LUCRĂRI PENTRU FIXAREA ALUVIUNILOR CU AJUTORUL

VEGETAŢIEI

Scurgerile apelor torenţiale barate în urma împăduririlor din bazinul de recepţie,

construirii lucrărilor transversale din albii, se domolesc. În spatele lucrărilor transversale, apele
depun aluviunile antrenate din amonte.
Prin aceste depuneri aluvionare care au loc în fiecare an, fundul albiei se ridică şi ca
urmare, malurile în prăbuşire, râpele şi terenurile în alunecare, se stabilizează. Este nevoie ca
aceste aluviuni să fie fixate prin împădurire, chiar dacă apele nu au încetat să depună aluviuni.
Împădurirea imediată a acestor terenuri oferă multe avantaje tehnico-economice: panta
după care se depun aluviunile creşte întrucât scurgerile ulterioare împăduririi nu mai sunt
scurgeri libere, iar fiecare puiet sau lăstar constituie un obstacol în calea apelor. De asemenea,
aterisamentele se lungesc în amonte, prin sporirea aluviunilor reţinute, se sporeşte corespunzător
eficienţa lucrărilor transversale construite, prin fixarea aluviunilor cu plantaţii, scurgerile
ulterioare nu le mai pot antrena, scurgerile se centrează pe firul albiei şi astfel decastrarea
lucrărilor transversale nu mai este posibilă.
Căile de reinstalare a vegetaţiei pe
aceste terenuri care se recuperează an
de an sunt simple şi numeroase.
Plantaţiile de pe aterisamentul
lucrărilor transversale vor fi amplasate
în trei etape (figura 1). Ordinea de
plantare a aterisamentului este
următoarea:
Fig. 1. Plantarea aterisamentului în etaje - în etapa I se plantează treimea
superioară;
- în etapa a II-a – treimea mijlocie;
- în etapa a III-a – treimea inferioară, când materialul solid depus a ajuns la marginea
superioară a lucrării.
Baza materialului de împădurire ce se foloseşte în aceste lucrări sunt speciile moi: salcia,
aninul şi plopul, care consumă multă apă şi se pot dezvolta în soluri aluvionare.
Salcia se plantează sub formă de butaşi şi sade sau în alte lucrări de împădurire se
foloseşte sub formă de nuiele lungi sau prăjini.
 Plopul se plantează sub formă de butaşi, sade şi puieşi de talie înaltă recoltaţi din
pepiniere, iar aninul numai sub formă de puieţi de 2-3 ani recoltaţi din pepiniere şi seminţişuri
naturale, însorite.
Butaşii folosiţi trebuie să aibă dimensiuni mai mari decât cele obişnuite, respectiv 1-2 cm
grosime şi 30-70 cm lungime. Plantarea butaşilor se face pe întreaga lor lungime, ocupându-se
cu ei părţile laterale ale albiilor unde, la scurgerile torenţiale nu ajung şuvoaie puternice. Spre
centrul albiilor se plantează puieţii şi sadele cele mai dezvoltate pentru a putea rezista curentului
apei, mai puternic din această zonă.
Rândurile de puieţi se plantează mai rare către centru (1 m) şi din ce în ce mai dese către
marginile albiei (0,5 m), pentru ca depunerile de aluviuni să se facă după un profil eliptic.
Aceasta asigură albiilor mai multă rezistenţă la eroziune şi centrează scurgerile pe mijlocul lor.
La torenţii cu debit permanent de apă, ca şi la cei cu debit intermitent, dar cu viituri
bogate, se lasă un culoar central de 2-4 m pentru scurgerea apelor. În timp datorită dezvoltării
vegetaţiei, sporeşte infiltraţia apei în sol şi deci volumul ei în albii scade.
În acest caz nu mai este nevoie de acel culoar iniţial, acesta putându-se astfel micşora
treptat în anii următori sau chiar suprima prin adăugiri de noi rânduri de sade sau puieţi.
Epoca optimă pentru plantare este primăvara, când butaşii şi sadele se pot planta prin
simpla lor înfigere în pământul moale sau depunerile aluvionare.
Un procedeu care dă foarte bune rezultate la albiile cu lăţime mai mare de 5 m, este acela
de a îngropa orizontal şi la o adâncime de 10-15 cm sub nivelul depunerilor nişte prăjini sau pari
de salcie, câte unul de fiecare parte şi întinşi pe întreaga lor lungime, aşezaţi în formă de V cu
vârful în aval şi prinşi de fundul albiei prin ţăruşi cu cârlig. Se mai pot folosi şi mănunchiuri
cuprinzând 2-3 nuiele mai scurte petrecute între ele pe o lungime de 5-7 m, sau material mai
mărunt legat în snopuri-fascine, cu grosimea de 10-15 cm, şi îngropate la 15-20 cm.
Eficienţa lucrărilor transversale este mult sporită de introducerea vegetaţiei în bazinele
torenţiale, grăbind astfel stingerea torenţialităţii prin măsuri simple şi uşor de aplicat.

Lucrări pentru evacuarea apelor în zona de depunere

Amenajările din zona de evacuare a apelor de viitură se aplică după ce au intrat în funcţie
lucrările executate pe reţeaua torenţială. Aceste lucrări de evacuare a viiturilor în zona de
depunere completează amenajările executate pe reţeaua torenţială şi au rolul de a dirija scurgerile
de pe ravenă într-un emisar natural, pe un traseu scurt şi stabil, în scopul protejării obiectivelor
social-economice din aval împotriva inundaţiilor sau colmatării.
 Obişnuit, evacuarea apelor de viitură se face prin albia naturală care traversează zona de
depuneri (conul de dejecţie) şi confluează cu emisarul.
Reprofilarea albiei naturale se va executa etajat, cu partea inferioară corespunzătoare
debitelor mici şi mijlocii, de formă parabolică sau trapezoidală. Albia reprofilată se consolidează
biologic, mecanic sau mixt (biologic şi mecanic) în funcţie de caracteristicile hidrologice ale
torentului şi de importanţa obiectivelor social-economice din zona de depunere.
Suprafeţele de teren din zona naturală de depunere a aluviunilor şi evacuare a apelor de
viitură se valorifică prin folosinţe agricole, iar în cazul depunerilor grosiere, improprii culturilor
agricole, prin plantaţii silvice.

Amplasarea şi dimensionarea lucrărilor transversale

Luate în ansamblu, lucrările din bazinul de recepţie, în reţeaua de scurgere şi în zona de
depunere a ravenei sau a formaţiunii torenţiale trebuie să asigure reducerea debitului afluent
(solid şi lichid) spre reţeaua formaţiunii să asigure consolidarea vârfurilor şi fundului ravenei, să
realizeze stabilitatea malurilor şi crearea condiţiilor de instalare a vegetaţiei forestiere, toate
acestea contribuind la stoparea dezvoltării formaţiunii eroziunii în adâncime pe care s-au aplicat.
Efectuarea acestor lucrări nu se face la întâmplare, ci pe baza unor studii şi calcule ţinând
cont că lucrările din reţeaua de scurgere şi, mai ales, cele transversale necesită investiţii destul de
ridicate. Astfel, se dimensionează prin calcul lucrările din zidărie de piatră cu mortar de ciment,
din beton şi barajele din pământ, celelalte luându-se constructiv.
Ca lucrările transversale să corespundă rolului funcţional de bază pentru care urmează să
fie construite este necesar să se stabilească valoarea pantei de proiectare (panta de compensaţie)
pe care o va avea talvegul ravenei sau văii torenţiale în urma aplicării lucrărilor.
Prin panta de proiectare se înţelege panta la care se produce un schimb egal între
aluviunile depuse de viitură şi cele antrenate de pe fund, astfel încât profilul fundului ravenei
rămâne neschimbat. De valoarea acestei pante de proiectare depinde eficienţa tehnică şi
economică a amenajării reţelei torenţiale cu lucrări transversale.
Alţi autori mai folosesc noţiunea de pantă de echilibru care ar reprezenta limita inferioară
a pantei de compensaţie, iar limita superioară a acesteia se numeşte pantă de divagaţie (Pleşa I. şi
colab., citat de Lulea C., 1997).
În funcţie de textura solului în care se dezvoltă ravenele, de dimensiunile materialelor
transportate, se pot folosi orientativ următoarele valori pentru panta de proiectare (Pleşa I. şi
colab., 1980; citat de Budiu V. şi Mureşan D., 1996):
- pentru soluri uşoare: 0,5 – 1%;
- soluri mijlocii: 2 – 3%;
- soluri grele: 1 – 2%;
- transport pietre: 3 – 5%.
Pentru stabilirea pantei de proiectare trebuie cunoscute sau determinate cât mai multe
elemente care caracterizează regimul hidrologic a sectorului de albie ce trebuie amenajat şi
anume: profilul nivelitic longitudinal cât mai multe profiluri transversale în punctele
caracteristice, debitul de formare, viteza limită de antrenare, panta talvegului, coeficientul de
rugozitate, condiţiile de dezvoltare a vegetaţiei forestiere, importanţa social – economică a
amenajării etc.
Relaţia de calcul pentru panta de proiectare (după Pleşa I. şi colab., 1992) este:

Va 2
Ip=
C2 R
unde:
Va = viteza medie limită de antrenare corespunzătaore aluviunilor din sectorul de albie

considerat:
Va=Vo⋅h 0,
m ;
2

Vo = viteza limită de antrenare pentru curentul cu adâncime medie (hm) de 1 m;

C = coeficientul de viteză după Chezy:

87 √ R
C=
γ+ √ R ;
R = raza hidraulică corespunzătoare debitului de formare, în secţiunea medie a sectorului studiat;
debitul de formare (Q0 max ) se consideră egal cu debitul de asigurare de 50% (Q 50%) şi se
calculează cu relaţia:
1+1 , 3 log 2
Q0 max =Q50 % = ⋅Q =0 , 517⋅Q5 %
1+1 , 3 log 20 5 %

ɤ = coeficientul de rugozitate, cu valori ce variază între 3,5 – 7,5 în sectoarele în care

predomină transportul aluviunilor şi 5,5 – 10,0 în sectoarele de săpare, în funcţie de prezenţa şi
densitatea vegetaţiei forestiere.
Amplasare lucrărilor transversale pe firul ravenei, respectiv stabilirea înălţimii lucrărilor
şi a distribuţiei dintre ele, se face avându-se în vedere panta de execuţie (Ic). Aceasta se defineşte
ca fiind panta liniei care uneşte radierul disipatorului unei lucrări transversale cu cresta
deversorului lucrării vecine din aval. Deosebirea dintre valorile pantei de execuţie şi pantei de
proiectare depinde de funcţia prioritară a lucrării transversale.
Dacă rolul lucrării este consolidarea talvegului atunci panta de execuţie (Ic) este egală cu
panta de proiectare (Ip). În cazul în care funcţia de bază a lucrării este sprijinirea malurilor sau
atenuarea debitului solid, atunci panta de execuţie este de 0,6 – 0,9 din panta de proiectare
(Băloiu V., 1980 – citat de Pleşa I., 1992).
La proiectare, barajele se amplasează astfel încât barajul din amontele primului să se afle
acolo unde linia pantei de compensaţie atinge fundul albiei (figura 2).

Fig. 2. Amplasarea corectă a barajelor

It – panta fundului albiei ravenei;
iat – panta de compensaţie sau aterisament ce se
va forma aici prin depunerea materialului solid
adus de apă.

La execuţie, care are loc cel mult la câteva luni după proiectare, dacă se constată că
situaţia schimbată din teren face necesară amplasare unui baraj mai în amonte sau mai în aval
decât s-a proiectat, executantul este obligat să recalculeze înălţimea şi alte câteva caracteristici
ale barajului, situat mai în aval va trebui să fie mai înalt, iar situat mai în amonte va fi mai jos
decât barajul corespunzător obţinut la proiectare. În acest fel nu vor mai rezulta baraje îngropate
în aterisament şi deci proiectate prea des şi nici baraje erodate ca urmare a faptului că
aterisamentul nu a ajuns la barajul din amonte (figura 3)
O altă problemă care se pune este răspunsul la întrebarea: ce este mai eficient, un baraj
înalt sau mai multe baraje mici.

Fig.3. Amplasarea incorectă a barajelor raportat la

barajul a
b – baraj ce va fi îngropat de aterisamentul
barajului a;
c – baraj ce este protejat de aterisamentul
barajului a
 Construirea barajelor mari atrage mari cheltuieli de investiţie şi o serie de dificultăţi cum
ar fi:
- barajele mari reclamă un teren de fundaţie foarte bun;
- prin funcţionarea şi dimensionarea lor barajele mari găsite în număr restrâns de-a lungul
torenţilor nu întârzie în mod satisfăcător scurgerea apelor;
- aluviunile depuse în spatele barajelor mari nu pot sprijini în mod convenabil malurile în
prăbuşire aflate în amonte;
- în cazul unei eventuale avarii mai însemnate sau a unei prăbuşiri, barajele înalte dau naştere
la pericole mai mari;
- capacitatea mai mare de retenţie a barajelor înalte nu este un criteriu valabil pentru alegerea
lor. Retenţia aluviunilor trebuie realizată cât mai sus pe firul torenţilor, în bazinele lor de
recepţie, punându-se accentul în acest scop pe folosirea mijloacelor biologice
Astfel, barajele înalte nu se construiesc decât în cazuri speciale, când se pune problema
reţinerii unui volum mare de aluviuni într-un timp mai scurt şi numai atunci când albia fiind
stâncoasă şi îngustă nu se oferă condiţii bune pentru fundare şi încastrare.
Este mult mai indicat astfel să se construiască baraje mici, chiar dacă sunt mai multe.
Folosirea acestor baraje mici, repartizate uniform pe firul torenţilor oferă o serie de
avantaje foarte importante:
- construirea lor este mai simplă, reclamă folosirea unui volum de materiale mai mic precum şi
cheltuieli de investiţii şi întrebuinşare mai mici;
- prin funcţionarea lor, barajele mici întârzie mai mult scurgerea apelor;
- nu atrag afuieri şi adânciri periculoase în aval, iar depunerile aluvionare reţinute în amonte
sprijinesc în condiţii mult mai favorabile malurile ce se găsesc în prăbuşire (P 1 şi P2 din
figura 90), fără să acopere vegetaţia utilă de pe malurile vecine stabile (S 1, S2, S3, S4 din
figura 4);
- în cazul unor avarii sau chiar prăbuşiri pagubele provocate sunt mai mici.
 Fig. 4. Baraje mari sau baraje mici?
În cazul lucrărilor de înălţime mică, tipizate se calculează numărul acestora (N) şi
distanţa dintre ele (d), iar la lucrări mari, care în mod obligatoriu, trebuie amplasate în anumite
puncte care să corespundă sub aspect geotehnic, hidrotehnic şi economic, se calculează înălţimea
acestor lucrări.
Astfel cunoscându-se anumite elemente
cum ar fi: lungimea pe orizontală a ravenei (D),
panta de proiectare (Ip) şi panta fundului ravenei
(Ir) se poate determina înălţimea totală ce trebuie
acoperită cu lucrări transversale (Hc) (figura 5).
Rezultă astfel:
Fig.5. Stabilirea distanţei şi a numărului de
lucrări transversale H c =H−H 0 =D⋅I r −D⋅I p=D⋅( I r −I p )
unde:
H = diferenţa de nivel corespunzătoare pantei fundului ravenei (m);
H0 = diferenţa de nivel corespunzătoare pantei de proiectare (m).
În funcţie de această înălţime totală ce trebuie acoperită se poate determina numărul de
lucrări transversale (N) ce trebuie executate pe lungimea D cu ajutorul relaţiei:
H c D( I r −I p )
N= =
hc hc
unde:
 hc = înălţimea lucrării (m)
Cunoscându-se înălţimea lucrărilor (în cazul lucrărilor de dimensiuni mai mici –
cleionaje şi fascinaje) distanţa dintre acestea se poate calcula cu relaţia:
D⋅hc D⋅hc hc
d= = =
Hc D⋅( I r −I p ) ( I r −I p )
Diferenţa de nivel (Δz) dintre două lucrări consecutive se poate determina cu formula:
hc
ΔZ =
I r −I p (m)
Aceasta serveşte la amplasarea pe tern a lucrărilor cu ajutorul nivelei.
Pentru lucrările cu înălţime mai mare (praguri şi baraje), cu distanţa dintre ele impusă se
poate determina înălţimea lucrării cu ajutorul relaţiei:
h c=d⋅( I r −I p ) (m)
La schimbări bruşte de pantă este necesar să se calculeze pentru tronsonul respectiv
înălţimea fiecărei lucrări, corespunzătoare distanţei impuse dintre acestea, cu relaţia:
h1 =d 1 ( ir −I p )
unde:
h1 = înălţimea unei lucrări care se amplasează la distanţa impusă (m);
d1 = distanţa pe orizontală până la lucrarea din amonte (m).
Pentru stabilirea elementelor hidraulice şi constructive la deversorul lucrărilor
hidrotehnice este necesar să se calculeze debitul maxim de viitură pe tronsoane folosind relaţia:

Q =16,67 · k· S · I (m3/s)
unde:
Q = debitul (m3/s)
k = coeficientul de scurgere;
S = suprafaţa de pe care se colectează apele (km2)
I = intensitatea ploii de calcul (mm/min).
Se va lua în calcul ploaia care se repetă o dată la 10 – 25 ani.
Pe baza elementelor stabilite în teren (b, h, m) se calculează debitul maxim cu relaţia:
Q=ω⋅V (m3 /s )
Se determină mai întâi următoarele elemente:
- secţiunea vie (ω):
 ω= h· (b +m · h) (m2)
- perimetrul udat (P):

P=2 h √ 1+m2 +b (m)

- raza hidraulică (R);
ɯ
R = P (m)

- viteza de scurgere a viiturii (V)

V =C √ R⋅I r (m/ s )
unde:
h = adâncimea apei în ravenă (m);
b = lăţimea la fund a ravenei (m);
m = numitorul taluzului;
C = coeficientul de viteză (coeficientul lui Chezy);
Ir = panta ravenei.
Este recomandat să se calculeze debitul prin ambele relaţii şi să se ia în calcul debitul
maxim.