1

N-am avut o săptămână tocmai bună.

De fapt, luni a fost o zi bunicică, dacă nu luăm în calcul hamburgerul- surpriză de
la prânz și faptul că mama lui Margaret a venit să o ia pe Margaret acasă. Și ceea ce
s-a întâmplat în biroul doamnei directoare, unde am fost trimisă ca să explic că nu
din vina mea arată așa părul lui Margaret și că, de fapt, lui Margaret îi stă destul de
bine tunsă. N-am avut ocazia, fiindcă doamna directoare Rice nu era în birou.
Plecase să o liniștească pe mama lui Margaret.
Și ar trebui să ți se spună să nu răspunzi la telefonul din biroul directoarei, dacă
asta e regula.
Bine, recunosc! Luni n-a fost o zi chiar așa de grozavă. Ceea ce m-a luat prin
surprindere, fiindcă ziua a început cu două semne bune, care m-au dus în eroare.
Primul a fost că printre cerealele de la micul dejun am avut exact atâtea felii de
banană câte trebuiau, câte una pentru fiecare lingură. Al doilea, că îndată ce am
ajuns la școală, învățătorul nostru a spus:
- Următorii elevi sunt scutiți de scris în jurnal ca să meargă în sala de desen și
să lucreze la proiectele lor cu tema ” Bine ați venit în viitor!”
Iar eu am fost unul dintre ”următorii elevi”!
Așa că, în loc să-mi bat capul gândindu-mă ce să mai scriu în jurnal, lucru pe care
nu-l pot suferi, am lipit și pictat tot felul de chestii, un lucru pe care îl ador!
Margaret era și ea în sala de desen. Cum m-am așezat lângă ea, s-a și aruncat peste
masca de Prințesa- viitorului, pe care tocmai lipea sclipici.
- Ține minte regulile! m-a avertizat ea.
Margaret e în clasa a patra, iar eu sunt într-a treia. Din cauza asta ea crede că e șefa
mea.
Nu pot suferi regulile lui Margaret!
- N-ai voie să te atingi de lucrurile mele! a zis ea.

2
Întotdeauna zice așa.
- De ce?
- Pentru că m-ai voie să te-atingi de lucrurile mele! a spus ea.

Și atunci am arătat cu degetul înspre fereastră. Asta nu înseamnă chiar că mințeam,

fiindcă n-am zis că este ceva afară.
Și, în timp ce Margaret se uita pe fereastră, din greșeală i-am atins masca. Bine,
recunosc, de două ori!
Apoi mi-am văzut de lucrarea mea, ca să nu mă pomenesc că iar mi se
spune:”Clementina, fii atentă!”
Dar tot mi s-a spus. Și nu era corect, fiindcă de fiecare dată eu eram singura
persoană din toată sala de desen care într-adevăr era atentă. Uite, pot să spun cu
mâna pe inimă că doamna de la cantină era în mașina omului de serviciu și că se
sărutau. Iarăși! Dar nimeni în afară de mine n-a observat scena aceea scârboasă,
fiindcă nimeni altcineva nu era atent la ce se întâmpla afară!

3
 Iar după aceea, când mi-a venit rândul să dau capsatorul mai departe, am observat
că profesoara de desen avea pe eșarfă o pată de ou care, dacă-ți mijeai ochii, arăta
exact ca un pelican. Nimeni altcineva n-a observat asta.
- Clementina, trebuie să fii atentă! Mi-a spus profesoara de desen încă o dată.
Dar, ca de fiecare dată, eu chiar eram atentă!
Eram atentă la scaunul lui Margaret, care era gol. Fusese învoită ca să meargă la
toaletă. A ieșit din clasă strângând din ochi ca să nu izbucnească în plâns, cu
colțurile gurii lăsate în jos. Trecuse deja prea mult timp de când plecase, prea mult
chiar și pentru Margaret, care atunci când se spală pe mâini își săpunește fiecare
deget în parte.
- Trebuie să merg la toaletă, i-am spus profesoarei.
Și acolo am găsit-o într-adevăr pe Margaret, ghemuită sub chiuvetă și cu capul pe
genunchi.
- Margaret! am bălmăjit eu. Stai pe jos?
Margaret s-a dat puțin într-o parte, așa că am putut vedea că-și pusese sub fund
mai multe șervețele de hârtie ca să se protejeze împotriva microbilor.
- Bun, am spus. Dar ce s-a întâmplat?
Margaret și-a apăsat și mai tare capul pe genunchii udați de lacrimi. A făcut semn
cu degetul în sus. Pe chiuvetă, lângă o foarfecă ( și nu avem voie să scoatem
foarfecile din sala de desen!) atârna o șuviță groasă și dreaptă din părul ei șaten.
O-ooo
- Ieși de-acolo, Margaret, am spus. Hai să văd!
Margaret a dat din cap că nu.
- Eu de-aici nu ies până nu crește la loc!
- Foarte bine, dar cred că tocmai ți se urcă un microb pe rochie.
Margaret a țâșnit imediat de sub chiuvetă. Dar când s-a văzut în oglindă, s-a pus iar
pe plâns.
- Aveam lipici în păr, a spus ea printre suspine. Nu voiam decât să-l scot de-
acolo.

4
 Margaret avea părul lung până la brâu, așa că nu era greu să observi că toată
porțiunea de deasupra urechii stângi lipsea.
- Poate dacă am tăia tot așa și deasupra urechii drepte… i-am sugerat eu.
Margaret și-a șters ochii și a dat din cap în semn că e de acord. Mi-a dat foarfeca,
iar eu am tăiat. Apoi ne-am uitat amândouă în oglindă.
- Arată ca un breton, am zis eu, încercând s-o înveselesc. Parcă …
- Doar că bretonul se face în față, nu într-o parte, a spus ea.
După care a oftat din adâncul sufletului, a înhățat foarfeca și și-a tăiat tot părul de
deasupra frunții.
Acum în parte din față părul îi era scurt, iar în spate era lung și drept și lucios.
- Nu e prea bine, a zis Margaret privindu-se în oglindă.
- Nu, nu prea e bine, am zis și eu.
Ne-am uitat multă- multă vreme în oglindă la părul ei care nu arăta bine, fără să
spunem nimic, ceea ce pentru mine e foarte greu. Pe urmă lui Margaret a început să-
i tremure buza de jos, iar ochii i s-au umplut din nou de lacrimi rotunde. Mi-a întins
din nou foarfeca, apoi a închis ochii și s-a întors cu spatele la mine.
- Chiar tot? am întrebat.
- Tot!
Așa că am tăiat. Și dați-mi voie să spun că nu prea e ușor să tunzi pe cineva cu o
foarfecă din plastic pentru hârtie.
Tocmai pe când terminam, a intrat profesoara de desen. Ne căuta.
- Clementina! a strigat ea. Ce faci acolo?
În clipa aceea Margaret a devenit istorică și profesoara de desen a devenit istorică
și nimănui nu i-a mai trecut nimic altceva prin cap decât, ca de obicei, să mă trimită
pe mine în biroul doamnei directoare.
În timp ce stăteam acolo și așteptam, am desenat-o pe Margaret cu părul ciopârțit.
Am făcut-o frumoasă ca o păpădie. Iată desenul:

5
 Dacă ar exista o clasă specială pentru copiii talentați la desen, sigur aș fi și eu acolo.
Dar nu există și asta nu-i corect. Sunt numai clase speciale de mate și de engleză.
Bine, recunosc, la engleză nu sunt chiar așa de bună! Dar anul ăsta sunt în clasa
specială de matematică. Și aici urmează surpriza neplăcută: până acum n-am primit
nimic special pentru asta.
Când doamna directoare Rice a revenit în birou, după ce a liniștit-o pe mama lui
Margaret, i-am spus despre problema asta.
- Nimic special până acum, am spus eu pe un ton extrem de politicos.
Atunci doamna directoare Rice a ridicat ochii în tavan, de parcă ar fi căutat ceva
acolo sus. Poate căuta șerpi din aceia care umblă pe tavan și abia așteaptă să-ți cadă
în cap. De asta mă temeam eu când eram mică. Acum nu mă mai tem de nimic.
Ba da, bine, recunosc, mi-e frică de lucrurile ascuțite. Dar asta-i tot! Și de
bumeranguri.
- Clementina, te rog să fii atentă, a spus doamna directoare Rice. Trebuie să
discutăm ce s- a întâmplat cu părul lui Margaret. Dar ce cauți pe podea?
- Vă ajut să culegeți șerpii de pe tavan, i-am amintit eu.
- Șerpii de pe tavan? Ce șerpi de pe tavan? A întrebat ea.
Înțelegeți ce vreau să spun? Eu sunt atentă, dar ceilalți nu sunt deloc. Mă și mir că
o asemenea persoană are voie să conducă o școală.
- Bun, acum spune-mi, Clementina, a zis doamna directoare Rice încercând să
rămână calmă, dar era limpede că nu prea îi reușea. De ce i-ai tăiat părul lui
Margaret?
- Eu doar o ajutam, am răspuns.
Și i-am povestit doamnei directoare Rice cum o ajutasem și pe dumneaei puțin mai
înainte:

6
 - Am răspuns și la telefon cât timp ați lipsit dumneavoastră din birou. Am mai
comandat niște animale de companie pentru școală, i-am spus profesorului de
sport că nu vom mai juca niciodată dodgeball și v-am aranjat două întâlniri.
Telefonul se tot întrerupea, nu cred că mai funcționează. Dar cel puțin v-am
putut fi de ajutor un pic.
Așa credeam eu.
Pesemne că la școala de directori te învață să faci figura aia deloc amabilă.

7
 2

După școală, coborând din autobuz, am văzut că Margaret mă aștepta în holul

blocului nostru. I-am arătat ce portret îi făcusem.
- Vaaaaaiiiii ! a țipat ea. Arăt ca o păpădie.
Vedeți ce artistă grozavă sunt? Toată lumea înțelege imediat ce desenez eu.
- Păpădiile sunt frumoase, am zie eu.
Am împins-o în lift, unde sunt oglinzi pe toți pereții, ca să se vadă. Margaret a
clătinat din cap.
- Or fi ele frumoase ca flori, dar nu pe capetele oamenilor. Și apoi, păpădiile nu
sunt maro, sunt galbene. Eu arăt ca o păpădie ofilită.

8
 În momentul acela Margaret s-a mai luminat puțin la față.
- Poate că ar fi mai bine dacă părul meu ar fi galben, spuse uitându-se în oglindă
lung, cu jind, la părul meu. Sau dacă ar fi roșu?
Și pentru prima oară în ziua aceea am vazut-o pe Margaret zâmbind.
- Aș putea rezolva eu asta, Margaret, i-am spus. Sigur! Ți-aș putea vopsi părul
roșu, ca al meu.
- Dar cum? a întrebat Margaret.
Eram așa de fericită că Margaret zâmbea, încât la asta nu mă gândisem. În clipa
aceea mi-a răsărit în minte o idee măreață. Sunt foarte norocoasă în privința asta.
Tot timpul îmi vin idei mărețe, fără să mă gândesc prea mult dinainte.
- Are mama mea niște markere speciale și nu se șterg. Spanac a luat odată unul
și a desenat toți pereții, iar ai mei n-au mai reușit să șteargă desenele. Au fost
nevoiți să zugrăvească din nou camera. Așa de mult țin markerele astea!
Bine, recunosc, pe fratele meu nu-l cheamă Spanac. Dar dacă eu m-am potcovit
cu un nume de fruct, nu e corect ca el să nu aibă un nume tot așa. Și singurul
lucru mai rău decât un nume de fruct ar fi un nume de legumă și eu așa cred că
ar trebui să-l cheme, ca pe o legumă. Am adunat o mulțime de nume pentru el.
- A făcut el una ca asta? a întrebat Margaret. Spanac cel cuminte?
M-am uitat la ea cu coada ochiului.
- Cum adică ” cel cuminte”?
- - Așa- i spune mama. Zice că e bine că după tine părinții tăi au avut și un
copil cuminte. La fel e și în familia mea ; eu sunt cea cuminte. Mama spune
că dacă sunt doi copii într-o familie, întotdeauna unul e mai cuminte, iar
celălalt, mai neastâmpărat. Cred că asta e o regulă.
- A, da! am zis eu. Știam asta!
De fapt nu știam.
- Ei, cum rămâne cu markerele alea? Mi-a amintit Margaret.
- Bine, am spus. ( Dacă ăla cuminte putea să pună mâna pe ele, bănuiam că și
aia neastâmpărată avea voie.) Haide!
Am apăsat butonul pe care scria D, de la ”demisol”, și am coborât până în
apartamentul meu.

9
 Aici am alergat în bucătărie, am urcat pe bufet, am înhățat cutia cu markere de
unde o ascunsese mama și am sărit înapoi jos. Înainte de a ieși iar din casă, i-am
strigat mamei , care era în camera de zi:
- Bună, mami, totul a fost grozav la școală, am fost foarte atentă, acum mă duc
să mă joc cu Margaret, fiindcă toate sunt în regulă cu Margaret, nu sunt
probleme, pa!
Asta ca să nu-și facă griji.
Apoi am alergat înapoi în lift, unde mă aștepta Margaret. S-a uitat prin cutie și a
scos un marker care se numea ”Amurg Învăpăiat”. L-a scos capacul și a apropiat
markerul de părul meu.
- E perfect, a spus. Hai să urcăm la mine!
Partea asta îmi ieșise din minte.
- Mai e mama ta supărată? am întrebat.
- Da. Dar a luat trei aspirine și s-a dus înapoi la lucru. Numai fratele meu e
acasă.
Am spus ”bine” și am urcat cu liftul până la apartamentul lui Margaret, deși
mie camera lui Margaret nu-mi place deloc.
Unul dintre motivele pentru care nu-mi place să merg acolo este Rimel, care tot
timpul se ascunde sub patul lui Margaret și mă scuipă, fiindcă în afară de
Margaret urăște pe toată lumea. Câteodată îi văd codița sau vreo lăbuță și atunci
mă întristez pentru că-mi aduce aminte de bătrâna mea pisică, Bulinuța, care a
murit.
Anul trecut, Bulinuța a făcut trei pui în sertarul biroului meu, pe care din fericire
îl las întotdeauna deschis. Mama și tata mi-au dat voie să le pun nume. Întrucât
am descoperit că cele mai grozave cuvinte din lume se află pe etichetele pe care
le găsești prin baie, am dus pisoiașii în baie și m-am uitat pe acolo până le-am
găsit niște nume frumoase. Fluor și Laxativ au ajuns la niște persoane care au
răspuns la anunțul pe care l-a dat tata la ziar: ” Pui de pisică gratis! Grăbiți-vă!”.
Asta n-a fost deloc corect față de Bulinuța, fiindcă oamenii aceia erau niște
străini. Pe urmă mama lui Margaret a spus:
- Fie, Margaret, poți să iei și tu un pui, dar numai dacă ai tu grijă de el!

10
 Și asta a fost bine, fiindcă cel puțin Rimel va locui cu o persoană pe care o cunoștea
și Bulinuța.
Numai că Bulinuța a murit. Așa că acum Margaret are o pisicuță foarte drăguță, iar
eu nu mai am.
Dar motivul cel mai important pentru care nu-mi place camera lui Margaret este
că, de fiecare dată când intru acolo, începe să mă mănânce pielea.
Camera lui Margaret arată ca o poză dintr-o revistă, de-aia mă mănâncă pielea.
Toate lucrurile se asortează unele cu celelalte și sunt așezate exact acolo unde
trebuie să fie, frumos aliniate. În plus, nu este nimic stricat pe-acolo și totul e foarte
curat. În camera lui Margaret nu are voie să intre niciun fir de praf. De fapt și
Margaret arată tot ca într-o poză dintr-o revistă. Părul ei e întotdeauna pieptănat (
vreu să zic, era) și poartă mereu haine asortate. Mă gândesc că probabil doarme în
cada din baie, fiindcă niciodată n-am văzut pe ea niciun strop de murdărie.
Îmi place de ea și așa, dar nu e întotdeauna ușor.
- Nu uita regulile! a spus Margaret înainte de a deschide ușa camerei.
În timp ce ea îl căuta pe Rimel pe sub pat, eu am atins din greșeală lampa, care are
forma unui cățel pudel cu o umbrelă, pe care Margaret, de fandosită ce e, o numește
” parasol”. Margaret s-a întors iute spre mine, dar eu mi-am ascuns mâinile în
buzunar și mai iute.

- Bun, am spus eu, hai să ne apucăm de vopsit!

11
 Figura asta se numește ” schimbarea subiectului”. Dați-mi voie să vă spun că e
foarte greu să colorezi părul cuiva cu un marker, dar în cele din urmă am reușit.
I-am vopsit lui Margaret fiecare șuviță ”Amurg învăpăiat”, după care mi-a venit
încă o idee într-adevăr grozavă: i-am mai desenat pe frunte și pe ceafă, tot cu
”Amurg învăpăiat”, și niște bucle, așa încât părul ei să semene și mai mult cu al meu.
Arăta minunat, era ca un tatuaj enorm format din râme amestecate între ele. Când
voi crește mare, o să-mi fac sute de tatuaje.
Margaret s-a privit în oglindă, apoi s-a uitat la părul meu, apoi s-a uitat iar în oglindă
și în cele din urmă a spus:
- E bine!
Pe urmă mi-a spus că o să-și pună brățări pe dinți.

- Vrei să spui aparat de îndreptat dinții, am spus eu.

- Ba nu, a zis ea, brățări! E un tip special de aparat, e o bijuterie.

12
 - Aha! Am zis. Știam asta.
Bine, recunosc, de fapt habar n-aveam.
In seara aceea, dar mai târziu, când tocmai ajunsesem la partea aceea grea cu
adormitul, când stai culcat pe întuneric și încerci să nu te gândești la tot felul de
lucruri ascuțite, am auzit telefonul sunând și pe tata spunând:
- Bună, Susan!
Ăsta e numele mamei lui Margaret.
Pe urmă tata n-a mai spus nimic mai mult timp. După aceea a spus:
- Susan, hai să privim lucrurile cu calm….
Apoi iar n-a mai spus nimic mult timp și pe urmă a spus:” Îmi pare rău” de șapte
ori, adică cu două mai mult decât atunci când i-a spus mamei că salopeta ei se cam
strâmtează.
Pe urmă l-am auzit intrând în camera fratelui meu, unde mama tocmai îl punea pe
Broccoli la culcare, ca să-i spună și el noapte bună. Apoi i-am auzit pe mama și pe
tata șușotind între ei în hol și apropiindu-se de camera mea.
Și m-am gândit că acum ar fi cel mai bun moment în care să mă prefac că dorm.
I-am simțit stând în pragul ușii. Probabil se gândeau: ” Asta mai neastâmpărată ne
face mult mai multe probleme decât ăla cuminte.”
Pe urmă tata a spus:
- Eu cred că într-adevăr Clementina doar încerca s-o ajute. Margaret voia să
sibă părul ca al Clementinei. Știi că mereu a fost puțin invidioasă pe
Clementina.
Asta e cea mai mare prostie pe care am auzit-o vreodată, fiindcă Margaret e
perfectă. Dar n-am putut să spun asta, fiindcă atunci când te prefaci că dormi e
important să nu vorbești deloc.

13
 3

Nici nu vreau să-mi amintesc ce s-a întâmplat la școală marți, fiindcă mă enervez
prea tare. Cum am ajuns acasă, i-am spus mamei:
- Mama lui Margaret i-a trimis astăzi învățătoarei ei un bilețel în care a scris:
”Aveți grijă ca fiica mea să nu rămână singură cu Clementina!”
- Mama lui Margaret e supărată acum, a spus mama. Cred că și eu aș fi supărată
în locul ei.
Apoi mi-a dat voie să-mi pun gem de struguri în lapte ca să mă liniștesc.
Probabil că atunci când a venit și tata încă se vedea pe fața mea cât eram de supărată,
pentru că, după ce mi-a aruncat o singură privire, mi-a întins cheia de la liftul de
serviciu. Tata este administratorul blocului nostru. El zice că asta înseamnă că toți

14
care locuiesc în bloc, chiar și porumbeii, sunt șefii lui. Da, dar el are cheile de peste
tot, așa că eu cred că el e șeful, de fapt. Și el înțelege că atunci când sunt nervoasă
mă calmează să mă dau cu liftul de serviciu.
Tata a zis:
- Doar de patru ori, colega, atât! Și vezi că la etajul șapte se zugrăvește. Dacă
au nevoie zugravii de lift, trebuie să cobori imediat.
Așa că am urcat cu liftul până la șapte, ca să văd dacă nu cumva zugravii au nevoie
de ajutor. Nu se știe niciodată. și ghiciți ce am văzut acolo: trei bărbați vopseau
tavanul… pe catalige! Nu glumesc deloc!
- Pot să vă ajut? i-am întrebat. Nu vreți să-mi pun și eu catalige?
Cred că încercau să fie politicoși, fiindcă au răspuns:
- Nu. Mulțumim, fetițo, ne descurcăm.
Deși vedeam eu bine că încă mai aveau mult de lucru.
Deci m-am mai dat cu liftul de trei ori, apoi m-am întors acasă. Când am deschis
ușa apartamentului nostru, am auzit-o pe mama vorbind cu tata despre bilețelul acela.
- Cum crezi că s-a simțit Clementina? zicea ea. Închipuie-ți ! ca și când fiica
noastră ar fi un infractor de drept comun!
- Tata a pufnit și a spus:
- Ei, asta e chiar o insultă! Clementina poate fi oricum, dar comună sigur nu
este!
Atunci mama a spus:
- Nu-i deloc amuzant!
Iar tata a spus:
- Ba da, este. Puțintel.
Și mama a zis:
- Bine, să zicem că este. Dar numai puțin. Dar ce ne facem noi acum?
Am închis repede ușa și am ieșit din nou din apartament fără să aud răspunsul,
temându-mă că tata ar fi putut zice :” Hai s-a schimbăm cu un copil mai cuminte!”

15
 M-am așezat pe jos în hol, încercând să adun destul curaj cât să urc până la etajul
cinci și să-i cer iertare mamei lui Margaret și să o rog să mai scrie un bilețel, în care
să zică așa: ”Nu cred că fiica voastră este un infractor de drept comun”. Și, în sfârșit,
mi-a venit inima la loc.
N-am luat liftul până la apartamentul lui Margaret, fiindcă nu voiam să risc să dau
nas în nas cu bătrâna doamnă Jacobi, care, de fiecare dată când mă vede, îmi dă o
bancnotă de cinci dolari și-mi spune:
- Scumpo, ia dă tu o fugă până la magazin și adu-mi o cutie de Cheerios.
Nu-mi place să fac asta, fiindcă după aceea trebuie să duc cutia de Cheerios până
la apartamentul ei, care e la ultimul etaj și să stau de vorbă cu ea până își numără
restul și apoi îmi dă cincizeci de cenți. Dar dacă mă roagă, trebuie să merg, fiindcă:
A) ea e bătrână, are vreo patru sute de ani, iar eu sunt o fetiță politicoasă, și B) am
nevoie de banii aceia, fiindcă strâng ca să cumpăr o gorilă. Pun pariu că gorilele
costă o mulțime, dar o mulțime de bani.
În orice caz, acum n-aș fi avut destul curaj ca să-i spun ”Nu mulțumesc”. Așa că
am urcat pe scara din spate ( de cinci ori câte douăsprezece trepte fac în total șaizeci
de trepte), am mers până la apartamentul 5A și am bătut la ușă.
A deschis mama lui Margaret, care a rămas acolo, în ușă. Arăta ca o poză cu o
mamă dintr-o revistă într-o cameră de zi de revistă.
Când am salutat-o, am avut parte de o surpriză neplăcută. Deși nu exersasem asta
înainte, am avut exact vocea unui infractor de drept comun.
- Astăzi nu te poți juca cu Margaret, Clementina! Margaret va sta toată după-
amiaza în camera ei și se va gândi la consecințele faptelor ei. Asta er trebui să
faci și tu!
Bine, recunosc, ultima propoziție n-a fost chiar așa, dar îmi dădeam seama că asta
gândea de fapt.
În spatele ei, fratele lui Margaret, Mitchell, și-a scos capul din ușa bucătăriei, așa
încât îi vedeam doar capul și umerii. Apoi ( zău că s-ar cădea să fie mai serios, doar
e deja în primul an de liceu!) și-a dus mâna la cap și s-a prefăcut că se trage de păr
înapoi în bucătărie. Am izbucnit în râs, deși știam că mâna lui îl trăgea.
Nu cred că unii ar trebui numiți ” neastâmpărați” numai fiindcă îi fac pe alții să
râdă.

16
 - Clementina, chiar nu e nimic de râs în povestea asta! a spus mama lui
Margaret.
Nu i-am spus de ce mă distram așa de tare, nici nu mi-am cerut iertare și nici nu i-
am cerut să mai scrie un bilet, de teamă că încă mai aveam vocea aia de infractor de
drept comun. Tot ce am făcut a fost să o iau la fugă pe hol.

De data asta însă am luat liftul în jos. Acum chiar speram să dau peste doamna
Jacobi, ca să nu fiu nevoită să merg direct acasă. N-am întâlnit-o pe doamna Jacobi,
așa că am mers acasă. Când am deschis ușa apartamentului nostru, am văzut că în
camera de zi toate erau cu susu-n jos.
Mama era la masa ei de desen; lucra. Deodată mi-am dat seama că în pozele din
reviste nu văzusem niciodată o masă de desen.
Am închis ușa, trântind-o cu zgomot.
- Mama lui Margaret poartă întotdeauna numai rochii, am spus.
Nu plănuisem dinainte să spun asta.
- Mama lui Margaret lucrează într-o bancă, mi-a răspuns mama, continuând să
lucreze pe desenul ei. Probabil că așa e regula acolo.
- Totuși… am zis eu.

17
 - Clementina, eu sunt artistă și vreau să mă simt comod. Mi se pătează toate
hainele de vopsele. Trebuie s ă port fie salopetă, fie blugi. Știi asta, da?
- Da, am spus. Totuși…
Atunci mama a lăsat jos creionul și și-a ridicat privirea.
- Clementina, tu ți-ai dori uneori să ai o mamă care lucrează într-o bancă și
poartă rochii?
Am strâns din buze ca să nu pot spune ” da, poate, uneori”, apoi mi-am îndreptat
repede privirea înspre fereastră, pentru ca mama să nu ghicească din ochii mei că
mi-aș dori una ca asta.
Atunci mama s-a ridicat în picioare și s-a uitat și ea fară pe fereastră. Apartamentul
nostru este la demisol, adică e pe jumătate sub pământ. Asta înseamnă că ferestrele
noastre sunt tocmai la înălțimea trotuarului. Așa că amândouă am stat acolo,
prefăcându-ne foarte interesate de toate picioarele care treceau prin fața ferestrei. Eu
mi-o imaginam pe mama îmbrăcată într-o rochie. Cred că și ea se gândea la același
lucru, fiindcă deodată ne-am uitat una la cealaltă pe furiș, apoi am început să râdem
și nu ne-am mai putut opri din râs.
În sfârșit, mama și-a lters ochii și a spus:
- Nu, zău! Asta chiar ar fi amuzant, nu?
Iar eu am spus:
- Da, ar cam fi…
Și atunci am știut că era momentul potrivit ca să-I spun mamei secretul meu:
- Când o să cresc mare, s-ar putea să mă fac și eu artistă.
Și știți ce mi-a spus?
- O, Clementina, dar tu ești artistă deja! S-ar putea ca în cele din urmă să te faci
altceva, orice ai vrea tu să fii, dar artistă ai să fii întotdeauna. Ai asta în sânge!
Și și deodată camera noastră de zi a devenit superbă, așa cum era, cu tot cu masa
de desen.

18
 Acum mă mâncau degetele să desenez și eu ceva. Așa că mi-am luat jacheta și am
mers în parc să caut ceva interesant de desenat.
Tata spune că eu mă pricep să observ lucrurile deosebite. De fapt, zice că dacă ar
exista așa un sport, să observi lucrurile deosebite, atunci eu aș avea o mulțime de
medalii atârnate la gât. Zice că ăsta e un semn foarte bun pentru viitorul meu. Zice
că aș fi un foarte bun detectiv, bineînțeles, dar pentru orice profesie e bine să ai
spirit de observație.
Mama zice că asta înseamnă că aș putea deveni și o foarte bună artistă. Sau
scriitoare. Anul trecut a venit la școala noastră o sriitoare și ne-a spus:
- Fiți atenți!
Dar ce voia să zică nu era să fim atenți la profesori, ci să fim atenți în general la ce
se întâmpla în jurul nostru, ca să putem scrie despre asta. Apoi s-a uitat țintă la mine
și mi-a spus să observ lucrurile bune și să scriu despre ele ca să nu le uit.

19
 Așa că, deși n-am de gând să mă fac scriitoare ( pentru asta trebuie să stai prea
mult pe scaun), eu observ lucrurile și scriu despre ele. Și le mai și desenez.
În parc am văzut imediat ceva măreț: o femeie mânca linte dintr-un termos… cu o
periuță de dinți! Asta cu toate că avea și o furculiță, dar cu aceea mânca salata.
Am întrebat-o pe femeie dacă aș putea desena lintea de pe periuța ei de dinți și ea
mi-a spus :
- Sigur!
Și am desenat-o. Iată desenul:

Imediat ce am ajuns acasă, am și scris despre asta. Apoi am întrebat-o pe mama

dacă n-am putea mânca și noi linte la cină.
- Dar ție nu-ți place lintea, Clementina, mi-a amintit mama.
- Cred că n-am mâncat-o cum trebuie până acuma, am răspuns.
Așa că am avut linte la cină și am mâncat-o în felul acela nou. Și știți ce? Totul a
mers strună! Boabele de linte se lipeau de țepii periuței și nu mai cădeau cum cad
din furculiță. Așa că mi-am umplut gura cu o grămadă de boabe de linte. Iar asta e
tare neplăcut, fiindcă mie nu-mi place lintea deloc.

20
 4

- Cred c-ar fi mai bine să nu mă duc azi la școală, i-am spus mamei miercuri,
după ce am trezit-o. Mi-au crăpat degetele de la picioare.

Și mi-am pus piciorul pe pernă, lângă fața ei, ca să poată vedea fără să se ridice în
capul oaselor. Asta se numește să fii grijuliu.
- Nu, a spus ea, fără măcar să deschidă ochii ca să verifice dacă e adevărat.
- Și asta nu e totul, am continuat. Mai am și dureri de la Sor i-a zis.
- Nu, a spus mama din nou, și tot n-a deschis ochii.
- De fapt, cred că am artrită, am spus. A suflat doamna Jacobi înspre mine în
lift zilele trecute și probabil că m-am molipsit de la ea.
- Of, te rog! a spus mama.
De data asta a deschis și un ochi și a scos exact sunetul pe care-l scotea Bulinuța
când vomita un ghem de blană.

21
 Am apucat colțul plapumei și mi-am acoperit capul cu el, dar mama l-a tras înapoi.
Apoi mi-a luat capul între mâini și l-a rotit ca să mă vadă și din profil. Prea tare,
parcă eu nici nu eram înăuntru.
- Ți-ai tăiat tot părul! a spus. Ți-ai ciopârțit părul ăla frumos! De ce ai făcut una
ca asta, Clementina?
- M-am gândit că o s-o fac pe Margaret să se simtă bine, i-am explicat. Nu
voiam să fie singura tunsă scurt! Dar am uitat că Margaret nu merge astăzi la
școală. Are programare la dentist să-i pună brățările.
Mama a suspinat și a închis din nou ochii. Dar s-a tras într-o parte și mi-a făcut
loc lângă ea, în partea unde așternutul era cald.
Am urcat în pat și am adulmecat locul. Partea de pat în care dormea mama mirosea
a rulouri cu scorțioară. Partea lui tata mirosea a cornuri de pin. Și chiar la mijlocul
patului mirosurile se amestecau perfect. Acela e locul meu preferat. Dar în dimineața
asta tata deja ieșise ca să lupte în Marele Război cu Porumbeii, așa că m-am mulțumit
cu rulourile cu scorțișoară.
Mama m-a cuprins cu un braț.
- Așa! … Și acum ai să fii tu singura cu părul scurt, a spus ea. Îmi pare rău,
scumpa mea, dar nu se poate să rămâi acasă. Va trebui să mergi la școală și să
dai piept cu dușmanul.
Așa că am mers la școală, ceea ce aproape că s-a dovedit a fi o greșeală îngrozitoare,
fiindcă aproape că au trebuit să mă ducă la spital cu ambulanța, cu sirenele și cu tot
restul!
S-a întâmplat la direcțiune, unde m-a trimis învățătorul nostru ca să am o mică
discuție cu doamna directoare despre cum se stă cuminte în bancă.
Când am intrat în birou, doamna directoare Rice a scos sunetul ăla de ghem de păr.
- Clementina! A exclamat ea, înecându-se. ce-ai făcut? Ți-ai ciopârțit tot părul!
M-am bucurat că a răspuns singură la întrebare, ca să nu fiu nevoită să o fac eu.
” Ia te uită”, mi-am spus în sinea mea. ”Clementina și Rice! Amândouă avem nume
de alimente!”
Doamna Rice a strâns din buze de parcă s-ar fi temut că dinții ei o vor lua la fugă.
Apoi a desfăcut bilețelul de la învățătorul meu.

22
 - Eu n-am nicio vină, am spus până să înceapă ”mica discuție”. Fac alergie la
stat cuminte în bancă.
- Nimeni nu face alergie la stat cuminte, Clementina, a spus ea.
- Ba eu fac, am spus. Fratele meu face alergie de la arahide. Una singură dacă
mănâncă, începe să-l gâdile toată pielea și se umflă și nu mai poate respira
cum trebuie. Așa și pe mine, dacă încerc să stau cuminte, începe să mă
mănânce toată pielea și mă umflu și nu pot respira cum trebuie. Asta înseamnă
că sunt alergică la stat cuminte .
Doamna Rice a strâns din ochi și și-a frecat fruntea.
Din întâmplare știu că asta înseamnă: ”Asta-i o idee așa de proastă, încât mă ia cu
durere de cap”, fiindcă e mutra pe care o fac și eu atunci când îmi spune mama să-
i fac o vizită doamnei Jacobi. Dar eu degeaba fac mutra asta, nu mă ajută niciodată.
- În plus, i-am explicat mai departe, dacă fratele meu ar mânca și o singură
arahidă, s-ar putea să trebuiască să-l ducem la spital cu ambulanța, cu sirenele
și tot restul! Așa că, dacă stau cuminte chiar și un singur minut… O-ooo( aici
m-am foit puțin pe scaun, doar așa, pentru orice eventualitate). Pfiu! Era cât
pe-aci s-o pățesc!...
Doamna directoare Rice a oftat ca un balon care scapă aer.
- Clementina , crezi că de acum înainte ai putea să te foiești ceva mai puțin în
timpul orelor? Mi-am întrebat corpul ce zice, iar el mi-a spus: ”Sigur că da!”
Așa că i-am spus și eu doamnei Rice:
- Sigur că da!
- Bine, a spus ea. Acum, dacă tot ești aici, ce-ar fi să discutăm și despre părul
tău?
Gândindu-mă la părul meu, mi-am amintit de Margaret. Iar gândindu-mă la
Margaret, mi-am adus aminte că dentistul urma să-i pună brățări pe dinți. Vreau și
eu brățări pe dinți, mai mult decât orice! Dar apoi mi-a venit în minte ceva rău: dacă
brățările astea au marginile ascuțite?
Nu voiam să mă gândesc la lucruri ascuțite, fiindcă n-aș mai fi putut sta liniștită
toată ziua, așa că m-am uitat afară pe fereastră. Obiectele ascuțite nu pot fi șterse
din minte decât de alte obiecte, rotunde, iar pentru asta norii sunt absolut perfecți.
Și îndată am văzut un nor care ar fi arătat minunat ca tatuaj. Era exact ca un câine,
doar că avea doar două picioare și anume în sus, nu în jos. Eu încă nu am voie să-mi
fac tatuaje ( ceea ce este foarte nedrept!) și atunci mă mulțumesc să-mi desenez pe

23
brațe tot felul de lucruri ca să nu le uit. Dar acum nu aveam pixul la mine. M-am
uitat pe birou ca să văd dacă nu cumva are doamna Rice un pix bun de desenat
tatuaje. Și brusc mi-am dat seama de un lucru foarte suspect: eu nu văzusem
niciodată până atunci brațele doamnei Rice! Erau tot timpul ascunse în mânecile ei
de directoare.
- Dumneavoastră aveți vreun tatuaj? am întrebat. Pot să-l văd?
- Poftim? a spus doamna Rice. Clementina, era vorba despre părul tău!
- Asta a fost cu ceva timp în urmă, i-am amintit, adăugând și un zâmbet blând,
pentru că nu era vina ei că nu reușea să fie atentă.

Cum am ajuns acasă, am început să mă uit după picioarele lui Margaret. Prin
fereastra de la bucătărie pot vedea trotuarul din fața ușilor de la intrare. Cum am
memorat toți pantofii tuturor celor care locuiesc în bloc, întotdeauna știu cine intră
și cine iese. Chiar m-aș putea face detectiv când o să fiu mare.
Am tot așteptat, și-am așteptat, și-am așteptat. Ăsta este cel mai greu lucru din
lume, mai ales când ți-e clad la cap, cum îmi era mie atunci, pentru că mama mă
pusese să port căciula de iarnă, ca să nu-mi mai vadă părul ciopârțit. În sfârșit am
văzut și tenișii mov a lui Margaret și am zbughit-o sus ca s-o prind în holul de la
intrare.
- Să văd!
Margaret și-a tras buzele într-o parte, astfel încât să-i pot vedea toți dinții.
Gura ei era cel mai frumos loc pe care-l văzusem în viața mea. Era chiar mai frumos
decât castelul Frumoasei Adormite de la Disneyland, pe care o să-l vizitez când voi
împlini zece ani. Pe fiecare dinte al lui Margaret era prinsă câte o brățară de argint
și peste tot erau împrăștiate picățele albastre ca niște cadouri mititele.
- Sunt niște benzi din cauciuc, a spus Margaret. O să merg în fiecare lună să mi
le schimbe și o să-mi pună diferite culori. Ce culori vreau eu.

24
 De aici mi-a venit o idee grozavă.
Mi-am dat jos căciula, ca să-i arăt lui Margaret că nu era singura cu părul ciopârțit.
A fost foarte fericită. Apoi i-am spus ce idee îmi venise.
- Poți să alegi tu noua mea culoare de păr. Ce culoare vrei tu. Și te las să-mi
colorezi tu părul.
La asta a fost și mai fericită.
- Markerele sunt tot sus, în camera mea. Hai să mergem! a spus ea.
- Mai e supărată mama ta? am întrebat-o.
- Da. Dar în după-masa asta se duce cu Alan la film.
Alan e ”prietenul special” al mamei lui Margaret, asta fiind expresia pe care o
folosesc cei mari în loc de ”iubit”.
Așa că am urcat în apartamentul lui Margaret. Mitchell era și el acasă, se uita la
televizor. Când mi-a văzut părul, și-a încleștat mâna pe piept și a căzut de pe
canapea, prefăcându-se că are un infarct. Apoi și-a dat cu palma peste frunte și a zis:

25
 - Fetelor, sunteți nemaipomenite! Absolut nemaipomenite!
A zis așa chiar dacă el e mai mare și nu trebuie să fie așa de drăguț cu noi. Cred că-
i place de mine.
Margaret l-a privit cu dispreț. Apoi m-a împuns cu cotul în coaste, așa că m-am
uitat și eu cu dispreț la el, deși habar n-aveam de ce făceam asta. Nu sunt chiar așa
de sigură că ea e cea cuminte în familia lor.
Margaret m-a târât în camera ei.
- Abia aștept vara! a mormăit ea. Atunci mama o să scape în sfârșit de el!
- Vrei să zici că o să-l trimită în tabăra de baseball? Dar el vrea să meargă,
Margaret! Asta nu înseamnă că scapă de el.
Margaret mi-a aruncat o privire care spunea:”Eu sunt în clasa a patra, iar tu ești mai
mică!”
- Drum bun și cale bătută! a bombănit ea.
Apoi a scos markerele mamei mele. Erau tot acolo și arătau exact la fel: niciunul
dintre capace nu era ronțăit. Zău, n-am idee cum reușește Margaret să se abțină.

26
 Margaret a ales un marker verde aprins și mi-a colorat părul, apoi mi-a desenat
niște bucle pe frunte și pe gât.
- Fără linii ascuțite! i-am atras atenția. Numai linii curbe.
Gândul la liniile ascuțite mi-a amintit iar de brățările lui Margaret.
- Cum te simți cu ele? Pun pariu că au o mulțime de părți ascuțite.
- Da de unde! Mă simt cu ele ca-n rai, a spus Margaret. Nu e nimic ascuțit. Sunt
moi ca urechile de iepure. Ba nu, ca urechile de iepuraș. Ce păcat că nu ai și
tu brățări din-astea!
Tot timpul cât a vorbit, și-a ținut buzele răsfrânte ca să-și arate dinții, așa că mi-a
fost destul de greu să pricep ce spunea, dar cumva-cumva am reușit.
- O să-mi pun și eu unele, am spus. Săptămâna viitoare chiar!
Apoi mi-am tras căciula pe cap și am alergat iute până jos, în apartamentul nostru,
grăbindu-mă să transform minciuna pe care o spusesem într-o ne-minciună.
- Am și eu nevoie de brățări de dinți, i-am spus mamei. Sunt foarte frumoase și
te simți minunat cu ele.
- În primul rând. Mi-a spus mama, nu te simți deloc minunat cu ele, cel puțin la
început. Mama lui Margaret a trecut pe-aici mai devreme ca să mă întrebe
dacă nu mi-au mai rămas medicamente din cele pe care i le dădeam fratelui
tău atunci când îi creșteau dinții. Zicea că Margaret a plâns tot drumul până
acasă.
Afurisita de Margaret!
- Dar vreau și eu ! Săptămâna viitoare!
- Și, în al doilea rând, tu nu ai nevoie de așa ceva. Dinții tăi sunt destul de
drepți.
Ăsta este cel mai nedrept lucru pe care l-am auzit vreodată.
- Simt eu că-mi cresc strâmb, am spus și în clipa aceea chiar așa simțeam. Așa
că trebuie să facem programare la dentist.
Apoi, până să ajungă mama la ”în al treilea rând”, care de obicei e punctul cel mai
neplăcut, l-am auzit pe fratele meu, care tocmai se trezea din somn.
- Vin acum, Ridiche! i-am spus.
- Ne dăm cu wokul? a întrebat el când am intrat în camera lui.

27
 - Ce noroc ai că eu sunt sora ta mai mare! i-am spus.
Trebuie să-i amintesc asta în fiecare zi, fiindcă tot uită. Am mers amândoi în
bucătărie, ca să luăm wokul.
- Când eram mică, pentru mine n-a inventat nimeni jocul ăsta, am spus .
El s-a suit în wok și s-a prins bine de mânere, iar eu l-am învârtit cât am putut de
tare. El s-a tot rotit, lovindu-se de toate dulapurile, apoi a ieșit din wok și a încercat
să umble clătinându-se până a picat grămadă.
Ăsta i se pare cel mai hazliu lucru din lume.
- Încă o dată! a strigat.

Dar nu l-am mai învârtit, fiindcă după a doua tură începe să vomite și cineva
trebuie să curețe, iar acel cineva NU sunt eu. Asta înseamnă să fii responsabil.
El s-a apropiat de mine, mi-a tras căciula din cap și și-a îndreptat degetul spre
scăfârlia mea:
- Verde?
Atunci mi-a venit o idee.

28
 La început Margaret avea părul drept și șaten și nu semănam deloc. Apoi, după ce
i l-am tăiat și i l-am colorat roșu, parcă semănam puțin. Apoi ea și-a pus brățări pe
dinți, iar nu mai semănăm. Dar în curând dinții ei vor fi drepți ca ai mei, și iar vom
semăna. Doar că acum capul meu era verde.
Și dacă nu vom semăna niciodată una cu cealaltă?
Dar dacă vom semăna?

Joi dimineață m-am trezit cu o idee spectaculabilă în cap. În privința asta sunt
foarte norocoasă: tot timpul îmi răsar în minte idei spectaculabile . Secretul pe care
l-am aflat despre idei este că trebuie să le înhați cât se poate de repede, în secunda
în care ți-au sărit în minte, că dacă nu, ele se vor plictisi și vor sări înapoi afară. Așa
că am chemat-o pe Margaret și i-am spus că am o surpriză frumoasă pentru ea și că
trebuie să ne așezăm în autobuz pe bancheta din spate.

29
 E nedrept că uneori nici cele mai spectaculabile idei nu dau rezultate. Și mai e
nedrept și faptul că șoferii de autobuz au dreptul să te trimită în biroul directoarei.
- Nu e vina mea! Margaret are pielea capului foarte alunecoasă, i-am explicat
doamnei directoare Rice până să înceapă iarăși cu :”Clementina, de ce ai…?”
Doamna directoare s-a lăsat să cadă pe scaun, cu toată greutatea. Și-a prins între
mâini capul chiar deasupra urechilor și l-a strâns așa, de parcă se temea că o să-i
sară creierul afară. Pe de o parte, aș fi vrut să văd asta, dar pe alta, mă gândeam că
mai bine mă lipsesc.
- Problema nu este că Margaret are capul foarte alunecos, a spus ea. Problema
este că tu încercai să lipești părul tău de capul ei! Ți-ai dat în petic grozav
toată săptămâna. Întâi ai tuns-o pe Margaret. Apoi i-ai colorat capul. Ieri ți-ai
ciopârțit și tu părul și ți-ai colorat capul. Iar astăzi, alta! Clementina, ce se
întâmplă între tine și Margaret?
- Cum se scrie ” azot”? am întrebat-o pe doamna Rice.
Uneori le poți distrage atenția celor mari întrebându-i ceva de la școală. Doamna
Rice mi-a spus cum se scrie ”azot”, după care a revenit la povestea cu Margaret.
- Ești supărată pe ea?
- NU! Am spus.
Bine recunosc, am răcnit. Dar nu știam că voi face asta. După aceea n-am mai putut
să mă opresc din răcnit:
- CA SĂ VEDEȚI CE BUNĂ PRIETENĂ ÎI SUNT LUI MARGARET:
NICI MĂCAR NU M-AM SUPĂRAT PENTRU CE A FĂCUT
SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ LA ZIUA MEA, CÂND A SUFLAT PESTE
BOMBOANELE M&M CARE ERAU PIETRELE DIN SPATELE
BASCULANTEI, CARE ERA CEA MAI GROZAVĂ PARTE DIN
TORTUL MEU, ȘI PE URMĂ S-A AȘEZAT PE TRUSA MEA DE
PICTURĂ CU VOPSELE SCLIPICIOASE, CARE A FOST CEL MAI
FRUMOS CADOU PE CARE L-AM PRIMIT, ȘI A SPUS CĂ S-A
AȘEZAT PE ELE DIN GREȘEALĂ, DAR EU NU CRED CĂ A FOST
DIN GREȘEALĂ, IAR ACUM ÎNCEARCĂ SĂ SEMENE CU MINE,
DOAR CĂ EA ARE BRĂȚĂRI PE DINȚI, IAR EU NU AM.
- Aha … a apus doamna directoare Rice.

30
 Apoi n-a mai spus absolut nimic, doar s-a uitat la mine. Ăsta e cel mai rău lucru
care ți se poate întâmpla în biroul directoarei. Am rămas mai departe pe scaun,
bălăngănindu-mi picioarele înainte și înapoi ca nebuna, încă vreo trei sute de ore,
după care am spus:
- Pot să plec acum?
Iar ea a răspuns:
- Da, sigur.
După școală, mama lui Margaret a lăsat-o să vină la mine să ne jucăm.
- Asta-nseamnă că nu mai e supărată pe mine? am întrebat.
- Nu. Dar nu crede că ai putea să-mi mai faci și altceva în cap. În plus, zice că
am nouă ani și ar trebui să am grijă de capul meu singură.
Atunci i-am spus vestea cea bună la care mă gândisem.
- Știi, și eu am nouă ani acum.
- Nu-i adevărat! a spus ea. Ai opt ani, doar am fost la ziua ta săptămâna trecută.
Îmi aminteam asta.
- Nu, i-am explicat. La ziua mea aveam opt ani. Dar după opt vine nouă, iar
acum este după ziua mea, așa că am nouă ani. Asta înseamnă că suntem de
aceeași vârstă.
- Asta-i o prostie! a răcnit Margaret. Eu am aproape zece ani, iar tu numai opt.
nu ai nouă ani!
A vrut să-și arunce părul pe spate, dar neavând păr, nu i-a reușit. Sub roșul de
marker, bine frecat cu peria, capul ei s-a înroșit și mai tare.
- Ba da, am ! am zis eu. Sunt în clasa de copii talentați la matematică, așa că
mă pricep la numere.
Atunci Margaret a plecat, trântind ușa. Afurisita! După tot ce-am făcut pentru
ea, după ce am ajutat-o și să-si dreagă părul ăla oribil!
Am ieșit după ea în hol și am răcnit:
- Ai suflat peste tortul meu și te-ai așezat pe cadoul meu! Și nu vreau să semeni
cu mine!

31
 Margaret nici nu și-a întors capul spre mine. Acum nu mai aveam cu cine să mă joc
pentru tot restul vieții. Dar nu-mi păsa, fiindcă aveam nouă ani.
Bine, recunosc, poate că aveam numai după-opt ani!
Faptul că aveam după-opt ani mi-a amintit că nu verificasem dacă nu cumva
începuse să-mi crească barba, așa că am fugit repede în baie. În timp ce eram acolo,
am urcat din greșeală pe scaunul de toaletă ca să mă uit afară pe geam la aleea
laterală și să văd dacă Margaret se dusese acolo. N-am văzut-o, dar nu mi-a păsat.
Mai ales atunci când m-am uitat în oglindă și am văzut că pe unul dintre obraji
începuse să-mi crească o barbă frumoasă.
- Hei, Bill! am răcnit.
Bill este numele tatălui meu pentru ceilalți.
- Unde-ai pus aparatul de ras?
Tata a intrat în baie așa repede, încât am crezut că i-au luat foc picioarele, dar nu
era așa. I-am arătat barba mea. Tata a strâns din ochi și mi-a mirosit obrazul.

32
 - Nu e barbă, Clementina, a oftat el. E glazură de ciocolată. De fapt, miroase
exact ca glazura de ciocolată pe care a pus-o mama pe tortul făcut special
pentru clubul de lectură, tortul ăla pe care nu avea voie să-l atingă nimeni. Nu
că asta e o coincidență grozavă?

Bine, recunosc!
M-am șters și sub glazură am văzut o figură foarte supărată.
- Clementina, mi-a spus tata, doar știi că fetelor nu le crește barba.
- Și atunci cum rămâne cu ”uimitoarea femeie cu barbă” de la circ? Ei?
- Clementina, ți-am spus de o sută de ori că ție n-o să-ți crească barba.
- Dar Gulie va avea într-o zi barbă ca tine? Și-i va crește până la genunchi dacă
o să vrea? Iar mie nu? Asta nu-i corect!
Lucru pe care i l-am spus de o sută de ori.
- În primul rând, pe fratele tău nu-l cheamă Gulie, a spus tata. În al doilea
rând… În sfârșit… Poate că astăzi nu e cel mai potrivit moment ca să vorbim
despre ce e corect și ce nu.
O bucată de vreme amândoi ne-am uitat la figura mea din oglingă, cu părul vopsit
cu marker verde.

33
 - În ultimul timp am probleme serioase cu părul, am șoptit.
- Știu, colega, a spus tata, apoi m-a îmbrățișat.
De obicei, când face asta, orice supărare îmi trece imediat. De data asta m-am simțit
doar tristă. Dar și norocoasă în același timp. Asta m-a cam nedumerit.
- Ia ascultă, mi-a spus tata, ai un pic de timp liber?
L-am privit cu coada ochiului. Depindea…
- Pentru Marele Război cu Porumbeii, a zis el. E timpul pentru manevrele de
seară. Aș avea nevoie în seara asta de o persoană ca tine pe linia frontului.
Cineva care să vină cu idei noi, că mie nu prea îmi mai vin idei.
Am spus ”bine”, apoi ne-am pus amândoi pelerinele de ploaie și am ieșit din casă.
Întâi tata a scos furtunul, pe care el îl numește ”artileria grea”. Apoi a udat treptele
de la intrare și trotuarul din fața intrării principale. La sfârșit a îndreptat furtunul
înspre porumbeii care acopereau toate ieșiturile și pervazurile ferestrelor și
balcoanele și acoperișurile din partea din față a blocului nostru. I-a stropit până când
și-au luat zborul cu toții. Asta este cea mai frumoasă parte, fiindcă atunci când își
iau zborul în același timp un milion de porumbei de deasupra capului tău, simți
bătăile aripilor explodând în tine ca niște artificii.
Apoi tata mi-a dat mie furtunul.
- Vrei să speli tu leul?
Bineînțeles că voiam. Leul sculptat de deasupra ușii de la intrare are dinți foarte
ascuțiți, dar de el nu mi-e frică, fiindcă își folosește colții numai ca să ne apere pe
noi. Pe lângă asta, e făcut din piatră. L-am stropit cu furtunul până când a început
să sclipească în lumina felinarelor.
- Știi, tati, am zis, de fapt nu cu porumbeii te războiești tu. Nu porumbeii sunt
dușmanii.
- Ce vrei să spui? a întrebat. Treaba mea e să fac blocul să arate bine, mai ales
intrarea. Și ai văzut ce fac porumbeii.
- Exact! Tu n-ai nimic cu porumbeii, dar nu-ți place mizeria pe care o fac.
- Ei da, așa e! a zis tata. De fapt, cu găinațul pe care-l fac ei sunt eu în război.
Ai tu vreo idee cum să scăpăm de găinațul de porumbei fără să scăpăm de
porumbei?

34
 - Cum ar fi să le punem scutece? i-am sugerat. Am putea aștepta până ce adorm
cu toții, apoi ne-am furișa până sus și le-am pune scutece!
- Minunat! a exclamat tata. Vezi? Despre asta era vorba. Pot conta pe tine. Tu
întotdeauna privești lucrurile dintr-o nouă perspectivă. O să te fac căpitan.
- M-ai mai făcut căpitan și săptămâna trecută. Pentru ideea de a le cere chirie,
i-am amintit.
- Atunci vei fi sergent, a promis el.
- Lasă, am zis. Cine să schimbe toate scutecele în fiecare zi? Eu nu!
- Hm, a spus tata, excelentă observație. Atunci trebuie să revenim la planșeta
pentru desen, colega.
După care ne-am așezat acolo amândoi privind porumbeii care se întorceau
stoluri-stoluri pe bloc ca să se culce. I-am ascultat uguind deasupra noastră.
Parcă erau un milion de babe care-și povestesc secretele.
- Și atunci ce-ai să faci cu ei? l-am întrebat. Vreau să zic, ce-ai de gând să faci
cu adevărat?

Vineri am știut chiar de la început că va fi o zi rea, fiindcă ochiurile mele de la

micul dejun aveau porțiuni transparente.
- Nu pot mânca ouăle dacă au bucăți transparente, i-am amintit eu mamei.
- Mănâncă în jurul bucăților neprăjite, a spus ea. Mănâncă numai ce e galben
și ce e alb.
Dar n-am putut face așa, fiindcă porțiunile transparente se atinseseră de cele
galbene și de cele albe. Așa că n-am mâncat decât pâinea prăjită.
- Ți-ai luat toate lucrurile? m-a întrebat tata pe când ieșeam din casă.
- Bineînțeles, am spus. Sunt în ghiozdan.
Dar când am dat să-i arăt tema de acasă ( trei propoziții despre planeta Saturn, pe
care le decorasem cu o fotografie cu niște veverițe pe care le văzusem în parc), nu
era acolo.
- Mai bine ai verifica în Gaura Neagră, a spus tata.

35
 I-am aruncat o privire prin care i-am transmis: ”Asta nu-i deloc amuzant!” Apoi
m-am întors în camera mea să mai verific o dată. Tata numește locul de sub patul
meu Gaura Neagră. Zice că în locul acela toate lucrurile dispar în chip misterios. Nu
cred că tații ar trebui să facă pe amuzanții.
Foaia de hârtie cu tema mea nu era sub pat.
Iar restul zilei mi-a mers din rău în mai rău.
În autobuz, Margaret a trecut pe lângă bancheta unde stăm noi două împreună de
obicei și s-a așezat lângă Amanda-Lee. Asta cu toate că Amanda-Lee nu știe să
povestească de obicei nimic altceva decât despre mall, o chestie foarte plicticoasă.
În plus, probabil că persoanele cu nume așa de frumoase cum e Amanda-Lee își
inventează singure numele astea.

Apoi, cum am ajuns la școală, învățătorul nostru a spus:

- Următorii elevi nu iau pauză ca să poată recupera la scris în jurnal.
Iar eu am fost unul dintre ”următorii elevi”.

36
 În timp ce scriam în jurnal, învățătorul mi-a spus de trei ori:”Clementina, trebuie
să fii atentă”.
Și de fiecare dată când a spus asta, eu chiar eram atentă. Eram atentă la ce se vedea
pe fereastră, afară, unde elevii dintr-a patra se jucau ”Prinde mingea dacă poți”. Ori
de câte ori mingea ajungea în apropiere de Margaret și a Amandei-Lee, ele se agățau
una de cealaltă și zbierau de parcă le omora cineva. Toată lumea știe că asta
înseamnă: ”Noi suntem cele mai bune prietene!”
Când învățătorul m-a mutat de lângă fereastră, m-am bucurat, chiar m-am bucurat
foarte tare.Am umplut toată foaia din junal cu ”NU-MI PASĂ!”, apăsând așa de
tare, că am rupt creionul.

După ce m-am întors de la școală, mă gândeam să merg direct în camera mea și să

fac un desen cu mine și cu noua mea prietenă cea mai bună. Dar tata tocmai îsi punea
pelerina de ploaie, deși afară nu ploua.
- Lupta cu porumbeii nu e pentru cei slabi, a spus el. Îți trebuie pentru asta un
curaj supraomenesc. Trebuie să fii inventiv și isteț.
Când tata vorbește așa, înseamnă că i-a venit o nouă idee.
- Ți-ai făcut un nou plan de bătaie? l-am întrebat.
- Da, a răspuns el. Este ceva neobișnuit. Probabil că voi fi avansat general.
- Dar tu ești deja general, ai uitat?
- A, da! Dar de modest ce sunt, câteodată uit. Atunci pun pariu c-o să primesc
medalia de onoare.

37
 - Of, tati!...
- S-ar putea să fiu făcut chiar cavaler pentru ideea asta.
- Tati!... am zis iar.
Uneori tata are nevoie de puțin ajutor ca să rămână serios.
- Ei, care e noul plan de bătaie?
Tata s-a uitat în jur, de parcă se temea ca nu cumva să tragă cu urechea vreun spion.
Apoi s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit la ureche:
- Război psihologic!
Asta suna grozav, așa că l-am urmat până afară și m-am așezat pe trepte să văd și
eu ce se întâmplă. Desenul îl puteam face și mai târziu.
Întâi tata a spălat trotuarul cu furtunul, apoi i-a stropit pe porumbei până au luat-o
din loc cu toții. Și în timpul ăsta bombănea ceva de genul: ”Or fi ei foarte șireți , dar
eu sunt și mai șiret!” și ”Nu se prea știe asta, dar porumbeii reprezentau cea de-a
opta dintre cele mai letale calamități care s-au abătut asupra Egiptului”.

38
 Apoi a scos dintr-o sacoșă o bufniță cafenie din plastic. A adus o scară, a urcat pe
ea și a pus bufnița chiar deasupra capului de leu care păzește intrarea principală în
bloc.
L-am întrebat ce e cu bufnița aceea.
- Porumbeii se vor uita la bufniță, după care își vor lua tălpășița. Vor merge la
un alt bloc. Porumbeilor le e frică de bufnițe, o frică de moarte. Da-da, pentru
isprava asta probabil că voi fi făcut cavaler.
- Dar e din plastic! am spus eu.
- Da, dar porumbeii nu stiu. În asta constă genialitatea planului meu.
Mie nu mi se părea un plan tocmai genial. Nu pricepeam cum va putea o bufniță
din plastic să pună pe fugă un stol de porumbei care se ciondăneau mereu între ei
pentru că toți voiau să stea chiar pe capul leului fioros.
Și în timp ce stăteam acolo, tata admirându-și genialul plan de bătaie, iar eu
făcându-mi griji pentru el, porumbeii au început să se întoarcă. S-au așezat ca mai
înainte pe cornișe și pe toată lungimea fațadei blocului, cu excepția câtorva dintre
ei, care s-au hotărât să se așeze pe capul bufniței.
Tata avea nevoie de un plan adevărat.
- Bulinuța i-ar fi zburătăcit pe toții de pe-aici, am spus eu.
Tata a pus deoparte scara și pelerina, apoi a venit și s-a așezat lângă mine.
- Încă ți-e dor de ea, nu-i așa, colega?
Am dat din cap că da.
- Mi-e dor s-o văd când vin acasă de la școală. Mi-e dor s-o mângâi pe blănița
aia așa de moale de sub bărbie. Mi-e dor s-o aud cum toarce când adorm. Mi-
e dor până și de mirosul mâncării de pisică.
- Ce de doruri! a spus tata.
- Ea sigur ar fi pus porumbeii ăștia pe fugă, nu?
- Absolut! Bulinuța era o pisică foarte fioroasă.
- Of, tati! … Ar fi fost fioroasă, dar numai cu porumbeii, am zis.
În clipa aceea mi-a venit una dintre cele mai uluimitoare idei din întreaga mea
carieră.

39
Am sărit drept în picioare și l-am pupat pe tata chiar pe bucata de obraz unde
barba lui nu e chiar aspră.
Apoi am fugit înapoi în apartament, am intrat în camera mea și am băgat mâna sub
saltea, acolo unde țin poza mea preferată cu Bulinuța.
Pe urmă am dat o fugă până la centrul de copiere din colțul străzii.
- Puteți să-mi măriți poza asta? am întrebat.
- Cât de mare o vrei? a întrebat vânzătorul.
Mi-am scos portofelul și am pus pe tejghea toți banii pe care-i primisem de ziua mea.
- Cât de mare o puteți face de banii ăștia?
Omul a numărat banii și a cugetat un minut.
- De banii ăștia pot să ți-o fac cât un câine ciobănesc german.
- Perfect! am spus.
Apoi el a luat banii și poza Bulinuței și mi-a apus să revin a doua zi la patru.
Am alergat până acasă, am descuiat ușa și am intrat în apartament. Tata și mama
erau în bucătărie.
- … doar unul, zicea tata.
- Păi, doar de unul avem nevoie, a spus mama. Crezi că e bine să facem asta?
- Cred că da, a răspuns tata. Cred că acum e momentul.
- Bine, a zis mama. Am să-i sun mâîne.
Cum adică ” doar de unul avem nevoie”? am trântit ușa în urma mea, ca să știe că
am venit. Dacă își făceau planuri cum să scape de mine ca să rămână cu un singur
copil ( cel cuminte), voiam să înceteze, să se oprească! Nu că mi-aș fi făcut griji.
Probabil că nici nu vorbeau despre mine.
- Șșșșt! a făcut tata. A venit.
Bine, recunosc, eram îngrijorată.

40
 8

Iată un secret de-al meu care este bun: uneori la școală îmi place să sriu un jurnal,
fiindcă am prilejul să-mi amintesc lucruri pe care le-aș putea uita până voi crește
mare. Cum ar fi că am de gând să fumez trabuc. Și că eu nu vreau să mă mărit.
Trabuc – da, soț – nu! Dacă aș uita lucrurile astea?
Și mai este un lucru pe care vreau să mi-l amintesc când voi fi mare: dacă mă voi
mărita vreodată, ceea ce nu se va întâmpla, o să am un singur copil. Primul! Unul
singur va fi ultrasuficient. Chiar dacă va fi o fetiță neastâmpărată.
Nu, nu-mi va trebui și un al doilea copil, chiar dacă acela ar fi cel mai cuminte.
Deși sâmbătă, gândindu-mă la fratele meu și la jurnal, mi-a venit cea mai
uluimitoare idee.
Săptămâna trecută, Cartofior a trebuit să meargă la doctor pentru o injecție și a fost
așa de supărat din cauza asta, încât părinții mei i-au închiriat un film și l-au lăsat să

41
mănânce jeleuri în formă de viermi, deși de obicei ei ne lasă să ne uităm numai la
Sesama Street și ne dau desert numai bastonașe de morcov. Așa că m-am prefăcut
că am de scris în jurnal, deși nu era cazul, fiindcă era weekeend și că eram supărată,
pentru ca părinților să le fie milă și de mine.
Când au intrat în camera mea, mi-am lăsat sprâncenele în jos ca niște săgeți și am
împins bărbia în afară cât am putut, arătându-mi dinții de jos. Iată cum arătam:

Dacă mai aveam și dinți ascuțiți, aș fi arătat de-a dreptul fioroasă, ca leul nostru de
piatră. Da chiar și așa, vedeți ce furioasă eram?
Și ghiciți ce au făcut ai mei? Nimic! Fiindcă ei nu prea au spirit de observație.
- Uf, am zis, ce furioasă sunt din cauza jurnalului! Pot să primesc și eu niște
jeleuri în formă de viermi și un film, vă rog?
Au făcut ochii mari, de parcă aș fi vorbit pe limba aceea secretă pe care o folosesc
împreună cu Margaret, ceea ce sunt aproape sigură că nu făcusem.
- Când Dovlecel a fost supărat din cauza injecției, a primit și jeleuri și un film,
am spus.
- În primul rând, a spus mama, pe fratele tău nu-l cheamă Dovlecel. În al doilea
rând, el are numai trei ani.
- Și în al treilea rând, a spus tata, având în vedere în câte belele ai intrat
săptămâna asta, nu cred că e cazul să beneficiezi și de un tratament special, tu
ce zici?
- Bine, bine! am spus.

42
Dar nu era bine deloc.
După-masă, mama trebuia să meargă la cursul de yoga, iar fratele meu trebuia să
meargă la grupul de jocuri, ca în fiecare sâmbătă. Tata era prin zonă, dar era pe la
etajul al doilea, unde se ocupa de ” o chestiune legată de țevi”. De obicei, sâmbăta
după-amiază mă joc cu Margaret, dar acum ea nu mai era prietena mea. Așa că în
următoarele trei ceasuri încheiate, până trebuia să merg să iau poza mărită cu
Bulinuța, nu aveam ce să fac, nici măcar nu puteam să mănânc viermișori și să mă
uit la un film.
Atunci mi-am dat seama că nu știam exact unde urma să pun poza Bulinuței după
ce o aduceam.
Aș fi vrut să o lipesc pe unul dintre geamurile de sus, chiar la mijlocul clădirii, de
unde putea speria porumbeii. Apartamentul lui Margaret era la etajul cinci, dar nu
cred că mama lui Margaret ar fi lăsat un infractor de drept comun să-i folosească
geamul. Pe bărbatul care locuiește la etajul șase nu-l vizitez niciodată, pentru că
miroase a naftalină. Cei care stau la etajul șapte erau plecați în concediu până li se
termina de zugrăvit apartamentul.
De aici mi-a venit ideea.
Am zburat până la etajul șapte, ca să văd dacă nu cumva zugravii aveau nevoie de
ajutor. Am bătut la ușa apartamentului, dar n-a răspuns nimeni. Cataligele
zugravilor, împreună cu toate pensulele și cutiile cu vopsele erau în hol. Holul nu
fusese zugrăvit încă. Așa mi-a venit ideea cea grozavă: puteam să fac asta în locul
lor! Apoi, luni, când vor veni la lucru, își vor lovi frunțile cu palma și vor face niște
mutre care vor zice: ”Extraordinar! Probabil că visez!” Și până voi apărea eu să le
spun ”O, eu am făcut asta!”, se vor minuna întruna și se vor întreba cine a putut face
un lucru așa grozav.
Am zâmbit gândindu-mă la toate acestea. Între timp mi-am legat de picioare
curelele cataligelor. Dar când am încercat să mă ridic în picioare, am căzut grămadă.
Am încercat încă o dată și iar am căzut.
De douăzeci și nouă de ori am încercat. Adică de foarte multe ori, credeți-mă. În
cele din urmă mi-am luat tălpășița de pe-acolo.

43
 Când am coborât, liftul s-a oprit la etajul cinci. M-am emoționat puțin când a intrat
în lift Margaret și mi-a zâmbit. Dar după o clipă a intrat în lift și Amanda-Lee.
- Bună, Clementina! Noi mergem la mall, a spus Margaret.
M-am întors cu spatele și m-am prefăcut că sunt foarte ocupată cu butoanele liftului
până ce au coborât ele. După aia m-am dus în camera mea și am făcut un desen cu
mine la mall și cu o mulțime de noi prieteni foarte buni.
În sfârșit s-a făcut și ora la care trebuia să merg după poză. Am alergat tot drumul,
deși aproape îmi rupsesem picioarele după toate căzăturile alea.
Când vânzătorul a adus poza cu Bulinuța, am simțit așa un junghi în inimă, iar
câteva secunde n-am mai putut respira. Era atât de frumoasă așa mărită și îmi era
atât de dor de ea! Am tras repede aer în piept ca să nu leșin, apoi am spus:
- Mulțumesc.
Am dus-o pe Bulinuța acasă, cu atenție, ca să n-o îndoi, că asta nu i-ar fi plăcut
deloc.

44
 Când am ajuns la blocul meu, m-am uitat în sus printre porumbei. Chiar la ultimul
etaj al clădirii era apartamentul doamnei Jacobi. Cu poza cea mare a Bulinuței la
subraț, am urcat cu liftul până la etajul opt și am bătut la ușa doamnei Jacobi.
- Pot să pun poza asta în geamul dumneavoastră? am întrebat. Cel din mijlocul
sufrageriei?
Doamna Jacobi a spus:
- Sigur, scumpo!

Nici măcar nu m-a întrebat de ce. Și deodată parcă nu-mi mai părea așa de bătrână
și nici așa de plicticoasă.
Am mers până la fereastră și am deschis-o. Când m-am uitat în jos, am văzut
spinările celor un milion de porumbei care uguiau pe-acolo.
Acopereau fiecare pervaz, fiecare balcon, fiecare cărămidă care ieșea în afară și
numai de două degete. Printre ei zăream trotuarul din fața blocului; încă era umed
după ce-l spălase tata. Cred că la asta se referea el când zicea că lucrurile trebuie
privite dintr-o nouă perspectivă, dar nu înțelegeam eu la ce-i putea folosi asta.
Doamna Jacobi a venit lângă mine și a împrăștiat pe pervazul ferestrei o jumătate
de cutie de Cheerios. Porumbeii au fluturat din aripi, formând un uriaș nor cenușiu.

45
 Și atunci mi-a picat fisa. Hei!
Hei !!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!
Am ieșit în goană din apartamentul doamnei Jacobi și am coborât pe scări – de opt
ori câte douăsprezece trepte fac nouăzeci și șase.
- Tati! am strigat. Cum ar fi dacă porumbeii ar sta pe partea laterală a blocului,
nu în față? Atunci ar fi mai bine?
- Ar fi grozav, mi-a spus tata. Ar fi un adevărat miracol. Dar, desigur, mai întâi
trebuie să convingi un milion de porumbei să se mute.
- Dar dacă aș reuși, cu asta s-ar rezolva problema porumbeilor? Dacă ar face
mizerie pe aleea laterală, nu te-ai mai necăji atâta?
- Nu, chiar deloc, fiindcă nimeni nu folosește aleea aceea. Și de-ar fi găinațul
până la genunchi acolo, tot n-ar avea nimeni nicio treabă. N-au decât!
Am urcat înapoi pe scări în goană până la apartamentul doamnei Jacobi și am intrat
de-a dreptul, fiindcă ușa rămăsese deschisă. Așa de iute alergasem!
- O să vă aduc Cheerios în fiecare săptămână, i-am spus. Nici măcar nu va trebui
să mă mai rugați. Chiar și în fiecare zi dacă vreți. Dar vă rog să nu le mai dați
de mâncare de pe fereastra asta. Nu vreți mai bine să-i hrăniți de la o
fereastră laterală?
Am tras-o după mine în sufragerie și i-am arătat un loc perfect.
- Hai să-ncepem chiar de azi, am mai spus, presărând pe pervaz restul cutiei
de Cheerios.
Deși porumbeii au creiere mititele, de pasăre, au înțeles destul de repede mesajul,
fiindcă imediat au și apărut, în stol mare, bătând din aripi.
Și era mai bine așa și pentru doamna Jacobi, fiindcă din sufragerie putea să se uite
la porumbei cum mâncau în timp ce lua și ea masa.
Terminând treaba acolo, am alergat înapoi acasă, să-i dau și tatălui meu vestea cea
bună.
El și cu mama erau în bucătărie, pregătind cina. Și le-am povestit, și le-am povestit,
și le-am tot povestit! Tata tot spunea:
- Bravo, colega!
Și mama tot spunea:

46
 - Slavă Domnului! De-acum înainte nu va mai trebui să-ți petreci viața curățând
după porumbeii ăia!

Erau așa de fericiți! Dar părinții mei sunt tare șmecheri. Cumva, în timp ce le
povesteam despre doamna Jacobi, unul dintre ei mi-a pus în față o strecurătoare plină
cu păstăi de fasole și m-a pus să le rup în bucăți.
Dar nu-mi păsa. Mă bucuram mai mult văzând expresia de pe fețele lor
(”Extraordinar! Cred că visez!”) decât dacă aș fi văzut-o pe chipurile zugravilor de
sus.
Din păcate însă încântarea lor nu a ținut prea mult.
După cină, mama a spus că ar vrea să lucreze puțin.
Apoi s-a apropiat de bufetul din bucătărie ca să-și ia markerele speciale. Care însă
erau tot în camera lui Margaret.
- Mi-ai folosit … alea permanente… alea sunt pentru… la ce ți-a fost…?
E semn foarte rău când mama nu reușește să-și termine propozițiile.
- Sunt la Margaret, i-am spus. N-au pățit nimic, nici măcar nu le-a ros la
capete. Mă duc chiar acum să le aduc….

47
 - O, nu ! a spus tata. Mergem noi să le aducem. Cred că oricum a venit timpul
să avem o discuție cu mama lui Margaret. Tu treci în camera ta și gândește-te
la ce ai făcut.
Așa că am mers în camera mea și m-am gândit la diverse lucruri. Cum ar fi faptul
că mama lui Margaret le va explica părinților mei cum stă treaba cu regula ”copilul
cel cuminte și copilul cel neastâmpărat”.

- Nu mai suport să te văd cu părul ăsta verde! Mi-a spus mama îndată ce m-
am trezit din somn duminică dimineață.
Așa că imediat după micul dejun m-a dus în bucătărie și a început să-mi frece
scăfârlia cu praf de curățat, tot spunând lucruri pe care nu le-am auzit niciodată
spuse de vreo mamă la televizor. M-a frecat așa de tare, că probabil mi-a făcut o
gaură în pielea capului și-n țeastă, iar acum toată lumea se poate uita fix în creierul
meu. Așa că de-acum înainte nu mai fac roata.
În tot timpul ăsta eu mă uitam pe fereastra bucătăriei după picioarele lui
Margaret.
- Fratele lui Margaret nu este prietenul meu special, i-am spus mamei, ca să nu
creadă că mă uitam după picioarele lui Mitchell, fiindcă nu era adevărat, el
nu era prietenul meu special.
Mama freca în continuare. N-a spus decât:
- Foarte bine!
Asta zic întotdeauna oamenii mari atunci cănd nu sunt atenți la ce spui.
Deodată, cu coada ochiului am observat printr-o minune că tata îi citea fratelui meu
în camera de zi.
- Oprește-te! am răcnit.
Și m-am repezit înspre tata, i-am sărit în poală și am închis cartea cu zgomot chiar
la timp.

48
 - Fasole e mic, tati! i-am amintit eu. O să se sperie de pantofii ăia!
- In primul rând, pe fratele tău nu-l cheamă Fasole, a spus tata. Iar în al doilea
rând, care pantofi, Clementina?
V-am spus eu că nu prea stă bine cu spiritul de observație. N-ai cum să nu observi
pantofii ăia.
- Pantofii ăia verzi cu vârfuri ascuțite pe care-i poartă ursul, am șoptit. La
pagina paisprezece.
Eu știu asta fiindcă ( bine, recunosc) mă uit de multe ori la pagina aceea. Uneori
îmi place să mă sperii singură. Astăzi însă nu era una dintre acele dăți.
- E doar un desen, colega, a spus tata, nu e de-adevăratelea! Nu vrei să încercăm
să ne uităm împreună
- Nu! am răcnit.
După care m-am înfuriat, fiindcă acum gândul la pantofii ăia cu vârfuri ascuțite mi
se înșurubase în minte și urma să-mi strice toată ziua. Am sărit din poala tatălui
meu și am zbughit-o înapoi în bucătărie, unde tocmai descoperisem o mulțime de
feluri de mâncare. Fursecuri, hamburgeri, pizza, gogoși, brioșe, mere, tot ce vrei,
toate bunătățile erau acolo.
Am înhățat două felii de parizer și le-am mușcat, făcându-mi din ele o pereche de
ochelari. E un truc inventat de mine și numai eu îl știu. De-acum îl știți și voi. Îndoiți
o felie de parizer în două, apoi mușcați chiar pe mijlocul îndoiturii. Faceți la fel și
cu a doua felie. Apoi vă acoperiți ochii cu feliile de parizer, și gata, aveți ochelari
din parizer! Iată și un desen cu ei:

49
 Apoi, fiindcă sunt o soră așa bună și - bine recunosc! – fiindcă încă nu mă
săturasem, am făcut o pereche și pentru fratele meu.

- Ia de-aici, Mazăre, am spus, așezându-mă din nou în poala lui tata și lipindu-
i lui frate-meu ochelarii pe ochi. Pune-ți și tu ochelarii!
Fratele meu a început să râdă așa de tare , că a scuipat bucățile de napolitană
pe care le avea în gură, iar părinții mei au spus:
- Clementina, zău așa!...
Au spus asta exact în același timp. Cred că exersează trucul ăsta noaptea, când
eu dorm. Dar râdeau și ei.
Și deodată ziua asta s-a făcut frumoasă, în ciuda găurii pe care o aveam în cap.
Impresia că e o zi frumoasă m-a făcut să mă gândesc la toate zilele rele din
săptămâna asta, iar asta m-a făcut să mă gândesc la Margaret. Și de aici mi-a
răsărit în minte cea mai bună idee.

50
 Fiindcă am așa un spirit bun de observație, știu tot ce-i place lui Margaret. Așa
că am alergat prin tot apartamentul și am adunat:
• Zgarda de purici a Bulinuței, fiindcă Margaret o iubea mult pe bătrâna
mea pisică.
• Salam pepperoni, fiindcă ăsta-i singurul fel de pizza pe care am văzut-o pe
Margaret mâncând vreodată, cu pepperoni.
• Pantofii roșii pe care Margaret îmi cere să îi pun păpușii Barbie de câte
ori ne jucăm împreună.
• O pană albastră de gaiță din colecția mea, fiindcă albastrul e culoarea ei
preferată.
• Câteva bomboane M&M, fiindcă a suflat pe ale mele.
• Brățara mea norocoasă, fiindcă întotdeauna se uită cu jind la ea.
• Niște dantelă ruptă de pe șosetele mele de petrecere, fiindcă le-am
împrumutat o dată de la Margaret și am uitat să-i spun.
• Lacul de unghii cu sclipici roz, fiindcă Margaret a încercat să-l împrumute
de la mine, dar am prins-o.
• Un bondar mort (nu știu de ce).
• Restul de bucle roșii pe care mi le-am tuns, fiindcă de aici au început toate
problemele pentru noi.
Apoi am luat pălăria preferată a mamei, o sticlă mare de lipici și loțiunea pentru
după ras a tatălui meu, cu care lui Margaret și mie ne placem să ne stropim pentru
că miroase divin.

51
 Am lipit și am tot lipit și am stors și am tot stors la loțiune. Și am zâmbit. Apoi am
ieșit din casă în goană și ghiciți pe cine am întâlnit în lift? Pe Margaret! Fără
Amanda-Lee!
- Am ceva pentru tine, am spus amândouă exact în același timp, deși nu
exersaserăm dinainte.
Atunci i-am întins lui Margaret pălăria pe care tocmai i-o făcusem, iar ea mi-a
dat o pungă, în care era un set nou-nouț de vopsele cu sclipici, pe care nu se așezase
nimeni.

- L-am cumpărat de la mall, a spus Margaret.

Apoi, fără ca vreun om mare să-i ceară să facă asta, mi-a spus că-i pare rău că a
fost răutăcioasă cu mine la ziua mea.
- Și mie îmi pare rău pentru părul tău, am spus eu.
- Bine, în regulă! am spus amândouă.
Și a fost într-adevăr bine cam un minut.
- Trebuie să plec acum, a spus Margaret. Ne vedem diseară.
- Da. Pe diseară, am spus. Hm… dar ce e diseară?

52
 - Petrecerea! Părinții tăi ne-au invitat.
- Așa, am spus. Știam asta.
Dar de fapt nu știam. O-ooo!
Dacă părinții mei dădeau o petrecere de care eu nu știam înseamnă că urma să fie
o petrecere-surpriză. Iar petreceri-surpriză se fac fie când e ziua de naștere a cuiva,
fie când te desparți de cineva.
Și nu era ziua mea!

10

Am alergat înapoi până la apartamentul nostru. Părinții mei erau în dormitor. Mama
tocmai spunea cuiva la telefon:
- Da, un tort de ciocolată cu glazură de vanilie. Iar textul ” Drum bun și cale
bătută!” trebuie să fie scris cu roșu.
- Ai grijă să-i scrie numele corect, l-am auzit pe tata spunând.
Atunci mama a dictat pe litere C-L-E-M-E-N-T-I-N-A și a mai spus că va ajunge
îndată să ia tortul.
Nu mai aveam prea mult timp.
- Cred că o să mă duc să-mi fac curățenie în cameră, am spus foarte tare, trecând
prin camera de zi.
Încercam să fac cuvintele astea să sune ca și când ar fi ceva obișnuit să iasă așa
ceva din gura mea.
- Chiar așa, în după-amiaza asta o să fac o curățenie strașnică!
Tata a ieșit din dormitor și s-a uitat cruciș la mine, apoi s-a așezat să citească ziarul
Boston Globe.
Trecând pe lângă mine ca să-l ajute pe fratele meu la un joc de puzzle, mama s-a
mulțumit să-mi arunce doar o privire.
- Poate că după ce termin o să fac curat și în camera lui Ridichie, am mai spus.
Și apoi o să-mi fac temele. Dacă mai aveți nevoie de ajutor la ceva sau dacă

53
 aveți de rezolvat și alte probleme ca aceea cu Marele Război cu Porumbeii,
veniți să-mi spuneți.
- Bine, Clementina, au spus părinții mei.
Dar de data asta nici măcar nu și-au ridicat privirile.
Deci probabil că era deja prea târziu. Dar, sperând că nu e așa, am luat flaconul de
spray de curățat și niște șervețele de hârtie, fiindcă deși până atunci nu-mi făcusem
niciodată singură curat în cameră, știam că ăsta e primul pas.
Doar că mai departe n-am știut ce trebuie să fac. Voiam ca și camera mea să arate
ca a lui Margaret, ca o poză dintr-o revistă, dar habar n-aveam cum să fac asta.
Problema era că mie mi se părea că totul arată grozav.
Spre norocul meu, știam unde ar vrea părinții mei să fac curățenie.
Am scos afară toate lucrurile din Gaura Neagră și le-am pus grămadă pe pat. Și n-
o să credeți niciodată ce de lucruri au ieșit de-acolo!
Patru pantofi, trei perii și așa de multe agrafe de păr, că nici nu le puteai număra.
Șosete, un puișor din zahăr Easter Peep tare ca piatra și jobenul de la jocul de
Monopoly pe care-l dădusem pierdut în urmă cu doi ani. Un nas de la un Mr. Potato
Head, trei cărți împrumutate de la bibliotecă, compunerea mea despre o carte pe care
trebuia să o predau marțea trecută, precum și propozitiile despre Saturn de vineri.
Încă niște șosete. O mască de Halloween, fusta pe care m-am prefăcut c-am pierdut-
o, două lanterne, o mănușă cu un deget. Un trapez verde din plastic, un glob de sticlă
cu zăpadă pe care scria ”Relaxați-vă în Everglades”, o jumătate de nasture, șoarecele
de cauciuc preferat al Bulinuței. DVD-ul preferat al mamei cu exerciții de yoga și
patentul subțire al tatei. Patruzeci și cinci de cenți. Și încă niște șosete.
Am clădit toate lucrurile astea pe pat și, deși mie mi se părea că arătau bine, am
început să le curăț. Am turnat peste toate soluție și le-am curățat. Afară începea să
se întunece. Dar lucrurile nu se făceau mai curate, ci erau tot mai umede și toate se
umpluseră de mici gogoloaie de hârtie umedă. Deocamdată ochii mei au început să
plângă și n-au vrut să se mai oprescă.
Și atunci au intrat în cameră părinții mei.
- Nu-i nimic, doar mi-a intrat în ochi soluție de curățat, le-am spus. Lună și bec
îmi fac în cameră.
Dar nu credeam nici eu ce spuneam.

54
- Bine, recunosc, am spus, ștergându-mi lacrimile, ca să pot vedea cât sunt de
supărați pe mine. Îmi pare rău, îmi pare foarte rău! N-o să mai fiu așa de acum
înainte!
- Cum n-o să mai fii, Clementina? a întrebat mama. Despre ce vorbești?
- N-o să mai fiu cum nu vreți voi să fiu, am zis. N-o să mai vorbesc atâta și o
să-mi fac curățenie în cameră de-adevăratelea și o să mă gândesc la consecințe
înainte de a face o chestie și n-o să fac oricum nimic și n-o să-mi mai pierd
temele pentru acasă fiindcă n-o să mai pierd nimic și o să stau așa de cuminte,
de o să vă gândiți:” O, să fie asta chiar Clementina sau doar o statuie care
arată ca ea?”, și n-o să mai aduc de la școală bilețele pe care scrie ”Astăzi
Clementina a fost cam dificilă”, și în schimb o să aduc acasă o mulțime de
bilețele pe care să scrie ”O, Clementina e foarte atentă la școală!”, și sub
patul meu va arăta ca sub patul oamenilor normali, și o să-mi țin întotdeauna
mâinile la locul lor, și o să iau din nou lecții de pian, dar de data asta o să stau
tot timpul numai pe băncuță, și…
Aici am rămas fără suflare. Am tras mult aer în piept..
- N-o să mai fiu ca mine de acum înainte. Și atunci voi fi și eu cea cuminte, la
fel de cuminte ca Țelină. Așa că nu-i nevoie să vă descotorosiți de mine. Știu
că asta vreți să faceți, fiindcă v-am auzit spunând ”Doar de unul avem nevoie”,
și scrie ” Drum bun și cale bătută, Clementina!”
Amândoi s-au repezit la mine și m-au îmbrățișat în același timp. O îmbrățișare-
sendviș.

55
Apoi m-au luat de mâini și m-au dus în sufragerie.
Acolo se aflau Margaret și mama ei, și Mitchell cu fratele meu cocoțat pe umeri,
și toți se uitau la mine. Mi-am șters fața ca să fiu sigură că nu-mi mai rămăsese
urme de lacrimi pe obraji, deși nu-mi păsa ce crede Mitchell despre mine, fiindcă
el nu e prietenul meu.
Mama a strigat:
- Priză!
Și toată lumea a strigat ”Surpriză!” și apoi s-au dat la o parte ca să pot vedea
masa din sufragerie.
Pe ea era într-adevăr un tort. Dar pe tort nu scria ” Drum bun și cale bătută,
Clementina!” ci numai ” Drum bun și cale bătută!”, iar dedesubt erau o mulțime
de porumbei din glazură, iar mai jos scria: ”Mulțumim, Clementina- Eroina
Marelui Război cu Porumbeii!”
Oo!
- Și cum rămâne cu ”Doar de unul avem nevoie?” am întrebat. Cu povestea
aia cum rămâne?
Mama și tata au zâmbit foarte, foarte larg.
- Rămâi puțin pe loc, colega, mi-a spus tata.
Apoi a mers până în hol, de unde s-a întors cu o cutie mare.
- Deschide-o, mi-a zis.
Am deschis-o. și ce credeți că era înăuntru?
Un pisoi! Nu glumesc deloc!
- Nu le mai rămăsese decât unul singur, a spus tata. Și-atunci le-am spus: ”Doar
de unul avem nevoie!”
Am scos pisoiul din cutie și l-am dus în baie să-i găsesc un nume. Și imediat am
găsit cel mai grozav cuvânt. Mi-am lipit pisicul de obraz i-am spus ce nume îi
alesesem. Îndată el a început să toarcă, un sunet care îmi lipsise atât de tare de
la moartea Bulinuței.
Când am ieșit din baie, am văzut că Margaret ar fi vrut și ea să-l mângâie, dar
le-a spus mâinilor ei să stea cuminți, fiindcă era pisoiul meu și era nou.

56
 Aș fi vrut să-i spun ”Regula e că n-ai voie să-mi atingi pisoiul, pentru că asta era
regula!” Dar n-am spus așa. În schimb, gura mea s-a deschis și a spus:
- Margaret, vrei să-l mângâi și tu pe Hidratant?
Asta a fost și pentru mine o surpriză.
- Știm că nu ți-o putem aduce pe Bulinuța înapoi, a început mama.
- Pisoiul ăsta e altfel, a spus tata.
- Așa e, le-am spus. Dar Hidratant e perfect!
Apoi am ridicat privirile și am văzut că toate celelelte erau perfecte: mama, cu
salopeta ei, tata care se prostea mereu, fratele meu care nu avea nume de fruct,
Margaret cu pălăria ei specială, Mitchell, care tocmai tăia în felii tortul cu
”Eroina Clementina”, apartamentul nostru care nu arăta ca în reviste.
Mama lui Margaret s-a apropiat de mine și mi-a spus:
- Mâine după școală vă duc pe amândouă la coafeza mea ca să vă aranjeze părul.
Abia m-am abținut să răspund ”Nu, mulțumesc”, pentru că eu n-aș fi vrut să
schimb absolut nimic.

57
 Dar ea îmi zâmbea și asta era de asemenea perfect, așa că i-am zâmbit și eu și
am spus:
- Minunat!
Apoi i-am servit pe toți cu tort și am fost foarte politicoasă: le-am dat întâi tuturor
câte o felie și abia la sfârșit de tot mi-am luat și eu una.
Ba nu, două! Recunosc!

58
Sfârșit!

59
60