Tema 5.

Cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale

1. Conceptul de cheltuieli publice pentru acțiuni social – culturale.

2. Cheltuieli publice pentru educație.
3. Cheltuieli pentru cultură și artă.
4. Cheltuieli pentru ocrotirea sănătății.

1. Conceptul de cheltuieli publice pentru acțiuni social - culturale

Politica socială a statului presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice cu
scopul îmbunătățirii condițiilor și calității vieții fiecărui cetățean.
Cheltuielile publice pentru acțiuni social – culturale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod
gratuit cu plată redusă sau sub formă de alocații bugetare, pensii, ajutoare și indemnizații. De prestările
social – culturale beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale.
Factorii ce influențează volumul cheltuielilor publice pentru acțiuni social culturale:
1. factorul demografic
2. creșterea costului serviciilor sociale
3. factorul economic
4. factorul politic
Cheltuielile publice pentru acțiuni social - culturale se referă la:
1. sport
2. învățământ
3. cultura și arta
4. sănătate
5. protecția socială
Sursele de finanțare a acestor cheltuieli sunt diferite: (publice sau private, interne sau externe):
- fonduri bugetare,
- fonduri financiare cu destinația specială,
- fonduri proprii ale întreprinderilor publice,
- veniturile realizate de instituții social – culturale,
- veniturile populației,
- fondurile organizațiilor fără scop lucrativ,
- ajutorul financiar extern.
În componența cheltuielilor bugetului public național al Republica Moldova cheltuielile
destinate acțiunilor social culturale constituie aproape jumătate din totalul cheltuielilor.
Ponderea acestor cheltuieli în PIB s-a modificat esențial în sens de reducere. Acest fapt ne
îngrijorează mult deoarece aceste cheltuieli contribuie la ridicarea calității factorului uman.

2. Cheltuielile publice pentru educație

Este cunoscut faptul că acumularea de capital uman conferă beneficii atât indivizilor cât și firmelor
și societății. O parte dintre aceste beneficii iau forma unor câștiguri financiare mai mari, conduc la o
productivitate sporită și implicit la creștere economică. Investiția în capitalul uman este un determinant
important pentru capacitatea de câștig a indivizilor și pentru perspectivele lor de angajare și joacă un
rol major în determinarea nivelului și distribuției veniturilor la nivelul societății.
Însă, investiția în capitalul uman este în strânsă legătură și cu alte beneficii ce apar ca urmare a
creșterii nivelului de cunoștințe, conducând astfel la creșterea nivelului de educație a indivizilor. La
rândul său, educația asigură o mai mare coeziune socială, o rată a infracțiunilor mai scăzută cât și
asigurarea unei stări de sănătate ridicate.
Astfel, cu cât gradul de educație, nivelul de competență sunt mai ridicate, cu cât individul prin
ocupare și participare își poate pune în valoare calitățile de care dispune, cu cât contribuția sa la
progresul general al societății este mai substanțială, cu atât înțelegerea proceselor din mediul natural,
1
economic, social și adeziunea la obiectivele dezvoltării durabile și la propria sa dezvoltare vor fi mai
susținute. De aceea, beneficiile obținute ca urmare a investiției în capitalul uman se manifestă pe cel
puțin trei planuri: la nivelul indivizilor, al firmelor și al societății în ansamblul său.
Spre exemplu: indivizii mai educați sunt mult mai activi pe piața muncii, fiind angajați mult mai
repede și pe posturi mai bune; totodată indivizii educați sunt mai puțin expuși șomajului (iar dacă acest
lucru se întâmplă, perioada în care vor rămâne fără loc de muncă este mult mai mică în comparație cu
cei cu mai puțină pregătire), prin urmare educația înseamnă pregătire de calitate (iar cei cu pregătire
superioară sunt avantajați din punctul de vedere al salariilor). Mai mulți specialiști pe probleme de
educație, printre ei numărându-se și Mincer în lucrarea „Schooling Experience and Earnings”, a arătat
că efectele educației asupra salariilor sunt de aproximativ 10% (în studiile sale a folosit date din
statisticile SUA).
În ultimii ani în țara noastră există o mică tendință de creștere a cheltuielilor pentru educație. Factorii
ce contribuie la această creștere sunt.
- Demografici –creșterea populației;
- Economici–dezvoltarea economică, modernizează procesului de producție, necesită forța
de muncă din ce în ce mai calificată. De aceea cheltuielile pentru pregătirea unui specialist cresc și
respectiv cheltuielile totale pentru învățământ se majorează.
- Sociali și politici – ce se referă la politica școlară, la principiile avute în vedere de Guverne
în stabilirea acesteia, la nivelul învățământului obligatoriu, la resurse, facilitățile și ajutoarele
îndreptate către instituțiile de învățământ.
Sursele de finanțare a educației sunt:
1. din bugetul statului,
2. bugetele UAT
3. din sursele populației,
4. din sursele întreprinderilor,
5. donații sau alte forme de ajutoare pe care le pot primi instituțiile de învățământ de la
diferiți beneficiari,
6. ajutorul extern.
Cheltuielile publice pentru educație sunt cheltuieli pentru întreținerea instituțiilor de învățământ de
toate nivelurile, inclusiv pentru reciclarea cadrelor și pentru crearea de noi obiective în acest domeniu.
Deosebim următoarele trepte ale sistemului de învățământ în Republica Moldova:
Sistemul de învățământ este organizat pe niveluri și cicluri în conformitate cu Clasificarea
Internațională Standard a Educației:
a) nivelul 0 – educația timpurie:
– educația antepreșcolară;
– învățământul preșcolar;
b) nivelul 1 – învățământul primar;
c) nivelul 2 – învățământul secundar, ciclul I: învățământul gimnazial;
d) nivelul 3:
– învățământul secundar, ciclul II: învățământul liceal;
– învățământul profesional tehnic secundar;
e) nivelul 4 – învățământul profesional tehnic postsecundar;
f) nivelul 5 – învățământul profesional tehnic postsecundar nonterțiar;
g) nivelul 6 – învățământul superior, ciclul I: învățământ superior de licență;
h) nivelul 7 – învățământul superior, ciclul II: învățământ superior de master;
i) nivelul 8 – învățământul superior, ciclul III: învățământ superior de doctorat.
Învățământul obligatoriu începe cu grupa pregătitoare din învățământul preșcolar și se
finalizează cu învățământul liceal sau învățământul profesional tehnic secundar și postsecundar.
Obligativitatea frecventării învățământului obligatoriu încetează la vârsta de 18 ani. Responsabilitatea

2
 școlarizării obligatorii a copiilor cu vârsta de până la 16 ani revine părinților sau altor reprezentanți
legali și autorităților administrației publice locale de nivelurile întâi și al doilea.
Statul asigură finanțarea pachetului standard de servicii educaționale pentru învățământul preșcolar,
primar, gimnazial și liceal, indiferent de tipul de proprietate a instituției de învățământ. Pachetul
standard de servicii educaționale pentru învățământul general se aprobă de Guvern. Finanțarea de bază
a învățământului general se face după principiul „banul urmează elevul”, conform căruia resursele
alocate pentru un elev sau un copil se transferă la instituția de învățământ în care acesta învață.
Învățământul profesional tehnic și învățământul superior se finanțează de la bugetul de stat în limita
planului de admitere aprobat anual de Guvern. Cheltuielile bugetare pentru învățământ sunt repartizate
de către ministerul care organizează și conduce învățământul, Ministerul Educației al Republicii
Moldova.
Cheltuielile publice pentru învățământ se divizează în dependență de conținutul economic:
1. cheltuielile de investiții(construcții, utilaje)
2. cheltuielile curente(salarii, transport, burse)
Cheltuielile pentru învățământ se dimensionează în funcție de contingentele școlare, de costul unitar pe
forme de învățământ conform anumitor norme care, fundamentează salariile, bursele, contribuțiile etc.
Cheltuielile pentru învățământ sunt cele care dețin cea mai mare pondere în totalul cheltuielilor social
culturale.

3. Cheltuieli pentru cultură și artă

Cheltuielile pentru cultură și artă sunt cheltuieli pentru întreținerea instituțiilor de cultură și artă,
a unor formațiuni artistice și pentru finanțarea unor obiective de artă (teatre, muzee, cinematografe).
Surse de finanțare a cheltuielilor pentru cultură și artă:
- surse bugetare;
- acordarea subvențiilor de stat;
- donații;
- surse proprii ale instituțiilor date;
- firme, contribuții ale populației.
O parte din resursele financiare publice sunt îndreptate spre finanțarea serviciilor culturale,
artistice, inclusiv pentru întreținerea unor instituții specializate. Resursele financiare destinate culturii
și artei, alături de cele pentru învățământ contribuie la creșterea calității factorului uman: crearea și
îmbogățirea nivelului cultural, cultivarea gusturilor și moravurilor estetice, ridicarea gradului de
educație și civilizație. Ponderea cheltuielilor social-culturale în totalul cheltuielilor bugetare nu este
deosebit de mare (circa 2-8%), dar importanța lor este incontestabilă.
Instituțiile cultural-artistice către care sunt îndreptate aceste resurse sunt: bibliotecile, muzeele,
teatrele, casele de cultură, presa, editurile, casele de filme etc. Activitatea desfășurată de aceste
instituții se poate concretiza în anumite bunuri materiale (ce au valoare spirituală) cum sunt: cărțile,
filmele, discurile, picturile, sculpturile sau se prezintă sub forma unor servicii cultural-artistice printre
care: concertele spectacolele de teatru, operă.
Realizarea serviciilor cultural-artistice se pot face în mod gratuit sau cu plată, care nu acoperă
costul serviciilor prestate, de aceea e nevoie de subvenții din bugetul statului. Activitățile culturale-
artistice se finanțează de la bugetul statului fie integral, fie parțial. Bugetul de stat reprezintă sursa cea
mai importantă de susținere financiară a acțiunilor social-culturale. În afara bugetului, finanțarea
cheltuielilor publice pentru cultură și artă se mai realizează din veniturile proprii ale instituțiilor
respective, din donațiile unor întreprinderi, firme, din contribuții ale populației.
În totalul cheltuielilor publice, cheltuielile pentru cultură și artă sunt preponderent de tip curent (de
personal, materiale). Cheltuielile de capital (cumpărări de opere artistice pentru muzee, construcții) au
o pondere mai redusă.
Eficiența economică de utilizare a acestor fonduri e dificil de calculat, deoarece acestea au caracter
nematerial și se produc într-un timp nedeterminat.
3
 4. Cheltuielile pentru ocrotirea sănătății
Ocrotirea sănătății reprezintă în prezent atât o problemă de asistență medicală cât și o problemă
socială.
Organizația Mondială a Sănătății definește sănătatea astfel: „bunăstarea fizică, mentală și socială a
indivizilor (nu doar absența bolilor și a infirmităților)”.În plan social sănătatea reprezintă un factor
important pentru desfășurarea activității indivizilor cu efect în creșterea economică.
Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:
- întreținerii și funcționării aparatului medical;
- sunt destinate unor acțiuni legate de prevenirea și combaterea îmbolnăvirilor (exemplu:
vaccinările) și acțiuni de educație sanitară.
În prezent accentul în ocrotirea sănătății se pune pe medicina preventivă. Medicina preventivă
reprezintă un serviciu public.
Instituțiile din domeniul ocrotirii sănătății pot fi:
- publice;
- private.
iar raporturile dintre ele diferă de la o țară la alta.
Din punct de vedere al naturii, cheltuielile publice pentru sănătate sunt:
- cheltuieli curente (în mare majoritate) și anume: salarii, medicamente, materiale, cheltuieli
gospodărești reprezentând circa 80-85%;
- cheltuieli de capital destinate echipamentelor și tehnicii medicale reprezintă circa 15-20%.

Cheltuielile pentru sănătate sunt pentru întreținerea instituțiilor de sănătate, precum și pentru
prevenirea îmbolnăvirilor și educația medicală și sanitară. În țările dezvoltate până la 20% din
cheltuielile publice se folosesc în aceste scopuri. Factorii ce influențează evoluția cheltuielilor în
ocrotirea sănătății:
- demografici – creșterea numărului populației;
- modificarea populației pe categorii de vârstă (creșterea populației de vârstă
înaintată, creșterea ponderii copiilor) și pe grupe socio-profesionale, structura
socio-profesională evidențiază frecvența mult mai mare a unor factori de risc pentru
anumite domenii de activitate, inclusiv cei ce reprezintă boli și accidente
profesionale;
- creșterea aglomerațiilor de tip urban (risc mai mare ce privește boli transmisibile);
- creșterea costului serviciilor de ocrotire a sănătății;
- factori de risc care țin de dezvoltarea societății (boli, accidente ce însoțesc evoluția
societății).
Eficiența cheltuielilor pentru sănătate poate fi prezentată de:
 eficiența socială – reflectă efectele acțiunilor de ocrotire a sănătății la nivelul întregii
societăți și indicatorii ei:
- natalitate, mortalitate, speranța de viață.
 eficiența economică – reducerea perioadei de incapacitate de muncă datorită
îmbolnăvirilor și accidentelor, creșterea duratei medii de viață și a vieții active,
creșterea capacității de muncă.

Sursa principală de finanțare a cheltuielilor publice pentru ocrotirea sănătății este FAOAM care
se formează prioritar pe seama contribuțiilor de asigurare medicală obligatorie de la persoane fizice în
mărime de 4,5% și persoane juridice – 4,5%.

4
5