta.
Așadar, sâmbătă putea munci nestingherit. Petrecerea burlacilor pentru
prietenul lui de ciclism Roy trebuia însă anulată. Putea să sară peste acel
eveniment cu zâmbetul pe buze în numele justiției și, chiar dacă ar termina
munca la timp, tot n-ar prea vrea să meargă. Investigațiile criminalistice și
nopțile de beție nu prea se pupă.
Și colegii lui de echipă aveau probabil planuri. Planuri pe care n-ar fi vrut
să le strice. Probabil era timpul să-i anunțe pe Ben și Juliette ce se întâmplase.
•
Hanson era complet prinsă în vânătoarea ei financiară când a sunat șeful.
Nu a răspuns din prima, a așteptat să sune de patru ori, timp în care și-a scris
unde a rămas, apoi a încercat să nu pară deranjată.
— Șefu’?
— Lightman e pe-acolo? E mai ușor să vă pun pe amândoi la curent
deodată.
Hanson simțea din tonul vocii că se întâmplase ceva între timp.
— Da, e aici, a spus Hanson, privindu-l pe Lightman în ochi. Transfer
apelul într-o sală de conferințe.
După ce au reluat conversația, ambii au ascultat în liniște cât Sheens le-a
povestit cum au găsit-o pe Zoe.
— E un caz clasic de sinucidere, a spus șeful. Doar că ni s-a spus că a fost
atacată. Ceea ce înseamnă că primul lucru de pe listă este să-l găsim pe iubit.
Am nevoie de unul dintre voi aici și mi-e teamă că cine vine are de stat.
Criminaliștii abia au ajuns, familia e pe drum, o să cer și o autopsie.
— Scuze, domnule. Eu nu pot veni, a spus Lightman, iar Hanson l-a privit
surprinsă. Trebuie să plec la patru.
Hanson aproape protesta că nu avea planuri. Era vineri. Zi de mers la pub.
Mereu făceau asta. Cel puțin în ultimele patru luni. Ori de câte ori nu erau
total prinși în ceva de făcut, mergeau la Anchor și stăteau până la opt sau
nouă. Lightman nu bea niciodată mai mult de două beri, nici nu prea vorbea,
dar venea mereu.
— Nicio problemă, a spus șeful. Juliette?
— Pot să vin eu, a spus ea.
 I-a citit adresa la care era apartamentul lui Zoe Swardadine, iar Hanson și-
a notat-o.
L-a privit pe Lightman cu atenție după ce a închis. Terminase de scris o
notiță pe o hârtie și se ridicase. Omul acesta rămăsese era la fel de greu de
citit, iar ea era tare curioasă să știe ce se întâmplă.
— Tipic, a spus ea ridicându-se la rândul ei. Mi-a luat trei săptămâni să
înțeleg cazul de șantaj și acum când în sfârșit dau de liman, sunt chemată să
fac altceva.
— Ah, scuze, a spus Lightman zâmbind. E vina mea. Îți rămân dator.
Apoi a plecat din sala de conferințe fără explicații. Hanson s-a uitat după
el, simțindu-se prost dispusă, fără să înțeleagă de ce. S-a gândit că nu l-ar fi
durut să-i explice și ei.
Dar poate că nu avea nevoie de explicații. Era vineri seara, iar Lightman
nu părea să aibă probleme cu femeile. Era ceva absolut normal atunci când
mergeau la pub să-l agațe vreuna. Știa că fusese mare cuceritor în trecut.
Fain, s-a gândit ea. El să se ducă la întâlniri și eu să muncesc din greu.
 4.

Martie – cu douăzeci de luni înainte

Petrecerea de după nuntă s-a transformat în două adunări diferite: una

caldă și zgomotoasă la barul lung și îngust al hotelului, iar cealaltă, o
conversație aprinsă în sala mai largă de dincolo de hol, unde încă mai erau
ocupate șapte sau opt mese.
Zoe s-a ridicat să se ducă spre bar, dar până la urmă a renunțat la ideea de
a-și lua ceva de băut. Problema cu barurile deschise e că oamenii comandă
prea multe băuturi, iar situația se perpetuează la nesfârșit, căci din cauza
așteptării îndelungi, fiecare își comandă mai mult când ajunge la barman. S-a
întors în restaurant cu mâna goală, unde Angeline era prinsă într-o
conversație serioasă cu Maeve.
În mod previzibil, Maeve îi ținea lui Angeline un discurs înflăcărat despre
gândirea pozitivă.
— Uite, știu că vorbesc mult despre asta, dar nu este doar despre a-ți
spune să te înveselești deodată. Este despre alegerea de a fi fericită. Să-ți spui
în sufletul tău, dar și cu voce tare, că meriți multe lucruri bune.
Maeve își ținea mâna în dreptul feței, cu palma spre interior.
— Eu chiar mi-aș vorbi în oglindă. Mi-aș zice așa: „Sunt puternică, sunt
frumoasă, merit iubire”. Și te ajută.
Zoe nu se putea abține să nu zâmbească. Maeve credea în gândirea
pozitivă cu aceeași ardoare cu care credea în Dumnezeu, iar mantrele ei
autoadresate constau în repetiții despre cât de mult se iubea pe ea și pe toți cei
care o disprețuiau. Problema era că Maeve nu era instinctiv o persoană
răbdătoare și optimistă și, indiferent cât de mult își spunea aceste lucruri,
existau momente când ieșea la suprafață o versiune mai reală a sa. Una care
era sătulă de tot și pentru care toți oamenii aveau nevoie de ajutor și erau
enervanți.
Victor, în dreapta lui Maeve, se juca cu pietricelele pentru mesaje de pe
masă. Erau făcute pentru a fi scrise și apoi puse într-un borcan, dar Victor
ignora cu desăvârșire cariocile puse la dispoziție și le făcea teanc. Părea să fie
într-o pasă proastă. Lucru deloc surprinzător. Se jucase pe calculator până la
patru dimineața și, oricum, nu excela la capitolul socializare nici când era
odihnit.
Zoe s-a așezat pe scaunul de lângă el, gândindu-se ce să-i spună ca să-l
scoată din starea aceea. Nu-l putea scoate la dans, deși trupa de la capătul
celălalt al încăperii era destul de bună. Victor nu dansa niciodată.
Se simțea foarte încordată. În timpul cinei fuseseră câteva momente
tensionate. Verișorul Ginei, un bărbat zgomotos și plin de sine la vreo 50 de
ani, o văzuse pe Angeline dându-și la o parte farfuria cu somon afumat,
murmurând „Prea roz”, și i-a spus: „Ei, haide! Mănâncă! Nimănui nu-i plac
slăbănoagele!”
Efectul cuvintelor sale asupra lui Angeline fusese imediat și devastator. S-
a albit la fată, s-a ridicat și a ieșit din încăpere. Maeve a dat din cap către Zoe,
cu o privire neajutorată, iar Zoe a ieșit afară după Angeline. A găsit-o la baie,
plângând într-o toaletă, și au trecut douăzeci de minute până ce s-a lăsat
convinsă să se întoarcă la petrecere. Între timp fuseseră luate apetitivele, iar
vita Wellington de la felul principal era aproape rece.
Au mâncat în liniște timp de 10 minute, iar apoi Maeve s-a dus să
vorbească cu mireasa poticnindu-se pe tocuri și stropind cu vin roșu o femeie
la vreo 40 de ani într-o fustă și jachetă de mătase ivoar. Evident că iscase un
mic dezastru, dar victima, chiar și după scuzele sincere ale lui Maeve, tot era
ranchiunoasă și critică, refuzând ajutorul pentru a se curăța și declarând că
hainele erau distruse, iar fata trebuia să le plătească.
Maeve a răbufnit într-un final, tare:
— Așadar, ai vin pe rochie. Nu tre’ să fii nesimțită. Maturizează-te și
acceptă că lucrurile nu merg mereu așa cum vrei, ok?
Zoe voia atât de tare să-și felicite prietena când a ieșit, dar având în vedere
că toată masa mirilor se holba la ei acum, a trebuit să-și ascundă bucuria. Cu
toate acestea, a surprins privirea Ginei și i-a făcut cu ochiul.
Victor s-a comportat decent la cină, chiar a reușit să poarte o discuție
despre politică cu cealaltă verișoară a Ginei, fiind prietenos. A ascultat
politicos discursurile celuilalt, iar Zoe era foarte recunoscătoare că reușea să-
și controleze temperamentul.
Cu toate acestea, acum simțea o senzație ciudată în stomac. Știa semnele.
Intra într-o dispoziție proastă și, de obicei, Zoe era cea care-l scotea din ea.
Însă, cu toate că nu reușea întotdeauna, încercările de a găsi modalități de a-l
calma puteau fi epuizante.
Profitând de un element de interes, a zis:
 — Ce tort dat naibii!
Și s-a ridicat.
Victor nu s-a ridicat cu ea, așa că s-a dus mai aproape de minunata creație
alb-roz, scoțându-și telefonul ca să facă niște poze. Știa că Gina îl făcuse.
Dumnezeule, chiar se pricepea.
A tot așteptat ca Victor să vină și să i se alăture, dar el a rămas acolo. Până
la urmă, lângă ea a apărut Felix. Vulpea argintie, așa cum îl numeau celelalte
chelnerițe. Era un client fidel, mereu dichisit, cel mai chipeș bărbat 50 plus pe
care îl știa Zoe. Ea, că și celelalte barmanițe, avea obiceiul de a face schimb
de complimente cu iz de flirt cu acesta; modul său galant de a-i răspunde era
cel mai frumos moment al zilei.
Văzându-l aici, chiar și mai curtenitor decât de obicei, într-un costum gri
deschis și cu cravata de un albastru azuriu, nu s-a putut abține să nu-i
zâmbească.
— Ia uite ce chipeș ești!
— Voiam să-ți spun același lucru, a zis el aplecându-se într-o îmbrățișare
ușoară. Ar trebui să te îmbraci așa și la serviciu, i-a spus el cu un zâmbet pe
față.
— Ha, aș distruge hainele instant, a contrat. N-ai idee de câte ori am vărsat
cafea pe tricourile alea negre.
Și-a pus mâna pe brațul său.
— Mă bucur că ești aici. Nu te-am văzut la biserică.
— Am întârziat, a spus el, cu un oftat aproape imperceptibil. Chiriașa de la
apartament s-a încuiat pe dinafară și apoi mi-am dat seama că nu-și mai
găsise cheile de câteva săptămâni și încuia ușa doar din zăvor. Ceea ce a
însemnat că a trebuit să mă duc să cumpăr o broască nouă și s-o montez.
A scuturat din cap.
— Mă gândesc să adaug câteva întrebări la interviurile viitoare pentru
chiriași despre cât de organizați sunt. Și poate un test de procrastinare.
— Oo, te ajut eu! s-a oferit Zoe. Am văzut un documentar despre cum să-
ți dai seama când ești mințit.
— Postul e al tău, a zis el. Dacă rămâne așa, îți dau 10% din felia mea de
tort.
— Hei! Vreau măcar jumătate.
— Ce zici dacă iau un gin și tu-ți mănânci toată felia?
— Dacă ești sigur că faci față barului, a spus Zoe, ridicând o sprânceană.
Felix i-a înconjurat un umăr cu brațul.
 — De aceea trebuie să vii să ai grijă de mine.
Apoi a apărut deodată Victor, spunând pe un ton jos, neprietenos:
— Nu te supăra. Ai cerut cuiva permisiunea s-o atingi?
Felix și-a lăsat mâna jos și l-a privit pe Victor surprins.
— Victor, e în regulă, a spus Zoe, încercând să pară calmă. Voiam să-l
ajut să dea o comandă la bar.
Victor a făcut un pas mai aproape de Felix.
— Nu-i la muncă. Du-te și ia-ți singur de băut și las-o să se distreze.
— Victor, a spus Zoe, simțind cum i se încing obrajii.
— Nicio problemă, a spus Felix calm, dând aprobator din cap spre Victor.
Înțeleg că ai grijă de prietenii tăi. Sunt locuri în care curge băutura, iar unele
persoane pot fi vulnerabile. E bine să vă purtați de grijă unul altuia.
S-a lăsat apoi o liniște lungă, mută, timp în care Victor pur și simplu îl fixa
pe Felix cu privirea. Și Victor chiar putea să domine cu privirea. L-a văzut
cum intimida bărbați mai tineri și mai puternici, dar Felix nu părea deranjat.
Momentul ciudat a fost întrerupt de proba de sunet a trupei din celălalt
capăt al încăperii. Felix a zâmbit.
— Mă duc la bar. Voi, tinereilor, mergeți la dans.
Zoe l-a luat pe Victor de braț, simțind tensiunea din bicepși cât timp Felix
se îndepărta. A încercat să glumească.
— Auzi, suntem tinerei. Asta înseamnă că trebuie să dansăm.
— Nici nu mă gândesc, a spus Victor.
Încă îl privea pe Felix cum dispare.
— Sincer, a spus Zoe, nu-ți face griji. E o prințesică bătrână și fustangie,
dar ar fi îngrozit la gândul că a întrecut măsura.
— E gay? a întrebat Victor.
— Da, toate fetele cred asta, a spus Zoe cu mai multă siguranță decât
simțea cu adevărat.
În realitate, habar nu avea ce preferințe sexuale avea Felix, dar era complet
irelevant oricum. Era de-o vârstă cu taică-su, ce să mai.
Un val de oaspeți a început să intre din nou în sală, atrași de muzică. Zoe
se întreba dacă Gina și Michael vor dansa primul dans, dar muzica era
săltăreață. Clar voiau să-i scoată la dans pe invitați.
— Se golește barul, zise Zoe. Du-te și salveaz-o pe Angeline de la
povețele despre viață, eu mă duc să iau shoturi de Jäger.
Victor s-a uitat la ea cu îndoială, dar s-a mișcat când i-a dat un ghiont.
A zâmbit când s-a îndepărtat de el, dar s-a simțit și mai agitată mergând
prin mulțimea în mișcare. Grijile pentru el și furia sa erau ca și cum ar fi cărat
o greutate în plus.
A ajuns la bar mai ușor acum, căutându-l pe Felix din priviri. Voia să-și
ceară scuze pentru comportamentul lui Victor. Se gândea că o să înțeleagă. Îi
plăcea și faptul că acum putea sta neobservată în mijlocul invitaților și nu
trebuia să vorbească cu nimeni.
Barul s-a golit cât a stat ea la coadă, până când nu mai era nimeni în
spatele ei. Doar ea, un cuplu în dreapta și un tip care bea singur în stânga, pe
un scaun înalt.
— Cu ce să te servesc? a întrebat fata din spatele barului.
Dintr-un motiv sau altul, mereu era la fel când comanda shoturi. Zoe
începea cu doar câteva, apoi adăuga mental mai mulți și mai mulți oameni pe
lista de parteneri de băut. „Patru shoturi” au devenit „știi ceva, mai bine opt”.
Barmanița cu vestă i-a zâmbit ca și cum niciodată nu mai primise o
comandă așa grozavă. Tipul de pe scaunul înalt s-a întors să o vadă.
— Recunosc că mă dai pe spate dacă toate astea sunt pentru tine.
Zoe l-a privit, analizându-i geaca de piele, părul închis, pomeții ascuțiri și
buzele pline, aproape posomorâte. Îi zâmbea într-un fel foarte diferit de toate
zâmbetele pe care le văzuse toată ziua. Acesta era mai… răutăcios. Și într-un
fel, mai intim.
— Nu mă ispiti, a spus ea zâmbind.
Nu a fost o decizie tocmai conștientă. Pur și simplu, era greu să nu-i
zâmbești. Simțea cum i se încordează mușchii obrajilor înainte de a lua o
decizie.
— Oh, o zi proastă?
A aprobat din cap.
— Suntem la o nuntă. Evident că e o zi proastă.
El a chicotit pe înfundate.
— Nu ești apropiată de miri, nu?
— Aaa, ba da, a spus Zoe, privind-o preț de o clipă pe barmanița care
turna shoturi. Nu ei mă deranjează.
— Care?
— Care…? Oo, da, o știu pe Gina. Tu? a întrebat ea aruncându-i o privire.
S-a aplecat înainte, privind peste ea pentru un moment, cu o răutate
strălucitoare pe chip.
— Pe niciunul. Am venit să beau ceva și mi-am dat seama că am ajuns la
un eveniment cu bar deschis.
 Nu și-a putut potoli tonul șocat și a râs.
— Păi asta-i groaznic!
— Știu, a spus. Crezi că-și permit toate astea?
— Probabil, a spus Zoe, dar n-aș garanta. Unii dintre noi mai au și
moravuri, să știi.
— Nu cei care stau în partea mea de bar, a spus el și a ridicat un pahar de
ceva ce părea gin tonic, dându-l peste cap.
Zoe i-a privit gâtul cât a înghițit, privirea curgându-i în jos pe umeri și
abdomen fără ca el să o vadă. Era mai în vârstă, s-a gândit ea. Nu așa în
vârstă ca Felix, dar sigur avea vreo 30 și ceva de ani. Probabil o vârstă în fața
căreia ea ar fi ezitat pe o aplicație pentru întâlniri, dar era evident că arăta
bine. Putea paria că sub tricou avea pătrățele bine definite.
Apoi s-a uitat în altă parte pentru că nu era o idee prea bună să-l privească
așa la nici cinci minute de când făcuseră cunoștință.
— Gata, a spus barmanița pe un ton cald.
Aliniase shoturile pe bar cu paharele de shot echilibrate perfect între
dozele de Red Bull. Ceea ce o făcea pe Zoe să se simtă inconfortabil deoarece
trebuia să le care pe toate în cealaltă parte a camerei.
— Poți să mai faci încă patru? a spus vecinul de scaun de la bar. Mă bag și
eu.
Barmanița a spus că da. Zoe s-a întors ușor către el:
— De ce-ți trebuie patru?
— M-am gândit că bem două de fiecare, a zis el. Nimeni – absolut nimeni
– nu poate refuza un shot de Jäger.
A spus-o în glumă, dar pe un ton atât de serios, încât Zoe nu s-a putut
abține din râs. Era genul acela de râs din care nu te poți opri. Încă râdea când
a dat peste cap ambele shoturi înaintea lui. El i-a promis că o bate runda
următoare.
— Cine a zis ceva de runda următoare? a întrebat Zoe, zâmbind însă.
— Vocea aia mică a conștiinței, a contrat el. Zice: „Nu-l lăsa pe Aidan să
bea singur. Uită-te la bietul om. Nu știe pe nimeni aici”.
— Asta pentru c-ai venit neinvitat! a spus Zoe, pe jumătate consternată și
pe jumătate absorbită de numele lui.
Un băiat pe nume Aidan îi picase cu tronc în școala generală. Un băiat cu
păr vâlvoi care cânta la tobe.
— Și mă bucur c-am făcut-o, a spus el, într-un alt moment aproape serios
care a luat-o pe nepregătite. Așa că, zi-mi, a continuat el, de ce a fost grea
nunta asta? O dușmănie veche? a insistat el. O ceartă cu un iubit? Fost iubit?
Mai apoi, după o pauză:
— Iubită?
— Nu, a spus ea, încercând din greu să-și ascundă plăcerea din voce.
El se străduia să afle dacă e singură, iar ideea aceasta o entuziasma pe
bune.
— Doar prieteni, iar câțiva dintre ei trec prin niște momente mai delicate.
Cu ei mă chinui, sincer. În rest, sunt bine.
A privit-o gânditor, iar apoi a spus:
— Păcat. Nu că ești bine. Restul. S-a uitat la șirul de pahare. Nu o să le
poți căra niciodată pe toate, să știi…
Zoe s-a uitat la ele, râzând din nou.
— Nu, știu. Mereu fac la fel.
— Aș putea fi un gentleman și să mă ofer să duc eu câteva, a spus el.
Ideea în sine îi dădea lui Zoe un fel de anxietate ciudată. Dacă ar veni și ar
vorbi cu prietenii ei, atunci ar rămâne poate cu ei pentru tot restul serii, dar
gândul la reacția lui Victor dacă se întorcea cu un alt bărbat în vârstă nu-i
plăcea deloc.
Cu toate acestea, înainte de a protesta, Aidan a continuat:
— Dar nu mă pricep să fiu un domn, așa că o să-ți sugerez să le bem pe
toate pentru a-ți face viața mai ușoară.
— Cum o să le explic asta celorlalți? a întrebat ea. Douăzeci de minute și
mă întorc cu mâna goală?
— Nu te mai duci înapoi, a spus el, ridicând din umeri și aruncându-i din
nou un zâmbet viclean.
Zoe s-a trezit spunând:
— Cred că Victor ar lua-o razna… și apoi s-a oprit, regretând profund că a
spus asta.
— Așadar, Victor, care nu este un iubit sau fost iubit… a spus Aidan încet,
ridicând paharul. El este…
— Doar un prieten, a spus ea rapid, simțind cum se înroșește la față. Este
doar… mult prea protector. A râs forțat. S-a luat mai devreme de un client de-
al nostru gay care-și pusese brațul în jurul meu.
— Înțeleg, a spus Aidan, iar când l-a privit Zoe, zâmbea. Ar fi distractiv.
 5.

Linda McCullough ajunsese la apartament chiar în urma criminaliștilor, iar

Jonah s-a simțit mai bine când a trecut pragul. Orașul Hampshire era extrem
de norocos să aibă un asemenea legist care nu doar că voia să vină la locul
fiecărei crime, dar care se specializase deopotrivă în biologie, chimie și
medicină legală.
McCullough era și o persoană cu care-ți făcea plăcere să lucrezi. Umorul
ei sec și maniera inexpresivă erau la fel de valoroase, iar Jonah se baza cu
adevărat pe judecata și ochiul ei atent la detalii. Știa prea bine câte cazuri nu
ar fi ajuns niciodată în instanță fără ea.
— Încearcă să nu-mi stai în cale, Sheens, a spus McCullough, cu un
zâmbet reținut, după ce i-a indicat un pătrățel mic de plastic pe care să stea
lângă ușă.
— Fac tot ce pot, a răspuns Jonah, pe același ton. Ceva vești de la patolog?
— A zis douăzeci de minute.
McCullough a privit la ceas.
— Așadar, ajunge în cinci minute. Hai să începem aici. Îl aștept și pe el
înainte de a mă uita la cadavru.
— Pe blat sunt câteva pahare de vin de pe care aș vrea să luăm amprente
sau mostre de ADN, a spus el, arătând cu capul spre bucătărie.
— Sunt convinsă că vrei.
McCullough și-a pus masca și s-a dus spre bucătărie.
Telefonul lui Jonah a sunat din nou, iar sunetul de apel intruziv, aproape
ca o alarmă, i-a dat de înțeles că-l suna comisarul detectiv șef înapoi.
— Pe bune? Așa-ți sună ție telefonul? a întrebat McCullough, întorcându-
se spre el cu o privire mirată.
— Doar pentru Wilkinson, a spus el zâmbind și a preluat apelul. Domnule,
a zis el, ieșind pe hol.
— Am auzit că te ocupi de o nouă investigație criminală, a spus comisarul,
cu o voce politicos interesată.
— Ați auzit corect. Deși mă abțin să spun că a fost sau nu crimă. Pare a fi
sinucidere, dar prietenul ei zice că a văzut totul printr-un apel pe Skype. Sunt
la locul crimei și patologul ar trebui să ajungă aici imediat. A făcut o pauză.
Yvonne e împăcată cu gândul că am preluat eu cazul?
 — Da, nu e genul ei de caz. Și mă bucur că te ocupi tu, a spus comisarul.
Dar sunt extrem de presat să rezolv cazul de șantaj.
— Am înțeles, a spus Jonah, jumătate din echipă va lucra la el.
— Bine, a spus Wilkinson pe un ton confuz. Adică, un om jumătate?
— Exact, domnule, a spus Jonah zâmbind, deși nu era nimeni acolo să-l
vadă.
— În regulă. Ține-mă la curent.
Și asta, s-a gândit Jonah când a închis, era partea bună la Wilkinson. Avea
încredere deplină în deciziile lui Jonah.
Ușa scării s-a deschis în timp ce-și închidea telefonul, făcându-și apariția
un bărbat la vreo treizeci de ani în costum și cravată. Patologul, a presupus,
deși nu-l mai văzuse niciodată. Toate cazurile precedente fuseseră preluate de
mult mai bătrânul și deloc chipeșul dr. Stephen Russell. Jonah se întreba dacă
acesta nu era cumva un coleg mai tânăr de-al lui care își așteptase momentul
de glorie.
Cel mai probabil nu era nicio problemă, dar Jonah a simțit o ușoară
îngrijorare. Aveau în față o posibilă crimă care la suprafață arăta foarte tare
ca un suicid. Dacă aveau să investigheze un caz de crimă, aveau nevoie de
rigoare. Nici nu mai vorbim de un legist care să fie convingător în instanță.
Să nu omiți nimic, s-a gândit Jonah când l-a salutat printr-un gest.
•
Grijile lui Jonah păreau să fie nefondate. Examinările Doctorului Peter
Shaw erau serioase, metodice și pe cât de riguroase se putea, iar comentariile
erau destul de competente.
O observație anume l-a interesat pe Jonah, și anume că nu era nicio urmă
vizibilă de sânge în baie.
— Dacă fusese ținută și atacată, a spus patologul, ar trebui să fie
împroșcări cu sânge, amprente sângerii. Și probabil sânge diluat în apa
împrăștiată prin cameră.
— Așa deci, pare mai mult un suicid, a spus Jonah, deși nu era sigur de ce
spunea.
— Da, deși ar putea fi și alte motive, a spus patologul.
În momentul în care legistul s-a aplecat și încerca să-i miroasă gura lui
Zoe, Jonah a simțit cum i se face rău.
— Interesant. Simt un miros de chimicale în zona fetei.
S-a aplecat să ia trusa mică de lângă cadă și a scos un tubuleț din plastic cu
un capac albastru deschis. Iau o mostră.
 — Poți să explici ce înțelegi prin chimicale? a întrebat Jonah cât patologul
a deșurubat capacul și l-a scos, împreună cu un bețigaș cu vată în vârf.
— E greu să spun ce substanță e, dar are o aromă distinctivă. Ușor
dulceagă, dar tăioasă.
— Nu e ceva ce a mâncat?
— Nu cred, a spus el, mișcând bețișorul cu vată pe pielea lui Zoe.
A mai luat încă unul și a făcut același lucru în nasul ei.
— Bănuiesc că e ceva din familia cloroformului.
Și-a îndreptat spatele și a privit în jur.
— Ceea ce-ar putea explica de ce nu s-a luptat cu criminalul și, dacă așa
este, excludem sinuciderea.
— Cât durează până vin rezultatele?
— Mostra ar fi gata săptămâna viitoare, dar poate specialistul nostru
legist…
— Sunt sigur că ne poate ajuta, a spus Jonah zâmbind.
McCullough poate că nu era prea încântată să stea toată ziua de vineri în
laborator, dar el știa că o s-o facă oricum.
•
Hanson nu putea să nu se simtă ușurată de faptul că legistul terminase de
făcut examinarea înainte ca ea să ajungă. Echipa de criminalistică deja se
pregătea să o mute pe Zoe.
Nu e Zoe, s-a gândit ea. Cadavrul. Doar cadavrul.
Dar, ușurată sau nu, își dorea să aibă aceeași intuiție pe care o aveau
detectivul inspector-șef și O’Malley, așadar cât timp lui Sheen îi arăta
McCullough diverse amprente și urme de picioare, Hanson a împrumutat
camera fotografului legist și s-a uitat prin imagini.
Era groaznic de privit, chiar și în imagini mici. Brațele golite de sânge.
Roșul sângeriu contrastând cu albul căzii. A văzut ce voia să spună detectivul
inspector-șef despre lipsa împroșcării. Era sânge doar în apa de un roșu
închis, atât de roșu încât părea solidificată, și un firicel subțire, de mult uscat,
care cobora prin colțul căzii, lângă cuțit.
S-a uitat în continuare la diverse perspective asupra băii. A patra
fotografie arăta chiuveta. Avea pe un colț ceea ce era foarte clar o cutie de
medicamente.
Nu reușea să citească eticheta, dar mergând mai departe prin poze, a găsit
un cadru de-aproape. Rețeta fusese emisă pe numele Zoe Swardadine, pentru
7,5 mg de Zopiclone, o dată pe zi.
 — Ai văzut asta? l-a întrebat pe Sheens, ducându-i camera. E a lui Zoe,
pentru Zopiclone.
Detectivul s-a uitat la cameră.
— Da, a zis el. Urma să verific.
Nu s-a putut abține, s-a înroșit în obraji și a spus.
— E un somnifer. Mai luam și eu când eram la universitate din când în
când. Nu prea reușeam să dorm pe-atunci.
Detectivul a aprobat cu o mișcare a capului.
— E o rețetă recentă?
— De o săptămână, a spus Hanson verificând data. Și nu cred că a luat-o
mult timp înainte de asta. Nu-și mai face efectul dacă iei constant. Mi-au zis
să nu iau mai mult de patru săptămâni.
Sheens a aprobat din nou.
— Interesant.
Nu prea mai era nimic altceva de văzut în fotografiile din baie. Văzuse
bilețele și săgeți unde marcaseră criminaliștii câteva amprente pe clanța ușii,
pe marginea căzii și pe perete.
S-a dus unde erau acum McCullough și detectivul aplecați pe ușa de la
intrare, căutând alte amprente. Acestea erau împrăștiate pe broască și pe tocul
ușii, iar bilețelele arătau ca o draperie colorată.
Sheens s-a îndreptat și s-a întors spre Hanson.
— E o încuietoare Yale.
— Așa că fie era închisă doar din zăvor, fie criminalul avea cheie.
•
Victor și-a lăsat bicicleta în grădinița din spatele cafenelei, sătul de sunetul
scrâșnit pe care-l făceau pedalele. Erau așa de câteva săptămâni și parcă
mergeau din ce în ce mai prost, dar se hotărâse că avea să o repare doar când
avea ceva de făcut cu ea, și nu altă dată. Oricum era o vechitură. Mereu era
pe punctul de a o arunca la gunoi și a lua alta.
A intrat pe ușa pentru personal din spate, a salutat-o pe miniona Mieke,
care muta cutii în dulapul plin al magazinului.
— Hei, Victor. Poți să ții asta puțin? a întrebat ea și i-a pus un bax de
boabe de cafea ambalat în plastic în brațe. Trebuie doar să…
El a stat și a așteptat până ce ea a mutat câteva lucruri.
— E haos aici, a spus ea enervată. Nu aveam timp de atât haos în
dimineața asta.
— A fost super aglomerat? a întrebat Victor, mutând boabele de cafea pe
cealaltă mână. Îi era greu să le țină din cauza ambalajului alunecos.
— Nu a fost foarte plin, dar am fost singură, a spus Mieke. Nu ai vorbit cu
Luca? Zoe n-a venit.
Victor s-a simțit deodată foarte inconfortabil. Vocea răgușită a întrebat:
— E bolnavă?
— Nu ne-a zis, a răspuns colega lui, luându-i în sfârșit boabele de cafea
din brațe și lăsându-le pe un morman format din alte cutii. Pur și simplu n-a
venit și nu a răspuns nici la telefon. M-am gândit că te-a sunat Luca să-ți zică
să vii mai devreme.
— Nu mi-a zis nimic, a spus Victor, apoi și-a dres vocea. Încerc să-i scriu
lui Zoe. Nu-i stă în fire.
— Crezi? Îmi amintesc că făcea asta destul de des anul trecut când se
cuplase cu prietenul ei și nu avea timp de somn.
Mieke a încuiat dulapul nervoasă. Victor voia să o apere pe Zoe, dar nici
lui nu-i plăcea asta. Ideea ca ea să fie cu altcineva îl făcea… ce? Furios?
Rănit? Cu inima sfâșiată?
•
Ținuse un curs groaznic. Aidan știa asta, dar nu reușea să se concentreze.
De trei-patru ori trecuse prin manuale fără să aibă habar ce căuta sau ce voia
să spună. Când ridica ochii, studenții se uitau la el cu o întreagă paletă de
expresii. Unii păreau îngrijorați. Alții de-abia se abțineau să nu râdă.
— Îmi pare rău, a spus el la final. Mă doare capul teribil. Dacă vrea cineva
să ducă dezbaterea într-o direcție mai bună, e binevenit.
Toți au început să râdă în acel moment și apoi Leena, una dintre favoritele
lui, a spus cu simpatie:
— Vreți un Nurofen?
— Sunt bine… a spus el și apoi și-a dat seama că vorbea fix ca oamenii
aceia pe care îi ura. Cei care se plâng că-i doare capul, dar nu vor să ia
analgezice. Ceea ce era minunat pentru Aidan, cât timp renunțau la dreptul de
a se plânge. De fapt, vreau, s-a corectat el, fără să-și dea seama de ce îi păsa
cum era perceput azi.
A așteptat cât ea și-a căutat pastilele în ghiozdan, apoi s-a aplecat să scoată
zgomotos două pastile din folie direct în mâna lui.
Ea a zâmbit, iar el i-a mulțumit cu un gest al capului.
— Bine, a spus el odată ce s-a așezat din nou. Aștept păreri. Hai să vedem
cine e mai bun decât mine azi.
Iar apoi i-a sunat telefonul și l-a cuprins teama când l-a scos din buzunarul
gecii, încercând să nu scape pastilele roșii pe care încă nu le înghițise. S-a
luminat ecranul și a văzut un număr pe care nu-l recunoștea.
— Scuze, trebuie să răspund, a spus clasei, care îl privea cu suspiciune.
A răspuns și s-a oprit pe loc.
— Alo?
Mergea spre ușă când vocea unui bărbat i-a spus de la celălalt capăt:
— Sunteți Aidan Poole?
— Da, a spus ieșind din clasă și închizând ușa după el, încă simțind cum îi
înoată mâinile și picioarele într-un lichid gros.
— Sunt detectivul inspector-șef Jonah Sheens. Cred că ați raportat faptul
că ați fost martorul unor violențe ce o implică pe prietena dumneavoastră,
Zoe Swardadine.
Pentru o clipă nu a știut ce să spună. Nu știa dacă să nege, dar ei l-au
sunat. Știau cine este.
— Da, a spus el. Am sunat. Este…?
— Îmi pare rău să vă informez că Zoe a murit în circumstanțe suspecte, i-a
spus vocea pe un ton neutru. Știu că sunt vesti șocante.
— Da, a spus el din nou, ca un fel de ecou tâmpit, chiar și pentru el. Da,
eu…
Nu mai știa ce altceva să spună, dar ofițerul de poliție vorbea. Îl chema să
vină la secție.
— Bine, a spus el. Am ore până la… cred că ajung la șase, dacă…
Și în mintea lui era: dacă fac față.
— La șase e bine, a spus polițistul. Mulțumesc, domnule Poole.
A rămas ascultând pur și simplu cum îi curgea sângele prin vene. Ochii i-
au coborât pe pastilele de Nurofen roșii ca niște bomboane din mână, pe care
le-a băgat în gură și le-a înghițit sperând sincer să-l ajute.
Apoi a mers încet înapoi în clasă și s-a așezat pe scaunul său, în fața
studenților. Îi era greu să-i privească. Greu să se uite la orice, de fapt.
— Bine, o să fac ce trebuia să fac de la bun început, reprogramăm până
când nu o să mai fiu în starea asta.
Ei au râs din nou, iar el a spus:
— Ținem legătura. Bucurați-vă de patruzeci de minute de libertate
neașteptată. Folosiți-le înțelept.
Hal și câțiva alți colegi mai leneși din clasă au rupt ușa în câteva secunde,
și majoritatea celorlalți au plecat rapid. Leena și-a pus eseul și caietul în
geantă mai încet, apoi i-a spus:
 — Sper că o să vă simțiți mai bine.
— Mulțumesc, a spus Aidan, aprobând-o cu un gest.
Nu reușea să-i zâmbească Leenei ca de obicei. De obicei, ea se îmbujora
când el îi zâmbea, iar lui i se părea mereu reconfortant că avea acest efect și
asupra puștoaicelor de 19 ani.
Leena a plecat, iar apoi s-a lăsat preț de un minut o liniște absolută în sala
de curs. A ascultat conversațiile îndepărtate ale studenților pentru o clipă.
După aceea, s-a ghemuit în scaun până ce capul aproape că îi atingea
genunchii. Apoi s-a prăbușit și mai tare, întreg corpul basculându-i-se în
lateral și alunecând tot mai jos, în timp ce plângea.
•
— Așadar, care-i planul de bătaie? a întrebat Hanson, după ce Jonah a
vorbit cu Aidan Poole.
Toți stăteau într-o parte cât echipa de criminaliști își făcea treaba.
O’Malley și-a pus telefonul deoparte, iar Jonah s-a întrebat dacă sergentul
căutase ceva sau stătea pe internet de plictiseală.
— Aș vrea să o suni pe prietena lui Zoe, Angeline, care are cheie și ne-a
deschis ușa apartamentului. Poate că știe și alții care au cheie și aș vrea să
obținem o listă cu toți prietenii apropiați ai lui Zoe. E puțin fragilă, așa că…
Hanson a aprobat.
— O să am grijă.
— După aceea, camerele de supraveghere, te rog.
— Sigur.
— Domnall, poți să începi să verifici istoricul familiei și al prietenului?
Juliette, dacă reușești să obții și alte date de contact ai altor prieteni de la
Angeline, Domnall poate să-i vadă și pe ei.
— Așadar, credem că prietenul care a raportat crima ar fi făcut-o? a
întrebat O’Malley.
— 80% dintre femei, a spus Hanson cu însemnătate, scoțându-și telefonul
ca să caute numărul lui Angeline, fapt care l-a făcut pe Jonah să zâmbească.
Au vorbit despre ce descoperiseră cu o săptămână în urmă. Știrea zilei era
că patru din cinci femei ucise fuseseră omorâte de partener, iar cercetările au
validat cumva modul în care ei deja abordau investigațiile de crimă. Mereu
verifici partenerul. Mereu.
— Statistic, mai puțin probabil dacă se adeverește că vorbea cu ea pe
Skype de acasă în acel moment, a subliniat O’Malley zâmbind.
Jonah și-a dat seama că toți se gândeau acum la crimă. După raportul lui
Aidan Poole și mirosul de chimicale, părea evident, dar Jonah încă se simțea
tulburat. Pur și simplu, nu suporta să tragă concluzii pripite.
McCullough i-a chemat, iar Jonah a intrat înapoi până la ea.
— Nimic deosebit, dar am cutia de unde a fost scos cuțitul. Am luat
amprentele, m-am uitat înăuntru și cu siguranță e aceasta.
A urmat-o până la una din cutiile din colțul apartamentului, care era
deschisă. Sub ea era cutia de aluminiu a cuțitului Stanley. Era deschisă, iar
buretele arăta forma goală unde fusese acesta.
— Era deschisă când ai găsit-o?
— Nu. Era închisă și pusă în cutia de carton, a spus McCullough.
— Destul de ordonat, a spus Jonah.
— Pentru un ucigaș? a întrebat McCullough. Vrei să zici, dacă voiai ca
ceilalți să știe sigur că s-a sinucis, ai vrea să lași cutia afară ca să se vadă că
era a ei?
— Posibil, a spus Jonah, refuzând să presupună.
Era cea mai mare bucurie pentru McCullough să dezmintă teoriile geniale
ale polițiștilor mult prea încrezători.
— Dar ar fi prea curățel pentru o sinucidere. Așa că nu ne spune prea
multe. E pur și simplu ciudat.
— Așa-s și oamenii, cred, a spus McCullough. Chiar și cei care nu au
gânduri criminale.
•••
Angeline nu era într-o pasă bună. Hanson a sunat-o de la parterul clădirii,
unde stătea pe pervazului unui geam cu un caiet în poală. Era evident că
Angeline deja plângea când a răspuns.
— Vreau să te întreb doar câteva lucruri, a spus Hanson pe un ton
liniștitor. Detectivul inspector-șef spune că ai cheia de la apartamentul lui
Zoe. Ți-a dat-o dintr-un motiv anume?
— Ca să-i hrănesc pisica. Și Angeline a oftat plângând. O, Doamne. Ce s-
a întâmplat cu motanul? Nu, poate că i-a dat drumul poliția… poate a fost
călcat de mașină sau…
— O să verific, a răspuns Hanson. E în regulă. Cum îl cheamă?
— Monkfish, a spus ea cu o voce tremurândă. E persan.
— Adică e… alb? a întrebat Hanson, ale cărei cunoștințe despre pisici se
limita la mângâiatul ocazional al pisicii prietenilor.
— Da, a spus Angeline. E ca… ca pisica lui Blofeld, a spus Zoe.
— Mulțumesc, a spus Hanson, notând și asta, fără vreun motiv întemeiat.
Mai avea cineva vreo cheie?
— Nu, a spus Angeline. Nu… sau, ei bine, poate Felix.
— Felix? Hanson s-a gândit pentru o clipă la o altă pisică.
— El e proprietarul.
— Aa, bine. Ai adresa lui?
— Stă mai jos.
— Cu un etaj sub Zoe? a întrebat Hanson, gândindu-se că situația toată era
cam neobișnuită.
— Da, a spus Angeline. Nu știu la ce număr, dar… dacă faceți dreapta pe
holul de la primul etaj, apartamentul e primul pe stânga.
— E foarte folositor, mulțumesc, a spus Hanson, cu o voce pe care o
folosea când vorbea cu copiii. Mai avea și alți prieteni apropiați?
— Da, Maeve. A locuit cu ea. Și Victor. De la cafenea.
— Cafeneaua. Lucra acolo?
— Da, a spus Angeline, iar vocea o trădă din nou. Trebuia să ajungă la
muncă dimineață.
— Îmi pare rău, doar atât a putut Hanson să spună înainte să ceară
numerele lor, pe care Angeline le-a oferit fără probleme, deși Hanson auzea
că abia se abținea din plâns.
— Oo, a spus Angeline deodată. Nu sunt sigură că acesta e ultimul număr
de telefon al lui Victor. L-a schimbat și… mereu uit să le salvez.
— O să încerc să sun, i-a spus Hanson. Nu-ți face griji. O ultimă întrebare,
apoi te las în pace o vreme. Când ai văzut-o ultima oară pe Zoe și cum ți s-a
părut?
Evident, erau două întrebări, dar Angeline păru că nu și-a dat seama.
— Ieri dimineață, a spus ea. Mă tot gândesc… eram supărată pe ea. Eram
acolo ca model, iar ea… mi-a rănit sentimentele și, cu cât mă gândesc mai
mult la ce s-a întâmplat, îmi dau seama mai mult că eu am fost… o proastă.
— Cum așa? a întrebat Hanson.
Pe moment, cuvintele au ieșit cu rapiditate, iar ea se gândea dacă nu
cumva Angeline nu a așteptat momentul în care să facă această confesiune.
— A spus că… că ceea ce îi plăcea la mine era fragilitatea mea. Când am
pozat pentru desenele și picturile ei. Și m-a durut. Am crezut că avea să-mi
spună că sunt frumoasă.
— Era acesta… un comportament neobișnuit pentru Zoe? Să-ți spună ceva
mai tăios?
După o pauză, Angeline a spus.
 — Da. Ei bine… nu știu. Poate nu recent.
— Crezi că s-a schimbat recent?
Altă pauză.
— Devenise mai furioasă? Mai nepoliticoasă?
— Cred. Nu știu. Pur și simplu, s-a închis puțin în ea, știți?
— Dintr-un motiv anume?
Încă o pauză, apoi Angeline a spus tremurat.
— Relația aia a afectat-o. Adică, el a făcut lucruri frumoase, dar a făcut-o
și să nu se simtă bine cu ea însăși.
— Era… abuziv într-un fel?
— Nu, nu, a spus Angeline pripit. Nu spun că a fost asta. Doar că… uneori
oamenii nu sunt făcuți unul pentru celălalt.
•
O’Malley l-a lăsat pe șef să se gândească în mașină. Învățase de mult timp
să nu-l întrerupă pe șef când se gândea. Oricum i se și potrivea lui O’Malley,
căruia îi plăcea să lase lucrurile să se sedimenteze în liniște.
Sheens s-a dus direct în birou odată ce-au ajuns la Departamentul pentru
Investigații Criminale. Lightman plecase, probabil să facă ce avea plănuit
pentru restul serii și, dat fiind faptul că era aproape ora cinci într-o zi de
vineri, nu mai erau mulți detectivi la muncă. Era genul acela de mediu liniștit
și benefic fie pentru concentrare, fie pentru un pui de somn relaxant.
O’Malley și-a deschis calculatorul și s-a conectat la baza de date. A
început să caute condamnări anterioare pentru toate numele auzite până
acum, începând cu părinții lui Zoe. Nu găsise nimic legat de ei, nici de alte
nume asemănătoare la care se putea gândi, așadar a trecut la Aidan Poole,
care era curat și el.
Spre entuziasmul de moment al lui O’Malley, Angeline Judd apărea în
sistem, dar, verificând, a văzut că era înregistrată cu un avertisment pentru
posesie de canabis la 15 ani. Fusese prinsă cu un grup de prieteni și cam atât.
Și-a notat, dar per total nu era înclinat să creadă că acel episod avea vreo
legătură cu cazul actual.
Neavând alte rezultate, s-a gândit să încerce pe Google. Angeline avea o
prezență minimă în online pe rețelele de socializare, dar părea să fie activă în
mod moderat pe Twitter. Majoritatea postărilor ei erau despre faptul că se
simțea tristă și rănită. În rest, pisicuțe. Iarăși, nimic promițător referitor la
intenții criminale. Deși când a dat click pe unele dintre postările mai morbide
din urmă cu câteva luni, a văzut că Zoe Swardadine fusese una dintre puținele
persoane care i-au răspuns. Mesajul de bază era mereu cam același: Rezistă.
Fii tare. Ești iubită. Totul va fi bine.
Dar pe măsură ce trecea timpul, răspunsurile lui Zoe erau tot mai
sporadice. O’Malley nu o putea învinovăți. Era sigur că el s-ar fi săturat
foarte repede de expunerea publică a emoțiilor.
Aidan Poole avea o prezență mult mai vastă online. Primul pe lista cu
personalul de la Universitatea din Southampton. O’Malley a deschis site-ul și
a văzut poza unui bărbat gânditor cu părul închis la culoare, surprins de
deasupra și dintr-o parte. Era o poză artistică, iar Poole arăta chipeș într-un
mod îmbufnat, până la punctul în care O’Malley nu și-a putut abține râsul.
Poza nu transmitea foarte mult profesionalism, dar poate că nu a ales-o el.
O’Malley i-a citit pe scurt prezentarea, văzând că Aidan Poole absolvise la
Warwick, unde fusese și Hanson. Era totuși o diferență de vreo cincisprezece
ani între ei, astfel încât era posibil ca detaliul să nu ajute prea tare.
Nu prea mai era nimic interesant pe pagina aceea, așa că a dat click înapoi
și a încercat Royal Economic Society. Fotografia lui Aidan era aceeași figură
îmbufnată. Așadar, probabil chiar Aidan o alesese. Transmitea o anumită
vanitate care i se părea interesantă și amuzantă.
Nu a găsit nimic în afara unor publicații, așa că O’Malley a sunat la
numerele pe care le avea pentru Victor Varos și Maeve Silver. Niciunul nu a
răspuns, dar Hanson i-a trimis un e-mail cu detalii despre colegul Victor de la
Cafeneaua Gina, în drumul lui înapoi spre apartamentul lui Zoe. Părea că
Victor e pe tură.
Oftând, O’Malley s-a ridicat din nou să-și ia haina și cheile. A bătut la ușa
detectivului-șef în drum spre ieșire.
— Mă duc să văd dacă reușesc să-l găsesc pe unul dintre prieteni, a spus
el. Să sun la universitate de pe drum să le spun?
— Am încercat în urmă cu câteva minute, a spus Sheens, negând cu o
scuturare din cap. Am dat de un tip la secretariat care nu catadicsea să se
urnească spre cancelarie pentru că nu avea timp deloc.
— Mă întreb ce l-ar putea face să nu mai fie așa de ocupat, a spus
O’Malley gânditor. Dacă vrei, îl sun și-i spun că i-a spart cineva casa.
Sheens a râs.
— Dacă nu mă sună înapoi, așa facem.
•
Cafeneaua Gina părea scumpă de afară. Era bine luminată, cu becuri
tubulare lungi atârnând de pe tavanul brăzdat de țevi. Erau atât de joase, încât
era sigur că fuseseră adăugate doar pentru efect. În fața intrării era o tablă
neagră, mare, pe care era scris de mână, artistic: „Cafeaua, ca și viața, trebuie
savurată”. A avut un gând ciudat că Zoe ar fi fost cea care a scris asta, dacă ar
fi lucrat acolo.
O’Malley a pășit în interiorul cald, luminos. Părea scump și în interior.
Aveau ceea ce el numea mese neregulate intenționat. Genul acela de mese ce
păreau sculptate individual din bucăți de stejar, de cineva care dorea să se
vadă că sunt făcute artizanal. În spatele casei era o tablă mare, neagră,
decorată cu liste de băuturi și feluri de mâncare și a văzut că o cafea costa
aproape cinci lire.
În acel moment era doar o persoană în spatele casei: un bărbat scund și
îndesat, cu un aer ușor amuzat.
O’Malley l-a abordat zâmbindu-i discret.
— Îl caut pe Victor.
— O, e… barmanul a făcut din mână către capătul tejghelei, iar un bărbat
înalt, slab, cu părul foarte închis la culoare și cu ochii de un albastru intens a
apărut de după o ușă din capătul cafenelei.
— Victor, a spus O’Malley. Aș vrea să vorbim puțin. Sunt de la poliție.
Victor a înlemnit, s-a auzit o mișcare în spatele lui și deodată vocea unei
femei tinere cu accent irlandez a întrerupt momentul de tăcere.
— E despre Zoe? Ce s-a întâmplat?
A trebuit să se întoarcă să o vadă. S-a oprit la mică distanță de el. Fața îi
era foarte albă, cu excepția urmelor de roșu de pe obraji.
— Ești prietenă cu ea?
— Da… Sunt… eram colega ei de apartament. Sunt Maeve.
O’Malley a aprobat cu o mișcare a capului.
— Aaa. Am încercat să te sun mai devreme.
— Telefonul meu era… a arătat spre o masă de la perete, unde un iPhone
era băgat în priză printr-un fir alb, încurcat. Ce s-a întâmplat? S-au auzit
mașini de poliție.
O’Malley i-a zâmbit folosind zâmbetul destinat veștilor proaste, apoi s-a
întors spre Victor.
— Aveți o cameră în spate unde putem vorbi?
Dacă Maeve era înspăimântată, Victor era și mai rău. Pe fața lui se citea,
de fapt, expresia unui om a cărui viață i s-a năruit în fața ochilor.
 6.

Aprilie – Cu nouăsprezece luni înainte

Zoe simțise momente de exaltare zilnică de la nunta Ginei încoace. O

trăsneau întâmplător atunci când picta; în timp ce mergea pe bicicletă; în timp
ce era la Universitate; când vorbea cu prietenii. Îi era aproape imposibil să nu
zâmbească de fiecare dată când își amintea vreun mesaj de-al lui Aidan sau
expresia lui de la bar când i-a spus în sfârșit la revedere, în secundele lungi
când s-a aplecat și a sărutat-o.
Măiculiță, ce sărut. Electrizant. A topit-o. A fost sărutul perfect.
Trecuse atât de mult timp de când nu se mai simțise așa. Fiecare relație de
care își amintea începuse cu conversații intense despre cele mai triste
momente ale vieții lor. Nicio relație nu începuse cu acest imbold constant de
a râde.
Din cauza unei planificări enervante, Aidan fusese plecat în ultima
săptămână și jumătate. A trebuit să se mulțumească cu mesaje și convorbiri
pe Skype până săptămâna asta, dar acum era în sfârșit joi și aveau să se
întâlnească, iar ea era atât de entuziasmată, de parcă urma să primească un
premiu important.
Aidan deja rezervase o cameră la un hotel, ca să nu fie nevoit să facă
naveta acasă la „sălbăticia lui din Alton”. Îi trecuse deja prin minte de câteva
ori ideea camerei de hotel, lucru pe care nu-l făcea de obicei. Îi luă ceva timp
să cunoască pe cineva. Să vrea să-și petreacă noaptea cu el era un pas ulterior
firesc. Dar Aidan… Aidan a făcut-o să se simtă că e o altă persoană. Una
impulsivă, care era dispusă să riște totul într-o fracțiune de secundă.
Visa iarăși cu ochii deschiși la acel sărut când a intrat în casă. Se simțea
prinsă pe picior greșit când a intrat în sufragerie și a dat de Maeve, mergând
de colo-colo prin bucătărie cu pași sacadați, mai albă la față decât o văzuse
Zoe vreodată și cu semne evidente de lacrimi pe față.
— Hei, a spus Zoe, aruncându-și geanta pe unul dintre fotolii. Ești bine?
Ce s-a întâmplat?
— Sunt… nenorociții de la biserică au spus minciuni despre mine, a spus
ea, înainte ca fața să i se contorsioneze, după care s-a întors pentru a-și
ascunde lacrimile.
— Poftim?
Zoe s-a dus lângă ea și s-a aplecat, întrebându-se dacă să o îmbrățișeze.
Știa că Maeve nu suporta asta în circumstanțe normale și că n-o să-i placă
nici când este supărată. Zoe s-a mulțumit să o atingă pe umăr.
— Hei, dacă mint, hai să facem ceva. Nu-i putem lăsa să facă asta pur și
simplu.
— Deja au împrăștiat zvonuri peste tot! a spus Maeve, întorcându-se și
privind în sus în încercarea de a-și controla lacrimile. A fost… atmosfera asta
teribilă și știam că ceva… nu e tocmai ok. Și apoi Alison… Alison mi-a spus
că nevasta lui Isaac a zis ceva…
Preț de o clipă, Zoe era prea șocată pentru a răspunde.
— Ce? dar nici n-ai cunoscut-o. Cum să se plângă de tine?
Maeve a dat din cap că nu știe, apoi și-a șters lacrimile cu mâneca.
— Nu știe.
— A văzut mesaje? a întrebat Zoe.
I s-a făcut stomacul pungă. Maeve își pusese tot sufletul în acele mesaje. Îi
arătase lui Zoe câteva. Dacă ar afla soția lui Isaac… ei bine, ambii ar pica
prost, dar cumva înșelătoria lor se terminase totdeauna bine. Întotdeauna
cealaltă femeie era condamnată, din experiența lui Zoe.
Nu era vorba de înșelat în totalitate. Maeve nu credea în sex înainte de
căsătorie, așa că doar se sărutaseră. Și o făcuseră doar de două ori, iar Isaac
fusese jalnic de supărat după.
Zoe nu era sigură că-l crede, chiar dacă Maeve îl considera sincer. Nu doar
că era căsătorit, dar era și pastorul bisericii. Liderul spiritual Isaac. Nu ar fi
trebuit niciodată să aibă o relație cu o studentă. Și cu siguranță nu ar fi trebuit
să o amăgească, să-i spună că o să-și părăsească soția și copiii ca să fie cu ea,
fără să o facă vreodată.
Zoe era copleșită de frustrare gândindu-se la toată situația asta. După ore
în care o ascultase pe Maeve luându-i apărarea, ajunsese la concluzia că e un
nenorocit. Și chiar dacă era o idee mai bună decât credea Zoe și chiar dacă
vorbise serios că-și părăsește nevasta, voia ca Maeve să aibă mai multă
voință. Avea să distrugă o familie. Erau copii la mijloc. Totul era greșit.
Și apoi lucrurile au mers mai bine. Maeve a ajuns la un punct limită și i-a
zis că s-a săturat. I-a promis lui Zoe că s-a terminat. A ieșit la întâlniri și a
vorbit despre alte lucruri. Părea mai bine. De ce se întâmplau astea acum? Pur
și simplu era o sincronizare nefericită?
 — Ce-a mai zis?
Maeve și-a scuturat din nou capul, apoi s-a întins să ia două șervețele de
hârtie din cutie să-și șteargă nasul.
— Scuze, sunt patetică…
— Nu fi fraieră, a spus Zoe. Uneori trebuie să plângi. Nu poți să rămâi
radiantă când viața te împroașcă cu noroi.
— Dar așa sunt mereu, a spus Maeve, cu o voce aproape ca a unui copil.
Chiar și după ce m-a invitat la cafeaua aia tâmpită și mi-a spus că încă nu se
gândește la mine, am fost puternică. Și apoi… a început să le spună tuturor că
seduc bărbații femeilor.
— Oh, Maeve, a spus Zoe. Nu a recunoscut că era vina lui? Ea chiar nu
trebuia să întrebe.
— Nu știu, a spus Maeve. Nu-mi răspunde.
Zoe a tresărit. Dacă Maeve îl tot sună în mod repetat, va deveni obsesivă.
— Uite, a zis ea. Dacă… dacă el i-a zis că a fost doar vina ta și s-a protejat
chiar dacă te-a incriminat pe tine, atunci e un om de rahat. E de înțeles, dar
tot de rahat e. Te rog să nu dai vina pe toți cei de la biserică și să-l aperi pe el.
— Nu o fac, a spus Maeve. Nu-mi răspunde. Dar nu le-a spus el. Ea…
Și Zoe a avut încă o dată acest sentiment puternic în suflet, când Maeve
încă o dată a dat vina doar pe soția lui Isaac pentru tot. O femeie față de care
s-a greșit mult.
S-a uitat dincolo de Maeve, dându-și seama că era mult mai târziu decât
credea. Avea nevoie doar de jumătate de oră pentru a se pregăti înainte de a
ieși pe ușă dacă voia să se întâlnească cu Aidan la timp. Având în vedere că
trebuia să facă un duș și apoi să-și usuce părul, deja era în întârziere, chiar
dacă nu s-ar fi oprit să discute cu Maeve. Dar nu putea să o lase acum.
— Hai că pun de-un ceai, a zis ea ferm, și apoi vedem ce să facem ca să
oprim bârfele.
Și în timp ce a pus ceainicul pe aragaz, i-a scris lui Aidan.
Am o mică urgența aici cu Maeve. Te superi dacă ne vedem cu jumătate de
oră mai târziu? Îmi pare rău. Nu se întâmplă de obicei. Îți explic când ne
vedem. XX

Când i-a răspuns Aidan, punea lapte în ceai.

Sunt sigur că e doar o scuză ca să mă ții în așteptare, dar e în regulă. Merită.
XX PS: vreau să aud tot ce are de-a face cu tine. Să-mi spui în detaliu.
 Zoe a zâmbit, mai mult pentru că era ușurată decât datorită mesajului în
sine, și s-a dus să-i bage lui Maeve ceaiul pe gât.
•
Tot era în întârziere cu câteva minute, chiar și pentru ora mai târzie de
întâlnire. Voia să arate spectaculos, dar nu la fel ca la nuntă, așa că s-a
îmbrăcat într-o rochie neagră și un pulover moale care avea o urmă de
deodorant ce trebuia curățată. Machiajul ochilor era un amestec de alb glacial
și roz bombon, nu tocmai ușor de aplicat.
A reușit să iasă din casă cu cinci minute înainte de momentul în care
trebuia să fie la Brown’s și avea de mers cam douăsprezece minute pe
bicicletă până acolo. Când a ieșit pe ușă i-a făcut semn cu mâna lui Maeve,
care era ghemuită pe canapea privind Mic dejun la Tiffany și părea că e mai
bine. Zoe și-a luat bicicleta de pe trotuar și a pedalat ca vântul, pornindu-și
farul din mers.
Aidan stătea la o masă de lângă bar, cu ochii în meniu, când a intrat ea.
Era ușor de identificat din profil, cu buclele lui brunete de pe frunte și buzele
ca sculptate într-un surâs. Mamă, era frumos pur și simplu. A simțit un val de
emoții.
Și-a ridicat privirea spre ea și i-a zâmbit călduros. Periculos.
— Cu siguranță merită, a spus el, și s-a ridicat să o sărute.
Doar atingerea ușoară a buzelor a tăiat toată tensiunea și a lovit-o puternic
în abdomen.
— Am comandat gin pentru amândoi, a spus el, așezându-se la loc. Din
nefericire, am ales ceva ce nu prea seamănă cu shoturile de Jäger.
Zoe a zâmbit, dându-și geanta jos de pe umăr pentru a se așeza.
— Nu ți-a ieșit, dar sigur putem merge altundeva mai târziu.
— Sună ca serile acelea după care sunt praf a doua zi și nu reușesc să
merg la ore, a zis el.
— La ore? a întrebat ea, aplecându-se să-și odihnească coatele pe
genunchi. Nu ești cam matur pentru facultate?
Aidan a scuturat din cap.
— Și mai rău. Sunt un lector imatur.
Zoe a zâmbit ușor surprinsă.
— O, nu! E și mai… rău decât dacă ai fi politician. Ești unul dintre ei.
— Așa-i, a spus el, luându-i ginul tonic cu un zâmbet seducător. Îl iau
înapoi.
— Nu! am nevoie de el!
 Și-a întins mâna, râzând, dar el a luat paharul.
— Nu cumpăr băuturi pentru cei care mă compară cu politicienii, a zis el.
— Bine, bine, a spus Zoe. Nu ești așa rău ca un politician. Doar dacă nu
ești cumva lector în studii politice, caz în care…
— Nu chiar, a spus el scuturându-și capul. Economie. Îmi dai voie?
— Ooo, atunci chiar ești deștept, a spus ea zâmbind. Da, ai voie.
I-a înapoiat băutura, iar ea l-a întrebat pe un ton mai serios:
— Dar nu te deranjează? Știi tu, să ieși cu o studentă.
— Nu-ți predau ție, nu? a spus el ridicând din umeri. Și nu e ca și cum ai fi
vreo fetiță de optsprezece ani. Ai… douăzeci și șase, ai spus, nu? Ești practic
bătrână.
— Bine. Nu mai vorbesc cu tine, a spus ea.
— Ba da, a zis el. În detaliu. Ai promis.
Până ce s-au așezat la masă a auzit deja toată povestea despre Maeve și o
versiune extinsă a atitudinii ciudate a lui Victor. Și ei îi plăcea felul în care o
asculta cu atenție și-i punea alte întrebări, apoi îi dădea sugestii delicate. O
făcea să simtă că acum era și problema lui.
După aceea, ea s-a deschis și despre tatăl ei, povestindu-i despre
dependența de alcool pe care o ascundea de mama ei și despre toate dățile în
care s-a dus să-l salveze de pe undeva.
— Nu e puțin nedrept că se bazează așa mult pe tine? a întrebat Aidan
blând la final. Tu ar trebui să fii fiica. Am sentimentul că el ar trebui să aibă
grijă de tine.
Zoe a ridicat din umeri zâmbindu-i într-un mod rușinat.
— Nu am nevoie să-mi poarte cineva de grijă.
A fost ceva delicios în modul în care Aidan a aprobat încet și a zis:
— Mai vedem noi.
După aceea a fost rândul lui să-și aștearnă viața pe tavă, cu mama pentru
care nimic nu a fost suficient de bun vreodată, prietenele pe care le avusese
pentru că-i aminteau de ea, moartea mamei și doliul lui complex.
— Crezi că sunt ca ea? a întrebat Zoe.
— Nu, a spus Aidan, zâmbind scurt din ochi. Nu ești deloc ca ea. Și cred
că am depășit în sfârșit toate traumele și mi-am ales pe cineva potrivit pentru
mine.
Ar fi trebuit să o rușineze, dar nu a fost așa. Simțea mai degrabă căldură și
puțină amețeală.
Părea inevitabil că după restaurant se vor duce la camera de hotel a lui
Aidan. Că se vor dezbrăca reciproc încet, apoi vor pătrunde unul în celălalt.
În momentele imediat următoare, el a spus:
— Doamne, ești minunată!
Și cumva surprinzător, ambii aveau lacrimi în ochi.
 7.

— Presupun că sunteți de la poliție?

Felix stătea în ușă. Hanson i-a privit costumul gri deschis și cămașa
descheiată. Părul aranjat perfect și barba tunsă. Arăta fie ca și cum tocmai
revenise de la serviciu, fie că se îmbrăcase pentru un eveniment cu firma în
oraș.
Hanson i-a zâmbit.
— Cum ați știut?
— Așa sunteți voi, a spus Felix zâmbind. Și poate că mașinile de
intervenție de afară vă dau de gol. Geamul meu de la bucătărie se deschide
către drum.
Tocmai când Hanson a deschis gura să sugereze că ar fi mai bine să
vorbească înăuntru, el i-a zis:
— Păreți că ați avea ceva delicat de vorbit. Sunteți binevenită înăuntru.
Dacă am ceva de spus vecinilor, o să o fac în privat.
S-a întors și a deschis ușa. Hanson a văzut că dispunerea apartamentului
era invers față de cea a lui Zoe. Probabil apartamentul era de aceeași mărime,
dar grație faptului că era complet mobilat, părea mai mic. O canapea mare era
în centrul camerei și o bibliotecă pătrată uriașă domina un perete, plină de
volume broșate sus și cărți în ediție cartonată jos. Erau și câteva fotografii.
Câteva peisaje marine și certificate înrămate pe doi pereți, plus câteva
fotografii mai mici pe un raft înalt al bibliotecii. Felix mai avea și o plasmă
uriașă cu DVD-uri aliniate dedesubt.
Dacă apartamentul lui Zoe mai avea urme de uzură, cel al lui Felix era
impecabil. Locul era imaculat, până și prosopul care atârna peste chiuvetă sau
cel de pe ușa cuptorului erau perfect drepte. Arătau ca și cum fuseseră
călcate.
— Aici, a spus, aducând un scaun de bucătărie mai aproape de canapea.
Puteți sta pe canapea.
— Mulțumesc.
Hanson s-a așezat cu grijă.
— Cred că sunteți gazda lui Zoe Swardadine. Așa este?
A urmat o pauză când Felix s-a oprit puțin în timp ce se așeza. După aceea
s-a așezat încet, ca și cum nu s-a întâmplat nimic.
 — Da, a spus Felix. Ea… e în regulă?
— Îmi pare rău să vă spun că Zoe a fost găsită moartă, a spus Hanson. Îmi
pare foarte rău să vă dau asemenea vești.
— Sunteți… serioasă?
În ochii lui se putea citi o expresie aproape bântuită.
— Am vorbit cu ea ieri.
— Am fost sunați de un prieten care-și făcea griji, a spus Hanson,
alegându-și cuvintele cu atenție. Și când am intrat la ea în apartament, am
găsit-o moartă.
— Dumnezeule, a spus Felix, Dumnezeule…
S-a ridicat și a pus o mână pe blat.
— Și-a… și-a luat viața?
Lui Hanson i s-a părut o întrebare stranie.
— Din păcate, e prea devreme să ne dăm seama, a spus ea. Aveți vreun
motiv pentru care să credeți că a vrut să se sinucidă?
— Nu, bineînțeles că nu, a spus Felix, adăugând. Aș… aș fi făcut ceva…
Apoi s-a lăsat liniștea, iar Hanson a avut impresia că Alex se cufundase
într-o amintire.
— Cred că aveți cheia de la apartamentul ei, a spus ea la un moment dat.
— Da, desigur. Trebuie să pot intra să mai repar una, alta. Sau să le
deschid muncitorilor.
Hanson s-a mirat de tonul defensiv. Felix privea acum spre ușă, unde se
afla un cuier lung, montat pe perete.
— Aveți nevoie de ea…? Aș putea să o caut, dar am singura…
— Îl întreb pe șef, a spus Hanson. Cred că cel mai bine e să o aveți la
îndemână. Ați spus că ați vorbit cu ea ieri. Ne puteți spune când?
— Dimineață, a răspuns rapid. Despre nimicuri, în grabă.
Hanson a zâmbit.
— Vorbiți des cu chiriașii?
— O, nu. Am doar un apartament pe care îl închiriez, iar Zoe era mai mult
o prietenă decât o chiriașă. O știam de la cafenea, dinainte de a se muta.
Doamne…
Deodată părea că-și pierde tăria. Mâinile îi atârnau pe lângă corp.
— Cum era, când ați vorbit? a întrebat Hanson.
Felix a ridicat din umeri.
— E greu de spus. Ocupată, cred. Părea că nu are așa mult timp ca de
obicei.
 — Și nu ați văzut-o după acea conversație? a insistat Hanson.
— Cred… cred că am văzut-o. Am văzut-o când a venit acasă.
— Ați văzut-o?
— Acolo jos, a spus el, arătând cu capul spre fereastra de la bucătărie, care
dădea spre drum.
Hanson s-a ridicat să verifice, întrebându-se dacă s-ar vedea și ușa de la
intrare. Ridicându-se spre dreapta, vedea doar pavajul de la intrarea ușii, dar
era ușor de observat cine ar intra și ieși.
— La ce oră se întâmpla asta? l-a întrebat.
— Aș zice în jur de opt.
A ridicat din umeri.
— Era întuneric. Nu m-am uitat la ceas, dar se întunecase de ceva timp.
Hanson și-a scos pixul din carnețel și a scris și asta, apoi le-a pus pe
amândouă în buzunarul de la geacă.
— Mulțumesc, a spus ea. Ne ajută mult. Șeful ar vrea să veniți la secție să
dați o declarație. Probabil azi, dar vă anunțăm. Se poate? Aveți timp?
A urmat o pauză scurtă, apoi Felix a spus:
— Nu, nu, e bine. Îmi pot elibera programul.
El i-a arătat ușa lui Hanson, iar ea a plecat îngândurată. Pe la jumătatea
scărilor, s-a oprit și a trimis rapid un rezumat al discuției către șef printr-un
SMS, apoi a ieșit să caute camerele de supraveghere.
•
O’Malley s-a întors la secție înaintea lui Aidan Poole și a părinților lui
Zoe, și i-a povestit în mare lui Jonah despre discuția sa scurtă cu Victor Varos
și Maeve Silver de la cafenea.
— Sunt multe emoții acolo, a spus pe scurt. În special Victor. As zice că a
avut multe în comun cu Zoe. Trebuie să vorbim cu ei mai în detaliu.
Jonah a fost de acord și l-a rugat să o facă. Apoi a început să citească din
nou transcrierea primului apel al lui Aidan, comparativ cu raportarea crimei
care fusese introdusă în sistem mai devreme în acea zi. Întrebarea evidentă
era de ce a sunat Aidan mai întâi la poliție în loc să meargă el însuși să
verifice ce face Zoe. Între cele două raportări trecuseră mai mult de două ore,
iar Aidan Poole părea că nu știe mai multe despre prietena sa la final decât
știa la început.
Jonah s-a gândit la câteva posibile explicații. Prima era că Aidan și Zoe s-
au certat de la ceva și în mod voit nu-i răspundea apelurilor sau vizitelor. O
astfel de ceartă ar fi un alt motiv pentru care să-și facă griji cu privire la ea,
desigur. Această teorie presupunea că așa-zisul martor al crimei era pură
fantezie, doar să forțeze poliția să o verifice.
Al doilea gând a fost că Aidan știa foarte bine că Zoe era moartă pentru că
el o omorâse. Gândindu-se că ar fi suspect să o găsească chiar el și vrând să
ducă suspiciunile într-o altă direcție, a raportat crima cu speranța că poliția va
înghiți minciuna. Apoi a încercat din nou, văzând că nu se întâmplă nimic.
Al treilea lucru care i-a trecut prin minte a fost și mai simplu, legat de
modul în care Aidan a scris Southampton la locația crimei. Această a treia
teorie era că Aidan nu fusese acolo pentru că nu știa unde stătea Zoe. Deși era
cea mai simplă variantă, ar putea pune la fel de multe semne de întrebare ca și
celelalte două. Dacă Zoe locuise acolo cinci-șase luni, cum de nu știa unde
stă?
•
Aidan a sosit într-un final, dar înaintea părinților, spre ușurarea tuturor.
Erau multe întrebări la care Jonah aștepta răspuns înainte de a vorbi cu
domnul și doamna Swardadine.
Dr. Aidan Poole era în realitate mai puțin melancolic decât în fotografii,
deși Jonah era dispus să accepte că mult din acea imagine era circumstanțial.
Geaca și blugii îi erau aranjate, dar pielea îi lucea, și ce ar fi fost de altfel un
bronz sănătos acum părea un luciu bolnăvicios. Nici ochii injectați și sticloși
nu-l ajutau prea mult. Indicii de doliu, toate, care au ros și au tocit portretul
perfect până ce devenise zdrențăros și neatrăgător.
— Ar fi trebuit să spun cum mă cheamă când am sunat, a spus lectorul în
momentul în care s-a pornit înregistrarea, îmi pare rău. Ar fi contat întârzierea
asta?
Jonah a ridicat ochii de la paginile transcrierii pe care le luase la el.
— Greu de spus, a zis pe un ton neutru. S-ar putea.
Maxilarul lui Aidan s-a mișcat și a privit în depărtare aprobând din cap.
— Așadar, Zoe era prietena ta? a spus Jonah, când Aidan nu a mai reușit
să spună nimic.
Când Aidan a aprobat, el a continuat:
— Am nevoie să îmi spui ce ai văzut. Cât de clar poți.
— Da, a spus Aidan.
Mușchii mandibulei i s-au încordat, iar Jonah aproape că simțea cum îi
scrâșnesc dinții. Tensiunea.
Aidan a mai spus o dată ceea ce raportase și înainte, cu o voce care își
schimba tonul frecvent, din cauza stresului. Apelul pe Skype. Intrusul pe care
nu-l văzuse niciodată. Zgomotul unei lupte.
Din perspectiva lui Jonah, nu suna ca un discurs repetat. Făcea pauze
frecvente în care să-și caute cuvintele. Și, de fapt, aceste pauze îl interesau cel
mai mult.
— Așadar, ai sunat la poliție?
— Da.
L-a privit pe Jonah cu ochi disperați.
— Nu am făcut bine că le-am spus ce să facă și acum… chiar îmi pare rău.
Își pierdea din intensitate, iar Jonah l-a privit cu atenție, evaluând. Apoi a
spus:
— Știi că acum vorbim despre investigarea unei crime. Așadar, unele
lucruri sunt mai puțin importante.
Aidan s-a dat înapoi, îndepărtându-se instinctiv de el.
— Trebuie să-mi spui ce ascunzi, a continuat Jonah.
Aidan a scuturat din cap.
— Ea e… studentă.
S-a strâmbat la față.
— Eu sunt lector. Am ținut relația secretă pentru că nu ar fi trebuit să se
întâmple. Cu siguranță nu e o veste bună pentru universitate, însă dacă i s-a
întâmplat ceva și sunt și eu implicat…
Jonah l-a privit lung, cu intensitate. Aidan i-a întors aceeași privire preț de
o clipă, iar apoi a privit în altă parte.
— Ai vreun motiv să crezi că cineva voia să-i facă rău lui Zoe? a întrebat
Jonah aproape în șoaptă.
— Nu am, a spus el. Dar mă tot întrebam dacă cunoscuse pe cineva, știi?
Dacă mai era cineva și de aceea nu mai era disponibilă… poate că voia să-mi
spună în seara aceea. Poate a omorât-o el? Dacă mai era cineva? Poate i-a dat
cheia cuiva?
— A spus vreodată ceva care să sugereze asta?
Aidan a negat din cap, dar apoi a adăugat ezitant:
— Dar erau alte persoane… interesate. În special una. Prietenul ei, Victor,
care lucra cu ea la cafenea.
— Ce te face să crezi că îi plăcea de ea?
— Era destul de evident, a spus Aidan, cu puțin mai multă forță-n glas. În
ziua în care a aflat că ieșeam împreună, a încercat să mă intimideze și mi-a
distrus laptopul. Ar fi trebuit să fie concediat. Nu a vorbit cu noi doi luni de
zile după ce a aflat, era clar că mă urăște.
 Jonah l-a privit pe Aidan gânditor și a întrebat:
— Știi adresa lui Zoe?
A văzut cum i se încing obrajii lui Aidan.
— Nu cea nouă, a zis el.
— Când s-a mutat acolo?
— Eu… acum patru luni, aproximativ.
Jonah l-a privit înapoi pe Aidan, iar el și-a ferit privirea.
— Știu că e ciudat. Când am luat o pauză acum ceva timp ea s-a mutat,
voia un nou start. Dar când am început iarăși să ieșim împreună, am făcut ce
am făcut și la început. Ieșeam la întâlniri, după aceea mergeam mereu la
mine, la hotel…
Și-a închis ochii scurt.
— Și asta sună… sună groaznic, dar nu a fost. A fost… minunat.
Strălucirea din ochi începuse să dea pe dinafară, iar Aidan și-a șters
lacrimile cu o furie rușinată. Jonah a decis să încheie ziua. Avea acest
sentiment puternic că Aidan Poole ascundea multe lucruri, dar știa și cum ar
suna pe înregistrare dacă atacă martorul care, în mod clar, era îndurerat, mai
ales că tot ce a spus ar putea fi necesar dacă se ajungea în instanță.
— Atât am vrut să te întreb acum, a spus. Însă trebuie să-ți mai luăm
amprente. Hai să văd dacă e cineva disponibil.
— De ce? a întrebat el, iar Jonah a văzut instant cum curge tensiunea prin
el. Știi că nu am fost eu.
— Trebuie să excludem amprentele tale, a spus Jonah. Chiar dacă nu ai
fost la apartament, ai atins lucruri de-ale lui Zoe.
— O, a spus Aidan. Desigur. Scuze.
Jonah s-a ridicat.
— Te conduc pe scări.
•
Vânătoarea lui Hanson de camere de supraveghere a dus la două potențiale
rezultate. Blocul avea o cameră de supraveghere la capătul parcării, care era
îndreptată către porți. Arăta calea ce intra pe sub arcada de la parterul clădirii.
Ușa către majoritatea apartamentelor era lângă arcadă, așadar erau șanse mari
să se vadă dacă cineva intră din direcția orașului.
La capătul drumului Latterworth, către oraș, mai era încă o cameră pe un
felinar de unde ar vedea cine venea pe acolo din centrul orașului. Din
nefericire, celălalt capăt al drumului nu era supravegheat deloc, așa că, având
cele două camere, aveau să-i vadă doar pe cei care veniseră dinspre sud.
 Bineînțeles că între timp a plouat cu găleata. Având doar o geacă și o
eșarfă, a ajuns udă leoarcă la mașină. S-a urcat și a pornit căldura, să se usuce
măcar pe jumătate până la secție.
Detectivul Inspector Walker, unul dintre detectivii care se ocupau de zona
East Hampshire, i-a zâmbit cu simpatie când a intrat.
— Te-au trimis din ușă în ușă?
— Pe-aproape, a spus ea. La vânătoare de camere.
— Să știi că ți-ar prinde bine să ai în mașină o jachetă și un pantalon
rezistente la apă, a spus el încet. Arată ca naiba, dar… spusese ridicând din
umeri. Mai bine așa decât să-ți înghețe fundul toată ziua.
— Mersi de pont, a spus Hanson.
Nu a mai spus că avusese haine rezistente la apă în mașină deja de câteva
săptămâni, împachetate în geanta cu care mergea peste tot. Le avea acolo
pentru că trebuia să știe că poate fugi de iubitul abuziv cu care locuise. Acum,
că în sfârșit nu mai era cu el, le-a scos din mașină, iar acesta a fost un prag
psihologic foarte important. Din nefericire, din punct de vedere practic, a fost
o mișcare proastă.
A intrat pe calculator și a luat din nou la rând fotografiile de la locul
crimei. S-a oprit când a văzut o fotografie din bucătărie, care arăta două
boluri pe podea. Uitase de pisică.
Se pregătea să meargă să-i spună șefului când l-a văzut că iese de la
interogatoriu cu un bărbat cu păr șaten, cu un aspect ușor morocănos, undeva
la vreo treizeci de ani. Sub expresia aceea buimacă se afla un bărbat arătos, s-
a gândit ea. Un artist morocănos, așa și-l imagina pe Byron.
S-a gândit că el trebuia să fie prietenul. Cel care teoretic a văzut moartea
iubitei sale online. L-a privit atent din spatele ecranului cât timp el s-a
îndreptat spre ușă, încercând să-și dea seama dacă doliul era real, dacă spunea
adevărul. Era greu să-și dea seama.
•
Jonah l-a condus pe Aidan la lift în loc de scări, o dovadă instinctuală de
grijă pentru el. Lectorul părea să se piardă din nou sub ochii lui Jonah, ochii îi
erau undeva departe, iar umerii îi erau lăsați, lipsiți de speranță.
Expresia lui Aidan a rămas pierdută până s-au deschis ușile de la lift, iar
apoi a simțit un șoc spontan prin tot corpul.
— O, Doamne, a spus foarte încet.
A avut același impact asupra cuplului care stătea afară. Nu a durat mult
până ce Jonah l-a recunoscut pe Martin Swardadine și a ghicit că femeia de
culoare, aranjată, de lângă el, era soția lui. Privirea pe care i-au aruncat-o lui
Aidan era una înspăimântată.
Jonah a oftat ușor. Nu ar fi vrut ca Aidan Poole să-i cunoască pe părinții
lui Zoe acum. Deși nu putea nega că forța fiecărei reacții era interesantă.
Jonah a mers înaintea lui Aidan și a dat mâna pe rând cu fiecare din soții
Swardadine.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens. Îmi pare rău. Trebuie să îl conduc
afară pe domnul Poole.
Mama lui Zoe a aprobat rapid, iar ochii i-au alunecat imediat pe Aidan.
Privirea ei nu era una prietenoasă. Jonah s-a gândit, conducându-l pe Aidan
spre ușă, că va găsi o modalitate tactică de a întreba ce însemna acea privire
când avea să ajungă în camera destinată rudelor, dar nu a trebuit să aștepte
prea mult. În momentul în care s-a reîntors la cuplu, mama lui Zoe a spus cu
o voce joasă, serioasă.
— Ce caută el aici?
Hotărând că recepția nu era locul potrivit pentru asta, a spus cu grijă:
— Domnul Poole a fost cel care a raportat că a fost atacată.
Mama lui Zoe și-a privit soțul ciudat. O privire plină de furie și durere.
— Haideți să vorbim sus, a spus Jonah pe un ton cât de blând a putut.
 8.

Aprilie – cu nouăsprezece luni în urmă

Zoe se simțea foarte bine astăzi, iar după prânzul cu Aidan de la Mercure,
se simțea încă și mai grozav. Se puseseră de acord să mănânce la hotel,
mișcare ce fără îndoială avea să se încheie cu o partidă de sex. Aidan nu avea
seminare până la patru, iar Zoe deja se gândea cum o să meargă cu el sus de
când și-a comandat porția de paste. Visase la noaptea lor împreună de
săptămâna trecută. Fusese frustrată pentru că vreme de șase zile el fusese
plecat, iar acum sentimentul se transformase într-o nerăbdare ciudată de a
ajunge cu el în cameră.
Vinul nu a ajutat-o. Nu era sigură de ce a comandat un al doilea pahar de
rosé, cu excepția faptului că atunci când era lângă el voia să facă toate
nebuniile, iar și iar.
Aproape terminau când i-a sunat telefonul.
— Angeline, a spus ea scurt, încercând să-și păstreze zâmbetul pe buze.
— Nu cred că vrei să răspunzi acum, nu? a întrebat el, cu ochii mijiți.
— Eu… nu… a recunoscut cu un sunet de frustrare. Nu îi este foarte bine
și nu cred că primește ajutorul de care are nevoie. Face tot felul de lucruri
prostești. Ei bine… Zoe a oftat, bea și uneori se taie. Nu e așa prostesc, cred,
când ești disperat.
Telefonul încă vibra. Angeline nu renunța.
— Și te sună mereu pe tine? a întrebat el, fixând-o din priviri.
— Da, așa cred, a spus ea.
— Crezi că e corect față de tine?
Aidan a pus întrebarea cu atâta gentilețe încât nu s-a simțit atacată. Ba
chiar a avut un alt efect. A făcut-o pentru o clipă să se gândească dacă era
corect, dar apoi i-a venit în minte imaginea cu trupul anchilozat al lui
Angeline, arătând ca un maldăr de moloz căzut pe podeaua din dormitor.
Asta s-a întâmplat ultima oară când Zoe nu a fost acolo. Nu a fost nimeni care
să o ajute. Telefonul s-a oprit într-un final, iar Zoe îl privea distrusă. Nu i-a
răspuns, iar Aidan s-a întins și i-a strâns mâna.
— Îmi pare rău. Nu spun că nu trebuie să o ajuți. Bineînțeles că trebuie.
Vreau să mă asigur doar că nu te ofilești făcând asta. Poate că uneori ai și tu
nevoie de grija cuiva.
Și-a frecat degetul mare de al ei, iar apoi, întorcându-i mâna, a alunecat cu
degetul lui în sus spre încheietură, unde pielea îi era cea mai palidă și
sensibilă. A simțit un răspuns adânc în interiorul ei și nu mai părea atât de
urgent să-i răspundă lui Angeline.
— Hai să cerem nota, a spus Aidan cu atenție, iar când Zoe a aprobat, el i-
a răspuns cu un zâmbet fals. Și mă duc rapid până la toaletă pentru că nu mai
pot ține atât vin în mine.
— Ce moșneag, a mormăit Zoe.
El a râs și s-a ridicat.
Zoe și-a dus cardul la chelner, prinsă în gânduri legate de camera de hotel
și acel sărut.
— Pot să plătesc?
Chelnerul păru agitat și plecă să caute un cititor de carduri, așteptându-se
în mod clar ca cei doi să fi stat mai mult, dar apoi ea i-a dat cardul fără să se
mai uite la sumă, introducând pinul.
Aidan s-a întors când ea își punea cardul înapoi în geantă.
— Așteaptă, nu ai voie să plătești toate astea, a spus el.
— De ce nu? a spus Zoe, ridicându-și bărbia.
— Pentru că a fost extravagant. Și am băut mai mult vin decât tine, a zis
el. Și ți-ai plătit consumația data trecută. Lasă-mă să îți transfer jumătate. Și-a
scos telefonul. Dacă hotărăști că mă placi suficient cât să te mai vezi cu mine,
îmi poți face cinste câtă vrei, dar acum nu cred că e momentul potrivit.
Zoe a oftat într-un mod exagerat.
— Bine. Doar jumătate. Adică… patruzeci și doi.
Și-a scos cardul din nou și i l-a dat să citească datele.
— Verifică dacă am făcut bine, a spus el dându-l la o parte.
Zoe și-a dat ochii peste cap, dar s-a conectat în aplicația de banking să
verifice.
— Da, gata, a spus ea.
Și apoi ochii i s-au mișcat pe ecran și s-au oprit pe deținătorul contului.
Domnul și doamna A. Poole.
I-a luat o clipă să proceseze, apoi i-a trecut un fior oribil și rece prin corp.
— Ești căsătorit, a spus pe o voce plată, joasă.
Apoi l-a privit și i-a văzut expresia. Era ca un animal în bătaia farurilor
mașinii, știa că e adevărat. Domnul și doamna A. Poole.
 Aidan s-a uitat la telefon și a spus:
— O… contul comun.
Și, pentru o clipă, a părut că se pierde. Aidan cel volubil, șarmant și
fascinant, se prostise acum de tot.
După o clipă, a oftat și s-a uitat la ea.
— Așa este, a spus ferm, privind-o în ochi. Dar nu e așa cum crezi. Sunt
căsătorit de nevoie pentru că nu o să-i trag țeapă divorțând cu doar câteva luni
înainte de a primi moștenirea mamei mele.
S-a ridicat mai drept, cu pieptul deschis.
— Pe bune. Nu e o căsnicie; e o farsă. Stăm în aceeași casă, dar nu mai
știm cine e cealaltă persoană. Cred că m-ar fi lăsat până acum dacă nu-i părea
măcar puțin rău de mine, în sufletul ei.
— Dă-o naibii de treabă, a spus Zoe.
Și-a luat privirea de la el pentru că ar fi vrut să îl împingă. Nu voia să fie
adevărat.
— Zoe, a spus el întinzându-se să-i ia mâna, dar ea și-a tras-o repede și a
scuturat capul din nou, așa că a spus-o și mai serios. Zoe, nu încerc să te
fraieresc. Încerc să-mi găsesc curajul de a-ți spune asta de când ne-am
întâlnit. Am simțit că o să fugi de mine, totul din cauza unei căsnicii care nu
mai înseamnă nimic de mult timp.
— Da, aș fi plecat, a spus ea, și s-a îndepărtat de el. Plec chiar acum.
— Te rog să nu o faci, a spus el, iar apoi pe o voce joasă, sinceră: o să
regretăm amândoi.
Zoe a scuturat din cap, acel fior rece trecând tot mai profund prin ea. A
mers în continuare.
— Nu ai mai pleca dacă ai ști cât de nefericiți eram, eu și Greta, a spus el
în urma ei. Știu că ar fi trebuit să-mi închei socotelile înainte de a începe
altceva, dar uneori oamenii nu sunt așa. Și nu e… nu merită să-i fie furați
banii aceia, a zis el. A avut grijă de mama pe tot parcursul bolii, ca și mine.
A ezitat la ușa restaurantului. Simțea cum îi bate inima în piept. Doamne,
voia să fie adevărat, dar dacă Aidan nu era mai breaz decât Isaac, care o
mințise pe Maeve luni de zile? A spus fără să se întoarcă:
— Să nu încerci să mă suni.
A reușit să-și stăpânească lacrimile până ce a ieșit din hotel, iar apoi a
năpădit-o genul acela de plânset când simți că-ți iese sufletul pe gură. Trebuia
să plece, dar deodată era pustiită de orice loc care însemna ceva.
 9.

În ciuda faptului că nu și-a terminat de rezolvat cazul de șantaj, Hanson

spera că va fi pusă să vorbească cu părinții lui Zoe. După ce a trimis cererile
pentru filmările de pe camerele de luat vederi, se tot gândea la apartament; la
fată; la sânge. Urma banilor de care dăduse părea acum banală.
Nu era o plăcere să vorbești cu doi părinți îndurerați, dar, în același timp,
Hanson voia să ia parte la asta. Văzuse cadavrul lui Zoe și simțea cumva un
ecou surd al durerii resimțite de părinți. Voia să fie acolo, să le arate că vor
face orice le stă în putință pentru a afla ce s-a întâmplat.
Mai mult decât atât, voia să vadă cum acționează detectivul inspector-șef.
Avea mereu ceva de învățat de la el. În ciuda unei siguranțe interioare pe care
o avea despre sine că este un bun intervievator, vedea și ea diferența. Sheens
era la un alt nivel.
Fusese întrebată mai mult decât o dată de către ceilalți polițiști din
Hampshire de ce Sheens muncește ca un catâr și tot găsea scuze să lipsească
de la întâlniri și evenimente unde avea șanse să fie promovat. Majoritatea
polițiștilor pur și simplu voiau să urce în ierarhie. Erau prea puțini care voiau
să rămână sergenți sau inspectori pentru că erau mult mai bine plătiți odată ce
erau promovați, iar postul de comandant venea la pachet cu un salariu baban.
Era greu să explici de ce se implica atât Sheens, în special în interogatorii.
Ea a spus mereu că era bun la asta, și așa era, dar nu era nici pe departe
suficient. Era ca și cum o parte enormă a lui exista doar când avea o persoană
de disecat și manipulat.
Sheens i-a lăsat pe părinții lui Zoe în camera aparținătorilor și a venit să o
roage pe Hanson să i se alăture, salutându-l pe Lightman, dar neinvitându-l la
interogatoriu.
— Sigur, a spus Hanson zâmbind. Sunt gata oricând. Am trimis deja
solicitările pentru camerele de supraveghere și singurul lucru la care mă mai
gândeam e că ar trebui să mă duc la apartamentul lui Zoe mâine dimineață, să
văd dacă îi găsesc pisica.
Sheens a privit-o cu atenție, cu jumătate de zâmbet.
— Și ce faci cu ea?
— O hrănesc? a sugerat ea. Nu ai de unde să știi. Poate că e și ea martor.
•
 Jonah era mai ușurat decât avea vreodată să recunoască pentru că Hanson
era în camera aparținătorilor cu el. Nu doar că ea reușea să empatizeze foarte
bine fără să exagereze, dar faptul că avea un coleg lângă el îl ținea pe Jonah
cumva departe de tragedia familiei. Putea fi Lightman, O’Malley sau cineva
de la poliția comunitară, nu conta. Pur și simplu, prezența ei funcționa ca o
ancoră. Cineva în fața căruia să-și păstreze calmul.
— Ce s-a întâmplat cu ea? a întrebat mama lui Zoe. Suki. Nu. Siku.
Siku, s-a gândit el. Spune corect.
Exista o mică problemă cu numele, căci pisica mamei sale era Suki.
Oricum îi pocea numele când era stresat, chiar și fără surse suplimentare de
confuzie.
— Se pare că a fost atacată în cadă, a răspuns Jonah. Credem că a fost
imobilizată, poate cu cloroform, iar asta i-a permis atacatorului să-i taie
încheieturile. A murit din cauza pierderii de sânge.
Siku a aprobat și a întrebat:
— Artere?
Iar el și-a amintit deodată că era medic de familie. Iar asta îngreuna puțin
lucrurile. Nu mai putea să cosmetizeze unele detalii.
— Da, așa a spus legistul. Artera principală pe fiecare parte. Autopsia ar
trebui să confirme.
O vedea cum se gândește. Probabil că nu avea nevoie să mai întrebe cât a
durat. Știa deja că a existat doar o fereastră de 10-15 minute în care Zoe și-ar
fi recăpătat cunoștința înainte ca privarea de sânge a creierului să-i fie fatală.
Și că apa din cadă a ajutat sângele să curgă constant.
Privirea pătrunzătoare a lui Siku l-a fixat din nou și a întrebat:
— Ce au folosit?
— Siku, a spus Martin cu o voce răgușită.
Jonah și-a dat seama că se albise. Nu voia să audă astfel de detalii.
— Îmi cer scuze, a spus soția lui încet punându-și mâna peste a lui și
strângând-o. Trebuie să știu.
L-a privit înapoi pe Jonah și cât Martin s-a întors, a spus, cât de șoptit a
putut:
— Un cuțit Stanley din kitul ei pentru artă.
A urmat o pauză scurtă în care-i auzea respirația sacadată, iar apoi Siku a
spus:
— Așadar, cineva care o cunoștea.
Se simțea o siguranță vibrantă în vocea ei.
 — Știa că va fi o armă acolo.
— Și avea acces la apartament, a spus Jonah. Vom continua investigațiile,
dar știm că proprietarul are o cheie și Angeline o alta. Mai știți pe cineva care
să aibă cheie?
Siku l-a privit pe Martin, apoi a negat cu o mișcare a capului.
— Noi n-am avut niciodată cheie. Nu cred că le dădea așa, orișicui.
— Era destul de precaută, a spus Martin. În special după toată povestea cu
Aidan.
— Cum așa? a întrebat Jonah pe un ton neutru.
Martin și-a privit lung soția, ezitant. Ea și-a ridicat bărbia, iar Martin a
spus:
— L-ați chemat aici. Îl investigați?
— Nu ar fi trebuit să se apropie de ea, a spus Siku cu o voce joasă,
furioasă. Ea a rupt-o cu el.
Jonah și-a ridicat sprâncenele.
— Nu știați că s-au împăcat?
— Nu, a spus Siku cu fermitate. Ea s-a hotărât că nu mai vrea să fie
manipulată. L-a blocat și s-a mutat departe de el. A fost groaznic când s-a
mutat. Groaznic. Stătea într-un apartament superb în St. Denys cu Maeve, cu
priveliște spre estuar și personalitate, nu într-o cutie banală. Mutarea asta i-a
frânt inima și uite cu ce s-a ales.
Și-a scuturat capul.
— Probabil că a găsit-o.
— De fapt, se pare că Aidan Poole nu știa unde locuiește, a spus Jonah,
hotărând că acesta este un detaliu pe care îl poate împărtăși. Cu toate acestea,
se pare că cei doi își reluaseră relația.
— Cine v-a spus asta? a întrebat Siku, cu vocea mai rece ca oțelul. El?
— Într-un fel, a spus Jonah ușor. Aidan Poole a raportat crima. După
spusele lui, ea a fost atacată când vorbeau pe Skype, iar apoi a încercat să o
ajute. Acum investigăm asta, dar pare puțin probabil în acest moment că el ar
minți sau că ar putea minți despre asta, în special dacă a fost în vreun fel
implicat în uciderea ei.
A urmat o pauză, apoi Siku a spus:
— Dumnezeule, de ce i-ar oferi lui din timpul ei?
— Pentru că avea o inimă prea bună, a spus Martin, cu ochii licărind sub
luminile de deasupra capului său.
Și-a pus mâna pe umărul lui Siku.
 — Și poate că voia să fie cu el. Îți plăcea de el cândva.
— Înainte să-mi dau seama cum e el de fapt, a spus Siku cu duritate.
— Așadar, nu ați fost de acord cu relația, a spus Hanson încet, iar Jonah i-
a urmărit expresia mamei.
— Cum să fim de acord? a întrebat Siku. Cine ar vrea ca fata lor să fie cu
un nenorocit de bărbat însurat care nu-și părăsea soția pentru ea?
Jonah a privit-o pe Hanson, a cărei expresie era în oglindă cu a lui.
— Poftim?
Siku a dat înapoi.
— A ascuns această informație prețioasă, nu?
— Nu știam, cu siguranță, a spus Jonah.
— E un mincinos, a spus ea cu asprime. Asta-i stă în fire. Și-a ascuns soția
de ea și când a aflat, a pretins că divorțează. Apoi, când asta nu s-a întâmplat,
a tot zis că au existat întârzieri. A mințit și a tot mințit cât să o țină prinsă în
mrejele lui, iar asta a afectat-o groaznic. Și acum a ucis-o.
•
O să le spună că sunt căsătorit, se gândea Aidan. A reușit să ajungă la
stația de tren, dar apoi s-a oprit la barieră. A ajuns acolo doar din obișnuință.
În mintea sa, era la mii de kilometri depărtare de automatele de bilete și
bariere. Uneori era și la depărtare de un an, amintindu-și cum a cunoscut-o pe
Zoe. Iar apoi, inspirând din nou, era în camera interogatoriului, știind că ea a
murit.
Și-a dat seama că sigur s-a întâmplat până acum. Siku și Martin au spus tot
poliției. Știau. Păi la naiba, evident că știau. Aidan se făcuse de râs. Niciodată
nu a putut să o ascundă pe Greta. Maeve, Angeline, Victor… cu toții știau că
era căsătorit. Era o mare varză și el era principalul vinovat. A lăsat lucrurile
să se întâmple astfel, deși când privea înapoi, i se părea că altcineva luase
toate acele decizii tâmpite. Nu avea cum să fie el.
Chiar și în prima seară, simțea că e o altă persoană în trupul lui. Cineva
mai ghiduș și mai șarmant. Cineva care e liber să flirteze și să facă
promisiuni. A regretat că au schimbat numere de telefon aproape în
momentul în care a părăsit clădirea și apoi s-a simțit obligat să o sune imediat
pe Greta.
Lucrurile ar fi stat altfel dacă Greta nu ar fi fost plecată în weekend. Pentru
început, nu s-ar mai fi dus la bar după filmul cu colegii. S-ar fi dus acasă
înapoi la Greta, ar fi luat cina împreună și n-ar fi băut opt pahare la rând pe
stomacul gol
 Și chiar dacă, dintr-un motiv sau altul, ar fi făcut toate astea, oricum ar fi
trebuit să meargă acasă și să o înfrunte. Și-ar fi amintit în acel moment de
cotitură de toate lucrurile frumoase pe care le trăiseră și, în consecință, ar fi
șters numărul lui Zoe și ar fi blocat-o. Știa că așa ar fi făcut.
În schimb, și-a sunat soția din taxi, iar ea a răspuns nervoasă că e
întreruptă de la un eveniment.
— E totul în regulă? a întrebat Greta, iar el a înțeles mesajul.
Dacă totul este în regulă, atunci nu ar mai trebui să o sune.
— Oh, bine, voiam doar să văd… ce faci.
— Bine. Uite, sunt la bar cu câțiva editori. Putem vorbi mai târziu?
— Sigur, a spus el cu lejeritate.
Și apoi a mai simțit nevoia să adauge, puțin arțăgos:
— Deși cred că o să dorm până ajungi tu.
— Bine, stăm de vorbă dimineață dacă mi-e dor de tine.
Iar asta a cimentat tot ce simțea. Acea ultimă propoziție care i-a spus că
nu-i păsa și așa prea tare dacă vorbeau sau nu. Că avea lucruri mult mai
importante de rezolvat.
A închis și s-a dus direct la mesaje. După trei comentarii ale soției, se
ștersese orice urmă de regret. A scris rapid, deși a trebuit să corecteze câteva
greșeli de scriere după. Era beat criță, iar mișcările taxiului nu îl ajutau.

Mă bucur atât de mult că te-am cunoscut. Mă bucur că am fost un profitor

nenorocit în seara asta. Sper să te văd curând. A xx

Și apoi s-a bucurat, intrând în acea stare în care zâmbești tâmp la începutul
unei relații, iar la două minute a primit răspunsul.

Total de acord. Uneori e clar că e bine să fii un nenorocit. Anunță-mă când

vrei să ieșim la un pahar. Xx

Bătălia fusese practic pierdută în acel moment.

Acestea fiind spuse, întoarcerea Gretei din călătoria la Berlin a activat cele
mai puternice mustrări de conștiință în interiorul lui. Când și-a lăsat bagajele
pe hol și a veni să-l sărute lung, zâmbind, s-a întrebat dacă nu cumva pur și
simplu nu-și mai amintea cum era ea de fapt. Era mult mai caldă decât se
așteptase el, mult mai tandră. A sărutat-o furios înapoi, după care s-au dus sus
și au făcut dragoste, simțindu-se mai bine ca niciodată.
 A stat lângă ea după aceea, spunându-și că era un idiot, dar era norocos că-
și dă seama de greșeala lui. Că fusese pe cale de a risca această căsnicie
frumoasă pentru nimic.
Însă apoi Greta s-a ridicat să facă un duș, iar telefonul i-a vibrat primind
un mesaj de la Zoe. Deja își setase telefonul în așa fel încât să nu se vadă
mesajele pe ecranul blocat, dar încă simțea o urmă de frică.
Era doar un mesaj, dar cumva a pătruns în el toată vina și a ajuns la centrul
de răsplată din creier. A simțit din nou tot entuziasmul pe care îl simțise de
când o cunoscuse.
Hei, Aidan. Cum îți merge azi? Tocmai ce am servit-o pe Judi Dench la
cafenea. Nu glumesc. Chiar Judi Dench. INCREDIBIL XX

A zâmbit ca pentru sine și i-a scris că nu o crede, cerând poze drept

dovadă.
Și aceasta, cumva, a fost ultima lui șansă de a evada. Chiar și în pauzele
care aveau să urmeze, relația asta niciodată nu a eliberat pe niciunul.
Totul l-a adus aici și simțea că se balansează pe marginea prăpastiei.
Pierderea unei persoane la care ținea avea să tragă după ea într-un abis toate
lucrurile bune din viața lui, unul câte unul.
•
Hanson nu era prea entuziasmată la gândul următoarelor ore, deși se
oferise cu plăcere voluntar să-l însoțească pe detectivul inspector-șef. Avea să
fie martora unei autopsii și era conștientă că la un moment dat i se va face
rău, dar chiar și asta ar fi mai bine decât să-i vadă pe Siku și Martin
Swardadine identificând cadavrul fiicei lor.
Când s-a urcat cu Jonah în Mondeo, soții Swardadine au plecat și ei să
găsească un hotel în apropiere, o cameră de așteptare unde să-și omoare
timpul până când corpul lui Zoe era gata. Mai târziu li se vor lua amprente.
Cu siguranță vor fi interogați în continuare, dar, pentru moment, erau doar
doi părinți îndurerați.
Hanson a privit spatele BMW-ului elegant al lui Martin părăsind parcarea
secției, iar apoi a spus:
— Pare un manipulator, acest Aidan Poole. Crezi că există vreun sâmbure
de adevăr în ce spune?
— Clar e un mincinos, a răspuns detectivul șef gânditor, pornind motorul
și ieșind spre drumul principal. Vreau să verific dacă într-adevăr vorbea cu ea
pe Skype de acasă și vreau să văd amprentele, dar nu cred că minte cu privire
la crimă. Apelul lui… părea îngrozit la propriu. Nu văd de ce ar minți. Dacă a
ucis-o și a făcut efortul de a masca fapta printr-o sinucidere, de ce ne-ar mai
suna să ne spună că a fost o crimă? Ar fi fost de-o mie de ori mai ușor să lase
lucrurile așa.
— Da, așa este, a spus Hanson, întrebându-se dacă era ridicol să sugereze
că era o mare păcăleală. Face lumea așa ceva? Ar fi Aidan Poole genul acela
de om? Dar soția lui?
— Trebuie să vorbim cu el despre asta, a răspuns Sheens. Îi voi spune să
vină dacă vrea, când ne întoarcem de la morgă.
A privit-o pe Hanson.
— E în regulă. Nu trebuie să vii și tu.
— Chiar mi-ar plăcea să vin, a spus ea stânjenită. Dacă se poate.
— Dacă nu te deranjează să-ți strici de tot seara de vineri, mie îmi place
mereu compania, a spus el.
— Nu stric nimic, a răspuns Hanson cu un zâmbet. Nu se mai ține vinerea
la pub, iar eu sunt o tristă fără prea multe planuri.
— La naiba, a spus Jonah scuturându-și capul. Amândoi trebuie să facem
ceva cu viețile noastre, Juliette.
•
Morga nu arăta deloc cum se așteptase Hanson. Se întreba dacă nu cumva
filmele americane cu polițiști nu îi formaseră o imagine falsă, în care totul va
fi macabru, cu flash-uri de lumini sinistre și sertare de metal.
În realitate, era un hol cu lumină difuză care ducea spre o cameră ca de
spital privat. Nu se vedea mare lucru cu excepția câtorva peisaje marine de pe
pereți, dar nu era nicicum o cameră macabră, sau plină de orori.
La intrare îi așteptau doi oameni. Primul era medicul legist, care se pare că
se numea dr. Shaw. Lângă el era o femeie undeva la patruzeci de ani, care s-a
prezentat Pauline și a spus că lucrează acolo. Hanson a simțit că nu are habar
ce vrea să spună. Era un fel de director al înmormântărilor, ori lucra acolo ca
ajutor? Ce meserie ar fi asta? Expert în pompe funebre? Trebuia să-l întrebe
pe șef despre asta.
— Sunt gata, a spus Shaw.
Avea o voce ușoară, cu o nuanță de accent scoțian și un obicei de a-și băga
barba în piept și de a-i privi pe ceilalți peste ochelari. Acest lucru îl făcea să
pară mai bătrân decât în realitate, iar Hanson s-a gândit că avea undeva la 30
de ani. Nu era cu mult mai mare decât ea. Cum s-a întărit așa de tare încât să
taie cadavre zi de zi?
 El i-a condus în spatele morgii, care încet-încet a început să arate mai mult
cum își imaginase ea inițial. Mocheta a făcut loc linoleumului gri, iar în
spatele uneia dintre uși era o cameră ca de spital cu o masă în mijloc.
Corpul parțial acoperit al lui Zoe era acolo, iar Hanson a simțit un fior de
teamă care îi spunea că nu o să facă față. Victima era prea reală pentru ea,
deși nu o cunoștea.
— Am prelevat câteva mostre de substanță din jurul gurii victimei, a spus
dr. Shaw. Sunt analizate de expertul vostru în medicină legală, dar am păstrat
una și am comparat mirosul cu alte chimicale în cantități similar de mici. Sunt
aproape sigur că am găsit urme de desfluran, care a lăsat-o inconștientă în
câteva secunde, dacă a fost administrat corect.
— Asta înseamnă cu o cârpă pe față? a întrebat șeful.
— Da, a spus Shaw.
— Iar efectele ar fi durat ceva timp?
— Între zece și cincisprezece minute, a spus Shaw. A durat tot cam zece
minute până ce victima să devină inconștientă din cauza pierderii de sânge,
așadar, dacă s-a trezit la un moment dat, sigur a fost dezorientată și lipsită de
coordonare, deci incapabilă să se salveze.
Lucru pe care Hanson încerca foarte, foarte tare să nu și-l imagineze.
— Trecem la primele observații. Tăieturile de la încheieturi au secționat,
așa cum am observat inițial, artera radială.
A ridicat ușor mâna dreaptă și a rotit-o puțin.
— Mâna dreaptă are două tăieturi, dintre care una arată ca un început fals.
— E ceva comun în cazurile de atac?
— E mai comun la sinucigași, a spus Shaw. Dar poate avea loc și în cazul
în care atacatorul a plănuit mișcarea și nu era înfuriat în acel moment.
S-a oprit la mâinile ei, iar apoi le-a ridicat pentru a le examina mai atent.
— Pe articulațiile degetelor stângi se văd umflături și cruste, a spus el, iar
detectivul inspector-șef s-a apropiat pentru a vedea mai bine. Cred că se văd
și niște vânătăi.
— Semn că s-a luptat cu atacatorul? a întrebat Sheens.
Shaw a făcut o pauză, apoi a spus încet:
— Posibil, dar având în vedere că tăieturile sunt atât de curate, e puțin
probabil. Și se vede cum zgârieturile deja s-au uscat. Aș zice că mai probabil
au fost făcute mai devreme în acea zi.
Hanson l-a privit pe detectivul inspector-șef în ochi.
— S-a luptat cu cineva mai devreme? a întrebat ea.
 — Sau a căzut, a spus Shaw, și a amortizat căderea cu pumnul strâns.
A confirmat cu capul.
— Dar iau câteva mostre oricum. Dacă s-a luptat cu cineva, există șansa să
găsim sub unghii și pe articulații urme ale ADN-ului atacatorului.
— Să sperăm, a spus Sheens.
•
Hanson tremura când Shaw l-a chemat pe unul dintre asistenții de la
morgă pentru a închide pieptul lui Zoe, dar a rezistat vitejește. Nu i s-a făcut
rău când au deschis-o și au văzut că stomacul lui Zoe era gol, și nu îi venise
să leșine sau să plângă.
Shaw a terminat cu observațiile dându-le și momentul decesului, dar cu o
marjă de eroare destul de mare. Acest lucru era cauzat de imersiunea corpului
în apă și lipsa mâncării din stomac pentru a aproxima cât de avansată era
digestia. Zoe a murit undeva între seara târziu și dimineața devreme. Un
interval orar care cuprindea oricum și ora la care Aidan Poole a pretins că a
fost martorul atacului, dar și spusele lui Felix, și anume că a venit acasă la
08:30.
Era blocată pe imaginea vânătăilor de pe mâna lui Zoe și pe goliciunea
stomacului. A murit seara târziu și nu a mâncat cel mai probabil nimic toată
ziua. Hanson a privit din nou chipul ascuțit al lui Zoe, brațele subțiri și corpul
zvelt, cu cât de puțină compasiune a reușit în acel moment. Apoi, când a ieșit
din cameră dându-și jos mănușile, și-a scos telefonul să caute pagina web pe
care o găsise împreună cu detectivul inspector-șef mai devreme.
Zoe cea din imagini avea fața rotundă. Cu forme. Avea gropițe în obraji
când zâmbea, iar Hanson s-a întrebat cum de a murit cu stomacul gol și la
această greutate, aproape jumătate din ce fusese odinioară.
•
Siku și Martin nu asimilau ce se întâmpla, sau cel puțin asta credea
Hanson. Pauline, asistenta de la morgă, le-a explicat procesul, iar detectivul
inspector-șef i-a asigurat din nou că pot ieși din cameră oricând. Ochii lor
erau fixați pe ușa către cealaltă cameră, iar expresiile lor erau un amalgam
atât de puternic de ură, dor, voință și tristețe, încât era greu să-i privești.
Pauline i-a condus, iar Hanson era bucuroasă că nu intra alături de ei. Ea și
Sheens s-au așezat pe scaunele moi de la recepție. Hanson a ascultat
convorbirea telefonică a detectivului inspector-șef cu Aidan Poole, pe care l-a
rugat cu o voce neutră să mai vină încă o dată la secție, iar apoi a stat acolo
curățându-și pantalonii de scame în liniște.
 — Te-ai descurcat înăuntru, a spus Sheens deodată. Trebuia să-ți spun. A
trebuit să ies să vărs la prima mea autopsie, iar apoi am încercat să o evit pe
următoarea, până m-a târât medicul legist înăuntru.
— Sper că e în regulă dacă nu am vomitat, a spus Hanson zâmbind ușor.
— Ei bine, înseamnă fie că reușești să faci fată cu brio circumstanțelor
dure, fie că ești psihopată, dar sunt sigur că oricum ai fi, ai locul tău în
echipă.
Hanson a râs zgomotos o clipă, apoi s-a oprit. Nu era cazul când părinții
lui Zoe văd cadavrul fiicei lor. A încercat să stea liniștită acolo și să fie sobră,
chiar dacă adrenalina care încă îi curgea prin vene voia să o ridice să facă
ceva.
Siku a ieșit prima și, cu toate că avea lacrimi în ochi, i se citea și furia pe
față.
— Ce se face pentru a-l găsi pe cel care a făcut asta? a întrebat Siku.
Sheens s-a ridicat, iar Hanson s-a ridicat cu el.
— Tot ce este necesar, a spus el. Căutăm potențialii martori, camere de
supraveghere, interogăm cunoscuții și căutăm orice motiv pentru care ar fi
rănit-o cineva. Voi organiza o conferință de presă mâine și voi ruga pe oricine
crede că ar ști ceva să vină să ne spună.
Hanson a simțit, și nu pentru prima oară, că era o ușurare să-l aibă pe
detectiv alături. Nu știa cum ar fi răspuns acestei întrebări. Într-un mod
defensiv, probabil.
Siku și-a înclinat capul încet, apoi și-a prins soțul de braț. Dacă ea era ca
un foc aprins, tatăl lui Zoe era pur și simplu distrus. Soția sa a fost cea care l-
a tras de acolo, departe de cadavrul singurei lor fiice, în seara aceea de
noiembrie.
 10.

Aprilie – cu nouăsprezece luni înainte

Zoe mergea de o oră, fără scop sau direcție. În minte i se repetau iar și iar
conversații dureroase. În fiecare își imagina cum țipă la Aidan, întrebându-l
cum a putut să-i facă așa ceva. În versiunile mai bune ale poveștilor ei
închipuite, el recunoștea că era un nenorocit și că ea avea dreptate să-l lase. În
cele mai rele și fără caracter, el îi spunea că deja și-a părăsit soția și că a
făcut-o pentru ea. Că ea era tot ce își dorise vreodată.
După acea oră tumultuoasă, a ajuns pe peronul gării. Știa că trebuia să facă
ceva cu toate aceste sentimente. Trebuia să le transforme în ceva. Așa că s-a
urcat în trenul spre Winchester, ștergându-și picioarele pe covorașul mic de
lângă ușă până când l-a dat peste cap. S-a dat jos din tren când a ajuns la
Școala de Arte, fără să conștientizeze altceva în afară de furia interioară.
Dumnezeu știe cum reușise să traverseze toate străzile în siguranță.
În studio era liniște. Era începutul semestrului de vară, iar majoritatea
studenților încă frecau menta. Beau. Se relaxau. Leneveau.
Zoe și-a lăsat geanta în partea ei a studioului, unde erau deja mai multe
lucrări. Umpluse multele ore de așteptare dintre mesaje cu picturi și încerca
să nu se gândească ce mult voia să-i arate cel mai recent tablou lui Aidan. Nu
avea nevoie de aprobarea lui.
Era atât de mulțumită de această pictură. Era ceva la ea mult peste orice
alta din trecut. S-a gândit că poate grație modului în care o rugase pe
Angeline să pozeze, cu spatele arcuit, o mână peste cap și gura întredeschisă.
Arăta ca o persoană prinsă în mrejele pasiunii, dar și ca un om torturat de
durere.
Alesese acea ipostază după o întâlnire fabuloasă cu Aidan. Dintre sutele de
fotografii, era singura care îi vorbea, iar tabloul fusese gata atât de repede,
încât nu mai avea nimic de adăugat. A mai pus câțiva nori învolburați pe cer
și valuri sparte de mai în partea de jos.
Privindu-l acum, își dădea seama că nu era nici pe departe terminat.
Lipseau elemente extraordinar de importante. Ei bine, putea repara asta. Îl
putea transforma în tabloul care ar putea fi, ceva real, nu o fantezie. Chiar
dacă formele Angelinei au făcut-o din nou să se simtă vinovată că nu i-a
răspuns apelului, a început să-și despacheteze tablourile.
A stors pe paletă cafeniu, maro, negru și roșu aprins, apoi, cu un sentiment
ciudat de abandon, a început să picteze două figuri complet noi pe pânză.
Prima, compusă din umbre, se încolăcea în jurul corpului lui Angeline.
Forma umbre în locurile în care se prindea de ea, dar nu o ștergea pe
Angeline. Nu avea formă. Nu era real. Dar degetele creaturii se vedeau
printre cele ale lui Angeline, acolo unde brațul îi era întins peste cap. Era
cauza posturii lui Angeline; cealaltă jumătate a actului grotesc de a face
dragoste.
Îi era greu să adauge acest nou personaj, dar era atât de rănită, încât nu îi
era teamă că va greși. Era ca și cum nimic nu mai conta și trebuia măcar o
dată să-și asculte vocea interioară. După ce a terminat creatura din umbră, a
început imediat să picteze un al treilea personaj, atât de aproape de cei doi
amanți încât i-ar fi putut atinge. O altă femeie, la fel de goală ca Angeline, la
fel de ascuțită, dar care stătea dreaptă, mândră. Zâmbind. Nu părea să observe
că cele două mâini întinse îi făcuseră o rană în stomac.
Zoe picta în acest mod sângeros și oripilant cu un sentiment ciudat de
satisfacție. Picta într-un strat de grăsime carnea ruptă, lăsând la vedere puțin
din imaginea intestinelor încurcate. După aceia a folosit carmin și roșu
sângeriu pentru a trasa o dâră de sânge care se scurgea pe pământ, sub
picioarele femeii.
Ajunsese acolo de ore bune când s-a uitat înapoi la el, cu respirația
sacadată și inima să-i iasă din piept. Ceva din ea se simțea mult mai bine
acum că terminase imaginea, deși pictase doar imaginea propriei vinovății. O
imagine cu ea și Aidan și tot răul pe care îl făcuseră soției lui.
Și-a lăsat privirea să alunece peste imagine, vrând să simtă ce făcuse. Era
bucuroasă că mai erau acum și alți studenți cu ea în sală și că văd și ceilalți ce
vede ea. Simțea o satisfacție ciudată ascunsă în sentimentul de vină pentru ce
a făcut fără să știe, dar încet-încet, îndoiala cea meschină a început să o
înghită. Încă nu era cum trebuie.
Și-a înclinat capul ca să o privească pe cea de-a doua femeie. Forma
imaginarei doamne Poole. Apoi s-a aplecat ștergându-i ochii pe jumătate
uscați. I-a făcut apoi ochii de un albastru pătrunzător, dar și-a dat seama că
nici asta nu e bine. Nu ar trebui să aibă deloc ochi.
Îndată ce a terminat, nu se înțelegea nimic în afară de o tușă de culoarea
pielii acolo unde ar fi fost ochii, ca și cum fusese orbită în mod deliberat.
 •••
Zoe și-a strâns picturile la mult timp după ce se aprinseseră luminile de pe
fațada clădirii. Era o oră șapte crepusculară într-o seară frumoasă de aprilie,
iar peisajul de afară se vedea de la fereastră ca fiind de un albastru profund,
ciudat, seducător. Îl privea și se întreba de ce nu simțea nimic. Întotdeauna
observase frumosul din jur.
S-a gândit că poate că a fost secătuită de această abilitate. Sau poate era
pur și simplu faptul că lumea nu ajută pe nimeni doar fiind frumoasă.
Și apoi a început să simtă din nou, dar în niciun caz lapte și miere. Era
greutatea imensă a responsabilității pentru Angeline, care avea atâta nevoie
de grijă. Angeline se distrugea dintotdeauna, era în natura ei, iar Zoe era
singura care putea interveni. Și-a scos telefonul și a oftat îndelung.
Se auzea muzică pe fundal când a răspuns. Apoi Angeline i-a rostit
numele, accentuând a doua silabă, astfel încât suna a sărbătoare.
— Îmi pare rău că ți-am ratat apelul, a spus Zoe, vrând să explice, dar
nefiind capabilă s-o facă. Ai ieșit undeva? Ai nevoie de ajutor?
— De ce nu ai… venit? a întrebat Angeline.
Iarăși a intervenit acea vină familiară, iar Zoe a simțit nevoia ciudată ca de
data aceasta Angeline să aibă grijă de ea. Ca Angeline să o mângâie în timp
ce ea – și descărca inima despre Aidan.
— Vin acum, a spus, pe cât de ușor posibil. Spune-mi unde ești, draga
mea. Pot să vin să văd dacă ești bine.
— Nu-ți spun unde sunt, iar Angeline a lăsat telefonul jos.
Apoi se auzea cum plângea în timp ce îi spunea lui Zoe că era singură și
înspăimântată.
A durat cincisprezece minute până când i-a recunoscut lui Zoe că era la un
bar de la docuri numit Zoo, pentru că fusese dată afară din locul în care luase
prânzul.
— Unde ai luat prânzul? a întrebat Zoe.
— Trebuia să… iau masa cu un tip… dar mi-a tras clapa.
Zoe era suspicioasă. Cu cine s-a întâlnit Angeline? Vreun tip de pe
Tinder? Ziua în amiaza mare? Părea mai mult ca și cum s-a dus singură
undeva, sperând să agațe pe cineva care să-i cumpere ceva de băut. Și-a
chemat un taxi. Angeline avea sigur probleme, iar dacă Zoe încerca să se
încurce cu trenuri și cu bicicleta, avea toate șansele să-și găsească prietena
într-o situație groaznică. Va merge mâine pe jos la stația din Southampton să-
și ia bicicleta.
 Șoferul de taxi nu era foarte sigur unde era barul Zoo, dar l-au găsit într-un
final. Sau cel puțin un panou care spunea asta. Părea un loc accesibil doar pe
jos.
— Mă așteptați? a întrebat Zoe, întinzând o bancnotă de 10 lire. Trebuie
doar să-mi iau prietena și s-o duc acasă.
— Nu sunt sigur că pot aștepta aici, a spus șoferul cu îndoială.
Dar apoi a adăugat:
— Cred că o să mă învârt dacă trebuie să mă mișc de-aici.
— Mulțumesc, a spus Zoe cu un zâmbet cald. Mă grăbesc cât de tare pot.
Lăsați aparatul de taxat să meargă.
Barul Zoo s-a dovedit a fi o vinotecă pe marginea apei, în portul Ocean
Village, o creație modernă stil bloc de apartamente, cu multe baruri și
restaurante la parter. Toate aveau vedere la vasele mici acostate în port, iar
acesta era decorat cu luminițe și învăluit în muzică jazz. Cu siguranță nu era
locul în care să te faci criță înainte de cină.
A intrat și a văzut-o imediat pe Angeline. Stătea cocoșată peste bar pe un
scaun de lemn și nu era singură. Destul de aproape de ea era un străin.
Zoe s-a simțit instant stânjenită, un sentiment suficient de puternic încât să
taie prin muntele de durere pe care îl resimțea. Nu era doar faptul că nu-l știa
pe tipul ăsta. Pur și simplu felul în care stătea cu brațul întins în jurul lui
Angeline, cu degetele mângâindu-i partea de sus a coapsei. Probabil era cu
câțiva ani mai mare decât Zoe, dar era greu de apreciat după fața bărboasă.
Era un tip masiv, iar asta o făcea pe Angeline să pară mai mică și mai fragilă.
A ridicat un pahar plin de cocktail și a șoptit ceva în urechea lui Angeline.
Ea a surâs și s-a îndreptat pentru o clipă, cât să dea lichidul roz aprins pe gât.
— Angeline, a spus Zoe cu voce tare.
Prietena ei s-a clătinat și a vărsat băutură pe ea. A încercat să se șteargă la
gură, iar pe chip i se citea expresia vinovată, sau cel puțin așa credea Zoe.
— Zoe, ce… faci aici?
Tot corpul i se clătina spunând asta, iar ochii nu reușeau să fixeze cum
trebuie fata lui Zoe.
— Tu mi-ai spus să vin, a spus ea cu un zâmbet prefăcut.
A avansat spre ea, ignorându-l pe tipul care era încolăcit peste Angeline.
— E vremea să mergi acasă, îți amintești?
— De ce? a întrebat Angeline încruntată.
— Pentru că avem câteva lucruri de făcut, a spus Zoe.
— Hei, nu cred că vrea să plece, a zis tipul, aruncându-i un zâmbet plin de
sine. Are treburile ei.
— Serios? a întrebat Zoe, ridicându-și sprâncenele. Și crezi că e suficient
de trează cât să hotărască pentru ea? Pentru că eu sunt al naibii de sigură că
nu poate.
S-a uitat la barman, care golea o tavă puțin mai încolo. Se întreba dacă se
putea baza pe el în caz că lucrurile ar lua o turnură violentă.
— Da, ce interesant e că deodată te macină grijile, a spus el, luându-și
puțin brațul de pe Angeline. Erai la fel de îngrijorată acum câteva ore când a
încercat să dea de tine?
Zoe simțea cum i se urcă sângele la cap. Angeline îi spusese așadar despre
ea. Angeline a lăsat capul în jos, punându-și mâna pe paharul gol.
— Mi-am cerut deja scuze pentru asta, a spus Zoe încet. Sunt aici acum
pentru ea. Așa cum sunt de obicei.
— Dar nu când a fost dată afară dintr-un pub, a spus tipul încet.
A ridicat un pahar pe jumătate plin cu vin roșu, privind-o în ochi preț de o
clipă înainte să-l bea. Voia să-i transmită o amenințare subtilă, dar Zoe chiar
nu avea chef de amenințări.
— Ooo, și bănuiesc că tu știi totul despre asta, a spus Zoe tare. Abia ce-ai
cunoscut-o. De fapt, cum te cheamă? Pentru că nu cred că te cunoaștem.
— Sunt Richie, a zis el. Și Angeline mă știe prea bine.
A zâmbit subtil, iar spre repulsia lui Zoe, Angeline s-a aplecat către el
punându-și capul pe umărul lui.
Zoe a luat-o pe Angeline de mână.
— Hai să mergem acasă. Îți fac un ceai și ne putem cuibări pe canapea.
Lui Richie sigur nu i se părea o idee bună, dar Angeline, căreia îi plăcea
atenția celorlalți mai mult decât orice altceva, i-a zâmbit ușor.
— Sună bine, a zis ea.
Și-a îndreptat spatele și s-a dat jos de pe scaun, încă ținând-o de mână pe
Zoe.
— Nu-ți termini băutura? a întrebat-o Richie, clar nemulțumit.
— Cred c-a băut suficient, a spus Zoe, cu un zâmbet de gheață.
— Bine, a spus Richie ridicând din umeri. Ne vedem curând, Angeline.
— Haide, a spus Zoe, luând-o de braț pe Angeline.
Bine că era așa subțirică.
— Pa, Richie, a strigat Angeline.
— O să trec să te văd, a strigat și el, iar Zoe se simțea înghețată pe
dinăuntru privindu-l înapoi. Chiar spera că Angeline nu fusese așa prostuță
încât să-i dea adresa de acasă.
 11.

Sfârșitul tuturor lucrurilor a început aici.

Aidan stătea lângă trenul în care voia să urce, pregătindu-se să-i spună
Gretei că va întârzia azi. A repetat mintal o mulțime de povești inventate, dar
la final și-a dat seama că nu putea minți așa. Că trebuia să-i spună o versiune
a adevărului.
Când a sunat, și-a imaginat-o pe Greta stând la masa din bucătărie,
răspunzând brusc, ascultându-l într-o liniște rece cât el explica totul, iar apoi
ea avea să-i vorbească limpede și cald în ureche.
— Heei, a spus ea, prelungind cuvântul, chicotind cumva. Care-i treaba?
A simțit cum se năruie toate discursurile repetate. Se așteptase la
indiferență și suspiciune imediată. Acel surâs ușor l-a luat pe nepregătite. Se
simțea, așa cum o mai făcuse și înainte, că își înțelesese cumva prost soția. Că
de fiecare dată când nu era în prezența ei și-o amintea altfel decât era ea de
fapt.
Când a venit momentul, nu s-a îndurat să-i distrugă starea de bine. Îi
făcuse suficient rău Gretei în ultimele optsprezece luni.
— Nu prea bine, a spus el cât de încet a putut, după o pauză probabil mult
prea lungă. O să întârzii. Din nefericire, trebuie să merg pe la secția de
poliție. Am văzut un atac ieri când eram în oraș, iar poliția vrea să mă întorc
să dau declarații. Te doare capul.
•••
Jonah a sunat-o pe McCullough prin bluetooth-ul din Mondeo în drumul
către secție, sperând că au primit deja câteva dintre rezultatele analizei
amprentelor, dar McCullough a pufăit a negare în timp ce dădea la minimum
volumul melodiei zgomotoase de Rachmaninov care se auzea pe fundal.
— Analiza amprentelor vineri seara? Doar să fii prea norocos, a zis ea. Au
tăiat-o toți la pub pe la patru. Le-au identificat doar pe cele ale lui Zoe înainte
de a pleca, dar celelalte vor fi gata luni. Dacă vrei, îți pot spune ce cred eu
despre amprentele găsite.
Jonah a oftat.
— Cu siguranță mai bine așa decât nimic.
A auzit zgomotul unor hârtii, apoi a vorbit din nou.
— Avem patru seturi de amprente diferite, probabil de bărbați, prin toată
casa. Nu zic că în mod cert sunt toate de bărbați. Sunt și femei ale căror
degete se potrivesc cu dimensiunile a doua dintre ele. Pot fi excepții, dar sunt
acolo.
— În regulă. Unde sunt?
— Bărbatul unu, cele mai distincte, pe ușa de la intrare, interior și exterior,
pe unul dintre paharele pe care le-am găsit și pe întrerupător. Nimic pe ușa de
la baie.
A făcut o pauză, după care a continuat:
— Bărbatul doi e mai vag, cu multe amprente peste tot prin casă, inclusiv
în baie și alte locuri. Suprapuse în unele locuri. Așadar, un vizitator frecvent,
dar e puțin probabil să fi fost acolo în noaptea crimei.
— Mersi, a spus Jonah. Celelalte două?
— Bărbatul trei e interesant, a zis McCullough. E doar pe încuietoarea de
la ușa din baie. Nu l-am mai găsit nicăieri. Amprentele sunt bine definite și
nu par suprapuse.
— Foarte interesant, a zis Jonah. Dacă ușa aceea a fost încuiată de ucigaș,
apoi descuiată, așa s-ar vedea urmele, nu?
— Da, deși aș adăuga că dacă în casă era tendința de a nu încuia ușa de la
baie, amprentele pot fi mai vechi decât par, a adăugat McCullough. De
exemplu, pe încuietoare nu sunt multe amprente de-ale lui Zoe.
— Bine punctat, a spus Jonah. Și bărbatul patru?
— În mare, doar pe ușa de la intrare și un bec, a confirmat McCullough.
Poate că a fost un muncitor.
— Bine. Amprente feminine?
— Avem trei, a spus McCullough.
El putea auzi cum ea dădea pagina.
— Una e Zoe. Celelalte două sunt împrăștiate mai peste tot, în special în
bucătărie.
Jonah s-a gândit preț de o clipă.
— Nu există alte amprente în dormitor?
— Nu avem amprente complete, a spus McCullough. Doar parțiale și
suprapuse, dar cred că ele aparțin cel mai probabil fostului chiriaș.
— Minunat, mulțumesc, a zis el.
— M-am uitat puțin la mostra luată din jurul gurii, a continuat
McCullough, cu părere de rău.
Jonah a zâmbit. Știa că ea avea să rezolve asta azi.
— Și?
 — Desfluran. Shaw a fost precis.
Jonah a aprobat ca pentru sine. Era satisfăcător să audă asta, parte pentru
că mirosul observat de Shaw a persistat foarte puțin. Dacă Jonah nu ar fi dat
curs denunțului și nu ar fi căutat-o pe Zoe, ar fi trecut ceva zile până să fie
găsită. Nu s-ar mai fi simțit miros de chimicale. Și pe lângă asta, dacă nimeni
nu ar fi făcut legătura între raportarea rătăcită a crimei cu descoperirea
cadavrului, atunci toată situația ar fi fost privită ca un suicid.
— Ce informații bune, i-a spus cald lui McCullough. Așadar, nu se mai
pune problema sinuciderii.
— Așa s-ar părea.
— Mulțumesc, Linda. Te duci acasă?
— Să fie acesta o rugăminte subtil codată de a mai sta pe aici în caz că e
nevoie de mine? a întrebat McCullough sec.
Jonah a râs la auzul acestor vorbe.
— Nu, de data asta chiar am încercat doar să fac conversație. Mai am un
interogatoriu, dar nu cred că mai avem nimic pentru tine până ce nu sunt gata
amprentele și mostrele sanguine.
— Ei bine, ce răsturnare de situație, a spus McCullough. Atunci plec
înainte de a se mai întâmpla ceva. Bucură-te de informații.
Hanson s-a întors către el îndată ce au terminat de vorbit.
— Acel al treilea bărbat este încă interesant, cred, a spus ea. Mi-ar plăcea
să știu ale cui amprente erau.
— Și mie, a spus Jonah, dar se pare că vom aștepta până luni să rezolvăm
acel mic mister, presupunând că reușim să obținem orice informație până
atunci. Simplul fapt că acum vorbim de crimă e un mare pas înainte.
A urmat o tăcere scurtă, apoi Hanson a întrebat:
— Ce zici de tatăl ei? Nu prea vorbește și expresia lui e bântuită. Mă
întreb dacă n-o fi vină ce vedem.
— Da, și eu m-am întrebat, a agreat Jonah. Nu ar fi fost tocmai în regulă
să-l întreb de alibi astăzi, dar o voi face mâine.
A oftat.
— Am lucrat acum câțiva ani la un caz unde tatăl și-a ucis fiica într-un
atac de furie. Arăta… distrus.
— Oamenii sunt atât de ciudați, a spus Hanson. Înseamnă că eu am avut
noroc cu un tată de rahat care a înșelat-o mereu pe mama.
Jonah s-a gândit la propriul lui tată abuziv și a zâmbit ușor.
— Cred că da.
 •
— Așadar, a spus Sheens, primindu-l pe Aidan Poole cu formalități
excesive și deliberate. La ultima întâlnire ai uitat să ne menționezi că relația
cu Zoe Swardadine nu a fost doar una iubit-iubită.
— Da, a spus Aidan pe un ton jos.
Părea acum puțin mai adunat decât mai devreme, când a plecat de la
secție. Mai prezent, se gândea Hanson. În ciuda situației și mai proaste în care
se afla acum.
— De ce mai exact ai simțit nevoia să ascunzi faptul că ai o soție care
locuiește cu tine în Alton?
— Îmi pare rău, a spus el.
L-a privit pe detectivul inspector-șef cu ochi care aproape implorau.
— Știu că trebuia să spun asta. Îmi era doar așa de frică să nu ajungă
informațiile acestea la Greta. Nici măcar nu… uite, dacă aș fi gândit mai
rațional, aș fi realizat că nu conta, dar cred că mi-am imaginat că ați vrea să
vorbiți cu ea și totul va ieși la iveală. Și… acum că Zoe nu mai e, ideea de a o
pierde și pe ea este…
— Dacă ți-ar păsa cu adevărat de Zoe, atunci cu siguranță ai vrea să aflăm
cine a făcut asta, a răspuns Jonah.
— Da, a zis Aidan îndreptându-și puțin spatele. Da, bineînțeles că-mi
pasă. Doar că m-am gândit… să zicem că m-am gândit, presupuneam că nu
avea nicio legătură căsnicia mea cu asta.
— Nu crezi că este relevant? a întrebat Sheens.
S-a uitat din nou la notițele scrise de mână de data trecută, care încă nu
fuseseră introduse în sistem.
— Când l-ai menționat pe prietenul ei Victor, care era furios, nu crezi că
faptul că tu erai căsătorit ar fi potențat sentimentele sale de ură?
Aidan părea inconfortabil.
— Nu m-am gândit așa la asta, nu.
— Ce-a făcut soția ta noaptea trecută?
Aidan a fost clar prins cu garda jos de schimbarea subiectului.
— Ce? Greta?
— Tu să-mi spui dacă așa o cheamă, a spus detectivul inspector-șef. Nu
am auzit foarte multe despre ea înainte, așa că nu o știu pe numele mic.
Comentariul mustea de sarcasm, iar lui Hanson îi părea oarecum rău de
Aidan Poole. Părea că va avea un interogatoriu dificil.
— O cheamă Greta, a spus Aidan după ce a inspirat, are 40 de ani. Suntem
căsătoriți de optsprezece ani.
— Și noaptea trecută? a repetat Sheens. Presupun că nu era în casă când tu
stăteai pe furiș pe chat cu prietena ta, sau poate că ai așteptat până s-a culcat?
Aidan și-a scuturat capul. Hanson vedea cum i se strânge maxilarul într-o
încercare de autocontrol. Detectivul inspector-șef putea scoate de la
majoritatea oamenilor ce voia să audă.
— Era la o cină pentru decernarea unor premii, a spus în cele din urmă.
Este scriitor științific pentru multe ziare mari. Prezenta un premiu.
— Și unde s-a întâmplat asta?
Detectivul inspector-șef își privea acum carnețelul, unde începuse să-și ia
notițe. Cumva reușea să facă simplul act al scrisului intimidant.
— Londra. La un… hotel oarecare.
— Dacă nu poți fi mai specific, ne-ar ajuta mai mult numele organizației
care s-a ocupat de eveniment, a spus Sheens.
— Oh. Da… Asociația Presei, cred?
— La ce oră s-a întors?
— Pe la 01:30.
— Și ești sigur că era acolo în timp ce Zoe era ucisă?
— Da. La dracu’, a spus Aidan. De ce naiba ar avea Greta vreo legătură cu
asta? Nu a auzit niciodată de Zoe.
— Așadar nu știa de aventură? a insistat Sheens.
— Nu, a spus Aidan. Chiar credeți că ar mai fi vrut să fie cu mine dacă
știa că regulam o studentă de douăzeci și șapte de ani?
Vocea lui Aidan s-a oprit și a privit în altă parte subit, înghițind în mod
repetat.
— Așadar, ai avut grijă de asta, a intervenit Hanson, aplecându-se și
încercând să pară persoana mai înțelegătoare din cameră.
— Da, a zis el.
Apoi și-a ridicat mâna ca o resemnare. Am fost pur și simplu un nenorocit.
Mi-am setat telefonul ca să nu primesc notificări atunci când îmi scrie Zoe.
Toate e-mailurile ei erau autofiltrate într-un folder de serviciu. Ștergeam tot,
fără cusur. Așa e când ai o aventură afurisită. Înveți să fii constant un
mincinos.
— Ce poți spune despre timpul scurs de seara trecută până acum? a
întrebat Hanson, gândindu-se. Ți-ai șters istoricul apelurilor de pe Skype?
Aidan a clipit privind-o.
— Nu, nu am făcut-o. A fost pentru prima oară când nu am făcut-o.
Aveam nevoie de el.
— Pentru că e alibiul tău? a întrebat detectivul inspector-șef cu ironie.
— Nu! a răspuns Aidan plin de frustrare. Pentru a-mi dovedi că… că s-a
întâmplat cu adevărat.
— Am vrea să ne arăți conversația, a spus Sheens.
— Ai aplicația pe telefon? a întrebat Hanson, privindu-l pe șef și apoi pe
Aidan Poole.
— Da.
Aidan stătea acum puțin mai drept.
— Da, o am. O să vă arăt aici.
Și-a scos telefonul, a căutat o clipă, apoi a găsit o conversație cu Zoe
Swardadine, a cărei fotografie era clar cea a fetei pe care o găsiseră în cadă și
care era acum la morgă.
Hanson l-a privit pe detectivul inspector-șef pentru permisiunea de a lua
telefonul și a intrat pe profilul lui Zoe Swardadine. ID-ul de Skype al fetei era
doar numele și prenumele lui Zoe scrise într-un cuvânt. Hanson l-a notat, iar
Jonah descria ce se întâmplă pentru a înregistra. Apoi a verificat ora apelului,
care începuse la zece și cincizeci și două de minute în seara precedentă,
având o durată totală de trei ore și patruzeci și nouă de minute.
— Deci ai închis la 02:41? a întrebat ea, dându-i telefonul înapoi.
— Da, a spus el. Când a intrat Greta.
— Era beată? a întrebat Hanson.
— Foarte, ca de obicei când merge la un eveniment jurnalistic, a spus
Aidan. Și am fost extrem de ușurat că era pentru că a adormit la un minut
după ce s-a băgat în pat și nu a observat că m-am ridicat de atâtea ori.
Și-a scuturat capul.
— N-am putut să dorm. M-am tot gândit că nu am înțeles bine ce se
întâmplase, dar știam.
Detectivul șef a aprobat, apoi s-a aplecat înainte.
— Cred că ne putem opri aici în seara asta. S-ar putea să fie nevoie să ne
mai vedem o dată în weekendul acesta, în funcție de ce mai apare.
— În regulă, a spus Aidan, ridicându-se și punându-și telefonul înapoi în
buzunar. Anunțați-mă. Vreau să ajut, chiar dacă am fost un idiot cu toată
aventura asta.
I-au arătat cum să iasă din Departamentul pentru Investigații Criminale,
care era acum gol. O’Malley și Lightman plecaseră înainte ca cei doi să se
întoarcă de la morgă.
 Hanson s-a întors către detectivul inspector-șef îndată ce s-a închis ușa
după Aidan Poole.
— O să verific dacă acela e într-adevăr contul de Skype al lui Zoe.
— Sigur, a spus Sheens. Sunt destul de sigur că e cel bun.
— Nu crezi că e vinovat?
— Oh, cred că e vinovat de o grămadă de lucruri, a spus Sheen zâmbind,
toate pe cale de a ieși la suprafață. Dar nu cred că e vinovat de uciderea unei
tinere femei.
— Așadar mergem pe presupunerea că a asistat cu adevărat la crimă, a
întrebat Hanson, puțin explicit.
Detectivul inspector-șef și-a scuturat capul, zâmbind.
— Nu lucrăm cu nicio presupunere, așa cum bine știi. Îl vom investiga pe
cât de bine putem. Dar dacă ar fi să fac o previziune, aș zice că imediat ce nu
se mai agită atât să se protejeze pe el, Aidan Poole o să ne ajute să rezolvăm
cazul acesta. Pentru că e 99% sigur că Zoe își cunoștea ucigașul și pun pariu
că și Aidan îl știa.
•
Hanson și-a închis calculatorul și s-a întins. Era opt și se întreba dacă să
mai caute ceva de făcut sau să se ducă acasă. Fără o ieșire planificată la pub,
avea acum seara liberă pentru a face altele, ce nu țineau de serviciu. Ar fi
trebuit să se simtă recunoscătoare, și nu oarecum pierdută.
Ei bine, dacă avea timp liber, trebuia să facă ceva cu el. Și-a scos telefonul
și se gândea ce prieten din cei mulți pe care-i avea și pe care nu-i văzuse de
mult timp să sune, când a intrat un mesaj de la Ben Lightman.
Sunt liber acum. Vrei să mai ieși la pub?

Hanson s-a simțit iritată preț de o clipă. I-a mers prost întâlnirea? Erau ea
și O’Malley doar soluții de rezervă sau poate că se aștepta ca ea să stea și să
asculte ce groaznică a fost întâlnirea?
Cu toate acestea, cumva nu și-l putea imagina înecându-și amarul și i-a
scris înapoi să-i spună că doar ea mai era la birou și că O’Malley plecase
deja.
Bine. Ne vedem în douăzeci de minute?

•••
Hanson s-a instalat la o masă de la geamul barului Marriott. Alesese ea
localul. Lipsa lui O’Malley însemna că puteau merge undeva unde se serveau
și vinuri, nu neapărat în ceea ce ea numea „un bar de babaci”. Și uneori parcă
ai fi vrut un meniu de vinuri vineri seara.
Încă purta hainele de la muncă, desigur. Se întreba dacă Lightman va veni
îmbrăcat mai relaxat sau cu ceva mai potrivit unei ieșiri.
Era acum cu iPad-ul în față, uitându-se prin transcrierile interviurilor din
interogatoriile cu Aidan Poole, comparând cele două relatări cu ceea ce au
spus părinții lui Zoe. Își lua notițe de mână, dar se chinuia să se concentreze
cum trebuie. Nu era sigură cum va merge ieșirea doar cu Lightman și era
agitată. Ca rezultat, se tot uita spre ușă.
A apărut la un moment dat și, spre ușurarea ei, încă purta costumul de mai
devreme. Ea a ridicat mâna. El a venit zâmbind.
— Sigur nu ai muncit destul pentru o zi de vineri?
I-a zâmbit crispată.
— Așa te momesc, nu? Te fac să te simți ca și cum ai avea timp liber, dar
ești atât de curios încât nu te poți abține să nu lucrezi mai departe.
— Nu ți-aș putea stârni curiozitatea mai degrabă cu ceva de băut? a spus el
privind spre bar.
— Ba cred că da, a spus Hanson. Vreau gin.
— Cu ceva în el…?
— Poftim, tonic, dacă trebuie să mai adaug ceva.
Barmanul s-a mișcat încet, așa că Hanson a terminat de citit interviul lui
O’Malley cu Victor și Maeve cât Ben se mocăia pe acolo, iar apoi și-a închis
iPad-ul și l-a băgat în geantă cu carnețel cu tot.
— Poftim, a spus Lightman în cele din urmă, în timp ce punea două
pahare înalte pe masă.
— Mersi.
A luat două înghițituri zdravene de gin, iar apoi a spus lejer.
— Mă mir c-ai reușit să vii. Păreai… ocupat.
— Da, a zis Lightman, cu o expresie brusc inconfortabilă. Am multe pe
cap, dar…
Hanson se simțea deodată ca și cum ar fi interogat un suspect care nu
cooperează și a privit în altă parte.
— Scuze. Nu vreau să-mi bag nasul unde nu-mi fierbe oala.
— Nu ai făcut-o, a spus Lightman, iar apoi a continuat: Am mers să-l văd
pe tata. Nu se simte bine.
Hanson nu era pregătită pentru asemenea vești. A fost smulsă din
realitatea unei întâlniri eșuate, încât simțea că va urma o pauză stânjenitoare.
— Îmi pare rău, a spus ea într-un final, întinzând rapid o mână pe brațul
lui, pe care a retras-o apoi în partea ei de masă. S-a întâmplat pe neașteptate?
Lightman și-a scuturat capul.
— Nu, nu chiar. Credeam cu toții că e mai bine, dar uite că a recidivat.
— Da. E… ca naiba, a zis ea încet. Bietul tău tată.
— Da, a zis el. Ce crezi despre ucigașul lui Zoe Swardadine? Avem vreo
pistă?
Se simțea dezamăgită și nu putea să alunge acest sentiment. Credea că în
sfârșit el se va deschide în fața ei, dar se gândea și ea că nu așa lucrează Ben
Lightman.
A început să-i vorbească despre caz, cu voce joasă, astfel încât nimeni
dintre cei de la bar să nu-l audă. Într-un minut deja era în mijlocul poveștii. I-
a spus despre aventura lui Aidan Poole și despre cât de bine ascunsese că era
căsătorit la primul interogatoriu, în ciuda faptului că în mod evident
informația avea să iasă la iveală.
— Și asta mă face să mă gândesc că e un obicei mai vechi, a spus ea. Din
experiență, știu că acești oameni sunt destul de obișnuiți să trăiască în
minciună. Ascund din instinct totul.
El a privit-o cu un zâmbet subtil pe față.
— Așa a fost și fostul tău cel groaznic? Ascundea tot?
Hanson a aprobat crispată. Niciodată nu-i spusese întreaga poveste despre
Damian, dar a povestit despre hărțuiri, iar Lightman era suficient de inteligent
să știe că ceea ce descria ea era o relație abuzivă.
— Bineînțeles că așa a fost. Ascundea mesajele de la femei, încercări de a
relua vechi relații, întâlniri… bonuri de la cumpărături extrem de scumpe.
A râs preț de o clipă.
— Îi plăcea să pretindă că avea acele lucruri pe care le tot cumpăra de ani
de zile, sau că i le dăduse maică-sa cadou de ziua lui, când era dator la mine
cu miile și ar fi trebuit să-mi dea banii înapoi.
A scuturat din cap.
— Oricum, Aidan Poole ar putea fi sau nu un mare narcisist, dar pot vedea
unele potențiale paralele.
— De acord, a răspuns Lightman. Ai citit rezumatul lui O’Malley după
discuțiile cu Victor Varos? M-a făcut să mă gândesc la romanul acela de
Brontë, Villette. Cel în care ea e în mod clar îndrăgostită de tânărul arătos, iar
el habar nu are și o rănește când se îndrăgostește de altcineva.
 — Stai puțin. Tu ai citit o carte? a întrebat Hanson.
— Hai, lasă-mă, a spus Lightman prietenește.
— Eu nu am citit-o, a recunoscut Hanson zâmbind. Așadar, ea îl omoară?
În carte?
Lightman a râs în timp ce a luat paharul de gin în mână.
— Nu, dar se îndrăgostește de altcineva.
— Relevanța e discutabilă atunci, a răspuns Hanson.
— Hei, a zis Lightman. Aceștia sunt primii pași ai unui nou caz. Așa cum
zice șefu’…
— Nu disprețui niciodată valoarea gândirii laterale, a spus Hanson, apoi a
scuturat din cap. Nu sunt sigură că asta a vrut să zică, Ben.
Lightman a zâmbit și a dat pe gât restul paharului.
— Mai vreau unul. Sau vreo trei-patru.
— Și eu, a răspuns Hanson zâmbind, dar pe următoarele le plătesc eu, iar
după asta o să am nevoie de o pizza bună. Doar ca să știi.
— Sunt destul de sigur că putem să programăm și asta printre.
Din acest punct, s-au îmbătat destul de repede. Lightman beat era destul de
prostuț. Comentariul lui Hanson că ar avea o tulburare obsesiv-compulsivă a
scos din el un puternic:
— Așa e!
Apoi a făcut vraiște pe toată masa, iar Hanson a început să râdă de el.
— Ce?
— Nu e chiar mizerie, nu-i așa? Două pahare pe marginea mesei și meniul
lângă.
— Vrei să vezi mizerie? a întrebat el.
S-a ridicat și s-a dus la o masă de șase persoane care tocmai se golise. Încă
erau mai mult de zece pahare pe masă, iar el a început să le pună unele peste
altele. Ceilalți oameni care încă beau în alte colțuri ale barului se uitau și ei la
ce se întâmpla.
— Ce faci?
Râsul lui Hanson era acum atât de puternic încât nu mai reușea să se
oprească.
— Fac mizerie, a spus Lightman, cărând două dintre coloanele de pahare
asortate înapoi la masa lor.
— Uite, a spus el începând să așeze paharele. Mizerie. Vezi? Am mai adus
pahare. Nu mă deranjează câtuși de puțin.
Cum a reușit să-și stăpânească râsul, Hanson i-a zis:
 — Bine, bine. Nu ai tulburare obsesiv-compulsivă. Ești doar… un idiot.
Bine?
Lightman i-a zâmbit triumfător și s-a așezat în fața grămezii de pahare
murdare.
— Mult mai bine.
Hanson a scuturat din cap, iar el a privit-o cu o expresie stranie. Apoi a
oftat.
— Probabil trebuie să mergem la muncă mâine, a zis el.
Hanson încerca să zâmbească.
— Da, dar trebuie să ne treacă beția.
El a privit în jos la pahare, iar apoi a zis:
— Nu ar fi trebuit să te fac să stai cu mine la băut, dar mulțumesc pentru
sesiunea de înveselite.
— Mereu la dispoziție, a spus ea ridicându-se. Simțea că totul se rezuma
la ea deodată. Îl privea confuză și se întreba de ce.
 12.

Aprilie – cu nouăsprezece luni în urmă

Zoe o dusese pe Angeline acasă, departe de Richie și de planurile lui cu

Angeline la bar. I-a dat ceai și a mângâiat-o pe păr până ce a adormit în fața
unui episod din Evadatul. Zoe nu menționase nimic despre Aidan. Și-a spus
că nu ar fi corect din moment ce Angeline trecea prin momente grele, dar
adevărul era că ideea în sine o durea prea mult. Dacă îi spunea lui Angeline
că el o mințise, însemna că lucrurile se terminaseră cu adevărat și o durea să
gândească asta.
În următoarele ore a încercat să-și dea seama dacă Aidan spunea adevărul.
S-a uitat la pagina lui de Facebook și pe cea a universității pentru a găsi vreo
mențiune că încă era cu soția lui, dar nu a găsit nimic. Nu avea fotografii
recente, doar unele de acum câțiva ani. Lipsa de urme i-a dat puțină speranță,
până când s-a gândit că poate el este un adulter în serie, că se pricepe prea
bine să-și ascundă urmele.
Câteva din cuvintele lui au ajuns în sfârșit înapoi la ea pe întuneric, după
apus. Și-a amintit cum și-a apărat soția, despre care spunea că nu merită să i
se ia banii. Nu dădea vina pe ea. Nu făcuse ce-a făcut Isaac cu Maeve, să-și
facă soția să pară o nenorocită oribilă.
Amintindu-și încă o dată, i-a picat fisa. Și-a dat seama că scuza era una
reală. Că părea adevărată, iar expresia din ochii lui fusese una sinceră.
Când a dispărut furia, își dorea pur și simplu să audă că totul era bine, că
nu trebuia să renunțe la el. Și-a tras un pulover și s-a dus jos. La ușă, a auzit-o
pe Maeve cum se mișcă prin bucătărie și, într-un imbold subit că va fi
descoperită și că va trebui să vorbească, și-a luat haina și a ieșit din casă.
Chiar și atunci, nu era complet sigură. Se îndrepta pe jos spre hotelul lui,
atât de încet încât i-a luat patruzeci de minute. Când a ajuns, mâinile îi erau
înghețate de frig. A intrat și stătea acum în holul de un roșu închis cu crem,
după care și-a scos telefonul. Avusese atâtea lucruri să-i spună, dar mintea i
se golise acum acum.
El a răspuns după o clipă și a simțit teamă în vocea lui când i-a rostit
numele în telefon.
 — Sunt în hol, a zis ea, apoi s-a trântit ca un bolovan pe unul dintre
scaune.
Într-un minut, a ieșit și el din lift, îndreptându-se spre ea. Ea s-a ridicat, iar
el și-a pus mâna pe fața ei, mângâindu-i obrazul. Era un sentiment profund
liniștitor. Nu doar atingerea în sine, ci faptul că el era fericit să fie văzut cu
ea. Nu încerca să se ascundă. Era ca și cum totul era legitim. Corect. Moral.
— Îmi pare rău, a spus el cu vocea tremurată. Îmi pare atât de rău.
— E OK, a spus ea, după care l-a urmat la lift cu mâna în mâna lui.
•
— Economie? a întrebat Maeve, cu un ton ușor dezaprobator. Pe bune?
Dacă vrei să ieși cu un profesor, măcar alege-ți unul care-ți pune note.
— Da, știu. Cam trist, a spus Zoe râzând scurt.
— Poate că și-ar putea schimba domeniul, a spus Maeve.
Stătea cu picioarele încrucișate pe canapeaua roșie, roasă și ponosită pe
care o împărțeau cu ceilalți din casă.
Zoe era în bucătăria mică, scoțând cumpărăturile din sacoșele de la Tesco
și punându-le în frigider și pe cele două rafturi ale ei. Nu făcea o treabă prea
bună. Se concentra prea mult pe conversație. Voia să vorbească despre
Aidan, dar în același timp nu voia să răspundă niciunui fel de întrebări.
În realitate, se temea de dezaprobarea lui Maeve. Îi era teamă că Maeve îi
va spune ei toate lucrurile pe care Zoe i le spusese despre Isaac și ar face-o să
creadă că tot ce se întâmplă e greșit. Ar fi fost în regulă dacă o parte din Zoe
nu ar fi crezut fix același lucru.
Vorbise despre asta pe larg cu Aidan în seara precedentă. Tot ce i-a spus el
era rezonabil. Persuasiv. Liniștitor. I-a vorbit despre răceala dintre el și soția
lui, dar a continuat în același timp să o apere. A spus că pur și simplu era o
situație tristă și că nu era vina ei, dar în acest răstimp o privea cu ochii
limpezi, mari și sinceri. Simțea de parcă l-ar fi privit direct în suflet.
Poate dacă el ar fi prezentat-o pe Greta ca pe o persoană groaznică, Zoe s-
ar fi despărțit de el. Nu era atât de tânără și naivă încât să creadă asta și nu
avea să-și permită să devină una din acele femei care mereu dau vina pe
rivale. Nu când rivala ei avea toate drepturile. Indiferent dacă relația lor era
pe butuci, îi greșeau Gretei cu fiecare atingere sau sărut dintre ei. Avea
dreptul să știe.
Cu toate acestea, Aidan i-a spus că era sigur că Greta l-a înșelat în trecut,
iar asta a făcut-o să se simtă mai bine.
— Au fost șapte luni când parcă de-abia mă observa, a spus el, cu un
zâmbet ușor amar. Avea energie doar când ieșea la întâlniri și… depunea atât
de mult efort să arate bine. Lucru care nu se întâmpla și acasă.
— Ai confruntat-o cu privire la asta? l-a întrebat Zoe.
— M-am simțit… confuz, a răspuns el gânditor. M-a făcut să mă simt
deplorabil, dar aproape că voiam să continue așa și să facă ceva ca să
terminăm cu relația aia, știind că nu a fost vina mea.
Era greu să nu-l compătimești. Nu-și putea imagina cum e să nu mai
iubești persoana cu care te-ai căsătorit, dar nici să nu te lase inima să o
părăsești.
— Așadar, dacă are patruzeci de ani, a spus Maeve, a mai fost căsătorit
înainte? Are copii?
— Are treizeci și nouă, a spus Zoe, simțind un nod oribil în stomac. Nu
are copii.
A ridicat o conservă și s-a dus spre debara înainte de a spune:
— Dar are o aproape fostă-soție.
— Aproape fostă? tonul lui Maeve era ascuțit ca un briceag. Ce înseamnă
asta?
— Că nu a reușit încă să divorțeze, i-a răspuns Zoe, rezistând în fața lui
Maeve.
Brusc, parcă i-ar fi venit cheful să aranjeze printre rafturi. Trebuia să-și
țină mâinile ocupate.
— E pe cale să o facă?
Zoe a început să scoată conserve pe care le așeza unele peste altele pe blat.
— Va fi, a spus ea. În două luni, imediat ce le intră în conturi moștenirea
de la mama lui. Nu vrea să o excludă din asta prin divorț acum.
A urmat o pauză, punctată de sunetul puternic al conservelor puse una câte
una pe blat.
— Și crezi că e adevărat? a întrebat Maeve la final.
Zoe a expirat ușor, întorcându-și fața către prietena ei. Nu-i plăcea
expresia din ochii albaștri ai lui Maeve. Grija și ușoara satisfacție pe care
credea că o vede. Putea citi destul de bine expresia lui Maeve. Apoi s-a simțit
cumva triumfătoare că s-a întors roata și că i-a spus lui Isaac că nu o să se
mai vadă niciodată cu el. Lucru extrem de nedrept, a gândit Zoe. Isaac, spre
deosebire de Aidan, avuse o căsnicie fericită înainte de apariția lui Maeve în
peisaj.
— Așa cred, da, a spus ea într-un final. Cred că e un bărbat bun. Nu-mi
spune cât de îngrozitoare e ea. Crede că mult din nefericirea lor i se datorează
și lui, și e extrem de trist că nu se mai iubesc. Zice că amândoi sunt conștienți
de asta.
— Deci el a vorbit cu ea despre asta?
A urmat o altă pauză pentru că Zoe se gândea probabil pentru a cincizecea
oară la ce a spus Aidan. Cu siguranță avea impresia că cei doi au vorbit la un
moment dat că nu mai merg lucrurile, dar când a încercat să-și amintească
dacă el chiar a scos pe gură cuvintele astea, nu-și mai amintea nimic.
— Nu sunt sigură cât de deschiși sunt, a spus ea într-un final. Din câte îmi
dau seama, e clar pentru toată lumea că lucrurile s-au terminat, dar… pot să
înțeleg cum e să ajungi într-un punct în care nimeni nu îndrăznește să
vorbească despre despărțire.
Maeve a privit-o încă puțin, apoi a oftat și a privit în altă parte.
— Înțeleg asta, dar… mai înțeleg și situația în care el a decis că s-a
terminat, iar ea încă se gândește că totul e bine.
— Sunt sigură că nu-i chiar așa, a spus Zoe cu fermitate. Și ea l-a înșelat
acum ceva timp, iar el nu a confruntat-o niciodată.
— Bine, a spus Maeve, ridicând ceașca de ceai.
Încă privea undeva departe, îngândurată.
— Așadar… ea nu știe despre tine, nu?
Zoe a simțit iarăși un gol în stomac. Pe de o parte pentru că trebuia să
recunoască adevărul, pe de alta pentru că-și dădea seama că Maeve o să-i țină
morală. Maeve, care mereu cerea sfaturi și niciodată nu le accepta, care se
întorcea întrebând aceleași lucruri și data viitoare, blocată în același cerc
vicios, perpetuu. Maeve, care mereu lua decizia greșită. Maeve, care fusese
cu un bărbat căsătorit ani de zile.
— Nu, a recunoscut Zoe. Nu, nu știe. Dar va ști.
Maeve a aplecat capul foarte încet, apoi și-a fixat privirea pe ea. Nu era
judecată în ochii ei de data asta, ci simpatie.
— Ai grijă, Zo, a spus ea. Doar ai grijă.
 13.

Hanson făcea porridge privind pe geam la lumea de afară. Era gri și

monoton, dar momentan uscat. S-a gândit ce poate să facă și s-a hotărât să
meargă la alergat. Investise într-un rucsac ușor de alergare cu câteva luni în
urmă, și asta însemna libertatea de a alerga până la serviciu câteva dimineți
pe săptămână. Avea un prosop și lucruri de spălat la muncă, așa că putea să-și
îndese costumul și cămașa în ghiozdan și să se schimbe la birou.
Se chinuia sincer să nu se mai gândească la noaptea trecută și la ieșirea cu
Ben Lightman care se terminase atât de abrupt. Și-a spus de câteva ori cât de
fericită era că nu fusese mahmură, iar apoi s-a concentrat pe ziua ce urma.
S-a dus să-și scoată echipamentul de alergare și a început să se îmbrace în
timp ce mai amesteca din când în când în porridge. Mereu i-a plăcut să
alerge. Deși nu a fost niciodată extrem de rapidă, sentimentul de a fugi de tot
și toate o încântase mereu. Îi plăcea și modul în care îi fugea mintea, luând
adesea decizii și găsind soluții în timp ce alerga. De fapt, singura dată când i
s-a părut dificil să alerge a fost când ieșea cu Damian. Pe atunci era groaznic
să-și dea frâu liber gândurilor. Îi lăsa timp să renunțe la toată negativitatea și
se trezea că se oprea înainte ca măcar să-și da seama, căci picioarele i se
îngreunau prea tare ca să mai continue și creierul nu mai coopera.
Sentimentul a urmărit-o chiar și după ce s-a despărțit de el. Fostul s-a
asigurat că încă o să se gândească la el, hărțuind-o prin mesaje. Totul era
parte a narcisismului care-l făcea să fie un hărțuitor hidos. Dar de patru luni,
de când blocase toate formele de comunicare cu el, s-a întors la alergat și a
început să-i placă din nou. Îi plăcea chiar să-și plănuiască alergarea,
asigurându-se că are o rută prestabilită de o lungime potrivită, că mănâncă și
bea ce trebuie înainte și după alergat.
În dimineața aceasta, și-a pus la pachet mare parte din porridge într-o
caserolă așezată la fundul rucsacului. A mâncat ce mai rămăsese, tot ce putea
oricum să mănânce înainte de alergat, stând în picioare lângă aragaz înainte
de a pune oala în chiuvetă la înmuiat. Era gata și își pună rucsacul în spate
când i-a vibrat telefonul. A bombănit puțin și l-a scos din buzunărașul
exterior al rucsacului, încercând să nu încurce cablul căștilor în același timp.
Era Angeline, spunându-i că a greșit și rugând-o să o sune. Hanson și-a scos
căștile oftând ușor și a apăsat butonul de apelare.
 •
Conferința de presă presupunea mult mai multe întrebări decât i-ar fi
plăcut lui Jonah. Tot ce trebuia să facă, din perspectiva lui, era să solicite
informații. Își făcuse treaba corect, rugând pe toată lumea care a văzut-o pe
Zoe joi sau mai devreme în săptămâna aceea să-i contacteze.
Problema era că deja circulau multe povești în media, iar Jonah trebuia să
se descurce acum și cu chestiuni precum o crimă din motive rasiste, când a
fost fata descoperită, dacă cineva era deja arestat.
Mereu fusese dificil să răspunzi deschis întrebărilor atunci când existau
informații pe care voiau să le țină secrete. Ora descoperirii cadavrului, de
exemplu, și cum au fost anunțați. Așadar, le-a transmis că un prieten era
îngrijorat pentru că nu mai dădea de ea și că nu era nimeni în custodia
poliției. Cât despre problema rasială, singurul lucru pe care l-a putut spune
era că nu existau indicii referitoare la asta în prezent, dar că vor ancheta în
continuare dacă s-ar pune problema de așa ceva. La final se simțea deja puțin
hărțuit, dar măcar mersese bine.
Hanson era deja pe poziții și îl aștepta la Departamentul pentru Investigații
Criminale, alimentând fără să vrea senzația de presiune. Ea s-a ridicat când a
intrat el, cu părul ud și obrajii rumeni, probabil de la ceva sport făcut înainte,
lucru care îl făcea pe Jonah să se simtă prost. El de-abia se dăduse jos din pat
ca să ajungă la conferința de presă.
— Neața, șefu’, a zis ea, venind să meargă alături de el.
— Care-i treaba? a întrebat el.
— A sunat Angeline, a răspuns Hanson. Se tot învinovățește pentru că
săptămâna trecută și-a pierdut cheile, inclusiv cheia de la apartamentul lui
Zoe. Spune că nu voia să recunoască la început, dar știe că trebuia să aflăm și
asta.
— Cum le-a pierdut? a întrebat Jonah, deschizând ușa pentru amândoi spre
biroul lui.
— Crede că le-a lăsat la pub și nu și-a dat seama pentru că a dormit în
noaptea aceea pe canapeaua lui Maeve. După trei zile au fost predate la
poliție, iar proprietarii apartamentului ei i le-au înapoiat după aceea. Cheile
de la camera ei au o etichetă pe ele.
Jonah și-a scos o patiserie și a început s-o mănânce, vorbind printre
înghițituri, într-o manieră care știa și el că nu era tocmai elegantă.
— Știm cu cine a fost la pub?
— Câțiva colegi de la curs, se pare, dar le-a dat mesaje lui Maeve Silver și
lui Zoe să le spună că era beată și panicată.
— Iar apoi Maeve i-a zis să vină la ele?
La aprobarea din cap a lui Hanson, el a continuat îngândurat:
— Și nu știm sigur dacă le-a lăsat la pub?
— Nu, a răspuns Hanson. E posibil, de exemplu, să le fi luat cu ea la
Maeve, să fi adormit, iar Maeve să fi profitat de asta și să meargă să facă
rapid o copie.
Jonah a aprobat.
— Sau altcineva să se fi dus și să le ia de la pub.
— Da, a zis Hanson.
— Poți verifica povestea?
— Le-am lăsat un mesaj proprietarilor, a spus ea, cu un zâmbet firav. Mi-
am dat seama că ar putea fi baliverne. Vreau să zic că e o modalitate destul de
simplă de a distrage atenția de la ideea că Angeline este unul dintre singurii
oameni care au o copie.
— Și eu m-am gândit la asta, a spus Jonah luând o înghițitură mare de
cafea. Ai orele la care trebuie să ajungă persoanele mai interesante?
— Am trimis un mail, a răspuns Hanson. Primul e proprietarul.
— Bine. Ben a zis că ajunge în curând. S-ar putea să-l iau cu mine la
interogatoriu, a zis el, scuzându-se. Dacă nu te superi, ai vrea să faci câteva
postere în care cerem mai multe informații și să treci pe la vecinii lui Zoe?
Hanson a oftat, gândindu-se la ploaia care începuse la finalul alergării sale
și la mașina bine încălzită pe care ar fi putut s-o ia până acolo.
— Ai niște haine rezistente la apă de împrumut?
•
— Felix Solomon, a spus proprietarul îmbrăcat impecabil, în timp ce
întindea mâna către Jonah.
O mișcare ciudată, s-a gândit Jonah de obicei. Martorii și suspecții erau
agitați. Rareori se prezentau calmi. Impresia pe care o dădea Felix era că ar fi
fost un consultant venit să ajute cu ceva, nu un potențial suspect.
Jonah i-a strâns mâna și a primit un salut scurt și cald.
— Detectivul inspector-șef Sheens. Mă bucur că ați reușit să veniți să
discutăm puțin.
L-a privit pe Lightman, care îl dusese pe proprietar în biroul său.
— În ce cameră suntem, Ben?
— Trei, a răspuns Lightman. Cafeaua vine imediat.
Jonah l-a lăsat pe sergent să-l conducă și l-a privit pe Felix din urmă. Felul
în care se mișca era atât de liniștitor. Nu era țâfnos, ci pur și simplu părea că
nimic din ce vede nu-l afectează.
Era greu de interpretat. Jonah mai văzuse ucigași cu aere de
autosuficiență, dar de obicei aceia erau și foarte îngâmfați. S-a gândit rapid la
câțiva bancheri pe care îi interogase, care erau cei mai calmi oameni din
lume, și s-a întrebat dacă munca domnului Solomon presupunea astfel de
întâlniri sub presiune.
Felix și-a menținut expresia neutră și când au început să înregistreze,
aprobând cu o mișcare a capului la întrebarea lui Jonah dacă el era
proprietarul apartamentului în care locuise Zoe.
— Da. Zoe s-a mutat acum cinci luni, în iunie.
— Și cum a găsit acel loc?
— Mă știa de la cafenea, a spus Felix.
— Adică erați prieteni?
— Da, aș spune că da. A dat din cap aprobator. Așa e când ești client
constant. Gina și cu mine, proprietara adică, știți, suntem prieteni de câțiva
ani buni. Și alți angajați mai vin să stea de vorbă în pauză.
— De ce mergi acolo?
— Merg să muncesc, în general, a spus Felix.
— Cu ce te ocupi?
— Oh, m-am pensionat de pe piața adevărată a muncii, a spus el. Încerc să
scriu niște memorii și recunosc că sună puțin ciudat, mai ales că nu am mai
scris nimic altceva înainte. Îmi iau laptopul și un caiet și stau acolo câteva ore
pe zi, lucrând și bând mai multă cafea decât e recomandat.
— Te-ai mutat aici după ce te-ai lăsat de muncă?
— Da, deși am venit de fapt din Brighton. A zâmbit. M-am mutat în
Woolston, într-o casă mult prea mare pentru mine, și m-am mutat din nou
acum aproximativ doi ani. Mi s-a părut mai rezonabil să mă restrâng puțin și
să investesc într-un al doilea apartament care să genereze venituri.
— Așadar cum a ajuns la urechile ei că închiriai un apartament? a întrebat
Jonah.
— Zoe căuta un loc unde să se mute, știind că aveam probleme cu fosta
chiriașă. Și bine că a întrebat. Am avut astfel o motivație ca să o dau afară și
să vină Zoe în locul ei.
Jonah s-a încruntat puțin.
— Ai dat chiriașa afară pentru ea? Nu e cam mult pentru o persoană pe
care abia o cunoști?
 — Nu când chiriașa e foarte problematică și când prietena ta îți spune că e
hărțuită de fostul iubit, a spus Felix într-un sfârșit.
— Cunoști identitatea fostului iubit? a intervenit Lightman.
— Aidan Poole, a spus Felix. E profesor și, din nefericire, are și o soție.
— Ai aflat asta de la Zoe? a întrebat Jonah.
— Da. Uneori îmi mai spunea despre greutățile ei.
Felix se uita între Jonah și Lightman.
— Presupun că îl anchetați și pe el, așa că probabil nu mai trebuie să
adaug multe, dar aș vrea să-l verificați bine. Ce mi-a zis ea că i-a făcut…
— Vorbești despre comportamentul lui în general sau cel din timpul
despărțirii? a întrebat Lightman. Jonah a apreciat mereu precizia sergentului,
nevoia lui de claritate.
— Ambele, sincer, dar când s-a despărțit de el, a început să o urmărească
și a încercat să o convingă să se împace cu el, a spus Felix. A fost groaznic
pentru ea. Zoe a fost o victimă sigură pentru că era bună și voia să vadă
binele în toți cei pe care îi cunoștea.
— L-a denunțat vreodată? a întrebat Jonah, știind răspunsul.
— Nu, a spus Felix și la fixat cu un zâmbet sarcastic, dar sunt sigur că știți
asta. Eu i-am sugerat să o facă, dar ea îl compătimea. De aceea oamenii ca
Aidan Poole primesc tot ce vor.
— A întrebat deci de apartament, a continuat Jonah, și tu ai ajutat-o.
Probabil că voia să-și ascundă noua adresă de Aidan.
— Absolut, a spus Felix. Mi-a spus că voia să vorbească foarte ferm
despre asta și cu prietenii ei. Fosta colegă de apartament, Maeve, era puțin
găgăuță când venea vorba de Aidan. După ce Zoe s-a despărțit de el prima
oară, Maeve l-a primit în casă, iar asta a însemnat că a putut să o convingă pe
Zoe să se împace. A doua oară, i-a spus la ce oră se terminau și începeau
turele lui Zoe, așa că a găsit-o din nou și apoi aceeași poveste.
Jonah s-a uitat la notițe.
— Aceasta e Maeve Silver.
— Da, ea e.
— Ea a motivat cumva acest comportament? a întrebat Jonah.
— A spus că voia să le meargă bine. Credea că sunt făcuți unul pentru
altul și că era musai să găsească o cale de a face asta.
Felix a oftat exasperat.
— Romanțe de doi lei. Visul oricărui hărțuitor, Maeve asta.
— Crezi că Aidan o manipula? a întrebat Jonah încet.
 — Da, într-o oarecare măsură, a spus Felix aprobator. Și cred că într-un fel
Maeve a făcut toate astea. Îl plăcea pe el și dinamica lor împreună.
Jonah l-a privit suspicios. Răspunsul și analiza prieteniei lui Zoe erau
ambele gândite și convingătoare.
— Dar Maeve nu avea acces la apartamentul nou? Nu avea cheie?
— Nu, sunt sigur că nu avea, a spus Felix. Era unul dintre lucrurile pe care
le voia Zoe. Așa nu mai exista riscul să intre în casă și să-l găsească pe Aidan
în sufragerie. Nu sunt sigur dacă Maeve știe unde este apartamentul.
Jonah și-a notat și acest lucru în carnet, apoi a schimbat în mod voit tonul,
privind din nou în sus.
— Dar tu ai avut cheie.
— Da, a recunoscut Felix. Am chei ca orice proprietar.
— Și obișnuiai să le folosești?
— Doar când a venit instalatorul sau când Zoe s-a încuiat pe dinafară, a
spus Felix, cu o dorință dezamăgitoare de a nu răspunde nepotrivit
întrebărilor lui Jonah.
— Ne poți descrie ce ai făcut joi seară? a întrebat Jonah, sperând că
schimbarea tacticii l-ar putea neliniști pe Felix Solomon.
Felix a dat din cap aprobator, cu un zâmbet subtil pe chip.
— Da, fără nicio problemă, deși nu e așa simplu să susțin asta. Am fost în
apartament, făcând curățenie și vizionând documentare.
— Ce fel de documentare? a întrebat Lightman.
— O, acum mă uit la Africa, a spus Felix. Și încă unul despre gemenii
Kray. După aceea, am… a râs. M-am uitat la un reality show cu polițiști din
trafic – Adevărata Poliție a Străzilor – sau ceva de genul. Știu că sunt niște
programe jalnice, dar dau dependență.
— Și ai stat până târziu? a continuat sergentul.
Jonah calcula mental toate informațiile, întrebându-se dacă toate
programele astea ar fi putut să dureze până la unsprezece, când Aidan a văzut
că intră cineva în apartamentul lui Zoe și o atacă. Chiar dacă ar fi durat, nu
erau un alibi real, iar Felix avea de urcat doar un etaj pentru a ajunge la
apartamentul lui Zoe.
— Da, m-am uitat până… probabil după miezul nopții.
— De la ce oră? a întrebat Lightman cu tonul său neutru obișnuit.
— Aș zice că am făcut curățenie de pe la șapte. Televizorul era deja pornit
pe la nouă.
— Ai făcut curat ca lumea atunci, a comentat Jonah.
 Felix a zâmbit ușor.
— Știu. Sunt puțin obsedat de curățenie. Am spălat niște haine, am dat cu
mopul și am aspirat.
Jonah nu era sigur, dar s-a gândit că începe să simtă o nuanță de
prefăcătorie. Era greu să-și dea seama cu un tip așa de sigur pe el ca domnul
Solomon. Nu avea să insiste foarte mult acum. Mai bine, s-a gândit el, ca să-l
prindă mai târziu când avea să reia discuția din punctul acesta.
— Dar înainte de șapte? a întrebat, conștient că dacă ar fi scos din ecuație
denunțul lui Aidan Poole, puteau plasa moartea lui Zoe doar undeva începând
cu după-amiaza târziu.
— Ah, acum pot dovedi, a zis Felix, a venit prietena mea Esther la un ceai
pe la patru. A plecat în jur de cinci. Am numărul ei salvat în telefon dacă
aveți nevoie de el.
Lightman a aprobat și a notat numărul pe care i l-a citit Felix. Jonah a
privit preț de o clipă, gândindu-se la apartamentul pustiu în care trăia Felix și
implicațiile singurătății, după care a întrebat:
— E o prietenă veche? O altă prietenă de la cafenea?
— Are și ea un apartament în bloc, pe care îl închiriază prin Airbnb, a
spus Felix. O tot vedeam de câteva luni. Este o persoană foarte bună și cred
că a înțeles faptul că uneori mă simt singur.
— Nu ai familie? a întrebat Jonah.
— Din nefericire, nu.
A spus-o suficient de cordial, dar Jonah simțea că Felix închidea cumva
întrebarea. A hotărât că îi va respecta limitele deocamdată.
— I-ai menționat sergentului meu că ai văzut-o pe Zoe venind acasă.
Putem să lămurim la ce oră se întâmpla asta?
— Am văzut-o în timp ce făceam curățenie, a spus Felix. Mi-aș dori să vă
pot da o oră mai exactă, dar cred că era opt, opt și jumătate, cam așa. Cu
siguranță înainte de a începe să mă uit la televizor la nouă.
A ridicat puțin din umeri și i s-a schimbat și tonul.
— Aș vrea să vă spun despre ceva care ar putea fi sau nu relevant, dar
dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș vrea să știu asta.
— Bineînțeles, a spus Jonah.
— Vecinul de lângă Zoe, a spus Felix, fixându-l pe Jonah cu o privire
pătrunzătoare, este un pedofil condamnat.
A urmat un moment de tăcere, apoi Jonah a întrebat:
— Aș putea să cer mai multe detalii?
 — Piers Lough, la numărul cincisprezece, a spus Felix. S-a mutat acolo
acum un an și pare să lucreze mult de acasă.
— Cum ai făcut rost de această informație? a întrebat Jonah. Din câte știu,
cererile pentru a avea acces la registrul pedofililor sunt limitate doar pentru
părinții copiilor mici.
— Sunt alți vecini cu copii în bloc, a spus Felix în șoaptă. Și vorbele
circulă. Nu spun că pedofilia este dovada dorinței de a ucide o tânără femeie,
dar e sigur un semn că are probleme. Și cineva care o aude pe Zoe când vine
și pleacă și e ușă în ușă cu ea ar putea să-i ia cheile la un moment dat.
— Da, cu siguranță vom afla mai multe, a spus Jonah. Până acum am
acoperit tot ce voiam, cu excepția cheii de la apartamentul lui Zoe. Poți să mi-
o dai?
— O, a spus Felix, în timp ce mâna i s-a dus spre buzunarul pantalonilor și
s-a oprit. N-am adus-o. Îmi pare foarte rău; nu m-am gândit… să mă duc să o
aduc?
— Ne-ar fi de mare ajutor, a spus Jonah. Avem nevoie să asigurăm
ermetizarea locului crimei.
— Bineînțeles, a spus Felix, ridicându-se și aprobând cu un gest al
capului.
•
Hanson a efectuat patru apeluri până la prânz, fără să găsească absolut
nimic interesant. Profitase de o mică pauză în care nu a plouat, trecând pe la
șapte case din preajma blocului. La trei dintre ele nu i-a răspuns nimeni. A
lăsat câte un flyer în cutia poștală a fiecărei case și a trecut mai departe.
Ceilalți patru vecini au spus că au fost plecați joi, ori au fost acasă cu
draperiile trase. Nimeni nu a văzut nimic. E și asta o problemă atunci când
investighezi o crimă la final de noiembrie. Nu mai stă nimeni în balcon sau în
grădină la băut, fumat sau povestit.
Când a început să plouă din nou, s-a îndreptat către ușa de la intrare a
blocului lui Zoe și a deschis-o folosind cheia confiscată de la Angeline. S-a
dus la etajul al doilea și a bătut la numărul șaptesprezece, ușa din partea
stângă de lângă apartamentul fetei ucise. Era bucuroasă să audă pașii unei
persoane care se apropie și i-a zâmbit femeii dinăuntru când i-a deschis ușa,
dar, spre dezamăgirea lui Hanson, se părea că locatara fusese plecată toată
săptămâna și se întorsese doar vineri seara târziu.
Oftând, Hanson s-a dus la apartamentul cincisprezece, care era amplasat
diametral opus față de al lui Zoe. A privit la numărul strălucitor de pe ușa lui
Zoe în treacăt, gândindu-se pentru o clipă la scena din baie. În apartamentul
cincisprezece locuia un bărbat tânăr cu o expresie puțin hărțuită. A oftat când
i-a cerut ajutorul, dar a primit-o în sufragerie – o copie la indigo a
apartamentului lui Zoe – și chiar s-a oferit să-i facă lui Hanson o ceașcă de
ceai.
— Nu, mulțumesc, i-a spus ea cu un zâmbet în timp ce el s-a îndreptat
spre bucătărie.
Era mai bine să nu accepte atâta ospitalitate. Ar fi fost mai greu să plece în
grabă.
— Am venit doar să întreb dacă ai auzit sau ai văzut ceva ciudat în
noaptea de joi.
— Joi? a întrebat privind în jur cu o expresie distrasă, ca și cum nu mai
știa de ce s-a dus în bucătărie. Ummm… ce fel de lucruri? A avut loc un jaf?
Hanson a fost puțin surprinsă. Majoritatea vecinilor știau deja despre ce se
întâmplase imediat ce le spunea că e de la poliție. Chiar nu avea habar că
vecina lui fusese ucisă?
— Nu, mă tem că a avut loc o crimă.
El a încetat să mai caute în jur cu privirea, țintuindu-și ochii asupra ei.
— Poftim?
— Tânăra care locuia în apartamentul de vis-à-vis.
— O, Doamne, a spus și s-a sprijinit cu spatele de blat, cu ochii fugind de
la stânga la dreapta, din nou și din nou.
Încearcă să-și aducă aminte ceva, s-a gândit ea.
— Zoe. Artista.
— Da, îmi pare rău.
Hanson și-a luat privirea de la el, uitându-se prin apartament. Lângă
fereastră era un birou, cu un laptop deschis și o pereche uriașă de căști. Arăta
ca și cum lucra de acolo. Apoi i-a vibrat ei telefonul, l-a scos și a văzut un
mesaj de la detectivul inspector-șef.
Pont de Io Felix Solomon despre bărbatul din apartamentul 15. Piers Lough.
Se pare că e infractor sexual. Investigăm asta, dar cred că ar fi bine să mai
aștepți până-l interogăm.

— Ce s-a întâmplat? a întrebat tânărul, iar Hanson și-a dat toată silința să-i
zâmbească, de parcă nu i se dublase pulsul.
— Scuze. Da. Investigăm, a spus ea, conștientă că vocea îi era tensionată.
Dar crima este clasificată ca una suspectă, așadar vrem să știm dacă ai auzit
sau ai văzut ceva.
Se întreba dacă să-i scrie înapoi detectivului sau să inventeze că trebuie să
plece. Părea oricum ridicol. Poate că era un infractor sexual, dar asta nu
însemna că trebuia să-i fie teamă să fie în aceeași cameră cu el.
— În regulă, a spus el. Dumnezeule, e oribil. Am fost… am fost aici. Joi
seara.
Hanson i-a oferit o încercare de zâmbet și a scos carnețelul.
— Ne ajută să știm asta, a spus ea, gândindu-se că va lua acest interviu așa
cum trebuie și că nu va fi patetică. Aș putea să te întreb dacă ai văzut-o sau
auzit-o pe Zoe venind sau plecând din apartament în acea seară?
— Nu, nu am… am lucrat mult. Trebuia să transcriu o serie de fișiere
audio care au ajuns destul de târziu, nu am mai ieșit din casă de miercuri. Îmi
pare rău. A arătat cu mâna spre laptop.
— Nicio problemă, a început ea să spună cu un zâmbet pe chip.
— O, așteaptă.
Ochii i s-au mișcat iarăși stânga-dreapta, iar apoi a spus:
— Știi ceva, cred că am auzit-o. Trebuie să fi fost joi. Încercam să lucrez
și cineva vorbea foarte tare, tot mă opream din transcris până când a trebuit
chiar să mă opresc și să derulez înapoi. M-a scos din sărite, mă gândeam să
mă duc să văd cine făcea atâta gălăgie și să-i zic vreo două, dar apoi s-a făcut
liniște.
— Foarte folositoare această informație, a spus Hanson notându-și în
carnețel, dar întrebându-se dacă nu ar fi cumva aceasta o modalitate din
partea lui de a distrage atenția de la istoricul său penal. Știi pe la ce oră se
întâmpla asta?
— Ahh… s-a gândit din nou, apoi a spus: cred că pe la nouă. Poate puțin
mai târziu. Nu foarte târziu pentru că îmi aduc aminte că nu era încă ora la
care puteai suna să faci o plângere la poliție.
A râs deodată scurt.
— Știu că sună exagerat, dar atât de stresat eram cu toată munca asta.
Hanson i-a zâmbit într-un mod care spera ea că ar fi plin de empatie,
privindu-l în același timp atent. Se gândea la urmele de sudoare de pe fruntea
lui. La ticul nervos pe care-l avea jucându-se cu părul.
— Îmi poți da mai multe detalii? Ai auzit o ceartă?
— Da, așa cred, a spus el. Deși am auzit în mare parte doar o voce. Nu am
auzit cuvinte, nu am înțeles, a adăugat el. Se auzea doar acest zgomot peste
vocile de pe casetele mele.
 — Vocea unui bărbat? a întrebat ea.
— Da, sigur.
— Și spui că s-a oprit deodată? Cam pe la ce oră?
— Păi, nu foarte târziu.
S-a oprit și apoi a spus cu un zâmbet triumfător:
— Nouă douăzeci și șapte. La ora nouă douăzeci și șapte. Mi-am spus că
dacă nu tace până la nouă jumătate, mă duc să bat la ușă.
— Și crezi că se auzea din apartamentul de lângă? a întrebat ea.
— Ei bine, nu sunt sigur, a răspuns el privind-o îngrijorat. Scuze, nu vreau
să pretind că știu – s-ar fi putut auzi de sus sau jos, ca să fiu sincer. Auzeam
peste căști. Sigur s-a auzit de la unul din cele trei apartamente, nu se aud
zgomotele de la celelalte până aici. Oricum, e ciudat să auzi zgomote aici.
Sunt izolate destul de bine apartamentele.
Hanson a dat din cap aprobator, puțin mai convinsă de nesiguranța lui
decât de siguranța de mai devreme. Poate chiar auzise ceva, deși era posibil și
să nu aibă nicio legătură cu moartea lui Zoe. Apoi s-a gândit că o ceartă ar
putea explica rănile de pe mâna lui Zoe. Dacă oare cearta devenise una
violentă iar Zoe și-a lovit atacatorul? Oare are ceva din ADN-ul atacatorului
pe pumni?
S-a hotărât că ar putea să verifice relatările și să-și dea seama de unde se
auzise zgomotul. Trebuia doar să verifice apartamentele de deasupra și cele
de jos.
— Ne ajută foarte mult tot ce ne spuneți, domnule… și s-a oprit, dându-și
seama că nici nu întrebase cum îl cheamă și că avea această informație doar
din mesajul de la detectivul inspector-șef, apoi i-a zâmbit politicos. Aș putea
să știu cum te cheamă?
— O, scuze, a spus el. Piers. Piers Lough.
Și-a notat numele, deși îl știa deja, i-a luat numărul de telefon și adresa de
e-mail. Apoi i-a mulțumit și a ieșit, profund ușurată când a ajuns pe hol și a
închis ușa în urma ei.
•
Lightman s-a așezat la biroul lui, liniștit imediat de faptul că avea o listă
de lucruri de făcut pe care le știa cel mai bine. Lucrurile erau stagnate de ieri
și, cu toate că nu era tocmai normal să lucreze sâmbăta, munca îi conferea un
simț al normalității. S-a hotărât să se ocupe de alibiuri înainte de infractorul
sexual. Mereu prefera să lucreze în ordine alfabetică atunci când nu avea o
ordine clară a priorităților.
 Nu era tocmai simplu să-i sune pe soții Swardadine și să-i întrebe dacă pot
confirma unde erau în noaptea în care a murit fiica lor, dar cel puțin Siku
părea să aprecieze rigurozitatea lui.
— Câtă vreme sunteți la fel de riguros în tot ceea ce faceți e bine, a spus
ea. Apoi, după o pauză: nu ați mai aflat ce făcea Aidan?
— Îi verificăm povestea folosind un program de urmărire digitală, a spus
Lightman imediat, bucuros că a citit notițele detectivului inspector-șef de
după interviul din seara trecută.
Nu a mai spus că programul de urmărire părea să confirme nevinovăția lui
Aidan. După părerea lui Lightman, asta era treaba șefului dacă să le spună
sau nu.
— Abordăm lucrurile cu mare seriozitate având în vedere relația lui cu
Zoe.
— Bun, a spus Siku.
Iar apoi a continuat să explice că a lucrat în locul cuiva la Clinica
Highfield din West Hampstead, una dintre cele câteva clinici de urgență la
care lucra seara și în weekend.
— Mulțumesc. Și soțul dumneavoastră?
— Martin era la o cină de afaceri, cred.
S-au auzit niște mișcări pe fundal, apoi Siku și-a întrebat soțul:
— Martin. Martin! La o cină cu un client ai fost marți?
— Fuller și Michael, s-a auzit răspunsul destul de tare.
— Am notat, mulțumesc, a spus Lightman.
Ar trebui să fie destul de ușor de verificat informația la firma lui Martin,
deși se îndoia că va primi un răspuns sâmbătă. A încheiat apelul mulțumind
din nou, după care a găsit un număr de la administrația Clinicii Highfield.
Spre deosebire de majoritatea clinicilor, a fost un lucru bun că a sunat
sâmbătă. Serviciul în afara orelor de lucru încă mergea și așa a reușit să dea
de managerul clinicii, care a confirmat că Siku Swardadine a fost acolo de la
șase seara până la trei dimineața.
Așadar, mama este exclusă, s-a gândit Lightman, punând jos telefonul. În
mod previzibil nu a răspuns nimeni în biroul lui Martin Swardadine, dar și-a
notat undeva să sune din nou mai târziu și apoi luni dacă nu reușea azi.
Cina de presă a Gretei Poole a apărut rapid la o căutare pe Google, iar
numărul de mobil al organizatorului evenimentului era listat pe pagina web
cu numele de Penny Dawson. Penny a răspuns după câteva momente.
— Sunt detectivul sergent Ben Lightman de la Poliția Hampshire, a zis el.
Am de efectuat câteva verificări de rutină. Vreau doar să-mi confirmați că
Greta Poole a prezentat un premiu la gala de joi seara.
— În regulă, a spus Penny, clar surprinsă. Eu… cum ați spus că vă numiți?
— Detectivul sergent Lightman, a repetat el, de la Poliția din Hampshire.
Dacă doriți să verificați pe internet și să mă sunați înapoi, e în regulă și așa.
Sunt trecut pe site-ul poliției.
— E în ordine, a spus Penny. Doar că nu mă așteptam să fiu sunată. Da,
Greta a prezentat premiul pentru articole științifice pe care la câștigat chiar ea
anul trecut.
— Și prezentarea a fost după cină?
— Da. Oaspeții s-au așezat la mese la șapte patruzeci și cinci, iar pe la ora
nouă am decernat premiile. Greta a intrat… a cincea, cred? Scuze… tonul ei
s-a schimbat subit: de ce vă interesează mai exact acest lucru?
— Pur și simplu, verificăm orele exacte dinaintea unei altercații care a
avut loc puțin mai târziu în acea seară, a spus Lightman. Cel mai probabil
doamna Poole nu a fost implicată, dar trebuie să verificăm.
— Oh, bine, a spus Penny. Ei bine, nu cred că ar fi putut lua parte la vreo
altercație mai târziu. A fost cu noi la cină până târziu. Ne-a ajutat să-l
conducem pe unul dintre ceilalți delegați în camera sa.
— Mi-ați de mare folos, a spus Lightman cu o voce caldă. Mulțumesc.
Știți la ce oră?
— Cred că s-a întâmplat… cu puțin timp înainte de ora unu, a răspuns
Penny. Apropo, dacă vă ajută, să știți că nu am băut.
— Super, mulțumesc, a spus Lightman.
Așadar, Greta Poole era într-un mod deloc surprinzător și ea la Londra în
acea noapte. Al treilea alibi de pe listă era cel al lui Felix Solomon, deși era
pentru un moment anterior celui în care Zoe a fost cel mai probabil ucisă. Era
ca un exercițiu de bifat pătrățelele goale, dar și o șansă bună de a vorbi cu un
prieten de-al suspectului.
A sunat-o pe prietena lui Felix, Esther, la numărul pe care i-l dăduse el; a
răspuns agitată, dar apoi s-a calmat când a auzit că voia să vorbească despre
Felix.
— O, doar nu credeți că Felix a făcut ceva? Are un suflet atât de bun…
Avea o voce caldă, plină de viață, cu un accent care părea din Cehia.
— Am băut ceaiul cu el, apoi m-am dus cu mașina acasă. Cred că am
plecat pe la cinci, poate? a spus ea. M-am gândit c-ar fi mai bine să plec, ca
să am timp să gătesc ceva. Acum locuiesc în Winchester.
 — Și cum era el?
Esther a oftat.
— Așa cum e el câteodată. Avea nevoie de puțină alinare.
— Alinare?
Lightman s-a gândit la bărbatul pe care abia îl văzuseră, care nu părea să
aibă nevoie de niciun fel de ajutor.
— Are SSPT{1}, a spus ea. Uneori, chiar nu se simte tocmai bine și are
nevoie de companie. Mă sună adesea când trece prin astfel de momente, doar
să audă vocea cuiva. Răspund când pot, dar am și eu o familie, știți?
— Îmi pare rău să aud asta, a spus Lightman. Știți de la ce i se trage?
Stresul post-traumatic?
— Nu mi-a spus niciodată și n-am vrut să insist, a spus Esther.
— Ne ajută această informație. Mulțumesc.
Lightman a încheiat apelul și a început să-și scrie notițele cu atenție,
gândindu-se că șeful va vrea să cunoască această față neașteptată a
proprietarului apartamentului lui Zoe, deși, poate singurul surprins era chiar
el.
Jonah încă se gândea la tot ce i-a spus Felix Solomon la ceva timp după ce
acesta plecase. Încă nu putea spune cu exactitate ce-l deranja la omul acesta.
Era ceva legat de calmul său și de modul în care vorbea. Era ca și cum știa tot
ce-l va întreba Jonah înainte de a o face.
Și-a dat seama că Hanson va fi probabil încă în apropierea scenei crimei
când Felix avea să ajungă acasă. A sunat-o pe mobil.
— Cum merge treaba?
— Bine, a spus Hanson. Dar, din nefericire, eram deja în apartamentul
cincisprezece când am primit mesajul.
— Ah, a spus Jonah. Scuze pentru asta. Totul în regulă?
— Așa cred, a răspuns ea. Părea agitat, dar cred că oricine ar fi dacă s-ar
ști cu dosar penal. A zis că a auzit un bărbat țipând poate chiar din
apartamentul lui Zoe, iar vecinii de la etaj au confirmat și ei zgomotele.
Așadar, nu aberează și, cu toate că ar fi putut fi chiar el cel care a făcut acele
zgomote, ar fi ciudat să atragă în felul acesta atenția asupra sa.
— La ce oră? a întrebat Jonah ridicându-se.
— Pe la nouă. S-au oprit din strigat pe la nouă jumătate. Așadar, la ceva
vreme înainte de momentul decesului, dar este interesant.
— Da, cu siguranță, a aprobat Jonah, gândindu-se la cele două pahare de
vin care erau pe blatul din bucătăria lui Zoe. Dacă Zoe s-a certat cu cineva, e
posibil s-o fi făcut chiar cu ucigașul. Și dacă a băut cu el, ADN-ul încă ar mai
putea fi găsit pe paharul de vin. Mai ești la apartament?
— Plec acum, a spus Hanson.
— Ai putea să mai stai puțin? a întrebat Jonah. Până se întoarce Felix
Solomon? Aș vrea să-l monitorizăm puțin, în special pentru că e singurul care
mai are cheia lui Zoe. A pretins că nu a luat-o cu el, dar suspectez destul de
serios că a mințit.
— Sigur, a zis Hanson, iar el și-a dat seama că o spune cu un entuziasm
fals. Cea mai spus, în afară de problemele cu infracțiunile sexuale?
— Nu prea are alibi, a spus Jonah. Are și ciudat de multă încredere în sine,
clar e un tip deștept și din cauza asta, devine și mai suspect.
— Bine. Rămân aici.
•
Hanson a început să se plimbe în sus și în jos pe Latterworth Road, pe
partea către ieșirea din oraș a blocului de apartamente, văzând încă ușa și
privind către ea frecvent. Drumul era lat, liniștit, și trebuia să-l vadă pe Felix
destul de ușor apropiindu-se. Ar trebui să-l urmărească înăuntru, cât de subtil
posibil. Nu se putea ascunde nicăieri în clădire.
Din nou a început să se gândească la Piers Lough, întrebându-se ce a făcut
să ajungă în registrul infractorilor sexuali. Se întreba dacă Zoe știa despre el
sau dacă avea încredere că e doar vecinul prietenos de alături. Gândul acesta
nu-i dădea deloc pace. Deși Felix Solomon era cel care avea cheia
apartamentului, s-a gândit ea, Piers Lough.
S-a întors din nou la capătul drumului și l-a văzut pe Felix venind pe jos
spre ușa de la intrare. Imediat și-a scos telefonul, prefăcându-se că vorbește
cu cineva, dar Felix părea că nu a observat-o. A așteptat până ce acesta a
intrat în clădire, apoi a început să meargă cât de repede a putut spre ușă.
Aceasta aproape s-a închis când a ajuns acolo, iar ea s-a asigurat că el nu mai
era pe hol înainte de a intra.
S-a auzit o ușă de la scara de incendiu deschizându-se și închizându-se
puternic undeva sus. S-a grăbit să urce pe scări, cât de silențios cu putință,
urcând câte două trepte deodată și pășind cu atenție. S-a uitat prin panoul de
sticlă de pe ușa de incendiu de la primul etaj, dar nici urmă de Felix. Ușa era
închisă.
A ezitat, apoi s-a dus la etajul doi, având grijă să fie din nou foarte
silențioasă. Ușa era închisă și aici, și nu era nimeni în fața numărului
șaptesprezece. S-a lipit de ușă și a privit dintr-un anume unghi, din care putea
vedea mai departe, până la ușa lui Zoe și dincolo de ea. Iar acolo era Felix
Solomon, stând blocat în fața ușii, cu cheia în palmă. Hanson și-a scos
telefonul, vrând să-l fotografieze, dar acesta s-a uitat subit în sus și a văzut-o.
A reacționat rapid, în ciuda bătăilor puternice ale inimii. A deschis ușa și a
pășit pe hol zâmbind.
— O, bună, a spus ea, în timp ce el a pus rapid și fără vreo reacție pe chip
cheia înapoi în buzunarul din dreapta al pantalonilor și s-a îndepărtat de ușă.
— Bună dimineața, a spus Felix, din nou cu un zâmbet pe buze, simplu și
încrezător. Mă căutați cumva pe mine?
— Nu, nu, a spus Hanson, simțind dintr-un motiv sau altul că ea era cea
care trebuia să dea explicații. Încerc doar să… găsesc motanul lui Zoe, a spus
ea dând aprobator din cap.
— O, a spus Felix, pe chip citindu-i-se îngrijorarea care l-a cuprins
deodată. Nu l-ați găsit?
— Încă nu l-am văzut, a spus Hanson, dar sper că se ascunde pe undeva în
apartament.
— Sper și eu, a răspuns Felix. E foarte frumos. Alb ca zăpada, un mare
cuceritor. Probabil îi e foarte dor de ea.
Hanson era mai aproape acum, iar pe coridor era suficientă lumină cât să-
și dea seama că ochii lui Felix Solomon erau înlăcrimați.
— Cred că și ție îți este dor, a zis ea încet.
— Da, a aprobat Felix din cap. Da, îmi este. Și vreau să-l prindeți pe
criminalul care a făcut asta.
— Ce făceai aici? a întrebat ea atent.
Felix a privit spre ușa lui Zoe.
— Încercam să-mi găsesc curajul de a privi înăuntru, și, înainte să spuneți
ceva, știu că este locul crimei. Nu voiam să ating nimic și ați luat deja
amprentele. Voiam doar să văd apartamentul gol și să știu o dată pentru
totdeauna că… că e adevărat.
Hanson l-a privit liniștită, după care a spus.
— Mai bine iau eu cheia, dacă nu te superi?
Felix a fixat-o cu privirea rece, în ciuda lacrimilor ce stăteau să curgă.
— E… e apartamentul meu, știți…
Hanson stătea acum cu mâna întinsă, așteptând. Felix a continuat să o
privească preț de câteva secunde, apoi și-a întors privirea. A scos un oftat plin
de frustrare și a scos cheia din buzunar. I-a apăsat-o în palmă.
— Să faceți o treabă bună, doamnă polițist. Șeful dumneavoastră la fel.
Când Hanson a aprobat cu un gest al capului, el a continuat:
— Adică, să lucrați așa cum nu ați făcut-o niciodată. Zoe merită asta.
 14.

Iunie – cu șaptesprezece luni înainte

— Mă machiezi și pe mine la ochi? a întrebat Angeline din ușa

dormitorului. Dacă ai timp?
Zoe i-a zâmbit din oglindă, umezind pensula cu care își aplica auriu pe
pleoape.
— Sigur că am timp. În cinci minute.
S-a aplecat să-și picteze o floare mică lângă ochiul stâng, apoi a luat un
diamant pe care a pus lipici cu o pensulă și l-a așezat în mijlocul petalelor. Îi
plăcea strălucirea lor. Felul în care distrăgeau atenția de la orice altceva,
inclusiv de la faptul că dinții îi erau ușor strâmbi, fața îi era rotundă și nasul
urât, așa cum mereu considerase despre ea. În felul acesta, oamenii se uitau la
ochii ei. Partea ei importantă.
A privit-o pe Angeline:
— Rochia ta e superbă, a spus ea.
Angeline s-a uitat la ea și a întins catifeaua verde-pal în lateral. Nu avea
mult material în plus, chiar și pe corpul subțire al lui Angeline.
— Am luat-o de la Clothes Show anul trecut. Cincisprezece lire.
— Dumnezeule, a spus Zoe, adăugând puțin bronz la baza pleoapei. Cum
reușești asta? Mi-am petrecut acolo două zile și m-am întors doar cu produse
de îngrijire a pielii mult prea scumpe, după ce m-a aburit o femeie oribil de
frumoasă să le plătesc.
— Hai cu mine anul acesta, dacă vrei, a spus Angeline.
— Cu siguranță, a răspuns Zoe, după care s-a ridicat. Bine. E rândul tău.
Angeline s-a așezat pe scaunul vătuit din fața măsuței de toaletă, iar Zoe a
deschis unul dintre sertare.
— Ce ți-ar plăcea? Mă gândeam la nuanțe de argintiu, să se potrivească cu
rochia.
Ochii ei erau pe corpul și chipul Angelinei.
— Și puțin albastru, poate?
— Cum crezi tu! a spus Angeline, ridicând din umeri.
Zoe a zâmbit, bucuroasă că lucrurile păreau să fi revenit la normal între
ele. Angeline nu a vrut s-o vadă o bună perioadă din luna anterioară. A fost
rănită atunci când Zoe i-a ținut morală despre băutură și cum se pune pur și
simplu la mila străinilor atunci când bea. Și-a spus că Zoe nu era maică-sa și
a plecat de la apartamentul acesteia cu ochii în lacrimi. A simțit o teamă
ciudată, că ea ar fi fost cea care a făcut-o pe Angeline să se comporte așa
prostește. Și-a imaginat-o cum îl sună pe Richie sau pe vreun alt ciudat cu
prostii în minte. A încercat să o sune, dar Angeline i-a respins apelurile în
mod repetat și nici măcar nu i-a citit mesajele.
Zoe a încercat să se bazeze pe Maeve și Victor ca să aibă grijă de ea, iar
ultimele săptămâni trecuseră cu multă anxietate. Într-un final, Angeline a
capitulat și a sunat să întrebe, cu o voce sfârșită, dacă putea și ea să vină să-l
cunoască pe Aidan.
Zoe și-a privit din nou prietena, atentă la petele întunecate de sub ochi. S-a
întrebat oare cât dormise în ultima lună și cât băuse. Ei bine, indiferent de
răspuns, măcar putea să o ajute să mai acopere din efectele vizibile. Și-a scos
paleta de culori metalice, toate comandate de la un magazin de specialitate
online. În general erau făcute pentru dansatori de cabaret și artiști de circ.
Doar privind la argintiurile strălucitoare, la nuanțele de auriu, de roz puternic,
de albastru și verde, Zoe simțea nevoia să zâmbească.
— Acestea, a spus ea scoțând un argintiu, un albastru ca de gheață și încă
unul de culoarea amurgului. Facem mai întâi tușul.
Creionul și tușul erau deja scoase. Zoe nu se machia niciodată fără ele.
Acest tuș închis o scotea din anonimat, iar de puținele dăți când și-a întâlnit
prietenii fără tuș, toți au întrebat-o dacă cumva nu se simte bine. A oftat, apoi
s-a dus acasă și s-a machiat, căci nu voia să distrugă iluzia că ochii uriași pe
care-i complimentau toți erau naturali.
De cealaltă parte, Angeline avea și ea ochi uriași, pentru că nu mânca mai
deloc. Chipul ei delicat era dominat de ochi, făcând-o să arate ca o păpușă de
porțelan sau, așa cum i-a spus lui Aidan, ca Bambi, dacă era machiată.
— Uită-te în sus la mine, a spus Zoe, aplecându-se să aplice tușul.
Angeline a închis ochii și a zâmbit.
— Ce bine e când te machiază altcineva, a spus ea. Știi că are cineva grijă
de tine. E ca atunci când mama obișnuia să ne caute păduchi în păr.
Zoe a râs imediat.
— Vrei să te caut de păduchi?
— Sper că nu am nevoie, a zis Angeline.
— Vei sta aici în seara asta? a întrebat în timp ce lucra de zor. Pot să
dormi în pat cu mine dacă vrei.
— Oh… nu, nu cred.
Zoe a observat cum sprâncenele lui Angeline se încruntaseră.
— Mă duc acasă.
Apoi, după o pauză, a spus:
— Mă duc să mai spăl câte ceva și apoi să… muncesc.
— Sigur.
Zoe nu reușea să treacă peste anxietatea pe care o simțea în stomac. Nu-i
era greu să-și dea seama că Angeline minte și avea bănuiala că mai ascundea
și alte lucruri care i-ar face pielea de găină.
•
Lui Zoe nu-i plăcea felul în care Maeve se uita la Aidan. Era o privire
rece, contemplativă și analitică. Îi tot strângea mâna lui pe sub masă și
comanda băutură după băutură.
Nu-și dădea seama cum de Aidan nu era tulburat. Zoe se simțea ca și cum
ar fi făcut totul greșit. Nu ar fi trebuit să le cheme pe ambele fete aici, căci
acum trebuia să o complimenteze pe Angeline și să dezbată cu Maeve în
același timp. Și nici nu trebuia să aleagă un restaurant atât de popular. Era
plin de oameni, iar personalul parcă îi tot grăbea, ca să termine odată și să se
care de acolo.
Aveau nevoie de liniște. Aveau nevoie de șansa ca Maeve să vorbească cu
Aidan și să înțeleagă cum e el de fapt, ca Angeline să se relaxeze și să nu mai
tresară așa, din orice. Poate chiar să mănânce ceva. Și Zoe avea nevoie să nu
mai simtă că trebuie să-și împartă atenția într-o mie de direcții, dar Aidan se
descurca bine și nu părea să fie deranjat de ceva. A șters pur și simplu
băutura lui Angeline când aceasta a scăpat-o pe jos și nu a părut prea deranjat
nici când i-a curs puțin vin roșu pe cămașa albastră scumpă. Zâmbea în semn
de apreciere atunci când Maeve încerca să combată aproape fiecare lucru pe
care-l spunea el, tratând-o ca pe un oponent valoros în loc să se enerveze pe
ea.
Față de Zoe, se comporta minunat. Își punea brațul pe după ea din când în
când, o implica gentil în conversație destul de des, trecând totul și prin
părerea ei, dar fără a pune presiune pe aceasta. Zoe se simțea centrul
universului, chiar și prin amalgamul de griji. Era extrem de mândră de el.
Mândră că era al ei, cumva. Peste acest gând a coborât însă o umbră de grijă,
căci Aidan nu era chiar al ei. Nu încă. Îi aparținea Gretei, iar ei doi savurau
doar o iubire furată. Cât de curând urmau să apară hârtiile de divorț și să
vândă casa.
— Mâncarea asta e dată naibii, a spus Aidan, după ce-au terminat felul
principal.
Angeline, desigur, îi dăduse lui Maeve majoritatea porției ei, apoi și lui
Aidan, dar a reușit să înghită și ea ceva.
— Vrea cineva ceva de băut? Mă duc la bar. Zoe n-are voie. Dacă vine,
comandă numai shoturi de Jäger.
Zoe l-a privit recunoscătoare. Paharul ei de Rioja se golise de ceva timp
pentru a patra oară și, cu cât aștepta mai mult să-l umple din nou, cu atât mai
mult se agita. Nu voia să se gândească prea mult la dinamica aceasta
complexă. Voia o strălucire caldă, care să-i facă pe toți să pară că sunt
prieteni.
— Încă un gin tonic, Maeve? a întrebat Aidan, ridicându-se de la masă.
— Mulțumesc, a răspuns Maeve, de data asta chiar zâmbind puțin. Știi ce,
vin să te ajut să le aduci.
Aidan a fost de acord, zâmbind, iar Zoe s-a simțit cumva Înșelată, ca și
cum Maeve i-ar fi luat locul.
Angeline părea însă bucuroasă de plecarea lui Aidan. S-a tras lângă Zoe,
înghesuindu-se în ea și punându-și un braț în jurul taliei acesteia și capul pe
umărul ei.
— E amuzant, a spus ea încet. Îmi place de el. Și ești fericită cu el, nu?
Zoe a sărutat-o pe frunte, simțind o avalanșă de recunoștință față de
Angeline, această păpușică mică și fragilă, ca de porțelan.
— Da, sunt, a spus Zoe, și nici măcar nu mai simțea vinovăție gândindu-se
la Greta. Sper doar că rezolvă cu divorțul cât de curând.
— O va face, a răspuns Angeline încrezătoare. Ești minunată. O să vrea
să-și petreacă tot restul vieții cu tine.
Zoe a râs, iar ochii i s-au dus către barul luminat.
— Cred că ești subiectivă, draga mea, dar așa sper și eu. Și a strâns-o pe
Angeline în brațe. Ești bine?
A simțit cum Angeline a dat din cap că da pe umărul ei. Era și
somnoroasă, apoi a oftat. I-a adus aminte de cățelul King Charles Spaniel al
părinților săi, care tot așa se cuibărea lângă ea, și a zâmbit. Deja grijile se mai
risipeau, deși își dorea să știe ce vorbește Maeve cu Aidan. Îi vedea buclele
maro cum aproape îi ating lui onduleurile șatene atunci când se apleca să-i
vorbească. Două căpițe de păr care mai-mai că s-ar contopi.
Apoi Aidan s-a întors, căutând-o pe ea din priviri. În momentul în care a
văzut-o, s-a luminat la fată, iar ea nu mai era așa îngrijorată de ce-ar putea
spune Maeve. Era bine. Ei doi erau bine.
•
Nu a apucat să vorbească cu Maeve până mai târziu, când Aidan a ieșit să
prindă un taxi, după ce insistase că e mai bine așa decât să sune.
Maeve a luat o înghițitură mare de gin, apoi s-a aplecat, mângâindu-i
brațul lui Zoe.
— În regulă. Nu e un nenorocit care-și înșală nevasta, a spus ea, iar gura i
s-a curbat într-un zâmbet. E un om bun, într-o situație dificilă. Și voi doi
sunteți superbi împreună.
Zoe a simțit instantaneu nevoia de a plânge. Probabil era jumătate
eliberată și jumătate beată, dar a simțit deodată o afecțiune imensă față de
enervanta sa colegă de apartament. De acum avea să fie mai ușor. Maeve îl
plăcea pe Aidan. Îl accepta. Ce mai conta acum că nu o asculta pe Zoe
niciodată?
— Mă bucur mult că spui asta, a spus Zoe, strecurându-și degetele între
cele ale lui Maeve.
— Haide, gata, a spus Maeve, trăgându-și mâna râzând.
Apoi s-a aplecat și a îmbrățișat-o cum trebuie.
— Ai putea doar să… îi spui și lui Victor? a zis ea.
Fericirea lui Zoe s-a mai potolit, ieșind din îmbrățișarea lui Maeve.
— Da, sigur că da, a spus ea, deși ura ideea aceasta.
— Dacă nu o faci, rămâne singurul care nu știe, nu? a continuat Maeve.
— Știu.
— Dar e bine, a mai spus Maeve, ca și cum înțelegea ce simțea Zoe. Aidan
e un cuceritor, o să-l placă și Victor.
Zoe a auzit că e chemată de la ușă, iar când s-a întors l-a văzut pe Aidan,
chemând-o triumfător, după ce reușise să prindă un taxi ca pe vremuri.
— Chiar dacă e puțin de modă veche, a mai spus Maeve.
Zoe și-a luat haina și geanta, salutându-le pe fete în grabă.
— Ne vedem mâine, i-a spus lui Angeline, care acum stătea cu picioarele
pe scaunul ei.
În această dispoziție mai optimistă, i se părea ridicol să-și facă atâtea griji
din cauza unui tâmpițel pe care îl cunoscuse Angeline pe Tinder și de care
probabil era plictisită deja.
Știa că cele două fete îi privesc când s-a dus să-l sărute lung pe Aidan pe
buze, dar simțea că nici nu contează. El i-a zâmbit ștrengărește, punându-și
brațele în jurul ei preț de o clipă.
— Hai acasă, a spus el, cu mâna coborând pe spatele ei.
Când s-a întors și a condus-o afară, cu brațul încă în jurul ei, ea a simțit că
de acum totul va fi bine.
 15.

— Domnule? a spus Lightman, bătând ușor cu un pix în ușa lui Jonah.

— Da!
Jonah și-a desprins privirea din zare, salutându-l din cap pe Lightman.
— Ce-ai găsit?
— Alibiurile se potrivesc atât pentru Siku Swardadine și Greta Poole, cât
și pentru ceaiul de după-amiază al lui Felix Solomon. Prietena sa Esther a
spus că suferă de o formă de SSPT și mi s-a părut foarte interesant. Se pare că
are perioade nefaste, în care o sună panicat.
— Hmm… deci poate că nu e atât de sigur pe el cum pare, a spus Jonah
aprobator. Mă întreb dacă avea obiceiul acesta și cu Zoe, să o sune în cele
mai proaste momente. În discuția inițială pe care a avut-o Juliette cu el, a
menționat că o mai suna și se pare că, în general, le plăcea să stea de vorbă.
— Așadar, el se baza mult pe ea, a spus Lightman.
— Exact. Voi vedea ce au de zis și prietenii când ajung aici.
— L-am verificat și pe Piers Lough, a continuat sergentul, dar Felix
Solomon are informații false. Există un Piers Lough în baza de date, dar nu e
acest Piers Lough. Pedofilul condamnat e cu 21 de ani mai în vârstă. Și-a
schimbat adresa fără să anunțe autoritățile în urmă cu câteva luni, iar poliția a
listat această potențială adresă de acum. Însă Piers, cel care stă lângă Zoe,
locuiește acolo de un an jumate și a jucat într-o piesă locală de pantomimă
Crăciunul trecut. Am verificat și fotografiile, cei doi nu seamănă deloc.
— Bine, a spus Jonah, după care a râs. O pistă falsă, atunci.
— Da, a răspuns Lightman. Deși m-am tot întrebat cum de a aflat Felix
Solomon. Nu-mi dau seama cum au ieșit la lumina zilei zvonurile acestea
dacă nici poliția nu era convinsă că el era. Sigur nu au anunțat familiile tinere
din zonă doar pe baza presupunerilor.
Jonah a ascultat asta, iar apoi a spus:
— Ai perfectă dreptate. Așadar, cum mama naibii a pus Felix Solomon
mâna pe informațiile astea?
— Dacă ar fi să mă gândesc, a zis Lightman pe un ton neutru, aș zice că e
genul de bărbat care își caută vecinii pe Google. Sunt articole online care îl
menționează pe celălalt Piers Lough. Și dacă a citit articolele în care era
menționat numele vecinului său, eventual fără poze, imediat a tras concluzii.
 Jonah a rumegat asta o clipă.
— Vecinul pensionat băgăcios, a zis el. Sau, poate, o persoană disperată să
ne trimită în direcția greșită.
— Da. Asta ar fi o altă posibilă explicație, a zis Lightman.
Telefonul lui Jonah a vibrat. Hanson, probabil cu noi vești. A dat din cap
spre Lightman în semn că poate pleca, apoi a răspuns.
— Am vești pentru tine, înainte de orice altceva, i-a spus Jonah. Piers
Lough din clădirea lui Zoe nu este infractorul sexual. Vârstă greșită,
conformație greșită.
— Oh, bine. Mulțumesc, a spus ea, dar el nu era sigur dacă era ușurată sau
dezamăgită.
— L-ai văzut pe Felix?
— Da. Felix s-a întors și s-a dus direct la apartamentul lui Zoe. Când am
ajuns eu acolo, stătea în fața ușii ei cu cheia în mână. Nu intrase nici la el în
apartament, așa că cel mai probabil avusese cheia la el. Exact cum ai crezut.
— Și ce-a zis în apărarea sa?
— A spus că voia să intre acolo ca să înțeleagă pe deplin că totul e real, a
spus ea.
— Dar nu ești convinsă, a răspuns Jonah.
— Nu, nu sunt. Și nu sunt sigură, dar mă gândesc dacă nu cumva încerca
să rezolve crima asta de unul singur.
Jonah a râs pe jumătate.
— Bănuiesc că nu e singurul care vrea să fie Poirot.
— Nu, dar mă întrebam ce motiv ar avea să fie atât de implicat, a spus ea
ezitant.
— Implicat în povestea lui Zoe?
— Nu, în poliție, a spus ea. Poate că sună foarte ciudat, dar de cele câteva
ori când am vorbit, mi-a amintit destul de mult de tine. Ești sigur că nu a fost
polițist?
•
O’Malley a intrat în birou la 13:15, iar Lightman și-a ridicat sprâncenele la
el.
— Îți dai seama că e sâmbătă? Dacă vrei să rămâi pe cazul de șantaj, ai
privilegiul de a-ți păstra weekendul.
— Adevărat ce zici, a spus O’Malley cinstit, dar dacă nu mă bag deloc în
investigația de crimă, atunci cum să vă mai spun cum să vă faceți treaba?
Unde mai e distracția?
 S-a așezat, trăgându-și scaunul până în fața lui Lightman.
— Așadar, spune-mi. Un rezumat.
Lightman i-a spus pe scurt unde erau acum, din perspectiva datelor pe care
le avea.
— Așadar, la modul realist, avem ca suspecți trei prieteni, dintre care unul
are și o cheie, plus proprietarul apartamentului, a rezumat O’Malley când a
terminat de ascultat. Și un tată care ar putea sau nu să fie exclus din
investigație pentru că era la Londra, plus un iubit care aproape sigur era acasă
în Alton, vorbind cu ea pe Skype.
— Cam atât, a aprobat Lightman. Și a ajuns filmarea de pe camerele de
supraveghere din spatele clădirii și dinspre drum. Așadar, dacă ai chef să te
uiți la nesfârșit la casete…
— Dă-mi tot ce ai, a spus O’Malley. Și orice fotografii cu prietenii și cu
membrii familiei. Nu-i cunosc decât pe doi dintre ei.
•
Lui Jonah îi venea să-și râdă în barbă. I-a luat fix un minut să-i găsească
dosarul lui Felix Solomon. Sentimentul lui Hanson că îi amintea de Jonah era
puțin neplăcut, dar s-a dovedit a fi la țanc. A fost și el detectiv inspector-șef,
dar în Brighton. Așadar, a făcut parte din Poliția East Sussex, nu din cea din
Hampshire. Cel mai sigur, a fost la aceleași cursuri și școli ca Jonah, fără ca
el să și-l mai amintească.
Felix s-a pensionat devreme, la vârsta de 53 de ani. Jonah nu avea, din
păcate, acces la raportările psihologice, dar comentariile prietenei sale Esther
despre SSPT erau fondate. Felix renunțase la meseria de polițist după trei luni
de comportament straniu și de terapie, ambele declanșate de un incident oribil
care implicase o familie.
Era logic că meseria sa de detectiv inspector-șef explica multe lucruri,
inclusiv de ce a fost atât de degajat la interogatoriu și de ce părea să știe tot
avea să facă Jonah. Pe de altă parte, unele lucruri erau tot sub un mare semn
de întrebare, încă era neclar dacă Felix fusese implicat în moartea lui Zoe.
Tentativa de a intra în apartamentul ei ar fi putut fi din dorința de a investiga
el însuși cazul. Lui Jonah i se părea atât de deprimant, dar, în același timp, îi
era ușor să se imagineze pe el în locul lui Felix, pensionat, dar hotărât să afle
cine i-a ucis prietena. Însă, dacă Felix se hotărâse dintr-un motiv sau altul să
o ucidă pe Zoe, ar fi vrut să verifice locul crimei. Poate chiar să modifice
ceva pentru a înscena altcuiva vina.
Și mai era și informația despre Piers Lough. Deodată, însemna mai mult
decât că Felix a aflat asta din surse pe care nu ar fi trebuit să le folosească. Un
fost coleg era o opțiune, dacă Felix cunoștea pe cineva din poliție care și-ar fi
riscat cariera pentru el. Cealaltă opțiune era că Felix încă mai avea acces la
baza de date din Brighton, iar acest gând îl neliniștea teribil pe Jonah.
Meditând această informație, a trimis un e-mail către detectivul sergent șef
Wilkinson, prin care îi cerea rapoartele psihologice și dosarele evenimentului
care i-a schimbat viața lui Felix Solomon. Cel mai probabil, nu va primi un
răspuns până luni, dar măcar putea tăia și asta de pe listă. Apoi s-a ridicat,
mergând să vorbească cu O’Malley. Nu ajunsese prea departe, când
Lightman și-a ridicat privirea și a spus:
— Aveți o clipă, domnule?
Când Jonah s-a apropiat, Lightman și-a înclinat ecranul cât să vadă
amândoi.
— Aceasta este camera de la capătul străzii Latterworth Road. E
intersecția pe unde ai trece dacă ai veni din oraș la apartamentul lui Zoe.
— Bine, a spus Jonah.
— Aici e ora 22:49. Așadar, doar câteva minute înainte de momentul
crimei.
Imaginea înghețată în alb și negru a intersecției în formă de T a prins viață
când Lightman a dat play. Pe imagine se vedea un tip care făcea jogging cam
la jumătatea ecranului. Un bărbat care arăta puternic. Jonah i-a analizat
constituția și fața, încercând să o compare cu cea a suspecților văzuți până
atunci, dar nu se potrivea cu niciunul. Era prea mare să fie Aidan Poole sau
Victor Varos.
— Hai să ne uităm în continuare, a spus Lightman, când s-a lăsat liniștea
asupra intersecției.
Imediat după 22:50, un bărbat a apărut pe ecran, purtând trening și șapcă,
cu mersul puțin ciudat din cauza unui rucsac mare pe care îl ducea în spate.
Nu i se vedea fața și, dintr-un motiv sau altul, privindu-l, Jonah a simțit că el
știa asta prea bine. Câțiva pași mai târziu, și-a dus mâna la șapcă, de parcă ar
fi verificat că încă era acoperit de cozoroc, iar Lightman a pus videoclipul pe
pauză.
Jonah a simțit fiori pe spate. Totul la această persoană era greșit. Fața
acoperită, conștientizarea camerelor, mersul grăbit. Mergea către
apartamentul lui Zoe cu doar zece minute înainte ca cineva să intre și să o
ucidă.
— Mai apare iarăși? a întrebat Jonah.
 — Nu pe camera asta, a spus Lightman, dând pe repede înainte.
Filmarea pe repede înainte a arătat și un cuplu care venea amuzant de
repede din oraș pe la 11:00. Lightman a pus din nou pe o viteză normală în
timp ce perechea dispărea din cadru. Singurele persoane care s-au mai întors
înapoi spre oraș au fost o femeie aranjată cu un cojoc de blană și un bărbat
care își plimba câinele.
— Nu mai apare nimeni de la 11:13 până la 11:30, a spus Lightman, iar
apoi mai vedem doar o fată pe bicicletă și încă un bărbat în vârstă. M-am tot
uitat până la miezul nopții, dar nu l-am văzut pe bărbat întorcându-se.
— Verifică și cealaltă cameră, cea din parcarea blocului, a spus Jonah.
Vezi dacă tipul ajunge până la bloc.
— Sigur.
— Dacă vezi că ajunge până la bloc, atunci trebuie să îl urmărim și să ne
dăm seama de unde a venit. Asta înseamnă și mai multe camere și, s-a gândit
el frustrat, mai mult timp de așteptare a rezultatelor.
— Ești sigur că e bărbat? a întrebat Lightman.
Jonah a ezitat.
— E destul de greu să-ți dai seama sub șapcă. Merge ca un bărbat, dar
cred că știa că e filmat, așa că ar putea fi și o înșelătorie. Nu sunt sigur de
înălțimea persoanei, dar sigur cineva mai înalt decât Angeline Judd. Știm cât
de înaltă e Maeve Silver?
— Nu e foarte înaltă, a spus O’Malley. Poate cu câțiva centimetri mai
scundă decât mine.
— Așadar, ar putea fi suficient de înaltă, a spus Jonah.
Lightman a mai pus o dată filmarea, cu o expresie gânditoare pe chip.
— Dacă se dovedește că s-a dus la apartamentul lui Zoe, o să cer o
estimare a înălțimii.
Jonah l-a lăsat să se ocupe de asta și s-a dus să pornească o altă pistă a
investigației.
— Așadar, Domnall, a început el, tu parcă te ocupai de cazul de șantaj…
— Da, asta fac, a zis O’Malley, ridicându-și mâinile de pe tastatură. Doar
îl ajut pe Ben cu câteva lucruri.
Jonah a râs.
— Nu voiam să-ți spun să te întorci la caz. Voiam doar să te întreb dacă ai
vrea să îți extinzi investigațiile către un incident legat de acesta.
O’Malley l-a privit perspicace.
— Nu e un incident care are un impact direct asupra investigației
criminale, nu?
— Ar putea fi, a recunoscut Jonah.
S-a lăsat pe biroul gol de lângă cel al lui O’Malley.
— Proprietarul apartamentului în care locuia Zoe este un fost detectiv
inspector-șef din Brighton, cum a intuit Juliette, iar eu n-am reușit să-mi dau
seama cine e.
— Felix Solomon? a întrebat Lightman din spatele lui O’Malley. Oh. Păi
atunci se explică multe.
— Da și nu, a spus Jonah. Dacă a fost polițist, atunci mă întreb de unde
face rost de toate informațiile.
— Ah, și acum înțeleg legătura cu șantajul, a spus O’Malley rânjind. Vrei
să aflu dacă el găsește informații la care nu ar trebui să aibă acces, ca un
hacker deștept.
— Da, așa este, a spus Jonah. Și ar trebui să verifici baza de date din
Brighton.
O’Malley a râs pe un ton jos.
— Doamne. Sper că nu te aștepți ca eu să fac pe hackerul…
— Sper că nu e necesar, a spus Jonah, zâmbind și el. Și, dacă ar fi,
bineînțeles că nu ți-aș sugera să faci asta…
— Mă descurc eu, a răspuns O’Malley și a adăugat: cred că o să mai am
nevoie de o persoană mai tehnică.
A ridicat mâna, spunând:
— Mă ocup eu și de asta.
•
Până când Maeve Silver a ajuns la secție, Lightman confirmase că
persoana cu șapcă trecuse și prin fața celeilalte camere din parcare. El sau ea
fusese pe partea potrivită a străzii pentru a intra în apartamentul lui Zoe,
așadar era posibil să fie o pistă solidă.
Lightman a mai căutat referințe despre înălțimile persoanelor, ceea ce nu
era tocmai ușor de făcut, dar s-a ajutat de alte filmări cu alte persoane pe care
le-a comparat.
— Aș zice că înălțimea minimă ar fi 1,73 m, i-a spus Lightman, dar ar
putea avea chiar și 1,88 m.
— Asta o exclude doar pe Angeline, după cum pare, a spus Jonah. Vedem
dacă scoatem ceva de la Maeve Silver.
Maeve a ajuns la recepție imediat după aceea, iar Jonah a mers să o
întâmpine. Fata părea că abia se mai ține pe picioare. Ochii ei erau mult prea
luminoși și de fiecare dată când Jonah vorbea cu ea, aceasta dădea din cap cu
un entuziasm excesiv și spunea: „sigur, sigur”, dându-și buclele deschise la
culoare după ureche, doar ca acestea să cadă din nou.
El a observat că purta un lanț cu cruciuliță sub cămașa albastru deschis.
Ceea ce probabil însemna că era credincioasă, având în vedere că avea doar
douăzeci și ceva de ani.
Jonah a condus-o în camera interogatoriilor și a văzut-o cum se luminează
la față când Lightman s-a așezat în fața ei. Aceasta era reacția standard pentru
majoritatea femeilor și o bună parte a bărbaților.
După ce a pornit caseta, Jonah a început ușor.
— O moarte ca aceasta este un șoc teribil, a început el. Înțelegem că îți va
fi dificil să vorbești despre asta, dar ne-ai putea spune când ai văzut-o pe Zoe
ultima oară?
Maeve a aprobat cu un gest, apoi și-a pus mâinile una peste alta în poală
înainte de a începe.
— Ne-am întâlnit toți miercuri seara. Am ieșit să mâncăm la Mejican. Îl
știți? Am ieșit cu Angeline, Victor și Zoe. Așadar, am fost împreună. După
aceea… nu am mai văzut-o.
— Să înțeleg că nu ai mai contactat-o joi?
— Nu, a spus Maeve scuturând din cap. Nu e ceva anormal. Câteodată nu
vorbim cu zilele dacă suntem amândouă ocupate.
— Și nu știi pe unde a fost? a întrebat Jonah.
— Nu, mă tem că nu. Știu că Angeline mergea să o vadă, dar… a ridicat
din umeri, apoi și-a tras nasul, ștergându-și cu dosul palmei fiecare ochi. Mă
gândeam chiar ieri să trec, când mă plimbam cu bicicleta, dar era poliție peste
tot. M-am gândit că sigur e vorba de apartamentul altcuiva. Așa voiam să
cred, știți? Dar apoi, când am încercat să o sun, nimic.
A râs scurt, înlăcrimată.
— Încercam să-mi spun, știți… că e doar o coincidență. Dar apoi m-am
dus să mă întâlnesc cu Victor, care a spus că nu a venit la muncă, și am știut.
Am știut că se întâmplase ceva groaznic.
Maeve tremura când și-a scos un șervețel să-și șteargă nasul. Părea la fel
de afectată ca Angeline Judd, dar nu voia să capituleze în fața acestor emoții.
— Îmi pare rău. Scuze, i-a spus lui Jonah, zâmbind printre lacrimi. Știu că
trebuie să-mi puneți întrebări.
— E în regulă, a spus el cu o voce plină de empatie. Treci prin momente
grele. Te putem lăsa să te răcorești puțin, dacă vrei.
 — Nu, sunt bine. Continuați.
Lightman s-a ridicat încet și s-a dus să-i aducă un pahar cu apă de la
dozatorul din colț. L-a umplut și i l-a adus în liniște.
— Mulțumesc, a spus Maeve, zâmbind din nou.
— Ai fost în apropiere de apartamentul lui Zoe joi seara? a întrebat Jonah,
urmărind orice schimbare a expresiei.
Ochii lui Maeve l-au urmărit pe Lightman până ce acesta s-a așezat din
nou, dar în afară de asta nu avea nicio altă reacție vizibilă. Niciun semn de
stres.
— Ah, nu. Am ieșit la o cină între doamne.
Când Jonah a privit-o nedumerit, i-a explicat:
— E ceva de la biserică. Toate fetele se întâlnesc să mănânce. Alternăm.
Fetele într-o săptămână, băieții în alta. Știți cum e.
— Și pe la ce oră se întâmpla asta?
— Ahhh… în jur de șapte? Ca să fiu sinceră, am întârziat puțin.
L-a privit scurt pe Lightman, zâmbindu-i cu o notă de mustrare de sine,
apoi l-a privit iarăși pe Jonah.
— Și cred că am stat până pe la… nouă jumate? Cam așa. Și apoi m-am
dus acasă.
— Cum a părut Zoe cu o seară înainte? a întrebat Jonah. Miercuri?
— Părea în regulă, a spus Maeve. Vreau să spun că oricum nu mai era ea
însăși de la despărțirea de Aidan de ultima oară. Era distrusă din cauza asta.
— Crezi că sănătatea ei mentală a avut de suferit? a întrebat Jonah.
— Da, a spus Maeve. Fără îndoială. Cred că și înainte era destul de fragilă.
A slăbit foarte mult într-un interval scurt de timp, iar machiajul ochilor nu
mai era o chestiune ocazională, și-l făcea mereu.
— Scuze, a spus Jonah. Machiajul ochilor?
— Oh, adică… îi plăcea să se machieze foarte elaborat. Culori și modele
incredibile, vârtejuri de negru și aurii, pietricele lipite. Ca și cum ar fi pictat
un tablou. Își folosea chipul ca pe o pânză pe care picta opere de artă.
Jonah a dat din cap încet.
— Și crezi că această intensificare s-a datorat… lipsei de siguranță? Din
partea lui Aidan?
— Ei bine, nu știu. E doar o teorie.
Maeve părea puțin deranjată.
— Doar că mie mi s-a părut mereu că machiajul ochilor era un fel de
modalitate de a… distrage cumva atenția. Era vizibil și lumea o complimenta.
Mi se părea ușor să se ascundă în spatele acestor lucruri, nu? Și când Aidan a
părut că e mai apropiat de soția lui decât credea ea, a devenit puțin obsedată.
Trebuia să arate mereu perfect, nu doar când se vedea cu el.
— Mai avea și alte îngrijorări cu privire la Aidan? a întrebat Jonah. Legate
de fidelitatea lui față de ea?
— Nu prea cred, a spus Maeve.
S-a înroșit instantaneu, lucru interesant pentru Jonah.
— Era suficient că era căsătorit.
— Nu a încercat niciodată… să se dea la tine?
— A, nu, sigur că nu, a spus ea.
Și de data asta s-a făcut ca racul, privindu-și mâinile și nu pe Jonah sau
Lightman.
— Voia să fiu de partea lui, atâta tot.
Și apoi a zis rapid:
— Angeline spunea că Zoe și Aidan se împăcaseră.
Și-a ridicat ochii către privirea lui Jonah.
— Credeți că s-a întâmplat recent? Eu nu mi-am dat seama.
— Se pare că da, a fost ceva destul de recent, a aprobat Jonah.
— Dumnezeule, a spus Maeve.
Și-a mai scos un șervețel boțit cu care și-a șters ochii.
— Am simțit că îmi ascunde ceva. Nu e groaznic că nu ne-a spus nimic?
Măcar mie, singurei persoane care nu i-a spus să-l părăsească?
— Așadar, din perspectiva ta, nu era nimic nesănătos la relația lor? a
întrebat Jonah.
— Nu, a spus Maeve, scuturându-și capul. Vreau să spun, nu cred că e în
regulă să înșeli, în nicio circumstanță. Dar dacă afli după mult timp că el nici
măcar nu a intentat divorț, atunci a tratat-o foarte bine. A făcut toate aceste
lucruri pentru ea, a avut grijă de ea.
Maeve l-a privit pe Lightman, aproape ca o rugăminte.
— Zoe mereu îi ajuta pe toți și era plăcut acum să văd că cineva are grijă
și de ea, știți? Mereu păreau că se simt foarte bine. E atât de diferit de toți
tâmpiții cu care a mai ieșit în trecut.
Insulta l-a făcut pe Jonah să zâmbească, deși de obicei nu o făcea. Maeve
judeca oamenii destul de dur, cu tot creștinismul ei.
— Dar atunci când s-au despărțit? a continuat el. Există persoane care
sugerează că a început să o hărțuiască.
— Ah, eu nu cred că era hărțuire, a spus Maeve, înroșindu-se iarăși. Mi-a
fost milă de el. Voia să explice ce făcea și să încerce să îndrepte lucrurile. Și
apoi ea s-a mutat. Cred că atunci când ea și-a dat seama că se terminase pe
bune a fost devastată, așa că nu mai voia să vadă nimic care să-i aducă aminte
de el. Nici casă, nici pe el, nici măcar pe noi pentru o vreme.
Jonah a privit cum își ridică din nou șervețelul.
— De ce s-au despărțit?
— Ei bine, prima oară a fost din cauză că Aidan fusese în vacanță cu soția
lui, iar Victor a aflat…
— Victor a aflat?
— A văzut pe Facebook. Aidan își ascunsese postările de Zoe, dar Victor
încă le vedea. Cred că Aidan a uitat că era prieten cu Victor sau nu și-a dat
seama că era el. Victor are un nume ciudat de gamer pe Facebook.
— Crezi că el avea un interes deosebit în destrămarea relației lor? a
întrebat Jonah încet.
— Ah… adică… dacă e îndrăgostit de ea? a oftat Maeve. Da, este. Și cred
că-i vrea doar binele, dar nu e violent, știți… Adică, e mai coleric, dar… e un
foc de paie. Se aprinde ușor, dar se stinge imediat.
— Și Zoe clar nu era interesată de el? Nu s-a întâmplat niciodată nimic
între ei?
— Nu, a spus Maeve încet. Și nici nu se va întâmpla. Bietul Victor.
•
Hanson și-a pus geanta pe scaun dându-și jos geaca de ploaie a lui Sheens.
Slavă Domnului că-i era mare. Măcar șoldurile îi erau uscate, dacă picioarele
erau îmbibate în apă.
— Asta-i, i-a spus lui O’Malley. Nu mă mai duc acolo. Tu și Ben puteți
face ce vreți cât mă duc să beau un ceai și să mă ghemuiesc în fața unei
aeroterme pe undeva.
— Eu nici n-ar trebui să fiu la muncă, a contrat O’Malley.
— Atunci de ce mai ești aici? a răspuns Hanson zâmbind.
— Sunt o victimă, a zis O’Malley oftând.
— Sunt înăuntru cu Maeve Silver? a întrebat ea, arătând cu capul spre
camera interogatoriilor.
— Da, prietena creștină.
— Chiar e?
— Cam foarte, a intonat O’Malley. Are o cruciuliță la gât și dă impresia
mereu că încearcă să fie drăguță, deși e foarte tentată să nu fie.
— Una din astea, a spus Hanson, așezându-se cât mai aproape de calorifer
pentru a ajunge, în același timp, și la computerul său.
Șeful a ieșit din sală cu Ben Lightman o clipă mai târziu, împreună cu o
fată cu părul creț, cel mai probabil Maeve. Arăta ca și cum ar fi plâns recent,
s-a gândit Hanson, dar acum zâmbea și râdea la ce-i spunea Ben.
Hanson nu s-a putut abține, dându-și ochii peste cap. De ce era mereu
coadă de femei vrăjite de șarmul lui, așteptând ca el să se îndrăgostească de
ele? Frumusețea fizică nu e suficientă.
Detectivul inspector-șef i-a lăsat să vorbească și s-a apropiat de biroul lui
Juliette.
— Ai avut dreptate în legătură cu Felix Solomon, a spus el în șoaptă. A
fost detectiv în Brighton. S-a pensionat devreme cu SSPT. Am solicitat deja
detalii.
— Ooo, super! a spus Hanson, încercând totuși să nu pară prea încântată.
— L-am rugat pe O’Malley să verifice dacă a accesat date polițienești pe
care nu ar mai trebui să le vadă, a adăugat șeful.
— Așadar, pe tine trebuie să dau vina, a adăugat O’Malley ridicându-și
privirea spre ea.
— M-am mai gândit la ceva în legătură cu Felix Solomon, a spus Hanson.
Dacă obișnuiește să-și folosească cheia de proprietar în felul acesta, poate că
și fosta chiriașă a trecut prin aceleași lucruri. I-aș putea cere detalii.
— Nu-i rău, a spus detectivul inspector-șef.
S-a uitat la ceasul de pe perete.
— Urmează Victor Varos.
— Ai vrea poate o polițistă tânără și șarmantă la interogatoriu? a întrebat
Hanson.
Sheens i-a zâmbit.
— Haide.
— Mersi, șefu’, a spus Hanson în timp ce deschidea baza de date pentru a
lua numărul lui Felix Solomon.
A încercat să nu se simtă prea încântată că a fost aleasă încă o dată. Știa că
nu e vorba de talent. Detectivul inspector-șef își alegea partenerii de interviu
doar gândindu-se cine l-ar putea ajuta mai mult. Nu conta cât de bine te-ai
descurcat la ultimul interviu sau dacă simțeai sau nu că ar fi rândul tău. Dacă
nu erai ales, nu erai ales. Dar, s-a gândit ea, așa cum i-a spus odinioară
profesoara de engleză, aici nu era vorba de democrație.
— Sunt suspect? a întrebat Victor, în momentul în care Jonah s-a aplecat
să ia caseta de înregistrare.
 — Deocamdată, nimeni nu e suspect, a spus Jonah liniștindu-l. Încercăm
să înregistrăm interviuri cu toți cei care au o legătură cu victima, ca să nu
pierdem din vedere ceva esențial. Dacă păstrăm înregistrări și transcrieri, asta
înseamnă că ne putem întoarce la acele informații și le putem înțelege corect.
Nimic mai mult.
Victor l-a privit tăios.
Tânărul brazilian era oricum cam înțepat. Avea o privire intensă,
profundă, o osatură cizelată și o barbă neagră care se potrivea bine cu
expresia lui mereu gânditoare. Părea puternic. Lipsa de carne în exces îi
scoteau în evidență venele și mușchii de pe braț.
Într-un final, în fața expresiei diplomate a lui Jonah, a aprobat. Jonah a
pornit înregistrarea.
— Aș vrea să te întreb despre ultima oară când ai văzut-o pe Zoe, a spus
el. Când a fost asta?
— Sâmbătă, a spus Victor. Sâmbătă seara.
— Poți să ne explici circumstanțele?
Victor a ridicat din umeri.
— Am fost la cină la Mejican. Noi patru. Angeline, Maeve, Zoe și cu
mine.
— Obișnuiați să ieșiți des împreună? a întrebat Hanson.
— Da, a spus Victor scurt. Eram prieteni.
— Și cum ți s-a părut Zoe? această întrebare venea de la Jonah.
— La fel ca de obicei.
— Nu era nefericită? a insistat el. Sau părea că ascunde ceva?
A urmat o pauză. Victor arăta ca și cum fusese obligat să spună ceva ce nu
voia.
— S-a grăbit să plece la final, a spus în cele din urmă. A spus că era
obosită, dar am văzut că a citit un mesaj și a plecat. M-am gândit că poate e
vreun bărbat. Nu știam că se împăcase cu Aidan Poole. Acum are logică.
— Crezi că s-a dus să se vadă cu el?
— Da, a spus Victor. Și cred că nenorocitul acela a omorât-o.
— Dar asta s-a întâmplat cu o seară înainte, a spus Jonah.
— Nu mă refer la seara aceea, a spus Victor retezându-i remarca. Vreau să
zic că în mod clar se întorsese în viața ei și o manipula, iar eu unul cred că el
a ucis-o.
— Aidan Poole ne-a anunțat.
— Păi a ucis-o și apoi i-a părut rău, a spus Victor, cu ochii plini de furie.
Sigur regretă. Ea a fost cel mai bun lucru din viața lui, nu a meritat-o
niciodată.
Preț de câteva clipe, Jonah s-a gândit bine la următoarele lui cuvinte.
— Pari foarte convins că Aidan e responsabil, dar tu ce sentimente ai avut
fată de Zoe?
— Era prietena mea, a spus Victor, adunat.
— Și cum ai reacționat când ai aflat că cei doi sunt împreună?
Capul lui Victor s-a mișcat rapid, ca cel al unei pisici, iar privirea i s-a dus
către Hanson și înapoi.
— V-a spus cineva că i-am vandalizat computerul, nu-i așa? Nu am făcut-
o intenționat. Am dat peste ceașca lui de cafea pentru că eram furios.
— Furios pe el pentru că ieșea cu femeia pe care ai vrut-o și tu
dintotdeauna? a întrebat Hanson, aplecându-se spre el.
— Nu, a spus Victor agresiv. Era… era obraznic cu mine.
Hanson i-a zâmbit.
— Haide, Victor. Am lucrat și eu în baruri. Clienții sunt obraznici în
fiecare zi. Asta-i viața. Dar aici e vorba de ceva mai profund, nu-i așa?
Victor a privit-o cu atât de mult ură, că l-a surprins și pe Jonah. Era
neobișnuit ca potențialii suspecți să-și arate atât de vădit disprețul față de
polițiști.
Lui Hanson i-a plăcut asta și a continuat să sape.
— Mereu ți-a plăcut de Zoe, nu-i așa? a spus ea. L-ai urât pe Aidan pentru
că ți-a stat în cale. În ce moment s-a transferat acea ură la Zoe?
Victor și-a scuturat capul.
— Nu am urât-o pe Zoe. Niciodată. Nici măcar o clipă.
A fixat-o pe Hanson cu o privire grea, furioasă.
— A fost doar victima unui manipulator.
S-a uitat deodată spre Jonah.
— Cine v-a zis asta? Despre cafea? Maeve, nu-i așa? La dracu’,
bineînțeles că ea, a spus el bătând cu degetul în masă. Maeve ar zice orice ca
să-l scoată pe Aidan, chiar dacă asta ar distruge orice altă persoană de pe
planeta asta. E obsedată de el.
— Ce te face să crezi asta? a întrebat Jonah neutru, foarte interesat de
motivul pentru care Victor spusese asta, când, de fapt, Maeve îi luase
apărarea.
Victor a gâfâit.
— Comportamentul ei de anul trecut în mare parte. Tot vorbea în privat cu
Aidan, aparent despre Zoe. Și o tot presa pe Zoe să rămână sau să se împace
cu el. Tot timpul.
Victor părea dezgustat.
— Și de ce ar vrea ea să-i țină împreună? a întrebat Hanson.
— Vreau să zic că așa continua să se vadă cu el, a spus Victor, ca și cum
ar fi trebuit să fie evident.
Buza pe care și-a ridicat-o către Hanson părea ceva personal.
— Și are și alte probleme. Nu face sex înainte de căsătorie, dar îi plăcea să
se uite la cei doi sărutându-se. Ca și cum își satisfăcea propriile nevoi.
Jonah s-a gândit puțin înainte de a-și nota asta într-o variantă mai scurtă.
Nu știa cum să răspundă. Se întreba dacă să creadă asta despre Maeve Silver.
— Crezi că ar fi vrut să-i facă chiar ea rău lui Zoe?
— Nu știu, a spus Victor, privind deodată într-o parte, cu umerii ridicați.
Furia părea să mai scadă din intensitate acum că nu mai era sub presiune
directă.
— Nu cred. Dar dacă ar ști că Aidan a făcut-o, cred că ar face orice i-ar sta
în putință ca să îl acopere.
•
Jonah a rămas câteva minute în biroul său după plecarea lui Victor,
încercând să decidă ce crede despre acuzațiile brazilianului. Pe de-o parte,
aruncatul de comentarii acide în stânga și-n dreapta i se părea un
comportament copilăros. Pe de alta, ceva se potrivea cu rușinea lui Maeve
atunci când a întrebat-o dacă Aidan încercase ceva și cu ea.
Nu era prea îngrijorat de sugestiile că Maeve l-ar putea acoperi pe Aidan.
Prea multe indicii sugerau că Aidan Poole era acasă. Nu mai aveau alte
camere pe care să le verifice, dar se îndoia că Aidan Poole va mai apărea pe
altele și nu credea că bărbatul cu șapcă era el. Nu ar fi avut niciun sens să
sune la urgențe raportând o crimă și să atragă atâta atenție asupra lui dacă ar
fi fost undeva aproape de apartamentul lui Zoe în acea seară.
Jonah s-a gândit că încă era posibil ca Maeve să facă ceva pentru Aidan,
astfel încât acesta să rămână la o distanță sigură. Mai era posibil ca ea să fi
făcut toate acestea de una singură. Când Zoe și Aidan s-au despărțit, poate
credea că venise rândul ei. Poate chiar Aidan încurajase asta. Și dacă așa au
stat lucrurile și a aflat mai târziu că Zoe se împăcase cu Aidan, ar fi putut
deveni violentă.
Mai era și obsesia lui Victor pentru Zoe. Nu era sigur cum personalitatea
volatilă a lui Victor s-ar putea potrivi cu o crimă minuțios plănuită, dar era
posibil ca furia reprimată pe termen lung să ducă la premeditare cu sânge
rece, în loc de ceartă aprinsă.
Un alt lucru pe care nu l-a rezolvat a fost urmărirea mișcărilor lui Zoe din
ziua de joi. În afară de Angeline, care a văzut-o de dimineață și apelul lui
Felix de mai târziu, nu aveau nimic sigur. Nu se știe nimic până la momentul
în care Felix a văzut-o, din câte se pare, întorcându-se acasă la 20:30 ceea ce
însemna că a plecat la un moment dat de acasă.
Victor sugerase că Zoe s-ar fi putut întâlni cu cineva cu o seară înainte, dar
nu a spus cine era. Un lucru care nu a apărut în declarațiile celorlalți. Dacă
plecase de acasă, poate o făcuse ca să se întâlnească cu aceeași persoană.
Lightman i-a bătut în ușă la câteva minute după această stare de reverie.
— Am mai prins niște mișcări pe cameră care ar putea fi interesante.
Jonah l-a urmat și a tras unul dintre multele scaune goale. Lightman a
apăsat pentru a mări una dintre capturile de ecran pe care le salvase. Imaginea
înghețată arăta priveliștea pe sub o arcadă, iar Jonah și-a dat seama că trebuie
să fie camera din parcarea din spatele blocului.
— Aici suntem joi, la 17:20, a spus Lightman. Camera este mai jos pe
strada Hill Lane, așadar mai aproape de centrul orașului.
A apăsat pe butonul de redare, iar Jonah a văzut cum o mașină apare și
dispare pe drum, îndreptându-se către oraș, urmată de o femeie punk cu geacă
de piele și ochelari. Apoi a mai apărut încă o persoană, mergând în aceeași
direcție. Se grăbea, avea mâinile băgate în buzunar și mergea rapid când a
trecut pe lângă arcadă.
Lightman a pus filmarea pe pauză înainte ca persoana să iasă din cadru.
Era clar din această imagine că persoana era Zoe, care avea părul prins în coc,
așa cum era și când a murit.
Jonah a simțit fiori pe șira spinării. Niciodată nu era plăcut să vezi mortul
pe cameră.
— Și am prins-o și când s-a întors acasă, a spus Lightman.
A încărcat o altă filmare, surprinsă de camera de lângă bloc. Era 20:32,
trecuseră mai mult de trei ore de când Zoe plecase din apartament și era
aproape ora exactă la care Felix a spus că a văzut-o venind acasă.
După o clipă, Zoe a reapărut în cadru. Mergea mai încet acum, iar mâna i
se ducea spre buzunar, probabil avea cheia acolo. Dar a încetinit și s-a oprit
înainte de a ajunge la ușă, iar din mișcările ei era evident că vorbea cu cineva
care nu era prins în cadru. Cineva care cel mai probabil stătea fix lângă ușa de
la intrare, cineva care o așteptase.
 — Nu vedem cine e? a întrebat Jonah.
— Din păcate, nu, a spus Lightman.
Conversația a continuat timp de câteva minute, apoi Zoe s-a mișcat
înainte, ezitând, iar apoi a dispărut de pe ecran, când a ajuns la ușa principală.
Nu a mai reapărut în cadru.
— Apartamentul lui Felix Solomon, a spus Jonah. Pe ce parte este?
— Juliette l-a marcat la capătul acesta al clădirii, a spus Lightman, făcând
un gest către partea dreaptă. Are vedere spre drum.
— Așadar, probabil nu ar fi văzut cine aștepta la ușă, a spus Jonah. Spune
că a văzut-o doar pe Zoe. Ne-a dat și ora potrivită, dar mă gândesc că există o
șansă ca el să fi fost cel care aștepta aici.
S-a mai uitat o dată la filmare, analizând atitudinea lui Zoe. Pașii sacadați.
Distanța dintre ea și persoana care o aștepta acolo. Modul în care stătea pe
călcâi. Cum se mișca de colo-colo.
— Mă înșel eu sau pare speriată?
 16.

Septembrie – cu paisprezece luni înainte

La un sfert de oră după deschiderea expoziției Michaelmas, Zoe și-a dat

seama că era, de fapt, destul de beată. Băuturile servite înainte de eveniment
nu fuseseră tocmai inspirate, nu când au început la cinci și ea nu mâncase
nimic la prânz. Avea nevoie de apă, dar pe masă era doar Prosecco, lângă sala
evenimentului. Oricum, fusese pusă acolo pentru invitați.
Destul de nesigură pe picioare, și-a făcut loc până la baie, încercând să-i
zâmbească profesoarei ei când a trecut pe lângă aceasta. Din fericire, Annette
era în mod clar ocupată cu o problemă legată de un material expus și i-a
zâmbit vag în treacăt.
Zoe a intrat în baie, sprijinindu-se cu tot corpul de chiuvetă, punându-și
mâinile pe marmura din care era făcută aceasta. A respirat profund de câteva
ori, apoi s-a dus la robinet și a băut apă, înghițitură după înghițitură. Își udase
rochia albă și singura mânecă clopot, dar nu avea suficientă energie pentru a
se gândi la asta acum.
Abia după câteva minute a simțit că mai diluase din alcool, chiar dacă
avea să treacă ceva timp până va resimți efectele. S-a îndreptat și trebuia să se
concentreze cu adevărat pe reflexia din oglindă, care arăta o variantă
imperfectă a ei. Pe rochie avea petice gri de apă și îi cursese puțin din
machiajul alb cu violet de la ochiul stâng până pe obraz, uscându-se acolo.
Probabil cursese de mai devreme.
A luat rapid niște hârtie și a udat-o. Și-a șters machiajul cât de bine a
putut, apoi și-a scos tușul maro închis și fardurile mov sclipitoare din geantă.
Măcar asta putea acoperi.
N-ar fi trebuit să te îmbeți, și-a spus sieși. De ce te-ai îmbătat? Dar știa
prea bine de ce. Era mult mai slabă decât de obicei; nu avea mâncare în
stomac care să o ajute.
Desigur că era bine să fie slabă. O alegere conștientă. Nu era la fel ca
Angeline, obsedată de cât și ce mănâncă. Zoe se hotărâse recent că trebuie să
se simtă mai bine în pielea ei, la o lună după ce a aflat că Aidan încă era
căsătorit.
 S-a întâmplat după ce Aidan a menționat nonșalant cum a fost dat pe spate
de frumusețea Gretei când a cunoscut-o prima oară. Zoe, cam pe la jumătatea
cinei scumpe, a simțit cum i se face rău. După cină, l-a luat pe Aidan la ea, ca
de obicei, dar nu a putut dormi. La 01:15 s-a dus jos cu telefonul, având grijă
să nu facă zgomot pe dalele de la parter. Maeve se trezea din orice.
A căutat-o atunci pe Greta Poole online pentru prima oară, urându-se în
parte pentru ceea ce făcea. Multele fotografii profesioniste pe care le-a
descoperit pe Google au șocat-o. Nu ar fi trebuit să fie așa uimită că soția lui
Aidan – aproape fosta soție – era frumoasă. El era un bărbat atrăgător, așa că
era normal să fie cu o femeie superbă. Doar în imaginația lui Zoe, Greta
apărea ca o creatură hidoasă. Se gândea că nu o mai iubea pentru că și-a dat
seama că putea mai mult, dar totul a fost doar o iluzie liniștitoare. Cea mai
rea parte din holbatul acesta la fotografii probabil nu era inadecvarea. Era
răutatea sentimentului acesta. Niciodată nu fusese genul de persoană care să
urască alte femei, dar nici nu mai fusese într-o relație cu un bărbat care stătea
să iasă dintr-o căsătorie.
Niciodată nu ținuse prea multe diete, dar atunci, stând în sufrageria
întunecoasă unde strălucea doar ecranul telefonului, era ca și cum ar fi făcut
un scurtcircuit în creier. Din acest moment, era ușor să spună nu. Să ia
mâncare din frigider și să o pună înapoi, neatinsă. Devenise ceva aproape
satisfăcător.
Acum, cinci luni mai târziu, era cu aproape șase kilograme mai slabă.
Fața, care era odinioară rotundă, era acum ascuțită, își schimbase deja și
garderoba cu haine mai mici. Mai strâmte. Așa ca rochia asimetrică de azi,
care se lipea de ea.
În ciuda noii ei siluete și a admirației pe care o trezea pare-se în mai toată
lumea, încă simțea acea inadecvare. Imaginea ei fermecătoare nu o făcea să
se simtă în niciun fel mai bine. Se întreba cât de mult mai avea de slăbit. Cât
de mult ar trebui să dea jos cât să nu se mai simtă amenințată de femeia aceea
superbă cu care trăise Aidan aproape toată viața? Femeia cu care încă mai
locuia, chiar dacă dormeau în camere diferite. Și-ar fi dorit ca Aidan să plece
de la soția lui astăzi. Să nu mai aștepte hârtiile de divorț. În realitate, și-ar fi
dorit să se mute cu ea. Asta voia și el. Chiar a spus-o, dar nu și-a făcut planuri
concrete.
Singură în baie, cu palmele ude și machiajul care nu voia să stea de niciun
fel, Zoe simțea această îngrijorare bolnăvicioasă cum că lui nici nu-i păsa.
Seara asta avea atât de multă semnificație, iar el nu era aici. Când ea chiar
avea nevoie, când chiar voia ca el să fie aici, el își pusese munca mai presus.
Aproape că l-a întrebat, când el i-a spus că nu putea să lipsească de la acea
conferință, dacă ea este femeia visurilor lui sau dacă era, de fapt, doar un
stimulent pentru orgoliul lui, care să-l ajute să treacă prin divorț. Dar apoi el
i-a zis că o să o ducă undeva de ziua ei, într-un loc cald și izolat și frumos, iar
ea s-a simțit vinovată că a îndrăznit măcar să aibă acel gând. El făcuse atâtea
pentru ea. Bineînțeles că o iubea.
Zoe a renunțat să mai încerce să-și repare machiajul și s-a spălat pe mâini.
Și-a spus că ar trebui să fie recunoscătoare pentru prietenii ei, iar apoi a ieșit
cu un zâmbet foarte hotărât.
•
Zoe aproape că-și revenise de tot din beție când a ajuns înapoi acasă cu
Maeve. Odată cu trezirea a venit și un sentiment de oboseală profundă, așa că
o convinsese pe Maeve să plece mai devreme cu ea.
Și-a verificat telefonul la fiecare câteva minute în taxi spre casă,
întrebându-se dacă ar fi potrivit să îl sune pe Aidan. Dar abia era ora nouă, iar
el era cel mai probabil la cină. Nu putea tolera ideea că e genul acela de iubită
dependentă de el, care îl întrerupe când muncește, așa că a băgat telefonul
înapoi în geantă.
Se simțea ciudat de bosumflată după o seară care ar fi trebuit să fie
minunată. După ceea ce chiar a fost minunat, chiar dacă lui Victor, în mod
previzibil, i-a sărit țandăra la un moment dat și chiar dacă Felix părea bolnav.
O șocase să-l vadă atât de palid și cu frisoane; în parte, o șocase efectul
bătrâneții asupra lui.
Restul serii a fost doar o serie de conversații presărate cu felicitări, în care
a roșit și a zâmbit și a acceptat complimentele. I-a plăcut. Bineînțeles că i-a
plăcut, dar era extrem de fericită să iasă acum din taxi pe trotuarul din fața
casei.
A deschis ușa pentru amândouă, cât timp Maeve își căuta furioasă cheile
în geanta mult prea mare. Și-a verificat încă o dată telefonul în timp ce intra
în sufragerie, astfel că a văzut cu întârziere creația incredibilă de pe masa din
bucătărie.
Erau flori, zeci de flori. Erau adunate într-o cutie cu fundițe și volane
extravagante din plastic, satin și hârtie de împachetat. Toate erau albe sau roz,
ca un buchet de mireasă uriaș. Crini atât de mari încât păreau a fi vrejuri
fermecate din povești și bujori frumoși, grași, împletiți cu iriși ascuțiți,
doldora de frunzulițe și crenguțe aurii.
 — Aaa, a spus Maeve din spatele ei, strănutând de două ori. Scuze. Au
venit după ce ai plecat. M-am gândit că cel mai bine e să le găsești ca
surpriză când vii acasă. Cred că ar trebui să le ții la tine în cameră. Văd că
nasul meu nu le suportă.
Zoe s-a apropiat de masă, eliberată de orice dubiu pe care-l avusese
înainte. Nu și-a putut reține un zâmbet când a scos un pliculeț auriu dintre
flori și l-a deschis. Pe felicitare era scris „Felicitări” cu auriu, iar înăuntru era
un mesaj imprimat, care spunea:
Celei mai talentate femei pe care am cunoscut-o vreodată. Sunt mândru că
ești a mea și abia aștept să sărbătorim împreună. Al tău, Aidan xxx
I-a dat felicitarea lui Maeve, care a citit-o cu o sprânceană ridicată.
— E tare tipul ăsta al tău, nu?
— Da, a spus Zoe zâmbind ștrengărește. Nu-i rău.
 17.

Era o sâmbătă după amiază umedă în secția de poliție pustie, dar toată
echipa încă era pe metereze. Hanson urmărise filmările de pe camerele de
supraveghere, atentă la personajul dubios cu șapcă și la conversația lui Zoe cu
o persoană care nu apărea pe filmare. Apoi a anunțat ferm că voia să verifice
și pe cealaltă cameră cu cine stătuse Zoe de vorbă.
— A vorbit cu cineva de care îi era frică, i-a spus ea lui Jonah, înainte ca
unii vecini să audă țipete din apartamentul ei, nu-i așa? Sunt mari șanse să fie
vorba despre aceeași persoană, care a apărut mai târziu cu șapcă și cu un mers
ciudat. Se ceartă, apoi se întoarce mai târziu și o ucide. Dacă o prindem pe
cealaltă cameră când merge la Zoe pentru prima oară, există șansa să vedem
cine e persoana asta.
— E o teorie bună, a spus Jonah, fără să mai spună că suspectul ar fi putut
veni din direcția cealaltă.
Exista o șansă de doar 50% ca persoana să fi venit din oraș, pe lângă
camera ale cărei înregistrări le erau puse la dispoziție.
Jonah se gândea iarăși la desfluran. Chiar era posibil ca cineva să facă rost
de substanță după cearta respectivă și înainte de momentul crimei la
unsprezece? Era o fereastră de nouăzeci de minute, un interval bizar de scurt
în care să facă rost de un anestezic atât de neobișnuit. Deși era posibil și ca
cearta să fi fost doar un factor declanșator pentru un plan premeditat cu mult
timp înainte. Ultima picătură care să-l motiveze pe ucigaș.
O’Malley luase o pauză de la încercările de a sparge baza de date a
poliției, iar acum se uita prin filmările de pe aceeași cameră de mai devreme
în acea seară, când Zoe plecase de acasă. Motivația era să-și dea seama unde
s-a dus și dacă părea că ar fi vorbit cu cineva. Era frustrant că nu aveau acces
la alte camere azi și nici nu erau mari șanse să le acceseze până luni, când
personalul de la Informații avea să se întoarcă la muncă.
Călătoria misterioasă a lui Zoe nu-i dădea pace lui Jonah. Până acum ar fi
trebuit să-și dea seama pe unde a fost. Fusese plecată pentru mai mult de trei
ore și s-a întors la ora 20:30 înspăimântată. Călătoria aceea fusese importantă.
A verificat prin transcrierile interviurilor de până acum și nimeni, în afară de
Felix, nu a recunoscut că a văzut-o în acea seară. Nimeni nu a spus nici că
avea planuri.
 Așadar, în acest moment aveau la cunoștință un trio de mistere: trei ore
care nu puteau fi încă explicate, o persoană misterioasă la ușă și o persoană
necunoscută (dar posibil aceeași) implicată într-o ceartă cu Zoe la
aproximativ două ore înainte de uciderea ei.
Având toate aceste informații în minte, l-a trimis pe Lightman pe teren cu
două sarcini. Primul era să vorbească cu Angeline Judd din nou. Jonah era
foarte conștient de faptul că nu mai vorbiseră cu ea din ziua precedentă.
Angeline fie fusese prea abătută ca să-și mai amintească de faptul că a văzut-
o pe Zoe mai târziu, fie a mințit.
Cea de-a doua sarcină era să găsească poziționarea altor camere de
supraveghere înspre oraș și să vadă dacă putea forța mâna proprietarilor să-i
dea acces la ele de pe acum. Dacă la urma urmei nimeni nu voia sau nu putea
să spună care au fost ultimele drumuri ale lui Zoe, trebuiau să recurgă la alte
metode.
•••
Apartamentul lui Angeline i se părea lui Lightman mai potrivit unui
student decât cel al lui Zoe. Blocul era construit în stilul clădirilor mari din
anii ’70 și, cel mai probabil, a fost ridicat ca un cămin studențesc, accesibil de
pe o casă a scării foarte lungă, în diagonală, care mergea până în capătul
celălalt, întreruptă de holuri mici și pătrate ce duceau la fiecare etaj.
În ciuda faptului că o sunase înainte să vadă dacă era acasă și trează,
Lightman tot a trebuit să aștepte un minut întreg ca ea să vină la ușă. Purta
pijamale, pantaloni scurți cu dantelă în partea de jos și un top cu bretele și
părea amețită, ca și cum luase prea mult Prozac. S-a gândit că nu e ceva
neobișnuit în circumstanțele date.
— Cine sunteți? a întrebat ea, o întrebare ciudată de adresat unei persoane.
— Sunt detectivul sergent Lightman, a spus el. Am sunat mai devreme.
— Oh! Da. În regulă.
S-a dat înapoi, iar el a urmat-o înăuntru, încercând să păstreze distanța.
Goliciunea picioarelor și a mâinilor ei îl făcea să simtă că nu e tocmai potrivit
să intre.
Locul era mai curat decât se aștepta, deși avea lângă pat un pahar, o cană,
o farfurie și ceea ce arăta ca o sticlă de vodcă proaspăt deschisă într-o pungă
de plastic pe masă. Era totuși mai spațios decât s-ar fi gândit că este privind
de pe hol; avea o bucătărioară proprie, o mică sufragerie și un pat. Unul
dintre dulapurile de la bucătărie era deschis, ca și cum nu reușise să-l închidă
cum trebuie. Avea și o baie în apartament, deși ușa era aproape închisă.
 Angeline și-a băgat mâna prin ușa întredeschisă și a luat un halat alb
murdar din cuier. L-a tras și a încercat să și-l pună pe ea, dar când a pus mâna
să ia cordonul nu a găsit nimic, așa că l-a lăsat deschis.
— Aș vrea să te întreb doar câteva lucruri, a spus Lightman încet.
Angeline s-a dus atent către pat și s-a așezat pe colțul acestuia, așa că el s-
a pus pe canapea.
— Am încercat să verificăm povestea cu pierdutul cheilor tale, dar nimeni
nu-și amintește cine le-a predat la poliție, din nefericire.
— Nici eu nu știu, a spus Angeline cu o voce neutră și monotonă. Le-am
pierdut.
Lightman a privit-o mai atent, întrebându-se dacă era beată sau poate
foarte mahmură.
— Poate ne-ai ajuta mai mult cu informații legate de noaptea în care a fost
Zoe ucisă, a spus el. Ai văzut-o în acea dimineață, nu?
— Da, a spus Angeline, apoi s-a uitat rapid în stânga și-n dreapta, ca și
cum ar mai fi fost alți oameni acolo. V-am spus.
— A menționat că are planuri pentru ziua aceea? a întrebat el, hotărât să
sape după informații. Avea ceva de făcut în seara aceea?
— Nu, a spus Angeline, dar uneori se ducea la cursuri de tango
argentinian joia, a adăugat ea.
— Cam pe la ce oră?
— Pe la opt și ceva, a spus Angeline ridicând din umeri. De obicei, stătea
până târziu.
Lightman s-a gândit că acesta sigur nu era un interval de timp potrivit, căci
Zoe fusese plecată de la cinci până la opt jumătate. Era puțin probabil să se fi
dus la lecțiile de tango în seara aceea, având în vedere că ar fi durat până la
nouă și jumătate.
— Ți s-a părut ceva ciudat în săptămâna asta? a încercat el. Ai auzit de
certuri între Zoe și prietenii ei?
Angeline a părut deodată rănită și furioasă și a început să-și scuture capul.
— De ce tot încercați să mă faceți să mă simt prost? Am spus că-mi pare
rău că… m-am supărat. Când mi-a spus că îi plăcea să mă picteze doar pentru
că eram distrusă. Cum te-ai simți tu în situația asta?
— Cred că ai vorbit cu un coleg de-al meu, a spus Lightman blând, dar îmi
pare rău că am readus asta în discuție.
El s-a hotărât că așa nu ajunge nicăieri. Ar fi mult mai bine să o aducă la
discuții când e trează. S-a ridicat și, în timp ce făcea asta, a văzut îndesată
într-o parte, lângă scaun, o pereche de adidași bărbătești albastru-marin.
— Ai prieten? a întrebat el.
— Nu, a spus Angeline, iar de data asta a răspuns rapid și respingător,
atipic stilului ei melodramatic.
Lightman a privit la pantofi, care aveau limbile trase în sus și, în mod
bizar, nu aveau șireturi.
— Ai cui pantofi sunt aceștia?
Angeline s-a ridicat nesigură pe picioare și s-a aplecat să se uite.
— Habar n-am, a spus apoi, scuturându-și capul.
Când el s-a întors, a auzit-o vorbind ca pentru ea. Era sigur că a auzit-o
zicând „fără șireturi”, printre alte sunete indescifrabile.
S-a dus spre ușă și, mai apoi, fără să se gândească prea mult, s-a dus către
dulapul de la bucătărie. Privind înăuntru, a văzut o tavă de tacâmuri cu
furculițe, lingurițe pentru desert și pentru ceai. Pe fiecare parte erau articole
de gătit sau servit. Și, printre toate acele lucruri, niciun cuțit.
S-a scuzat și l-a sunat pe șef de pe scări. Nu era sigur dacă era relevant
pentru investigațiile lor, dar cineva fusese acolo și curățase apartamentul de
orice lucru cu care Angeline s-ar fi putut răni – sau cu care ar fi putut răni pe
altcineva.
•
Hanson și O’Malley l-au pus la curent pe Jonah în legătură cu filmările de
pe camere. Nu au progresat prea mult cu suspecții, dar au reușit să o
surprindă pe Zoe mergând mai departe în oraș, pe Hill Lane, lucru pe care l-
au văzut pe o singură cameră a unui supermarket, căci doar acolo au reușit să-
l convingă pe proprietar să le dea filmarea. Acest lucru le dădea prea puține
indicații despre locul în care se îndrepta, dar și pe această filmare se grăbea.
S-a întrebat dacă n-ar trebui să-l sune pe Wilkinson ca să grăbească
colectarea filmărilor de pe camerele de supraveghere. În cazul investigațiilor
mai importante putea să profite de funcția lui, dar era genul de lucru pe care
nu trebuia să-l faci prea des, iar detectivul comisar-șef ar putea întreba dacă
existau suficiente informații care să justifice intervenția lui. Acest lucru
presupunea de obicei o amenințare asupra vieților omenești, iar acum nu
aveau motive să suspecteze că ucigașul ar putea acționa din nou.
— Ai reușit să îți dai seama dacă Felix Solomon a intrat în sistemele
noastre? l-a întrebat Jonah pe O’Malley, lăsând deoparte aceste gânduri pe
moment.
— În mod surprinzător, am reușit să adun câte ceva, a spus O’Malley,
punând în bară aplicația video și deschizând o bază de dată de modă veche,
totul pe un ecran verde-bolnăvicios, plin de butoane și scripturi codate.
Impresia generală era că acea pagină nu mai fusese actualizată din anii ’90
și a putut ghici fără să i se spună că era o bază de date a poliției. M-a învățat
live un tip tinerel pe nume Ziggy, care a organizat un curs de științe
computerizate, iar acum pot vedea utilizatorii întregii zone East Sussex. Și nu
cred că mai e cazul să spun că nu ar trebui să pot accesa așa ceva.
— Dumnezeule, a spus Jonah încet. Și ce-ți spune asta?
— Că sunt la propriu sute de conectări de grup pentru cazuri care nu au
fost niciodată închise după ce au fost deschise, a spus el, navigând în sus și în
jos pe o listă din dreapta ecranului, și pun pariu că această „Anchetă internă
de corupție a echipei executive” are acces la multe lucruri.
Și-a scuturat capul.
— Următoarea mișcare este să analizez toate dosarele care au fost
deschise înainte de pensionarea lui Felix Solomon. Dar dacă te întrebi dacă el
și-a băgat nasul unde nu-i fierbe oala, atunci e o posibilitate reală. Toate
aceste informații pot fi accesate de la distanță și nu trebuie să fii vreun geniu
ca să încerci niște date de logare vechi și să vezi dacă funcționează.
— Mulțumesc, a spus Jonah, nesigur dacă ar trebui să-l preocupe
proprietarul apartamentului lui Zoe sau dacă înclina să creadă că ar fi făcut
exact la fel în situația lui. Și vezi dacă poți să-l recrutezi pe tânărul acela să
lucreze pentru noi. Alternativă e prea groaznică pentru a fi exprimată în
cuvinte.
•
Lightman a trimis detaliile pentru alte trei camere din oraș pe la 15:30.
Una era de la Barclays, una de la o agenție de pariuri, una de la primărie. Era
un fel de vid pe partea dreaptă a intersecției cu Latterworth Road, dar
camerele ar fi putut prinde locul de unde venea acea persoană misterioasă cu
șapcă.
Jonah s-a hotărât că era momentul să-l contacteze pe Wilkinson.
Gândindu-se la cum să o facă, s-a hotărât să dea un mesaj, nu să sune. Chiar
dacă se crea o mică întârziere, oricum nu erau prea multe șanse să obțină
acele filmări decât târziu în acea seară. Mâine cel mai probabil. A inclus
detaliile celor trei camere, și-a cerut scuze pentru deranj și a trimis mesajul cu
un nod în gât.
A durat zece minute până să primească un răspuns. Wilkinson a spus că
era ieșit și nu avea semnalul prea bun, dar că va reveni acasă înainte de ora
cinci și se va ocupa de asta.
Jonah a oftat. Asta însemna că tot mâine aveau să treacă la treabă, dar că
cel mai probabil urma să primească filmările. În general, detectivul comisar-
șef primea ce voia, grație faptului că-l știa tot Southamptonul.
Asta însemna și că Jonah nu mai avea nimic de făcut în acel moment.
Dacă filmările ajungeau a doua zi și informațiile de la legiști abia luni, erau
acum în așteptare, asta dacă nu voiau să se ocupe și mai bine de interogatorii.
Jonah avea un sentiment puternic că acestea ar merge mai bine dacă ar avea
mai multe informații, indiferent cât de frustrantă era întârzierea.
Așa că era vremea să mai lase munca să aștepte și să facă niște sport. A
privit pe fereastră la ploaia torențială cu un sentiment aproape de rebeliune.
Nu voia să piardă șansa de a ieși cu bicicleta, indiferent de vreme.
Înainte de a pleca, și-a luat telefonul și a văzut că avea câteva e-mailuri
personale. După ce le-a deschis și-a dat seama că a uitat cu totul de petrecerea
lui Roy Upson din seara aceea. S-a simțit profund tentat de ideea de a
pretinde că muncește, dar a văzut că rezervaseră o degustare de whisky și că
tuturor le fusese alocat un partener. Ar fi trebui să anuleze mai din timp. Ar
trebui să meargă. Știa asta. Nu și-a văzut colegii de ciclism în ultimul timp,
din cauza volumului mare de muncă și a bicicletei temporar stricată. Nici pe
Stephen și Andrew nu-i mai văzuse de mult, cei doi prieteni din școală pe
care-i mai avea. Era trist să recunoască faptul că Roy, un copil mare de
patruzeci de ani cu care mergea la ciclism la câteva săptămâni, era probabil
unul dintre cei mai apropiați prieteni în prezent.
O să meargă. Nu trebuie să stea prea mult și nici să bea la fel de mult ca ei.
Putea să bea doar tonic și să se scuze când ceilalți erau prea beți ca să-și mai
dea seama. Deși era evident că i-ar fi plăcut mult mai mult să stea acasă
pentru tot restul serii și să lucreze la caz, în loc să stea în oraș și să contribuie
la ceea ce cu siguranță va fi o mahmureală.
•
Ziua a continuat într-un mod ciudat. Aidan a simțit în mod repetat că avea
să se întâmple ceva; ceva ce va opri totul. Un soi de accident care să-l
doboare pe el sau pe Greta. Un infarct (în cazul lui) sau vreun moment
devastator de înțelegere când ea avea să vadă moartea lui Zoe la știri (în cazul
ei). Nu se aștepta ca ziua aceasta să meargă astfel mai departe, într-o stare
permanentă de teamă.
Cumva o tură de jogging de dimineață s-a transformat într-o zi de
cumpărături pentru Crăciun alături de Greta, care era mereu în sarcina ei. El
nu a făcut mare lucru, doar a urmărit-o și i-a ținut lucrurile. Mai târziu, el a
băut un ceai și a ascultat-o povestindu-i că a zugrăvit în baia de la parter cu o
zi în urmă și că acum era udă și nu putea fi folosită. Iar el i-a zâmbit crispat
când ea i-a amintit de petrecerea de la cină la care trebuia să meargă.
El a rugat-o să-l lase să facă duș înaintea ei, mai mult pentru că voia să
scape de conversația veselă decât pentru că nu-i plăcea să se pregătească de
astfel de evenimente. Măcar după ce se îmbrăca putea să-și pună ceva de
băut.
De asemenea, avea multe mesaje de la Maeve. A început să le primească
cu o seară înainte, la câteva ore după ce fusese găsită Zoe, și au continuat
neîncetat. Maeve era devastată. Voia să se vadă cu el. Cum făcea el fată
situației? Poliția întreba despre orice. Continuau iar și iar, fără să mai conteze
că i-a spus fetei că are nevoie de spațiu să-și plângă durerea singur. Îi era
aproape la fel de teamă că Greta va vedea aceste mesaje, cum îi era și că va
citi mesajele pe care i le trimisese Zoe. Părea ca și cum se înfiripase ceva
între el și Maeve.
Stând în fața dulapului cu băuturi, și-a scos din nou telefonul, cu un
sentiment de renunțare, și i-a zis că se vor întâlni a doua zi. Spera că asta o va
face să tacă.
Îi tremura mâna când și-a pus telefonul înapoi în buzunar și a luat un
pahar. Nu-i era doar teamă. Era și negru de furie. Atât de furios încât nu putea
sta locului.
Primul whisky, care cu siguranță era cel puțin dublu, a curs pe gât rapid și
arzător, fapt ce l-a făcut să mai vrea unul. Și-a spus că o să o lase puțin mai
moale după acesta, dar era deja la al patrulea și se simțea serios amețit atunci
când a apărut și Greta, douăzeci și cinci de minute mai târziu. Își ducea
paharul spre gură când a intrat ea în cameră, iar el a rămas blocat așa preț de
o clipă. Totul la ea era răvășitor, de la bluza strâmtă și roșie încheiată pe după
gât, la noul colier ce-i despărțea decolteul printr-o tușă de aur. De la
picioarele suple la rujul perfect aplicat. Își făcuse ce-și făcea ea de obicei la
păr, iar fața îi părea ca de zână, era ravisantă.
Aidan a simțit cum în interiorul lui arde dorința cu aceeași intensitate ca o
tristețe imensă. Și-a pus stângaci paharul pe masă și s-a ridicat.
— Arăți incredibil de bine, Greta, a spus el. Cum am reușit eu să fiu cu o
femeie atât de frumoasă?
Ea l-a privit.
— Habar nu am, a spus ea, scuturându-și capul și apoi râzând.
 Când a venit el spre ea, i-a atins cămașa Ted Baker pe care o purta.
— Știi ce, și tu ești foarte chipeș.
Mâna lui a curs până pe spatele ei și a tras-o la piept într-un sărut lung,
extrem de senzual. Când s-a oprit, el a întrebat-o:
— Cât timp avem?
— Cam cinci minute, a spus Greta, punându-și brațele în jurul gâtului lui
Aidan, iar el îi citea dorința în ochi. Poate că ar trebui totuși să plecăm. Știi că
lui Michael nu-i place când întârziem.
— Dă-l naibii pe Michael, a spus Aidan, iar apoi și-a amintit deodată că
Michael flirtase cu Greta când au ieșit ultima oară.
Deodată, era furios.
— Ce e mai important? Noi sau nenorocitul ăla?
— Păi, e un bărbat cu un succes extraordinar, a spus cu o voce menită să-l
ațâțe.
Aidan și-a pus mâna pe coapsa ei, iar apoi a alunecat mai sus.
— Dar poate să facă asta? a întrebat el.
— Nu, a murmurat Greta, punându-și capul pe al lui și inspirând tremurat.
Nu, nu poate.
•
Planurile lui Jonah de a nu bea la petrecerea burlacilor s-au dovedit a fi
mult prea optimiste. Era pur și simplu greu să nu bea la o degustare de
whisky și cină. Și-a dat seama că el era cel mai mare inamic al său. Și-a adus
aminte, după ce a întârziat puțin și a salutat pe toată lumea, că îi plăcea de
băieții aceia. Erau amuzanți fără să fie excesiv de puerili și simțea că le
datora o vorbă pentru că-l invitaseră acolo. Îl făceau să se simtă generos, iar
asta însemna să le cumpere tuturor încă un pahar de whisky la degustare.
Însemna încă o sticlă de șampanie la cină, urmată de vreo două sticle de vin
roșu.
Când au ajuns la barul de vinuri Jean-Pierre, el era turtă și avea chef de râs
din orice. Se simțea în formă și amuzant, o variantă mai zgomotoasă, mai
încrezătoare de-a sa. Nu l-a surprins nici când ceilalți i-au spus că era o
femeie la bar care se tot uita la el. Acum avea la ce să se uite. Nici nu avea
nevoie să meargă să flirteze cu ea ca să verifice teoria.
S-a ridicat nesigur pe picioare să meargă să cumpere următoarea rundă,
gândindu-se că poate ar vrea să vadă cum arată femeia aceea. S-a gândit că
cel mai probabil e brunetă. Stătea alături de doi bărbați care lui Jonah i se
păreau a fi un cuplu. Capul ei era întors către cei doi acum, privirea departe,
dar când Jonah s-a apropiat, ea l-a privit.
Jonah s-a oprit cu totul.
— Michelle, a spus el.
Ar fi trebuit să se uite dinainte. S-ar fi putut pregăti, ar fi putut avea ceva
de zis. În schimb, atunci când fosta lui logodnică i-a zâmbit și i-a spus „M-
am gândit eu că ești tu”, nu avea nimic de spus. Absolut nimic.
Michelle și-a aplecat capul, citindu-i-se astfel rușinea pe care o simțea și
el, dar era și încântată. Ca și cum faptul că era acolo însemna la fel de mult
pentru ea, ca și pentru el.
— E petrecerea burlacilor?
Jonah s-a uitat înapoi la masa lui, găsindu-și un fel de voce să vorbească.
— Da, a spus. Ți-l amintești pe Roy?
— Oh, eu – da! s-a aplecat să se uite mai bine. Avea o iubită olandeză, nu?
— Da! Nunta e pe cincisprezece.
— Să-l feliciți din partea mea, a spus ea.
Jonah a aprobat cu un gest al capului. A făcut asta în fața femeii care l-a
terminat și peste care i-a luat șase luni să treacă, până când a reintrat Jojo în
viața lui. Era atât de fericit să se simtă întărit în fața ei.
— Dar tu? a întrebat el. Ce mai faci?
— Petrecere de logodnă, a spus ea. Nu mai au Prosecco, așa că am luat o
pauză.
Ea a făcut un gest spre prietenii ei. El și-a dat seama că fusese nepoliticos
cu ei și a întins o mână pentru a da noroc cu fiecare în parte. Avea impresia
că e privit cu circumspecție și s-a gândit că Michelle le spusese cine era. Ei s-
au întors imediat după aceea la conversația lor, iar el a fost ușurat.
— Cum mai ești? a întrebat el pe un ton jos.
— Sunt bine.
Michelle a surâs amuzată.
— Nu mai, predau.
— Serios? a întrebat Jonah.
— Mda, enervant e că ai avut dreptate, a spus ea zâmbind iarăși.
Începusem să mă satur de tot.
— Nu am avut dreptate, a spus Jonah, simțindu-se rușinat. Tot ce ți-am zis
a fost greșit. Am fost un nesimțit.
— Ei bine, uneori nesimțiții știu mai bine, a spus ea ridicând din umeri. E
de o mie de ori mai bine să port conversații adulte la muncă.
— Și eu fac la fel, a spus Jonah, dar cred că sunt supraestimate.
 Michelle a râs și, fără să se gândească la ce zice, Jonah a spus:
— Îmi lipsești.
— M-am gândit că te-ai bucurat când am plecat, a spus ea cu ochii
căutându-i chipul. Niciodată nu te-am făcut fericit.
— Nu, a spus Jonah. Eu mă făceam nefericit.
Și apoi, după o pauză, a spus:
— Vezi? Am nevoie de tine. Nici nu mai știu să vorbesc corect gramatical.
Michelle a râs din nou, cu un sunet mai puternic, mai eliberator. Și-a dat
părul după ureche și i-a zis:
— Vrei să plecăm de aici?
— Da, a spus Jonah încercând să nu zâmbească exagerat. Vreau.
•
Hanson nu a vrut să lucreze până atât de târziu. La patru s-a hotărât că
vrea să se mai uite o dată pe imaginea persoanei cu șapcă. O verificare scurtă.
Atâta tot.
Verificarea scurtă a făcut-o să se gândească la faptul că ar putea să-și dea
seama cine era persoana respectivă dacă reușea să curețe filmarea suficient,
așadar a mai petrecut două ore folosind instrumentul de prelucrare a imaginii
pe care cei de la Informații l-ar fi putut probabil folosi mult mai bine.
Rezultatele nu erau extraordinare, dar obținuse un fragment în care era
vizibilă partea inferioară a feței. După aceea, a intrat pe internet și a căutat
imagini cu toți suspecții, încercând să le pună unele lângă altele, pentru a
vedea dacă se potrivesc formele fețelor acestora.
În final, s-a văzut nevoită să-și recunoască sieși că nu putea spune nimic
cu certitudine pe baza imaginii pe care o avea și a închis calculatorul cu un
sentiment de exasperare. Abia atunci și-a dat seama că ar putea lua autobuzul
înapoi spre casă, ceea ce însemna o pauză de la ploaia care nu se oprise toată
ziua.
Mormăind ca pentru ea, s-a decis că e mai bine să alerge la autobuz și așa
să se încălzească puțin pe drum. Și-a pus echipamentul de alergare, care, din
fericire, era uscat și aproape prăjit după ce a stat șase ore pe caloriferul din
baia secției.
În cele din urmă, a plecat de la secția pustie într-un moment în care nu
ploua. Și-a pornit playlistul din anii optzeci, după care și-a pus iPhone-ul pe
mâneca gecii de alergare, pornind prin parcarea mică pentru vizitatori.
Era cam la jumătatea parcării, când una dintre puținele mașini rămase a
pornit motorul, cu farurile tăind aerul puțin în fața ei. A sărit și a râs ca pentru
ea. L-a salutat dând din cap pe șoferul invizibil când a alergat prin fața lui,
către intrarea spre drumul principal. Imediat ce a trecut, mașina a ieșit din
parcare și a început să o urmărească. Își dădea seama după direcția farurilor
că era acum în spatele ei.
Întorcându-și capul, s-a dus alergând spre locurile libere din parcare din
stânga, oferindu-i mașinii suficient loc să treacă. Dar, în timp ce ea alerga,
mașina și-a păstrat ritmul încet în spate. Mai era o mașină parcată în față, așa
că a trebuit să stea în spatele mașinii celeilalte puțin. În ciuda faptului că avea
suficient loc, șoferul nici nu a încercat să treacă. A început să se simtă agitată
la modul cel mai straniu. În mintea ei își făcuseră loc gândurile cu cadavrul
lui Zoe și a trecut abrupt printre cele două mașini, alergând direct către iarba
dinspre Southern Road. Treceau mașini pe ambele benzi, dar Hanson a găsit
un spațiu și a fugit pe partea cealaltă, apoi către colțul clădirii Novotel și în
parcarea unei agenții de închiriat mașini. Acolo s-a mai calmat, știind că nu
poți ajunge în parcare fără să treci mai întâi pe la Harbour Parade. Până când
urmăritorul o putea ajunge, ar trece deja pe acolo și ar fi pe la stația de
autobuz TGI Fridays.
Trecea un autobuz fix când a ajuns în stație, iar după ce s-a urcat a început
să se simtă ridicol. Nu o urmărea nimeni. Era doar paranoică.
A coborât din autobuz cu două stații înainte de casă și a trebuit să mai
alerge vreo trei kilometri prin două cartiere rezidențiale înainte de a ajunge.
Se relaxase în autobuz și-i plăcea să alerge. Întunericul de afară era punctat
de beculețe timpuriu agățate pentru Crăciun. Era unul din lucrurile ciudat de
emoționante ale acestui cartier nu foarte scump al zonei Southampton. Toată
lumea voia să-și decoreze casele cu luminițe mai puternice, pentru mai mult
timp. Voia să încerce un sprint pe ultima bucată de drum spre casă și a văzut
că mai are de alergat cam 500 m. A început să numere pe măsură ce se
apropia, știind că putea începe la aproximativ șaizeci din acest punct.
Patruzeci de secunde. Haide.
Muzica de pe iPhone nu o ajuta. Era o melodie constantă, antrenantă, dar
nu potrivită pentru sprint. Ea încerca cu toate forțele să termine, dar parcă
alerga pe picioarele altcuiva. Cu toate acestea, a continuat spre treizeci de
secunde. Douăzeci. Apoi, când mai avea optsprezece secunde, s-a oprit. Nu
din cauza durerii pe care o simțea în corp, ci din cauză că era cineva lângă
ușa casei ei, sub lumina becului de la intrare.
S-a gândit la mașina din parcarea secției, iar apoi, dintr-un motiv sau altul,
s-a gândit din nou la Zoe, care s-a oprit să vorbească cu cineva când a ajuns
acasă. La teama care i se citea în gesturi când stătea acolo, la modul în care
acea persoană o așteptase.
Hanson și-a scos căștile și s-a dat câțiva pași înapoi, după care s-a dat într-
o parte a drumului către cea mai apropiată casă, astfel încât să fie protejată de
brazii plantați în fața acesteia. Spera că vecinii nu asistau la scena asta.
Nu-și mai vedea acum intrarea de la casă, dar vedea clar tot drumul. Știa
dacă persoana de acolo avea să plece.
Poate că e șeful, s-a gândit deodată. Sau Ben.
Și-a scos telefonul din buzunarul de pe mânecă și l-a deblocat, oprind
muzica cu totul. Lightman sau șeful i-ar fi trimis măcar un mesaj înainte de a
veni așa la ușa ei, dar nu avea nimic pe ecran; nici când și-a verificat mesajele
nu a găsit nimic. Și-a ridicat capul și a văzut cum iese o persoană de pe aleea
casei ei. A privit în sus, pe drum, către locul în care era ea, iar Hanson s-a
băgat mai mult în umbra brazilor pentru a se ascunde după crengi. Când s-a
uitat iarăși o clipă mai târziu la persoana misterioasă, aceasta s-a întors în
cealaltă direcție, mergând spre oraș.
Hanson a privit-o furioasă, încercând să-și dea seama dacă era o persoană
pe care o știa. Era aproape sigură că era vorba de un bărbat. Părul scurt și
forma spatelui în geaca închisă la culoare. Mersul. Încă o dată, privindu-l, era
sigură că nu-i era prieten. Și suspecta că era o persoană care nu ar fi trebuit să
știe unde locuia, cineva care are o legătură cu acest caz.
Și-a scos cheia de la intrare, recunoscătoare că și-a adus aminte să încuie
ușa când a ieșit la alergat de dimineață. S-a oprit înăuntru când s-a închis ușa,
iar apoi, rapid și cu mâinile ușor tremurânde, s-a dus să-și facă bagajul de
noapte.
 18.

Septembrie – cu paisprezece luni înainte

Septembrie nu trebuia să fie așa. Cerul albastru intens și căldura jilavă o

făcuseră pe Zoe să-și imagineze că Aidan s-a hotărât să o ia cu el la Kyoto.
Visa cu ochii deschiși în timp ce mergea prin Winchester cu muzica senzuală
din căști, la ei doi lăsând conferința deoparte și urcând pe un munte pentru a
se răcori. Apoi s-a gândit la un sărut umed, înfocat, la mâinile lui pe ea, dar s-
a trezit deodată în fața unei treceri de pietoni, roșie ca racul și întrebându-se
dacă își dăduse cineva seama la ce se gândea.
A încercat să se concentreze din nou pe munca ei, care mergea destul de
bine și nu voia să piardă din elan. Voia să termine noua operă astăzi,
indiferent cât de mult timp îi va lua. După aceea, voia să facă o fotografie pe
care să i-o trimită lui Aidan, ca să vadă și el acest nou tablou care-l înfățișă pe
el alături de ea.
Intrând de la căldura înăbușitoare de afară la răcoarea din Școala de Arte
se simțea ca și cum ar fi alunecat în apă. Zoe și-a prins părul pentru a se
răcori și a tremurat instantaneu când un val de aer rece de la un aparat de aer
condiționat i-a lovit pielea transpirată.
A urcat scările până la etajul unu scoțându-și căștile din buzunar și
pregătindu-se să se retragă departe de lume. A învârtit cablul pe degetele de
la mâna dreaptă, căci îi plăcea sentimentul de strânsoare pe vârful degetelor.
Când a intrat, atmosfera era una puțin ciudată. Mitz și Sinead stăteau
împreună lângă ușă și, având în vedere că au tăcut imediat, s-a gândit că cel
mai probabil vorbeau despre ea. Caz, una din fetele mai tăcute care îi mai lua
din când în când cafea, s-a ridicat și a venit la ea cu un zâmbet aproape
sfidător.
— Îmi place tabloul, îi spune.
— O…
Zoe nu era sigură cum să-i răspundă.
— Mulțumesc.
Caz s-a dus lângă ea, către colț.
— În distrugere găsim ceva aproape sublim, a spus Caz. Nu-i așa?
 Mai apoi, Zoe a fost confruntată cu realitatea despre care vorbea aceasta.
Tabloul la care lucra, aproape terminat, intitulat „Coborâre”, fusese tăiat de
tușe de roșu aprins. Forma angelică masculină de pe fundal, care stătea în
lumina proprie și diferită, era neatinsă, dar peste femeia delicată din centru
era mâzgălit cuvântul „Târfă”.
•
Încă mai avea acea senzație groaznică în stomac când a ajuns acasă și s-a
așezat pe canapea. Annette a fost, bineînțeles, minunată, imediat ce Zoe a
alertat-o cu privire la vandalism. Profesoara ei de artă a chemat securitatea și
s-a pornit o anchetă pentru a găsi vinovatul. Le-a ținut tuturor studenților o
morală amenințătoare cu privire la integritatea artei, cerându-le să vorbească
dacă știu ceva, înainte să se vadă cine a făcut-o pe camerele de supraveghere.
Nimeni nu a mărturisit, dar în ciuda asigurărilor primite de la Annette că
tabloul putea fi reparat, Zoe a simțit că era stricat de-a binelea. Nu era sigură
că va mai putea lucra vreodată la el sau că va mai putea petrece timp în acel
departament fără să-i fie teamă că cineva o urmărește.
Își dorea ca Maeve să fi venit acasă în seara aceea. Ar fi fost atât de agitată
de la tot ce se întâmplase, încât Zoe ar fi fost forțată să se înveselească și să
rămână așa până la culcare, dar dat fiind faptul că Maeve era la întâlnirea
Alpha și că Aidan era la jumătate de planetă distanță, se simțea singură și
vulnerabilă.
Încă stătea acolo când cineva a bătut la ușă și a simțit un val de afecțiune
față de Maeve, care sigur se întorsese mai devreme pentru că își uitase cheile,
dar când a deschis ușa, l-a văzut în schimb pe Victor, cu o privire crâncenă pe
chip.
În ciuda dorinței imediate de a închide ușa la loc, l-a invitat înăuntru. Clar
avea ceva în minte, dar poate că ar ajuta-o să se gândească la grijile celorlalți.
— Îmi pare rău, a spus Victor, imediat ce s-a așezat pe canapea.
Își cerea adesea scuze când voia să vorbească despre ceva, iar Zoe i-a
zâmbit scuturându-și capul.
— Nu are de ce să îți pară rău. Toată lumea simte nevoia să discute uneori.
Să pun ceainicul pe foc?
— E în regulă, a spus el. Eu… nu sunt supărat. Vreau să zic… e greu. Dar
nu e atât de greu pentru mine cât… a oftat amuzat. Am ceva să-ți arăt.
Și-a scos telefonul din buzunar, lăsând-o să aștepte într-o stare de
nervozitate crescândă cât se încărca ceva.
— Uite, a zis el după un minut, ținându-și telefonul cu ecranul spre ea.
 Zoe l-a luat, neștiind ce va vedea, dar simțind în mod aproape sigur că e
ceva legat de Aidan și-a dat seama vag, că era fotografia unei pagini de
Facebook, dar era greu să vadă alte detalii când tot ce vedea era o fotografie
cu Aidan și soția sa, cu o panoramă în spate. Clar era un selfie făcut de Greta,
care era naturală, fericită și incredibil de frumoasă. Se țineau unul pe celălalt
cu brațele în jurul taliei, iar ei zâmbeau.
— A fost făcută în după-amiaza asta, a spus Victor încet.
Zoe a văzut că avea dreptate. Era de azi, iar locația era etichetată Kyoto.
Acolo trebuia să aibă loc conferința. Și-a dat seama că acel loc îi părea
cunoscut. Îi trimisese o fotografie după-amiază, doar că în aceea nu era nici
urmă de Greta. Nici Aidan. Doar priveliștea și cuvintele „Îmi lipsești”.
Adrenalina care-i curgea prin vene făcea totul să pară ireal. A început să se
uite fără niciun scop prin ultimele postări, dându-și seama că acela era Aidan.
El fusese etichetat în fotografie. Și Greta la fel.
— Cred că nu și-a dat seama că ea l-a etichetat, a spus Victor.
— Dar… de ce nu am văzut nimic pe Facebook? a întrebat ea indiferent. E
prieten cu mine și toate chestiile astea ar trebui să-mi apară instant.
— Bănuiesc că are anumite setări care blochează chestiile pe care nu ar
trebui să le vezi tu, pentru orice eventualitate, a spus Victor. Dar a uitat să mă
blocheze și pe mine.
Zoe a trebuit să se îndepărteze de el. Nu suporta să vadă simpatia și
triumful din privirea lui. S-a gândit că i se face rău, dar nu se putea opri din a
se uita la fotografia aceea, dând în sus și în jos, să vadă dacă s-a schimbat
data. Să verifice dacă era o amintire de anul trecut, deși știa că nu era așa.
Și-a scos telefonul, deschizând WhatsApp. Ultimul lucru trimis de Aidan
era acea priveliște goală și a simțit că ceva o arde pur și simplu pe interior. El
îi mai scrisese un mesaj vesel, „Valea Saga văzută de sus”. Sub răspunsul ei
inițial că era frumos și că și ei îi lipsea el, Zoe a început să scrie un alt mesaj:
Mă despart de tine. O fac pe WhatsApp pentru că nu meriți nimic altceva.
Nenorocitule, mincinosule. M-ai făcut să cred că totul e pe bune când tu ești
în vacantă cu soția ta. Nu te-ai fi despărțit în veci de ea, și știu asta acum. Am
terminat-o.

A trimis mesajul, iar mai apoi a folosit telefonul lui Victor pentru a salva
imaginea cu Aidan și Greta. Și-a trimis-o și pe Messenger.
— Ce faci?
— Mă despart de el și mă asigur că am dovezi ca să nu mă ducă cu
zăhărelul, a spus ea.
I-a dat telefonul înapoi.
— Mulțumesc.
Victor l-a luat aprobând. Apoi a zis:
— Îmi pare atât de rău. Vrei să-ți fac un ceai?
Zoe a încercat să-i zâmbească.
— Asta trebuia să fie replica mea. Nu. Uite… vreau să fiu singură acum.
Bine? Te anunț când o să am chef de vizitatori.
Victor a aprobat, dar expresia lui era undeva între dezamăgire și rebeliune.
— Eu cred că e mai bine să ai companie…
— Nu acum, a spus ea cu fermitate. Dar mulțumesc.
Înainte de a pleca, el a îmbrățișat-o. Nu se putea relaxa. Era prea furioasă,
rănită și tensionată față de toată lumea, inclusiv Victor.
— Ne vedem curând, a zis ea.
Era agitată. După douăzeci de minute a sunat-o Aidan să o întrebe ce se
întâmplă.
— Ce naiba e cu tine? a întrebat, iar furia din vocea lui era groaznică. Nu
doar că o rănea, dar era puțin înspăimântătoare.
Zoe a închis fără să vorbească, apoi i-a trimis fotografia cu el și Greta.
După aceea și-a dat telefonul pe silențios, ca să nu mai fie nevoită să audă
alte minciuni.
 19.

Jonah s-a trezit la șase cu o durere îngrozitoare de cap, simțind cum îl

apasă o tonă de anxietate. Era adesea așa când era mahmur. Simțea un regret
enorm și teamă față de ce făcuse, o legătură perfectă între decizia de a bea
prea mult și orice altă decizie pe care o luase.
Faptul că era într-o cameră stranie de hotel nu-l ajuta. Când s-a ridicat și s-
a uitat la Michelle, care încă dormea adânc, cu părul peste față, a simțit că era
într-un univers paralel ciudat în care nu se despărțiseră. În care ultimul an nici
nu existase.
Avea nevoie de apă, de un paracetamol și de patul lui. Nu se putea gândi
la asta rațional până ce nu dormea bine. După ce dormea, putea decide dacă a
distrus totul sau dacă a recuperat ceva ce credea că e pierdut.
Michelle nu s-a mișcat când el și-a luat hainele și s-a îmbrăcat. Nu a
reacționat nici când și-a scos cutia de paracetamol pe care o avea în
buzunarul gecii de unde a extras patru pastile, dintre care două le-a pus pe
noptiera ei, înainte de a umple un pahar cu apă din sticla de la minibar și a-l
lăsa și pe acesta acolo. Ea a murmurat ceva vag atunci când el s-a aplecat să-i
spună că trebuie să plece. A ezitat înainte de a pleca, îngrijorat că ea ar putea
crede că a folosit-o cumva, dar nici nu era de niciun ajutor să stea de vorbă
cât încă se simțea în halul acela. Ar fi spus lucruri idioate, care i-ar fi rănit pe
amândoi. A ieșit încet, tresărind la zgomotul făcut de ușa care s-a închis în
urma lui.
•
Hanson s-a trezit la 07:00 când cineva dintr-o cameră alăturată a pornit
chatul la un volum suficient de zgomotos cât să audă toată strada. A mai stat
câteva minute uitându-se la tavanul alb, deprimată la gândul că iarăși trebuia
să stea în camere ieftine de hotel. Trecând deja peste asta și știind că Damian
plecase din viața ei o dată și pentru totdeauna, avea un sentiment de greutate
sumbră în suflet, că iarăși a ajuns în acel loc.
Nu o ajuta nici că întregul episod părea mult mai puțin amenințător la
lumina zilei, înconjurată de zgomotele din Travelodge. O făcea să se întrebe
dacă nu cumva exagerase și cheltuise șaizeci și una de lire pe nimic, când ar
fi putut să-i drămuiască cu cap.
Plănuise să-l sune pe șef de dimineață și să-i povestească ce s-a întâmplat,
dar totul părea mult prea rușinos. La urma urmei, ce a văzut? Că o aștepta
cineva acasă, sunând la sonerie, și că a plecat când nu a răspuns nimeni. Dacă
dădea la o parte sentimentul de frică, așa arătau faptele. Poate că ar fi putut
menționa episodul când le spunea șeful ce s-a mai întâmplat între timp, s-a
gândit ea ridicându-se greoi, simțind cum i se încordează mușchii. Până ce a
terminat cu dușul și s-a îmbrăcat, șeful le-a scris tuturor să le spună că nu
aveau încă imaginile de pe camerele de supraveghere și nimic de la medicina
legală până luni. Le-a sugerat să-și continue weekendurile până apărea ceva
nou.
A încercat să vadă asta ca pe un lucru bun. Însemna că putea să meargă să-
și vadă mama, să se mai descarce de toate grijile de la serviciu. Ar fi bine.
Liniștitor, chiar. Chiar dacă nu putea să vorbească despre persoana de la ușă.
Lightman i-a scris imediat după aceea, asigurându-se că a primit și ea
mesajul șefului și întrebând-o ce face. Se simțea atât de tentată să fie sinceră
cu el și să-i spună ce se întâmplase. Putea să-i ceară și lui părerea, iar el ar fi
putut să o liniștească, să-i spună că nu a fost nimic, dar Ben arătase că nu
voia să împărtășească nimic prea personal cu ea, așa că i se părea ciudat să-i
spună despre problemele ei, în special când aveau legătură cu sentimentul de
frică. Așadar, i-a spus că era bine și că e bucuroasă să aibă o zi liberă, iar apoi
a început să se pregătească pentru un drum către mama ei la Birmingham.
•
Maeve a ieșit din casă cu zece minute mai târziu decât trebuia. Faptul că
eliminase orice nu era esențial pentru ea în ultimele zile nu prea o ajuta. În
loc să fie mereu în urmă, din cauza unui program nebunesc, prea plin, părea
acum să piardă timpul holbându-se în spațiu, pierdută în gânduri groaznice ce
ieșeau la suprafață ca un sentiment de dezorientare. Simțea că oricum dă greș
cu punctualitatea, convinsă că toată lumea o judecă, chiar și acum, când
tocmai ce și-a pierdut cea mai bună prietenă.
Bicicleta era încuiată în față, unde o lăsa de obicei. Casa avea un pasaj
lateral ce ducea într-o curte mult mai sigură pentru bicicletă, dar niciodată nu
părea să aibă timp să o ducă acolo. Și-a scos cheile și a văzut că pe bicicletă
era un flyer. Era ud de la ploaie și atârna de cadru, bombănind ca pentru sine
când l-a luat, deoarece încă mai erau bucățele de hârtie lipite de bicicletă. L-a
deschis și a văzut că era un mesaj scris de mână, și nu un flyer. Carioca
groasă încă era acolo, așa că putea citi cu ușurință mesajul.
Ține-ți gura aia de târfuliță închisă.
Citea mesajul, dar inima îi era distrusă în piept. Sfâșiată. Se uita
compulsiv către drumul ce ducea spre centru când a simțit o lovitură
puternică în umărul drept.
S-a agățat de bicicletă în cădere, dar acest gest nu a făcut decât să-i
învinețească mâna. Tot a căzut puternic, pe genunchi și în cot. Teroarea lipsei
subite de apărare era groaznică și se zbătea încercând să se ridice, simțind că
era într-un vis ciudat în care nu se putea mișca bine. S-a ridicat cu greu pe
palme și genunchi, tresărind când a atins pavajul ud, și a văzut o persoană
îmbrăcată în trening alergând și dispărând după colț.
•
După ce s-a pus la curent cu mersul lucrurilor și a transmis și echipei să nu
facă nimic deocamdată, Jonah a dormit restul dimineții. Apoi s-a trezit
simțindu-se vinovat că a petrecut atât de mult timp departe de caz. Se aștepta
să vadă un mesaj de la Michelle care încă îl așteaptă, dar nimic. S-a hotărât că
cel mai bine ar fi să o contacteze el, având în vedere că a plecat cât ea încă
dormea. I-a scris un mesaj scurt în care i-a spus că s-a simțit minunat și și-a
cerut scuze pentru comportament. A întrebat dacă ar vrea să se întâlnească
mai târziu, sau în Londra.
Când a ieșit din duș, răspunsul ei a venit dureros de simplist.
Deja acasă. Îți scriu poate în timpul săptămânii?

Și asta a fost tot. Fără vreo exprimare a plăcerii după cele întâmplate, fără
urme de regret. Nimic care să-i spună că ea mai simțea ceva pentru el sau
care să-l facă să înțeleagă că s-a redeschis povestea lor.
Jonah și-a împins telefonul deoparte, a băut o cafea și s-a îmbrăcat cu
echipamentul de ciclism care încă avea porțiuni ude din ziua precedentă.
Durerea de cap nu dispăruse nici ea de tot și părea că plouă din nou, dar orice
era mai bine decât să zacă gândindu-se la Michelle, la Jojo și la ce-ar putea fi
în neregulă cu el.
•
Plimbarea cu bicicleta chiar l-a ajutat pe Jonah să-și elibereze mintea,
punând-o pe Michelle în plan secund și putând să se gândească mai clar la
Zoe Swardadine și la cei care ar fi putut să o ucidă. A pedalat de-a lungul
drumului Godshill, trecând toate informațiile prin minte: cele trei ore lipsă.
Persoana cu șapcă. Mișcările tensionate, înfricoșate ale lui Zoe, care vorbise
cu cineva la ușa apartamentului, cineva care ar fi putut fi oricare dintre
suspecți cu excepția lui Aidan Poole, care nu știa unde locuiește.
După aceea, s-a gândit însăși la Zoe și la cât de mult părea să se fi
schimbat în ultimele luni de viață. S-a gândit iarăși la ce a spus Maeve despre
faptul că a slăbit și că-și făcea machiajul ochilor în acel fel. Nu era nici urmă
de machiaj când a fost găsită în cadă, deși acest lucru nu era neapărat
surprinzător. Apoi și-a amintit de chipul ei de pe camerele de supraveghere și
era aproape sigur că nu avea cine știe ce machiaj elaborat la ochi. S-ar fi
văzut chiar și pe filmarea în alb-negru.
Asta însemna asta că nu plănuise să se întâlnească cu nimeni când a plecat
de-acasă? Nu primise niciun mesaj care să declanșeze plecarea subită. Știau
asta de pe istoricul telefonului. Poate că a încercat cu adevărat să urmărească
pe cineva. Poate că ar trebui să distribuie imaginea femeii cu ochelari, în caz
că încercase să o urmărească. Celălalt lucru pe care l-ar putea semnala lipsa
machiajului, s-a gândit el, era schimbarea stării psihice a lui Zoe. Atinsese un
punct în care nici măcar machiatul excesiv nu mai conta.
Cel mai ciudat lucru la acea ultimă zi era că acțiunile lui Zoe păreau
cumva că nu-i stau în fire. Toată lumea a descris un prieten de nădejde care
suferise mult. Nici măcar descrierea lui Maeve a depresiei ei nu indusese
lipsa de atenție față de sentimentele celorlalți ori față de propria ei imagine.
Cu toate acestea, i-a spus prietenei sale că era rănită și s-a certat cu cineva în
ziua aceea. Se gândea dacă nu cumva indiciul către toate acestea nu era seara
de miercuri. Poate una dintre prieteniile sale a atins un punct terminus,
moment în care Zoe pur și simplu și-a aruncat nervii pe toți cei din jur. Sau
poate că atitudinea subită și dură a lui Zoe de a doua zi a împins-o să facă
ceva care a declanșat crima.
Când și-a scos telefonul din buzunar în cel mai îndepărtat punct al
călătoriei sale, îl aștepta un mesaj de la Michelle.
Scuze că ți-am răspuns așa scurt mai devreme. Sunt doar super mahmura și
mă simt ca o idioată. Mi-ar face plăcere să vorbim mai încolo săptămâna
asta. xx

Jonah a oftat citind mesajul. Încă nu emana tocmai pozitivism, dar făcea
lucrurile să pară mai acceptabile, ca și cum nu o pierduse din nou. Și nu putea
da vina pe Michelle că era nesigură. Chiar și în timpul somnului mahmur de
dimineață, se lupta cu o nevoie disperată de a face lucrurile să meargă, cu o
iritare spontană la adresa sa și la faptul că ar fi trebuit să vorbească cu Jojo.
Nimic nu era simplu și, dacă era și cinstit, nu știa ce-ar fi putut spune dacă s-
ar fi întâlnit din nou.
•
 Jonah era în drum spre secție luni dimineața când a primit un apel de la un
număr necunoscut.
— Bună.
Vocea era a unei femei. Ezitantă.
— Sunt… sunt Maeve Silver. Voiam să vă spun ce s-a întâmplat ieri.
A ascultat când Maeve a descris bilețelul de pe bicicletă și lovitura
violentă care a trântit-o la pământ.
— Ai habar cine ar putea fi? a întrebat Jonah. Ceva legat de vârstă? Sex?
— Nu, a spus Maeve extrem de supărată. Era – avea un trening. Făcea
jogging. Cred că se prefăcea că face jogging.
— Ce culoare erau hainele?
— Doar… închise la culoare. Poate negre.
Jonah s-a gândit din nou la persoana cu șapcă de pe imaginile camerelor
de supraveghere. Era posibil ca aceeași persoană să o fi împins, deși se putea
ca biletul să nu aibă nicio legătură cu alergătorul și să fi fost împinsă din cale
de cineva care era într-o stare proastă. Asta presupunând, de asemenea, că
incidentul a avut loc cu adevărat.
— Mai ai biletul?
— Da, a spus Maeve. E cam ud, dar…
— Îl poți aduce la secție? a întrebat Jonah. Va trebui să dai o declarație
oficială, dacă nu te deranjează. Oricum, sper că cel care a ucis-o pe Zoe va fi
prins curând. Cât de curând trebuie să mai primim și alte informații de la
criminaliști.
— Bine, a spus Maeve. Ce ușurare.
S-a întrebat dacă ea chiar simțea asta când a închis. Optimismul lui Jonah
a mai pălit când și-a deschis e-mailurile. Nu primise nimic de la
criminalistică, dar avea ceva de la Wilkinson. Detectivul comisar-șef ceruse
imaginile de pe camerele de supraveghere, dar voia și o punere la curent
privitoare la cazul de șantaj a doua zi. I-a amintit frumos lui Jonah că fusese
de acord să-și dedice jumătate din resurse acelui caz. Având în vedere că era
un caz cu greutate, a continuat e-mailul lui Wilkinson, era important să nu le
scape printre degete, indiferent cât de presantă era investigația criminală.
Jonah l-a sunat pe O’Malley și i-a spus să vină la birou cât de repede
poate.
— Vreau să te ocupi numai de cazul de șantaj astăzi, i-a spus.
O’Malley a fost de acord fără să mai spună altceva. A ajuns în
cincisprezece minute, nu exagerat de aranjat, și s-a îngropat în dosarele de
șantaj. La zece minute după, Linda McCullough l-a sunat pe Jonah.
— Am primit rezultatele amprentelor, a spus ea. Vrei un rezumat?
— Sigur, a spus el, verificând din nou căsuța de e-mail și văzând că deja
ajunsese un mesaj de la ea.
— Bărbatul unu, cel de pe pahare, ușă și întrerupător, e Victor Varos.
Așadar, Victor ar fi putut fi acolo în noaptea aceea, s-a gândit Jonah cu
satisfacție. Fie s-a certat cu Zoe, fie a ucis-o, sau poate ambele.
— Amprente recente crezi? a întrebat el.
— Da, nu sunt foarte suprapuse, a spus ea aprobând. Bărbatul doi, care
apare mai mult în apartament, dar amprentele sunt suprapuse, e Felix
Solomon, proprietarul apartamentului.
— OK. Nimic neașteptat.
— Bărbatul trei, care apare doar pe încuietoarea de la ușa băii, este Aidan
Poole. Iubitul, cred?
Jonah a inspirat.
— Aidan Poole?
— Da.
— Și nu există dubii?
— Deloc. A spus McCullough. Amprentele sunt clare și recente.
Jonah i-a mulțumit și i-a spus că va citi restul mai târziu. A închis,
simțindu-se complet șocat. Șocat că Aidan stătuse în camera de interviuri și
mințise atât de senin despre faptul că nu știa unde locuiește Zoe. Că de la
început a făcut orice i-a stat în putere ca să dea de înțeles că nu știa unde stă
Zoe.
Jonah a oftat dezgustat și a deschis ușa Departamentului pentru
Investigații Criminale, sunându-i pe Lightman și pe Hanson.
— Pregătiți-vă. Mergem să îl arestăm pe Aidan Poole.
 20.

Octombrie – cu treisprezece luni înainte

Zoe greșea toate comenzile la muncă. Deja trebuise să refacă două băuturi
căci pusese lapte în loc de soia și făcuse o cafea normală în loc de una fără
cafeină. Mieke a susținut-o atât de mult când Zoe i-a spus despre despărțire,
dar asta fusese cu două ture în urmă și își dădea seama că deja nu mai avea
răbdare cu ea, deși masca asta foarte bine.
Însă nu despărțirea în sine o afecta astăzi. Durerea de fond încă era acolo
și încă o făcea să plângă de fiecare dată când se gândea, dar era mai bine
acum. Deja reușea să se gândească la alte lucruri. La cum ar fi să iasă cu alți
bărbați. Problema de azi era că venise Angeline și că nu era singură. A privit-
o pe Zoe cu un zâmbet sfidător, posibil chiar triumfător, când a intrat cu
Richie. Zoe nu se putea uita la el fără să-și amintească modul în care
Angeline era înfășurată pe el la barul de la docuri.
Ce făcea ea cu el? Zoe nu reușea să înțeleagă. El era atât, dar atât de
groaznic. Din modul în care vorbea cu superioritate și cum privea prin
cafenea, ea și dăduse seama că era convins de faptul că era un tip foarte dur.
Și ura modul în care el o privea pe Angeline, ca și cum ar fi fost o posesie de-
a sa. Și-a dat seama că următorul client își aștepta băutura și s-a întors
zâmbitoare și gata să-și ceară scuze, când a văzut că era de fapt Felix.
— O, bună, a spus ea, simțind cum se luminează în ciuda tuturor
lucrurilor. Ce mai faci? Nu te-am mai văzut de mult.
— Sunt bine, a spus el zâmbindu-i. Mă bucur să te văd, evident. Am fost
puțin răcit și nu am vrut să dau răceala tuturor.
— Foarte frumos din partea ta. Sper doar că ți-a fost dor de mine.
— Mereu.
A zâmbit în timp ce curăța bagheta pentru aburi a espressorului și a pus
laptele la spumat.
— Cum mai ești? a întrebat Felix. Aidan e bine?
Zoe a tresărit, încercând să-și păstreze zâmbetul pe buze.
— Oh, nu mai suntem împreună.
Felix chiar păru surprins.
 — Oh, îmi pare tare rău. Ce chestie. Ești bine?
— Bine, a spus ea, iar apoi, peste sunetul făcut de aparatul de spumat
laptele, a adăugat: se pare că nu era de fapt despărțit de nevastă-sa.
— Ah, a spus Felix. Ce… rahat.
Zoe a aprobat cu un gest al capului, apoi a ridicat din umeri. A oprit
aparatul de aburi și a început să toarne laptele spumat în cafeaua lui Felix.
— Da, ce să-i faci. Unii oameni sunt de rahat.
— Oricum nu mi-a plăcut de el niciodată, a spus Felix clipind din ochi.
Meriți pe cineva mai puțin îmbufnat.
Zoe a râs, deși nu simțea chiar nevoia să râdă.
— Ei, cred că acum e cu-adevărat îmbufnat. Tot încearcă să-mi transmită
mesaje prin prieteni și apare peste tot pe unde merg. A trebuit să-mi schimb
tura ca să nu mă mai întâlnesc cu el.
— Vine și acasă? a întrebat Felix.
— Uneori, a zis Zoe.
A urmat o pauză, iar apoi Felix a spus:
— Nu e normal, să știi. Dacă va continua așa, trebuie să mergi la poliție.
Asta e hărțuire.
— Nu e chiar…
— Zoe, am fost și eu polițist. Ai încredere în mine.
Zoe a ridicat din umeri, apoi a dat din cap că da.
— În al doilea rând, dacă vrei să te muți altundeva, pot să te ajut. Trebuie
să închei șederea chiriașei pentru că nu-și mai achită chiria. Dacă ai vrea să te
muți, chiar m-ar ajuta.
Zoe i-a privit chipul blând și a zâmbit.
— Mulțumesc. E foarte drăguț din partea ta. Cred… cred că ar fi prea mult
să mă mut chiar acum, dar, știi, dacă e gol în câteva săptămâni și chiar nu mai
știu ce să fac…
— Îmi spui doar, a spus Felix cu fermitate. Nu mă grăbesc să găsesc alți
chiriași. A privit-o cu subînțeles. Nimeni nu ar trebui să nu se simtă în
siguranță în propria casă.
•
Zoe și-a terminat tura la 18:00 și a ajutat-o pe Mieke să închidă, după care
s-a dus cu bicicleta înapoi pe Hill Lane către casă. A scrutat strada cu
privirea, căutându-l pe Aidan. Se părea că nu o aștepta. Nu era complet sigură
dacă să se bucure sau nu. Era atât de greu să nu-i lipsească atunci când
încerca cu toate puterile să-l respingă.
 Zoe s-a gândit la Angeline și Richie și s-a întrebat dacă el a hărțuit-o pe
prietena ei până ce ea a cedat. Dar iarăși, de ce nu a spus nimic Angeline?
Poate pentru că-i era rușine de el.
Ei bine, s-a gândit Zoe, punându-și bicicleta lângă poarta laterală, e treaba
lui Angeline cu cine iese. Zoe nu era dădaca ei. Nu-ți mai face griji pentru
toată lumea. Cu toții sunt adulți și se descurcă și fără tine. Asta îi spusese și
Aidan în nenumărate ocazii, iar ea ura că tot ce auzea acum era vocea lui.
A deschis ușa, sperând că Maeve va fi în camera ei. Voia acum doar liniște
și pace. Holul părea normal, nu era nicio altă haină în cuier. Nici măcar
Monkfish nu a avertizat-o. Dar s-a alintat în jurul picioarelor ei așa cum făcea
mereu, apoi a alergat în bucătărie. Nu a bănuit nimic până când nu l-a văzut
pe Aidan stând în fotoliul ei, alături de Maeve ghemuită pe canapeaua de
lângă. El a văzut-o și a sărit în picioare, cu o expresie de fericire enormă pe
față, care apoi s-a transformat în nesiguranță.
— Ce cauți aici? a întrebat ea, cât de rece a putut.
— Iartă-mă, Zo, a spus Maeve ridicându-se încet.
Fața ei era roșie ca focul, iar Zoe se întreba peste ce a intrat oare. Maeve a
ieșit în grabă, iar Zoe știa că ar fi trebuit și ea să se întoarcă și să plece, dar
apoi Aidan a spus:
— Te rog.
A privit-o cu o expresie atât de blândă, atât de tristă, încât a simțit că i se
năruie tot planul. Voia să vadă ce are el de spus, în ciuda faptului că se
hotărâse să nu facă asta, dar nu voia să stea jos. Nu încă. Stătea în fața lui,
ridicând din umeri.
— Ce-ai de spus?
— Știu exact de ce ai făcut ce ai făcut, a spus el, fixând-o cu o privire
calmă și hotărâtă.
Ea nu a putut să nu observe umbrele din jurul ochilor lui. S-a întrebat dacă
dormise și el la fel de puțin ca ea și nu se putea abține să nu vadă iarăși ce
chipeș era. A încercat să privească în altă parte, dar era greu. În special atunci
când a încercat să vorbească din nou.
— Știu exact de ce. Pentru că totul a arătat ca o grămadă de minciuni. Am
mințit cu privire la câteva lucruri sau, cel puțin, ți-am ascuns detalii, dar
trebuie să-ți spun toată povestea pentru că nu este pe cât de simplu pare. Îmi
permiți, te rog?
— Dacă îmi spui, înainte de orice altceva, ce făceai aici cu Maeve, a spus
ea încrucișându-și brațele.
 — Cu Maeve? a întrebat el șocat. Te așteptam pe tine. Ea mi-a deschis.
Cred că i s-a făcut milă de mine și… uite, nu da vina pe ea. I-am explicat tot,
iar ea și-a dat seama că trebuie să vorbim. Și asta facem acum.
El o privea, cu ce-i părea a fi anxietate de moment, iar mai apoi i-a spus:
— Lasă-mă să-ți fac o cană de ceai.
S-a dus în bucătărie și a pus ceainicul pe foc, apoi a deschis și a închis ușa
dulapului, înainte de a se duce la chiuvetă și a lua de acolo cana ei cu buline
albastre. A început s-o spele, iar Zoe stătea pe fotoliu, încercând să-și refacă
toate mecanismele de apărare. Și-a readus în minte imaginea cu el și Greta.
Avea în suflet acel sentiment bolnăvicios al descoperirii adevărului. A
încercat cât de mult a putut să-și blocheze cu forța partea sinelui care voia
atât de tare să audă o explicație logică pentru tot. Și-a scuturat capul, rapid și
tare. Nu exista o explicație plauzibilă. Știa ce a văzut.
Aidan a adus ceaiul, cu o mână pe toartă și cealaltă pe marginea cănii. Ea
s-a bucurat să vadă cum îi tremură mâinile când a pus cana pe măsuța de
cafea din fața ei, dar era un lucru atât de ciudat, să-l vadă din nou la mai puțin
de o lună, aici, unde au petrecut atâta timp împreună. Simțea că nu poate fi
real.
— Lasă-mă să încep cu ce nu ți-am spus, a zis Aidan. Nu ți-am spus că
Greta nu vrea ca părinții ei să afle despre despărțire. Știu că pare doar o scuză
ca să păstrăm discreția, dar nu cred că este. Mereu a fost foarte înțelegătoare.
Știe că am terminat-o.
— Nu ai terminat, a spus Zoe, cât de rece a putut în acel moment.
Și-a lăsat ceaiul unde era, care abia mai scotea aburi. Chiar voia să bea
ceva, dar era ca și cum el i-ar fi făcut o cană din elixirul uitării. Mai degrabă
murea de sete decât să guste din el.
— Am terminat-o cu Greta, a spus el ferm, dar înțeleg perfect de ce tu
crezi că nu e așa. În fotografie arătam ca un cuplu în vacanță și nu ți-am spus
că vine și ea. Își cumpărase biletul cu ceva luni în urmă și am încercat să
obținem o rambursare. Nu am reușit, dar ne-am luat camere separate și ne-am
gândit amândoi că o să fie bine așa.
— Dă-o naibii, n-a fost nimic bine, a spus Zoe. N-a fost deloc bine. Te-ai
dus. În vacanță. Cu nevastă-ta. Nimic din toate astea nu e bine. Și ce-ați decis
voi în discuția voastră drăguță nu înseamnă absolut nimic.
— Știu, a zis el, cu un fel de disperare în glas. Știu că așa este. Nu a fost
bine să procedez așa și știam asta, de aceea nu ți-am spus. Știam că te vei
supăra, dar m-am gândit că era singurul lucru pe care îl puteam face ca să fiu
bun cu ea când de fapt distrugeam totul.
— De ce trebuia să fii bun, a întrebat Zoe, dacă a fost de acord să vă
despărțiți? A fost o eliberare pentru amândoi, nu-i așa?
— Pentru numele lui Dumnezeu, a spus Aidan într-o explozie zgomotoasă
și dură, simțindu-l deodată inconfortabil de aproape.
Înspăimântător de aproape. Zoe s-a dat înapoi când el și-a trântit cealaltă
cană pe blat.
— Chiar ești atât de naivă?
Ea se holba la el, cu inima bătându-i nebunește. Ce făcea el acolo? De ce
l-a lăsat Maeve să intre? Nu ar trebui să fie acolo și, mai ales, nu trebuia să o
privească cu atâta furie rece. Apoi, toată furia a părut că dispare și a spus:
— Îmi pare rău. Sunt un nemernic. Îmi… îmi pare foarte rău.
Și-a frecat mâna pe față.
— Bineînțeles că nu știi cum e să divorțezi de cineva. Chiar și când vrei s-
o faci, ți se rupe inima. Tot e greu să-ți iei la revedere de la cei optsprezece
ani petrecuți cu cineva. Ești foarte empatică. Trebuie să înțelegi asta. Am
plâns amândoi amarnic și îndelung, iar ea a avut probabil multe momente de
îndoială, întrebându-se dacă a fost bine că ne-am despărțit. Am văzut asta de
câteva ori și a trebuit să fiu ferm. M-a făcut să mă simt de toată jena, dar a
trebuit să fac asta pentru tine și pentru mine. Și acum…
Aproape că plângea, cu vocea răgușită, furioasă și înecată:
— Acum am făcut și asta, am greșit enorm și te-am pierdut. Toate
lucrurile pe care le-am făcut pentru a fi în sfârșit cu tine nu au însemnat nimic
din cauza unei fotografii nenorocite.
Zoe își privea acum mâinile, mișcând pe rând câte un deget, căci era
absolut sfâșiată între empatie și refuzul de a ceda. Era groaznic să-l vadă
plângând. Niciodată nu era emotiv dacă putea evita asta. Cel mai des se
retrăgea în spatele sarcasmului, dar el i-a zis că ea era singura persoană în
fața căreia putea fi vulnerabil. Și deja nu mai rezista să-l vadă plângând așa.
Amintirea furiei sale și a temerilor ei s-a dizolvat în neant. Ea și-a pus brațul
în jurul lui, băgându-și capul în gâtul lui, aproape de ureche.
— Nu, a spus ea. E în regulă. Nu e… nu m-ai pierdut. Nu ai făcut-o. Dacă
poți fi sincer cu mine, facem noi lucrurile să meargă. Ne descurcăm noi
cumva. Îți promit.
A fost atât de bine când el s-a întors și a tras-o spre el într-un sărut umed,
sărat, care nici măcar nu avea gust de stupiditate. Chiar și când ea a deschis
ochii și a văzut-o pe Maeve stând în ușă, privindu-i cu o expresie ciudată.
 21.

Fără să fie nevoie să i se mai spună, Aidan știa că-l sună poliția. Ar fi
trebuit să ajungă acolo primul să răspundă, dar l-a lovit realitatea când Greta
a ridicat receptorul.
Abia venise din grădină după ce tunsese liliacul de vară vreo oră.
Amândoi lucrau de acasă astăzi, iar Greta s-a gândit să se folosească de
prezența lui ca scuză pentru a face lucruri prin casă, în loc de muncă propriu-
zisă. De obicei Aidan o ajuta sau își pierdea timpul citind ziare. Cu toate
acestea, astăzi o privise prin fereastra de la bucătărie, abia aruncând câte o
privire la ziarul pe care și-l pusese pe masă.
— Doamne, ce frig e aici, a spus ea închizând ușa după ce a intrat. Nu mai
fac nimic azi.
Aidan i-a zâmbit.
— Ai făcut destule. Vrei o cafea?
Apoi telefonul le-a întrerupt conversația, iar ea și-a pus mănușile pe blatul
de la bucătărie înainte de a răspunde. Aidan i-a observat reacțiile, văzând-o
cum îngheață și se holbează ca un animal încolțit.
— Alo?
Îi plăcea mult cum răspundea ea la telefon. Nuanța fericită din voce avea
mai mult din accentul ei unguresc decât alte cuvinte. Simțea cum i se rupe
inima când a auzit-o răspunzând. Știa ce avea să se întâmple. Știa ce
însemnau sunetele de la celălalt capăt al liniei.
Greta s-a uitat spre el.
— Da, e aici. De ce doriți să vorbiți cu el?
A urmat o altă pauză, iar Aidan a privit cum fața îi devine tot mai rigidă.
— În regulă. Suntem aici, a spus ea.
A închis și s-a întors spre el cu o expresie confuză. O privire aproape ca a
unui copil, fără să transmită nimic din furia la care se așteptase el.
— Cine era? a întrebat el.
— Poliția, a spus. Sunt pe drum. A urmat o pauză. De ce sunt pe drum?
Vedea că îi era teamă de ce urma el să-i spună. Măcar pentru o secundă
erau pe aceeași lungime de undă. Chiar și acum, în fața situației inevitabile în
care urma să fie demascat, simțea cum întregul corp i se opune. O parte din
mintea lui încă se întreba dacă nu putea să acopere cumva asta. Se întreba
dacă nu ar putea să vorbească cu polițiștii afară, pretinzând în fața Gretei că
era doar martor.
În realitate, știa că totul va ieși la lumină. Singura armă rămasă era
adevărul, așa putea măcar încerca să-i explice cele întâmplate din punctul lui
de vedere. Dacă acest lucru era măcar posibil.
— Hai să te așezi, a spus el. Îți explic.
El a așteptat până ce ea s-a așezat în fața lui, apoi i-a zis:
— Trebuie să-ți mărturisesc ceva.
Era mai ușor dacă nu se uita la ea.
— Bine… a urmat o lejeritate falsă în răspunsul ei, care l-a făcut să se
simtă și mai prost.
— Ai toate motivele să mă urăști și vreau să știi că accept asta. Am… am
făcut o prostie.
Vocea îi tremura și era umilitor de aproape de punctul în care avea să
izbucnească în plâns. Nu putea să plângă. Nu era drept să plângă, când ea era
cea care auzea toate acestea pentru prima oară.
— Am avut o aventură. Cu o studentă de la universitate.
A urmat o pauză, i-a auzit respirația, iar apoi ea a spus:
— Ce dracu’, Aidan?
Nu se putea abține să nu o privească. Ochii îi străluceau, dar pielea îi era
palidă, ca și cum o golise de viață.
— Știu, a spus el. Nu pot… nu pot face nimic care să justifice asta. Am
făcut un lucru groaznic, deși am încercat să nu o fac de atâtea ori. Știam că nu
e bine, dar nu era aici și cumva m-am convins pe mine însumi că nu avea
legătură cu noi, că nu ne afecta pe noi…
— Nu ne afecta? Îți băgai scula în altcineva și nu ne afecta pe noi?
Era mai dureros decât ar fi crezut el vreodată. Simțea un val de defensivă.
— Te rog să nu spui asta așa, a zis el. Nu e cazul. S-a terminat.
— S-a terminat? Aventura?
L-a privit cu ochi pătrunzători.
— Pentru că te-a lăsat? Pentru că în sfârșit vina a ieșit la suprafață?
— Pentru că e moartă, a spus el, înecându-se în cuvinte. Pentru că a
omorât-o cineva. Ar fi trebuit să se termine acum multă vreme. Ne-am
despărțit iar și iar…
— Oh, Dumnezeule.
Greta s-a ridicat și a plecat de lângă el. S-a întors pe călcâi și apoi s-a
întors iarăși, cu mâna la gură.
 — Cineva a ucis-o, a zis ea, ca și cum ar fi încercat să se convingă pe ea
însăși. Ce? Cum se poate așa ceva? Sunt tot baliverne de-ale tale?
— Nu. Aș fi vrut eu. Au dat și la știri. E real și e groaznic. E o situație
oribilă. Îmi pare atât de rău. Îmi pare atât de rău, Greta. Am distrus tot.
S-a întors către el:
— Și ei cred că tu ai omorât-o?
— Nu știu, a spus Aidan.
Pentru o clipă, aproape că i-a venit să râdă. O mică bulă de isterie care a
apărut, s-a spart și a dispărut. Stătea absolut nemișcată, privindu-l, apoi a
spus în șoaptă:
— Tu ai omorât-o?
El era cu adevărat șocat. Se așteptase la toate întrebările posibile, dar asta
nu i-a trecut prin minte.
— Greta, pentru numele lui Dumnezeu, a zis el. Bineînțeles că nu. Știi că
nu am făcut-o. Nici nu pot să…
— Și ce asigurări am eu că nu e așa? a lovit ea înapoi. De unde să știu eu
asta? Am crezut că nu o să mă rănești niciodată. Aș… aș fi pariat pe orice că
nu o să-mi faci asta. Nu tu. Chiar le ziceam oamenilor…
S-a întors, cu o voce schimbată.
— Obișnuiam să spun: nici măcar nu-mi fac griji. Nu cu privire la Aidan.
E cea mai loială persoană pe care o cunosc.
— Îmi pare atât de rău, a spus el din nou.
Și, Dumnezeule, a fost oribil. A fost mult mai rău decât se aștepta el. O
rănise atât de tare și nu putea face nimic care să repare asta.
— Nici nu am crezut că am putut să fac asta.
S-a ridicat pe jumătate pentru a se duce spre ea, dar ea s-a întors din nou.
— Câți ani avea?
— Douăzeci și șase, a spus el.
— La dracu’.
Greta s-a întors și a lovit baza frigiderului, apoi a mai lovit o dată.
— Ce clișeu patetic poți să fii.
— Știu, a spus el disperat, ridicându-se de-a binelea. Știu.
— De ce? a spus ea uitându-se la el. De ce ai făcut-o? Ce mergea atât de
prost încât ai avut nevoie de asta?
Aidan a deschis gura, dar nu-și găsea cuvintele.
— Nu… habar n-am. Nu știu, Greta.
— O, haide, a zis ea. Cu siguranță trebuie să fi fost nefericit ca să te duci
să i-o tragi unei studente. Care-i treaba? Am prea multe fire albe? Prea multă
celulită?
— Nu, a spus el, pășind către ea. Greta, te iubesc. Și mereu am știut că ești
cea mai frumoasă. Mereu. Tu ești cea mai minunată persoană… sfârșitul
propoziției a fost înecat de emoție, iar el a încercat să vorbească din nou. Am
încercat să… să rezolv asta. Să-mi dau seama ce e în neregulă cu mine.
Singurul lucru… singurul lucru pe care l-am simțit vreodată a fost că ție
poate nu-ți mai pasă de mine atât de mult când lucrurile merg prost, când
sufăr sau când mă doare ceva… sau când dau greș. Și știu că e patetic. Știu că
așa este, dar singurul lucru la care mă pot gândi a fost că am primit de la Zoe
afecțiune într-un mod în care poate am uitat să ne-o oferim unul altuia.
Greta se oprise din mers și se uita acum la el.
— Așadar, mie nu-mi pasă de tine? Când am fost mereu aici, an după an?
Când am fost lângă tine când s-a îmbolnăvit mama ta, când am fost lângă ea?
Bineînțeles că am ținut și la ea, dar am făcut asta pentru tine, Aidan. Sunt
soția ta și eram… incredibil ce rahat!
S-a întors cu spatele la el și s-a îndreptat către hol.
— Unde pleci? a întrebat el, mergând după ea cuprins de o adevărată
panică.
— Să-ți aduc o valiză, a spus ea. Vreau să ieși din casa mea. Sper că te
saltă nenorociții ăia de polițiști.
— Te rog, nu.
A prins-o de braț când se întorcea pe colțul scărilor.
— Nu mă atinge! a spus ea atât de aproape de un țipăt încât l-a făcut să
tresară.
— Te rog, Greta. Te rog să nu mă dai afară. Plec eu. Dacă trebuie să merg
cu ei să îi conving că nu am făcut-o eu, mă duc, apoi găsesc undeva unde să
stau. Îți las spațiu. Știu că o merit, dar te rog să nu dai cu piciorul la tot.
Ea a râs sarcastic și s-a aplecat peste balustradă, urlând către el:
— Tu ai dat cu piciorul, Aidan. Eu doar mă ocup de daune acum.
Aidan a pus o mână pe perete și a încercat să se rezeme de el. Simțea de
parcă o prăpastie mare se afla în apropierea lui. Urma să-l înghită. Nu putea
să respire bine de teamă. Ea nici măcar nu știa partea cea mai rea. Și nici nu
avea să afle. Niciodată, cu niciun preț.
•
Casa părea liniștită când au ajuns. Era o clădire mare, pătrată, părea
scumpă, chiar și pe o stradă plină cu case scumpe.
 Chilworth Drive era un loc unde Jonah nu mai fusese niciodată. Era genul
de loc care-ți dădea impresia că nu există posibilitatea vreunei infracțiuni.
Bineînțeles, realitatea era alta. Poate că Jonah nu mai fusese pe acolo, însă
văzuse infracțiuni mărunte, dar și extrem de violente pe străzi ca aceasta.
A ieșit din mașină înaintea lui Hanson și Lightman. Mașina de poliție a
tras pe drumul de lângă casă, împreună cu cele două mașini cu polițiști în
uniformă care veniseră ca întăriri. Jonah îi știa destul de vag pe sergent și pe
polițist, nefiind sigur cum îi cheamă. Lucrau împreună doar în situații ca
aceasta.
L-a salutat cu un gest pe sergent iar apoi s-a dus către ușa de la intrare.
Înainte de a deschide a urmat o pauză, apoi, la momentul potrivit, a dărâmat
ușa cu forța. Soția lui Aidan, o persoană înaltă și slabă, stătea acolo cu ochii
plini de furie și lacrimi.
— Acolo e, a spus ea. Îl puteți lua. I-am făcut și valiza, și dacă vreți să îmi
puneți întrebări, vă stau la dispoziție.
Ea s-a dat din ușă, iar Jonah s-a simțit cel puțin ciudat când a intrat în casă.
Aidan Poole stătea la piciorul scării, iar pe chip i se citea durerea. Jonah se
întreba cât de simulată era acea expresie.
El s-a dat la o parte pentru a le face loc polițiștilor.
— Aidan Poole, ești arestat ca suspect în cazul uciderii lui Zoe
Swardadine.
•
Deja era un trio de curioși pe cealaltă parte a drumului atunci când Aidan a
fost condus pe bancheta din spate a mașinii de poliție. Un bărbat de vârstă
mijlocie care ieșise cu câinele la plimbare, un altul care făcea sport și o
femeie în șlapi care arăta ca și cum ar fi ieșit la spectacol. Jonah nu ar fi vrut
să fie în locul niciunuia dintre soții Poole în acest spectacol public. A rămas
în urmă să discute cu Greta, deși a început să suspecteze că explicațiile lui
despre ce urma să se întâmple nu erau procesate de aceasta. Stătea în fața ușii,
privindu-i pe ceilalți și mutându-și greutatea de pe un picior pe altul. Părea să
nu știe ce să mai facă cu brațele, pe care le încrucișa și le lăsa apoi în jos în
mod repetat.
La un moment dat, Lightman a sugerat să intre în casă și să bea o ceașcă
de ceai. Deși Jonah abia aștepta să înceapă interogatoriul lui Aidan, simțea că
îi este dator Gretei cu puțină compasiune. La urma urmei, tocmai ce i s-au
spus două lucruri groaznice despre soțul ei.
Așadar, sergentul a condus-o în sufragerie, iar Hanson a rămas înapoi pe
hol. Era ceva la Lightman care o liniștea. A reușit astfel să ia loc și să-l
întrebe ce se întâmpla și ce ar trebui ea să facă. Lightman i-a explicat că putea
beneficia de consiliere și că poate ar trebui să sune pe cineva.
— Puteți rămâne puțin? a întrebat Greta, cu ochii fixați pe el.
Jonah a privit-o pe Hanson, care și-a dat ochii peste cap, încercând să nu
râdă.
— Atingerea magică a lui Ben, a murmurat el.
Sergentul s-a scuzat după un minut, promițând că va fi la dispoziție dacă
Greta va mai avea nevoie de ceva.
— Pariu că ne sună în douăzeci și patru de ore cu vreo urgență? a întrebat
Hanson când s-au dus înapoi la mașină.
— Nu accept pariul acesta, a spus Jonah, iar Lightman doar și-a scuturat
capul, zâmbind.
•
— Domnule Poole, a început Jonah, acum îți voi lua interviu în calitate de
suspect în ancheta uciderii lui Zoe Swardadine și vreau să înțelegi asta în
totalitate. Este important, având în vedere că ai hotărât să nu apelezi la un
avocat.
Fața lui Aidan Pool era palidă, dar hotărâtă.
— Da, a spus el. Înțeleg asta. Nu am nevoie de avocat pentru că, la naiba,
am legătură cu moartea lui Zoe.
— Atunci de ce ne-ai mințit? a întrebat Jonah.
— Despre ce?
Nu era nimic în expresia lui Aidan care să-i spună lui Jonah că a mințit.
Știa prea bine.
— Că nu știai unde era apartamentul ei, a spus Jonah.
Aidan s-a uitat la Hanson, apoi iarăși la Jonah.
— Poftim? Nu știam unde e apartamentul ei! Ce mama naibii?
— E un caz de minciună complexă, a intervenit Hanson. În mod clar, nu
ne-ai dat adresa când ai vorbit cu poliția, iar apoi ai așteptat să fie readus
subiectul în discuție.
Expresia lui Aidan era fără replică.
— Nu știam, a spus el după o clipă. Chiar nu știam.
— Mereu a fost ceva ciudat aici, a spus Jonah. Faptul că nu știai unde
stătea prietena ta.
— V-am spus, a zis el, cu un tremur în voce. A vrut să păstreze distanța
după ultima despărțire. Poate pentru că mă purtasem ca un idiot înainte sau
poate că nu era sigură că a luat cea mai bună decizie atunci când m-a primit
înapoi. Nu știu, dar nu mi-a spus și le-a spus tuturor să țină secretul.
— Și atunci cum de ți-am găsit amprentele în baie? a întrebat Jonah.
A urmat o liniște totală, iar fata lui Aidan arăta ca a unui om ce tocmai
fusese împușcat.
— Poftim? Nu se poate așa ceva.
— Pentru că te-ai gândit că ai acoperit bine urmele? a întrebat Jonah.
— Sau pentru că ai purtat mănuși în ziua aceea? a spus Hanson. A mai
existat o altă dată de care poate ai uitat, când te-ai dus să o vizitezi și ai stat
puțin acolo?
Aidan și-a scuturat capul încet, iar apoi într-un ritm tot mai rapid.
— Nu, a spus el. Nu am fost niciodată acolo. Nici măcar o dată. Nici acum
nu știu unde stă.
— Poate ai uitat că ai încuiat ușa de la baie când ai ucis-o? a spus Jonah. A
fost una din acțiunile tale din instinct la care nici măcar nu te gândești?
Pentru că nu voiai să fii prins că ți-ai ucis prietena?
— Nu am ucis-o, a spus Aidan, cu o notă îngrozitor de dureroasă în vocea
lui. Nu am atins-o. V-am sunat pentru că altcineva a ucis-o și am auzit.
A privit între ei.
— V-am arătat apelul de pe Skype, nu-i așa? Uitați, aș fi spus când am
sunat dacă aș fi avut adresa.
— Poate că ai avut alte motive să nu ne dai adresa, a spus Hanson. Poate
că ai vrut să treacă ceva timp, ca să nu mai fie atât de clar când a murit.
Așadar, intervalul de timp să includă momentul în care ai sunat-o și nu ora la
care ai ucis-o.
— Nu, a spus el, puțin mai agresiv. Sunt numai tâmpenii. Nu știam unde e
apartamentul ei.
— Dar ai fost acolo, a spus Jonah, fără să se lase. Nu doar că ai fost acolo,
dar ai fost în baia în care a murit.
— O, Dumnezeule, vă rog să nu mai spuneți asta, a spus Aidan, punându-
și podul fiecărei palme pe ochi, cu degetele strânse în pumni. Nu am făcut-o.
Nu am fost acolo. Și nu înțeleg.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Jonah. O ceartă? S-a despărțit de tine? De
data asta pentru totdeauna? Sau te-a amenințat că-i spune soției tale? Că
spune la universitate? Voia să te lase fără serviciu?
— Taci! a spus Aidan deodată.
A spus-o atât de ascuțit. Preț de o clipă, l-a privit pe Jonah cu o ură mai
intensă decât orice văzuse în viața lui, apoi a respirat profund.
— Nu contează de câte ori spuneți balivernele astea. Nu s-a întâmplat.
Nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
A urmat o pauză, apoi Hanson a spus blând:
— Poate că suntem nedrepți. Poate că te-ai convins și pe tine. Dacă totul
mergea prost și erai disperat, poate în câteva zile te-ai convins și pe tine. Ai
început să crezi că ai văzut ce ai pretins că ai văzut.
— Doamne, a spus Aidan. Ce naiba aveți? Nu am fost niciodată acolo. Nu
am rănit-o niciodată. Nu sunt nebun.
S-a îndreptat de spate, iar fața i-a devenit fixă și încordată.
— Bine. Vreau un avocat acum.
Hanson s-a dus să-și caute șeful imediat după ce Aidan Poole a fost
escortat să dea acel telefon la care avea dreptul. Jonah făcuse bulgăre niște
gumă adezivă Blu Tack și o tot arunca și o prindea, apoi mai îmbunătățea
puțin forma cercului înainte de a o arunca din nou.
— Ce crezi?
— Cred că minte, a spus Jonah. Cred că ne minte de la început, dar ce e
mai interesant e că a crezut că o să-l întrebăm altceva.
— Și eu m-am gândit, a aprobat și Hanson. Ce ne scapă?
— Și suntem pe drumul cel bun când ne gândim că minte cu privire la
apartament? a spus Jonah în șoaptă.
Hanson și-a frecat ceafa preț de o clipă, după care a spus.
— Cum ar fi să mintă într-un sens, dar nu și în altul. Ce-ar fi dacă chiar nu
știa adresa?
Jonah a privit-o gânditor.
— Crezi că a urmărit-o acasă, dar că nu și-a dat seama care era adresa?
Sau nu și-a notat-o?
— Tot ce-i posibil, a spus Hanson în șoaptă, sau poate că altcineva l-a dus
acolo și i-a deschis. Poate era agitat că acea persoană a vorbit cu noi.
Jonah a aprobat printr-un gest, dar se întreba dacă nu cumva era totul mult
prea complicat. Ambele teorii i se păreau puțin probabile.
— E posibil, a spus ea într-un final, dar am simțit că este îngrijorat în
legătură cu altceva.
I-a văzut expresia lui Hanson și a zâmbit.
— Știu, doar o presupunere. Și nu trebuie să fii de acord, dar am câteva
idei. Prima e că Zoe a fost plecată de acasă de la 17:00 la 20:30 în seara
aceea. Dacă s-a întors acasă la 20:30, de ce a trebuit Aidan Poole să aștepte
până la 23:00 ca să o sune pe Skype?
Vedea deja cum Hanson procesează totul.
— Te gândești că a aranjat ca altcineva să o viziteze după ce a ajuns acasă.
Persoana care o aștepta.
— Posibil, iar apoi s-a certat cu cineva, a spus Jonah.
— Dar asta s-a întâmplat cu câteva ore înainte de apelul prin Skype,
așadar tot ne rămâne o grămadă de timp neacoperit. Știm că apelul prin Skype
a fost pe la 23:00, a spus Hanson, deși… nu știm cu siguranță dacă acel apel a
arătat ceva, nu-i așa? Dacă a omorât-o el, era în apartament și a sunat-o de pe
mobil pe Skype, apoi a răspuns chiar el din contul ei.
A făcut o pauză.
— Putem să găsim locația de pe telefonul mobil?
— Da și nu, a spus Jonah. Putem doar să identificăm cel mai apropiat
stâlp, dar măcar așa ne dăm seama dacă era în apropierea apartamentului sau
acasă.
— Iar asta ne-ar putea ajuta considerabil, a spus Hanson. Să merg să fac o
cerere?
— Da, a spus Jonah. Ar fi bine să ne lămurim cu privire la Aidan.
Când Hanson a oftat, el a spus:
— Scuze. Nu spun că nu ai dreptate, doar că… dacă ar fi să aleg un lucru
adevărat pe care l-am auzit de la Aidan Poole, acela este faptul că a asistat la
crimă.
Hanson a ridicat din umeri puțin frustrată.
— Ei bine, trebuie să începem de undeva. S-a întors, apoi s-a oprit în ușă,
privindu-l pe Jonah.
— Șefu’, în declarația lui Aidan Poole, el nu a văzut-o în seara aceea, nu?
El nu a văzut-o pe Zoe pe ecran.
— Nu, a spus Jonah, revizuind cu ochii minții declarația lui Aidan. Nu, nu
a văzut-o.
— Așadar, să zicem că ești ucigașul lui Zoe și știi că Aidan o să vorbească
cu ea. Să zicem că ai ucis-o chiar mai devreme, a spus Hanson, și ai vrea să-ți
găsești un alibi.
— Poți înscena acțiunea din baie, a aprobat Jonah încet.
— Chiar ai putea să înregistrezi scena reală și să o pornești când sună el, a
spus Hanson.
— Dar cum ai ști că Aidan va suna în momentul acela? a întrebat Jonah.
Și, mai important, cum ai răspunde apelului pe Skype dacă nu ai fi acolo?
Dacă ai sta și ai aștepta să răspunzi, ai crea un alibi incredibil de complex
pentru momentul în care erai, de fapt, în apartament, lucru care nu are sens.
— Nu, adevărat, a spus ea. Dar dacă ai lucra în echipă…
•
Hanson s-a întors la biroul ei întrebându-se dacă nu cumva abordaseră
greșit toată situația. Bineînțeles că e posibil să falsifici ora crimei, dacă
singurul tău martor privește printr-un ecran care are o arie vizuală restrânsă.
Criminaliștii au spus doar că moartea a survenit undeva între după-amiază
târziu și primele ore ale dimineții. Zoe ar fi putut fi moartă deja de câteva ore.
Știa că detectivul inspector-șef nu agrea complet această teorie. A văzut
asta în expresia lui și în răspunsurile precaute, dar, aceasta îi era meseria.
Trebuia să aibă mintea deschisă. Datoria echipei era să ia în calcul orice
teorie, oricât de improbabilă ar fi, pentru că una dintre ele putea fi adevărată.
Întrebându-se cât de multe precedente au existat pentru crime în echipă, și-
a tras tastatura mai aproape și a deschis Google, după care a căutat „cupluri
criminale”. Tocmai ce apăsase tasta Enter când detectivul-inspector Walker a
ieșit din bucătărie. Răspunzând zâmbetului ei, el s-a îndreptat spre ea, cu
ceașca de cafea în mână.
— Mai uscată azi?
— Da, slavă Domnului, a spus ea, zâmbind. Hei, știi vreun cuplu faimos
care a ucis oameni? În pereche, vreau să zic.
— Sigur, a spus Walker. Bonnie și Clyde, soții Homolkas Faye și Ray
Copeland, soții Birnie…
— Ohoo, a spus Hanson, luând un pix. Sunt câțiva. Iar asta e bine, dar în
același timp… îngrijorător.
Detectivul-inspector a râs.
— Am scris o lucrare despre psihologia criminalilor în grup. Au fost
destule cupluri.
— Ai făcut psihologie criminală? a întrebat Hanson, făcând o pauză ca să-
l privească. Unde, mai exact?
— Winchester.
— Oh, de-al casei.
— Dar tu? a întrebat el.
— O, eu am făcut psihologie și atât, a spus Hanson. Și a fost foarte bine,
m-am folosit de asta mult de atunci, dar uneori mă gândesc să mă întorc și să
mă specializez pe criminalistică. Mă tot gândesc că m-ar putea ajuta.
— Ei bine, cu siguranță mi-a prins bine, a spus Walker, ridicându-și cana
gânditor. Vreau să zic, trebuie doar să fiu în aceeași cameră cu criminalul și-
mi dau seama că a făcut-o.
— Serios? a spus Hanson, după care și-a dat seama că glumea. O, da, așa
este. Poate nu este atât de important.
— Scuze, a spus Walker râzând. Ar trebui să te mai gândești la asta. Cred
că te ajută și dacă de obicei încerci să intri în mintea suspectului, atunci e și
mai bine.
Hanson i-a zâmbit, după care s-a întors la muncă cu vorbele lui în minte.
S-a gândit că acela era stilul ei. Când nu căuta dovezi și fapte, deseori se
gândea de ce oamenii acționează într-un fel sau altul. Și poate că la asta ar fi
trebuit să se gândească și în cazul lui Zoe. Care ar fi motivația unui cuplu
care ucide în pereche? Și de ce ai vrea să înscenezi ora decesului, dacă
presupunerile ei erau corecte? Unul dintre ei trebuia să aibă un alibi pentru
ora 23:00, în caz contrar, care mai era scopul? Dar trebuia să fie cineva care
fusese liber cât să comită fapta mai devreme, în colaborare cu altcineva care
era liber la 23:00, pentru a crea o acoperire elaborată complicității lor.
Maeve, și-a adus aminte, fusese ocupată până aproape de ora 22:00, apoi a
fost liberă. Maeve avea și un istoric în spate, lăsându-l pe Aidan să intre în
casa lui Zoe, apoi Hanson s-a hotărât să o analizeze mai bine. Și-a luat
transcrierea interviului lui Maeve și a început să citească. Abia își intrase în
ritm, când a sunat telefonul de pe birou. A oftat când și-a dat seama că era
biroul de criminologie, transferându-i un cetățean cu informații despre
moartea lui Zoe. A sperat că cine avea să le ofere informații despre Zoe să
sune în weekend. Telefonistul i-a spus că aveau pe linie o persoană care părea
credibilă.
— Cred că ar trebui să vorbești cu el, a spus.
— Bine. Fă-mi legătura.
A urmat un click, după care vocea unui tânăr a spus:
— Cred că am văzut fata, cea de la știrile de dimineață. Nu-mi dau seama
foarte bine, dar semăna mult cu ea.
— OK, mulțumesc. Poți să-mi spui unde ai văzut-o?
— Da, se întâmpla joi seara, a spus el. În localul meu.
— Unde mai exact? a întrebat Hanson, gândindu-se dacă nu cumva tipul
era pe cale să-i dărâme toate teoriile.
Dacă a văzut-o pe Zoe mai târziu în noaptea în care a murit, sigur nu a fost
ucisă de cel care țipa în apartament la nouă. Și-a mutat telefonul în partea
cealaltă, ca să poată lua notițe.
 — Se numește The Bridge. E pe strada North Road, lângă campusul
studențesc.
Hanson și-a notat, apoi a spus:
— Super. Așadar, pe la cât ai văzut-o?
— Destul de târziu. La zece, poate. Trebuia să se întâlnească cu un tip care
deja era acolo și a venit să-l caute.
Hanson a simțit unul din acele sentimente stranii care o năpădeau mai
mereu atunci când o teorie era spulberată. Dacă acest lucru era adevărat,
atunci Zoe chiar murise la unsprezece sau mai târziu.
— Era beat? a întrebat ea.
— Aproape criță, a spus el. Ea a intrat, iar el a căzut de pe scaunul de la
bar, așa că ea l-a scos afară.
Hanson nu știa multe despre Zoe, dar îi stătea în fire să meargă să aibă
grijă de un prieten beat. Sau poate de unul care se prefăcea că e beat.
— Mi-l poți descrie?
— Da, aproximativ… era mai în vârstă. Mult mai în vârstă decât ea. Nu
știu. Mă gândeam că e păcat de ea. Cu siguranță merita ceva mai mult decât
un bețivan bătrân.
Pulsul i s-a întețit puțin.
— Așadar, când spui că era bătrân, vrei să spui că era grizonant?
El a oftat.
— Cred că da. Nu sunt sigur.
— Avea păr facial?
— Da, cred, a spus el. Barbă și mustață, deși poate că era doar nebărbierit.
Hanson și-a notat pe carnețel, apoi a întrebat:
— Și cum era îmbrăcat?
— Destul de bine, a spus tipul de la telefon. Cu o cămașă scumpă și
pantaloni.
Iar descrierea i se potrivea la tanc lui Felix Solomon.
— I-ai mai văzut după ce l-a dus afară?
— Oh. Da, i-am văzut. Am vrut să fumez și am ieșit cu sticla de bere,
după care m-am așezat la una dintre mesele de afară. Tipul era supărat, iar ea
îl îmbrățișa, știi tu, îl liniștea. Și apoi a vomitat într-un ghiveci de flori, iar
după asta ea a chemat un taxi și au plecat împreună.
— Pe la cât s-a întâmplat asta?
A mai urmat un alt oftat.
— Nu sunt sigur. Poate 22:45?
 Hanson a tremurat. Cu cincisprezece minute înainte de presupusa
conversație pe Skype cu Aidan, Zoe a părăsit un pub într-un taxi cu cineva
care părea a fi Felix Solomon.
— Știi de ce era supărat?
Informatorul a făcut o pauză.
— Nu știu. Cu siguranță a spus ceva… că nu este bun de nimic și o risipă
de spațiu, iar ea i-a spus că nu e adevărat. Mai mult de atât nu știu.
— Bine, mulțumesc. Poți să-mi spui cum te numești și să îmi lași numărul
de telefon?
S-a gândit din nou la amprentele lui Aidan de pe încuietoare. Poate că nu
era nevoie ca doi oameni să fie implicați în uciderea lui Zoe. Poate că era
nevoie doar de unul. Un bărbat care avea experiență cu cazurile ca acesta și
care știa exact cum să manipuleze un loc al crimei. Un bărbat care a fost
detectiv inspector-șef.
 22.

Mai – cu șase luni înainte

Era o zi de marți obișnuită. O zi de marți în care el și Greta și-au povestit

unul altuia evenimentele zilei, în care au râs și s-au simțit bine, iar apoi el a
început să vorbească despre ceilalți oameni din viețile lor, în timp ce mâncau
tagliatelle cu fructe de mare gătite cu sos de vin alb și beau mai mult decât ar
fi vrut. O seară perfect normală.
Era genul de seară care-l făcea să simtă că cealaltă viață a lui era doar în
imaginația sa. Era atât de obișnuit cu viața aceasta, cu casa aceasta, cu femeia
aceasta. Ideea că totul s-ar putea termina – că o vor lua pe drumuri separate și
că poate se vor mai întâlni din an în paște la un prânz – i se părea ceva ireal.
El și Greta au ajuns la subiectul prietenului lor Anthony și la faptul că
acesta își pierduse libidoul. Conversația a continuat și după ce și-au pus
farfuriile în mașina de spălat vase și s-au spălat pe mâini. El asculta în
continuare când și-a verificat telefonul. Avea câteva mesaje, aproape sigur de
la Zoe. Era un doi mic și roșu în partea din stânga sus a aplicației, dar nu
apăruse nimic pe ecran. Erau doar două contacte date pe silențios astfel încât
mesajele lor să nu apară pe ecran. Pe Zoe o pusese pe silențios, astfel încât
Greta să nu vadă mesajele. Maeve era cealaltă persoană, care era pe silențios
spre binele tuturor, inclusiv al său. Indiferent cât de ciudat era să se
gândească la Zoe acum, nici nu se compara cu regretul încărcat de rușine pe
care îl avea când se gândea la colega ei de apartament.
Niciodată, nici în ruptul capului, nu a vrut să se întâmple ceva între el și
Maeve. I-a făcut plăcere să o cucerească și îi plăcea modul în care își fixa
privirea pe el de fiecare dată când intra în cameră. A știut mereu că interesul
ei fată de relația cu Zoe era unul personal, dar a impus limite stricte, foarte
stricte.
Din nefericire, când Zoe a rupt relația, lucrurile au luat-o razna. A devenit
dependent în totalitate de conversațiile cu Maeve pentru că ele îl aduceau mai
aproape de Zoe. Asta îi deschidea calea către ea. Și, la urma urmei, Maeve i-a
deschis și l-a lăsat să o convingă pe Zoe să-l ierte.
Problema a apărut când s-a întâlnit cu Maeve la bar. El era beat și copleșit
de tristețe când s-au văzut, dar a sfârșit prin a fi confuz. Trecuseră două
săptămâni de când Zoe vorbise ultima oară cu el și era disperat. Poate că și
orgoliul lui era rănit. Încă își amintea, cu o claritate oribilă, cum a început să
se concentreze pe Maeve în schimb. Cum i-a spus că e o persoană minunată,
cum s-a străduit și mai tare să o facă să râdă. Să roșească de plăcere. Ea era
amețită de tot ce se întâmpla. El a încercat să împingă lucrurile mai departe,
dar ea nu i-a cedat complet. Încă stătea de cealaltă parte a mesei, rezistând
încercărilor lui de a o ține de mână.
Așadar, el a făcut ceva groaznic, de neiertat. S-a aplecat spre ea și a spus
că mereu a fost nebun după ea, de când s-au cunoscut și că se întreba la
modul cel mai serios dacă era cu persoana potrivită.
Un lucru profund tâmpit. Singurul lucru salvator a fost că Maeve nu
credea în relații sexuale înainte de căsătorie și au rămas la sărut. A doua zi,
când s-a gândit la asta, s-a simțit oribil, dar, în final, totul a fost bine. După ce
i-a explicat că a proiectat asupra ei ce simțise pentru Zoe, Maeve a recunoscut
că și ea a făcut la fel. Îl voia de fapt pe Isaac, alt bărbat căsătorit. Aidan l-a
înlocuit pentru o clipă. Asta a fost tot, însă din când în când, ea îi mai scria.
Uneori menționând-o pe Zoe, alteori nu. Oricum, toate păreau că vânează
mereu ceva, iar el nu prea avea încredere în aparenta ei nonșalanță.
— Dar el nu trebuie decât să vorbească cu ea, a spus Greta. Cât de greu
poate să fie? E nevastă-sa!
A spus asta ultima oară când au vorbit despre Antony, iar Greta s-a
înfuriat când Aidan a contrazis-o. Ea nu a reușit niciodată să înțeleagă cum ai
putea lăsa adevărul să ți se încolăcească cumva în interior. El nu credea că ea
a simțit această nevoie uriașă de a vorbi în timp ce se certa cu un om care pur
și simplu se închisese în el. Dar nu era despre vorbitul în sine, nu când tot
corpul tău e împotriva ta. Dacă ești Greta, desigur, o spui pur și simplu.
Indiferent ce crezi. Se revarsă din tine pentru că așa ești tu de fel.
În seara aceasta, el a simțit o apreciere nostalgică a încrâncenării ei. O
afecțiune fată de orice trăsătură a ei.
— Știu, a spus el încet, zâmbind, după care a adăugat: vrei un whisky?
— Sigur.
Ea a luat o lavetă și a început să șteargă aragazul.
— Fac și o cafea.
El s-a dus în sufragerie și a deschis mesajele cu inima cât un purice. Asta
se întâmpla de fiecare dată când Zoe îi scria ceva pentru că acesta era
singurul lucru care părea să unească cele două vieți separate pe care le avea
el.
Mai întâi a văzut o fotografie. Când a deschis-o, a văzut că în imagine era
camera lui Zoe, dar altfel. Acum era dominată de un pat foarte mare, foarte
modern, cu o tăblie pentru cap din catifea.
I-a trimis și un mesaj odată cu fotografia.
Uite ce-am luat direct din vitrină!! Adio dureri de spate și picioare reci pentru
tine! Ura! Xxx

A oftat. Ea n-ar fi trebuit să cheltuie bani pentru el. Nu așa trebuia să se

întâmple. El trebuia să aibă grijă de ea. Să o alinte. Așa a ajuns să dea o
grămadă de bani pe un pat, căci celălalt, în aparență, nu-i prea pria, când, în
realitate, Aidan a pretins de multe ori că nu-și petrece noaptea cu ea pe motiv
că patul e prea mic. Și-a făcut-o cu mâna lui. I s-a confesat cu furie,
explicându-i cât de dificil era să locuiască cu Greta și cât de mult voia să
scape odată, iar la momentul respectiv, cam așa era. Soția lui încerca să-i
dicteze cum să-și administreze cariera. Acum însă mesajul nu mai avea sens
pentru că se înțelegeau.
A scos două pahare de whisky, turnând un shot moderat pentru Greta și
unul mai mare pentru el. A luat o înghițitură zdravănă de whisky, pe care
aproape că a scuipat-o înapoi. Greta împinsese sticlele prea departe pe raft,
astfel încât au ajuns lângă calorifer. Băutura era caldă și neplăcută.
A simțit cum se enervează aproape instantaneu. I-a spus doar de atâtea
ori. De atâtea ori. Era unul dintre lucrurile care îi făceau să se certe, această
aparentă lipsă de voință din partea ei de a-și ajusta comportamentul când era
nevoie.
— Mai avem gheață în frigider? a întrebat-o el când a venit cu două cești
de cafea.
— Nu știu, a spus ea, așezându-se pe canapea.
Era deja nervos pe ea când s-a dus înapoi în bucătărie. Greta făcuse asta.
Ea ar fi trebuit să-i aducă gheața aia nenorocită. A trântit ușa congelatorului
când a deschis trei dintre sertare, pe care le-a trântit iarăși iritat că nu găsește
gheață. Trebuia să meargă la congelatorul mic din garaj.
— Mă duc să iau de afară, a spus el, așteptând ca ea să-și ceară scuze sau
măcar să-i arate puțină simpatie.
— OK.
Doar atât a strigat ea înapoi.
Bombănea ceva pentru sine când și-a băgat picioarele în pantofi și a ieșit
în grădină. Era o zi oribilă, iar congelatorul era tocmai în garaj. A luat o
pungă cu gheață și a încuiat garajul, după care și-a adus aminte de telefon.
Era pe masă, lângă băuturi. Lăsase oare conversația cu Zoe deschisă? Cea
care arăta într-un mod dureros de evident că era îndrăgostit de o altă femeie?
S-a dus înapoi la ușa din spate și a intrat prin baia de serviciu, și-a scuturat
pantofii din picioare și s-a dus direct la ușă, unde a văzut-o pe Greta stând
liniștită pe canapea exact cum o lăsase, cu picioarele sub ea și telecomanda în
mână. A simțit cum i se relaxează toți mușchii, eliberat. Nu îi verificase
telefonul. Bineînțeles că nu. Greta nu făcea lucruri din astea. Era deschisă și
cinstită, așa că presupunea că și el e la fel.
— Vrei să ne uităm la un episod din serialul acela cu James nu mai știu
cum? Irlandezul? l-a întrebat ea.
— Sigur, a spus Aidan, simțind cum încă mai tremură ca efect al
adrenalinei.
S-a așezat amabil lângă ea, în timp ce ea sărea peste reclame, lăsându-și
telefonul fix acolo unde era, pe marginea mesei.
Pe Zoe o speria cât de furioasă devenise. Cât de greu îi era să-și înghită
frustrarea față de orice nu mergea bine și cât de repede făcea trecerea de la
bucurie la furie intensă, de neclintit. Se simțise atât de plină de speranță când
i-a trimis lui Aidan fotografia cu noul și splendidul ei pat. Căutase paturi și
saltele timp de câteva săptămâni, înainte de a se hotărî finalmente să cumpere
tăblia de catifea, cu o saltea cu memorie nou-nouță, care le va asigura
confortul suprem. Mai mult decât atât, arăta foarte bine. Părea genul de
mobilă care să-i placă și lui Aidan, dar el nici nu a răspuns. I-a citit mesajul
rapid, iar apoi, în loc să-i împărtășească entuziasmul, nu a mai spus nimic, iar
asta i-a schimbat diametral starea de spirit. Aceasta s-a înrăutățit și mai tare
când, în loc de Aidan, Felix i-a dat un mesaj.
Era nedrept să fie dezamăgită, dar și mai nedrept era să se simtă hărțuită
când Felix i-a scris din nou despre apartament. Chiar voia ca Zoe să se mute
acolo și menționa asta cel puțin o dată pe lună. Ea știa că încerca doar să o
ajute, dar voia să se ajute și pe el. Chiriașa nu-i plătise de două luni.
I-a trimis rapid mulțumiri și a insistat că pentru moment îi place să
locuiască cu Maeve, iar apoi l-a întrebat și pe el cum se simte, lucru ce s-a
dovedit a fi o greșeală. I-a trimis trei mesaje uriașe plângându-i-se despre
cum îi promisese un agent că va citi câteva capitole din memoriile lui, iar
apoi, după câteva luni, i-a spus brusc că nu era genul de carte pentru el acum.
Era sigură că Aidan îi scrisese până ce a terminat ea de răspuns și și-a
făcut o ceașcă de ceai, dar nu s-a întâmplat nimic. Se simțea blocată în
așteptarea acelui răspuns, în loc să se concentreze la un film și, mai apoi, pe
muncă. Ca de obicei, aveau întâlnire pe Skype la ora unsprezece. Măcar
atunci putea vorbi cu el. Doar că Aidan nu s-a logat la unsprezece. Iconița lui
a rămas indisponibilă și nu-i scrisese nici pe Messenger. Se tot uita cum trece
și mai mult timp, aproape dorindu-și ca el să nu-i scrie deloc, iar atunci când
vorbesc să îi trântească tot ce avea pe suflet. Cât de greu era să-i scrie un
mesaj? Să-i spună că întârzie?
Nimic din toate acestea nu era benefic pentru ea. Știa asta prea bine. Se
schimbase de atâtea ori în ultimele luni. Cândva, ea era cea independentă.
Cea care avea alte lucruri de făcut, care trebuia convinsă. Întârzia des și se
bucura când vedea entuziasmul lui Aidan. Nu era sigură când s-a produs
schimbarea, dacă se gândea cu onestitate, probabil cu câteva luni în urmă.
Deși fuseseră și câteva luni în octombrie, după expoziție, când a contactat-o
constant. Când a făcut-o să creadă că nu poate fără ea.
La șapte luni distanță, era redusă la furie neajutorată, în lacrimi. Era a treia
oară când întârzia să vorbească cu ea săptămâna aceasta. Și cu toate astea, ea
nu i-a reproșat. Și-a promis acum ceva timp că nu va fi niciodată genul acela
de iubită. Acela care își stresează și abuzează partenerii până când îi face să
plece. Mereu i-a plăcut nonșalanța lejeră și să pretindă că și ea e ocupată, dar
toate astea nu erau suficient de bune. În seara asta, chiar a văzut-o. Când s-a
conectat în sfârșit și a început să-i scrie, ea știa că orice scuză ar fi găsit, nu
era suficientă. Nu putea să accepte asta și să vorbească mai departe. Nu când
ea se gândise în ultimele trei ore îngrozită că el ar putea vorbi cu Greta despre
căsnicia lor, hotărând să-și mai acorde o șansă.
Mesajele lui au apărut la un moment dat unul mai relaxat decât celălalt.
Îmi pare rău, draga mea. Am început să vorbim despre finanțe și ne-am
complicat. Nu mi-am dat seama că am vorbit AȘA MULT… Ce mai faci?
Xx

Ea a privit mesajul câteva minute. Atât de mult încât el i-a mai trimis unul.
Mi-a fost foarte dor de tine azi! Mă bucur să aud că ai un pat nou. Ce gest
frumos din partea ta. Vrei să te sun acum? xx

Bineînțeles că voia. Voia să-i vadă chipul, să-și aducă aminte cât de mult
îl iubea. Și tocmai de aceea nu trebuia să-l vadă. El reușea mereu să-i
potolească furia.
 Prefer mesajele.

A trimis asta, apoi a scris un mesaj mai lung, iar el a așteptat ca ea să-l
scrie, fără să protesteze.
Aidan, nimic din toate acestea nu e bine pentru mine. Așteptarea asta, iar și
iar. Înțeleg că au existat probleme legate de bani, dar te poți ocupa de ele
direct cu Greta după ce te muți de acolo. Nu mai pot sta așteptând la
nesfârșit, iar până nu vă separați, nici nu ar trebui să mă gândesc la tine ca la
un bărbat singur. În ultimele șapte luni ai fost tot un bărbat însurat, iar eu a
trebuit să sufăr din cauza asta. A trebuit să mă mulțumesc cu fărâme din
timpul tău și cu grija ta constantă față de sentimentele Gretei. În ciuda
faptului că asta te face o persoană minunată, mai înseamnă și că ești foarte
ușor influențabil. Mă tem tot timpul că o să te răzgândești și fiecare întârziere
mă face să cred că asta faci. E o tortură și trebuie să înceteze. Trebuie să o
părăsești. Nu într-o lună, nici în câteva săptămâni. Acum. Weekendul acesta.
Sau nu mai putem fi împreună. Nu mai pot să continui așa. Îmi pare rău.

A urmat o pauză, în care a simțit cum îi bate inima cu putere, apoi el a

început cu o serie de mesaje scurte.
Îmi pare rău. Ai dreptate.

Nu mi-am dat seama cd te simți așa, deși ar fi trebuit. Am fost un măgar.

Ai timp să ne vedem mâine la prânz? Hai să ne întâlnim și să vorbim despre

asta.

Te iubesc și nu vreau să te rănesc niciodată. Xx

Zoe a expirat încet. Aidan nu o luase la sănătoasa. Era bine. A pus piciorul
în prag și a funcționat. Totul era bine.
Mi-ar plăcea, da. Și eu te iubesc. Xx

A citit din nou mesajele în timp ce el mai scria, întrebându-se dacă să-i
ceară mai multe lămuriri. Chiar avea să o părăsească pe Greta acum? În
câteva zile? Ar fi vrut ca el să-i spună asta. A primit și ultimul lui mesaj, iar
ea l-a citit cu lacrimi în ochi.
Nu-ți face griji, draga mea. O să rezolv toate astea. Xx

Ea a ajuns mai devreme la prânz, dar Aidan a apărut la câteva minute. Zoe
i-a zâmbit când a intrat pe ușă, profund liniștită să-l aibă acolo, dar era ceva
solemn în salutul lui, iar ei a început să-i fie teamă.
A îmbrățișat-o, lucru care ar fi trebuit să o încurajeze, dar buzele lui s-au
dus pe fruntea ei, nu pe buze. Zoe a simțit cum începe să-i tremure picioarele
și s-a așezat simțind că nimic din ce se întâmpla nu era real.
— Uite. Am fost… egoist, a spus Aidan, trăgându-și scaunul mai bine.
Fruntea i s-a brăzdat instant de un rid care părea să emane furie.
— Mai mult decât egoist. Am fost un idiot. Nu am reușit să văd ceea ce
era în fața mea și am ajuns să rănesc doi oameni care nu merită să fie răniți.
— E în regulă, a spus Zoe rapid, încercând să mascheze toate grijile de
mai devreme. Să le dea la o parte, ca și până acum. Eram doar supărată.
— Nu, nu este, a spus Aidan încet. Nu e nimic în regulă. Nu ar fi trebuit
niciodată să încep relația aceasta cu tine. Credeam că știu ce fac, dar nu e așa.
Zoe a crezut că i se face rău. Ce-a făcut? Nu voia asta nicicum.
— După tot ce mi-ai spus, m-am gândit bine. M-am gândit per ansamblu,
ce înseamnă să mă despart de Greta. A oftat lung. Și mi-am dat seama că nu
vreau să fac asta. Cumva, în străfundul inimii, îmi pasă suficient de mult de
ea încât să vreau să fac căsnicia să meargă. Am trezit-o aseară și i-am spus ce
simt, iar ea a recunoscut că și ea voia același lucru.
Părea că toate coșmarurile din ultimele șapte luni se adeveriseră. Îi spunea
practic că o iubea pe Greta mai mult. Îi spunea că s-a terminat.
— Nu fă asta, a spus Zoe, în timp ce ochii i se acopereau de lacrimi
fierbinți, pline de umilință. Nu e ceea ce crezi. Ne iubim…
— Așa este, a spus Aidan, întinzând o mână spre obrazul ei.
Ea l-a lăsat.
— Și aceasta este adevărata tragedie. Iubesc două femei minunate și
trebuie să aleg. Trebuie să te las să fii cu altcineva, cu o persoană care îți
poate da inima toată, nu doar pe jumătate.
— Așadar, eu nu am nimic de spus? a întrebat Zoe. Niciun cuvânt? Asta
este? Ați decis voi doi că ea rămâne și eu plec?
— Îmi pare rău, a spus Aidan din nou.
Zoe s-a ridicat, dar lacrimile se amestecau acum cu o furie crescândă.
— Du-te naibii, Aidan, a spus ea. Du-te dracului și tu și ziua în care te-am
cunoscut. Ai distrus totul. M-ai rupt în bucăți și toate astea au fost doar… un
experiment ca să-ți dai seama dacă vrei să rămâi în nenorocita aia de căsnicie.
— Zoe, nu, a spus el, iar ea l-a văzut cum se albește la fată. Vorbele
acestea încă îl răneau. Încă te iubesc și vreau să-ți fie bine. Lasă-mă să te ajut.
Lasă-mă să am grijă de tine, ca prieten. Meriți un prieten bun.
 — Nu vreau să am nimic de-a face cu tine, a spus Zoe știind că în sfârșit
acesta era adevărul cel mai sincer.
Și-a luat haina și a împins scaunul sub masă, sperând că l-a lovit peste
picior. Asta trebuia să-l doară. Sper să nu-ți mai văd mutra niciodată.
Era la doar câțiva metri de restaurant când și-a scos telefonul și a început
să blocheze orice formă de contact cu Aidan, dar asta nu era suficient.
Trebuia să-l șteargă din viața ei. Ireversibil.
I-a căutat numele în e-mailuri și a șters fiecare mesaj de la el. A șters
conversațiile pe care le-au avut pe Skype – mii de mesaje. A șters tot, apoi a
deschis fotografiile și a început să șteargă fiecare fotografie în care apărea și
el. Apoi i-a dat mesaj lui Maeve și i-a spus că dacă Aidan mai încerca să o
contacteze, trebuia să îl ignore. Că o terminaseră. Că nu avea voie în casă și
nici nu avea voie să știe unde este. Știa deja în sufletul ei că lui Maeve nu o
să-i convină.
După aceea, i-a scris lui Felix că e interesată de apartament.
 23.

O’Malley s-a simțit toată dimineața ca un copil care nu are voie să intre în
magazinul cu dulciuri. Nu că îl deranja prea tare să lucreze la cazul de șantaj,
doar că investigația crimei lui Zoe Swardadine avea un ritm mai alert, cu
conversații frecvente între Hanson, Lightman și detectivul inspector-șef
despre cum avansau lucrurile.
Cu toate acestea, pe la prânz a început să simtă că a progresat cu adevărat.
S-a gândit deodată că toate informațiile care au servit drept rampă de lansare
veniseră de la lucruri care se întâmplaseră în casele oamenilor. Afaceri.
Activități ilegale instrumentate de acasă. Întrebarea era cum erau accesate
aceste informații de șantajiști.
Aducându-și aminte de codurile de înregistrare folosite de Felix Solomon,
s-a gândit la un potențial răspuns, așa că i-a scris noului său prieten Ziggy un
mesaj pe Whatsapp. Fostul student la informatică a răspuns în câteva clipe.
O’Malley i-a explicat că a crezut că acest caz de șantaj ar presupune
automat hackeri, însă nu totul era electronic.
Așadar, ai putea să spionezi oameni? În casele lor?

Răspunsul lui Ziggy a fost rapid și entuziasmat.

Da, sigur! Trebuie doar să spargi sistemul camerelor de luat vederi.

O’Malley a întrebat dacă doar cei cu pregătire tehnică puteau face asta.
Nu, dar poți plăti pe cineva pe dark web. Costă doar câteva sute pentru o
adresă specifică de IP sau un cont. Poți cumpăra și liste pentru un preț mult
mai mic. De exemplu, dacă vrei să te uiți la fete tinere, poți cumpăra acces la
o listă de camere ale adolescentelor.

Doamne, s-a gândit O’Malley. Era oribil. I-a spus asta și lui Ziggy, apoi a
întrebat dacă ar primi acces la computerele lor.
Nu, faci totul de la distanță. De aceea îmi pun bandă adezivă pe cameră. Ar
trebui să taci și tu asta. Nu știi niciodată cine ar putea fi interesat de polițai de
vârstă mijlocie…
 O’Malley nu s-a putut abține din râs.

O să țin minte asta. Mersi!

•
Primul mesaj a lui Jojo din ultimele câteva zile a venit când Jonah era
pierdut în gândurile despre Aidan Poole. L-a lăsat pe Lightman să-i ia lui
Maeve Silver noua declarație despre atac și să introducă biletul în sistem ca
probă. Trebuia să se gândească.
A simțit un sentiment imediat de vină când a văzut numele lui Jojo pe
telefon și s-a întrebat cum era posibil să se aștepte la mesaje și de la ea și de
la Michelle, să fie atât de legat de ambele. Poate că așa a fost și pentru Aidan
Poole, s-a gândit el.
Era un mesaj vesel, puțin mai lung ca de obicei.
Buna, polițai Sheens! Cum merge treaba cu poliția? Nu am avut semnal în
ultima perioadă, dar a meritat. Am văzut niște locuri incredibile. Am găsit o
cascadă de nouă metri care avea atât de puțină forță, că abia se simțea în
piscina de jos, în care se vedeau toate pietrele de pe fund. Astăzi m-a trezit o
antilopă gemsbok. Caută pe Google. Nu-mi amintesc când m-am mai simțit
vreodată atât de conectată cu toată sălbăticia asta. Poate doar pe la cinci ani
când m-am rătăcit la iazurile de pescuit. De acum o să am semnal o perioadă.
Xx

A citit mesajul de trei ori și habar nu avea ce să-i răspundă. Ce-ar putea
spune ca să nu fie duplicitar? Dar de ce i-ar mai trimite un mesaj despre
Michelle când ea era acolo trăindu-și viața?
Încă se uita la mesaj când a bătut Hanson la ușă.
— Domnule, a spus ea. Am primit un apel interesant de la un civil.
Jonah a privit vinovat punându-și telefonul pe birou.
— Zi-mi!
— E un tip care e destul de sigur că a văzut-o pe Zoe având grijă de un
bărbat beat mai în vârstă, bine îmbrăcat, într-un pub joi seara, undeva între
22:00 și 22:45. Crede că bărbatul era grizonant și avea barbă scurtă și
mustață.
— Ce lucruri interesante îmi spui, a zis el. Și ce s-a întâmplat cu ei?
— Au luat un taxi, pe care l-a chemat ea.
— Ai notat numele cârciumii? a întrebat el, căutându-și deja cheile.
Jonah a simțit această schimbare obișnuită a stării de spirit când a părăsit
secția. Nu mai conta că avocatul lui Aidan Poole urma să ajungă în orice
moment sau că ploua cu găleata. Nu mai conta nici că îi dăduse geaca de
ploaie lui Hanson. Sentimentul de a-și părăsi biroul era energizant.
A reușit să găsească un loc de parcare doar pe la 400 de metri de pub, dar
a aproximat timpul necesar pentru a ajunge la bar destul de bine. Era plouat
când a intrat, dar nu era ud leoarcă. În pub era destul de cald. Era mai mult un
gastropub, și nu un bar clasic cu băuturi, cu calorifere vintage de alamă,
montate pentru decor.
La bar era o fată, cu fața rotundă și roșie în obraji și o haină gri pe ea. El i-
a zâmbit când a abordat-o:
— Tu ești Amy? a întrebat el. Sunt de la poliție. Tanya a spus că aș putea
vorbi puțin cu tine.
— Da, a spus ea.
Amy a privit în jur la cele trei mese ocupate, apoi a aprobat.
— Să vorbim aici? Tanya e în beci.
— Sigur, a spus el, trăgând un scaun de bar.
Erau din catifea albastră și capitonate adânc, lucru care, din perspectiva
lui, era o greșeală. Dacă scaunele de la bar erau confortabile, acest lucru îi
încuraja pe bețivanii solitari să stea și mai mult și să se lase și mai mult în
moalele scaunului. Lucru extraordinar pentru afacere, dar rău pentru poliție.
— Tanya a spus că tu erai la bar joi.
— Da.
Amy a luat o lavetă și a început să curețe barul.
— De la șase până la închidere.
— Mă întrebam doar dacă îți amintești să fi văzut o tânără aici, a spus
Jonah, deschizând un folder de poze și scoțând o fotografie de-a lui Zoe din
buzunarul transparent de plastic în care era. A pus-o pe bar în fața lui Amy,
care s-a oprit din ce făcea pentru a se uita mai bine. Și-a dus gura într-o parte
în timp ce se gândea, după care a spus:
— Nu o recunosc, nu cred. Vreau să zic, ar fi putut fi aici, dar nu-mi
amintesc să fi comandat sau ceva.
— Ar fi venit la bar să-și ajute un prieten care era destul de beat, a spus el,
dar fără să forțeze nota. Poate îți amintești de el? Un tip mai în vârstă decât
ea. Era suficient de beat cât să cadă de pe scaun.
Amy nu era sigură.
— Păi… a fost cam aglomerat, poate că nu am observat… Au fost câțiva
tipi la bar să comande, dar… a venit singur?
— Așa credem.
 Amy și-a scuturat capul încet.
— Nu-mi aduc aminte să fi văzut pe cineva atât de criță. Mai sunt tipi care
vin și beau singuri, dar nu sunt mulți. Mai mult vin grupuri sau oameni care
vor doar să mănânce.
Jonah a mers mai departe în albumul cu buzunare din plastic, scoțând
fotografiile printate ale lui Lightman ce cuprindeau o serie de bărbați,
inclusiv suspecții lor. A luat fotografia lui Zoe, după care a întins celelalte
fotografii ca pe niște cărți de joc.
— Ai văzut vreun bărbat de aici?
Amy a dat cârpa la o parte și s-a concentrat pe fotografii. El urmărea cum i
se plimbă ochii de la o fotografie la alta și încerca să nu se simtă dezamăgit.
Era clar că niciuna nu-i părea cunoscută. A privit și fotografia lui Felix, după
care a trecut mai departe cu aceeași viteză.
La ultima fotografie, cea a unui tânăr brunet fără barbă, care era doar un
actor a cărui poză era folosită în astfel de cazuri, a ezitat.
— Poate el, a spus ea, dar nu sunt sigură.
— Nicio problemă, a spus Jonah, luând toate fotografiile și punându-le la
loc. Ne-ai ajutat mult, așa că îți mulțumesc. I-am lăsat Tanyei un mesaj să-l
roage și pe celălalt angajat să mă sune când poate. Dacă-ți mai amintești
ceva, sună-mă.
I-a lăsat cartea de vizită, apoi a ieșit, simțind un oarecare regret. Încă mai
ploua, iar în aer se simțea un miros atât de puternic de sare, ca și cum norii ar
fi absorbit marea și acum o plouau peste lume. A alergat spre mașină. Când a
intrat în Mondeo și a plecat, era îngândurat. Deși nu se putea baza pe
memorie, s-ar fi așteptat ca Amy să-și aducă aminte de Zoe și Felix cu două
seri în urmă, în special dacă Felix ar fi fost beat și s-ar fi făcut de râs. Barul
nu era suficient de mare încât el să nu fi fost undeva în apropierea ei, iar dacă
era aglomerat, cu siguranță i-ar fi spus ceva dacă ocupa un scaun ore întregi.
Acest lucru îl făcea să se îndoiască de relatările martorului. Nu era ceva
nou să audă că o persoană inventase o poveste. Totuși, era ciudat că Hanson
era interesată de ce a spus apelantul. În general, i se părea că Hanson judecă
oamenii corect.
Echipa de ciberneticieni ar fi trebuit să termine până acum cu telefonul lui
Zoe. Ar putea să-i studieze lista apelurilor, posibil găsind și altceva. Ceva
care să-l incrimineze ferm pe Aidan Poole sau nu.
•
O’Malley era în toiul scrierii informațiilor pe care le primise de la Ziggy,
pentru a le trimite mai departe ca teorie despre cazul de șantaj. A făcut o
treabă foarte bună eliminând distragerile, ajutându-și astfel echipa în acest
caz. Atât de bine, de fapt, încât a făcut conexiunea doar atunci când Hanson a
strigat ceva tare către Lightman despre camerele de supraveghere.
Și-a luat telefonul din nou și a mai scris încă un mesaj pe Whatsapp.
Poți folosi Skype pentru o face toate astea? Să spionezi.

A urmat o scurtă întârziere, după care Ziggy i-a răspuns.

Da. Una dintre cele mai simple modalități este să intri printr-o aplicație care
are permisiunea de a folosi camera.

O’Malley era deja la jumătatea drumului către biroul detectivului

inspector-șef când și-a dat seama că șeful încă era plecat. Și-a spus că trebuie
să aibă răbdare și s-a dus să mai adauge o filă nouă la cazul lui Zoe
Swardadine.
•
Jonah a sunat echipa cibernetică în drumul lui înapoi spre secție,
bucurându-se că a făcut-o. Raportul referitor la telefonul lui Zoe era gata.
Urma să fie trimis odată cu amprentele, dar deocamdată era blocat în mailul
cuiva.
A urcat câte două scări deodată înapoi spre Departamentul de Investigații
Criminale, și-a salutat scurt echipa și s-a dus în birou. Raportul era acolo, l-a
văzut.
S-a uitat mai întâi la lista de apeluri a lui Zoe și a văzut că nu exista niciun
apel către un număr local joi seara. De fapt, în seara aceea nu era înregistrat
niciun apel către niciun număr. Ultimul apel de pe listă a avut loc la ora cinci,
către un contact denumit Felix. Se potrivea cu ora dată de Felix, dar cu toate
astea, Jonah și-a notat informația plin de curiozitate. Mai erau trei apeluri de
la Felix, dar fiecare durase doar câteva secunde. Ce s-a întâmplat acolo?
Sigur nu era vorba de semnal slab într-un bloc unde se vorbea des la telefon.
Mergând mai departe, a văzut un apel imediat după ora zece, miercuri
seara, de la tatăl lui Zoe. Durase aproximativ paisprezece minute. Apoi, mai
jos, a văzut un contact denumit B-Cab, la 22:45. A oftat când a introdus
numărul pe Google și i s-a confirmat că era o companie locală de taxi. Părea
că martorul o văzuse pe Zoe, dar în altă zi. Era frustrant, dar acum putea
măcar să sune la compania de taxi să ceară o descriere mai exactă și de
asemenea, putea să arate fotografiile angajaților din tura de miercuri seară de
la Bridge. Exista șansa de a-l identifica pe Felix Solomon, dacă el era cel
descris.
A mai căutat prin telefonul lui Zoe. A găsit numeroase apeluri sporadice
către și de la Felix. Mai erau apeluri de la Maeve, Angeline, Victor și câteva
de la părinți.
A făcut o pauză când a ajuns cu trei săptămâni în urmă, dându-și seama
abia acum ce lipsește. Nu era niciun apel către Aidan. Nu mai avea numărul
lui salvat? Nu era niciun contact care să aibă vreo legătură cu el. A căutat
numărul lui Aidan în baza de date, l-a introdus în fișier, după care a apăsat
butonul de căutare. Erau rezultate, cu numele lui Aidan, dar nimic recent.
Ultimele apeluri și mesaje erau din mai.
Cu un sentiment de neliniște, a deschis fișierele legate de contul de Skype.
Căutând, a găsit contul lui Aidan destul de rapid, dar, din nou, nu erau apeluri
către și de la el în ultimele șase luni. Nimic de pe douăzeci mai încoace.
S-a uitat la informații, apoi, simțindu-se puțin nesigur pe picioare, s-a
ridicat și s-a dus unde întreaga sa echipă era îngropată în muncă pe calculator.
— A verificat cineva dacă ID-ul de Skype apelat de Aidan de pe telefon
era al lui Zoe? a întrebat el.
— Da, a zis Hanson. Am trecut în notițele de la interogatoriul lui. Cu
siguranță e al ei.
— Nu apare în apelurile pe Skype de pe telefonul ei, a spus Jonah.
Hanson l-a privit cu o expresie nesigură, iar O’Malley a inspirat ca și cum
ar fi urmat să spună ceva, când ea a continuat:
— Nu cred că poți modifica informațiile acestea pe Skype, așa că sunt
destul de sigură că el a sunat-o. A șters cineva conversația? Criminalul?
Dându-și seama că a fost văzut?
— Nu știu, a spus Jonah. Este… ciudat. Nu există apeluri către sau de la
Aidan pe telefonul lui Zoe în ultimele șase luni. Dacă erau împreună și Aidan
o suna pe Skype, cu siguranță trebuie să fie existat și alte forme de
comunicare.
— Voiam să vorbim despre asta, a spus O’Malley. Am început să caut
hackeri de camere web pentru cazul de șantaj și am aflat de la Ziggy că poți
sparge contul cuiva de Skype, astfel încât camera să pornească atunci când
vrei tu. Am tot căutat și poți să vezi ce face o persoană fără ca ea să știe și
fără să răspundă apelului. Nici nu-i pornește luminița de la cameră.
Jonah l-a privit preț de o clipă, apoi a spus:
 — Ei bine, asta explică multe.
•
Era clar pentru Jonah în momentul în care a intrat în camera de
interogatoriu că avocatul lui Aidan i-a spus ce să facă. Lectorul nu zicea o
vorbă, iar liniștea lui era aproape comică. Când Jonah a adus în discuție
amprentele, dându-i din nou lui Aidan șansa să explice ce era cu ele acolo, el
se uita mut la masă. Avocatul, un bărbat de vârstă mijlocie, care părea și mai
academician decât el, avea să vorbească în locul lui.
— Clientul meu deja a explicat că nu are la cunoștință cum s-ar fi putut
întâmpla așa ceva, a spus el. Nu știa unde este amplasat apartamentul și nu a
fost acolo.
— Mulțumesc, a spus Jonah. Nu vom mai continua cu asta acum în
principal. Ne interesează altceva.
Jonah a văzut cum ochii strălucitori ai lui Aidan îl privesc, după care s-au
lăsat din nou în jos. Nu se putea abține să nu zâmbească în sinea lui când a
luat o foaie de hârtie și a scanat-o, iar astfel s-a creat o pauză. Simțea cum
anxietatea lui Aidan Poole atinge cote noi.
— Așadar, a zis el într-un final, ai pretins de câteva ori că aveai o relație
cu Zoe Swardadine atunci când ea a murit. Am descoperit recent că această
declarație este falsă.
Aidan și-a întors capul și a oftat. Avocatul i-a aruncat o privire laterală
aproape amuzantă. În mod clar, Aidan nu fusese complet cinstit nici cu el.
— Te-ai despărțit de Zoe în mai, a spus. Motivul pentru care nu știai unde
stă este că s-a mutat ca să scape de tine. Nu ați vorbit luni întregi.
Aidan se foia, iar avocatul s-a aplecat să-i șoptească ceva, deși numai
Dumnezeu știa ce avea să spună când în mod clar a fost prins cu mâța-n sac.
— Am vorbit în seara aceea, a spus Aidan.
— O, așadar, o răsturnare de situație? a întrebat Jonah. A decis deodată să
vorbească cu tine?
A urmat o pauză, iar Aidan a spus:
— Da.
— Și, cu toate acestea, a spus Jonah, privindu-și din nou hârtiile, pretinsul
tău apel cu Zoe nu a apărut pe contul ei de Skype. Nu există pe telefonul ei
nicio formă de comunicare între voi doi. Nimic din mai, când v-ați despărțit.
A urmat o liniște foarte lungă, iar apoi Aidan a spus, suspinând:
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău.
•
 După patruzeci de minute, Aidan a fost eliberat până la noi ordine. L-au
informat că intenționau să îl acuze de spargere ilegală a sistemului camerei
calculatorului, dar trebuiau să analizeze posibilitatea condamnării și dacă
Aidan a distribuit sau nu materialele înregistrate. Echipa cibernetică a fost
trimisă să confiște laptopul și calculatorul lui Aidan temporar.
Era puțin probabil că îl vor acuza de spionaj înainte de a găsi răspunsul
întrebării dacă el a ucis-o pe Zoe Swardadine. Cu toate că, dacă Jonah ar fi
fost în totalitate sincer cu el însuși, deja ar fi știut răspunsul la această
întrebare. Căderea zidurilor de apărare ale lui Aidan fusese totală. A vorbit
neîntrerupt despre cum fusese convins că separarea lor era spre binele tuturor
și despre cât de mult voia să-și salveze căsnicia. Cum a crezut că el și Zoe
puteau fi prieteni, cum respingerea ei totală l-a făcut să se urce pe pereți.
— Nu am vrut să… știți… să o urmăresc așa. Nu așa a început, a spus el.
La început, mi-a fost pur și simplu teamă că o să-și facă rău și că nu o să-mi
spună nimeni nimic. Nu era decât un zid de tăcere. Nici măcar Maeve nu mai
vorbea cu mine pe final.
Jonah a ascultat într-o liniște absolută, conștient că Hanson făcea același
lucru și că reacționa cu la fel de multă scârbă.
— Așadar, am găsit o modalitate de a vedea ce face. Și am știut că e
greșit. Am știut. Dar am ajuns până într-un punct în care nimic nu mai conta.
M-am gândit că dacă verific ce mai face, va dispărea totul. Am tot căutat
până ce am dat de un site unde am găsit oameni dispuși să facă asta pentru
mine și le-am dat 300 de lire ca să-mi ofere acces la camera ei.
— Dar nu a fost suficient? a întrebat Hanson. Să verifici ce face?
— S-a transformat în dependență, a spus el. Cea mai stranie dependență.
Îmi plăcea să o văd pur și simplu uneori, asta mă înveselea. Să-i văd chipul
după săptămâni de respingere.
— Și joi seara?
Aidan a ridicat din umeri.
— O seară ca oricare. Am sperat că o să intre mai devreme. Greta era
plecată și ar fi fost drăguț. Mă gândeam să deschid televizorul și să… mă uit
împreună cu Zoe.
Jonah a decis să nu se gândească prea mult la asta, în timp ce Aidan evita
subiectul amprentelor încă o dată și a insistat să afle cum au ajuns acestea
acolo. În ciuda confesiunilor în lanț ale lui Aidan, acesta și-a scuturat capul
către Jonah și a spus:
— Nu am fost acolo. Nu am fost acolo niciodată. Singurul lucru la care mă
pot gândi e că cineva încearcă să-mi însceneze asta.
După ce a terminat de semnat pentru bunurile lui, punându-și telefonul,
cheile și portofelul înapoi în buzunar, Jonah nu a putut decât să fie de acord
cu el.
•
Când s-a dus înapoi la echipă, Jonah era prins în gândurile sale. Hanson
era deja la biroul ei când el s-a dus lângă ea, trăgându-și un scaun aproape.
— Crezi că spune adevărul? a spus Hanson, iar Jonah a aprobat.
— În parte, da.
— Adevărul despre…? a întrebat Lightman.
— Că nu a fost niciodată la apartament, a răspuns Jonah. Crede că cineva
a vrut să-i însceneze crima, iar eu tind să cred la fel. E prea specific,
amprentele într-un singur loc și nicăieri altundeva.
— Așadar, a spus Lightman, întrebarea e cine ar vrea să facă asta.
— Da, a spus Jonah. Vreau să spun, criminalii de obicei nu înscenează
crimele altora. E dificil, iar asta adaugă încă un strat de dificultate la caz.
— Ar putea fi răzbunarea un motiv? a întrebat Hanson, lăsându-se pe un
cot și punând picior peste picior. Cineva care voia să-l distrugă pe Aidan și să
o ucidă pe Zoe?
— Aș zice că e mai probabil decât orice alt motiv, a spus Jonah.
— Lui Victor i-ar plăcea probabil să-l vadă închis, a continuat Hanson.
Dar fetele? Avea Aidan vreo problemă cu vreuna dintre ele?
— Nu, din câte știm, a spus Lightman. Să ne mai gândim la asta?
— Cu siguranță, a răspuns Jonah. Mă întreb iarăși dacă nu cumva
persoana cea mai pasibilă de a înscena cuiva o crimă nu este cea care înțelege
crimele foarte bine.
— Felix Solomon, a murmurat Hanson.
— Ce trebuie să avem în minte, a spus Jonah încet, este că amprentele ar fi
putut fi lăsate de persoana care s-a certat cu Zoe la nouă. O ceartă care ar fi
putut duce la o crimă din răzbunare la nici două ore mai târziu, dar cu
siguranță amprentele nu au fost plasate. Pur și simplu, nu se poate ca cineva
să iasă în oraș și să îi sustragă inginerește amprentele lui Aidan la timp pentru
a se întoarce și a o ucide pe Zoe la unsprezece.
— Doar dacă amprentele nu au apărut mai târziu, a spus Hanson pe
gânduri. Felix avea o cheie.
— Așadar, cu excepția cazului în care era Felix, atunci e puțin probabil ca
ucigașul să fi fost cel care s-a certat cu ea. Și chiar și așa, pare mult mai sigur
că totul a fost plănuit cu mult timp în urmă. Ce a făcut Zoe în seara aceea a
fost cu siguranță important, poate chiar l-a făcut pe ucigaș să comită crima fix
atunci, însă probabil că nu a fost motivul real pentru care a fost omorâtă.
— A fost ca picătura care a umplut paharul, a aprobat Hanson. Da.
Jonah l-a privit pe Lightman.
— Mai avem vreo cameră de supraveghere din oraș acum? Orice despre
personajul dubios cu șapcă de pe strada lui Zoe? Aș spune că dintre toate
persoanele prinse pe cameră, aceea are cele mai multe șanse să fie implicată
într-o crimă cu premeditare. Știa unde sunt camerele. Hainele lui. Totul spune
premeditare.
— Avem ceva informații acum, a spus Lightman. Am încercat deja să dau
de urma celui cu șapcă, dar sunt multe materiale de analizat.
A făcut o pauză.
— Știu că ideea este că mișcările lui Zoe nu sunt o prioritate, dar simt că
ar trebui totuși să vedem unde s-a dus când a plecat de acasă. Și au mai trecut
și câteva mașini pe acolo atunci când a murit…
— Bine, a spus Jonah. Hai să ne împărțim în trei direcții. Juliette, vezi
dacă reușești să afli unde s-a dus Zoe în intervalul neacoperit, și află cine o
aștepta când s-a întors acasă. Domnall se poate ocupa de mașini.
— Aș face asta, sigur, dar lucrez la cazul de șantaj, a spus O’Malley
ridicându-și privirea din calculator. Având în vedere ce ai spus dimineață…
Jonah a zâmbit, căci deja luase decizia care îl îndatorase fată de Wilkinson
de dimineață.
— Clar, e important. Măcar una din mașinile acelea ar putea avea un
șantajist în ea.
— Cu siguranță, a spus O’Malley râzând. Apropo, ți-am trimis un e-mail
de la Ziggy despre logările acelea. Una dintre cele la care avea el acces era
setată să urmărească administrarea rețelelor și putea să găzduiască o grămadă
de lucruri, inclusiv infracțiuni sexuale la nivel național. Așadar, dacă s-a uitat
la toate alea, cu siguranță a dat de numele Piers Lough.
— Minunat, a spus Jonah. Vrei să verifici toate astea cât mă duc să
vorbesc cu el?
•
Felix nu a răspuns imediat la ușă, iar Jonah se întreba dacă nu cumva nu
voia să vorbească. A bătut din nou și după o pauză de douăzeci de secunde,
ușa s-a deschis și a apărut chipul lui Felix.
Jonah a trăit cel de-al treilea șoc din ziua aceea. Deși bărbatul din fata sa
era fără îndoială Felix Solomon – îmbrăcat într-un costum gri închis și aranjat
ca de obicei – era aproape de nerecunoscut. Expresia lui greu de citit fusese
acum înlocuită de panică absolută.
— Îmi pare rău, a spus fostul polițist, cu o voce mult mai în șoaptă decât
își amintea Jonah. Am… nu e un moment potrivit.
Arăta ca și cum ar urma să închidă ușa, dar Jonah a simțit din instinct că
trebuia să vorbească cu el acum, când nu era în defensivă.
— Îmi pare rău că te-am deranjat, dar am nevoie de puțin ajutor.
Felix a ezitat, dar a funcționat. S-a dat într-o parte și l-a invitat pe Jonah în
apartament, unde televizorul era pornit pe canalul de știri, dar fără sunet.
Jonah a observat că pe masa de la bucătărie era un laptop. Se întreba dacă
Felix încercase să mai spargă ceva pe internet.
A dat curs invitației lui Felix și s-a așezat pe canapea. Era în mod clar
agitat. Fostul polițist stătea în picioare și părea că nu-și găsește locul,
respirând sacadat, inegal.
— Este… o criză? a întrebat Jonah încet, deși cunoștea deja răspunsul.
— Da, a spus Felix. Sunt… sunt unele elemente declanșatoare. A arătat cu
mâna spre televizor.
— Bănuiesc că ți-e greu să te uiți la știri, a spus Jonah încet, arzând de
curiozitate, dorind să afle ce l-a adus pe un fost detectiv inspector-șef în
starea asta.
Și apoi a completat:
— Și eu am niște amintiri groaznice, dar cred că până acum am fost
norocos. Nimic nu a fost așa îngrozitor cât să…
Felix continua să respire sacadat.
— Dar, cu toate astea, ar fi trebuit să fiu mai tare, a zis el.
Jonah a vrut să ceară mai multe informații, dar s-a hotărât că era mai bine
să afle dacă era sau nu hacker.
— Trebuie să vorbim despre informația referitoare la Piers Lough, a spus
Jonah apoi, pe un ton mai ferm. Informație care, aș vrea să adaug, s-a dovedit
a fi falsă. Vârsta acestui Piers Lough nu se potrivește cu a temutului pedofil.
Felix l-a privit surprins, ceea ce a mai șters din panica vizibilă, apoi s-a
întors și a început să meargă colo-colo, încă respirând foarte zgomotos.
— Bine, a zis. Dar tot putea fi el.
— Ar fi putut, a spus Jonah, dar cel mai important lucru în momentul de
față este că ai accesat baze de date ale poliției când nu mai ai dreptul să faci
asta.
 Felix s-a oprit, privindu-l aproape patetic.
— Eu nu…
— Nu vreau să-ți fac probleme, a spus Jonah, dar o să le închid.
— Nu o face, a spus Felix, aplecându-se cât să pună mâna pe masa de la
bucătărie. Trebuie să vă pot ajuta. Dumnezeu știe că nu am ajutat-o cât încă
trăia…
— Cum așa? a întrebat Jonah.
Felix și-a scuturat capul, și apoi a vorbit.
— Mi-a spus. În ziua în care a murit. Nu mai avea răbdare cu mine și mi-a
zis că eram egoist și, ei bine mă complăceam în situația aceea.
Jonah s-a gândit la apelurile dintre Felix și Zoe. Apoi s-a gândit la
Angeline și la cum Zoe i-a zis că este distrusă. Toate acestea, joi. În aceeași
zi.
Jonah voia cu ardoare să afle ce se întâmplase cu prietena bună, prezentă,
care mereu sărea în ajutor, de i-a repezit atunci pe toți. Deși știa că uciderea
ei cel mai probabil a fost premeditată, încă ar putea fi parte din aceeași
poveste. Dacă Zoe a fost deodată dură și tăioasă față de prietenii ei care se
bazau în mod evident pe ea, poate că asta a umplut paharul. Majoritatea
criminalilor fac lucruri și din motive emoționale.
— Crezi că a fost drept să-ți spună asta? a întrebat Jonah după o clipă.
— A fost dur din partea ei și a trecut cu vederea multe lucruri, a spus
Felix. Eram extrem de furios pe ea. În ziua aceea nici nu am vorbit cu ea. Nu
am mai vorbit cu ea seara, chiar dacă știam că mi-a zis lucrurile acelea pentru
că era disperată. Simțeam… simțeam că eu am împins-o către asta. A scuturat
capul. Cred că a invitat pe cineva pe la ea și am sentimentul groaznic că a fost
chiar Aidan Poole.
Jonah s-a întrebat din nou dacă Felix avea vreun motiv pentru care voia să
nu-l mai vadă pe Aidan Poole în peisaj. L-a privit pe Felix cu atenție când a
întrebat:
— De ce Aidan?
— Pentru că niciodată nu a trecut de despărțirea asta, a spus Felix, cu
aceeași voce. El… a schimbat-o. Poate nu doar el. Totul. Poate chiar și noi,
ceilalți.
— Ți-a spus ceva care să te facă să crezi că l-a invitat la ea? a insistat
Jonah.
— Nu, a spus Felix dând din cap. Nu mi-a mai spus nimic, sincer. Nu
vorbise despre Aidan de săptămâni bune, deși cred că voia să o facă adesea.
 — Așadar, nu te-ai certat cu ea din nou? a întrebat Jonah. Joi seara?
Felix a scuturat din cap:
— Nu voiam să o văd.
— Avem martori care spun că au auzit o ceartă la ora nouă, a insistat
Jonah. Și o cameră de supraveghere a surprins-o vorbind cu cineva în fața
ușii când s-a întors acasă. Vom vedea exact cine a fost în curând.
— Nu eu, a spus el pe un ton neutru. Am văzut-o venind de sus, dar eram
prea furios pe ea ca să vreau să aflu mai multe. Am plecat de lângă fereastră
pentru că atunci nici nu voiam să o mai văd.
Jonah a hotărât că era momentul să introducă noile direcții ale
interogatoriului, începând cu amprentele lui Aidan Poole de la locul crimei.
S-a dus la perete, unde atârnau două medalii, uitându-se la ele, dar necitind ce
scrie.
— L-ai văzut pe Aidan recent?
— Bineînțeles că nu! a spus Felix, pe moment părând mai mult iritat decât
panicat. Îl știam doar prin Zoe și nu-mi plăcea deloc de el.
— Dar poate că a venit aici când încă erau împreună? a întrebat Jonah,
întorcându-se cu o expresie neutră. Sau i-ai invitat să bea ceva?
— Nu l-am invitat niciodată nicăieri.
Expresia lui Felix era monotonă și nu prea-l ajuta, dar se vedea și dezgust
acolo. Dezgust față de Aidan, s-a gândit Jonah. Această parte a
interogatoriului voia să o continue la secție, unde putea înregistra.
— Dar miercuri? a întrebat Jonah, schimbând ritmul în mod deliberat. Ai
văzut-o pe Zoe miercuri seara?
— Miercuri?
Jonah nu-și dădea seama dacă Felix era surprins sau nu. Era conștient că
aparenta panică putea fi o prefăcătorie, dar nimic nu părea să-l dea de gol.
Felix ori vorbea serios, ori avea experiență în teatrul anxietății.
— Zoe s-a întâlnit cu cineva mai târziu, a spus Jonah. Cineva care s-ar
potrivi descrierii tale.
— Poftim?
Felix l-a fixat pe Jonah.
— Nu… nu am fost eu. Am fost aici miercuri. Am avut o seară proastă.
— Atât de proastă încât ai ieșit la băut? a întrebat Jonah. Și te-ai îmbătat
atât de tare că ai avut nevoie de un taxi spre casă?
— Nu, a spus Felix.
El continua să se miște, iar Jonah începea să simtă cum mișcarea lui îl
obosește. Se întreba cum erau prietenii lui Felix în preajma lui când era așa.
Cum s-a descurcat Zoe.
— Nu, nu m-am dus nicăieri. Cu cine s-a întâlnit? Era un nou iubit?
— Dacă se potrivea descrierii tale, bărbatul ar fi fost cam bătrân să-i fie
iubit, a spus Jonah cu o sprânceană ridicată. Nu crezi?
— Unii oameni par mai bătrâni decât sunt, a spus Felix, privindu-l preț de
o clipă cu un nou impuls de control. Dar eu n-am fost niciodată unul dintre
acei oameni.
Jonah ar fi fost de acord cu asta oricând până în această după-amiază. Cu
toate acestea, în acel moment, Felix arăta de vârsta lui. Mai mult, poate.
Deodată, se transformase într-un bătrânel fragil, iar asta îl făcea pe Jonah să
se simtă inconfortabil.
— Nu cred că Zoe mai avea alți prieteni de vârsta mea, a continuat Felix.
A menționat Maeve pe cineva?
— Cercetăm în continuare, a spus Jonah.
— Pentru numele lui Dumnezeu, a spus Felix abrupt. Ai spus că vrei
ajutorul meu. Cum să ajut dacă nu-mi spui nimic?
Jonah a aprobat cu un gest.
— Păi, dacă vrei să ne ajuți, o poți face așa cum trebuie. S-a ridicat. Vino
la secție mâine și ajută-ne, în loc să spargi baze de date incognito.
Jonah s-a întrebat, după ce a spus asta, dacă i-a dat lui Felix impresia că ar
putea avea acces la documentele lor. S-a gândit să corecteze această posibilă
impresie, dar efectul acestei idei era profund vizibil asupra lui Felix. A
început să respire considerabil mai bine, iar culoarea din obraji i-a revenit.
A ieșit din apartament și s-a dus înapoi la secție cu o rugăciune repetitivă
în mintea lui, o rugăciune să nu ajungă vreodată să se simtă blocat în munca
lui și disperat după munca de detectiv, nerăbdător să ajute un detectiv
inspector-șef cu propria lui agendă.
 24.

Iunie – cu cinci luni înainte

Latterworth Road nu prea semăna cu locurile în care ar fi vrut Zoe să

locuiască, așa că, atunci când a mers pentru prima dată, aproape că a făcut
cale întoarsă înapoi acasă. Liniștea. Aspectul suburban al caselor. Mamele cu
cărucioare. Dacă ar sta aici, s-ar simți ca într-un fel de exil și – mai rău – ca și
cum ar accepta că viața ei se termină acum, că nu va mai fi niciodată studenta
tânără, atrăgătoare, fără griji.
În momentul acela îi era greu să nu o urască pe Maeve. Să nu fie la fel de
furioasă pe ea cum era pe Aidan. Dacă Maeve ar fi fost prietena care trebuia
să fie, Zoe ar fi rămas, dar ce era de făcut când Maeve o submina cu fiecare
ocazie care i se ivea? Când îi trimitea mai departe mesaje primite de la Aidan
și după ce i-a spus unde să o găsească? De trei ori când s-a întors acasă a
văzut mașina lui Aidan parcată în apropiere și, de fiecare dată, Maeve și-a
cerut scuze și a spus că a luat-o prin surprindere, că nu a vrut să-l primească,
că îi era teamă să nu-și facă rău cumva.
Trebuia să iasă din nebunia asta rapid, iar asta însemna să-și ia rămas-bun
de la casa veche cu vedere spre râu, de la baruri și puburi, de la sentimentul
că-și trăiește viața așa cum trebuie. Însemna să accepte oferta lui Felix, pentru
că nu avea nimic altceva liber unde să se mute până-n weekend.
Felix a părut atât de fericit să o vadă încât, atunci când l-a văzut
deschizându-i ușa, a copleșit-o un sentiment profund de vină. Parcă nu-și
putea găsi energia să pară entuziasmată. El a urcat scările înaintea ei,
spunându-i cât de mult se bucura că acceptase să locuiască acolo.
— Vei fi o chiriașă mult mai bună decât fata dinainte, a spus el.
— Dar s-a mutat? a întrebat Zoe. Sigur e în regulă?
— Da, a spus Felix zâmbind. S-a mutat ieri, așa că tu decizi ce vrei să faci.
El i-a deschis ușa banală de lemn și a lăsat-o să intre, ținând-o deschisă
pentru ea și gesticulând de parcă ar fi prezentat un spectacol. Zoe a încercat
să lase deoparte gândurile și să vadă apartamentul obiectiv. Să vadă spațiul și
luminile, nu monotonia teribilă a locului.
— Mobila e toată nouă, a spus el în timp ce ea privea în jur, la canapeaua
bej și bucătăria nou-nouță. Mă gândeam să aduc un birou aici. Crezi că ți-ar
folosi?
— Ar fi grozav, a spus Zoe, zâmbindu-i.
Ea s-a dus în dormitorul mare, care era luminos de la reflexia luminii
ușilor de sticlă ale unui șifonier. Patul părea ca de spital, cu o pătură
împăturită și perne.
— Acestea sunt ale mele, a spus Felix cu un gest, așa că le poți lua tu.
Zoe a aprobat mulțumitor, apoi s-a dus la dulap. Din lipsă de altceva mai
bun, a deschis unul dintre ele.
— O, a spus ea. Și apoi a râs rușinată. Se pare că și-a mai lăsat din lucruri.
A deschis ușa larg, iar Felix a văzut și el cămășile și sacourile care încă
erau agățate acolo.
— Oh, a spus Felix.
A continuat turul și, în loc să se uite mai bine, a trântit ușa și a închis-o.
— Nu-ți face griji. O să i le trimit.
Zoe a simțit pentru o clipă că el era prea aproape. A făcut un pas în spate
și i-a zâmbit stânjenită.
— Super, a spus ea. E bine că este atât de mult spațiu pentru haine. Și așa
am prea multe.
Pentru un moment, Felix nu a mai spus nimic, iar apoi i-a zâmbit iarăși, cu
căldură și încredere.
— Zici că suntem la fel, a spus el.
El a urmat-o când ea s-a dus înapoi în sufragerie și s-a oprit în mijlocul ei.
Ea își dădea seama că el o observa atent, vrând să afle dacă îi place locul. Nu
știa cum să-i spună că în acel moment nu-i mai plăcea nimic.
— Așadar, a spus el într-un final. Ce crezi?
— E minunat, a spus ea. Mulțumesc mult.
— Vrei să-l iei?
El era clar încântat, iar ea ar fi vrut să fie la fel de încântată ca el.
— Da, a spus Zoe, încercând din răsputeri să-i zâmbească sincer. Mi-ar
plăcea.
— Super, a spus el. Super. Vrei – nu vrei să vii la mine să-ți fac o cafea și
să facem contractul?
Zoe a simțit că ar fi mai bine să meargă acasă, dar, cu toate astea, a
acceptat și l-a urmat în jos pe scări și pe holul de la etajul unu. Când au ajuns
la ușa lui și el își căuta cheile, i-a sunat telefonul. Ea l-a văzut cum și-l scoate
din buzunar și a citit ceva. Doar s-a uitat peste mesaj. Parcă vedea cum se
scurge viața din el. Brusc, de la o clipă la alta, era o altă persoană. Una mai
bătrână, a cărei respirație era inegală și ale cărei mâini tremurau în încercarea
de a deschide ușa.
— E totul în regulă? l-a întrebat ea.
— Sunt… sunt bine, a spus Felix, inspirând profund. Sunt bine. Doar… un
mesaj stresant de la un fost coleg. El s-a uitat la ea și a spus cu o voce stranie:
nu se simte bine. Asta-i tot.
Ea a dat din cap și deodată și-a adus aminte cum a fost Felix la expoziția
din vară. Avea sentimentul că Felix trecea prin multe lucruri complexe și că
ascundea multe. A încercat de trei ori până a reușit să bage cheia în ușă și să o
deschidă și, deși lui Zoe i-ar fi plăcut să-și găsească o scuză și să o taie, nu
putea să-l lase în starea aceea.
— Haide că-ți fac eu o cafea. Așază-te și liniștește-te.
•
A durat cincisprezece minute până când Felix a început să vorbească. Între
timp, abia rostise două vorbe, dar a lăsat-o pe ea să-i spună una alta, lucru
care l-a calmat până în punctul în care putea comunica din nou, iar faptul că
era acolo, ajutându-l, a făcut-o pe Zoe să simtă că totul va fi bine, că asta era
misiunea ei pe pământ. Reușea să îi ajute și pe ceilalți. Era mereu acolo
pentru Victor și Maeve, îi ajuta și îi susținea mereu. Avea grijă de toți și era
fericită când le transmitea puțin din lumina ei. Era fericită doar să-i vadă pe ei
că sunt bine.
— Am SSPT, i-a spus într-un final Felix. Și e declanșat de lucruri așa
ciudate. Uneori doar… o imagine sau un sunet. E foarte dificil de prevăzut.
Ea a înțeles și a dat din cap, după care și-a adus ceașca de cafea lângă
canapea și s-a așezat în fața lui.
— Sau un mesaj? a întrebat ea.
— Da, a spus Felix, inspirând. Da, uneori.
— Are legătură cu munca? a întrebat ea. Trauma?
Oftând, Felix a început să-i spună. Se întâmplase în urmă cu șapte ani,
când era detectiv inspector-șef. Urmărise un violator în serie care aproape că
și-a omorât una dintre victime.
— Mă duceam acasă de la un interogatoriu. Era târziu. Operatorul m-a
anunțat că a avut loc o crimă, posibil legată de cazul meu. O fetiță care
spunea că mama ei a fost atacată.
Felix a luat o înghițitură mare de ceai înainte de a continua. Ea a văzut
strălucirea ochilor lui și a înțeles că avea multe de digerat, nu doar ceaiul. El
a ajuns înaintea mașinilor de intervenții. Se mai întâmpla și asta, pentru că în
seara aceea era la două străzi distanță. Casa era liniștită, dar ușa de la intrare
era întredeschisă, mișcându-se de fiecare dată când bătea vântul.
— Știam că am ajuns prea târziu, a spus el. Mi-am scos bastonul și am
intrat, dar ar fi trebuit să se audă ceva, sau mama și fiica ar fi trebuit să fie în
fața casei așteptând poliția.
A găsit-o pe fată încolăcită pe mama ei inconștientă. Fetița avea o rană pe
abdomen care sângerase puternic în încercarea ei de a se urca pe mamă.
— Avea patru sau cinci ani, a spus. O fetiță blondă, foarte frumoasă. Era –
era încă în viață și era atât de speriată că mama ei nu se mai mișca. Când am
venit și mi-am apăsat mâna pe abdomenul ei ca să opresc sângerarea, m-a
întrebat dacă o să moară.
Zoe s-a întins și i-a luat mâna în a ei, simțind un nod în gât și multă
compasiune față de el.
— Am mințit-o, a spus Felix. I-am spus că o să fie bine. Că medicii
urmează să ajungă. Auzi sirenele? Ei sunt. Te caută pe tine. Și ea a spus că se
simte rău, iar ochii îi erau ciudați. A trebuit să iau o mână de pe rană să o
mângâi pe obraz.
A urmat o liniște lungă, apoi a spus:
— A murit cu câteva minute înainte de a ajunge ambulanța. Fetița aceea
blondă care încercase să-și ajute mama. Și nu știu de ce… sau poate că știu…
m-a distrus povestea aceasta. Mi-a sfâșiat sufletul și nu am mai putut să mai
lucrez, a spus el.
Într-un final, l-au îndepărtat de la fața locului cu forța. Nu voia să-i dea
drumul mâinii fetei.
— Și după aceea ai plecat? a spus ea, vrând să-i strângă mâna. Nu ai mai
lucrat ca detectiv?
Felix a privit-o într-un mod ciudat. Privirea lui era undeva între furie și
implorare.
— Nu, a spus într-un final. Am mai lucrat câteva luni. Și apoi mi-am
pierdut mințile cu un suspect pe care l-am bătut de i-au sărit capacele. Și
atunci s-au uitat prin lucrurile mele de la birou și au găsit asta… păpușica
fetei moarte. Am luat-o din dormitorul ei. Cumva, dacă aveam grijă de ea, mă
simțeam mai bine. Trebuia să am grijă de ea. Bănuiesc că undeva în mintea
mea credeam că o ajut pe ea…
Zoe a adormit foarte greu în noaptea aceea. Se tot gândea, cu o groază
compulsivă, la biata fetiță și la Felix. Și, cumva, cel mai îngrozitor lucru era
imaginea lui având grijă de păpușa unei fetițe moarte.
 25.

Jonah s-a întors la birou și a închis ușa sălii de conferințe. S-a așezat pe
scaun, încercând să-și pună ordine în gânduri cât timp echipa lui căuta prin
ore de filmări de pe camerele de supraveghere pentru a urmări mișcările lui
Zoe și a descoperi de unde venea personajul cu șapcă. De fapt, simțea chiar și
un sentiment de vină dar, așa cum îi amintea adesea sergentul său, nu avea
rost să angajezi pe cineva la curățenie și să-ți petreci zilele frecând baia.
Lucru care era un bun memento al diferențelor dintre viața lui Jonah și cea a
sergentului.
Acum avea o problemă obișnuită în munca de investigație. Avea goluri
mari neacoperite și o grămadă de oameni care păreau a fi suspecți. Era doar
fericit că trăiau într-o epocă în care era așa ușor să urmărești pe cineva.
Mai mult decât atât, erau anumite elemente procedurale care trebuiau
respectate. Era conștient că venise vremea să stea de vorbă cu soții
Swardadine despre ce au mai aflat de la conferința de presă încoace.
Hotărând că ar putea fi de ajutor să vorbească despre companionul beat de
miercuri al lui Zoe, i-a sunat pe cei doi soți pe telefonul fix.
Siku a răspuns aproape imediat, cu un „Da” tăios.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens, a spus el. Voiam să vă spun în ce
stadiu suntem cu investigațiile și să vă întreb câte ceva.
Ea a ascultat în liniște cât el i-a spus despre ieșirea lui Zoe de joi seara. Nu
era surprins că mama nu știa nimic despre asta. A mers mai departe cu ziua
de miercuri seara.
— Un bărbat mai în vârstă? a întrebat Siku.
— Da, a confirmat Jonah. Un bărbat cărunt, bine îmbrăcat.
— Proprietarul apartamentului, a spus Siku imediat. Felix.
— Investigăm asta. Momentan neagă o astfel de întâlnire.
Jonah a lăsat să treacă o pauză scurtă, apoi a întrebat:
— Nu credeți că a mai contactat pe nimeni altcineva? Nu… ieșea la
întâlniri? După despărțirea de Aidan? Știm că bărbatul acesta era mai în
vârstă, dar poate, după relația aceea…
A urmat o pauză, apoi Siku a spus:
— Nu prea cred. Nu mi-ar fi spus poate dacă ar fi ieșit la întâlniri, dar…
eu tot încercam să o încurajez să-și găsească pe altcineva, iar ea se opunea
ideii. Era atât de frustrant. Niciodată nu a reușit să se rupă complet de Aidan.
Jonah a aprobat și apoi, după o altă pauză, a spus:
— Avem câteva informații noi despre Aidan Poole, pe care cred că ați
vrea să le auziți. Nu îl implică în crimă într-un mod direct, dar e important.
— A făcut altceva? a întrebat Siku cu duritate.
— Păi, da și nu. A mințit când a spus că se împăcaseră. S-au despărțit de
tot în mai, iar ea a întrerupt orice formă de comunicare. El a recunoscut că o
văzuse pentru că o spiona prin camera video de la laptop.
A urmat un moment de liniște, după care Siku a spus:
— Ce nenorocit pervers!
Vocea era atât de dureros de încărcată de emoție, încât Jonah nu a știut ce
să-i spună ca să o aline. Nu putea face nimic să schimbe cele întâmplate și era
singurul lucru pe care îl știau, înainte de a investiga mai departe.
— Îmi pare atât de rău, dar măcar am lămurit-o cu el. Mai mult ca sigur va
ajunge în instanță.
— El a omorât-o, a spus Siku cu o voce joasă, dar puternică. A spionat-o
și a omorât-o. Era obsedat de ea, nu?
— Este o posibilitate, a spus Jonah, printre multe altele. O să vă anunț
îndată ce mai aflăm alte lucruri.
Hanson îl așteptase în mod evident să încheie apelul, căci a intrat pe ușă
imediat ce a închis.
— Avem noi informații de pe camerele de luat vederi, domnule, a spus el.
L-am surprins pe Victor Varos urcându-se într-un taxi la 20:15 în centru și
mergând apoi cam în direcția lui Zoe. O să verific și alte puncte de
supraveghere pe acea rută, dar este posibil ca el să o fi așteptat la apartament.
— Bună treabă, a spus Jonah cu patos. Îmi trimiți filmarea?
El s-a așezat la birou să o urmărească, vrând să treacă informațiile prin
propriul lui filtru în loc să se bazeze pe opiniile echipei în acest moment. Nu
a așteptat prea mult până ce a apărut Victor pe ecran. Era îmbrăcat în haine
închise și s-a dus la stația de taxi de la biserica Holyrood. Avea pe el o geacă
subțire, ceilalți trecători arătau destul de înfofoliți, iar mersul lui era șerpuit.
S-a aplecat să vorbească cu primul șofer de taxi, după care a urcat. I-a luat
ceva până să deschidă ușa. Jonah a terminat de văzut filmarea când taxiul a
pornit spre nord. Victor se urcase în taxi la ora 20:15, beat, în direcția
apartamentului lui Zoe. Ar fi putut ajunge și, după ce nu i-a deschis la
interfon, a așteptat-o în fața casei.
Jonah procesa toate informațiile când i-a sunat telefonul. Inițial nu i-a
recunoscut vocea lui Martin Swardadine. De când vorbise prima oară cu el,
Martin își pierduse auto-suficiența din voce, enunțurile și pronunția perfecte.
În schimb, acum vorbea pe un ton neutru și aspru.
— Îmi pare rău, domnule polițist, a spus el. V-ați pierdut timpul, dar nu
am făcut-o cu bună știință. Nu a mai fost un alt bărbat. Idiotul bețivan pe care
l-a ajutat Zoe miercuri eram eu.
•
Nu i-a fost ușor să-l asculte pe Martin. Era inconfortabil să asculte toată
vina care venea odată cu povestea lui, iar Jonah voia instinctiv să-l facă pe
tatăl lui Zoe să nu se mai simtă atât de prost.
Martin i-a zis că avea o problemă cu băutura. Încercase să ascundă asta de
soția lui ani buni. În cele din urmă, și-a mai ușurat din povară confesându-i-se
lui Zoe.
— Era atât de ușor să vorbesc cu ea, a spus el cu vocea plină de emoție.
M-am simțit groaznic să contez mereu pe ea, dar se pricepea atât de bine să
mă facă să mă simt mai bine. Avea această convingere că o scot eu la capăt și
niciodată nu m-a judecat când nu a fost așa. Când am tot amânat să merg să
cer ajutorul unui profesionist sau când am făcut-o de oaie și m-am îmbătat
câteva nopți la rând, ea a fost mereu acolo.
— Și ați fost aici în Southampton în seara aceea, a spus Jonah.
— Da, așa este.
A urmat o pauză ciudată înainte ca Martin să vorbească mai departe.
— Am stat toată ziua, iar întâlnirea nu a mers prea bine. Se putea vedea în
mine totul. Unii oameni pot face asta. Ei… te întreabă toate lucrurile astea
despre tine și… felul în care se uită la tine când vrei să le vinzi aceleași
gogoși…
Și-a dres vocea cu zgomot în telefon.
— I-am spus lui Siku că vreau să îi scot la cină, dar în schimb m-am dus la
cel mai apropiat bar. Nu ar fi trebuit să o sun pe Zoe. Nu avea nevoie de asta.
Avea suficiente lucruri pe cap și-așa.
— Și ea a venit să vă vadă?
— Da. Mereu venea. Indiferent ce făcea. Înainte a venit să mă ia chiar și…
din Londra uneori. Asta a fost mai rău, cred. Îmi aduc aminte că îmi era
foarte rău și nu puteam să fac mai nimic. Așadar, m-a dus la gară într-un taxi
și mi-a cumpărat apă, chipsuri și ciocolată cât am așteptat ultimul tren, apoi
m-a făcut să mănânc și să beau până ce nu mă mai simțeam atât de rău. Chiar
m-a întrebat dacă voiam să vină cu mine, dar deja mă simțeam puțin mai bine
și i-am spus să meargă acasă. Însă apoi… am căzut încercând să mă urc în
tren, iar ea m-a ajutat să mă ridic. Nu m-am rănit, eram doar… patetic. Mă
simțeam ca un ratat. Un nenorocit ratat bun de nimic.
Jonah a terminat de luat notițe, după care a spus:
— Ar fi fost mai bine să fi avut informația aceasta mai devreme, domnule
Swardadine.
— Știu, a spus el cu o răgușeală în glas. Știu. Îmi pare atât de rău. Când ați
întrebat despre ea și Siku era acolo… mi-a fost rușine. I-am spus acum și lui
Siku. Știe. Chiar dacă acesta e ultimul lucru de care vrea să audă acum.
— Apreciez că v-ați făcut curaj să vorbiți, a terminat Jonah. Ținem
legătura când avem alte informații.
A închis și s-a dus din nou la echipa sa.
— O să-i rog pe Victor Varos și pe martorul de la pub să vină, dar, între
timp, poate cineva să verifice la Martin Swardadine la muncă să ne asigurăm
că are un alibi?
Victor s-a dovedit de negăsit. Pe la șase, când vânătoarea de camere de
supraveghere încă era în toi, Jonah l-a sunat pe mobil și la cafenea, apoi le-a
sunat pe Maeve și pe Angeline să le întrebe dacă l-au văzut. Niciuna nu îl
văzuse. Martorul de la telefon a ajuns la șase și cincisprezece, părând destul
de stânjenit de încurcarea zilelor.
— Am lucrat în ambele seri, a spus el, încercând să se scuze. Și cred că
am presupus că a fost joi pentru că aceea a fost seara în care ea a dispărut.
Pus în fața unui set de fotografii, l-a identificat rapid pe Martin
Swardadine, în ciuda faptului că fotografia fusese editată profesionist.
— Acesta e, a spus el. Avea barba mai mare, dar el era.
Se pregătea să plece când Lightman a primit un apel înapoi de la serviciul
lui Martin Swardadine. Jonah i-a văzut privirea lui Lightman mutându-se spre
el și a așteptat ca el să ia detaliile.
— Cu siguranță a fost în Londra, a spus sergentul după ce a închis. Au fost
împreună la cina cu clientul, Martin și directorul general. S-au îmbătat cu toții
destul de tare, dar Martin le-a chemat un taxi la 23:40. Era acolo.
— Bine că ne-am lămurit și cu asta, a spus Jonah aprobator. Nu ar fi putut
ajunge la Zoe în intervalul decesului oferit de legist și, cu siguranță, nu era
acolo la ora pe care o aproximăm noi, adică pe la unsprezece seara.
S-a întors către Hanson.
— Ai reușit să obții ceva de la chiriașa lui Felix Solomon?
Hanson a făcut un semn că nu, cu o expresie foarte sugestivă.
 — El zice că nu-i mai găsește numărul de telefon. Dat fiind faptul că am
văzut cât e de meticulos, aș zice că ne ascunde intenționat detaliile astea.
Jonah a aprobat, după care a spus:
— M-ar interesa ce are ea de spus despre el în general. Mă întreb dacă ne-
ar putea ajuta vreun vecin?
— Vecinul ne-pedofil? a întrebat Hanson.
Jonah i-a zâmbit:
— Da, ne-pedofil, din câte știm până acum.
•
Casa părea că e mai zgomotoasă, că scârțâie mai mult ca de obicei, cu
sunete trosnind printre picăturile de ploaie la întâmplare. Greta se gândea că
deja nu mai băga de seamă ce se aude în casă, dar acum, că Aidan era plecat,
casa dobândise cumva o personalitate neliniștită, hotărâtă să-i fie testament
singurătății în orele întunecate de după amurg. Cât de rău va fi mai târziu,
când va fi nevoită să doarmă singură?
Și-a scos laptopul, semn al hotărârii de a lucra în continuare, în ciuda
soțului ei meschin, dar, în mod previzibil, nu scrisese nimic. În schimb, îi
revenea în minte din nou și din nou discuția cu Aidan. Simțea fiecare rană
deschisă de el și voia să țipe la el, descărcându-și amărăciunea. Știa că fusese
prea dură. Într-un fel sau altul, probabil i-a dat vreun motiv ca el să creadă că
făcea ceea ce trebuie. A fost dură și rece și extrem de furioasă, dar, în același
timp, nu reușea să regrete. Singura consolare pentru toată suferința era că
acum suferea și el. L-a făcut să simtă asta. Însă acum, câteva ore mai târziu,
era disperată să vorbească cu cineva. Era imposibil să țină toate astea în
sufletul ei, dar nevoia de a se confesa se lupta cu sentimentul de umilire
absolută. Se culcase cu o studentă și toată pasiunea, intensitatea și dragostea
pe care le-a pus în căsnicia lor nu mai însemnau nimic. Nici efortul de a
rămâne mereu slabă, în formă și frumoasă.
— Să te ia dracu’, Aidan, și-a spus ca pentru sine, pentru a cincizecea
oară. Să te ia dracu’ că mă faci să mă simt așa.
Și cel mai rău lucru, pe care nu voia să și-l recunoască în timp ce-i bloca
și-i debloca numărul de telefon din contacte, era că mai avea o parte care nu
era nici puternică, nici rece, nici furioasă. Acea parte din ea care voia ca el să
intre și să-i spună că a fost doar o greșeală pe care nu o va mai repeta
niciodată. Parte din ea voia cu ardoare să simtă că el nu iubise pe altcineva și
că ea chiar era totul pentru el.
Trebuia să-și ia o băutură. Nu conta de câte ori și-a spus că e suficient de
puternică să reziste și fără; era singurul lucru pe care îl voia acum. Picioarele
îi tremurau când s-a dus la bucătărie și a scos unul dintre paharele mari de vin
pe care le primiseră cadou la aniversarea lor. L-a umplut și a pus sticla
deoparte. Apoi a luat paharul din nou și s-a dus în sufragerie. A așteptat ca
primele înghițituri să-și facă efectul, să se simtă mai bine, când nu a simțit
asta, a băut și restul de vin, apoi a umplut din nou paharul.
Doamne, cât îl ura. Îl ura mai mult decât urâse pe oricine altcineva în viața
ei. Primul fior de căldură, deconectată de la sentimentele acestea, a apărut
atunci când și-a ridicat capul și a văzut un bărbat care o privea de afară, prin
fereastră. Pentru o clipă s-a gândit că ar putea fi Aidan, dar îi știa chipul prea
bine. Îi știa forma trupului. Acesta era alt bărbat, un bărbat pe care nu îl mai
văzuse niciodată, care stătea la câțiva metri de oglindă. Șocul acestei imagini
a lovit-o fix în piept. Ochii îi erau blocați în ai lui, căci l-a privit și ea intens,
iar apoi el s-a întors, dispărând.
Inima Gretei bătea ca nebuna. Era îngrozită cu totul. Unde s-a dus? Ce
voia? A alergat spre ușa de la intrare și a tras zăvorul cu mâinile tremurând,
apoi s-a gândit la ușa din spate și la ferestrele franțuzești. S-a dus pe rând la
fiecare și le-a încuiat. Apoi și-a luat telefonul și a fugit în baie. S-a blocat
acolo și s-a așezat pe marginea căzii în întuneric, tremurând din toate
încheieturile.
S-a gândit la poliție, apoi la sergentul care îi făcuse ceai în după-amiaza
aceea. La cât de puternic a fost și capabil să o calmeze. Deja avea salvat
numărul lui în telefon, ceea ce era un lucru bun, căci mâinile îi tremurau atât
de tare de frică încât nu putea apăsa pe butoane.
•
Lui Hanson îi bubuia capul, simțind valuri de durere radiind dinspre ochi.
Durerea apăruse cam la patruzeci de minute după a început să vizioneze
filmările de pe camerele de supraveghere și devenise tot mai puternică, în
ciuda celor două pastile de paracetamol luate cu ceai rece.
Entuziasmul inițial al găsirii lui Victor Varos a fost tăiat imediat de
dezamăgire. Nu l-a identificat nicăieri aproape de apartamentul lui Zoe la
momentul potrivit sau, de fapt, nicăieri unde se așteptase ca el să fie. Încă
cincisprezece minute, își spunea. În aceste cincisprezece minute, îl vei găsi.
S-a bucurat de o pauză când i-a sunat telefonul lui Lightman. Așa a avut o
scuză să-și ridice ochii din ecranul calculatorului, să clipească de câteva ori și
să-și maseze tâmplele din nou.
L-a privit când a răspuns:
 — Sergent detectiv Lightman, iar apoi: mai e acolo acum? Da, bine. Voi
trimite câțiva polițiști acolo și vin și eu cât de repede pot.
A închis atunci când detectivul inspector-șef a apărut din nou, iar Hanson
l-a privit confuză.
— Tocmai ce a sunat Greta Poole, a spus. Mi-a zis că cineva o privea prin
fereastră de afară și că nu știe dacă respectivul mai e acolo.
Hanson a ridicat pumnul în aer triumfător.
— V-am zis eu! Fanele lui Lightman nu ne dezamăgesc niciodată.
Jonah a plecat spre casă la șapte jumătate. Lightman îi confirmase că era
acasă la Greta Poole, iar situația nu părea amenințătoare.
Nu era încă nici urmă de Victor Varos și, cu toate că absența lui deja nu-i
dădea pace, Jonah nu putea face mare lucru dacă stătea la secție. Poate că pur
și simplu le ignora apelurile sau s-a dus să o deranjeze pe Greta Poole, dar era
posibil și să fi dispărut. Și era posibil să fi făcut asta pentru că avea ceva de
ascuns.
Filmarea de pe camerele de luat vederi nu a dus nicăieri. Victor ar putut fi
la Zoe la nouă și s-ar fi putut certa cu ea. S-ar fi putut întoarce mai târziu, cu
intenția de a o ucide. În acel moment, nu puteau dovedi însă niciuna, nici alta.
Jonah l-a rugat pe O’Malley să se oprească la apartamentul lui Victor în
drum spre casă, să vadă dacă-i răspunde cineva. Pentru moment, doar atât
putea face. A luat-o pe o rută care îl ducea pe lângă Furzley Lane, unde
cabana lui Jojo probabil era deja reparată. A încercat să vadă coșurile de fum,
gândindu-se la noaptea care urma atunci când a privit înainte și a văzut că
cerul era pictat cu un roșu mânios. Nu era nimic de văzut în seara aceea.
Coșurile de fum nu se vedeau, deși copacii erau aproape desfrunziți, iar el a
simțit un gol când a cugetat o clipă la distanța dintre ei, un gol care a rămas,
chiar dacă gândul i-a fugit repede la Michelle.
Lightman l-a sunat puțin mai târziu cu vești noi despre intrusul Gretei
Poole.
— Pare a fi adevărat, a spus el. Unul dintre vecini a văzut un bărbat
alergând de pe aleea casei ei către drum cam în același interval. Greta Poole
pare foarte speriată și cred că e și puțin beată.
— Interesant, a spus Jonah. A putut măcar unul dintre ei să-l descrie?
— Nimic, doar vecinul mi-a zis că era un bărbat, a spus Lightman. Greta
nu știe exact. Și-a dat seama că nu era Aidan după forma părului și a staturii.
Nu i-a văzut bine fața, totul s-a întâmplat foarte repede. Crede că a văzut o
barbă sau o eșarfă în partea de jos a feței, dar cam atât.
 — Nimic despre culoarea pielii?
— Nimic.
— Păcat, a spus Jonah gânditor. M-ar interesa să știu dacă a fost tânărul
nostru suspect brazilian dispărut.
— Am rugat-o să ne sune dacă-și mai aduce aminte alte detalii.
Jonah a închis și a reușit să ajungă acasă până l-a sunat O’Malley.
— Nici urmă de Victor, dar l-am rugat pe colegul lui de apartament să ne
spună când se întoarce.
— Super. Mersi, Domnall.
Era ora cinei și nu avea nimic la îndemână de mâncare. Analizând mai
bine, și-a dat seama că are ingredientele necesare pentru un curry cu cocos,
așa că a început să taie ceapa. Și-a făcut și o cană de ceai după ce a pus
mâncarea pe foc, iar gândul i-a fugit iar la casa lui Jojo și la incendiu, iar în
acel moment și-a dat seama că nu-i răspunsese la mesaj. Cumva, îi părea
acum mai rău că nu i-a răspuns într-un timp decent decât că se culcase cu
fosta iubită sâmbătă seara. I-a scris un mesaj lung, cu multe scuze, printre
tocat și învârtit în mâncare. I-a explicat pe scurt cum treaba la muncă era cam
împuțită și a întrebat-o cât mai avea să insiste să stea în mijlocul pustietății.
Nu i-a spus nimic despre Michelle sau despre cât de confuz era, așa că nu se
simțea prea bine când i-a trimis mesajul.
Avea farfuria cu mâncare în față când l-a sunat O’Malley.
— Tipul nostru, Victor, s-a întors acasă, a spus sergentul. Colegul de
apartament mi-a dat mesaj.
— Acum, acum?
— Da, acum.
Jonah a privit la ceasul de pe cuptorul cu microunde. Nouă jumătate.
Trecuseră două ore de când cineva fusese acasă la Greta Poole să o spioneze.
— Mersi, O’Malley. Te rog, vrei să mă ajuți, să cauți trenuri din Alton
spre Southampton?
— Sigur, șefu’, a spus el. Câtă vreme nu trebuie să mă întorc acolo.
— Nu, a spus Jonah cu fermitate. Îl lăsăm în seara asta, dar mâine, la
prima oră, îl vizităm dacă nu sună între timp.
A reușit să mănânce jumătate de curry înainte de următorul apel. Oftând, a
hotărât că trebuie să accepte că seara asta nu era pentru el.
— Scuze, șefu’, a spus Hanson. Am primit un apel de la Angeline pe
mobil și voia să vorbească cu tine. I-am explicat că sunt acasă, dar era foarte
insistentă. Pare beată, oricum.
 — Are ceva de spus? a întrebat el.
— Așa se pare.
— Bine, o sun. Poate că beată ne spune mai multe lucruri decât când e
trează. Îmi poți da numărul ei?
A mai luat câteva înghițituri cât a așteptat numărul de telefon, sunând
imediat ce l-a primit.
— Sunt detectivul inspector-șef Sheens, domnișoară Judd, a spus el. Te
pot ajuta cu ceva?
— Da, a spus Angeline. Puteți. Știu cine a omorât-o.
Cuvintele lui Angeline păreau muncite, dar și așa părea triumfătoare.
Jonah s-a simțit instinctiv sceptic, dar învățase cu mult timp înainte că cei de
la care nu te aștepți sunt cei care știu lucruri.
— Cine a ucis-o pe Zoe?
— Evident, a spus ea cu o obrăznicie adolescentină în voce. Este Victor. A
mințit, a spus că nu a văzut-o, dar a văzut-o.
Jonah a încercat să nu ofteze. Și-a mușcat limba ca să nu o mai întrebe pe
Angeline de ce nu i-a spus asta mai devreme.
— Când s-au întâlnit? a întrebat în schimb, împingându-și farfuria la o
parte și întinzându-se după o foaie de hârtie și ceva de scris. Nu a reușit să
găsească hârtie cu o mână, așa că și-a luat aproape plicul de la o factură la
gaz, care era și el bun.
— Joi, a spus Angeline cu o satisfacție evidentă în voce. A mințit în
legătură cu asta și l-am prins. Știa despre cearta noastră de dimineață, dar
teoretic nu o văzuse de miercuri. Când l-am văzut joi seara, se certa cu
cineva.
— Poftim? a spus Jonah. Când ai spus că l-ai văzut?
— Joi seara, a spus ea. Când m-am dus să cumpăr niște vin.
Jonah s-a oprit din scris.
— Nu ai menționat asta mai devreme.
— Aa, nu? Cred că am uitat. A fost… vocea ei s-a schimbat și, în ciuda
beției superficiale, Jonah a simțit instantaneu că Angeline știa prea bine ce
face. Această femeie aparent fragilă avea o parte tăioasă, vicleană, pe care
niciunul dintre ei nu o văzuse încă.
— Și spui că se certau, a zis el.
— Da. La telefon.
— Poți să-mi spui exact ce s-a întâmplat? a întrebat Jonah calm, deși se
întreba ce încerca oare Angeline să facă. Hotărâse să-l arunce pe Victor în
gura lupului ca o formă de răzbunare? De când ai plecat de acasă? Unde e
apartamentul tău? Pe ce stradă?
— E pe Hill Lane, a spus ea.
El și-a notat, apoi a rugat-o să-i explice unde mai exact. Hill Lane curgea
de la nord la sud, traversând orașul și terenuri virane. Mergea cumva în
paralel cu mult mai scurta și mica stradă Latterworth, care era doar la câteva
străzi distanță. Jonah condusese pe acolo în drum spre apartamentul lui Zoe.
A rugat-o pe Angeline să-i dea mai multe detalii și astfel a aflat că
apartamentul ei era cam la 800 de metri de apartamentul lui Zoe, mai la sud.
— Și unde te duceai?
— V-am spus. La magazinul de băuturi alcoolice.
S-a auzit ca un bâzâit pe fundal, iar Angeline a tăcut preț de o clipă.
— E cineva acolo cu tine? a întrebat el.
A urmat o scurtă pauză înainte ca Angeline să spună un „nu” hotărât, după
care să întrebe:
— De ce ar trebui să fie cineva cu mine? Nu sunt un copil.
— Bineînțeles că nu, a aprobat Jonah. Așadar, te-ai pornit către magazinul
de băuturi alcoolice.
— Și l-am văzut pe Victor cum țipă la cineva la telefon. Mai exact, l-am
auzit mai întâi și după l-am și văzut.
— Cam pe la ce oră se întâmpla asta?
— Nu mai știu exact, a spus Angeline, dar sigur înainte de închiderea
magazinului, adică înainte de miezul nopții.
— Dar e posibil să se fi întâmplat și mult mai devreme? a întrebat el. La
opt sau la nouă?
— Nu, mai târziu, a spus Angeline. Am văzut știrile de la ora zece. Am
adormit și apoi m-am trezit cu televizorul pornit, a fost oribil.
Jonah încerca să-și recompună în minte acea seară. Apoi a întrebat:
— Și erai băută când l-ai văzut?
A urmat o scurtă pauză.
— Asta a fost înainte să mă duc la magazin, a spus ea rece.
Adică nu era de fapt o negație, s-a gândit Jonah.
A rugat-o pe Angeline să vină a doua zi la secție să dea o declarație,
gândindu-se cât oare să creadă din această relatare. Era ca și cum i-ar fi
revenit deodată memoria, și apoi faptul că atunci era băută, ca și acum,
probabil. S-a mai auzit un zgomot de fundal înainte de a închide, iar Jonah a
știut că mai era cineva acolo cu ea. I-ar fi plăcut foarte mult să afle cine.
 Era greu să nu se gândească iar la Felix Solomon, care avusese acces la
datele confidențiale ale poliției. Poate că-și vede propriul dosar și e conștient
de interesul față de Victor Varos? Poate el era acolo cu Angeline? Cât de bine
se știau cei doi?
Până acum, firul gândirii nu a avansat dincolo de informații de bază. Ideea
principală era că cineva i-a înscenat asta lui Aidan Poole. Ceea ce însemna că
respectiva persoană avea acces la amprentele lui. Zoe se certase cu cineva la
nouă, dar nu-i surâdea ideea unei crime premeditate și executate în nouăzeci
de minute, ca un rezultat direct. Erau prea multe idei care se băteau cap în
cap. Grija cu care ucigașul a înscenat o sinucidere. Desfluranul. Amprentele.
Angeline pretindea acum că Victor se întâlnise cu Zoe, iar Jonah deja se
gândea că cel mai probabil era pe la nouă seara. Victor ar fi putut fi cu
ușurință cel care s-a certat cu ea. A dovedit în repetate rânduri că-i sărea ușor
țandăra și era posibil să-și fi dat arama pe față când Zoe a devenit brusc
furioasă, lipsită de empatia caracteristică, așa cum s-a și întâmplat. Dar nu și-l
închipuia totuși pe Victor întorcându-se să săvârșească o crimă cu sânge rece
la o oră și jumătate mai târziu.
Poate că ucigașul se certase cu Zoe, dar mult mai devreme. Atât Angeline,
cât și Felix, discutaseră cu Zoe în ziua aceea, dar mult mai devreme. Avea
doar declarațiile lor referitoare la cât de serioasă fusese cearta și care era
motivul. Victor ar putea să le spună mai multe despre ce se întâmplase cu
Angeline, dacă ar reuși să-l convingă să spună ce știe.
Pentru moment, teoria lui Hanson cum că era vorba de doi criminali care
au lucrat împreună era cea mai solidă. Se îndoise iarăși din instinct, dar acum,
după acest apel telefonic straniu și, dându-și seama că Angeline și Felix erau
amândoi ieșiți din grațiile lui Zoe când a murit, nu mai era așa sigur.
 26.

21 noiembrie. 16:45 – cu șase ore înainte

Zoe hoinărise câteva ore, uneori copleșită de sentimente de

autoînvinovățire, alteori atât de furioasă pe fiecare persoană din viața ei, încât
în capul ei era un adevărat infern; o vâlvătaie îngrozitoare și pustiitoare care
amenința să se reverse în exterior, asupra oamenilor din preajma ei. Se
săturase pur și simplu de tâmpeniile lor și de ale ei. A încercat atât de mult să
creadă că fericirea celorlalți va fi suficientă, dar noaptea trecută s-a declanșat
ceva în interiorul ei. Și-a dat seama, într-un mod revelator, că în tot acest
timp modul ei de gândire se baza pe o fantezie.
Într-un final, a înțeles că fericirea celorlalți era egală cu zero. Nu însemna
nimic. Poate pentru că niciunul dintre ei nu părea mai fericit. Nu conta cât de
des era alături de ei. Nu conta de câte ori vorbea cu ei răbdătoare despre ce-i
nemulțumește. Niciunul dintre ei nu s-a schimbat deloc.
Nici Maeve, nici Victor, nici Felix, nici Angeline. Nici măcar tatăl ei.
Singura persoană care s-a schimbat era chiar ea. Ei au împins-o la fund,
înecând-o în tot amarul lor.
Probabil că se întâmpla așa pentru că fericirea celorlalți te poate sfâșia.
Are puterea de a tăia în carne vie și de a te face să urli. Fericirea Gretei Poole
i-a pus capac. Atât de mult timp și-a spus că soția lui Aidan era bună cu el, că
el era nenorocitul care a înșelat-o și o va răni din nou. Și apoi, seara trecută, i-
a văzut. Ea își lăsase prietenii ca să-și ajute tatăl, când i-a văzut pe Greta și
Aidan într-un restaurant din apropiere, luminați la o masă de lângă fereastră.
Și păreau radianți și atât de frumoși împreună, iar Zoe a simțit instantaneu
nevoia de a se apleca să vomite acolo ca un bețivan idiot.
După ce s-a ridicat, s-a simțit deodată imponderabilă. Și-a imaginat cum a
scăpat de o povară oribilă de pe umeri și cum a rămas deodată fără ancoră și
fără direcție. Neștiind unde altundeva să se ducă, s-a dus să-și salveze tatăl.
Era un obicei deja, nimic mai mult. Același obicei care a ghidat-o prin
procesul de a-l ajuta, chiar și atunci când știa că e un ajutor fals. Chiar și când
îl ura.
Acel obicei a purtat-o până la tren, apoi a dispărut, lăsând-o pradă unei
furii nestăvilite. Când tatăl ei a pășit în tren, l-a împins atât de tare încât a dat
cu capul de balustrada verticală de metal înainte de a cădea. A sperat, cu
răutate, că se vor vedea semnele dimineață, astfel încât și colegii lui de
serviciu să-și dea seama cu cine au de-a face.
Când a căzut pe jos mormăind, nu a simțit niciun dram de rușine. Nimic
din oroarea pe care trebuia să o simtă. Doar o libertate ciudată și a zâmbit
ajutându-l să se ridice și prefăcându-se că este foarte agitată, spunându-i că s-
a împiedicat și că o să-l ajute. El i-a trimis un mesaj dimineață cerându-și
scuze, dar ea nu a simțit decât dezgust. Așa că nu a răspuns. Nu azi. Astăzi
nu-i mai păsa. Nu-i mai păsa de sentimentele tatălui ei, ori de cele ale lui
Angeline. Era aproape satisfăcător să-i spună prietenei ei că nu e bună de
nimic, că e distrusă. Și să aibă dreptate acum.
Apoi a plecat de acasă la timp ca să ajungă la ore, fără niciun strop de
machiaj, și a luat-o în direcția opusă, disprețuindu-se pe ea, dar și pe ceilalți
în egală măsură, și abia după o vreme a început să simtă o amorțeală ciudată
care era cumva mai tolerabilă. La 800 de metri de casă, i-a sunat telefonul.
Căzuse la fundul genții și nu l-a găsit imediat. Dumnezeule, nu mai suporta
sunetul de apel fericit. De ce îl alesese așa? Era ca sunetul torturii.
— Taci! a urlat la el, încercând să și-l scoată din geantă ca să respingă
apelul. Taci, taci, taci!
S-a oprit pentru un moment de glorie, dar a început din nou. Nenorocitul
egoist care o suna iarăși nu avea să cedeze prea ușor.
Într-un final, a reușit să îl găsească. I-a văzut numele lui Felix și s-a gândit
să-l respingă, dar era mult prea furioasă ca să-l dea doar pe silențios. A
răspuns și l-a auzit cum respiră rapid, agitat. Mereu, mereu îl compătimea
când era așa. Mereu l-a ajutat. Mereu. Dar azi nu mai însemna nimic pentru
ea. Nimic mai mult decât povara hidoasă a unei responsabilități pe care nu o
voia.
— Nu pot vorbi acum, a spus ea. Îmi pare rău. Nu mă simt bine.
Și a închis. După trei secunde, a sunat din nou. A răspuns iarăși, simțind
cum îi apasă o greutate fizică pe pereții stomacului. Pe piept. Pe cap. Nu mai
suporta să-l audă.
— Îmi pare rău, a spus el. Dar nu mai am pe nimeni. Am încercat să… să
vorbesc cu Esther, dar…
— Trebuia să găsești pe altcineva, a spus Zoe. Îmi pare rău, Felix. Nu pot
să fac asta acum. Găsește pe cineva și sună-l.
A închis, dar telefonul a sunat din nou și a simțit cum e cuprinsă de furie
până în măduva oaselor. I-a răspuns cu un „Ce?” brutal.
— Poți să treci, te rog, pe la mine? Un minut doar, a spus Felix.
— Îți pasă oare vreodată și de altcineva în afară de persoana ta? a întrebat
ea.
— Bineînțeles că îmi pasă. Vocea îi părea surprinsă. Șoc. Și îi plăcea să-l
audă așa.
— Atunci de ce nu asculți?
— Pentru că nu sunt… bine. Am nevoie… am nevoie de ajutor.
— Și când ai avut nevoie de altceva? a întrebat Zoe tare. Dar nu vrei să te
ajuți, nu? Zici că e vina statului sau a poliției, dar nu vrei să asculți! Nu mergi
la terapie, nu-ți iei pastilele și mereu e altcineva acolo pe care să dai vina. Iar
eu sunt aia care tre’ să vină să-ți rezolve problemele, nu? Eu.
— Cum poți spune asta? pe jumătate plângea, pe jumătate își striga furia,
intrând deja în hiperventilație. Nu vreau să fiu așa.
— Ba da, vrei. Vrei, pentru că altfel ai încerca să te schimbi. Nu o să
continui să-mi arunci fericirea pe apa sâmbetei când tu nu vrei să ridici un
deget. Nu o mai fac, Felix.
I-a închis, iar de data asta și-a închis și telefonul. Încă tremura, un tremurat
cauzat de furie și exaltare. Se simțea la fel de bine ca atunci când a atacat-o
pe Angeline în dimineața aceea, spunându-i că e distrusă și că poate trăi și
fără ea.
O parte din ea voia să mai găsească pe cineva să sune și să se răcorească
iar, spunându-i vreo două. Sau să îi spună ce nenorocit era Felix. Simțea
nevoia să folosească cuvinte atât de jignitoare, încât ar fi murdărit și aerul din
jur.
A deschis ușa apartamentului atât de încruntată și de tensionată încât capul
a început să o doară instant. Nu putea sta locului. Trebuia să se miște.
Și-a dat seama că bolul de mâncare al lui Monkfish era gol, iar bolul cu
apă era și el aproape golit. L-a umplut, plină de furie, urând parcă și această
formă de grijă. Dar Monkfish nu a venit nici când i-a pus bolul jos, nici când
l-a chemat. Poate că i-a simțit starea și se ținea departe. Toți erau ca niște
nenorocite de mâțe tipice. Niciodată nu erau acolo când aveai nevoie de
puțină alinare. Totul se rezuma la ei și nevoile lor.
Îi urăsc, și-a spus sieși. Îi urăsc pe toți. De ce oare nu mă lasă toți în
pace?
Minut după minut, nu făcea nimic decât să-și întețească sentimentul de
ură, până când a lovit-o din plin un alt sentiment. Remușcare. Oroare. Ceva.
 O, Doamne. Ce făcea? Ce făcea oare?
Încă mai avea o parte a ei mai rațională, mai blândă, acolo, ascunsă. Îi
spunea că prietenii ei fuseseră buni cu ea, când au putut și ei. Îi șoptea că și ei
țineau la ea în același fel. De ce nu mai credea asta? De ce nu mai simțea
nimic pe lângă această furie orbitoare?
S-a dus la fereastra de lângă birou și a deschis-o. Scosese draperiile de la
fereastră în ziua în care se mutase și a deschis geamurile larg, către stradă,
lăsând tot aerul rece de noiembrie să intre din plin. S-a aplecat mai mult decât
trebuia să încerce să îl inspire. Avea nevoie de aer în jur și în plămâni, ca să-
și stingă fierbințeala furiei. Altfel avea să ardă pur și simplu.
S-a imaginat pictată, cu tot corpul arzând în flăcări puternice. În jurul ei, în
această versiune pictată, nu era nimic decât praf. Fragmente dispersate,
plutitoare ale celor care odinioară orbitau în jurul ei.
Când s-a aplecat și mai tare, a auzit o voce de mai jos. Cineva vorbea la
telefon, stând în fața ușii, conversând în mod evident fericit cu iubitul,
probabil.
— Nu, nu mai durează mult, spunea. Trebuie să mai găsesc un colier și vin
acasă… Da. Și a râs încet. Sigur e decoltată. Hai că-ți arăt acasă. Bine.
Sentimentul de recunoaștere aproape că a făcut-o să sară pe geam. Ce
făcea ea acolo? Nu trebuia să fie acolo. Acolo stătea Zoe. Îi luase deja totul.
Avea să vină peste ea în casă să-i ia totul? A început să se plimbe ca un leu în
cușcă. Abia și-a adus aminte să-și ia cheile când a ieșit. Se gândea doar la
zâmbetul de pe buzele femeii văzut din profil. Voioșia din vocea ei.
Zoe a reușit să iasă pe stradă cât femeia era încă acolo și nici nu s-a gândit
ce face. Avea să o urmărească. Avea să o rănească, să-i dea nenorocitei ce
merita.
 27.

Jonah a ajuns la birou puțin după ora șapte, iar evaluarea psihologică a lui
Felix Solomon și lista declanșatorilor crizelor lui îl așteptau în inbox. A
deschis lista mai întâi și a citit cu un sentiment de inevitabilitate seria de
evenimente care i-au declanșat boala. Mama. Fetița. Cum a sângerat până la
moarte în brațele lui.
Limbajul raportului era factual și obiectiv și, cu toate acestea, Jonah a fost
nevoit să se oprească și să inspire adânc la final. Avea suficientă experiență
cât să-și imagineze cu ușurință acele fapte. Și cât să-și imagineze cum o
asemenea traumă ar face pe oricine să cedeze. La urma urmei, indiferent cât
de mulți ani a văzut un polițist astfel de întâmplări, nu sunt nici ei decât niște
ființe umane.
A continuat apoi cu raportul psihologic, care a fost puțin mai uman.
Psihologul poliției care s-a întâlnit cu el de patru ori în următoarele trei luni a
fost clar: Felix a fost traumatizat de ceea ce a văzut. A recunoscut că nu poate
dormi și că nu se poate concentra, fiind găsit în repetate rânduri la birou
dimineața îmbrăcat cu hainele purtate în ziua precedentă, fără să-și dea seama
de trecerea timpului.
De acolo, starea lui s-a înrăutățit. Psihologul a fost rugat să îl vadă pentru
a cincea oară când Felix a urmărit un martor ostil până în casă și l-a agresat
verbal, înainte de a-l lua la bătaie și a-i sparge nasul. Recomandarea drastică
a psihologului a fost din compasiune un concediu de o lună, și nu
suspendarea, dar Felix a insistat să fie suspendat. Așa se putea întoarce la
muncă după două săptămâni, și nu după o lună.
Ultimul interviu i-a accelerat pulsul lui Jonah. Contextul interviului era
redat în totalitate. În timpul suspendării, detectivul inspector-șef Solomon a
intrat cu mașina în lateralul unui magazin de îmbrăcăminte de pe strada
Brighton High. Ziua, în amiaza mare. Când i s-au luat probe de sânge, s-a
descoperit că a consumat anterior patru tablete de diazepam, pentru care avea
rețetă, împreună cu două de tramadol, pe care le luase de undeva. Fără
îndoială, a adormit la volan.
După ce detectivul sergent-șef a cerut ca biroul lui Felix să fie
percheziționat pentru posesie de medicamente achiziționate ilegal, au
descoperit jucăria unui copil. A fost clar atunci că jucăria fusese luată de la
locul crimei care declanșase trauma. El a pretins că nu își amintea când a luat
obiectul.
După aceea, a fost pus să aleagă între pensionare sau pierderea locului de
muncă. I-a fost suspendat permisul de conducere și a primit o condamnare cu
suspendare. Evenimentul fusese prea public de altfel. Poliția trebuia să-și
trateze proprii oameni mai dur decât civilii. Asta era clar.
Jonah s-a lăsat pe spate în scaunul său ca să se gândească la toate astea.
Jucăria copilului era răvășitoare. De ce o luase? Era un fel de trofeu straniu?
Pentru că se atașase de fetiță și voia să rămână cu o părticică din ea?
Era prins între ciocan și nicovală, parte simțind simpatie față de bărbat,
parte știind realitatea că era un fost polițist inteligent, cel puțin, care probabil
abuzase de accesul său la informații secrete.
•
Hanson s-a trezit devreme, cu mintea deja brici și fără să o mai doară
capul. Deja se gândea la Victor Varos și la Felix Solomon; la Angeline Judd
și la Maeve Silver.
O’Malley îi dăduse mesaj cu o seară înainte, spunându-i că Victor Varos
fusese probabil intrusul de la casa Gretei Poole. Aflând asta, a simțit o
oarecare ușurare, deși încă nu puteau da vina pe el, însă era totuși foarte
probabil ca Victor să fi fost și în fața casei sale. Era vorba despre același tip
de comportament și ar fi putut fi declanșat de stilul ei agresiv din camera de
interogatorii. Dar dacă vizitatorul avea un nume și o față, se simțea mult mai
puțin anxioasă. Conștientă că trebuia totuși să fie în continuare atentă când
vine de la muncă sau când pleacă de acasă, a simțit în acel moment că
realitatea era mai bună decât sumbrele închipuiri din mintea ei.
Cu acest lucru lămurit, s-a simțit deodată transportată înapoi în cercul
vicios al suspiciunii că Felix Solomon s-a văzut cu Zoe, înainte ca Victor
Varos să apară pe camerele de supraveghere.
— Tot cred că sunt doi, și-a spus ca pentru sine. Dar mai mult decât atât,
ar putea fi una dintre fete. Chiar și Angeline cea firavă ar fi putut să o ucidă
pe Zoe. O femeie drogată ar putea fi ucisă cu ușurință.
A mâncat felia de pâine prăjită cât de repede a putut și s-a îmbrăcat. Încă
era întuneric când a intrat în mașină, dar ea era trează de-a binelea. Azi era
ziua în care rezolvau cazul, s-a hotărât. Ea va rezolva cazul.
Pe lângă detectivul inspector-șef care era încuiat la el în birou, detectivul
inspector Walker deja era la birou când a ajuns și ea la șapte și zece. I-a
zâmbit, simțindu-se puțin dezamăgită că nu avea Departamentul de
Investigații Criminale doar pentru ea. Uneori îi plăceau momentele rare de
liniște deplină.
— Nici tu nu poți dormi, nu? l-a întrebat ea.
— Nu, a spus el. Am prea multe lucruri pe cap.
— La fel, a spus Hanson oftând. O să fiu deja obosită după prânz și fix
atunci șefu’ va vrea să-mi meargă rotițele.
Walker i-a zâmbit, iar Hanson a recunoscut că era ceva reconfortant să ai
pe cineva acolo și nu se putea plânge de zgomot. Walker s-a întors înapoi la
ale lui și stătea acolo în liniște. Nu era suficient de aproape de biroul ei ca să-i
audă tastele calculatorului. Ea și-a făcut cafea, după care a pornit computerul.
S-a gândit să lase deoparte camerele de luat vederi deocamdată. A ajuns la
muncă mai devreme și, la urma urmei, timpul acesta în plus era pentru ea. S-a
întors iarăși la transcrierea interviului lui Maeve, pe care l-a mai citit o dată
de la început. Și-ar fi dorit să fie acolo să-i vadă expresia feței. Era greu să
înțeleagă pe deplin o persoană doar pe baza unor cuvinte, dar chiar și așa, îi
era clar că Maeve voia să-l protejeze pe Aidan. Era singura persoană care
părea să aibă o părere bună despre el și care chiar spunea asta. Așa se justifica
atitudinea ei pozitivă față de el. Era amuzant. O trata cumsecade. Nu voia să-
și rănească soția. Dar apoi, pus în fața faptului că o hărțuia pe Zoe, ea a
încercat în continuare să îl apere. Și era acolo o încăpățânare care i se părea
interesantă lui Hanson.
A simțit că echipa trebuie să vorbească din nou cu Maeve, dar de data asta
trebuia să fie ea cea care îi va lua interviul. S-a uitat la ceas. Era doar opt și
zece. Prea devreme să o sune. O va suna în vreo douăzeci de minute, cam așa.
Ben a ajuns când ea lua această decizie. Hanson i-a zâmbit vag, ca
rușinată, neștiind încă cum să interacționeze cu el. Din fericire, i-a sunat
telefonul de pe birou și a ridicat receptorul.
— Detectiv-șef Hanson, a spus ea. Cu ce vă pot ajuta?
— Scuze, nu sunt sigură că vorbesc cu persoana potrivită.
Era vocea unei femei. Vorbea frumos și accentul părea mai mult din sud-
estul Angliei decât din Southampton.
— Eu am fost… profesoara lui Zoe Swardadine.
— O, da, ați nimerit bine, a spus Hanson. Fac parte din echipa detectivului
inspector-șef Sheens, noi investigăm cele întâmplate.
— Bine, a spus ea. Dar cumva nu eram sigură… vreau să raportez un furt.
Furtul unui tablou de-al lui Zoe.
Hanson și-a îndreptat spatele.
 — Un furt de la Școala de Arte?
— Da, a spus femeia de la celălalt capăt al liniei. De la Școala de Arte din
Winchester. Mi-am dat seama că lipsește de dimineață, dar nu știu când a fost
furat.
— Puteți să-mi spuneți cum vă numiți și unde vă găsesc? a întrebat
Hanson.
Detectivul inspector-șef a ieșit de la el din birou la câteva minute după ce
ea a închis.
— ’Neața, șefu’, a strigat ea. Avem o întâmplare stranie de la
departamentul de artă al școlii lui Zoe.
Sheens a privit-o nesigur, iar apoi i s-a aprins beculețul:
— Unul dintre tablourile ei?
— Da, a spus Hanson mijindu-și ochii la el. Bine ghicit. A fost furat.
— Bine, a spus el. Vin cu tine să vedem ce s-a întâmplat. Lightman, vrei
să te asiguri că-l aduci aici pe Victor Varos până ne întoarcem?
Hanson l-a rugat pe Lightman să mai treacă o dată pe la Maeve Silver,
frustrată că trebuia să roage pe altcineva să poarte această conversație cu atât
de mult potențial.
— Mă deranjează ceva la atitudinea ei față de Aidan Poole, a explicat, și
abia dacă am băgat-o în seamă până acum.
Detectivul inspector-șef era de acord.
— Și mie mi-ar plăcea să văd ce are de zis despre Victor Varos, a spus el.
Asta însemna că proaspătul venit O’Malley trebuia să se ocupe de
camerele de supraveghere.
— Mergeți și vă distrați, a spus el când Hanson și-a luat haina. Nu vă
faceți griji, mie mi-e bine aici și nu mă deranjează că devin tot mai miop pe zi
ce trece.
— Ah, oricum e prea târziu pentru tine, a spus Hanson zâmbind. Măcar
așa îți salvăm genunchii fragili.
Sheens i-a povestit despre apelul lui Angeline Judd din seara trecută,
spunându-i că suspiciunea lui instinctivă s-a manifestat imediat după ce l-au
prins pe Victor cu minciuna.
— Oare care au fost intențiile ei de fapt? a întrebat Hanson.
— Nu sunt sigur, iar asta îmi cam dă bătăi de cap, a spus Jonah. Cel mai
mult mă îngrijorează că s-a prefăcut că nu mai era nimeni acolo.
— Poate c-a fost Aidan Poole, a spus Hanson.
— Da, a aprobat Jonah. El sau mulți alții. În orice caz, sunt foarte interesat
să aflu dacă Victor Varos a mers cu adevărat pe strada ei strigând la cineva în
telefon.
Hanson a oftat:
— O gașcă destul de complexă, nu?
— Așa se pare, a spus Sheens.
A urmat o pauză, după care Hanson a rostit:
— Persoana aceasta pe care crezi că ai auzit-o pe fundalul apelului… mă
face să mă gândesc… știi cum cei cu probleme de alimentație adesea se
cuplează cu alte două persoane care sunt ca niște chei pentru ei? În general,
unul care îi permite și unul care îl oprește. Un fel de polițist bun și polițist
rău.
— Serios? a întrebat detectivul inspector-șef. Nu am mai auzit de asta.
— Am avut o prietenă anorexică în școală, a spus Hanson. Pentru o vreme,
eu i-am fost polițistul rău. Detectivul inspector-șef a râs, iar ea i-a zâmbit.
— Da, bine. Știu că e ironic. În general, tu-i rupi în bucăți și eu îi fac să se
adune.
— Sunt sigură că ai putea fi un polițist rău dacă ai vrea, a spus ea, deși nu
era sigură dacă el vorbea serios.
— În orice caz, a continuat ea, mă întreb dacă această persoană
necunoscută este celălalt din poveste. Polițistul bun. Ben a zis că atunci când
s-a dus la ea, cineva luase din casă toate obiectele cu care s-ar fi putut răni.
— Așteaptă, a spus detectivul inspector-șef. Nu mai înțeleg. Care e
polițistul bun?
— Declanșatorul, a spus Hanson. Cel care are grijă de ea, dar cel care o și
face să nu mănânce sau altele. Să bea, de exemplu.
— Dar nu să se sinucidă?
— Cine-ar face asta? a întrebat Hanson, cu un râs aproape șocat.
— Ai fi surprinsă, a spus detectivul inspector-șef pe un ton serios, iar
Hanson a decis să nu insiste.
— În orice caz, mă gândesc că trebuie să-l întrebăm pe Aidan Poole dacă a
ieșit cu ea. Adică, a fost dat afară din casă. Și dacă ea era îndrăgostită de el…
— Mi-a trecut și mie prin minte, a spus și detectivul. Mă mai gândeam și
la Felix Solomon. Nici Maeve Silver nu e absolvită încă, dar clar e mult mai
stabilă decât Angeline.
— Adevărat, a spus Hanson. Deși sunt mulți care se potrivesc descrierii.
•
O scurtă discuție cu Maeve a fost suficientă pentru a înțelege că era la o
întâlnire de la biserică, dar că putea să se întâlnească cu Lightman după
aceea. Mai avea o oră liberă înainte de cursuri, i-a spus ea. Așadar, el s-a
oferit să se vadă cu ea acolo, curios să o vadă în acel mediu.
A găsit biserica Sf. Agnes de la Roma destul de rapid, deși nu era cum se
așteptase. S-a gândit apoi că cel mai probabil numele îi sugerase o clădire de
modă veche, poate una catolică, dar acest loc era ultramodern. Era o clădire
mare, circulară, cu o fațadă plată, acoperită de vitralii contemporane.
Aparținea de Biserica Angliei sau ceva asemănător. S-a gândit că cel mai
probabil a fost construită cu câțiva ani în urmă și era interesant să vadă un loc
atât de mare, bine întreținut, contrastând cu bisericuța din satul lui. Acest loc
cuprindea o congregație vibrantă, în creștere. Acasă la el în Newcombe, abia
dacă se umplea biserica de Paști și de Crăciun, și nu era deloc o clădire mare.
Un panou chiar de la intrare anunța „Programul STAR” și, aruncând o
privire, și-a dat seama că aveau slujbă, rugăciune colectivă, grupuri de bărbați
și de femei în fiecare zi a săptămânii. Duminica aveau șase evenimente
diferite, inclusiv prânzul și cina. Clar le mergea bine. Prin ușile de sticlă se
vedea o sală mare care îi amintea de un crematoriu, dar acolo era amenajată o
zonă de servit ceai sau cafea, iar în jur erau așezate niște căni în culori vii.
Se auzeau voci dincolo de ușa deschisă din dreapta lui, iar el s-a mișcat în
direcția aceea, până a reușit să vadă prin crăpătură. Era acolo un mic grup
care stătea într-un cerc, iar când a ajuns suficient de aproape a auzit vocea
unui bărbat spunând: „pentru restul săptămânii. Atâta timp cât încă mai vrei
să fii tu gazda pentru numărul patru, Johannes?”
„Da, sigur”, s-a auzit. „Ne-ar plăcea să-i vedem pe toți”.
Lightman s-a mișcat până ce a reușit să îl vadă atât pe primul vorbitor, cât
și pe Maeve, căci ei stăteau unul lângă altul în capătul sălii. Liderul era un
tânăr înalt, extrem de slab, cu părul închis la culoare și cu un zâmbet continuu
pe buze. El le zâmbea tuturor, dar Maeve era mai puțin implicată. Mai mult
preocupată.
— Super. Mulțumesc, Johannes. Altceva…? Bine. Cred că am atins toate
punctele, suntem gata.
A urmat un moment în care toți au început să se ridice, mutând scaune și
întorcându-se să-și vorbească. Maeve s-a ridicat încet, iar apoi, după o
întrebare a liderului de grup, s-a întors și l-a văzut pe Lightman. Când l-a
reperat, a afișat un zâmbet chinuit și a venit spre el.
— Bună, a spus ea. Cred că ne-am întâlnit la secție.
— Așa este, a spus el, zâmbindu-i în timp ce privea cum dispar toate
scaunele din jur, adunate unele peste altele.
Când privirea i-a revenit asupra ei, expresia deja i se schimbase și părea
încordată. Chiar epuizată.
— A fost o zi lungă? a întrebat el.
— A, nu chiar. Doar… știi… a ridicat din umeri. Mai avem o cameră cu
scaune confortabile unde putem sta dacă trebuie să răspund unor întrebări.
— Sigur, a spus el. O să încerc să fiu succint.
— Nu-i problemă, a spus ea, apoi s-a uitat la ceasul de pe perete și deodată
a început să se agite. Ah, atât de târziu e? Bine, va trebui să vorbim repede.
Trebuie să terminăm până la zece.
— În regulă, va fi rapid, a asigurat-o el din nou și s-a lăsat condus către o
cameră mai mică unde erau niște fotolii adânci din piele. Încă un semn al
bogăției locului.
Maeve a închis ușa după ei și a spus:
— O, să aduc un ceai? O cafea?
— Nu, mulțumesc, a spus Lightman. Nu vreau să ne lungim.
— Super, a spus Maeve. Așadar, cu ce vă pot ajuta?
— Cu câteva lucruri, a spus el. În prima declarație ai ridicat niște
suspiciuni referitoare la Victor Varos.
— A, nu sunt suspiciuni, a spus ea rapid. Nu chiar. Doar am explicat ce
simțea el. Nu cred că el a ucis-o.
— Dar e posibil să se fi certat cu ea? a întrebat el.
Maeve l-a privit circumspect.
— A zis cineva asta?
— Avem câteva dovezi care sugerează că s-a certat cu ea joi, seara
devreme, a spus Lightman, știind că-și încearcă norocul aici.
Maeve a ridicat din umeri nedumerită.
— Nu știu nimic despre asta.
— Nu v-ați văzut joi?
— Nu, a spus ea scuturându-și capul. Am fost la cină cu femeile de la
biserică, iar după aceea m-am dus acasă. Dar chiar și dacă s-au certat, nu cred
că i-a făcut rău. O iubea.
— Dar ce zici de Aidan Poole? a întrebat el. Ar fi vrut Victor să-l
rănească?
Maeve a râs și din asta s-a înțeles că era o idee absurdă, dar el și-a dat
seama că râsul ei s-a oprit prea abrupt.
— Nu l-a plăcut niciodată, dar asta-i tot.
 — Nu l-a amenințat niciodată? Sau nu s-au certat?
Maeve s-a oprit preț de o secundă, după care a zis:
— Nu, sunt sigură că nu. Doar o dată la cafenea.
— Și ce i-a spus? a insistat Lightman.
Maeve și-a scuturat capul, dându-și ochii peste cap.
— Uite, nu e cazul să crezi tot ce zice un om la nervi.
— Sigur că nu, a spus Lightman calm. Dar m-ar ajuta să știu ce a zis.
— A zis că-l omoară dacă mai vine pe acolo, dar știu că nu a vrut să îl
omoare cu adevărat.
— Așa crezi?
— Nu Aidan a murit, nu-i așa? a întrebat Maeve, cu sprâncenele ridicate și
o licărire în ochi. Zoe este cea care nu mai e.
— Posibil, a spus Lightman pe cât de neutru a putut, ca Victor să îl și
văzut pe el ca pe obstacolul ce îi stătea în cale până ce s-au despărțit, după
care și-a dat seama că ea era problema de fapt.
Maeve și-a scuturat capul, apoi s-a uitat în sus, spre tavan.
— Cineva a ucis-o, a spus Lightman. Știu că nu vrei să crezi asta despre
prietenii tăi, dar cineva a făcut-o.
— Așa spuneți dumneavoastră, a spus Maeve, cu o energie bruscă, dar eu
mă tot întreb dacă nu vă înșelați cumva. Siku mi-a zis că nu se împăcaseră și
că ea nu a putut niciodată să treacă peste despărțire. Poate că era cu adevărat
disperată și niciunul dintre noi nu și-a dat seama.
L-a privit pe Lightman, iar ochii i s-au umplut rapid cu lacrimi.
— Era atât de devastată când s-au despărțit ultima oară. În mai.
— Și ce s-a întâmplat cu ea joi seara? a întrebat Lightman, schimbând
subiectul. Am văzut că Zoe a plecat de acasă la cinci și că nu s-a întors până
la opt jumate; mi-ar plăcea să aflu ce s-a întâmplat între timp.
Maeve a scuturat din cap.
— Nu știu ce-ar fi putut să facă. Poate că a cedat și l-a implorat pe Aidan
să se împace.
I-a aruncat o privire aspră, cu ochii strălucindu-i.
— Iar apoi s-a hotărât că s-a săturat.
— Înțeleg că tu crezi că era disperată, a spus Lightman încet. Dar Aidan
Poole a fost martorul unui atac.
— Poate că asta a vrut el să creadă, a spus ea, cu aceeași asprime în glas.
Poate că ce a văzut și auzit a fost exact momentul în care ea a decis că i-a
ajuns. Poate că nu mai putea trăi astfel. Poate că el știa că e vina lui. Poate că
în realitate nici nu a văzut ușa mișcându-se.
Lightman dădea din cap aprobator încercând să proceseze toate acestea, în
timp ce o privea cu mare atenție. Cele două întrebări la care s-a gândit instant
au fost cum de știa Maeve că s-a mișcat ușa și de ce își dorea atât de mult să
sugereze că moartea lui Zoe a fost, de fapt, sinucidere.
•
Școala de Arte nu arăta prea promițător de afară, dar odată ce a intrat pe
holurile șerpuite, înconjurat de culori și texturi, Jonah a început să simtă că
nu mai vrea să plece. Ochii îi fugeau pe fiecare piesă și fiecare detaliu în timp
ce, împreună cu Hanson, o urmau pe profesoara lui Zoe, o femeie blondă cu
părul lung, cu un cardigan cu cordon, pe nume Annette Lock.
— Așa deci, se pare nu avem camere de supraveghere aici înăuntru, le-a
spus Annette. Dar avem câteva camere la intrare. Cred că vi le putem trimite.
Și nu a fost cineva de la curățenie, în caz că vă întrebați. I-am sunat imediat
să mă asigur că nu s-a produs o încurcătură.
S-a oprit la mijlocul unui coridor de la parter și a arătat spre perete. Nu
erau prea multe de văzut. Doar un cui, un perete mare și gol, și o carte de
vizită mică scrisă de mână. Pe ea era numele lui Zoe Swardadine și titlul
Ochii ei pictați, iar dedesubt Operă premiată cu premiul Willart Long.
— E un premiu important, cel câștigat? a întrebat Jonah.
— Da, a spus Annette, cu un zâmbet amuzant, dar tensionat. E o superbă
operă de artă. Cu adevărat superbă.
— Era talentată?
— Da, a spus Annette, aprobând cu o mișcare a capului. Deși când a
început era doar bunicică. Picturile cu personaj unic pe care le-a făcut preț de
câteva luni erau bune… dar nu uimitoare. Nu ca cele pe care le-a pictat mai
târziu, când a mai introdus un al doilea personaj și a început să se joace cu
interacțiunea dintre ele.
Hanson a privit-o întrebătoare.
— Era un bărbat? Noul personaj din tablouri?
Annette și-a lăsat capul într-o parte.
— Era o umbră, dar în esență era una masculină.
Jonah se întreba dacă bărbatul îl reprezenta pe Aidan Poole. S-a gândit că
i-ar plăcea să vadă câteva din lucrările lui Zoe. A scanat coridorul în sus și în
jos, gândindu-se că modul în care era curbat îi putea permite cuiva să fure un
tablou și să treacă neobservat. Oricum ar fi, hoțul ar fi vizibil doar de la
distanță mică.
 — Când ați pus tabloul acolo? a întrebat Hanson.
— La sfârșitul anului trecut, i-a spus Annette.
— Credeți că ar valora ceva? a întrebat polițistul.
— Nu… e greu de spus.
Annette și-a pus ambele mâini în fața abdomenului, mișcare care i-a
împins coatele în afară într-un mod ciudat. De obicei, studenții nu vând prea
multe tablouri, oricât de bune ar fi. Nimeni nu știe cine sunt ei, dar poate că
cineva este acum interesat, după crimă. Însă… care mai e rostul să furi ceva
dacă nu poți mai apoi să declari public că a fost al ei?
Hanson a mișcat capul aprobator, încet, îngândurată.
— Ei bine, a spus Jonah, în general, în lumea asta mare, mi-am dat seama
că există mereu cineva, undeva, care este pasionat de orice ciudățenie a
pământului. Nu m-ar mira să aflăm că ucigașul colecționa operele de artă
create de victimele sale.
— Dumnezeule, a spus Annette. E hidos.
— Da, este, a afirmat Jonah. Câți oameni știau că tabloul era aici?
— Oricine a trecut pe aici, cred, a spus ea nesigură. Vreau să spun, nu este
un loc privat și nu ai nevoie de un card special de acces ca să ajungi aici, doar
dacă vii după închiderea școlii îți trebuie unul.
S-a oprit apoi deodată și a spus:
— Știți, trebuia să mă gândesc la asta înainte. Nu e prima oară când cineva
are ceva cu lucrările ei.
— Nu e?
— Nu.
Annette și-a ridicat mâinile, încrucișându-le peste piept.
— Un alt tablou de-al ei a fost vandalizat anul trecut, le-a spus ea cu un
rictus în colțul gurii. Nu a fost un moment foarte plăcut. Cineva a scris târfa
cu vopsea roșie pe tabloul ei. I-a folosit culorile în ulei și ea nu a mai făcut
nimic cu acel tablou, abandonându-l, fiind prea supărător și dificil.
— Și asta se întâmplă des? a întrebat el.
— Nu, a spus Annette, aproape supărată. Bineînțeles că nu. Uitați, toți cei
de aici sunt studenți la arte. Știu cât de multă conexiune personală se
formează cu o operă. Zoe a fost profund afectată, dar nu am reușit să
identificăm făptașul. Am început să încuiem toate atelierele noaptea până la
sfârșitul semestrului, deși erau studenți care voiau să-și termine lucrările la
timp și ar fi stat și până dimineața.
— Dar semestrul acesta nu ați mai încuiat?
 — Nu. Pentru că nu s-a mai întâmplat nimic. Și ne-am gândit… să fim
sinceri, ne-am gândit că s-a despărțit de cineva și acum plătea pentru asta. Nu
ne-a dat informații, dar am avut impresia că știa cine a făcut asta.
Jonah dădea din cap gânditor, analizând acel cuvânt. Târfă. Era destul de
specific. Era de modă veche și implica în poveste o persoană care știa că Zoe
avea o aventură.
Simțea că e doar o altă informație ciudată într-o investigație la fel de
ciudată. Era puțin probabil ca altcineva în afară de criminal să-l fi luat, dar,
dacă așa stăteau lucrurile, riscase enorm. Acest lucru arăta o obsesie față de
Zoe, care nu se mai potrivea cu firul gândirii de până atunci. Înclina să creadă
că ucigașul avea resentimente față de ea când a murit. Așa că de ce s-ar obosi
să fure ceva de-al ei?
•
— Ce crezi? a întrebat Hanson, la câteva minute după ce au plecat.
Jonah era tot pe gânduri, iar întrebarea ei l-a adus la realitate. A observat
că Hanson nu era atât de dispusă precum O’Malley și Lightman să-l lase să
viseze prea mult, dar nu i se părea deloc enervant, așa cum se așteptase.
Uneori, așa cum era și astăzi, avea nevoie să vorbească despre cele
întâmplate.
— Câteva lucruri, a spus el. În mare parte, asta nu se potrivește cu ce
începusem să pun cap la cap. Premeditarea, aparența unei sinucideri,
conștientizarea faptului că e observat mereu… aceasta ar fi o persoană rece,
care nu simțea nimic față de Zoe. Cineva cu care poate s-a certat. Așa că de
ce ai fura un tablou? De ce să vrei să ai ceva de-al ei, riscând atât de mult?
A urmat o pauză din partea lui Hanson, după care a spus:
— Depinde ce era în tablou. Vreau să spun că s-ar putea să fi fost
Angeline cea pictată acolo. Poate că era despre ea. Sau poate că Zoe pictase
ceva care putea face referire la ucigaș, care acum încearcă să ascundă orice
urmă de dovadă.
Jonah a aprobat cu un gest, iar apoi, uitându-se la telefon, a văzut o
notificare care a apărut pe ecran. Începutul era așa „Bună, sunt Piers
Lough…”
— Vrei să-mi spui ce scrie? a întrebat Jonah, arătând cu un gest spre
telefon.
Hanson l-a luat, a deschis mesajul, și a spus:
— Oh, a luat legătura cu fosta chiriașă a lui Felix Solomon, cineva pe
nume Shannon. Nu a dat detalii pentru că s-au certat de la chirie și se pare că
Felix s-a supărat puțin, iar ea nu vrea să fie implicată în nimic.
O simțea pe Hanson cum îl privește, în timp ce el dezbătea cu el însuși
cum să răspundă.
— Bine. Mulțumește-i. Și să încerce să afle dacă Shannon nu ar vrea totuși
să discute puțin cu noi, să ne asigurăm că totul e în regulă. Poate că așa o
putem încuraja puțin să spună mai mult.
Hanson încă scria mesajul când Lightman a sunat să le spună despre
Maeve Silver. Tentativa de sugestie că, de fapt, a fost sinucidere, i-a atras
instant atenția lui Jonah. Așa cum își notase Lightman, părea să știe exact ce a
văzut Aidan. Informațiile acestea nu fuseseră făcute publice de poliție.
— Deci, fie a vorbit cu Aidan, fie știe ce-a văzut pentru că era acolo, a
spus Jonah.
— Așa cred și eu.
— Ai avut impresia că vrea să te convingă că s-a sinucis? a întrebat Jonah.
— Greu de zis, a spus Lightman. Mai degrabă să se convingă pe ea.
— Dacă l-a văzut pe Aidan, a spus Hanson, poate că l-a păcălit să atingă
ceva cât să-i ia amprentele.
Jonah a agreat.
— Bine. Poate că acesta e cel mai interesant lucru. Nu sunt mulți cei care
ar fi putut să-i ia amprentele lui Aidan și pare plauzibil ca Maeve să fi fost
unul dintre ei.
Victor Varos nu ajunsese la secție când s-au întors ei. I-a tot amânat o oră
și jumătate pentru că aparent „trebuia să-și termine tura și nu avea de ales”.
— Ți s-a părut că vorbește ca un om care are ceva de ascuns? a întrebat
Jonah, cu o sprânceană ridicată.
— Da, a spus O’Malley, dar pentru mine toți par așa. Pun pariu că el e cel
care a amenințat-o pe Maeve Silver.
— Aș zice că el e favoritul, a aprobat Jonah.
— Cât despre camerele de supraveghere, un lucru e în avantajul lui, altul
în dezavantajul lui, a mai adăugat O’Malley. Am urmărit taxiul pe care l-a
luat la opt în noaptea morții lui Zoe, mergând spre West Bargate. Drumul
acesta duce spre casa lui, și nu spre Zoe, dar mi-am luat libertatea de a
verifica filmările de lângă stație pentru noaptea trecută, când Greta Poole a
văzut pe cineva acasă la ea. Victor a trecut cu bicicleta pe acolo ca un nebun
la cinci și optsprezece minute. Ar fi fost suficient să prindă trenul de la cinci
patruzeci și doi către Alton.
— Foarte bine, Domnall, a spus Jonah.
 — Ah, domnule, a spus Hanson la un moment dat, cu geanta încă pe umăr.
Voiam să spun asta mai devreme. Cred că a trecut și prin fața casei mele
sâmbătă seara.
Jonah a privit-o preț de o clipă, neștiind cum să reacționeze.
— În fața casei tale?
— Era cineva acolo când am alergat spre casă, a spus ea, înroșindu-se
puțin în obraji, deși vocea îi era aparent calmă. L-am văzut și am așteptat să
plece ca să pot intra. M-am gândit și atunci că ar putea fi el, dar nu am văzut
bine. A trecut pe cealaltă parte a străzii, dar prioritatea mea era să intru și să
mă încălzesc.
A ridicat puțin din umeri.
— Dar mă gândesc că e logic. L-am cam zdruncinat când am vorbit cu el.
— Mă îngrijorează ideea că știe unde locuiești, a spus Jonah cu o voce
joasă. Ai adresa trecută în cartea de telefoane?
— Nu prea cred.
— Bine. O să verific. Mă duc la cafenea acum. Și Victor ar face bine să se
pregătească, vreau să scot din el tot ce are de ascuns.
— Multe probe arată spre el, a comentat O’Malley. Nu vrei să iei un
polițist cu tine și să-l aduci la secție?
Jonah a simțit un dram de surprindere, apoi și-a dat seama că nu trebuia
să-l mai surprindă nimic. Multe din teoriile lui recente s-au derulat cu totul
doar în mintea sa.
— Da. Bine… pe Victor îl așteaptă două acuzări potențiale de hărțuire, a
spus, oprindu-se pe loc preț de o clipă, cât să se facă auzit mai bine, dar cred
cu tărie că nu are nimic de-a face cu moartea lui Zoe.
— Pentru că taxiul s-a dus în altă direcție? a întrebat O’Malley.
— Nu chiar, a spus Jonah. Aș zice că asta ne spune doar că nu el o aștepta
în fața casei când s-a întors acasă.
A luat iPad-ul lui O’Malley de unde stătea pe jumătate acoperit cu o foaie
de hârtie și a căutat harta orașului Southampton.
— A luat taxiul la opt, în centrul orașului. Ar dura doar cincisprezece
minute să ajungă la Zoe, dar nu s-a dus în direcția aceea. S-a dus spre casa
lui, adică la vreo douăzeci de minute pe jos de apartament.
— Așadar… a spus Hanson, urmărind degetul care le arăta ruta pe hartă,
crezi că s-a răzgândit și s-a dus să o vadă după ce a ajuns acasă?
— Exact, a spus Jonah. Cred că s-a dus acasă și după aceea, pentru că era
beat și se gândea la toate astea, a plecat pe jos prin parc. Ar fi putut ajunge cu
suficient de mult timp înainte cât să intre, să bea ceva și să se certe cu ea la
nouă.
— De ce crezi că a fost el? a întrebat O’Malley.
— Știa că Angeline se certase cu Zoe și nu ar fi trebuit s-o facă, a răspuns
Hanson, înainte ca Jonah să zică ceva. Și ne-a tot evitat, nimeni nu a mai
recunoscut că ar fi văzut-o pe Zoe în acel moment. E exact genul de lucru pe
care l-ar face o persoană cu un nivel înalt de angoasă.
— Întrebarea interesantă, a spus Jonah, e dacă Victor a văzut cine o
aștepta pe Zoe când s-a întors acasă.
•
Hanson s-a dus să-și lase geanta pe birou după ce a plecat detectivul
inspector-șef și a găsit un bilețel post-it pe monitorul calculatorului, prin care
era rugată să sune înapoi un tip pe nume Luke pe un număr de mobil. L-a luat
rapid și a șters urma lăsată pe monitor, după care i-a făcut semn lui O’Malley.
— Ce-i asta?
— Oh, un tip care are informații pentru tine, a spus O’Malley. Pare că i s-a
spus să vorbească cu tine și doar cu tine, așa că am zis să-ți las numărul.
Hanson a dat din cap, obișnuită ce-i drept să fie prima care răspunde
apelurilor din întreaga echipă. Așa stăteau lucrurile dacă era singurul detectiv
polițist.
— Oh, mulțumesc că m-ați sunat înapoi, a spus Luke cu o voce atât de
entuziasmată, care ardea parcă să vorbească. Abia așteptam să vorbim.
Trebuie să mă grăbesc acum să ajung la poștă, dar ați putea veni să vorbim
după?
— Despre ce e vorba? La întrebat ea.
— Maeve Silver, a spus Luke. Sunt lider spiritual la biserica ei. L-am
văzut pe unul dintre colegi vorbind cu ea și cred că sunt câteva lucruri la ea
pe care ați vrea să le știți.
— Sigur, a spus Hanson. Pot să ajung în oraș cam în douăzeci de minute…
— Ce ziceți de cafeneaua vegană de pe Queensway? În jumătate de oră?
— Sigur, a confirmat Hanson. Ne vedem acolo.
Telefonul i-a mai sunat o dată înainte de a părăsi clădirea și l-a ridicat
oftând.
— Detectivul polițist Hanson. Cu ce vă pot ajuta?
A urmat o pauză, apoi o voce feminină a spus.
— Detectivul sergent Lightman este acolo? Aș dori să vorbesc cu el câteva
lucruri.
 Lui Hanson i-au trecut rapid câteva gânduri prin minte, primul fiind acela
că aceasta era din nou Greta Poole, dar vocea era altfel. Un accent diferit, un
ton mai ușor.
— Îmi pare rău, nu este la birou încă, a spus ea, dar dacă vrei să discutăm
ceva, poate te pot ajuta eu?
— A, nu, e în regulă, a spus ea, iar Hanson și-a dat seama că la telefon era
Maeve Silver, suspectul cu care tocmai se întâlnise Ben. Îl voi suna mai
târziu.
Hanson și-a scuturat capul când a pus telefonul jos. Întreaga echipă s-ar
descotorosi cu siguranță de brigada de estrogen.
— Mă întorc în vreo oră, i-a spus lui O’Malley. Îți înmânez ștafeta de
asistent personal al lui Ben. Folosește-o înțelept.
•
Jonah i-a văzut expresia lui Victor când a intrat în cafenea, dându-și seama
că era cea a unui bărbat care a fost prins. A servit un client la tejghea, după
care s-a întors să-i spună ceva tânărului care lucra lângă el. Apoi și-a dat
șorțul jos, venind în fața lui Jonah.
— V-am spus că muncesc, a zis el.
— Și eu ți-am spus că e urgent, a răspuns Jonah încet. Sau nu vrei să-l
găsim pe ucigașul prietenei tale?
Victor i-a aruncat o privire undeva la limita între furie și înfrângere, apoi l-
a condus către masa din colț.
— Bine, a spus el. Ce vreți să știți?
— Hai să începem cu seara trecută, a spus el. Ai fost acasă la Aidan și
Greta Poole. De ce?
— Nu am… a început Victor să spună.
— Nu ești așa de bun cum crezi în a-ți acoperi urmele, i-a spus Jonah cu
fermitate. Te-am surprins pe camere.
A urmat un moment de liniște, în care vedea deja cum se încordează
mușchii maxilarului lui Victor, iar apoi tânărul brazilian a spus:
— Bine. Am fost… am vrut doar să vorbesc cu el. Sau… mai bine nu.
Voiam să-i trag una.
— De ce?
— Pentru că a omorât-o, a spus Victor, ridicându-și bărbia. Poate că
sunteți prea prins în tot procesul acesta ca să vedeți, dar el e criminalul.
— Procesul acesta ne ajută să nu arestăm persoana greșită, a răspuns
Jonah. Și trebuie să te gândești la asta și să mă asculți. Cineva vrea să ne facă
să credem că a fost Aidan Poole, dar există motive foarte, foarte
convingătoare care să ne facă să credem că nu a făcut-o el și tu trebuie să ne
ajuți să aflăm cine a ucis-o cu adevărat.
L-a fixat pe Victor cu o privire extrem de pătrunzătoare.
— Ai mai fost acasă la soții Poole și înainte?
Victor și-a scuturat capul.
— Nu. Era un morocănos. Nu era prietenos.
— De unde știai unde locuiește Aidan?
— L-am căutat pe Google, i-a spus Victor, cu un aer ușor obraznic. L-am
căutat acum mult timp. Când a început să iasă cu ea. Voiam să mă duc să-i
spun să o lase în pace.
— Și nu ai fost? a insistat Jonah. Nu ai, nu știu, nu ai luat vreun obiect de-
al lui Aidan care te-ar putea ajuta mai târziu?
Victor l-a privit, iar pe chip i se citea confuzie pură.
— Nu. V-am spus. Nu am mai fost înainte. Nu m-am dus niciodată pentru
că… Maeve mi-a zis că Zoe nu m-ar ierta niciodată.
Jonah aproape că a început să râdă.
— Cel mai probabil avea dreptate.
S-a uitat la tendoanele rigide de pe brațele lui Victor și a spus:
— Cred că ești furios de mult timp și cred că parte din furia asta s-a
revărsat pe Zoe joi seara.
Victor a explodat în acel moment.
— Nu am făcut-o eu!
— Dar te-ai dus să o vezi, a presat Jonah. Ai luat un taxi din oraș.
— Dar nu m-am dus cu taxiul acolo… s-a oprit Victor, iar Jonah i-a
zâmbit.
— Nu te-ai dus cu taxiul acolo? Nu. Te-ai dus acasă, dar ai început să te
gândești la Zoe, la faptul că probabil ieșea cu altcineva acum. Plecase în
grabă cu o seară înainte și era nedrept. Tu așteptai să depășească episodul
Aidan.
Victor nu zicea nimic. Privirea îi era ațintită asupra degetelor. Le tot
îndoia și îndrepta aproape ritmic.
— Te-ai dus cu bicicleta acolo? a întrebat Jonah. Sau ai mers pe jos?
A urmat o pauză lungă, apoi Victor a spus:
— M-am dus pe jos. Nu mi-am găsit cheile de la bicicletă.
— Și te-ai întâlnit cu cineva pe drum? a întrebat Jonah. Ai recunoscut pe
cineva?
 Victor l-a privit ciudat.
— Nu. De ce aș fi făcut-o?
Jonah l-a privit preț de o clipă înainte de a spune încet.
— Dar te-ai dus până acolo și Zoe te-a refuzat, nu-i așa? Ți-a zis că nu e
interesată.
A urmat o pauză, după care Jonah a continuat:
— Te-a surprins să o vezi așa? Deodată nu mai era prietena blândă care
sărea mereu în ajutor?
— Ceva nu era în regulă cu ea, a spus Victor. Ceva… el i-a făcut asta. Nu
mai era ea. Era… A făcut o pauză, apoi a murmurat Como un diablo.
— Ți-a spus, cât de dur a putut atunci, că s-a săturat de toate încercările
tale de a o controla, a spus Jonah. Și ție ți-a sărit țandăra.
După un moment de liniște, Victor a spus:
— Da.
— Dar ai hotărât să te duci să o vezi iarăși mai târziu.
Victor l-a privit cu expresia unui animal încolțit:
— Nu. Nu, nu am ucis-o eu.
— Spune-mi ce s-a întâmplat, a spus Jonah încet. Te-am văzut. Te-am
văzut pe Hill Lane. Știm că te-ai dus acolo.
A urmat o pauză lungă, cât Victor a privit către casa de marcat, mișcându-
și mandibula ca și cum ar fi scrâșnit din dinți. Apoi a spus:
— Nu știu la ce mă gândeam. Am simțit că nu mă pot duce nicăieri așa
nervos. Și nu puteam să stau nici în casă, așa că am plecat.
— Când?
— Nu știu. Unsprezece. Unsprezece jumătate. Nu sunt sigur.
— Te-ai dus la Zoe.
— În mare parte a drumului, da, a recunoscut Victor încet. Dar mergeam
și cumva m-am gândit că eram fixat pe chestia asta din cauza lui Maeve. Nu
era… nu era drept, dar am hotărât că pur și simplu era vina ei. Mereu a fost
atât de obsedată de Aidan încât… am sunat-o.
— Ai sunat-o pe Maeve?
— Da, am țipat la ea. I-am zis că a distrus totul.
Jonah îi privea chipul lui Victor.
— Ai trezit-o?
— Nu, a spus Victor, scuturând capul puțin defensiv. Era încă în oraș.
— Încă în oraș? a întrebat Jonah.
— Da. Se ducea undeva cu bicicleta. Abia putea să respire când a răspuns.
 Jonah a dat din cap, încercând să nu-i inducă lui Victor gândurile sale: că
Maeve declarase că s-a dus acasă după cina cu femeile de la biserică și că a
rămas acolo.
•
Era soare pentru prima oară în ultimele câteva zile. Părea ca o briză care
spulberase toți norii, lăsând în urmă un cer de un albastru incredibil. Hanson
zâmbea privindu-l, gândindu-se că a programat bine interviul acesta.
Cu toate acestea, vântul venea dinspre mare direct către drum, lovindu-i
sacoul cu bătaia sa în timp ce se grăbea să plece de la mașină. A închis ușa
cafenelei cât de repede a putut în spate și s-a dus către tejghea, căutând cu
ochii martorul pentru interviu. Se cam îndoia că un lider spiritual ar avea
vreun lanț distinctiv la gât sau ceva și se întreba cum o să-l recunoască, dar
un bărbat cam deșirat dintr-un fotoliu de la geam s-a uitat spre ea și i-a făcut
din mână, așa că nu mai trebuia să ghicească.
Bărbatul deja își comandase ceva de băut, iar ea s-a gândit că putea să-l
lase să aștepte o clipă, cât să-și comande ceva cald de băut. A cerut un
Americano și l-a lăsat așa, fără zahăr și lapte, recunoscătoare pentru căldura
emanată de cană, odată ce-a luat-o de pe tejghea. S-a așezat în fotoliul liber,
care era mult mai confortabil decât părea din cauza aspectului ponosit.
— Ce bine e aici. Mulțumesc pentru sugestie, a spus ea.
— Nicio problemă, a zis el. Luke Searle.
— Juliette, a spus ea, dând mâna cu el, căci a lui era deja întinsă.
Era mult mai mare și mult mai caldă decât a ei.
— Mulțumesc mult pentru apel.
— Vreau doar să vă ajut. Sunt câteva lucruri de știut aici. Iar apoi a oftat
ușor, ca și cum ar fi pe gânduri. E greu cu Maeve. E o persoană bună, într-
adevăr. Face foarte multe pentru toți cei din jur și nu am în nimeni încredere
mai mare când vine vorba de ajutorarea celorlalți.
A așteptat să înceapă cu un „dar”, simțind un fior de entuziasm. Nici nu a
durat prea mult.
— Dar cred… cred că ar trebui să știți că se cam lasă purtată de val cu unii
oameni.
— Cum așa?
— Ei bine, am avut… am avut la biserică un pastor care a plecat, parțial,
din cauza ei.
Imediat expresia i s-a schimbat într-una circumspectă.
— Nu cred că a fost vina ei. Cred că a interpretat greșit mesajele lui. Ea a
crezut că el e interesat de ea. Și nu la modul spiritual, ca să ne înțelegem, ci,
mai degrabă… ca femeie. A făcut o obsesie pentru el…
— Ce-a făcut mai exact? a întrebat ea. L-a hărțuit?
— Cam da.
Luke a oftat.
— Dar nu cred că-și dădea seama ce face. Nu încerca să-l hărțuiască. A
fost o neînțelegere. El a fost mereu generos cu ea, iar ea l-a interpretat greșit.
Poate că era mai fragilă în perioada aceea. Nu știu. În orice caz, problema a
fost că el era căsătorit și avea copii. Și când a încetat orice formă de
comunicare cu ea, a venit să mi se confeseze mie și altui lider al bisericii,
spunând că nu mai poate să vină la biserică.
— Și… cum de el a fost cel care a plecat până la urmă? a întrebat Hanson.
— Ei bine, am început încet să ne dăm seama că totul s-a petrecut în
mintea ei, a spus Luke. Și am vorbit și cu el. El era atât de disperat să rezolve
toate astea și nu voia să o rănească. Într-un final, a hotărât să plece. I s-a
oferit o altă parohie în Cardiff, aproape de casa părintească. Și doar ca o
paranteză, Maeve a fost distrusă de decizia lui. A spus că nu voia nici în
ruptul capului să se ajungă acolo. Nu a vrut niciodată să-l forțeze să plece și
sunt sigur că așa a fost. A fost într-adevăr o mare tevatură.
Lui Hanson nu-i era prea greu să și-o imagineze pe Maeve Silver în rolul
de amantă cu tendințe obsesive. Emana lucrul acesta și susținerea constantă a
celorlalți a făcut-o pe Hanson să suspecteze că își suprima propriile emoții.
Sau poate că juca rolul fetei bune de la biserică, fără să simtă asta cu
adevărat.
— Îmi puteți da mai multe detalii despre hărțuire? l-a întrebat ea pe Luke.
În ce a constat mai exact?
— Îl suna și-i trimitea mesaje constant, a spus preotul. La început despre
scriptură și credință, iar mai apoi despre cât de mult îl iubea și câtă nevoie
avea de el.
A oftat, după care a mai spus:
— Cred că și el a fost vinovat că nu i-a spus scurt și la obiect să se
oprească pentru că era genul de persoană care o vedea ca pe un suflet pribeag.
Ar fi fost bine să fi fost puțin mai pragmatic.
— L-a urmărit vreodată?
— Ei bine… și a scos un sunet frustrat. Nu cred că aș putea să-i spun
urmărire. Cred că la un moment dat a vrut să vadă cum e cu familia lui și i-a
urmărit până într-un parc. După o vreme el și-a dat seama că ea era pe o
bancă privindu-i, așa că și-a luat soția și copiii și s-a dus acasă. Nu a încercat
să-i abordeze sau altceva, doar s-a uitat la ei.
Hanson s-a gândit, simțind un fior pe șira spinării, la transcrierile
interviului lui Victor Varos. Cum Maeve îi privea pe Aidan și pe Zoe, cum el
credea că face asta pentru că ea nu avea parte de așa ceva. Se întreba și dacă
adevărul nu era cumva puțin diferit. Poate că îi urmărea pentru că îi ura pe
toți cei care stăteau între ea și Aidan, la fel cum ura fiecare femeie care stătea
între ea și pastor. Poate că s-a gândit cum s-ar simți dacă ar ucide-o pe Zoe
Swardadine.
 28.

Aidan s-a trezit complet îmbrăcat într-o cameră pe care nu o recunoștea.

Și-a dat seama mai apoi că era la Premier Inn. S-a dus acolo imediat ce a fost
eliberat de poliție. Nu-și aducea aminte când s-a culcat. S-a ridicat și s-a
simțit ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis care durase zile întregi. Un vis în
care trebuia să se gândească doar la propria lui durere și suferință. De ce nu s-
a gândit la criminalul lui Zoe? De ce uciderea ei nu era cel mai important
lucru?
S-a gândit la tot ce a făcut de joi încoace și nu s-a mai recunoscut în
acțiunile sale. S-a gândit că așa simțea el doliul, dar era stupid. Dacă poliția
ar fi fost mai puțin dibace, l-ar fi acuzat deja de crimă.
Ei bine, era vremea să se trezească. Nu doar să se trezească, dar să facă
ceva. Nu doar pentru el, ci și pentru Zoe.
•
Apelul pe care îl așteptase Lightman și pe care, în același timp, încercase
să nu și-l imagineze ca fiind atât de groaznic, a venit când se întorcea la
secție. A scos aerul din plămâni, după care a răspuns.
— Bună, mamă, a spus el. Ce mai faci?
— O, Ben, a spus ea.
Iar el nu a mai trebuit să o întrebe nimic mai mult.
— E în regulă, mamă, e în regulă.
O auzea cum plânge tăcut la celălalt capăt al liniei, întrebându-se ce ar
putea spune ca să o consoleze.
•
— Șefu’, a spus O’Malley, sprijinindu-se de ușă. Am găsit-o pe Zoe
Swardadine pe camerele de supraveghere în intervalul în care a lipsit de-
acasă. Am găsit-o la cinci douăzeci și opt, mergând către oraș.
Jonah l-a privit, pierdut cumva în gândurile care nu-i dădeau pace, căci
Maeve mințise că a fost acasă joi seara, iar Felix Solomon mințise și el despre
cheie. A dat din cap ușor.
— Doar atât, spre oraș? Poți să o urmărești mai departe? a întrebat Jonah.
— Probabil, a răspuns O’Malley, dar ce e interesant e că femeia cu
ochelari încă e în fața ei.
Jonah s-a încruntat confuz și s-a ridicat de pe scaun să vadă chiar el despre
ce e vorba. O’Malley a încărcat videoclipul și l-a pornit, iar Jonah o vedea pe
femeie din lateral, mergând spre oraș. Părul ei țepos era ușor de recunoscut, la
fel jacheta grungy, cizmele și blugii. Cu siguranță, așa cum a spus O’Malley,
era aceeași femeie. Și apoi, imediat în spatele ei, era Zoe, încă grăbită.
— Ce crezi? a întrebat O’Malley. Mie-mi pare că o urmărește.
— Așa este, a aprobat și Jonah. Dar de ce? De ce ar urmări o femeie
necunoscută? Să fie o altă studentă la arte? Știu că cineva i-a vandalizat
lucrarea, dar asta mi se pare puțin exagerat.
— Așadar, caut în continuare, a spus O’Malley. Acum, că am prins-o pe
camere mai departe, ne va fi mai ușor să o găsim și pe camerele din centru.
— Mulțumesc, a spus Jonah cu un oftat scurt. Nu ai văzut-o pe Maeve
Silver între timp, nu? Poate pe bicicletă?
— Nu încă, nu, a spus O’Malley, după care a întrebat: de ce mai exact?
— Victor Varos mi-a zis că a sunat-o târziu, undeva după ora unsprezece,
iar ea era pe bicicletă.
A scuturat din cap.
— Și dacă e adevărat, asta înseamnă că Maeve nu era acasă joi seara așa
cum a pretins.
— Vrei să o aduc aici? a întrebat O’Malley.
— Da, a răspuns Jonah, aprobând încet din cap. Dar fă-o discret. Zi-i că
Lightman a uitat să o întrebe ceva.
S-a întors la birou și a auzit semnalul sonor încet al unui e-mail. Annette
Lock se ținuse de cuvânt. I-a trimis fotografia cu tabloul lipsă al lui Zoe. L-a
încărcat și a sorbit din ochi ființa palidă și fragilă, îmbrăcată în umbre.
Spatele arcuit ca și cum ar fi fost în extaz. Felul în care figura din umbre se
înfășură în jurul ei. Dar principalul punct de atracție al tabloului era persoana
din spate, cu capul spre cer și fără ochi… sau cu ochi lipiți. O urmă sinistră
de roșu ieșind din abdomenul ei spărgea albastrul furtunos, griul și albul care
formau restul tușelor. Îți era greu să nu te uiți la spintecătura aceea.
— O’Malley, a strigat. Te pricepi la artă?
— Mai deloc, a strigat înapoi sergentul, dar pot să-mi dau cu părerea.
Maeve Silver nu-mi răspunde, a adăugat.
Sergentul a venit și stătea lângă umărul lui, privind împreună la imaginea
aceea preț de câteva secunde. Apoi O’Malley a pufăit puternic.
— Se pricepe, nu?
Cineva a bătut la ușă. Hanson stătea acolo, cu obrajii îmbujorați și cu ochii
luminoși.
 — Domnule, am informații prețioase despre Maeve Silver.
— Ce anume? a spus Jonah, fără să-și ridice privirea.
Era conștient că nu-i acorda atenție în totalitate, dar tabloul parcă îi
vorbea.
— A reușit să-l dea afară pe unul dintre pastorii de la biserică, a spus
Hanson din ușă. L-a hărțuit, pe el și pe familia lui, până au fost nevoiți să se
mute.
Jonah și-a ridicat încet privirea spre ea.
— Când mai exact?
— Acum opt luni, a spus Hanson.
— Așadar, s-ar fi putut muta mai apoi cu tot cu fixația ei pe Aidan Poole,
a spus el.
— Așa bănuiesc și eu.
Imediat ochii i s-au întors la tablou.
— La ce vă uitați? a spus Hanson.
— Scuze. E tabloul lui Zoe care a fost furat. Am primit o fotografie. De
fapt, mi-ar plăcea să aud ce crezi și tu.
A întors ecranul spre ea, privind-o în timp ce îl scruta.
— Oh, a spus ea. Păi cam explică totul.
Jonah a privit-o confuz de-a binelea.
— Cum adică explică?
— De ce a fost furat. Sau de ce a fost probabil furat.
Hanson a întors ecranul înapoi către el și O’Malley.
— Ți s-a părut ciudat că cineva ar lua ceva de la o persoană pe care o
urăște și eu am spus că asta ne-ar putea spune ceva despre criminal, dar, de
fapt, tabloul justifică uciderea lui Zoe.
Jonah a privit din nou tabloul.
— Explică-mi, te rog, a spus el.
— Cele două personaje din față sunt Zoe și Aidan, a spus Hanson.
— Dar aceea e Angeline Judd, a spus O’Malley.
— Da, Angeline este modelul, a explicat Hanson, dar, de fapt, este un
autoportret. A pictat-o pe Angeline, care pare defectă, pentru a se reprezenta
pe ea însăși.
Văzând expresia îndoielnică a lui O’Malley a zâmbit.
— Uite. Annette Lock a spus că a adăugat ființa din umbre când a început
să iasă cu Aidan, nu? Înainte de asta, personajul central era mereu singur.
— Așadar, Zoe și Aidan fac dragoste, a spus Jonah, și mai avem și al
treilea personaj, pe care ea și Aidan îl rănesc.
— Exact, a spus Hanson, cu un zâmbet briliant. Ea conștientizează că
relația lor rănește un al treilea personaj.
— Corect… a spus Jonah, privind încă o dată fața oarbă și rana puternică,
macabră, din abdomenul ei.
— Ce cred eu este că a luat tabloul pentru a dovedi că Zoe știa exact ce
face cu Aidan Poole.
Privirea lui Hanson era extrem de pătrunzătoare când s-a întors spre Jonah.
— Știa că rănesc pe cineva, iar asta justifică moartea ei. Sau, cel puțin, așa
cred eu. Și dacă mă întrebi pe mine, sunt 90% șanse să o fi ucis o femeie,
având în vedere că persoana din tablou este o femeie.
Jonah a privit-o încă o dată pe femeia oarbă, începând să vadă ce voia
Hanson să spună.
•
Lightman și-a coborât telefonul oftând îndelung și a observat că primise
între timp un mesaj. Sigur l-a primit cât a vorbit la telefon.
Poți să vii la mine acasă? Am câteva lucruri pe care chiar vreau să ți le spun.

S-a încruntat privindu-și telefonul și a trimis rapid un mesaj întrebând cine

e. Apoi și-a dat seama, înainte de a primi un răspuns. A oftat, gândindu-se că
acesta era un dezavantaj al faptului că era abordabil.
— Scuze, i-a spus șoferului de taxi, mă poți duce altundeva?
Jonah știa că O’Malley îl aștepta să vorbească, dar nu putea să dea glas
fiecărui gând. Deodată, o grămadă de lucruri păreau să capete sens.
Bineînțeles că a fost o femeie. O femeie a încercat să-și facă rost de o
cheie pentru apartamentul lui Zoe. O femeie a avut cea mai bună oportunitate
de a-i lua amprentele lui Aidan Poole și de a le plasa pe încuietoarea de la
ușă. Și tot o femeie a plănuit asta cu sânge rece, din răzbunare… și poate
dintr-o dorință arzătoare de a câștiga inima bărbatului pe care îl iubea.
•
Hanson se tot gândea la conversația cu Luke Searle, întreruptă doar de
gândurile ocazionale legate de declarația lui Victor. Faptul că Victor și liderul
spiritual o descriseseră la fel o îngrijora. Faptul că Maeve voia cu ardoare ca
Aidan Poole să rămână în peisaj o îngrijora și mai tare, iar revelația că Maeve
cel mai probabil mințise despre unde a fost era și mai rea.
Maeve nu păruse niciodată să aibă un motiv puternic pentru a o ucide pe
Zoe, dar dacă nici nu a avut motiv? Dacă s-a întâlnit cu Aidan, gândindu-se
că se va îndrăgosti de ea, dat fiind că el și Zoe nu mai erau împreună? Și dacă
el a respins-o? Trebuia să vorbească cu Aidan Poole. Imediat. Deja se
ridicase când l-a văzut pe Felix Solomon că intră la Departamentul de
Investigații Criminale cu o licărire hotărâtă în ochi. Polițistul în uniformă cu
care era a bătut la ușa detectivului inspector-șef, iar ea s-a așezat înapoi la
birou frustrată. I-a luat câteva minute bune să nu se mai gândească la Maeve
și să înceapă să se întrebe de ce venise Felix la secție.
Lui Jonah i-a sunat telefonul mobil când voia să se ridice de la birou și a
zâmbit ușor văzând pe ecran numele lui Angeline Judd. Mintea deja i-o luase
înainte, gândindu-se ce o să spună, dar a răspuns totuși.
— Detectiv inspector-șef Sheens, a spus el.
— Unul dintre detectivii de la secție a băut o cafea cu Luke Searle, a spus
ea, cu vocea clară, fără tonul acela pe care îl avea înainte, ca și cum era
drogată. Vreau să știu de ce.
— Mă tem că nu îți pot da informații despre asta, a spus Jonah.
Apoi a auzit o bătaie în ușă, iar când s-a întors a văzut un polițist cu Felix
Solomon. A făcut un gest cu degetul, cât să transmită că nu durează mult.
— Nu fiți naiv! a spus Angeline. Nu cer informații despre caz. Vreau să
știu ce rahaturi mănâncă Luke despre Maeve.
— Din nou…
— E un șarpe, a spus ea. Ce-a avut de zis? Că Maeve e vreo hărțuitoare
sau vreo tâmpenie din asta?
Jonah a scos un zgomot neutru. Parte pentru că se bucura că a început să
vorbească, parte pentru că se gândea la întrebările pe care urma să i le
adreseze lui Felix Solomon.
— Nu l-a hărțuit niciodată pe Isaac. El a sedus-o, a spus ea. A ținut un an
povestea asta și el era cel care se dădea mereu la ea. I-am văzut împreună, i-
am citit mesajele, iar când cărțile au fost date pe față, a mințit și Luke Searle
i-a luat partea, un nenorocit sexist.
Chiar dacă mintea îi era în altă parte, Jonah era surprins că Angeline îi luă
apărarea prietenei ei. Tot ce văzuse până atunci era o Angeline dependentă de
alții și manipulatoare. Să audă acum că era un prieten loial, era ceva
surprinzător și îmbucurător.
— Și poți dovedi asta?
Angeline a râs:
— Da, pot să o dovedesc. Și dacă vreți o mică dovadă instant, dacă Isaac
era atât de nevinovat, de ce a invitat-o pe Maeve să stea cu el la hotel joi
seara?
— Nu știam de asta, a spus Jonah, luând o bucată de hârtie de pe masă. Nu
ca să-și ia notițe, dar să scrie o listă de nume. Maeve a spus că s-a dus acasă.
— Poate pentru că nu s-a gândit că ora exactă contează și oricum nu voia
să vorbească despre asta, a spus Angeline. I-a spus joi că și-a lăsat nevasta
pentru ea. Joi, în sfârșit, a cedat și s-a culcat cu el, crezând că e dragoste
sinceră. Și ghici ce? După ce s-a văzut cu sacii în căruță, a fugit înapoi în
Cardiff și nu a mai contactat-o de atunci. Ea e devastată, iar acum Luke
încearcă să o submineze pe ea, în loc să-l dea pe ăla afară din biserică.
— Toate informațiile sunt foarte folositoare.
— Nu mă credeți, nu? a întrebat Angeline cu asprime. Credeți că ea a ucis-
o pe Zoe.
— Nu, a spus Jonah, nu cred asta. Știu că nu ea a ucis-o.
A urmat deodată o liniște lungă, iar apoi Angeline a spus grăbită:
— Trebuie să plec. O să… pa.
Și a dispărut.
Jonah și-a pus din nou telefonul în furcă pe birou și s-a ridicat, cu o
senzație de alertă în creștere. I-a făcut semn polițistului să-l lase pe Felix să
intre.
— Nici că ți-ai fi putut calcula sosirea mai bine, a spus Jonah, în timp ce
Felix se făcea comod pe unul dintre fotolii.
I-a făcut semn lui Hanson să vină la el și i-a dat bucata de hârtie pe care
mâzgălise.
— Poți scoate fotografii cu toți aceștia pentru mine, iar apoi să le tai?
Frustrarea lui Hanson se transforma încet într-un sentiment de curiozitate
în timp ce aștepta lângă imprimantă. Îl ruga pe Felix să identifice pe cineva?
Dacă da, era o mișcare ciudată. Felix știa multe dintre persoanele asociate
cazului pe nume. Totuși, s-a gândit ea, privind la fotografiile ce ieșeau
tipărite, nu chiar pe toți.
•
Felix se controla din nou mult mai bine, a văzut Jonah. Nimic nu mai trăda
umbra de bărbat care era cu o zi înainte. A acceptat o ceașcă de cafea și stătea
acum confortabil în scaunul din fața lui Jonah. Era sigur că lui Felix i-ar fi
plăcut să stea de cealaltă parte a biroului, unde era Jonah.
În timp ce au așteptat-o pe Hanson să taie pozele cu un cutter circular,
Jonah a spus:
— Ne poți povesti ce s-a întâmplat joi după-amiază?
 — După-amiază? a întrebat Felix, ridicându-și sprâncenele.
— Da, a spus Jonah. Când te-ai întâlnit cu prietena ta Esther la cafea.
Felix s-a încruntat. Asta sigur nu era o întrebare pe care o voia sau la care
se aștepta:
— Ei bine, cum am mai spus. A venit la mine la patru.
— Ai invitat-o tu? a întrebat Jonah. Sau a fost ceva spontan?
— Spontan, a spus Felix. Nu am avut un alibi pregătit…
— Tu ai dat nas în nas cu ea?
Felix l-a privit pe O’Malley după care și-a întors privirea înapoi.
— Da, a spus el. Așa a fost. S-a dus să-și verifice apartamentul și ne-am
întâlnit pe scări, așa că am invitat-o la un ceai.
— Și la ce apartament a fost? a întrebat Jonah.
— Nu știu, a spus Felix, ridicând din umeri. Nu am întrebat niciodată.
— Și niciodată nu ți-a spus asta voluntar?
— Nu.
— Venea de la etajul doi?
A urmat o pauză, după care Felix a spus:
— Da, dar chiar aș vrea să știu în ce direcție duc toate aceste întrebări. Am
venit ca să ajut.
— Și ne ajuți, a spus Jonah, ridicându-se pentru a-i deschide ușa lui
Hanson. I-a dat fotografiile, iar el i-a zâmbit în semn de mulțumire înainte de
a se întoarce la birou. Esther e una dintre aceste femei?
Jonah a așezat fotografiile pe masă, iar mâna lui Felix s-a dus instantaneu
la una dintre ele.
— Ea este, a spus. Are părul aranjat altfel, acum poartă și ochelari, dar e
ea.
Jonah i-a zâmbit puțin, dar nu arăta nici pe departe imensa satisfacție pe
care o simțea.
— Așadar, aș putea să aflu de ce mă întrebi asta? a întrebat Felix.
— Pentru că Esther nu este cine crezi tu că e, a spus Jonah. Femeia pe care
ai identificat-o este Greta Poole.
 29.

Încuietoarea ușii. La asta trebuia să se gândească Aidan. Cu siguranță nu

erau mulți cei care ar fi putut să-i plaseze amprentele. Cine a ucis-o pe Zoe a
avut acces la amprentele lui.
Acum stătea la biroul din camera de așteptare, cu laptopul deschis. Habar
nu avea cum să plaseze amprente, dar de aceea există Google. A început să
scrie „Cum să…”, dar prima sugestie de căutare l-a lăsat mască. Cum să-ți
dai seama că partenerul tău are o aventură.
Dumnezeule, să fi fost aceasta cea mai arzătoare întrebare a umanității?
Sau o fi fost un rezultat de căutare care a apărut din cauză că Greta a căutat
asta la un moment dat pe unul dintre dispozitivele lui?
A simțit un fior de tristețe profundă la gândul că a ținut toate astea în ea.
Suspectase ceva? A dat adevărul deoparte pentru că era prea dureros să se
gândească la asta? Deodată a devenit disperat, dornic să știe. Să știe dacă și-a
dat seama cumva și ce gândea acum. Dacă o terminase cu el sau dacă mai era
o șansă de împăcare.
Nevoia obișnuită era prea puternică pentru a fi ignorată, deși în trecut a
urmărit-o pe Zoe aproape mereu. A început cu mesajele ei cât timp era în duș,
dându-și seama exact cât de multe mesaje îi trimitea Victor. Asta îl făcea să
se întrebe ce i-a mai trimis Victor pe mail și nu i-a luat prea mult timp să-și
dea seama ce parolă are.
Urmăritul pe ascuns a devenit un obicei, imposibil de oprit după ce s-au
despărțit. În special, după ce el s-a despărțit de ea. Așa se simțea ca făcând
încă parte din lumea ei. Într-un final, a ajuns să o spioneze prin camera web
de la laptop, care-i permitea să o privească măcar, dacă nu o putea avea.
Niciodată nu i-a trecut prin minte să o verifice pe Greta. Și-a adus aminte
că s-a mai uitat prin mailurile ei o dată sau de două ori de-a lungul vremii,
căutând vreo mențiune în care ea îl vorbea de bine ori indicii despre ce să îi
mai cumpere de Crăciun. Niciodată nu a avut multe de văzut. I-a spus totul
despre ea, dar acum voia să știe. Voia să știe, cu o intensitate teribilă, ce le
spunea oamenilor despre el. Despre ei. Era disperat să vadă ce urma să facă
și, spre satisfacția lui, contul ei s-a deschis destul de ușor. Acolo avea toate e-
mailurile, grupate în dosare.
Prima pagină nu revela mai nimic interesant, dar ea se pricepea atât de
bine să ascundă lucruri. Singura modalitate de a afla era să caute foarte bine.
Mai întâi și-a căutat propriul nume, dar asta, așa cum a prevăzut, a adus în
fața sa fiecare e-mail pe care i l-a trimis sau pe care l-a primit de la ea, mii și
mii de rezultate care ar dura o veșnicie să fie analizate. Nu avea timp de asta.
S-a gândit să caute numele lui Zoe, dar și-a dat seama că nu i-a spus
niciodată cum o cheamă. A ținut această informație secretă. Nu suporta
gândul de a căuta cuvântul „înșelat”, așa că a căutat „Southampton” în
schimb.
Căutarea a avut doar patruzeci de rezultate, lucru mult mai îmbucurător.
Câteva confirmări de la Trainline, iar mai jos era un e-mail promițător adresat
mamei ei, până ce și-a dat seama că a fost trimis cu luni bune în urmă.
Nu gândea tocmai limpede, încât să se uite cu atenție la confirmările
Trainline. Nu procesa informația că erau prea multe astfel de mesaje. Încă și
mai încet și-a dat seama de ce au apărut ca fiind mai recente decât e-mailul
adresat mamei în iunie.
A deschis primul e-mail, care o felicita pentru achiziționarea unui bilet
către Southampton. Era de ieri după-amiază, iar gândul că Greta a fost acolo
i-a dat un sentiment ciudat. Unde a fost și el. Apoi a mai deschis un e-mail și
a văzut că era de joi seara. Era un bilet la ora nouă cincizeci și unu, de la
London Bridge la Southampton, iar adevărul din spatele acestui bilet l-a lovit
ca un val.
•
— Chiar aici, i-a spus Lightman șoferului de taxi.
A recunoscut casa mare, frumos construită, deși acum o vedea la lumina
zilei. Era luminată de un soare rece, agățat pe cerul temporar senin, și părea
cumva puțin tristă. Era prea mare ca să fie locuită de o singură femeie. Chiar
și de un cuplu. Avea nevoie de copii. De viață. De zgomot.
A chemat taxiul printr-o aplicație, folosind cardul, lucru care însemna că
nu trebuia să mai scoată bani din buzunar. A coborât direct pe trotuar. S-a
deschis ușa. Clar îl aștepta.
— Ce drăguț din partea ta că ai venit, a spus Greta, odată ce el a ajuns la
ușă.
— Nicio problemă, a spus el. Sper că te simți mai bine decât aseară.
— Da, a spus ea aprobând cu un gest și punându-și obrazul pe marginea
ușii. Au fost niște zile tare grele, dar într-un fel cred că mi-am dat seama cât
am pierdut și cât de rău și cât de bine a fost pentru mine… Nu cred că o să
mai fiu vreodată așa oarbă.
 El i-a zâmbit și ea a râs deodată:
— Scuze, a spus ea. Hai înăuntru.
S-a dat într-o parte, iar el a intrat în casă.
•
— Mă gândeam că Aidan a ieșit cu cineva recent și că persoana respectivă
l-a păcălit să aleagă o yală. Poate că a scos încuietoarea de la propria-i ușă
după ce el a fost pe acolo, dar, evident, persoana care putea să facă asta cel
mai ușor era femeia cu care-și împărțea casa.
— Dar nu ne-am gândit la ea, a spus Hanson, urmărind în același timp cu
privirea semnele de circulație de pe centură în timp ce mergeau spre nord,
ieșind din Southampton, către casa soților Poole.
Nu și-a putut înfrâna dezamăgirea că nu a fost ea cea care a rezolvat cazul.
A făcut toate conexiunile legate de Maeve și tot s-a înșelat.
— A avut un alibi toată seara și credeam că nu știa de aventură.
— Și alibiul ei zicea că e la Londra, a adăugat Jonah.
— Dar știa despre toate astea, nu? a spus Hanson încet. Iar Zoe și Aidan
nu și-au dat seama.
— Da, a spus Jonah. Nu e proastă, iar Aidan nu se pricepe așa mult să
mimeze nostalgia după cum crede. Bănuiesc că a devenit bănuitoare și a
început să-l verifice. Poate că s-a uitat chiar din greșeală în telefonul sau
calculatorul lui și a văzut mesajele pe care nu le-a șters suficient de repede.
— Dar nu l-a confruntat, a spus Hanson. Și bănuiesc că a făcut asta fie din
mândrie, fie din speranța că o să o părăsească pe Zoe.
— Da, a spus Jonah. Și eu bănuiam asta, dar poate că pur și simplu ura
ideea de a se afla despre ei.
Hanson s-a gândit deodată la Lightman, care probabil se întorsese deja la
secție.
— Îl anunț și pe Ben.
Ne ducem să arestam pe cineva. Ești la secție? Ne-ai putea prinde dacă te
grăbești.

•
— E pe ecranul calculatorului lui Aidan, a spus Greta, conducându-l pe
Lightman în biroul soțului ei. Nu m-am gândit să verific înainte. Fapt ce mă
face să par o idioată.
— Sau că ai încredere în el, a obiectat Lightman.
— Ei bine, poate că nu ar fi trebuit să am, a spus ea, cu ochii strălucind în
bătaia portocalie a soarelui ce lumina camera. Cred… cred că el a ucis-o.
Lightman a aprobat ușor cu un gest, apoi s-a uitat la ecran. Era un folder
deschis pe pagina de navigare a calculatorului. Era denumit „Notițe pentru
lectură”. Și era plin de imagini, la care Lightman încerca cu tărie să nu se
uite. Toate erau imagini violente, majoritatea cu femei.
— E un psihopat, nu? l-a întrebat cu o voce surprinzător de calmă. Are
sute de fotografii. Toate în folderul acesta ascuns. M-am gândit că nu aveam
nimic de găsit, până ce nu am început să caut documente care nu erau
arhivate. Și apoi…
Lightman a respirat profund. Primul său gând a fost că cineva a încercat să
spargă casa cu o seară înainte. Poate că a venit să plaseze dovezile. Sau poate
chiar a fost Aidan, care a încercat să intre și să șteargă documentele înainte de
a fi găsite.
— Îmi pare rău că a trebuit să vezi asta, a spus el.
— Nici nu știu de ce nu am verificat dinainte.
A simțit că-i vibrează telefonul, apoi a întins mâna și l-a scos din buzunar.
Avea un mesaj de la Hanson despre o arestare. Aveau să-l salte pe Aidan?
Sau aveau o altă pistă? Ardea de curiozitate să întrebe, dar Greta se apleca
peste el ca să mărească pagina de Chrome.
— M-am uitat și la istoricul lui de căutare, a spus ea. Uite.
Răsfirate printre căutări normale, erau formulări precum „Cât durează să
sângerezi până la moarte ca urmare a unei tăieturi la încheietură?” sau „Unde
sunt arterele în braț?”. S-a încruntat uitându-se și mai jos. Căutările acestea
nu erau toate recente. Aidan clar folosea laptopul foarte rar. Unele din
rezultatele căutărilor erau vechi de câteva luni.
Chiar era posibil ca cineva să aibă acces la computerul lui atât de mult
timp? Sau să fi fost chiar Aidan? A auzit cum respirația Gretei se transformă
într-un plânset, și a micșorat rapid ecranul. Avea fața ascunsă după braț și
plângea în mâneca puloverului.
— Îmi pare atât de rău, a spus el. Pot să te ajut cumva?
— Nu, e în regulă, a spus ea ștergându-și ochii. Sunt bine. Îmi fac o ceașcă
de ceai. Vrei și tu una?
— Sigur, a spus el, deși nu voia ceai.
Voia să-i dea un mesaj înapoi lui Hanson, dar avea nevoie de intimitate
dacă ea îi spunea pe cine arestează. Nu ar fi bine și nici potrivit ca Greta să
vadă asta. Când s-a dus spre bucătărie, el a strigat:
— Pot să mă duc și până la baie?
 — E pe hol, a spus Greta.
Și-a luat telefonul și în timp ce mergea i-a scris scurt lui Hanson că era
acasă la Greta Poole și că avea un hard drive plin de dovezi incriminatoare.
Spera că va primi un răspuns cât încă era în baie. Ceainicul a șuierat în
bucătărie și a auzit-o pe Greta scoțând cești din dulap.
•
— La naiba, a spus Hanson.
— Ce-i?
— Lightman e acasă la Greta Poole.
A simțit cum privirea ei i s-a fixat pe față, ca într-o rugăminte, și cum
întreaga ființă parcă i se topea și rămânea cumva în urmă, pe strada pe care
conduceau.
— Ce să fac? Să-l sun?
— Mai trimite-i încă un mesaj, a spus Jonah cât de calm a putut. Spune-i
că avem o situație cu un suspect și să se întoarcă cât poate de repede. Cel mai
bine e să nu o alerteze dacă-i vede ecranul telefonului.
— Bine.
Jonah vedea cum îi tremurau mâinile în timp ce scria, amintindu-și cum a
trebuit să conducă printr-un trafic infernal doar cu câteva luni în urmă, pentru
a o proteja pe Hanson.
— Va fi bine, a spus el. Ea nu știe nimic, iar Ben știe să-și păstreze
calmul.
•
Lightman aproape că a intrat într-un uscător de rufe și a auzit-o pe Greta
strigând:
— Scuze. Trebuia să te trimit la cealaltă baie. Aidan mereu mă bate la cap
cu asta.
A intrat și s-a întors să închidă ușa. S-a închis cumva, dar nu mai avea
încuietoarea. Doar o porțiune nevopsită de lemn, în locul în care a fost
cândva broasca ușii. A rămas cu totul nemișcat preț de câteva minute, cu
mâna pe mâner. Telefonul din buzunarul de la spate a vibrat, dar nu l-a scos.
Trebuia să te trimit la cealaltă baie…
A inspirat profund și, foarte încet, a deschis ușa din nou. Ea îl aștepta, cu o
privire plină de durere și mânie pe față. Lângă picior, strâns bine în mână,
avea un cuțit de bucătărie lung, ascuțit.
•
— Nu a citit mesajul, a spus Hanson, după un minut.
 — Mai dă-i puțin timp, a răspuns Jonah. Poate că l-a văzut pe ecran fără
să-l deschidă.
— Și dacă nu-l citește?
— Atunci cel mai probabil o să ne sune să ne zică despre dovezile lui, o să
plece și putem interveni noi, a liniștit-o Jonah. Deși trebuia să recunoască
faptul că și el era îngrijorat. Greta îl fraierise zile întregi, îl amăgise pe Aidan
luni de zile. Era foarte deșteaptă, dar, în același timp, puternică și
imprevizibilă. Lui Jonah nu-i plăceau trăsăturile acestea la un criminal.
•••
— La dracu’, a spus Greta. Și apoi a început să râdă printre lacrimi. Ce
idioată. Îmi… îmi pare rău. Eu ți-am făcut asta. Nu a fost vina ta. Am avut
doar un moment… și-a tras nasul. Bănuiesc că am jucat prea mult rolul soției
îndurerate și m-am lăsat purtată de val. Deși… știi tu, nu e doar actorie. E un
an de durere în spate. Toate s-au adunat, iar acum am răbufnit.
— E în regulă, a spus el, zâmbindu-i pe cât de calm și convingător a putut.
Știa că Greta voia să-l omoare. Era o femeie puternică cu un cuțit. Avea
șanse bune să-l rănească, dar nu-i era teamă. Nu după ce și-a lăsat tatăl în
spitalul acela steril, gândindu-se la moartea lui înceată și dureroasă.
— Ba nu e, sincer, a spus Greta. O să-ți fac ce i-am făcut și ei, doar că tu
nu meriți asta.
Pe frunte, sprâncenele i s-au ridicat într-o expresie îngrijorată.
— Nu cred că am de ales.
— Bineînțeles că ai, a spus Lightman, râzând scurt. Având în vedere ce ai
făcut, nu e sigur că vei primi și o condamnare pentru asta. Se întâmplă multe
în instanță și e greu să dovedești ce a făcut și ce nu a făcut cineva. În special,
dacă a avut grijă să-și acopere urmele.
Greta a părut să se gândească la asta preț de o clipă, iar Lightman s-a
gândit la telefonul său, încă în buzunar.
— E mult mai greu să scapi basma curată după două crime, a spus el încet.
Iar detectivul inspector-șef știe unde sunt.
Ea a aprobat cu o mișcare a capului.
— Așa că trebuie să pleci de aici, a spus ea. O să-ți folosesc mașina și o să
mă asigur că trec pe lângă suficiente camere.
Lightman a simțit un fel de admirație macabră pentru ea. Înțelegea și făcea
planuri cu rapiditate. Nu era doar precauție, s-a gândit. Avea genul acela de
minte care despica firul în patru și găsea soluții instant.
— Dar pe cameră se vede că tu ești la volan, a spus el.
 — O să-ți iau hainele, a spus ea, privindu-l.
— Sau ne putem duce să vedem dovezile faptelor lui Aidan, a spus el, cu o
privire plină de subînțeles. Ai suficiente dovezi să-l condamni sau măcar să
insufli dubii în ce-l privește.
— Și să petrec luni de zile în instanță încercând să obțin suficientă
empatie încât să nu intru la pușcărie? Crezi că vreau să plâng în fața lor și să
spun ce persoană groaznică a fost, să recunosc în fața întregii lumi că am fost
slabă și l-am lăsat să o facă? Ar trebui să joc rolul soției încornorate și am
făcut tot ce am putut – tot – să nu fiu așa.
Greta și-a scuturat capul din nou, ridicându-și bărbia.
— Prefer să cad luptând.
— Poate că ar trebui să te lupți cu persoana potrivită, a spus o voce încet
din spatele umărului stâng al lui Lightman.
A fost un șoc atât de mare, încât Lightman s-a întors de la Greta și de la
cuțit. A fost foarte norocos că și Greta era la fel de uimită de apariția soțului
ei ca și el.
•
— Douăzeci și două de minute, a spus Hanson, citind timpul de pe GPS-ul
lui Jonah.
El s-a uitat la ea.
— Nicio veste de la Ben?
— Nu.
— Sunt sigur că e bine, a spus el convingător, apăsând tot mai tare pe
pedala de accelerație.
•
— Ce cauți aici? a întrebat Greta, adresându-se soțului ei, fără nicio urmă
de bunăvoință în voce. Era rece. Furioasă. Dezgustată.
— Am venit să vorbesc cu tine, a spus Aidan. Pentru că mi-am dat seama
ce s-a întâmplat. Și după aceea, după ce inițial m-am enervat, mi-am dat
seama că eu ți-am făcut asta.
— De ce ai venit aici? a întrebat ea. Du-te dracului și arzi în focurile
iadului!
— Trebuie să-ți spun cât de rău îmi pare.
A făcut un pas înainte, iar ea a intrat imediat în panică. Și-a ridicat cuțitul
și-l ținea în față, scoțând un sunet ca de pisică sălbatică.
— Nu o să ascult nimic din ce ai de spus, a zis ea. Nu te mai ascult. M-ai
mințit iar și iar. Nici măcar când te-am părăsit nu ai putut să mă iubești
suficient. O voiai atât de mult încât a trebuit… să… să o urmărești ca un
pervers. Niciodată în viața mea nu m-am simțit mai umilită.
Lightman era mai absorbit de conversația lor decât ar fi trebuit să fie.
Trebuia să se miște. Trebuia să se dea împreună cu Aidan din calea ei și să
găsească o cale de a o dezarma, dar era greu să se miște când nu-și putea lua
privirea de la ei, în acel moment de durere, ură și aproape violență.
— Știu, a spus Aidan. Știu cât de mult te-a durut. Am făcut niște lucruri
groaznice. Pentru că sunt un ratat. Ai avut dreptate.
A mai făcut un pas, Greta nu s-a mișcat, iar el era la câțiva centimetri de
cuțit.
— Voiam să fiu cu tine pentru că ești puternică și frumoasă, dar nu am
putut să mai suport. Îmi doream de la tine aprobarea pe care nu am primit-o
de la mama și nu a fost vina ta.
Lightman s-a forțat cumva să profite de situație cum trebuie. Greta bloca
ușa de la bucătărie, iar el nu credea că poate ajunge la scări. Din nefericire,
Aidan bloca ușa de la intrare. Dar dacă ar mai face câțiva pași înspre cameră,
Lightman ar reuși să fugă și să deschidă ușa din fața lui. Singurul obstacol era
Greta, care ținea cuțitul în fața lui Aidan și făcea totul pentru a-l descuraja să
meargă mai departe.
— Ți-am oferit aprobare, a spus Greta. Ți-am gâdilat orgoliul constant
chiar dacă tu nu ai putut niciodată să fii mândru de mine, că-ți tăia din
bărbăție. Ți-am dat totul, tot ce ar putea să-ți dea vreodată cineva și tu ai ales-
o… pe aia… pe târfa aia. Și tu i-ai spus că eu sunt rece cu tine.
Lightman s-a mai îndepărtat cu un pas de Greta, către ușa de la intrare. Se
gândea că ar putea trece de Aidan. În mod ideal, ar trebui să-l împingă și pe
Aidan cu el pe ușă. Se gândea la toate astea, în timp ce a mai făcut un pas
spre stânga. Fandează. Prinde. Trage. Totul înainte ca Greta să aibă șansa să
rănească pe cineva.
Întrebarea era dacă nu l-ar pune astfel pe Aidan Poole într-un pericol prea
mare.
— Îmi spuneam mereu și mereu că ești rece, că nu mă apreciezi, că nu ești
interesată de mine, a spus Aidan încet. A început și el să plângă. Era singura
mea apărare pentru faptul că eram… un rahat în fața ta. Și știu că nu a fost
drept, dar era singura cale de a-ți plăti cu aceeași monedă. Uneori îmi călcai
parcă orgoliul în picioare, dar nu te-am înțeles, nu-i așa? M-am înșelat
amarnic. Tu te-ai gândit la mine în tot acest timp. Însă nici nu poți să spui că
ai fost ca o carte deschisă, ușor de citit. Ascundeai atât de multă durere și
mergeai mai departe chiar și-așa.
— Încetează! a spus ea.
— Să încetez ce?
— Îmi spui doar ce vreau să aud! Nu faci decât să… să mă minți din nou
și din nou.
Aidan și-a scuturat capul.
— Nu o spun pentru că sper să mă primești înapoi, deși nu cred că voi
înceta vreodată să-mi doresc asta. O spun pentru că meriți să auzi asta și ar fi
trebuit să ți-o spun acum un an, când trebuia să mă maturizez suficient și să
ne salvez pe amândoi. A ridicat o mână să-și frece obrajii. Mereu am fost
obsedat de tine. De modul în care se uită toți bărbații la tine, cum toată lumea
e atrasă de tine. Am reușit să nu mă mai gândesc la tine doar când m-am
prefăcut că ești altcineva.
Lightman era aproape pe poziție. Aidan se descurca foarte bine să o țină
de vorbă. Trebuia să acționeze și să riște o greșeală. Vedea asta. Greta nu
ceda.
— Stai pe loc! a spus Greta deodată.
De data aceasta vorbea cu Lightman. Văzuse pericolul.
— Greta, a pus Aidan, cu mâna ridicată, nu trebuie să-l rănești. Nu trebuie
să rănești pe nimeni. Te iubesc. Te iubesc atât de mult. Și nu vreau să ți se
întâmple nimic rău.
— Dacă mă iubești, a spus ea, cu o voce tremurândă, așa cum nu mai
fusese înainte, atunci pleci naibii de aici și mă lași să termin ce-am început.
Pleci, iar apoi poate mă ajuți să-mi acopăr urmele, dacă o să am nevoie.
Aidan a râs scurt, amuzat.
— Draga mea, niciunul dintre noi nu scapă de aici. Nu așa se termină
lucrurile, nu-i așa? Și cu un zâmbet pe față, a făcut un pas înainte.
Lightman nu a reușit să profite de moment și să iasă. Era convins că l-a
văzut pe Aidan intrând în lama cuțitului, dar cumva cuțitul a ajuns lângă
Greta, apoi la spatele lui Aidan, când ea s-a prins de soțul ei. S-au pierdut
într-o îmbrățișare aprinsă care-l făcea să-și dorească să iasă cât mai repede de
acolo.
În schimb, a luat încet cuțitul din mâna Gretei și a ieșit afară.
 30.

Jonah a văzut prima lumină de girofar în același moment în care Hanson a

inspirat profund lângă el. I-a fost greu să nu apese pe accelerație pe ultima
sută de metri, dar a parcat cu atenție în spatele mașinii de poliție, pe bordură.
Nu era nicio ambulanță acolo sau, cel puțin, încă nicio ambulanță.
Hanson a ținut ușa deschisă înainte ca mașina să se oprească, și aproape că
a alergat către casă.
— Doamnă! a strigat unul din polițiștii care erau lângă poteca din fața
casei.
— Unde-i Ben? Unde e sergentul Lightman? Jonah a auzit-o că întreabă,
în timp ce a deschis ușa să o urmeze.
— Juliette.
Era vocea lui Lightman, vorbind, dar fără să vadă de unde. Jonah s-a dus
după vocea lui până ce l-a văzut pe Ben. Era fix lângă ușa de la intrare, cu o
cană de ceai în mână. Cam tot în același timp, a îmbrățișat-o strâns pe
Hanson.
Jonah i-a zâmbit scurt, după care și-a ridicat sprâncenele în fața celui mai
apropiat polițist.
— Vreo șansă de raport de caz?
•
Greta fusese luată de la fața locului cu câteva minute mai înainte, iar
Aidan a implorat să plece cu ea. Nefiind siguri dacă să-l aresteze și pe el,
polițiștii au fost de acord.
Au ajuns în două camere diferite de interviu, iar Aidan deja îi spusese
sergentului care îl arestase de două ori că a fost vina lui și că el ar trebui să
meargă la închisoare.
— E cam nasol, nu? a spus Hanson din locul ei de pe coridor, în timp ce-l
priveau pe Aidan, căruia i s-a adus o ceașcă de cafea.
Cei patru – inclusiv O’Malley, care a refuzat să fie lăsat pe dinafară – se
pregăteau să înceapă procesul de condamnare pentru Greta Poole.
— Chiar o mai iubește după ce i-a ucis amanta?
— Cred că e posibil, a spus Lightman. Când a început cu toată milogeala,
am crezut că vorbea vrute și nevrute ca să-mi dea timp să ies. Credeam că
joacă deștept, dar apoi s-a dus și a invitat-o să-l înjunghie… și nu văd niciun
alt motiv pentru care ar face asta sau pentru care ar sta să o apere, dacă nu o
iubește într-un fel ciudat.
— E amuzant, a spus Jonah. Fiecare mișcare a lui a fost caracterizată de
slăbiciune. Chiar și cea mai puternică. E o poveste destul de dată naibii.
Hanson s-a întors să-l privească, încruntându-se.
— Nu sunt de acord. Nu e povestea lor. E povestea lui Zoe. Indiferent cât
de ciudat și romantic este finalul, Greta a omorât-o pe fata asta. Zoe a fost
victima clară aici, nu Greta Poole.
— Poți s-o mai spui o dată, a aprobat Jonah, după care a oftat. Putem să
începem?
•
— Mi-am dat seama din prima zi când s-a culcat cu ea, a spus Greta, cu o
voce puternică și măsurată, exact cum fusese înainte de toate acestea.
Stătea cu brațele într-un triunghi pe masă, în fața ei, cu vârfurile degetelor
împreunate și degetele mari mișcându-se atât de încet, încât se atingeau ușor
reciproc.
— Sărea ca ars de fiecare dată când îi suna telefonul și încerca să se uite la
mesaje fără ca eu să văd. Era dureros de clar.
— Dar de ce nu l-ai confruntat? a întrebat-o Lightman.
— Nu știam cum să abordez situația până nu aveam dovada, a spus ea. Și
mi-am dat seama că a fost ușor de obținut. Mă trezeam devreme sâmbăta
dimineața și-i luam jos telefonul, în loc de al meu. Mă uitam la mesajele lui,
apoi pe WhatsApp, și așa am descoperit tot ce trebuia să știu.
Se simțea un tremur în vocea ei și era clar pentru Jonah că acel moment
încă era groaznic pentru ea. Un singur moment de traumă de la care s-au tras
toate. Și s-a gândit că nu ar fi trebuit neapărat să se ajungă aici. Ar fi putut
proceda complet diferit și să-l părăsească.
— Ce te-a oprit să-l părăsești atunci?
Greta a ezitat:
— Câteva lucruri. Nu știu exact care a fost cel mai puternic. Poate că am
simțit că eram umilită, în parte. Reacția mea inițială a fost să țip la el, dar mi-
am dat seama că asta ar însemna să-l dau afară. Și dacă-l dădeam afară, atunci
toată lumea ar fi știut. Ar fi știut ce-am făcut și m-ar fi judecat.
— Nu crezi că l-ar fi judecat pe el? a întrebat Jonah blând.
Greta l-a fixat cu o privire ofilită.
— Ai văzut vreodată ce se întâmplă atunci când o căsnicie este distrusă
astfel? Așa cum s-a întâmplat cu mama? Ai văzut cum niciodată, dar absolut
niciodată, nu e vina bărbatului? Nu, sigur s-a întâmplat pentru că ea nu a mai
avut grijă de ea, pentru că era prea plicticoasă, că nu-l satisfăcea în
dormitor…
Și-a pus mâinile pe masă și a strâns degetele până ce articulațiile i-au
devenit albe.
— Am învățat de tânără cum stau lucrurile. M-am chinuit prea mult să fiu
soția asta perfectă. Știi că nu a trecut nicio zi în căsnicia asta în care să nu mă
fi machiat?
Jonah a aprobat și i s-a părut că a mai scos puțin din furia ce mocnea în ea.
— Așadar, ai sperat că o să termine cu aventura?
— Da, a spus Greta. Am sperat că o să-și dea seama. Cum să nu o facă,
dacă eu eram perfectă? Am petrecut mai mult timp gătind, dar am mâncat mai
puțin eu însămi. Mi-am injectat otrăvuri în față ca să scap de riduri și i-am
făcut sex oral cât niciun bărbat nu a mai avut parte în viața lui și am
supraviețuit.
Era groaznic, era amuzant, iar Jonah încerca din răsputeri să nu cedeze și
să-l apuce râsul. Genul acesta de lucruri niciodată nu sunau bine pe
înregistrare, deși s-a gândit că Greta ar aprecia asta. A expirat în schimb și a
spus:
— Dar a continuat cu aventura.
— Da, a spus Greta, cu o voce care s-a îngroșat deodată. Așa a făcut. Și
eram conștientă de asta, pentru că nu știe să mintă, e doar în mintea lui. Avea
telefonul sincronizat la celelalte calculatoare și uneori, când eram acasă,
apăreau mesaje pe ecran. Nici nu trebuia să mă loghez ca să le văd.
El se gândea că ea a văzut multe din mesajele lui Zoe, și doar câteva de-
ale lui Aidan. Oare să fi fost în parte din motivul pentru care a ucis-o pe Zoe?
Pentru că tot ce vedea era o femeie care flirta și trimitea mesaje deocheate,
dar nu răspunsurile lui, care erau de altfel parte egală a dialogului?
— Când ai hotărât să o ucizi pe Zoe? a întrebat el încet.
— Nu a fost o decizie de moment, i-a spus Greta ezitând. A fost punctul
culminant pentru mai multe chestii. După ce l-am etichetat într-o fotografie
de pe Facebook ca să mă asigur că ea află despre mine, l-a părăsit. Mi-am dat
seama după fața lui când i-a citit mesajul. Știam că s-a terminat.
— Dar nu a fost așa? a întrebat Jonah.
— Nu, nu a fost. Vocea Gretei era dură. L-a primit înapoi imediat. După
aceea, nu mai putea să joace cartea ignoranței. Ea știa despre mine și a ales să
joace murdar. Mi-era tot mai greu să o iert.
 — Dar nu mai erau împreună când ai ucis-o, a spus Jonah. Aidan o
terminase cu ea. Nu era suficient?
Greta și-a scuturat capul.
— Ea își făcuse prea bine treaba cu el. El încă era… obsedat. M-am uitat
pe calculatorul lui și am găsit capturi de ecran cu ea. Imagini de la ceva
vreme după despărțire, când ea habar nu avea că o urmărește. Și, naiba s-o ia,
era cel mai groaznic lucru de până atunci.
A tras aer deodată. Parte inhalat, parte plâns.
— Povestește-ne despre noaptea aceea, a spus Lightman. Joi seara. Ai
plănuit meticulos, nu-i așa?
— Bineînțeles că da, a spus Greta. A trebuit să scap de ea. Voiam ca
Aidan să nu mai… să nu mai fie… a scuturat din nou capul și a respirat,
devenind femeia puternică din nou. Femeia care a comis crima. M-am dus la
apartamentul ei de două ori în ziua aceea. Prima oară, mi-am luat haine cu
mine, pe care le-am lăsat la sala de fitness DW, lângă stație. Trebuia să
verific dacă are un cuțit pentru artă pe care l-aș putea folosi, unul care să fie
al ei, și am decis să nu mă complic să-l iau cu mine după ce termin.
— Sunt curios aici, a spus Jonah. Nu înțeleg de ce ai făcut-o să pară ca o
sinucidere, dar i-ai înscenat asta și lui Aidan.
Greta a râs:
— Nu am hotărât să-i înscenez nimic, nici măcar atunci. Era o parte slabă
din mine care o voia doar pe Zoe afară din peisaj. M-am gândit că asta ar fi
suficient, dar am avut ași în mânecă. Toate imaginile pe care i le-am pus pe
computer săptămâni întregi, tabloul, amprentele. A scuturat iarăși capul. Încă
puteam să raportez furtul încuietorii ușii ele la baie. Ar fi fost suficient pentru
a pune sub semnul întrebării amprentele. L-aș fi putut lăsa să plece.
Nenorocita aia prefăcută, Maica Tereza, Maeve, ea a decis pentru mine.
Imediat ce Zoe a murit, a început să îi dea din nou mesaje lui Aidan.
— Din nou? a întrebat Jonah.
— Oh, au un istoric în spate, a spus Greta cu dispreț. Am crezut că e o
chestie singulară. Un sărut când Aidan era beat și supărat că a fost părăsit. El
părea să o controleze destul de bine, dar a fost de acord să se vadă cu ea din
nou și parcă am prevăzut ce urma. Iar ea îi dădea mesaje întruna. Mesaje
despre cine a ucis-o pe Zoe. Spunând că ar trebui să găsească criminalul
împreună, că ea nu crede că el e de vină. Am făcut tot ce mi-a stat în putință
să o avertizez. Unele chestii pe care le spunea… pur și simplu întrecea
măsura.
 Jonah a făcut un gest care-i dădea de înțeles că e fericit acum că și-au dat
seama că Maeve a fost atacată de Greta la ușă și a spus:
— Mulțumesc. Aș vrea să îmi spui cum ai devenit Esther.
Greta a zâmbit încet, dar larg.
— M-am distrat pe cinste. Știam unde lucrează Zoe și nu a fost prea greu
să aflu unde stă. O spionasem luni de zile fără să-și dea seama. Când m-am
hotărât că e vremea să o pedepsesc, mi-am parcat mașina la Cafeneaua Gina
și am urmărit-o acasă. M-am descurcat mai bine ca Aidan. A râs puțin din
gât. Deja o văzusem stând de vorbă cu Felix la cafenea, așa că l-am făcut să-
mi deschidă ușa blocului. I-am zis că-mi verificam chiriașul care nu
răspundea la sonerie. A fost suficient pentru a-l face să vorbească, iar de
acolo mi-am făcut drum către scopul meu.
— Și ai luat cheia de rezervă de la apartamentul lui Zoe, apoi i-ai făcut o
copie, a spus Jonah.
— Acum multe săptămâni, a recunoscut ea. Chiar am dat peste el în ziua
aceea, nu v-a spus? M-am dus să iau cuțitul și să pun încuietoarea de la baie.
Ieșeam, când m-am întâlnit cu el. M-a invitat iarăși la un ceai, nici măcar nu a
bănuit. S-a aplecat înainte. E cam încet pentru un fost polițist. Nu a întrebat
niciodată ce apartament era al lui Esther sau de ce venea acolo doar
ocazional. Petrecea prea mult timp vorbind despre sine și problemele sale.
— Așadar, ai luat cuțitul, a spus Lightman, și cheile.
— Da, a spus Greta. M-am dus acasă să mă schimb pentru gală, dar pe
drum târfulița mi-a dat toate dovezile de care aveam nevoie că merită să
moară. Cred că m-a recunoscut, pentru că a început să mă urmărească.
— Am surprins câteva imagini pe camere, a spus Jonah. Ne poți spune ce
s-a întâmplat?
— M-a atacat, a spus Greta pe un ton neutru. Biata Zoe cea cu inima
frântă mi-a arătat mie. Primul lucru pe care l-am simțit a fost că mă împinge
cineva și, deodată, eram cu fața în jos pe trotuar, iar nenorocita mă lovea. Și
știți ce-mi zicea? Dulceața asta de fată? a întrebat ea. Îmi zicea că i-am luat
totul și că-și dorea să mă vadă moartă. Ea îmi zicea asta mie.
Ochii Gretei erau plini de furie. O furie dezlănțuită. L-a înfiorat și pe
Jonah.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Lightman? Ai reușit să te lupți cu ea?
— Nu a durat prea mult, a spus Greta. Un bărbat, un tip puternic, a luat-o
și a îmbrâncit-o. A fugit și i-am spus să nu-și facă probleme. Am zis că e din
familie și că are probleme psihice și a lăsat-o așa. E un lucru bun că oamenii
nu iau atacurile femeilor prea în serios, știi. Aș fi stricat totul dacă aș fi fost
asociată cu ea.
Jonah oftă. Se întreba tot mai mult dacă nu cumva Greta era într-o stare de
negare a pedepsei cu închisoarea care o aștepta și a severității faptei săvârșite.
Nu a fost nicicum „un lucru bun” că nu a fost implicată poliția. Dacă ar fi
fost, poate că nu ar fi omorâtă niciodată o tânără femeie.
— Așadar, după atac te-ai dus acasă, a spus Lightman, iar apoi te-ai dus la
gala de decernare a premiilor?
— Da, a spus ea. Un eveniment e unul din cele mai bune locuri din care
poți pleca neobservat, știi? Am ales o rochie strâmtă, care era suficient de
scurtă cât să nu se vadă pe sub celelalte haine. Am stat la cină, am decernat
premiul, după care m-am prefăcut că mă sună cineva. De fapt, mi-am luat
paltonul și am ieșit prin intrarea dinspre grădină, după care m-am urcat în
taxiul pe care îl chemasem. Am ajuns la trenul de nouă cincizeci și unu de la
London Bridge. Mi-am acoperit rochia cu paltonul și cu cizme în picioare,
arătam destul de normal.
— Și apoi te-ai schimbat, a spus Jonah, în trening și șapcă.
— Da, a spus Greta. M-am schimbat la sală și am plecat cu rucsacul. După
aceea, m-am dus la Zoe și am intrat în casă.
Jonah nu voia să audă restul, dar Greta le-a zis oricum. Despre desfluran și
cum faptul că Zoe era deja în cadă era mană cerească.
— Nu te-ai gândit că Aidan te-ar putea vedea? a întrebat Lightman la un
moment dat.
— Nu fi prostuț, a spus ea iritată. Nu m-aș fi dus până acolo dacă nu aș fi
verificat. Știam că nu poate vedea dincolo de balamaua ușii. Am încărcat
programul lui de spionaj și l-am încercat.
— Știai atunci că el vă vede? a întrebat Jonah curios.
— Nu știam, a spus ea cu un zâmbet ciudat, dar am sperat că se uită.
A povestit cum s-a schimbat de haine iarăși, pentru a semăna cu o bătrână
ponosită într-un palton imens pe camerele de supraveghere. Nu au avut
niciun motiv să o verifice mai bine pe acea femeie. Și apoi s-a gândit cât de
mult din toate acestea țineau de observarea atentă a celorlalți. Aidan o
observa pe Zoe fără permisiunea ei, iar Greta îl observa pe Aidan. Maeve și
Victor priveau amândoi aventura și trăgeau ponoasele de pe urma ei.
Camerele de supraveghere o observaseră pe Greta, dar ea le știa și le evitase.
Și-a adus aminte de cineva, poate un om de știință, care a spus că nimic nu se
întâmplă dacă nu e observat și a simțit că acele vorbe ascund un adevăr bizar.
 — Ce-ai făcut cu ghiozdanul? a întrebat el.
— L-am trântit în dulap și l-am umplut cu hainele lui Zoe, a spus Greta,
ridicând din umeri. Nimeni nu avea să verifice acolo, cel puțin, nu imediat.
M-am dus și l-am luat ieri. O, poate treceți să-i dați de mâncare pisicii.
Prostuța stătea afară în fața ușii când am intrat.
Jonah a scuturat scurt iarăși capul, parte pentru inteligența ei, parte pentru
aroganță și parte pentru această nuanță bizară de grijă față de un animal după
ce tocmai a ucis o femeie.
Iar apoi și-a ridicat capul și a spus:
— Oh, ați găsit tabloul?
— Cel pe care l-ai furat? a spus Lightman.
— Nu l-am furat, a spus Greta, cu o voce aspră deodată. Tabloul acela era
al meu din momentul în care m-a pus acolo. Era al meu. Îmi arăta că merită
ce s-a întâmplat. M-a pus acolo și mi-a șters ochii și în centru erau ei doi care
mă răneau, iar asta înseamnă că știa ce face. Știa că mă rănește cu fiecare
moment petrecut lângă Aidan. Se gândea că sunt oarbă, doar că nu eram.
Vocea i s-a întors acum la normal. Nu am fost niciodată oarbă. Și le-a spus,
după aceea, unde era tabloul: în camera de oaspeți de acasă, agățat inocent pe
un perete.
— Nu mi-aș fi făcut probleme dacă l-ar fi văzut cineva, aș fi dat vina pe
Aidan, a spus ea zâmbind. Era încă o dovadă împotriva lui.
— Lucru care se întâmpla înainte de arestarea lui Aidan, a spus Lightman
încruntat. Nu ți-ai făcut griji că o să-l vadă chiar el?
Greta a râs și a făcut semn că nu.
— Mă pot baza 100% pe faptul că Aidan nu o să iasă din rutina lui să
verifice acolo. Și știți, chiar dacă ar fi intrat acolo, nu cred că l-ar fi
recunoscut. În tot timpul în care a fost cu Zoe, nu au vorbit mai deloc despre
munca ei. Nu cred că-i păsa nici dacă picta pisici din desenele animate, cât
timp i se oferea pe tavă.
Lightman a mai lămurit câteva detalii, explicând și punând totul laolaltă,
dar cam asta era. Adevărul complet și murdar.
— Știi, a spus Greta, după ce au terminat-o, când m-am dus acasă, după
cină, eram atât de fericită să-i văd fața. Mi-am dat seama că a văzut ceva
încercând să o spioneze și era răvășit, încercând să se gândească cum să
procedeze. A fost atât de bine să-l fac să se simtă așa.
•
Hanson i-a ascultat mărturia Gretei din galerie. O’Malley intrase și ieșise,
interesat, dar nu atât de fascinat de caz cum era ea. Poate, pentru el, totul
părea prea ușor acum.
A plecat doar după ce Greta a spus despre tablou, în parte pentru că părea
că interviul e pe sfârșite, în parte pentru că simțea extrem de multă furie din
partea lui Zoe.
A auzit telefonul sunându-i pe birou după ce a plecat din camera de
interogatoriu. A recunoscut vocea lui Siku Swardadine în receptor și s-a
bucurat să fie ea cea care a răspuns.
— Vă sun pentru că detectivul inspector-șef Sheens mi-a lăsat un mesaj, a
spus mama lui Zoe, cu vocea plină de emoție. Sunteți siguri? Sigur l-ați
prins?
— Da, a spus Hanson ferm. Suntem siguri. Veți primi mai multe detalii de
la detectivul inspector-șef, dar suntem siguri.
A urmat o liniște la celălalt capăt al liniei, iar Hanson voia să întrebe dacă
Siku mai era colo. Apoi s-a auzit o respirație răgușită și a spus:
— Mulțumesc. Mulțumesc.
— Sper că vă ajută, a spus ea încet, și a închis cu ochii rușinător de umezi.
Și-a tras nasul și a încercat să-și înghită lacrimile. Când s-a uitat în sus, l-a
văzut pe detectivul inspector Walker privind-o, căci în mod evident se
întorsese de la bucătărie. A simțit cum i se încălzesc obrajii.
— Ai vorbit cu familia? a întrebat el.
— Da, a spus Hanson. E greu să nu-i compătimești.
— E ca naiba, a aprobat Walker, dar măcar acum, că s-a încheiat ancheta,
poți să-ți îneci amarul în băutură.
— Bănuiesc că da, a spus Hanson, încercând să zâmbească. Tu cum mai
ești?
— Promițător, a spus el. Unul din cazurile mele de vandalism va fi adus în
instanță. Se pare că mergem împreună la pub mai încolo.
Hanson a aprobat, dar i-a zâmbit nesigură. Nu prea-și dădea seama ce voia
să spună. Poate că se referea la clasica ieșire în grup. O ocazie socială.
Când Lightman a apărut în ușa camerei de interviu, l-a salutat cu un gest,
după care s-a îngropat în muncă. Dar pe la șapte a simțit că trebuie să facă
ceva. Lightman nu-i mai spusese nimic de ore bune și se săturase să se tot
întrebe de ce nu vorbea cu ea. Dacă-l făcuse să se simtă ciudat când l-a
îmbrățișat. Dacă greșise cu ceva.
Când Lightman s-a dus în bucătărie să-și pună cafea, s-a ridicat și ea și la
urmat acolo cu inima trepidându-i.
 — Hei, a zis ea, oprindu-se lângă el. Walker zicea să mergem la pub. Vrei
să vii?
Expresia lui Lightman era la fel de prietenoasă și de nepătruns ca
întotdeauna:
— Mai bine nu, a spus el zâmbind. Mi-a luat două zile să-mi revin după
ultima mahmureală.
— Nu trebuie să te îmbeți, a spus ea, încercând să facă totul să sune ca o
tachinare. Ieșim la un pahar și atât.
Privirea lui s-a uitat peste ea către Walker, iar apoi, pentru o clipă, a privit
pur și simplu în gol. Când s-a uitat înapoi, era ca și cum era fixat cu mintea
pe altceva, ca și cum Ben nu mai era acolo.
— E în regulă. Mulțumesc de invitație.
Hanson a simțit fiecare pas din drumul înapoi către birou. A simțit că are
paisprezece ani din nou și că se întoarce de la cantină, după ce l-a întrebat pe
cel mai popular băiat dacă voia să iasă cu ea la întâlnire. Măcar de data asta
nu râdea nimeni.
A trecut de biroul ei și s-a dus în locul în care detectivul inspector Walker
încă lucra. I-a zâmbit larg când acesta și-a ridicat privirea spre ea.
— Ești gata să bem ceva?
•
Primii pași făcuți de Jonah pentru a aduna hârțogăraia necesară au fost
întrerupți de un vizitator. Un bărbat pe nume Richard Hoskins voia să
vorbească cu el și a hotărât să-l primească la birou, fără să aibă habar cine e și
ce vrea să spună.
A verificat telefonul cât l-a așteptat și a văzut că are un mesaj de la
Michelle. A aruncat o privire, asigurându-se că are timp să-l citească, după
care l-a deschis. A citit că ea s-a gândit la tot ce-a fost și că era sigură că a
fost o greșeală pentru amândoi. Că nu s-a schimbat nimic acum ca relația lor
să funcționeze și că a ieșit deja la câteva întâlniri cu cineva de la muncă.
Aproape că se simțea ca și cum s-ar fi despărțit din nou. Autoînvinuirea.
Dezolarea. Dorința de a o implora să se mai gândească. Nu-l ajuta cu nimic
faptul că și el știa că are dreptate sau că acest lucru probabil le făcea viața mai
ușoară. Când și-a pus telefonul jos din nou, a încercat să lase totul la o parte.
Acum trebuia să se concentreze pe încheierea cazului. Să-i facă dreptate lui
Zoe Swardadine.
Richard Hoskins a ajuns la ușă, dovedindu-se a fi un tânăr la vreo treizeci
de ani, cu părul dat cu gel și o geacă de piele prea mică pentru corpul său. Era
descheiată peste cămașa cu model.
— Domnule Hoskins, a spus Jonah, strângându-i mâna și făcându-i semn
către scaunul de lângă birou.
— Richie, a spus el. Doar Richie.
— Ce pot face pentru tine?
— Ei bine, a spus Richie, trăgându-se de o ureche, nu e neapărat pentru
mine. E vorba de prietena mea. Se numește Angeline Judd.
Jonah l-a privit iarăși, surprins că Angeline era într-o relație cu un bărbat
puțin supraponderal, nu tocmai atrăgător, cu cel puțin zece ani mai în vârstă
decât ea, care după vorbă părea să provină din clasa muncitoare din
Portsmouth. Un bărbat cu haine ieftine și un miros înțepător de aftershave.
— Ne-a ajutat în investigația noastră de crimă, a spus Jonah, aprobând.
— Știu, mă bucur că vrea să vă ajute, a spus Richie, cu o mână sus. Dar o
rănește, totul. Sper că o puteți lăsa în pace o vreme.
Jonah a aprobat cu un gest.
— Cred că se poate.
— Mă tot întrebam dacă să vă spun, a adăugat el. Am văzut-o în seara
aceea, când a murit. Pe Zoe.
Jonah s-a gândit iarăși la camerele de supraveghere și a spus:
— Tu o așteptai când a venit acasă, nu-i așa?
— Da, a spus Richie. Cred că am speriat-o puțin. Nu am vrut asta. Am
rugat-o doar să o sune pe Angeline pentru că era atât de supărată după cearta
lor. Vreau să spun, ea oricum nu m-a plăcut niciodată. Nu cred că avea
încredere în mine, dar, în orice caz, nu am vrut ca ele două să se certe.
Angeline era atât de dependentă de Zoe. A lăsat capul în jos, devastat. Nu
mai poate avea grijă de ea acum.
— Îmi pare rău, a spus Jonah.
— Știu, totul e în regulă. Va fi bine cumva, a dat Richie aprobator din cap.
O să-mi dau toată silința să am grijă de ea. Și le mai are și pe Maeve și pe
celelalte fete de la cursuri, a spus cu un oftat. E un lucru groaznic de spus, dar
poate într-un fel sau altul va fi bine pentru ea. Dependența asta de Zoe nu
cred că i-a făcut prea mult bine.
— Poate că nu, a spus Jonah. Apoi s-a ridicat. Nu trebuie să vă mai faceți
griji că o deranjăm, domnule Hoskins. Avem criminalul lui Zoe deja în
custodie.
— Oh, a spus Richie, și apoi s-a grăbit să se ridice. Ce bine. Mă bucur tare
mult. O să-i spun lui Angeline. A făcut o pauză în timp ce ieșea, dar s-a întors
să întrebe: nu a fost un prieten de-al lui Angie, nu?
— Nu, a spus Jonah zâmbind. Nu a fost un prieten.
— Bine. Richie l-a salutat rapid. Mult succes în continuare.
Hanson și Walker s-au tot gândit la câteva idei de puburi înainte de a
ajunge la baruri de vinuri de pe Bedford Place, loc pe care Hanson l-a sugerat
pentru că avea parcare. Dacă bea mai mult de un pahar, voia să-și lase mașina
undeva fără să ia amendă.
Detectivul inspector a fost gata înainte de ea, iar Hanson, luându-și
paltonul, i-a zis că se văd direct acolo. S-a dus să bată rapid la ușa biroului
detectivului inspector-șef când a ieșit Walker. Sheens se uita la ecran cu o
expresie distantă.
— Ne vedem dimineață, a spus ea.
Detectivul inspector-șef a privit-o mai mult în gol, după care a spus
deodată cu fermitate:
— Super. Nu mai stau nici eu mult. Vreau să-mi termin notițele pe ziua de
azi.
— Felicitări pentru tot, a spus Hanson.
— Și ție, a spus Sheens.
Și apoi, când ea ieșea pe ușă, a mai spus:
— Te-ai descurcat excelent, apropo. În special cu tabloul. L-ai nimerit la
fix.
— Doar că m-am gândit că ar fi Maeve, a spus ea confuz.
Detectivul inspector-șef a ridicat din umeri:
— Eu m-am gândit la început că a fost Felix, apoi poate Angeline. Așa
merg lucrurile la noi. Asta nu înseamnă că nu te-ai descurcat foarte bine.
— Mulțumesc, a spus ea, cu un zâmbet ezitant. Apreciez mult.
El a aprobat cu o mișcare a capului, apoi a spus:
— Oh, voiam să verific cine a fost la tine sâmbătă. Să văd dacă într-adevăr
vorbim despre Victor Varos. Și nu prea pare că a fost el. I-am prezentat
situația, după care a părut cu adevărat confuz. A zis că a fost la film și am
trimis un mesaj să verific. Se pare că a fost unde-a spus.
— Oh, a spus Hanson.
Și simțind că totul se leagă și devine mai clar, aproape că nu mai avea
nicio importanță pentru moment.
— Doar voiam să știi, a spus Sheens încet, ca să te gândești cine ar mai
putea fi. Și… mă rog, dacă ar fi o problemă asta.
Privirea detectivului inspector-șef era fixă, iar ea a simțit că se rușinează.
 — Da, o să mă gândesc. I-a zâmbit ușor. Probabil nu e nimic.
Și abia după ce a ieșit a început să se gândească din nou la cine ar putea fi,
aducându-și aminte de un mesaj primit de la Damian, cu câteva luni în urmă.
Sunt la tine acasă…
 31.

Opt luni mai târziu

Maeve a ajuns devreme. Foarte, foarte devreme. Mesele de Prosecco

stăteau neatinse pe iarbă, fețele de masă albe fluturau aproape haotic în bătaia
vântului, iar o chelneriță cu papion negru și vestă era ghemuită lângă masă,
aranjând sticle într-o găleată cu gheață.
Era mândră de faptul că a fost punctuală. A făcut ce-ar fi făcut și Zoe. Și-a
dat jos geanta de pe umăr și și-a scos telefonul, uitându-se după un mesaj de
la Angeline. I-a spus lui Maeve puțin mai devreme că ea și Richie vor ajunge
în douăzeci și cinci de minute. Trebuia doar să-i mai dea de mâncare lui
Monkfish și să plece, a spus ea.
Pisica lui Zoe a fost în sfârșit găsită de vecinul de alături, care le-a oferit-o
părinților ei. Aceștia au sugerat să le întrebe mai degrabă pe fete, iar Maeve a
fost ușurată când Angeline a acceptat cu entuziasm. Ea nu își dorea să se lege
cu asta. Cu anul acesta pe sfârșite, Maeve avea nevoie să călătorească. Nu să
se regăsească, ci să se piardă. Să îngroape toate acestea într-un loc
necunoscut și să nu le mai scoată niciodată.
Angeline, după cum se părea, încă era în întârziere cu zece minute. Era
singură de ceva timp.
Maeve s-a dus la masă și a luat un pahar, zâmbind în semn de mulțumire
fix înainte ca chelnerița să se plângă că nu ar trebui să mai ia încă unul, iar
apoi s-a întors să se uite la noua aripă, întrebându-se cum oare ar trebui să se
simtă. Era o clădire grozavă, o creație din piatră albă, sticlă și reflexii, care se
potrivea și chiar depășea ca aspect restul Școlii de artă. Chiar și biblioteca
circulară, ca un cilindru, s-a gândit Maeve pentru sine.
Era enorm de bucuroasă că era denumită după Zoe, dar a simțit un mare
gol când s-a gândit că prietena ei a văzut-o doar când era în construcție. Nu a
trăit suficient de mult ca să vadă această creație dusă la bun sfârșit, cu
fațadele strălucitoare și piatra albă ca de fildeș; cu gazonul proaspăt plantat și
straturile de pământ maro pentru flori, unde au fost plantați bujori și
trandafiri, care încă mai aveau de crescut. N-a văzut nici cum părinții ei au
acoperit costurile când acestea au devenit prea mari.
 Zoe ar fi putut fi acolo personal, și nu doar în amintirea lor, ar fi putut fi
una dintre studentele venite la deschidere ca să servească un pahar gratuit de
Prosecco. Era genul de eveniment care i s-ar fi potrivit atât de bine, cu
căldura ei și atitudinea mereu veselă, molipsitoare.
Maeve a încercat să-și înăbușe senzația de nedreptate cu un Prosecco. În
timp ce-și lăsa paharul jos, a văzut că începuseră și alții să ajungă. Un cuplu
care părea îmbrăcat ca de nuntă. O formă cocoșată într-un sacou negru, cu
cămașă, dar fără cravată. Și apoi inima i s-a făcut cât un purice când și-a dat
seama că acel cocoșat era de fapt Victor, Victor care nu scosese un cuvânt în
fața ei în ultimele opt luni. Victor care i-a întors spatele când a venit la
cafenea cu Angeline în zilele acelea ciudate, înainte de instanță.
Aceste cuvinte ardeau în sufletul ei, la fel de clare în amintirea ei acum, ca
și atunci.
— De ce ești aici? a întrebat-o Victor. Nu avem nimic de discutat. Fără
Zoe, nu avem niciun motiv adevărat să mai vorbim.
Ea și-a adus aminte cât de puternic, dureros și crud a fost rănită. Umilirea.
Sentimentul aspru de nedreptate. Și în loc să-i vorbească precum Maeve cea
de odinioară, a înghețat acolo în liniște absolută. Angeline a fost cea care a
intervenit, în schimb. Angeline cea timidă care și-a pus brațul în jurul lui
Maeve și i-a spus lui Victor că este un nenorocit.
— Nu-mi pasă că jelești, i-a spus Angeline. Nu ai niciun drept să o rănești
așa. Are destule rahaturi pe cap. Și, personal, puțin mi-ar păsa dacă te-ai rupe
de toți și ai lua-o razna. Ai fi singurul care al sfârși rău.
A scos-o pe Maeve afară cu blândețe, dar și cu hotărâre, și a mângâiat-o pe
spate când aceasta a început să plângă. A fost prima oară, dar cu siguranță nu
și ultima, când Angeline a dat dovadă de o forță pe care Maeve nici nu a
bănuit că o are.
S-a uitat din nou la telefon, apoi afară, sperând să-i vadă pe Angeline și pe
Richie. Era rușinos, dar Maeve nu voia să-l înfrunte pe Victor singură. S-a
întors de lângă el și s-a dus înapoi la masa de Prosecco, golindu-și paharul și
ducându-se să mai ia încă unul. Încă era acolo, băuse cam jumătate din al
doilea pahar, când i-a auzit vocea.
— Maeve, a spus cineva de după umărul ei stâng. Îmi pare atât de rău. Ce-
am spus… au fost numai prostii. Am fost – am fost un tâmpit.
Atunci a trebuit să-l privească, iar expresia lui era aproape de
nerecunoscut. Era mai blândă cumva. El era mai deschis. Ca și cum toată
furia îi dispăruse, ca să facă loc unei alte persoane.
 Ea a aprobat cu un gest. Știa că trebuia să-i răspundă. Voia să-i spună că a
înțeles. Voia să-i mai spună și că a trecut printr-o grămadă de lucruri
groaznice și că nu a fost drept.
Într-un final, i-a zâmbit rece și a zis:
— Da, ai fost. Dar de ce să-ți schimbi năravul de-o viață?

Douăzeci de minute mai târziu, după ce Angeline și Richie au ajuns și

Angeline l-a certat pe Victor după care l-a și iertat, iar Maeve a încercat să nu
plângă când i-a îmbrățișat pe părinții lui Zoe, au fost chemați să vadă
inaugurarea oficială a noii clădiri Zoe Swardadine. Siku a fost invitată să
spună câteva cuvinte și, spre deosebire de ceilalți vorbitori pe care Maeve îi
văzuse înainte, ea chiar s-a limitat la câteva vorbe.
— Am fost atât de furioasă că Zoe nu va fi aici să vadă asta, a spus ea, și
că a ratat atât de multe lucruri care ar fi trebuit să facă parte din viața ei, dar
să vă văd pe toți aici astăzi este… îmi dau seama că viața ei a fost minunată.
Câțiva dintre voi au fost parte din viața ei și vreau să vă mulțumesc pentru
fiecare moment de fericire pe care i l-ați oferit. Sunt mândră să fiu astăzi aici.
S-a dus lângă soțul ei și au tăiat panglica mare și albă din fața ușii. Maeve
a bătut din palme și a privit locul unde a căzut panglica. Nu s-a putut abține
să nu se gândească la faptul că arăta precum o tușă strălucitoare de acuarelă.
virtual-project.eu
{1}
Tulburare de stres post traumatic (n. tr.).