Teoria „descălecatului”, origini, evoluție, confuzii, perspective

Cea mai veche cronică în limba română pe care ne-am obișnuit să o numim a lui Grigore Ureche
conține, încă din titlu, un termen în jurul căruia s-au adus multe discuții, fiind socotit purtător al
unei teorii antiștiințifice „Letopisețul Țării Moldovei, de când s-au descălecat țara. Termenul revine
în fruntea unor capitole „Predoslovia descălecării a țării Moldovei dinceputul ei”. Acest termen se
regăsește de asemenea în manuscrisele cronicilor muntene-Letopisețul cantacuzinesc și de asemenea
în scrierile lui Miron Costin Letopisețul Țării Moldovei și de Neamul moldovenilor.

În concepția cronicarilor „descălecatul” dintâi corespunde cu colonizarea romană a Daciei, iar

descălecatul al doilea cu întemeierea principatelor. Acest al doilea descălecat-din Maramureș (în
cazul Moldovei) sau din Făgăraș (în cazul Țării Românești) s-ar fi produs pe locul rămas pustiu în
urma retragerii râmlenilor (retragerea aureliană din veacul al III-lea). Astfel termenul de
„descălecat” a fost asociat ideii vidului de locuitori în spațiul est și sud-carpatic; ca urmare
„descălecatul a ajuns să echivaleze cu o cucerire, o invazie, o colonizare a acestui spațiu presupus
pustiu. Aceasta a fost cea dintâi înțelegere confuză: condiționarea descălecatului de absența
populației autohtone anterioare.

În primul rând, pustiujl din textele cronicilor noastre trebuie înțeles în accepțiunea medievală a
termenului, care nu e totuna cu aceea modernă, căci, altminteri, cum s-ar înțelege-de exemplu-
prevederea din 1222 conform căreia cavalerii teutoni urmau să culeagă toate dările din Țara Bârsei
dăruită lor fiindcă era...pustie.

În al doilea rând, trebuie spus că nici un istoric serios, fie că a admis fie că a respins termenul de
descălecat nu s-a gândit să conteste existența unei populații autohtone, cu organizări statale
(prestatale) în spațiul extracarpatic, anterior în momentul când cele două principate românești au
apărut în viața politică a acestei zone. O trecere în revistă a pozițiilor pe care istoricii o adoptau faâță
de descălecat arată de fapt, tocmai acest lucru. Pe de altă parte nici venirea unor grupuri de oameni
de peste munți nu a putut fi negată, cel puțin inițial-în cazul Moldovei. Astfel încât Dimitrie Onciul,
marele adversar al descălecatului, admitea rolul. Jucat de românii veniți cu Dragoș în timpul luptelor
antitătare, iar Gheorghe Brătianu a consacrat o bună parte a cărții prin care a revitalizat descălecatul
pentru a demonstra tocmai existența populației autohtone și viețuirea ei în cadrul unor voievodate
anterioare întemeierii principatelor.
Xenopol înțelese prin descălecat nu o colonizare „întreprinsă de românii de peste munți în siliștele
deșarte ale viitoarelor principate” ci „o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania,
peste unul de baștină, care se pleacă înaintea lui”. Sensul acesta a fost argumentat de Gheorghe
Brătianu cu nuanțele impuse de ulterioarele achiziții istoriografice în cartea sa din 1945.

Firește rolul pe care elementele politice unificatoare l-au îndeplinit în întemeierea statelor medievale
românești, în accelerarea și definitivarea procesului de închegare statală, nu poate fi determinat cu
absolută precizie. Este certă doar trecerea peste munți a lui Dragoș și a lui Bogdan cu grupuri de
ostași și familiari precum și statornicire, dincoace de munți a unor grupuri de români, sași și unguri
chemați de domni sau veniți din proprie inițiativă. În ceea ce privește Țara Românească-unde
descălecatul din Făgăraș a fost negat din lipsa probelor documentare-studiile anilor din urmă,
aducând de asemenea probe de natură arheologică, au modificat substanțial opiniile referitoare la
rolul Făgărașului în nașterea Principatului muntean. S-a arătat, apoi, că legături la fel de strânse au
existat și între țara Hațegului și nordul Olteniei, precum legături identice au unit Maramureșul cu
nordul Moldovei.

Totuși în 1963 David Prodan a eșezat aceste realități într-o ecuație deplin corectă deschizând o cale
pentru înțelegerea faptelor. Statul se putea constitui sub păvaza munților pe partea de sud. Forța
unificatoare, însă, personalitatea capabilă să execute cu forțele date un act necesar sau posibil, se
putea ivi de pe oricare parte, în acest sens era posibilă și o descălecare. Analogiile desigur se impun.
Și Făgărașul, Marginea și Hațegul, trebuie să fi jucat același rol în constituirea Țării Românești pe
care l-a jucat și Maramureșul în constituirea Moldovei.

Văzut astfel descălecatului nu i se poate fixa o dată; în cazul special al Moldovei, deosebind
descălecatul acesta de lungă durată (stabilirea în mediul moldovenesc ale unor elemente feudale
venite din Maramureș) de descălecatul lui Dragoș (statornicirea în Moldova a unor feudali
maramureșeni ca reprezentanți ai regelui angevin, acceptați deoparte a vârfurilor societății
moldovenești, așa cum a fost cazul pentru Dragoș și urmașii săi). Radu Popa a sintetizat perfect
problema, indicând și căile pentru abordarea ei ulterioară; chipul în care d-sa a definit descălecatul
lui Dragoș înseamnă de fapt revenirea la sensul pe carei-l atribuisera Xenopol și Brătianu. Și începe
să se știe impusă de descălecători elementului de baștină nu a fost acceptată fără opopziție:
săpăturile recente de la Baia au scos la iveală urmele unui incendiu databil-cu monede-spre mijlocul
veacului al XIV-lea.
Pentru a încheia: a existat un „descălecat” lent, continuu de lungă durată ca o osmoză, care nu a
produs în Transilvania vreun dezechilibru demografic și nici nu a dus prin el însuși la apariția
statelor medievale românești în spațiul extracarpatic, un „descălecat” care nu a rămas în tradițiile
poporului și în izvoarele scrise, dar care a contribuit substanțial la întărirea legăturilor dintre românii
din interiorul și din afara arcului carpatic, continuând și după întemeierea principatelor. Momentul
însuși al acestei întemeieri de state în spațiul extracarpatic-care după expresia lui Nicolae Iorga
„înseamnă ieșirea la suprafață a unor energii populare ascunse-moment desemnat de cronicar prin
descălecat, rămâne să fie marcat prin evenimentul trecerii peste munți a unor feudali români din
ținuturile intracarpatice, fie ca reprezentanți ai regelui Ungariei, fie ca răzvrătiți împotriva puterii lui.

Tradiția descălecatului cu toate sensurile și aspectele lui-nu constituie altceva decât o dovadă în plus
a legăturilor care au existat dintotdeauna între românii din spațiul intra și extracarpatic, o mărturie
semnificativă a unității poporului român.