Grupele sangvine

In prezent exista 29 de sisteme de sisteme de grupe sangvine recunoscute de

ISBT (International Society of Blood Transfusion). Dintre aceste sisteme, cele mai
cunoscute si cele mai importante in cazul transfuziilor sunt sistemle ABO si Rhesus
(Rh). Toate grupele sangvine din cadrul celor 29 de sisteme sunt determinate de
combinatiile a 29 de antigene de pe suprafata hematiilor si in total exista peste 400 de
grupe sangvine.

Sistemul ABO
In cadrul sistemului ABO, exista patru grupe sangvine: O sau I, A (II), B (III)
si AB (IV). Aceste grupe sunt determinate de prezenta sau absenta pe suprafata
hematiilor a unor molecule antigenice, denumite si aglutinogeni. Cei mai importanti
aglutinogeni sunt A, B si H. Anticorpii corespunzatori acestor antigene se numesc
aglutinine si sunt denumiti anticorpi α (Anti-A) si β (anti-B).
Aglutinogenul H este prezent pe hematiile de grup O si este precursorul
aglutinogenilor A si B (figura 1). Proprietatile antigenice ale acestor molecule sunt
determinate de structura resturilor glucidice atasate miezului proteic. Astfel, prin
adaugarea unui rest de N-acetil-galactoza la antigenul H se obtine antigenul A si prin
adaugarea unui rest de Galactoza la antigenul H se obtine antigenul B. La randul lui,
antigenul H provine dintr-un precursor denumit precursorul antigenelor ABO, prin
adaugarea unui rest de fucoza.

Figura 1. Originea antigenelor ABO.

Aglutininele (anticorpii) corespunzatoare aglutininelor A si B fac parte din

clasa imunoglobulinelor M (IgM), proteine cu masa moleculara mare care nu pot
traversa bariera placentara. Aglutininele si anticorpii corespunzatori (de exemplu A si
α) nu se gasesc in sangele aceleiasi persoane. Daca ar intra in contact anticorpii si
antigenii corespunzatori, ar avea loc o reactie antigen-anticorp (reactie foarte
specifica) si hematiile ar aglutina si in final ar fi distruse. In functie de distributia
antigenelor din hematii si a anticorpilor din plasma se disting 4 grupe sangvine, a
carei denumire este data de tipul de antigen (tabelul 1).
Grupa sangvina Aglutinogeni (antigene) Aglutinine (anticorpi)
O H α si β
A A β
B B α
AB A si B lipsesc
Tabelul I. Grupele sangvine ABO

In Romania distributia grupelor sangvine este urmatoarea: 34% grup ), 41%

grup A, 19% grup B si 6% grup AB.
Pe baza tabelului I se pote deduce schema compatibilitatii grupelor sangvine
(figura 2).

Figura 2. Schema compatibilitatii grupelor sangvine

Asa cum se poate deduce din figura 2, regula de donare a sangelui este
urmatoarea: in sangele donatorului nu trebuie sa existe antigene (aglutinogeni) care sa
interactioneze cu anticorpii (aglutininele) primitorului. Prin urmare sangele se
doneaza in interiorul aceluiasi grup, si de la grupul O (donor universal) la toate
celelalte grupe. Persoanele cu grup AB sunt primitori universali, deoarece plasma lor
este lipsita de aglutinine. Aceasta regula este valabila in cazul transfuziei unor volume
mici de sange (pana in 500 ml). In acest caz, anticorpii din sangele donatorului nu
sunt importanti si nu pot crea neplaceri deoarece volumul de sange transfuzat fiind
mic, acestia se vor dilua foarte mult in sangele primitorului. In schimb, in cazul unor
transfuzii cu volume mari de sange, anticorpii donatorului devin importantii pentru ca
fiin in cantitate mare pot reactiona masiv cu antigenele de pe hematiile primitorului.
In aceste cazuri transfuziile se realizeaza numai in cadrul aceluiasi izogrup (acelasi
grup sangvin).

Determinismul genetic al grupelor sangvine

Grupul sangvin O este detrminat de gena l, o gena recesiva. Grupele A si sunt
determinate de genele LA si respectiv LB, gene dominante. In cazul acestor grupe
sangvine sunt prezente genele LA si l pentru grupul A si LB si l pentru grupul B dar
datorita faptului ca gena l este recesiva se manifesta fenotipul (grupul sangvin)
determinat de gena dominanta. In cazul grupului AB apare un fenomen aparte,
denumit codominanta, in care doua gene dominante (in acest caz genele L A si LB)
conlucreaza pentru a determina aparitia unui nou fenotip si nu se observa o dominanta
a uneia dintre gene asupra celeilalte. In figura 3 este reprezentat un scenariu de
transmitere a grupelor sangvine de la parinti cu grup O si respectiv AB, la copii.

Figura 3. Daca parintii au grup O si AB copii vor avea sange de grup A sau B cu
determinism heterozigot

Exista si exceptii de la aceste reguli, ca de exemplu fenomenul Bombay.

Persoanele la care se manifesta acest fenomen au grup sangvin ascuns. Desi
genotipic exista cel putin una dintre genele dominante (L A, LB), fenotic, in urma
testarii, se determina grupul sangvin O. Acest lucru se intampla deoarece este
inhibata exprimarea enzimei H care catalizeaza formarea antigenului H (precursor
al antigenelor A si B). Daca antigenul H nu este sintetizat nu se vor sintetiza nici
antigenele A si B si prin urmare, chiar daca sunt prezente genele pentru acesti
antigeni, acestia nu se exprima. Fenomenul Bombay este unul din motivele pentru
care testele de paternitate pe baza determinarii grupelor sangvine au fost inlocuite
cu teste genetice.

Sistemul Rhesus (Rh)

Sistemul antigenic Rh a fost descoperit de Landsteiner si Wiener in membrana

hematiilor de la maimuta Macacus Rhesus. Sistemul se aseamana cu sistemul
ABO si cu anticorpii de histocompatibilitate HLA si este larg raspandit. Exista trei
perechi de antigene Rh: Cc, Dd si Ee. Dintre acestea, cel mai antigenic si cel mai
important este antigenul D, denumit si antigenul Rh. Antigenul apare in
saptamana a 6-a de viata intrauterina si creste progresiv in membrana
eritroblastilor, pana la maturizare.
Anticorpii Rh fac parte din clasa imunoglobulinelor G (Ig G) care pot trece
bariera placentara.
 Spre deosebire de cazul antigenelor si anticorpilor din sistemul ABO, la
persoanele cu grup Rh negativ lipsesc atat antigenele de pe suprafata hematiilor
cat si anticorpii din ser. Aceste persoane pot sintetiza insa anticorpi anti-Rh in
urma unor transfuzii gresite sau in cazul in unei sarcini in care mama are Rh
negativ iar copilul Rh pozitiv.

Aplicatia directa a determinarii factorului Rh este diagnosticul prenatal prin

amniocenteza pentru a depista incompatibilitatea feto-maternala. Aceasta
incompatibilitate sta la baza bolii prenatale denumita eritroblastoza fetala sau
boala hemolitica a nou nascutului (figura 4). Boala apare ca urmare a imunizarii
mamei cu Rh negativ impotriva antigenului D de pe membrana eritrocitelor fatului
cu Rh pozitiv, mostenit de la tata.
Imunizarea mamei se produce in ultima parte a sarcinii si in special la nastere
cand, are loc o crestere a numarului de eritrocite ce trec in sangele mamei. La
prima sarcina, titrul anticorpilor anti-Rh nu este atat de mare incat sa apara
probleme. Incepand insa cu a doua sarcina, copii vor manifesta boala deoarece
anticorpii din sangele mamei traverseaza bariera placentara, ajung in sangele
fatului si distrug hematiile acestuia. Graviditatea bolii este direct proportionala cu
concentratia de anticorpi anti-Rh care creste odata cu numarul de sarcini.

B
A

Figura 4. Schema imunizarii mamei cu Rh negativ in timpul unei sarcini in care fatul are Rh
poitiv (A). La nastere hematii purtand antigenul Rh ajung in sangele mamaei iar aceasta va
sintetiza anticorpi anti-Rh. La o noua sarcina (fat cu Rh pozitiv) celulele de memorie vor
sintetiza anticorpii anti-Rh care ajung in sangele fatului si determina aparitia eritroblastozei
fetale.
 La primul contact al mamei cu antigenul Rh se activeazaun raspuns imun primar, lent
prin producere de limfocite B specifice fata de antigenul D. Dupa indepartarea antigenului,
limfocitele B raman circulante si active sub forma celulelor de memorie care pot supravietuii
un timp indelungat si sunt capabile sa raspunda rapid la o noua intalnire cu antigenul. La a
doua sarcina cu fat Rh pozitiv, are loc un raspuns imun rapid, mediat de celulele de memorie
care incep sa produc Ig G anti-Rh. Ig G trec bariera placentara in sangele fatului, recunosc
hematiile acestuia si se declanseaza boala.
Pentru declansarea bolii intre mama si fat trebuie sa existe compatibilitate in sistemul
ABO. Astfel daca mama are grup O si fatul are grup sangvin A sau B, aglutininele (anticorpii)
α sau β din sangele mamei impiedica trecerea eritrocitelor fetale cu antigen A sau B blocand
astfel imunizarea mamei fata de antigenul Rh (D) fetal.

Numararea elementelor figurate

In conditii normale numarul elementelor figurate se mentine constant in

limitele fiziologice. Numararea elementelor figurate se utilizeaza pentru diagnosticul
unor disfunctii variate: anemii, leucocitoze, afectiuni ale sistemului hematopoietic etc.
Este o metoda curenta de exploatare a starii functionale a organismului, de
diagnosticare a unor maladii, afectiuni hematologice, etc.

Numararea hematiilor
Numarul normal de hematii este in jur de 5,5 mil/mm 3 la barbat si 4,5-5
mil/mm3 la femeie. Numarul hematiilor este necesar pentru diagnosticul anemiilor
(scaderea numarului de hematii), a policitemiei (cresterea numarului hematiilor), etc
Pentru numararea hematiilor sunt necesare camera de numarare Thoma (figura
5) si solutia Hayem.

Figura 5. Camera Thoma pentru numararea hematiilor

 Camera Thoma este alcatuita dintr-un patrat mare cu latura de 1 mm, impartit
in 16 patrate mai mici cu latura de 1/5 mm. La randul lui, fiecare patrat de 1/5 mm
este impartit in 16 patrate mici cu latura de 1/20 mm. Inaltimea unui patrat mic este de
1/10 mm si astfel se poate calcula volumul unui astfel de patrat (1/20 x 1/20 x 1/10 =
1/4000 mm3).
Formula de calcul al numarului de hematii este urmatoarea:

nr hematii = N/n x 400 x 200 unde,

N = numarul de hematii numarate,

n = numarul de patartele mici in care s-a facut numararea,
400 = factor de corectie pentru a raporat nr. hematii la mm3
200 = factor de corectare a dilutiei (dilutie 1:200)

Numararea leucocitelor
Se realizeaza similar cu numararea hematiilor. De data aceasta, se foloseste
camera de numarare Bűrker-Tűrk (figura 6) si solutie Tűrck (care hemolizeaza
celulele rosii si coloreaza in violet nucleul leucocitelor).

Figura 6. Camera Bűrker-Tűrk

Camera Bűrker-Tűrk este alcatuita din 9 patrate mari cu latura de 1mm,

fiecare fiind impartit in 16 patrate mici cu latura de 1/5 mm si inaltimea de
1/10mm (volumul de 1/250 mm3).
Formula de calcul pentru numarul de leucocite este:

Numar leucocite = N/n x 250 x 20 unde,

 N = numarul de leucocite numarate in cel putin 3 patrate mari,
n = numarul de patrate mici in care s-a facut numararea
25 = factor de corectie pentru a raporat nr. leucocite la mm3
20 = factor de corectare a dilutiei (eg. dilutie 1:20)

Numar normal de leucocite este in jur de 5000-8000/mm3. Valorile mai mici

evidentiaza o leucopenie in timp ce valorile mai mari reprezinta o leucocitoza.
Leucocitoza poate fi fiziologica (in primele zile le vietii, efort fizic, emotii) sau
patologica (hipofunctie a maduvei osoase, iradieri, infectii).