Autoreglarea asocierii si solitudinii

Autoreglarea asocierii și solitudinii se referă la capacitatea unei persoane de a-și controla și gestiona
interacțiunile sociale și perioadele de singurătate. Autoreglarea se referă la capacitatea de a se auto-
dirija și auto-regla comportamentele și emoțiile în funcție de obiectivele și valorile personale.

În ceea ce privește asocierea, autoreglarea poate include abilitatea de a decide când și cu cine să
interacționeze, cum să gestioneze conflictele sociale și cum să păstreze relațiile pozitive. De asemenea,
poate include abilitatea de a se retrage din interacțiunile sociale atunci când este necesar sau de a evita
interacțiunile nedorite.

În ceea ce privește solitudinea, autoreglarea poate include abilitatea de a găsi echilibrul între perioadele
de singurătate și interacțiune socială. Persoanele cu o autoreglare bună pot găsi confort în singurătate,
dar totodată pot întreține relații sociale active și sănătoase.

Autoreglarea asocierii și solitudinii poate fi un factor important în dezvoltarea și menținerea relațiilor

sociale sănătoase și poate avea un impact asupra stării de bine emoționale și psihologice a unei
persoane.

În ceea ce mă privește, am întâmpinat dificultăți în autoreglare în ceea ce privește perioadele de

solitudine. Considerându-mă dintotdeauna o persoană extrovertită, mi-am luat de mai multe ori energia
din interacțiunile sociale. Astfel când apărea nevoia de solitudine, mă simțeam deja epuizată chiar fizic.
Incapacitatea de autoreglare în acest sens a însemnat și o dificultate în a pune limite atunci când
resimțeam nevoia de solitudine, dintr-o incapacitate de a refuza interacțiunile sociale. Nepunând astfel
de limite, interacțiunile sociale nedorite îmi cauzau mai degrabă frustrare decât satisfacție.

În extrema cealaltă a fost perioada în care am fost în carantină, când nevoia de asociere a fost complet
nesuplinită. Dacă în primă instanță, solitudinea a fost binevenită, după o perioadă am resimțit nevoia
interacțiune cu persoanele din jur. Deși comunicam în continuare cu persoanele apropiate prin
intermediul rețelelor de socializare, nevoia de asociere nu era pe suplinită. Simplul fapt că nu
interacționam chiar într-o mică măsură cu persoanele cu care m-aș fi văzut spre exemplu zilnic la birou
l-am perceput ca pe o deprivare socială. Până la construirea unei relații sănătoase cu singurătatea, am
evitat deliberat perioadele îndelungate de solitudine, neconștientizând această nevoie.

Mai mult decât atât, după perioadele de solitudine prelungită, reluarea interacțiunilor sociale pare
anevoioasă și consumatoare de energie.
În ceea ce privește persoanele din anturajul meu, efectele asupra acestora diferă în funcție de
personalitatea acestora. Persoanele introvertite, preferă perioadele de solitudine și nu folosesc ca mijloc
de reglare perioadele de asociere. Mai mult decât atât, acestea spun că nu resimt efectul neîmplinirii
nevoii de asociere. De asemenea, în contextul ridicării măsurilor impuse pe durata pandemiei, acestea
au preferat să lucreze în continuare de acasă, preferând solitudinea și din acest punct de vedere. Mai
mult, unii dintre cei cu care am discutat, au menționat că interacțiunea socială de la locul de muncă este
mai mult decât simt nevoia și atunci când doresc să își ia momente de solitudine, contextul familial nu
le permite ceea ce îi face să se simtă frustrați. Pe cealaltă parte, persoanele extrovertite susțin că reușesc
să găsească un echilibru între cele două. Alte persoane consideră că necesitatea interacțiunii sociale
este substituită de telefon și relațiile păstrate prin mijloace de comunicare la distanță.

Însă un punct comun în ceea ce privește majoritatea este că atunci când avem excese de solitudine sau
excese de interacțiuni sociale, de cele mai multe ori ne simțim epuizați și că nu mai putem funcționa
corespunzător, tânjind după nevoia care ne lipsește.