§5.

Obiectul raportului juridic civil

5.1. Noţiunea de obiect al raportului juridic. Cel de al treilea element structural al oricărui raport juridic – alături
de subiecţi şi de conţinut – este obiectul raportului juridic.
Prin obiect al raportului juridic înţelegem acţiunea sau abţinerea la care este îndreptăţit subiectul activ şi de care
este ţinut subiectul pasiv al raportului juridic, adică conduita sau comportamentul subiecţilor raportului.
Nota bene. Obiectul nu trebuie confundat cu conţinutul raportului, căci prin conţinut înţelegem drepturile şi
obligaţiile subiecţilor, adică posibilităţile juridice şi respectiv îndatoririle juridice de a pretinde şi de a îndeplini
anumite acţiuni sau inacţiuni, pe când prin obiect înţelegem însăşi aceste acţiuni sau inacţiuni pe care subiectul activ le
poate pretinde, iar cel pasiv este ţinut să le săvârşească.
Conduita subiecţilor raportului juridic se referă cel mai adesea la bunuri. Acestea însă nu pot fi incluse în raportul
juridic civil, deoarece, aşa cum am arătat, acesta este un raport social. Pentru aceste motive bunurile sunt considerate
obiect derivat al raportului juridic civil

5.2. Bunurile

Bibliografie selectivă – V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 3-
30; C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2-a revizuită şi actualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p.
1-23; I. Sferdian, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 33-70; O. Ungureanu, C.
Munteanu, Consideraţii asupra noţiunii şi definirii bunurilor, în RRDP nr. 3/2008, p. 232-239; idem, Eseu asupra
clasificării bunurilor în dreptul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2010; A. Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.
II, Ed. Nemira,Bucureşti,1996, p. 5-193; L. M. Harosa, Bunurile temporale ale bisericii. Regimul juridic al bunurilor
aparţinând bisericii, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; I.P. Filipescu, Domeniul public şi privat al statului şi al
unităţilor teritorial-administrative, Dreptul nr. 5-6/1994, p. 75-82; Fr. Terré, Ph. Simler, Droit civil. Les biens, 6-e éd.,
Dalloz, 2002; Fr. Zenati-Castaing, T. Revet, Les biens, Puf, 2008.

5.2.1. Noţiunile de „lucru” şi „bun”. În mod obişnuit se înţelege prin lucru tot ceea ce se află în natură, fiind
perceptibil prin simţurile noastre, având deci o existenţă materială. În drept, în general, lucrurile iau numele de bunuri,
având în vedere avantajele pe care le procură omului. Fără a detalia arătăm doar că noţiunea de lucru este o noţiune
filozofică şi are o pluralitate de sensuri.
Pentru ca un lucru să devină bun în sens juridic s-a reţinut că este necesar, de regulă, ca acesta să fie util
omului, să aibă o valoare economică şi să fie susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi ce intră în
compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane juridice. O definiţie legală o găsim în art.
535 C. civ.: „Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial”, text
preluat din Codul civil de Quebec.
De altă parte, mai multe lucruri luate în sensul natural al noţiunii pot forma un bun în sens juridic. Aşa de
pildă, un sac de grâu deşi este format din mii de grăunţe, în sens juridic el este un bun; într -un contract de
vânzare-cumpărare nu interesează (decât foarte rar) bobul sau molecula de grâu, ci sacul de grâu. Sau, un picior de
masă dezlipit este privit în mod obişnuit ca un lucru oarecare; în optica juristului el nu este un lucru independent, ci
este o parte constitutivă a bunului „masă”. Aceste exemple ilustrează, în parte, că între bunuri există relaţii juridice.
Până de curând majoritatea autorilor susţineau că bunul în sens juridic se detaşează de lucru dacă îndeplineşte trei
condiţii cumulative: să fie util pentru om; să aibă valoare economică; să fie apropriabil sub forma drepturilor
patrimoniale. În prezent, credem, va trebui să avem în vedere definiţia legală reprodusă mai sus prin care legiuitorul a
urmărit ca noţiunea de bun să nu fie nici prea îngustă (restrângând bunurile la obiectele materiale), dar nici prea
exhaustivă (acordând această calificare la tot felul de obiecte, de drepturi sau interese). Prin această definiţie s-a
urmărit posibilitatea aproprierii nu numai a lucrurilor corporale, ci şi a celor incorporale; aproprierea este sâmburele
noţiunii de bun; un lucru devine bun numai prin apropriere (pentru înţelesul noţiunii de „lucru”, a se citi o interesantă
şi documentată monografie: L.M. Harosa, op. cit., p. 112-120). De aici se poate trage concluzia că lucruri sunt numai
cele neapropriabile sau neapropriate încă.

Exemplu: aerul atmosferei, apa mărilor, lumina soarelui, căldura soarelui (în forma lor naturală) sau undele
electromagnetice, deşi sunt lucruri foarte utile, chiar indispensabile omului, ele nu pot dobândi totuşi calitatea de bun
în sens juridic, întrucât nu au o valoare economică şi nu sunt susceptibile de apropriere; radiaţiile, de asemenea, nu
sunt bunuri în sens juridic. Dar unele dintre ele, printr-un proces tehnologic, pot deveni bunuri.
Corpul uman însufleţit nu este „bun” în sensul analizat, deoarece, potrivit concepţiei actuale, omul nu poate face
obiectul circuitului civil (aşa-numita „cumpărare de jucători” din sportul profesionist nu se face totuşi după regulile
cumpărării unui lucru). Corpul uman este o componentă a persoanei umane. Dar anumite părţi desprinse de corp pot
face obiectul circuitului civil (de exemplu, părul tăiat, dinţii cu plombă de aur extraşi). Celelalte organe şi ţesuturi,
 chiar detaşate de corp, nu pot face obiectul unui drept patrimonial ori al unei tranzacţii. Dar legea admite totuşi ca
individul să dispună de ele cu titlu gratuit. Prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane se pot face
chiar şi după moarte, potrivit art. 81 C. civ. şi titlului VI ,,Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi
celule de origine umană în scop terapeutic”, din Legea nr. 95/2006, dar numai în scop terapeutic sau ştiinţific.
Este disputată problema dacă corpul uman după moarte (sau o parte desprinsă din corpul viu) este un bun în sens
juridic. În dreptul penal părerea dominantă este că ar fi vorba de un lucru în sens juridic, dar este un res extra
commercium. Civiliştii susţin, dimpotrivă, că nu putem vorbi de lucruri în sens juridic, că ar fi greu de susţinut că se
continuă calitatea de a fi subiect de drept; că lucrurile îngropate devin nesusceptibile de drepturi aparţinătoare
dreptului civil. Totuşi, în cazuri excepţionale corpul uman poate fi un res in commercio când el este total
depersonalizat (de exemplu, o mumie, un schelet sau un preparat de anatomie).
Potrivit art. 208 alin. (1) C.pen. furtul este „luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia...”. Or, toţi civiliştii sunt de acord că lucrurile aflătoare asupra corpului uman în nefiinţă
sunt în afara posesiunii sau detenţiunii cuiva. Nu se vrea nici după moarte ca corpul uman să fie înjosit sau
retrogradat la noţiunea de lucru juridic; de aceea i se mai recunoaşte un fel de reminiscenţă a personalităţii
(Rückstand der Persönlichkeit), un efect de continuare a calităţii de subiect de drept anterior (în acest sens, J.
Baumann, op. cit., p. 177). Totuşi, M. Planiol spunea: „Morţii nu mai sunt persoane, ei nu mai sunt nimic”. Dar acest
adevăr – adăuga Carbonnier – este atât de înfiorător, încât ne străduim să-l ascundem. Pentru lucrurile metaumane
(embrionul, fetusul, cadavrul, rămăşiţele pământeşti), lucrurile antropomorfe (elementele şi produsele umane), a se
vedea, O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu asupra clasificării bunurilor, op. cit., p. 55-68. Corpul uman neînsufleţit nu
este un bun, ci un lucru care nu se află în circuitul civil.

Sunt bunuri: lucrurile care au o existenţă materială şi valoare economică, operele ştiinţifice, literare, artistice,
invenţiile etc. dacă au o valoare economică şi sunt susceptibile de drepturi patrimoniale, valorile necorporale care îşi
găsesc temeiul într-un drept de creanţă, drepturile de creanţă etc.
Sensurile noţiunii de bun. Codul civil român ca şi literatura juridică utilizează noţiunea de bun într-un dublu sens:
În sens restrâns (stricto sensu), prin „bun” se înţelege lucrurile cu privire la care pot exista drepturi şi obligaţii
patrimoniale.
În sens larg (lato sensu) prin „bun” se înţelege atât lucrurile cât şi drepturile privitoare la acele lucruri. S-a spus însă că,
în acest sens, bunurile sunt esenţialmente drepturi care au o valoare economică dar care nu presupun în mod obligatoriu
suportul material al unui lucru corporal iar Ihering spunea că juriştii ştiu că bunurile se analizează în drepturi, deci o noţiune
incorporală.

Speţa Tre Tractörer AB contra Suediei. Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor omului din 7 iulie 1989.
Interpretarea noţiunii de bun.
În fapt, reclamanta, societate anonimă suedeză, care administra un restaurant s-a plâns de retragerea licenţei care o
autoriza să servească băuturi alcoolice, ceea ce a obligat-o să-şi înceteze activitatea. Reclamanta a considerat că
această retragere a autorizaţiei constituie o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1. Potrivit opiniei Guvernului suedez o
licenţă de comercializare a băuturilor alcoolice nu poate fi considerată drept ,,bun” în sensul art. 1 din Protocol şi
deci nu se poate aplica în acest caz.
Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
adoptat la 20 martie 1952, prevede în alin. 1: ,,Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor
sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de
lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional (a se vedea, Hotărâri ale Curţii Europene ale Drepturilor
Omului, Culegere selectivă realizată de M. Macovei, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 615).
Comisia, în avizul său, a considerat că ,,interesele economice legate de activitatea de restaurant a societăţii
reclamante erau bunuri în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Autorizaţia de a vinde băuturi alcoolice era un element
important al exploatării restaurantului, iar reclamanta putea în mod legitim să se aştepte să păstreze această
autorizaţie atâta timp cât nu încălca condiţiile cuprinse în ea”.
La rândul ei, Curtea a estimat că interesele economice legate de gestiunea restaurantului constituie bunuri în
sensul art. 1 din Protocol şi, de asemenea, că menţinerea licenţei figura printre condiţiile principale ale continuării
activităţii şi că retragerea sa a avut consecinţe negative asupra fondului de comerţ şi asupra valorii restaurantului. Aşa
fiind, retragerea licenţei reprezintă o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea ,,bunurilor sale”.
Aşadar, această hotărâre interpretează în mod larg noţiunea de ,,bun” (a se vedea P.M. Cosmovici, Drept civil.
Drepturi reale. Obligaţii. Legislaţie,
Ed. All, Bucureşti, 1996, p. 111).

Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia europeană a drepturilor omului a lărgit noţiunea de bunuri, în sensul că ea
poate desemna „anumite drepturi şi interese constituind active”. Astfel, este considerat bun creditul bancar
nerambursabil, un câştig viitor dacă acesta a fost achiziţionat sau face obiectul unei creanţe exigibile etc. Se discută
dacă secretul este un bun. Secretul vieţii private, al afacerilor, cel profesional, militar, medical, al scrisorilor etc. şi
divulgarea lor sunt protejate. Informaţia sau noutatea are o valoare de piaţă şi în această accepţiune informaţia este un
bun incorporal care îmbracă formele cele mai diverse (pentru noţiunea de bun şi drepturile asupra bunurilor în
concepţia art. 1 din Protocolul menţionat, a se vedea C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului, vol. I,
Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 962-1060).
Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu. Noţiunea de patrimoniu este esenţială pentru cea de bun; el este cel care
identifică bunurile. În sensul curent patrimoniul desemnează averea sau avuţia unei persoane fizice sau juridice. Pe cât
de familiară este această noţiune în limbajul profan, pe atât de abstractă este ea în limbajul juridic. Noţiunea de
patrimoniu a fost definită pentru prima dată de C. Aubry şi C. Rau – în secolul al XIX-lea – în „Curs de drept civil
după metoda lui Zachariae”; ei afirmau că ideea de patrimoniu se deduce logic din aceea de personalitate. Numim
patrimoniu totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică aparţinând unei persoane (a se vedea C.
Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1980, p. 5) sau totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei
nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă; este, aşadar, de reţinut că bunurile nu intră în componenţa patrimoniului
(din lat. patrimonium care derivă de la pater familias care era proprietarul întregii averi familiale). Reamintim că în
concepţia Codului civil drepturile patrimoniale sunt considerate bunuri. Art. 31 alin. (1) C. civ. defineşte patrimoniul
astfel: „Orice persoană fizică sau juridică este titulara unui patrimoniu care include toate drepturile şi datoriile ce pot fi
evaluate în bani şi aparţin acesteia”. Alin. (2) spune că „acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni
numai în condiţiile prevăzute de lege”.
Nota bene – lectura acestor prevederi legale ne arată că noul Cod civil adoptă – în premieră – o concepţie mixtă cu
privire la patrimoniu şi anume, teoria personalistă în primul aliniat şi teza obiectivă (a afectaţiunii) în al doilea; dar
teoria personalistă este cea preponderentă.
Drepturile şi obligaţiile patrimoniale şi bunurile la care acestea se referă, aparţinând unei persoane, pot fi privite fie
în individualitatea lor (ut singuli), fie în universalitatea lor (universitas iuris), ca o totalitate de drepturi şi obligaţii.
Dacă drepturile şi obligaţiile – şi, bineînţeles, bunurile la care se referă – sunt privite în individualitatea lor, se
foloseşte noţiunea de bunuri atât în sens larg, cât şi în sens restrâns. Dacă acestea sunt privite în mod global, se
utilizează noţiunea de patrimoniu care nu este altceva decât o totalitate de drepturi şi obligaţii patrimoniale, cu alte
cuvinte, o universalitate juridică aparţinând unei persoane. S-a subliniat că expresia „bun patrimonial” constituie un
pleonasm.
În pofida fluctuaţiilor componentelor sale (activ şi pasiv) patrimoniul rămâne. Pentru a-i determina consistenţa
trebuie să i se deducă pasivul din activ, dar faptul că pasivul ar depăşi activul nu anulează existenţa patrimoniului; în
alte cuvinte, patrimoniul este un conţinut. De aceea el a fost comparat cu un portofel care poate fi nu numai gol, dar
poate să aibă chiar un conţinut negativ, adică mai multe facturi de plată ( J. Carbonnier, op. cit., p. 76). Patrimoniul
este singura universalitate de drept admisă în dreptul nostru. În el nu sunt incluse drepturile personal nepatrimoniale;
de aceea ele nu pot fi urmărite silit. Există, după cum vom vedea, şi universalităţi de fapt (pentru noţiunea de
patrimoniu şi conţinutul patrimoniului, precum şi pentru patrimoniile de afectaţiune, a se vedea V. Stoica, Drept civil.
Drepturile reale principale, op. cit. (2009), p. 1-25; E. Chelaru, în Noul Cod civil, cit. supra, p. 34-39; I. Sferdian,
Patrimoniul profesional individual afectat desfăşurării unei profesii liberale în Codul civil, în Dreptul nr. 7/2012, p.
40-58).
Corelaţia dintre bunuri şi proprietate. Menţionăm că dreptul de proprietate nu este un bun; obiectele dreptului de
proprietate sunt bunuri, dar nu proprietatea însăşi. Atunci când proprietatea este considerată ca o putere ea este cea
care permite lucrurilor şi drepturilor să devină bunuri; ea este un raport care există între persoane şi bunurile care le
aparţin. Dreptul de proprietate nu este un drept incorporal pe motivul că el nu constituie – aşa cum am arătat – un bun,
ci raportul juridic în virtutea căruia lucrurile devin bunuri. Acest raport este inapt de transmisiune; el se reconstituie de
fiecare dată când un bun este înstrăinat; el este deci ataşat persoanei. Transferul proprietăţii poartă numai asupra
proprietăţii obiective. În acest sens unii autori afirmă că ar fi tautologic şi absurd să-ţi aproprii raportul de apropriere
(Fr. Zenati-Castaing, Th. Revet, Droit civil. Les biens, op. cit., p. 129); în schimb celelalte drepturi (numite
incorporale) pot fi calificate ca bunuri.

5.2.2. Clasificarea bunurilor. Importanţa clasificării bunurilor. Clasificarea bunurilor prezintă în dreptul civil o
semnificaţie deosebită atât din punct de vedere teoretic, cât mai ales practic, deoarece, pe de o parte, ea determină
natura raporturilor juridice ce se pot stabili cu privire la unele bunuri şi, pe de altă parte, regimul juridic al diferitelor
categorii de bunuri. De regulă, criteriile de clasificare sunt: în funcţie de natura lor (mobile şi imobile), după regimul
circulaţiei lor juridice (bunuri care se află în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil), după modul în care sunt
determinate (bunuri individual determinate şi bunuri determinate generic), după cum pot fi sau nu pot fi înlocuite în
executarea unei obligaţii civile (bunuri fungibile şi bunuri nefungibile), după cum folosirea lor implică ori nu implică
consumarea sau înstrăinarea lor (bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile), după cum pot fi împărţite fără să-şi
schimbe destinaţia lor (divizibile şi indivizibile), după cum pot fi sau nu pot fi producătoare de fructe (bunuri frugifere
şi bunuri nefrugifere), după corelaţia dintre ele (principale şi accesorii) etc.
 Nota bene. Credem că lista clasificării bunurilor trebuie deschisă cu bunurile corporale şi bunurile incorporale
deoarece art. 535 C. civ. privind definirea bunurilor enunţă această diviziune.
1. Bunuri corporale şi bunuri necorporale (incorporale). În viitor utilizarea noilor tehnologii va atinge apogeul şi
se prefigurează „era noilor bunuri” marcată de bunurile incorporale (numite uneori nemateriale sau chiar virtuale).
Proprietatea câştigă noi teritorii şi se reconstituie în jurul bunurilor incorporale. Acceptarea imaterialului de către
dreptul de proprietate este marea provocare a dreptului contemporan al bunurilor (a se vedea L.M. Harosa,
Consideraţii asupra clasificării civile a bunurilor temporale aparţinând bisericii, în Pandectele Române nr. 9/2008, p.
25 şi urm.).
Dacă nu toate lucrurile sunt bunuri şi dacă nici toate bunurile nu sunt lucruri, un principiu rămâne: toate bunurile
sunt corporale sau incorporale.
Bunurile corporale (res corporales) sunt bunurile care au o existenţă materială fiind percepute de simţurile omului
(se văd, pot fi atinse şi pot fi posedate; ele pot fi posedate în fapt). Pentru noţiunea de bun corporal este indiferent
dacă bunul este un corp solid, este lichid sau sub formă de gaze. Toate lucrurile din jurul nostru sunt bunuri corporale.
Subliniem că energiile prevăzute de art. 539 alin. (2) C.civ. sunt bunuri corporale deoarece existenţa lor poate fi
percepută de simţurile noastre, direct sau indirect, uneori cu ajutorul unor aparate (E. Chelaru, în Noul Cod civil, op.
cit., p. 585).
Bunurile incorporale (res incorporales) sunt acelea care nu au o existenţă materială (corp, substanţă), cărora le
lipseşte materia tangibilă, nu cad sub simţuri şi se percep doar cu mintea. Totuşi, ele nu sunt imaginare deoarece
reprezintă o valoare economică în patrimoniul persoanei: bunurile incorporale sunt drepturi. Aceste drepturi se
exercită asupra obiectelor care sunt ele însele fie bunuri corporale, fie incorporale (de pildă, creaţiile intelectuale).
Sunt aşadar drepturi care nu au un obiect tangibil: acestea sunt bunurile incorporale absolut sau pur incorporale ori
bunuri incorporale veritabile, după cum au mai fost numite.

Exemplu: dreptul de autor care înseamnă facultatea autorului de a exploata în exclusivitate opera sa; în afară de el,
numai moştenitorii au acest drept. Cu toate că autorul va beneficia de drepturile de autor materializate într-o sumă de
bani (bun corporal), dreptul în sine nu se identifică cu suma de bani primită. Dreptul de autor sau prerogativa ori
facultatea pe care el o are asupra operei este un lucru abstract (incorporal). Tot astfel, sunt abstracte (deci bunuri
incorporale) drepturile de creanţă, deoarece presupun un raport juridic între creditor şi debitor. De asemenea, valorile
mobiliare, adică acţiunile, obligaţiunile, instrumentele financiare sau orice alte titluri de credit stabilite de Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare (conform Legii nr. 297/2004).

De aceea tipologia bunurilor incorporale cuprinde: a) drepturi care poartă asupra bunurilor corporale; b) drepturi
care poartă asupra bunurilor considerate fictiv corporale prin obiectul asupra cărora poartă; c) bunuri incorporale
veritabile. În categoria bunurilor incorporale vom include:
- drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie;
- drepturile reale dezmebrăminte cum sunt uzufructul şi servituţile; proprietatea nu este un bun;
- drepturile intelectuale ca dreptul de autor, adică operele literare şi drepturile conexe, bazele de date etc.;
- anumite bunuri care fac parte dintr-o societate comercială cum ar fi numele, clientela, autorizaţiile, brevetele de
invenţii şi inovaţii tehnice, desenele şi modelele etc.
S-a observat că drepturile asupra bunurilor incorporale pot fi considerate drepturi de proprietate, dar că totuşi ele
nu sunt veritabile drepturi de proprietate deoarece sunt esenţial temporare, sunt strâns legate de persoana titularului,
ele nu există decât prin implicarea terţilor, iar protecţia posesiei prezintă forme specifice. Fără îndoială, ele prezintă
unele particularităţi, dar principiile generale ale bunurilor le sunt aplicabile; ele sunt alienabile şi transmisibile, pot
face obiectul principalelor moduri de dobândire, pot fi obiectul unei indiviziuni şi sunt susceptibile de a fi grevate de
drepturi reale. Nefiind supuse unei detenţii materiale aceste mobile incorporale vor avea regimuri foarte diferite; în
sfârşit, ele ajung în sfera bunurilor prin prevederile legii (I. Reghini, Introducere în dreptul civil, vol. II, Ed. Sfera
Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 35).
În ce priveşte titlurile de valoare şi titlurile negociabile, acestea sunt considerate bunuri corporale deoarece creanţa
este încorporată în titlu; nu trebuie să confundăm titlul (instrument de probă, fără altă valoare decât hârtia imprimată)
cu creanţa sau dreptul de creanţă; de pildă, titlul la purtător (art. 1587 şi 1588 C. civ.) care poate fi dobândit prin
tradiţiune (remitere) şi prin posesie de bună-credinţă.
De altă parte, informaţia (sau noutatea) are o valoare de piaţă; or, în această accepţiune informaţia este un bun
incorporal şi îmbracă formele cele mai diverse. Ea fiind rezultatul unei operaţiuni născute de către formator (dacă este
vorba despre o bază de date) este un lucru posedat sau apropriat chiar înainte de a fi difuzată, transmisă sau vândută.
Se discută dacă secretul este un bun.
În prezent are loc în dreptul bunurilor o extindere a abstracţiunii care tinde să sublinieze valoarea ca numitor
comun; pe această bază apare un concept nou, virtualul, şi s-a pus întrebarea dacă nu cumva este vorba de o nouă
modalitate de a desemna incorporalul. Acestea dar şi altele tind să devină bunuri; se prefigurează „era noilor bunuri”.
Considerăm că veritabila summa divisio este această distincţie dintre bunurile corporale şi incorporale deoarece ea
răspunde realităţilor sociale actuale; desigur, este secondată de împărţirea în bunuri mobile şi imobile (pentru detalii,
E. Chelaru, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, cit. supra, p. 580; C. Munteanu, Consideraţii asupra bunurilor
incorporale în actualul şi în noul Cod civil, în Dreptul nr. 3/2010, p. 60-70).
2. Bunuri imobile şi bunuri mobile. O importantă diviziune a bunurilor, conform Codului civil, este aceea care
distinge între bunuri imobile şi bunuri mobile. Această clasificare a fost şi este considerată fundamentală, adică o
summa divisio pentru că ea se aplică necesarmente tuturor bunurilor. În societatea contemporană bunurile mobile au
dobândit o importanţă considerabilă (inclusiv prin valoarea lor), aşa încât trebuie să acceptăm ideea că imobilele au
mai degrabă o semnificaţie familială; de aceea ele sunt, de regulă, conservate în familie. Rezultă că adagiul feudal res
mobilis, res vilis (lucru mobil, lucru fără valoare) şi-a pierdut din importanţă.

În dreptul roman principala clasificare a bunurilor era aceea care distingea între res in commercio (bunuri aflate în
comerţ) şi res extra commercium (bunuri care nu se află în comerţ). Prima categorie se împărţea în res mancipi şi res
nec mancipi. În res mancipi se includeau bunuri de o valoare deosebită (pământul, construcţiile, animalele, sclavii),
iar în res nec mancipi bunurile de o valoare mai mică. Prima categorie se dobândea prin mancipatio (un act solemn),
pe când cele din a doua categorie prin traditio (predarea bunului) sau in iure cessio (proces în faţa magistratului).
În dreptul feudal împărţirea fundamentală era în bunuri imobile şi bunuri mobile; regimul lor juridic era deosebit,
bunurile imobile fiind considerate de o valoare economică superioară.

Această clasificare este prevăzută în mod expres în Codul civil, care în art. 536 statuează că „toate bunurile sunt
imobile sau mobile”.
Ea are ca fundament îmbinarea a două criterii: cel fizic (natura bunurilor) şi cel legal (calificarea dată de lege).
Voinţa privată, de principiu, nu poate să aibă influenţă asupra acestei clasificări făcute de Codul civil. Așadar, o
persoană nu poate să califice, de exemplu, un aparat de radio drept imobil pentru a-l face susceptibil de ipotecă și nici
o construcție drept mobil pentru ca aceasta să poată face obiectul unui dar manual.
a) Bunurile imobile (nemișcătoare) sunt acele bunuri care fie au o aşezare fixă şi stabilă, fie sunt asimilate
acestora ori declarate astfel de lege. Pământul este prin excelență un bun imobil. El nu se poate înmulţi după cum s -ar
dori. Pe el locuiesc oameni şi este împărţit de oameni. Terenul este bunul imobil veritabil, de aceea legiuitorul îl
aşează în capul listei (art. 537 C.civ.). De multe ori folosinţa sa presupune o extindere în afara graniţelor terenului
(fum, mirosuri, poluarea aerului, poluarea fonică, plantaţii etc.). Dacă bunurile imobile sunt determinate de lege mai
riguros, categoria bunurilor mobile nu este delimitată decât negativ.
b) Bunurile mobile. În definiţia Codului civil bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile -
art. 539 alin. (2) C. civ. Aşadar, clasa bunurilor mobile este reziduală, ea este în aşteptare şi e gata să primească orice
bun pe care categoria imobilelor le-a refuzat sau le-a ignorat; în acest fel orice bun va fi în mod obligatoriu calificat
(Ch. Atias, Droit civil. Les biens (Manuel), Edition Litec, 11-e édition, 2011, p. 27). Bunurile mobile sunt, în general,
reproductibile, adică pot fi înmulţite. Folosirea lor poate fi în multe cazuri de o asemenea manieră încât să nu -i tulbure
sau să-i prejudicieze pe ceilalţi. În orice caz, categoria bunurilor mobile constituie dreptul comun, iar cea a imobilelor,
excepţia.

A. Potrivit prevederilor Codului civil, imobilele sunt de trei feluri: prin natura lor, prin destinaţie şi prin
determinarea legii sau prin obiectul lor (după Codul anterior această categorie era cunoscută sub denumirea „prin
obiectul la care se aplică”).
1) Imobilele prin natura lor. Ele constituie categoria principală de imobile, deoarece cuprinde: terenurile, izvoarele
şi cursurile de apă, plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a surselor submarine situate pe platoul continental ,,precum şi tot
ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent (art. 537 C. civ.).
În materie are aplicare maxima superficies solo cedit (solul absoarbe suprafaţa). Aceasta înseamnă că tot ce are
aderenţă („se fixează sau se încorporează”) la sol (teren) în mod permanent devine imobil prin natura sa, iar
proprietarul terenului este considerat şi proprietar al lucrurilor încorporate în teren.

Exemplu: fructele căzute din pom şi cele furate din pom sunt mobile, deoarece ele devin mobile din momentul
când au încetat a fi alipite de sol prin orice mod (a se vedea, C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. VI,
Ed. Librăriei „Universală”, Bucureşti, 1930, p. 7, nr. 2).

Este necesar să subliniem că legiuitorul enumeră - după cum s-a observat - printre bunurile imobile şi „tot ceea ce,
în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent” (încorporarea se referă la prima parte a
art. 537 C.civ., adică terenuri, izvoare şi cursuri de apă, construcţii etc.).
2) Imobilele prin destinaţie sunt acele bunuri care prin natura lor sunt mobile dar datorită destinaţiei lor sunt
considerate imobile. În Codul civil de la 1864 acestea erau prin natura lor bunuri mobile, dar se consi derau imobile în
mod fictiv, deoarece astfel erau destinate de către proprietar. Codul civil anterior enumera – într -un peisaj rustic –
următoarele imobile prin destinaţie: a) obiectele destinate pentru serviciul şi exploatarea agricolă, industrială sau
comercială a fondului (animale afectate la cultură, instrumentele arătoare, instrumentele necesare fabricilor şi uzinelor
etc.); b) obiectele mobile aşezate pe fond cu afectaţiune perpetuă (statuete aşezate în nişe, ornamente fixate în zid
etc.).

Exemplu: într-o fermă al cărui scop este prepararea de brânzeturi, vacile care produc lapte erau considerate
imobile prin destinaţie. Tot astfel, după unele păreri, viermii de mătase pot fi consideraţi imobile prin destinaţie,
deoarece fac parte din exploatarea agricolă; dar nu sunt considerate ca atare păsările şi animalele domestice din curte
(a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., vol. VI, p. 16-17, nr. 38, 65 şi 69).

Codul civil actual în art. 538 alin. (1) limitează sfera acestora stabilind că rămân bunuri imobile materialele
separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atâta timp cât sunt păstrate în aceeaşi formă,
precum şi părţile integrante ale unui imobil care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate, iar în alin. (2) că materialele aduse spre a fi întrebuinţate în locul celor vechi devin bunuri imobile din
momentul în care au dobândit această destinaţie. Se observă că sfera acestei categorii este restrânsă la materialele
detaşate temporar de un imobil ori la materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în locul celor vechi. Așadar, legiuitorul
distinge între bunuri care rămân imobile [art. 538 alin. (1) C.civ.] și bunuri care devin imobile [art. 538 alin. (2)
C.civ.]. Pentru prima categorie condițiile pentru ca bunurile mobile să rămână imobile sunt: a) bunurile mobile să fie
separate temporar de un imobil; b) bunurile mobile să fie păstrate în acceași formă; c) proprietarul bunului imobil să
aibă intenția de a le refolosi sau a le reintegra în același imobil.
În cea de-a doua categorie, materialele, bunuri mobile prin natură, devin imobile din momentul în care au dobândit
destinația de a fi întrebuințate în locul celor vechi. Legiuitorul nu spune dacă proprietarul materialelor trebuie să fie şi
proprietarul construcţiei dar, cum s-a arătat, acest lucru se subînţelege deoarece altfel am fi în prezenţa accesiunii
(pentru detalii, a se vedea E. Chelaru, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, cit. supra, p. 584- 585).
Cu toate că legea nu stabilește care sunt consecințele practice ale acestei categorii de bunuri, apreciem, alături de
alți autori, că acestea pot fi desprinse din prevederile art. 546 C.civ. referitoare la distincția dintre bunurile principale
și bunurile accesorii (a se vedea I. Reghini, Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 393). Astfel, bunul mobil destinat
în mod stabil și exclusiv întrebuințării unui bun imobil, este accesoriul acestuia atâta timp cât satisface această
întrebuințare. Astfel, dacă prin lege sau prin voința părților nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează soarta
juridică a bunului principal, inclusiv în caz de înstrăinare sau grevare a acestuia. De exemplu, dacă bunul imobil este
vândut, bunul accesoriu se va vinde o dată cu acesta; dacă bunul imobil este grevat de o ipotecă, aceasta se va întinde
și asupra bunurilor accesorii imobilului; bunurile accesorii nu vor putea fi urmărite decât o dată cu imobilul.
3) Imobile prin obiectul lor. Art. 542 C. civ. statuează că: „(1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor
referitoare la bunurile imobile şi drepturile reale asupra acestora. (2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în
limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare la bunurile mobile”. Așadar, într-un mod artificial, în această grupă ar
putea intra drepturile reale care se referă la bunuri imobile, precum şi acţiunile în justiţie pentru realizarea lor. Din
prevederile art. 542 C.civ. se desprind următoarele idei: a) toate drepturile reale asupra unui bun imobil sunt supuse
regulilor referitoare la bunurile imobile (uzufruct, servitute, superficie etc); desigur, dreptul de proprietate este exclus
deoarece el reprezintă chiar raportul de apropriere; absorbind toate utilitățile lucrului el se confundă cu acesta până la
identitate și neputând fi detașat de acesta nu poate fi considerat un bun incorporal de sine stătător; b) numai drepturile
reale asupra imobilelor sunt supuse regulilor privitoare la bunurile imobile; așadar, este exclusă aplicarea acestor
reguli drepturilor de creanță privitoare la imobile.
Cu toate că art. 471 C. civ. de la 1864 prevedea că „sunt imobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul
lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a revendica un imobil”, totuşi, atât literatura juridică mai veche, cât şi
cea contemporană au criticat, pe bună dreptate, această enumerare ca fiind incompletă, întrucât nu cuprindea toate
drepturile reale imobiliare.
Nota bene: imobilele prin natură și cele prin destinație sunt bunuri imobile corporale iar imobilele prin obiectul lor
sunt bunuri imobile incorporale.
B. Potrivit Codului civil anterior, bunurile mobile se împărţeau în două categorii: mobile prin natura lor şi mobile
prin determinarea legii. Alături de aceste două categorii jurisprudenţa a mai impus o categorie de bunuri, şi anume,
mobile prin anticipaţie. Noul Cod civil a păstrat această diviziune.
1. Mobilele prin natura lor sunt cele pe care legea nu le consideră imobile. Această categorie include bunurile care
nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul
unei forţe străine, cum sunt: animalele, lucrurile separate de sol, creanţele, bunurile mobile incorporale etc., precum şi
cele enumerate în alin. (2) al art. 539 care stabileşte că „sunt bunuri mobile şi undele electromagnetice sau asimilate
acestora, precum şi energia de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în
serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”. Ele nu au o formă dar pot fi
înmagazinate sau încorporate.
Această dispoziție reprezintă echivalentul art. 906 din Codul civil de Quebec. În măsura în care ele vor fi produse,
captate, transmise în condiţiile legii de orice persoană şi puse în serviciul său, ele vor fi bunuri corporale mobile.
Menţionăm că forţa naturală nu poate fi privită ca un bun în sensul Codului civil. Ea trebuie înţeleasă ca o capacitate
de a furniza o energie (hidraulică, electrică, chimică, atomică etc.) şi constituie o valoare economică care este obiect
de drepturi reale mobiliare atâta timp cât ea este produsă, captată şi utilizată în condiţiile legii; bunăoară, energia
electrică transportată prin cabluri (jurisprudenţa a admis încă din 1912 că electricitatea poate fi furată) razele soarelui
captate prin panourile solare, energia eoliană utilizată, apa de băut sau gazele naturale îmbuteliate şi transportate în
recipiente sau prin conducte, undele radio sau TV etc. Foarte exact s-a sesizat că nu trebuie să confundăm aerul cu
spaţiul de deasupra terenului de care vorbeşte art. 559 alin. (1) C. civ.; acest spaţiu nu constituie un drept asupra
lucrurilor care se află în trecere prin spaţiul respectiv (bunăoară păsările) dar proprietarul terenului poate să interzică
violarea acestui spaţiu (a se vedea E.J. Prediger, op. cit., p. 73). În ce priveşte apa, ea este un bun corporal care poate
face, după caz, obiectul proprietăţii private [art. 559 alin. (3) C. civ.] sau al celei publice (art. 859 C. civ.); potrivit art.
537 C. civ., cursurile de apă sunt bunuri imobile.
În vechea reglementarea, art. 473 C. civ. stabilea că sunt mobile „corpurile care se pot transporta de la un loc la
altul” fie prin ele însele, fie cu concursul unei forţe străine. Mobile însufleţite sunt numai animalele.

Un câine înseamnă mai mult decât un automobil. Animalul este un lucru mobil animat şi sensibil. El nu este o
persoană. Există o diferenţă ireductibilă între om şi animal, între specia umană şi lumea animală. Animalul nu are
personalitate juridică, el nu este subiect de drept; el nu are drepturi subiective. Chiar fără a avea drepturi subiective
sunt ocrotiţi de lege porumbeii din Piaţa San Marco sau urşii din Berna. Animalul se bucură de o protecţie specială:
nu poate fi omorât în orice condiţii, iar vânătoarea nu poate fi exercitată decât înlăuntrul unor reguli stricte de
fairplay. Potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 205/2004 privind protecţia animalelor, autoritatea sanitară poate
dispune tăierea sau uciderea, după caz, a unui animal bolnav sau rănit, pentru a-l scuti de suferinţe fizice şi psihice
inutile. Pe drept cuvânt legiuitorul protejează animalele.
Animalul este un bun mobil (evident, în noua reglementare); este un bun mobil corporal care se poate mişca prin
forţă proprie. De aceea el este un veritabil bun mobil. El constituie în acelaşi timp o bogăţie pentru societatea umană.
Animalul care aparţine unui stăpân poate fi obiect de proprietate; adică, el poate fi vândut, împrumutat, închiriat,
donat. De altă parte, animalul poate fi obiect de agrement (de exemplu, un câine fidel, caii de curse etc.), poate fi apoi
un mijloc de binefacere (de pildă, câinele unui orb este o ,,proteză vie”) sau un mijloc de exploatare (boii, vacile,
măgarii etc.) ori de consumaţie (prin carnea din măcelării). Uneori, cu riscul de a avea o viaţă mai scurtă, câinii sunt
folosiţi pentru depistarea drogurilor. În sfârşit, tot animalele au fost acelea care ne-au dat personajele moralizatoare
din fabule.
Animalul, în reglementarea de la 1864, nu era invariabil bun mobil; el era în concepţia art. 468 C. civ. – despre
care s-a spus că cuprinde dispoziţiile cele mai poetice din Codul civil (Ph. Malaurie, L. Aynés, op. cit., p. 37) – un
bun imobil prin destinaţie: ,,... porumbeii din porumbărie, lapinii ţinuţi pe lângă casă, stupii cu roi, peştele din iaz
(heleştee) ...”. În această situaţie, animalele fiind accesoriul imobilului destinul lor juridic era acelaşi cu al imobilului.
Noul Cod civil, în mod firesc, nu mai reia această clasificare, preferând să păstreze tăcere în privinţa animalelor.
Putem distinge între animalele domestice care sunt apropriate şi au o mare dependenţă faţă de om şi animalele
sălbatice care trăiesc în libertate (animale nedomestice în vocabularul ecologilor). Dacă un animal este sau nu
domestic ori sălbatic se poate determina numai după specia sa. De aceea un taur comunal ,,fioros” este un animal
domestic, în timp ce o căprioară blândă este un animal sălbatic. Animalele sălbatice ţinute în captivitate (leii în cuşcă
cu gratii, cerbii din parcurile amenajate sau animalele din grădinile zoologice) urmează a fi considerate tot bunuri
imobile prin destinaţie. Proprietatea asupra animalelor sălbatice ţinute în captivitate durează atâta timp cât rămân în
posesia proprietarului (de pildă, vulpile argintii din fermele amenajate). Regula este deci că asupra unui animal
sălbatic care se află în libertate nu poate exista proprietate (animalele sunt, de regulă, res nullius). Peştii din râurile şi
lacurile neamenajate sunt consideraţi tot animale sălbatice.
În doctrină s-a reţinut şi o categorie intermediară între animalele absolut sălbatice (ferae) cum ar fi urşii, lupii etc.
şi animalele pur domestice (mansueta) de exemplu, oi, vaci etc. Această categorie intermediară o constituie animalele
care trăiesc în libertate pe fondul pe care se stabilesc. De pildă, porumbeii, iepurii, albinele (C. Hamangiu, I.
Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 138).
Dar animalul este şi o fiinţă vie, un lucru animat. De aceea el trebuie protejat împotriva relelor tratamente. În acest
sens Legea nr. 60/2004 privind ratificarea Convenţiei europene pentru protecţia animalelor de companie prevede în
art. 3 că: ,,Nimeni nu trebuie să cauzeze inutil durere, suferinţe fizice sau psihice unui animal de companie”.
Animalul de companie este orice animal deţinut sau destinat să fie deţinut de om, în special pe lângă casă, pentru
agrement. De exemplu, este binecunoscută fidelitatea câinelui; el simte durerea şi participă alături de noi la
necazurile şi bucuriile vieţii.
Uneori animalul poate fi şi un pericol social. De aceea legea stabileşte măsuri sanitare de vaccinare şi de tăiere; de
altă parte, există măsuri de securitate publică împotriva animalelor periculoase şi vagabonde (uneori mergându-se
până la sterilizare sau, mai grav, la eutanasie). Prin aceasta nu este vorba despre o agresiune a omului împotriva
animalelor, ci de o protecţie a omului. Paradoxal, animalele sunt folosite şi împotriva omului (de pildă, câinii de
pază, de urmărire, de apărare) sau împotriva vânatului (câinii de vânătoare, bunăoară).
Se cuvine însă să precizăm că potrivit O.U.G. nr. 55/2002 privind regimul de deţinere a câinilor periculoşi sau
agresivi, neluarea măsurilor de prevenire a atacului canin sau organizarea de lupte între câini ori comercializarea
 câinilor de luptă şi atac se pedepseşte cu închisoarea (pe larg, O. Ungureanu, C. Munteanu, Animalul în dreptul civil (I),
P.R. nr. 2/2005, Partea a VI-a, p. 127-137).
Aşa cum am mai arătat în alte dăţi, de lege ferenda se impune ca animalul să fie scos din categoria bunurilor chiar
dacă în concret ar urma regimul juridic al acestora. În acest fel s-ar evidenţia o diferenţiere necesară între o fiinţă vie
(animalul) şi un lucru. În legislaţia franceză din anul 1999 animalele nu mai sunt considerate lucruri; de asemenea, în
§ 90 lit. a) din Codul civil german animalele nu sunt lucruri, dar li se aplică normele referitoare la lucruri; tot astfel §
285 a) din Codul civil austriac sau noul articol 614 lit. a) din Codul civil elveţian (în acelaşi sens, a se vedea O.
Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Drepturile reale, ed. a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 55).

2. Mobilele prin determinarea legii sunt – tot artificial – toate drepturile care se referă la un lucru mobil, cu alte
cuvinte toate drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie privitoare la mobile; de
asemenea, titlurile de bursă. Enumerarea acestor mobile era reglementată în art. 474 C. civ. de la 1864; ea nu era
limitativă.
Codul civil actual în art. 542 alin. (2) stabileşte că drepturile patrimoniale, cu excepţia drepturilor reale asupra
imobilelor, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile mobile; bunăoară, dreptul de creanţă izvorât dintr-un contract
de vânzare-cumpărare.
În doctrina străină şi cea românească se susţine că sunt mobile prin determinarea legii şi drepturile personale
nepatrimoniale (drepturile intelectuale). Proprietatea literară sau artistică ori clientela unui comerciant, deşi nu pot fi
ataşate unui bun corporal, ele trebuie considerate mobile.
3. Mobilele prin anticipaţie sunt bunurile care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile le privesc ca mobile
în considerarea detașării lor viitoare de bunul imobil în care sunt încorporate. Pentru ca părţile să ajungă la acest
rezultat se impune ca ele, prin actul juridic încheiat, să precizeze (să determine) respectivele bunuri şi, de asemenea,
timpul viitor la care va avea loc detaşarea lor din bunul imobil în care ele se află sau sunt încorporate (pentru
condiţiile în care bunurile imobile devin mobile prin anticipaţie, a se vedea E. Chelaru, op. cit., p. 586). În adevăr, art.
540 C. civ. statuează: „(1) Bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele neculese încă, plantaţiile şi
construcţiile încorporate în sol devin mobile prin anticipaţie, atunci când, prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detaşării lor”; enumerarea este doar exemplificativă.

Exemplu: fructele care se ţin încă prinse de rădăcini sunt considerate ca mobile în privinţa celui care le cumpără în
mod separat de pământ, deoarece ele sunt considerate ca imobile numai faţă de proprietarul pământului. De ase -
menea, pădurile netăiate sunt considerate ca imobile numai faţă de proprietarul pământului; ele devin mobile faţă de
cel care le cumpără separat de sol pentru a le tăia (a se vedea C. Hamangiu, N. Georgean, op. cit., p. 8, nr. 1).

În astfel de situaţii actul de înstrăinare se încheie când respectivele bunuri sunt încă imobile dar părţile au în vedere
în viitor detaşarea lor permanentă; aceste bunuri vor dobândi caracter mobiliar (prin anticipație) doar între părțile
actului respectiv, pentru terți (persoane care nu au participat la încheiera actului juridic) ele vor rămâne imobile.
Tocmai de aceea legea prevede că pentru opozabilitatea faţă de terţi este necesară notarea în cartea funciară [art. 540
alin. (2) C.civ.].

Exemplu: cumpărătorul unui teren pe care se află o cultură de grâu - care este un terț față de contractul prin care
vânzătorul terenului a înstrăinat anterior această recoltă unei alte persoane - ar putea să pretindă că o dată cu terenul a
dobândit și recolta respectivă, dar numai dacă în cartea funciară nu a fost notat contractul prin care s-a înstrăinat aceasta;
dacă contractul prin care s-a înstrăinat recolta a fost notat, el va fi opozabil cumpărătorului terenului care va trebui să-l
respecte.

Trebuie subliniat că părțile prin voința lor nu vor putea să califice ca bunuri mobile alte bunuri imobile decât cele
care pot deveni efectiv mobile, cum sunt cele prevăzute de art. 540 C.civ. Tot astfel nu vor putea califica drept
imobile, bunuri mobile altele decît cele care pot dobândi caracter imobiliar prin destinația lor, respectiv bunurile
enumerate de art. 538 C.civ. și cele care au devenit imobile prin încorporarea naturală sau artificială într-un bun
imobil.
Clasificarea bunurilor în imobile şi mobile, în codurile civile străine este marcată de un regim juridic diferenţiat,
primele bucurându-se uneori de un regim preferenţial de protecţie.
În legătură cu clasificarea bunurilor în imobile şi mobile trebuie observat, în primul rând, că unele bunuri mobile
cum sunt navele şi aeronavele, fondul de comerţ etc., au căpătat un statut personal care le asigură uneori o protecţie
mai importantă decât imobilelor şi, în al doilea rând, că au apărut în circuitul civil general bunuri mobile cum sunt
titlurile de valoare, energia etc., care reprezintă prin circulaţia lor, bazată pe operaţii juridice de comerţ internaţional,
valori mai importante decât valoarea imobilelor.
Importanţa practică a acestei clasificări constă în regimul juridic diferenţiat care se aplică bunurilor imobile faţă de
bunurile mobile, astfel:
 a) Referitor la înstrăinare. Formele de publicitate se aplică numai actelor juridice privitoare la imobile pentru a fi
cunoscute de părţi şi pentru a le fi opozabile. Pentru bunurile mobile o asemenea cerinţă ar fi inutilă, deoarece pose-
sorul bunului mobil se poate prevala, în anumite condiţii, de regula cuprinsă în art. 935 C. civ. [corespunzător art.
1909 alin. (1) C. civ. anterior (en fait de meubles possesion vaut titre]. Trebuie menţionat că unele bunuri mobile cum
sunt navele şi aeronavele sunt supuse, de asemenea, unui regim de publicitate. Astfel, potrivit art. 14 Cod aerian, toate
aeronavele civile se înmatriculează în registrul unic de înmatriculare de aeronave civile.
De asemenea, înstrăinarea bunurilor imobile, precum și constituirea unor drepturi reale imobiliare, este supusă unor
condiţii de validitate, şi anume, forma autentică a înscrisului constatator al transmisiunii. Mai menţionăm că bunurile
mobile corporale pot face obiectul darului manual (deci fără respectarea formei autentice impusă donaţiilor) dacă au o
valoare de până la 25.000 de lei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
b) Referitor la efectele posesiunii. În materie mobiliară, posesiunea de bună-credinţă, în condițiile prevăzute de
lege, valorează titlu, deci posesiunea se confundă cu proprietatea [art. 937 alin. (1) C.civ.]. În materie imobiliară, atât
posesiunea, cât şi bunul asupra căruia poartă sunt distincte. Aşa se face că, în timp ce titularul dreptului de proprietate
imobiliară îşi poate apăra dreptul prin acţiunea în revendicare, posesorul imobilului îşi apără această stare de fapt cu
concursul acţiunilor posesorii. În aceeaşi ordine de idei se cuvine a menţiona că acţiunile posesorii operează, de
regulă, în materie imobiliară şi, în mod excepțional, în materie mobiliară. Apoi, ocupaţiunea operează numai privitor
la bunurile mobile corporale (art. 941 C. civ.). O scriere juridică nu poate fi dobândită prin ocupaţiune.
De altă parte, dobândirea proprietăţii prin posesie (prin uzucapiune) se referă atât la bunurile imobile (art. 930 C.
civ.), cât şi la bunurile mobile (art. 939 C. civ.); totuși uzucapiunea bunurilor imobile presupune condiții mai stricte
decât cea a bunurilor mobile.
c) Referitor la regimul bunurilor soţilor. Pe când înstrăinarea sau grevarea imobilelor, bunuri comune, nu poate fi
făcută de unul dintre soţi decât cu consimţământul expres al celuilalt, înstrăinarea mobilelor se poate face fără un
astfel de consimţământ expres, deoarece el este prezumat de lege (prezumţia de mandat tacit).
d) Referitor la procedura urmăririi silite. Executarea silită este cârmuită de reguli deosebite, după cum este vorba
de imobile sau de mobile, în procedura de drept comun reglementată de Codul de procedură civilă. De asemenea,
numai imobilele pot fi expropriate pentru cauză de utilitate publică.
e) Referitor la capacitatea de a înstrăina. Rigorile legii sunt mult mai severe când este vorba de încheierea unor
acte juridice privitoare la imobile decât atunci când ele se referă la bunuri mobile.
f) Referitor la competenţa instanţelor judecătoreşti. În materie imobiliară, acţiunea este de competenţa instanţei în
circumscripţia căreia se află situat bunul imobil, iar în materie mobiliară competenţa instanţei se determină după
domiciliul pârâtului, potrivit regulii actor sequitur forum rei.
g) Referitor la legea aplicabilă în dreptul internaţional privat. Bunurile imobile sunt guvernate de legea statului în
care se găsesc (lex rei sitae). Aceeaşi lege se aplică şi mobilelor corporale considerate în individualitatea lor (ut
singuli). Există însă unele bunuri care, datorită naturii lor specifice, nu sunt supuse legii situaţiei bunului. Astfel, în
dreptul internaţional privat român se admite că navele şi aeronavele sunt guvernate de legea statului sub al cărui pavi -
lion navighează; mărfurile în tranzit (res în transitu) sunt cârmuite de legea locului de expediţie a mărfii; bunurile
aparţinând unui stat străin, potrivit principiului imunităţii statului şi a bunurilor sale, sunt guvernate de legea statului
căruia îi aparţin (pentru detalii, a se vedea O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internaţional privat ...
op. cit., p. 231 şi urm.).
3. Bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri aflate în circuitul civil. Această diviziune a bunurilor are la bază
criteriul posibilităţii încheierii de acte juridice civile cu privire la unele bunuri. Articolul 1229 C. civ. dispune că
„numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestaţii contractuale”, iar art. 553 alin. (4) C. civ. că
„bunurile obiect al proprietăţii private, indiferent de titular, sunt şi rămân în circuitul civil, dacă prin lege nu se
dispune altfel (...)”. De altă parte, art. 1657 C. civ. prevede că „orice bun poate fi vândut în mod liber dacă vânzarea
nu este interzisă sau limitată prin lege (...)”.
A. Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul unor acte juridice între vii ori
pentru cauză de moarte, cum sunt, de pildă, bunurile enumerate de art. 136 alin. (4) din Constituţie care nu pot fi decât
obiect al proprietăţii publice (pentru noţiunea de proprietate publică, a se vedea art. 554 C. civ.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt bunuri inalienabile, deoarece nu pot forma obiectul unui act juridic de
înstrăinare. Astfel art. 136 alin. (4) stabileşte că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”; de asemenea, art. 120
alin. (2) din Legea nr. 215 din 2001 (după republicare în M. Of. nr. 123 din 20 februarie 2007); (pentru detalii, E.
Chelaru, Drept civil. Partea generală, op. cit., p. 129).
În afară de bunurile enumerate de Constituţie ca fiind scoase din circuitul civil, mai putem adăuga şi alte bunuri
care au acelaşi regim, cuprinse în legi ordinare. Astfel, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea fondului funciar nr. 18/1991,
„Terenurile care fac parte din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel. Dreptul
de proprietate asupra lor este imprescriptibil”; de asemenea, art.120 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 (pentru proprietatea
publică, a se vedea O. Predescu, în Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012, p. 1178-1192).
 Apoi, sunt scoase din circuitul civil lucrurile (nu bunurile) care prin natura lor nu sunt susceptibile de a forma
obiectul dreptului de proprietate sau al altor drepturi reale: lucrurile comune (res communes) adică aerul, apa mărilor,
razele soarelui etc. Lucrurile comune nu se confundă cu lucrurile fără stăpân (res nullius). De altă parte res derelictae
sunt lucrurile care au avut un stăpân dar sunt abandonate.

Art. 941 alin. (2) C. civ. precizează: „Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum şi bunurile care, prin
natura lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peştele şi resursele acvatice vii din bazinele piscicole naturale,
fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice şi altele asemenea”. În sitagma
„bunuri care, prin natura lor, nu au proprietar” legiuitorul s-a referit, desigur, la lucruri pentru că, având în vedere art. 535
C.civ., nu pot exista bunuri care să nu aibă proprietar.

Un lucru care nu a fost apropriat nu are nevoie să fie scos din circuitul civil deoarece el este exterior raportului de
exclusivitate; un lucru neapropiat nu are rost să fie făcut indisponibil. Un inventar complet al bunurilor scoase din
circuitul civil este dificil de conturat deoarece o astfel de listă nu este fixă, imuabilă, ci se modifică în raport cu
ordinea publică.
B. Toate celelalte bunuri cu privire la care persoanele fizice şi persoanele juridice pot încheia acte juridice civile
sunt bunuri aflate în circuitul civil. Aşa cum am arătat, art. 553 alin. (4) C. civ. stabileşte că bunurile obiect al
proprietăţii private sunt şi rămân în circuitul civil, indiferent cine le este titular, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Aşadar, ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul urmăririi silite şi pot fi dobândite prin orice mijloc prevăzut de lege.
Bunurile din circuitul civil se pot subclasifica după cum circulaţia lor este neîngrădită, putând fi dobândite sau
înstrăinate de orice persoană şi bunuri a căror circulaţie este supusă unor restricţii, fie cu privire la subiectele de drept
care le pot dobândi ori înstrăina, fie cu privire la condiţiile de încheiere a actelor juridice.
Din a doua categorie, adică a bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate condiţionat, fac parte: substanţele
stupefiante (Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi
psihotrope); bunurile care fac parte din patrimoniul naţional cultural [a se vedea Legea nr. 422/2001 privind protejarea
monumentelor istorice (republicată în M. Of. nr. 938 din 20 nov. 2006), în special art. 4 alin. (3) şi (4), precum şi
capitolul V „Circulaţia bunurilor culturale mobile” din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural
naţional mobil (republicată în M. Of. nr. 828 din 9 decembrie 2008)], obiectele de cult (pentru acestea din urmă, a se
citi o monografie remarcabilă a profesorului Liviu Harosa, Bunurile temporale ale Bisericii. Regimul juridic al
bunurilor aparţinând Bisericii, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011); armele şi muniţiile supuse reglementării
Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor (republicată în M. Of. nr. 814 din 17 nov. 2011);
produsele şi substanţele toxice reglementate de prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005;
materialele explozive reglementate de Legea nr. 126/1995 (republicată în M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2011).
Menţionăm că, totuşi, şi bunurile cu valoare venală negativă rămân totuşi bunuri şi nu sunt excluse absolut din
sfera circuitului civil; de pildă, deşeurile, terenurile contaminate etc. Ele pot face obiectul cesiunilor şi pot fi
înstrăinate, de obicei, la un preţ simbolic; de multe ori ele sunt abandonate.
Se spune că bunurile aflate în circuitul civil sunt alienabile (adică pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte juridice), iar
cele scoase din circuitul civil sunt inalienabile. De regulă, bunurile sunt alienabile şi numai excepţional sunt inalienabile.
Libera circulaţie a bunurilor este un corolar al liberei circulaţii a persoanelor.

Codul civil de la 1864 evoca implicit diviziunea dintre bunurile din comerţ şi bunurile din afara comerţului, comercialitatea
fiind regula, iar extracomercialitatea excepţia (a se vedea art. 475 din acest cod); pentru noţiunea şi sensurile cuvântului
commercium, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a VIII-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 7-9.
Bunurile în afara comerţului erau acelea care aveau particularitatea de a scăpa comerţului juridic şi care, în consecinţă, nu
puteau fi nici dobândite, nici transmise, nici să facă obiectul constituirii unui drept real sau al unui drept personal; mai simplu,
ele erau lucrurile care nu puteau face obiectul unui act juridic, fie el un contract sau un act unilateral. Dimpotrivă, s-a spus că
bunurile în comerţ sunt bunurile care se află în circuitul civil, nefiind declarate inalienabile printr-o dispoziţie legală, putând,
deci, fi înstrăinate prin act juridic. Într-o listă exemplificativă erau în afara comerţului: corpul uman, drepturile personalităţii
(dreptul la nume, la respectarea vieţii private etc.), lucrurile comune, bunurile din domeniul public, funcţiile publice, organele,
ţesuturile şi celulele de origine umană, lucrurile sacre etc., lucruri care şi sub imperiul noii reglementări sunt, în general, în
afara circuitului civil (pentru detalii, O. Ungureanu, C. Munteanu, Despre bunuri în comerț și bunuri în afara comerțului,
RRDP nr. 5/2009, p. 147-161).

Interesul juridic al acestei distincţii constă în faptul că nerespectarea prevederilor legale care prohibesc sau supun
unor condiţii actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage după sine, pe lângă nulitatea absolută a actelor
încheiate, uneori şi răspunderea administrativă sau penală.
4. Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) şi bunuri determinate prin caractere generice (res
genera)
Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele lucruri care prin însuşirile lor specifice se deosebesc de
bunurile asemănătoare, conturându-le o anumită individualitate. În mod frecvent bunurile determinate individual sunt
unicatele (manuscrisul unei lucrări, o pictură, o sculptură) ,,precum şi cele care pot fi individualizate prin caracterele
lor particulare: o casă identificată prin localitate, stradă, număr; un televizor individualizat prin marcă şi serie etc.
Bunurile determinate generic sau bunuri de gen (res genera). Sunt acele lucruri care sunt privite prin prisma
caracterelor comune ale întregii lor categorii şi care se individualizează ulterior prin numărare, măsurare, cântărire (de
exemplu, banii, cerealele, combustibilii etc.).

De exemplu, o vânzare a zece cai de arat sau de transport este o vânzare de bunuri de gen, dar vânzarea unui cal care a
câştigat Grand-Prix-ul înseamnă vânzarea unui bun cert. În mod excepţional, bunuri certe (imobile) pot să apară ca
bunuri de gen, de pildă, vânzarea unor terenuri pentru construcţii care se vând la metru pătrat, fiecare metru pătrat fiind
fungibil cu ceilalţi.

Această clasificare - care nu este prevăzută expres în noul Cod civil - are la bază criteriul naturii bunurilor sau al
voinţei părţilor, exprimată în actul juridic încheiat. Totuşi, în Codul civil există dispoziţii care se referă la această
clasificare; bunăoară, art. 1273 alin. (1) C. civ., art. 1482 C. civ., art. 1486 C. civ. ş.a.
Importanţa acestei diviziuni se evidenţiază în deosebirea de regim juridic al bunurilor individuale faţă de cele
generice, care poate fi examinat din mai multe unghiuri.
În primul rând, va fi supus unei reguli diferite momentul transmiterii dreptului de proprietate care va fi cel al
încheierii actului juridic (acordul de voinţă) pentru bunurile individual determinate (art. 1273 şi art. 1674 C. civ.
corespunzătoare art. 971 şi art. 1295 din Codul civil anterior), bineînţeles, cu excepţia actelor juridice solemne şi a
cazurilor în care legea sau părţile convin ca acest transfer să se facă la o altă dată, şi momentul individualizării lor prin
cântărire, măsurare sau numărare pentru bunurile determinate generic. Deci, pentru bunurile determinate individual
dreptul real se transmite, de regulă, în momentul acordului de voinţă, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv;
dimpotrivă, pentru bunurile determinate generic, dreptul real se transmite în momentul individualizării (prin măsurare,
numărare sau cântărire) sau al predării, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel (art. 1678 C. civ.).
În al doilea rând, sub vechiul cod, nu exista similitudine de reguli când era vorba de suportarea riscului
contractului.

Astfel, sub vechiul Cod civil, dacă contractul de vânzare-cumpărare a dat naştere obligaţiei de transmitere a
dreptului de proprietate asupra unui bun individual determinat şi acesta piere înainte de a fi predat cumpărătorului,
fără vină din partea vânzătorului (din caz fortuit sau din forţă majoră), acesta din urmă era liberat de obligaţia sa,
întrucât transferul proprietăţii a operat, de regulă, în momentul acordului de voinţă, iar riscul îl suporta proprietarul
bunului (res perit domino). Dimpotrivă, în cazul în care contractul de vânzare-cumpărare a dat naştere obligaţiei de
transmitere a dreptului de proprietate asupra unor bunuri generice, pieirea bunurilor din caz fortuit sau de forţă
majoră nu îl libera pe vânzător, deoarece transferul proprietăţii opera numai în momentul indivi dualizării bunurilor
generice prin numărare, măsurare sau cântărire, iar, pe de altă parte, din punct de vedere juridic „genul nu piere”
(genera non pereunt), debitorul având putinţa să procure alte bunuri de acelaşi gen. De fapt, vânzătorul, în acest caz,
nu a promis bunurile care au pierit (pentru detalii, a se vedea A.G. Ilie, Regula res perit domino în materie
contractuală, între mit şi realitate, în RRDP nr. 2/2011, p. 52-110).

În noul Cod civil riscul în contractele translative de proprietate este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de
executat. În adevăr, art. 1274 alin. (1) C. civ. stabileşte: „În lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat,
riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată
dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar
dacă a primit-o, este obligat să o restituie”, iar alin. (2) al aceluiaşi articol precizează: „Cu toate acestea, creditorul pus
în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă
obligaţia de predare ar fi fost executată la timp”; aceasta deoarece s-a considerat că riscul trebuie să fie acolo unde
trebuie luate măsurile pentru prevenirea lui.
În al treilea rând, executarea obligaţiei de predare, dacă nu este precizat în act, va fi diferită în raport de bunurile
care se transmit: la bunul individual determinat locul predării este acela în care se află bunul în momentul încheierii
actului [art. 1494 alin. (1) lit. b) şi art. 1689 C. civ.], iar la bunurile generice, domiciliul sau sediul debitorului la data
încheierii actului [art. 1494 alin. (1) lit. c)]. În principiu, plata este cherabilă şi nu portabilă. Dar potrivit art. 1494 alin.
(1) lit. a) C. civ. când bunurile de gen constau într-o sumă de bani, aceste obligaţii băneşti trebuie executate la
domiciliul sau, după caz, la sediul creditorului de la data plăţii.
5. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Bunurile se clasifică în consumptibile şi neconsumptibile, după
cum întrebuinţarea lor obişnuită implică sau nu consumarea lor materială sau juridică (înstrăinarea) de la prima
utilizare.
Bunurile consumptibile (derivă din lat. consummatio – nimicire şi consumo, a întrebuinţa, a consuma, dar şi în
sensul de a cheltui bani) sunt acele bunuri care nu pot fi folosite, conform destinaţiei lor obişnuite, fără a li se consuma
substanţa ori fără a fi înstrăinate de la prima lor întrebuinţare (de exemplu, alimentele, combustibilul, banii etc.). Astfel
art. 544 alin. (2) C. civ. stabileşte că sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuinţare obişnuită implică
înstrăinarea sau consumarea substanţei. Banii îşi îndeplinesc menirea lor prin înstrăinare. Dar banul înstrăinat
(experienţa ne confirmă) încetează de-a mai exista pentru cel care l-a avut; or, înstrăinarea lui înseamnă consumarea
lui (nummi consumti). Totuşi, consumptibilitatea banilor se deosebeşte de cea a altor bunuri (de pildă, a alimentelor);
consumarea banilor presupune o consumare juridică, prin înstrăinarea lor. Se poate reţine o consumptibilitate naturală
în privinţa bunurilor care se consumă prin întrebuinţare şi o consumptibilitate civilă care vizează cazurile în care nu te
poţi servi de un bun fără să îl alienezi.
Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod continuu, fără ca prin aceasta să se
consume substanţa lor sau să fie implicată înstrăinarea (de exemplu: terenurile, clădirile, mobilele, hainele etc.).
La rigoare, orice lucru se deteriorează prin întrebuinţare îndelungată; lumea materială este efemeră. Ceea ce este
esenţial pentru bunurile neconsumptibile, în antiteză cu cele consumptibile, este împrejurarea că această întrebuinţare
repetată nu le face să dispară chiar de la primul act de folosire a lor. Astfel, o haină aruncată în foc se distruge; cu
toate acestea ea este un bun neconsumptibil pentru că destinaţia ei economică este de a fi folosită un timp îndelungat.
Apoi, deşi stearina unei lumânări epuizate poate fi folosită de mai multe ori, lumânarea este un bun consumptibil.
Această clasificare are la bază două criterii: însuşirile naturale ale bunurilor sau voinţa părţilor exprimată cu ocazia
încheierii actului juridic. În adevăr, art. 544 alin. (3) C. civ. statuează că: „Un bun consumptibil prin natura sa poate
deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuinţarea”.
Interesul juridic al acestei împărţiri a bunurilor rezidă în aceea că numai asupra bunurilor neconsumptibile se pot
constitui drepturi care să permită titularului lor o utilizare prelungită, continuă şi, concomitent, să impună obligaţia de
a le restitui după întrebuinţare în individualitatea lor.

Exemplu: dreptul de uzufruct, de uz şi împrumutul de folosinţă (comodat) nu vor putea fi constituite decât asupra
bunurilor neconsumptibile, pe când împrumutul de consumaţie (mutuum) nu poate avea ca obiect decât bunuri
consumptibile.
Împrumutul de folosinţă (comodat) este contractul prin care împrumutătorul predă, cu titlu gratuit, un bun
neconsumptibil pentru folosinţa temporară împrumutatului, acesta obligându-se a-l înapoia; este într-un fel un depo-
situm irregulare (art. 2146-2157) C. civ.; a se vedea şi Al. A. Moise, Câteva observaţii referitoare la comodat, în
RRDP nr. 1/2012, p. 148-170.
Împrumutul de consumaţie (mutuum) este contractul prin care împrumutătorul transmite în proprietate o sumă de
bani sau o cantitate de alte bunuri consumptibile celui împrumutat, acesta obligându-se să le restituie în aceeaşi
calitate şi cantitate cu cele ce i-au fost predate; a se vedea art. 2158-2166 C. civ.

Trebuie observat însă că este posibilă constituirea unui uzufruct şi cu privire la bunuri consumptibile, dar, în acest
caz, uzufructuarul nu mai are obligaţia de a conserva substanţa lucrurilor pentru a le restitui în identitatea lor nudului
proprietar, ci poate dispune de ele, cu îndatorirea de a le înapoia în aceeaşi cantitate, calitate şi valoare, la sfârşitul
uzufructului (aşa numitul cvasiuzufruct – art. 712 C. civ., respectiv art. 526 C. civ. anterior).
Mai precizăm că dacă toate bunurile consumptibile trebuie să fie fungibile pentru a putea să fie restituite, reciproca
nu este adevărată: bunurile fungibile nu sunt în mod obligatoriu consumptibile.
6. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Această clasificare are în vedere numai bunurile mobile nu şi pe cele
imobile. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii ( res quarum
una alterius vice fungitur); fungibil derivă de la lat. fungibilis – a consuma.

Exemplu: banii, ţigările, alimentele de un anumit fel, titlurile de valoare, alte bunuri generice .
Banii (monedele) nu sunt bunuri mobile obişnuite. Puterea lor derivă din următoarele caractere specifice:
– fungibilitate absolută care exprimă aptitudinea banilor de a înlocui orice bunuri prin plată (art. 1469 C. civ.).
Aşadar, în realitate, este vorba mai mult decât o fungibilitate în sens obişnuit. Banii sunt fungibili cu toate bunurile
pe care le pot înlocui;
– neutralitate absolută, ceea ce înseamnă că banii (monedele) nu pot niciodată prin ei înşişi să fie imorali sau
iliciţi;
- au o lichiditate înnăscută, ceea ce înseamnă că moneda (banul) nu are niciodată nevoie de evaluare.
Moneda este şi obiect de tezaurizare. Dar, în zilele noastre, datorită deprecierii ei, această funcţie este în suferinţă.
De aceea există tendinţa legitimă de transformare a monedei în bunuri reale, de exemplu, în imobile, lingouri de aur
(acestea nici nu putrezesc !) etc. Pe fondul inflaţiei ne interesează tot mai mult data naşterii obligaţiei monetare. Şi
apoi, nu spunea Aristotel că expresia în bani a valorii bunurilor nu exprimă adevărul lucrurilor? Conchide spunând că
adevărata bogăţie nu este deloc banul, ci lucrul (pentru detalii, O. Ungureanu, C. Munteanu, Reflecţii privind moneda
în dreptul privat, în RRDP nr. 2/2010, p. 200-221).

Bunurile fungibile – după cum stabileşte art. 543 C. civ. – sunt bunurile determinabile după număr, măsură sau
greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligaţii.
Bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot înlocui unele cu altele pentru a libera pe debitor (de pildă: un
tablou, o mobilă executată la comandă specială, un cal de cursă, o monedă de aur veche etc.).
 Fungibilitatea este un raport de echivalenţă între două sau mai multe lucruri generice în temeiul căruia unul poate fi
înlocuit cu altul în executarea unei obligaţii.
În principiu, sunt fungibile numai bunurile generice, adică acelea care se pot determina prin număr, măsură,
greutate (pentru raportul dintre fungibilitate şi consumptibilitate, a se vedea O. Ungureanu, C. Munteanu, Eseu asupra
clasificării bunurilor ... op. cit., p. 63).
Trebuie reţinut însă că fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurilor depinde nu numai de însuşirile naturale ale
acestora, ci şi de intenţia părţilor exprimată în actul juridic încheiat. Uneori chiar în interiorul aceleiaşi grupe de
bunuri pot surveni schimbări. Conform art. 543 alin. (3) C. civ. „prin act juridic un bun fungibil prin natura sa poate fi
considerat ca nefungibil”.

Exemplu: o mobilă executată la comandă (bun nefungibil) se transformă în bun fungibil când ea este la modă şi se
produce în serie; invers, un câine oarecare (bun fungibil) la care se descoperă calităţi excepţionale îl face să fie
singular devenind bun nefungibil (îi dă caracterul de unicitate). Sau exemplarele unei aceleiaşi ediţii a unei cărţi sunt
bunuri fungibile; dacă însă sunt numerotate diferit sau dacă unul dintre ele a aparţinut unei personalităţi, în ochii
bibliofililor ele nu mai sunt fungibile.

Importanţa juridică a clasificării bunurilor în fungibile şi nefungibile se evidenţiază în materia executării

obligaţiilor civile. Pe când plata în cazul unor bunuri fungibile este liberatorie,pentru debitor dacă a predat creditorului
un lucru de acelaşi gen, obligaţia nu se stinge dacă în locul bunului nefungibil (cert) debitorul predă creditorului un
altul, chiar dacă acesta ar întruni toate calităţile primului. Excepţia priveşte operaţia juridică a dării în plată prin care
debitorul execută către creditorul său, cu consimţământul acestuia din urmă, o altă prestaţie decât aceea la care s -a
obligat la încheierea raportului juridic obligaţional.
Potrivit art. 1617 alin. (1) C. civ. „compensaţia operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide
şi exigibile, oricare ar fi izvorul lor, şi care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de bunuri fungibile de
aceeaşi natură”, iar art. 1618 C. civ. stabileşte cazurile în care compensaţia este exclusă.
Consumptibilitatea, trebuie precizat, este o calitate a bunului care ţine de modul său de întrebuinţare, în timp ce
fungibilitatea nu este decât o relaţie pe care un bun o are cu un alt bun sau cu alte bunuri. Mai este de reţinut că
fungibilitatea este cea care explică faptul că detentorul unei universalităţi poate să o restituie cu o compoziţie diferită
decât cea iniţială. Desigur, el este ţinut să predea chiar universalitatea care i-a fost încredinţată, dar nu este obligat să
menţină conţinutul pe care îl avea la data încredinţării pentru că îi este îngăduit să înstrăineze bunurile care compun
universalitatea, dar cu sarcina de a le înlocui (pentru detalii a se vedea L.M. Harosa, op. cit., nr. 40, p. 144 şi 145).
7. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile. Divizibilitatea bunurilor trebuie privită sub un dublu aspect: sub raport
pur fizic şi sub raport juridic. Primul evocă împrejurarea că sunt divizibile numai bunurile corporale; dar acestea, toate
sunt divizibile pentru că materia în sine este întotdeauna divizibilă. De aceea trebuie luat în considerare şi cel de -al
doilea aspect. Acesta condiţionează divizibilitatea fizică prin trei condiţii: a) părţile din care era compus bunul să
posede calităţile individuale ale întregului; b) părţile – în urma diviziunii – să rămână proprii pentru destinaţia
economică pe care o avea întregul; c) părţile să nu sufere o depreciere valorică disproporţionată. Per a contrario, cu
toată divizibilitatea sa fizică, din punct de vedere juridic bunul va fi privit ca indivizibil.
Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de împărţire, fără ca prin această operaţie să li se schimbe
destinaţia.
Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împărţite fără a li se schimba destinaţia (art. 545 C. civ.).

Exemplu: un costum sau un scaun, juridiceşte sunt indivizibile deoarece părţile lor nu ar mai poseda calităţile pe
care le avea întregul; dar, un teren în suprafaţă de 1 ha deşi, în general, poate fi divizat în două, trei sau mai multe
părţi, nu este divizibil, de pildă, în 10.000 de părţi, deoarece, în acest caz, nu ar mai putea servi pentru cultura
pământului sau pentru construcţii. Tot astfel un animal viu. Un cal este compus din cap, gât etc. Nu se poate spune că
A este proprietar al capului, iar B proprietarul gâtului pentru că despărţirea lor de corp i-ar schimba destinaţia. Dacă
însă calul este sacrificat şi destinat consumului, aceste părţi componente devin neesenţiale şi vor putea forma distinct
obiectul dreptului de proprietate.

Ca şi în cazul altor categorii de bunuri, pentru a clasifica un bun ca fiind divizibil sau indivizibil se foloseşte fie un
criteriu obiectiv, constituit din însuşirile naturale ale bunului, fie un criteriu subiectiv şi anume intenţia părţilor
exprimată în actul juridic încheiat. În acest sens art. 545 alin. (3) C. civ. stabileşte că prin act juridic, un bun divizibil
prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Importanţa juridică a acestei clasificări se învederează în materie de partaj (voluntar sau pe cale judiciară) şi în
materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

Partajul sau împărţeala este acea operaţiune juridică prin care se pune capăt stării de coproprietate (sau de
indiviziune), astfel încât fiecare dintre coproprietari sau coindivizari să devină proprietari exclusivi asupra unei părţi
determinate ori asupra unui bun din acelea care se aduc la masa de împărţit.
 Astfel, în cazul împărţirii bunurilor comune, numai bunurile divizibile pot fi împărţite în natura lor, pe când cele
indivizibile sunt atribuite unui coproprietar, iar ceilalţi primesc în schimb alte bunuri de valoare egală sau compensaţii
în bani sub formă de sulte [a se vedea art. 676 alin. (2) C. civ.]. O a doua modalitate de împărţire este vânzarea
bunului (prin bună înţelegere sau la licitaţie publică) şi împărţirea preţului proporţional cu cota-parte a fiecăruia.
Tot astfel, dacă un bun divizibil va forma obiectul obligaţiei cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este, în
principiu, divizibilă, fiecare debitor fiind liberat prin plata părţii lui; dimpotrivă, dacă un bun indivizibil formează
obiectul unei obligaţii cu pluralitate de debitori, acea obligaţie este indivizibilă prin natura ei, iar fiecare dintre debitori
va fi ţinut pentru întreaga datorie.

Amintirile de familie (art. 1141 şi 1142 C. civ.) care sunt bunuri ce au aparţinut membrilor familiei şi stau mărturie
istoriei acesteia (corespondenţa, decoraţiile, armele de colecţie, portretele de familie, documentele, precum şi alte bunuri cu
semnificaţie morală deosebită pentru respectiva familie) fac excepţie de la regula partajului ordinar. În adevăr, moştenitorii
pot ieşi din indiviziune cu privire la aceste bunuri numai prin partaj voluntar [a se vedea art. 1142 alin. (3) şi (4) C. civ.];
pentru detalii, C. Munteanu, Despre amintirile de familie şi morminte, în RRDP nr. 2/2009, p. 53-65).

Dar bunurile nu sunt întotdeauna izolate. Un bun se poate găsi cu altul într-un anumit raport juridic, fără însă ca
acest raport să formeze o entitate distinctă de elementele componente (raportul principal-accesoriu); pe acest raport se
grefează și o altă distincţie tradiţională dar întotdeauna actuală; bunuri frugifere şi nefrugifere. În primul caz
dependența are un caracter funcțional pentru că derivă din afectarea bunului accesoriu utilizării economice a bunului
principal de către proprietarul ambelor bunuri. În cazul bunurilor frugifere dependența are un caracter genetic, în
sensul că bunul accesoriu a fost produs de un alt bun principal. Dacă însă, dimpotrivă, anumite bunuri reunite
formează un ansamblu care are existenţa sa proprie, vom fi în prezenţa unei universalităţi (J. Carbonnier, op. cit., p.
106). În aceste cazuri, rezultă o unitate de regim juridic. În continuare, vom analiza aceste cazuri.
Aceste grupări ocazionează alte clasificări ale bunurilor. Astfel:

1. Bunuri principale şi bunuri accesorii. Sunt situaţii când un bun, fără a-şi pierde o existenţă distinctă, ajunge
într-o dependenţă faţă de altul; în alte cuvinte, unul apare ca principal, iar celălalt ca accesoriu (auxiliar) celui dintâi.
Bunurile principale sunt acele bunuri care, având o întrebuinţare independentă, nu sunt destinate să servească la
utilizarea altor bunuri.
Bunurile accesorii sunt, în formularea art. 546 alin. (1) C. civ., bunurile care au fost destinate, în mod stabil şi
exclusiv, întrebuinţării economice a altor bunuri; bunul accesoriu își păstrează această calitate atâta timp cât satisface
această utilizare. Așadar, alături de bunurile care sunt accesorii datorită predestinării lor (de exemplu, cutiile pentru
instrumentele muzicale, antena pentru televizor, pompa pentru bicicletă, lopeţile pentru barcă, beţele pentru schiuri,
supracoperta unei căți) etc., pot fi bunuri accesorii și unele bunuri care, deși pot avea o întrebuințare independentă (pot
fi bunuri principale), au fost afectate în mod stabil și exclusiv pentru întrebuințarea altor bunuri (de pildă, utilajele
agricole care sunt destinate de proprietarul lor, în mod stabil și exclusiv, lucrărilor agricole pe care acesta le face
asupra terenului său, pot deveni accesoriul terenului). Ori, în alte situații, accesorialitatea derivă din natura bunurilor,
fiind calificate astfel de lege.

Exemplu: scările și casa scărilor dintr-un bloc de locuințe sunt bunuri accesorii în raport cu spațiile locative care
sunt bunuri principale [art. 648 alin. (2) și art. 649 C.civ.; ];

Art. 546 C.civ. se referă, cu precădere, la bunurile accesorii care derivă din voința omului. Astfel, alin. (2)
stabilește că destinaţia comună poate fi stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri (principal și accesoriu).
Această destinație comună poate să înceteze în același mod în care a fost creată, adică prin voința proprietarului.
Totuși, dacă separarea bunului accesoriu de bunul principal este doar temporară, aceasta nu-i înlătură această calitate;
așadar, pentru a-și pierde calitatea de bun accesoriu, acesta trebuie să nu mai satisfacă utilizarea economică a bunului
principal [alin. (5) al art. 546)]. Totodată încetarea calității de bun accesoriu sau transformarea unui bun principal în
bun accesoriu trebuie să nu afecteze drepturile dobândite de terți cu privire la bunul respectiv. Astfel, încetarea
calităţii de bun accesoriu nu poate fi opusă unui terţ care a dobândit anterior drepturi privitoare la bunul principal [art.
546 alin. (4) C. civ.].

Exemplu: în cazul în care proprietarul își închiriază apartamentul mobilat, mobila care se află în apartament care poate
fi bun principal, a devenit bun accesoriu prin voința proprietarului; acesta nu poate preda mobila din apartament altei
persoane care ar cumpăra-o de la el atâta timp cât este în ființă respectivul contract de închiriere, dacă proprietarul și
chiriașul nu s-au înțeles altfel. Trebuie să înțelegem că proprietarul o va putea vinde în timpul contractului de închiriere dar
predarea se va face numai la încetarea contractului de închiriere (aceasta este o vânzare afectată de un termen suspensiv).
 De asemenea, drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în bun
accesoriu [art. 546 alin. (6) C. civ.]. Bunăoară, art. 2356 alin. (2) C.civ. ne spune că ipoteca constituită asupra unui
bun mobil, va continua să greveze bunul și după ce acesta devine accesoriul unui imobil.
Interesul practic al acestei clasificări se grefează pe ideea că bunul accesoriu urmează soarta juridică a bunului
principal (inclusiv în cazul actelor juridice de înstrăinare sau de grevare a bunului principal), dacă legea nu prevede altfel
sau dacă părţile n-au convenit în alt mod, potrivit adagiului accesorium sequitur principale.

Exemplu: părţile comune din clădirile cu mai mulţi proprietari (curtea interioară, casa scărilor, acoperişul etc.)
sunt bunuri accesorii în raport cu spaţiile locative care sunt bunuri principale, iar înstrăinarea sau ipotecarea cotei-
părţi din părţile comune nu se va putea face decât odată cu dreptul asupra spaţiului care constituie bunul principal
(art. 651 C. civ.); vânzarea unei bărci implică obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului odată cu barca şi
lopeţile, care sunt accesorii acesteia, dacă nu s-a stabilit prin convenţie altfel.

Se mai cuvine să menţionăm că maxima amintită ilustrează necesitatea unei simplificări a regimurilor juridice ale
bunurilor (dar, după cum vom vedea şi ale actelor).

2. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu, ele se împart în
bunuri frugifere, adică cele care produc fructe, şi bunuri nefrugifere. Cea mai mare parte a bunurilor sunt frugifere.
Sunt însă şi bunuri care nu procură niciun venit, denumite bunuri sterile (bijuterii, lingourile de aur etc.). Desigur, şi în
această clasificare există o oarecare relativitate (bunăoară, bijuteriile pot fi închiriate).
Bunurile frugifere, în opoziţie cu bunurile nefrugifere, sunt acele bunuri care produc alte bunuri numite fructe, fără
consumarea substanţei lor. Bunurile frugifere sunt, deci, acele bunuri care sunt dotate cu o fecunditate proprie şi care
le face apte să producă fructe care vor deveni bunuri noi după detaşare.
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu pot produce alte bunuri sau produse, în mod periodic şi fără a li se
consuma substanţa.
Prin urmare, sunt fructe tot ceea ce un bun produce în mod periodic fără consumarea substanţei sale, spre deosebire
de producte care presupun consumarea substanţei şi au caracter de periodicitate (de pildă, marmura dintr-o carieră,
lemnul extras dintr-o pădure etc.). Potrivit Codului civil fructele sunt acele produse care derivă din folosirea unui bun,
fără a diminua substanţa acestuia.
Textul art. 548 C. civ. distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile (venituri).
Fructele naturale sunt acele produse directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia omului, cum ar fi
acelea pe care pământul le produce de la sine: iarba crescută pe un teren necultivat, sporul anima lelor, vânatul ori
ciupercile dintr-o pădure [art. 548 alin. (2) C. civ.]. Aşadar, fructele naturale sunt cele care provin din însuşi corpul
bunului (capitalului) în mod spontan; ele rezultă numai prin efectul forţelor naturii sau, cum s-a spus, sunt o producţie
sălbatică a naturii. Ele nu pot fi produse decât de bunurile corporale; sporul animalelor intră în această categorie.

Capitalul (lat. capitalis, legat de caput, adică cap) înseamnă masa de bunuri destinată să fie conservată în mod
durabil. Capitalul reprezintă orice bun care produce bunuri sau venituri. Dar termenul de capital priveşte nu numai
ansamblul de bunuri productive care aduc fructe, ci înglobează uneori toate bunurile unei persoane, altele decât veniturile
sale; bunăoară, bunurile neexploatate (pământuri necultivate), iar în dreptul comercial, capitalul social. El este, precum se
ştie, productiv sau neproductiv.

Fructele industriale sunt acele produse directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca rezultat al intervenţiei omului
cum ar fi recoltele de orice fel [art. 548 alin. (3) C. civ.]. Ele sunt deci produsele obţinute ca urmare a activităţii
omului; mai concret, producţia fructelor industriale rezultă adesea dintr-un concurs între pământ şi munca omului şi cu
aporturi suplimentare (sămânţă, îngrăşăminte etc.). Rezultanta este că fructele aparţin celui care are proprietatea sursei
lor în momentul separării; terţii nu au drept decât la o indemnizaţie [art. 550 alin. (4) C. civ.].

Poate fi imaginea sursă a unui bun frugifer? Se pare că da, din moment ce aceasta poate face obiectul contractelor
prin care proprietarul concedează dreptul de a se folosi imaginea (imaginea reproducere) cu titlu oneros sau gratuit.
Această reproductibilitate îi dă imaginii caracterul de bun frugifer (O. Ungureanu, C. Munteanu, Propunere de lege
ferenda privind reglementarea dreptului la imagine asupra bunurilor, în RRDP nr. 1/2009, p. 216-224).

Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în virtutea unui act juridic,
precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi dividendele [art. 548 alin. (4) C. civ.]. Deci, ele nu provin din
punct de vedere material din bun (din capital), ci dintr-un echivalent bănesc rezultat în urma folosirii bunului în baza
unui act juridic; de aceea se numesc fructe civile. Un bun (capital) nu produce în mod direct o sumă de bani, dar acest
lucru se va întâmpla prin intermediul unui act juridic. Perceperea sumelor de bani are loc fără o diminuare sau alterare
a substanţei bunului; de aceea acest tip de venituri sunt considerate fructe. Se pare că, în concepţia Codului civil,
veniturile din muncă care emană indirect din forţa de muncă (fără să o diminueze) nu sunt integrate în această
categorie de fructe.

Noul Cod civil olandez stabileşte că fructele civile sunt drepturile care sunt considerate în general a fi beneficii ale
proprietăţii; un fruct civil devine un drept de sine stătător când ajunge exigibil (a se vedea art. 9 din The Civil Code of the
Netherland, Ed. Wolters Kluwer, Law Bisiness, 2009, p. 434).

Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii
unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea [art. 549 C. civ.]. Aceste bunuri, odată separate de fond nu se vor
mai reproduce. Într-un fel productele reprezintă o categorie intermediară între capital şi fructe; ele nu epuizează
capitalul dintr-o dată, iar perceperea lor poate să se repete în timp; ele sunt porţiuni din capital, iar exploatările au ca
efect de a le diminua substanţa şi, deci, de a o epuiza (G. Cornu, op. cit., p. 45).
Importanţa acestei clasificări rezidă în:
- fructele şi productele se cuvin proprietarului dacă prin lege nu se dispune altfel;
- în privinţa modului de dobândire, fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin culegere (percepere), în
timp ce fructele civile se dobândesc zi cu zi [art. 550 alin. (2) şi (3) C. civ.];
- în privinţa distincţiei dintre fructe şi producte, posesorul de bună- credinţă are dreptul să dobândească numai
fructele, nu şi productele (art. 948 C. civ.); de asemenea, uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte
(art.710 şi 711 C. civ.); tezaurul aparţine în cote-părţi proprietarului (nu uzufructuarului) şi descoperitorului [art. 946
alin. (1) C. civ.];
- în cazul fructelor civile ele pot fi dobândite şi de uzufructuar, nu numai de proprietar (art. 711 C. civ.).
3. Bunuri simple şi bunuri compuse. Bunurile simple sunt acele bunuri care formează o unitate indivizibilă şi care
sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen (de exemplu, aurul, un teren gol, o perlă etc.). Această
simplicitate se întinde şi asupra bunurilor care, chiar dacă sunt disparate, sunt formate din elemente coerente;
bunăoară, un imobil construit, un tablou (compus din pânză, ulei, vopsea) etc.
Bunurile compuse sunt alcătuite din elemente diverse şi distincte pentru care există interesul ca uneori să fie
asociate, alteori disociate. De pildă, universalităţile de fapt, proprietăţile incorporale etc.

Universalităţile de fapt reprezintă grupări de bunuri mai mult sau mai puţin omogene. De exemplu: o bibliotecă
(un ansamblu de volume), o turmă (o sumă de animale), un fond de comerţ (constituit dintr -un ansamblu de bunuri
mobile şi imobile, corporale şi incorporale, în scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit). Fondul de comerţ este
un bun complex unic pentru că este compus din elemente diferite şi de o importanţă inegală; totuşi, fondul de comerţ
este un bun unic susceptibil de a fi vândut (S.D. Cărpenaru, op. cit., p. 110). El trebuie deosebit de capitalul social al
unei societăţi (aportul adus de către asociaţi pentru înfiinţarea societăţii) deoarece acesta din urmă figurează la
pasivul patrimonial al persoanei juridice, pe când fondul de comerţ este un activ patrimonial al persoanei juridice
(bineînţeles, este vorba despre societăţile cu personalitate juridică). Desigur, fondul de comerţ este un bun incorporal
pentru că se traduce într-o valoare.
Valoarea economică a acestor universalităţi trebuie pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive.
Utilitatea lor este dată de ansamblul pe care îl formează. Aceste elemente constitutive alcătuiesc în fapt universalităţi,
de unde şi denumirea lor. Aşa cum am mai arătat, este de natura universalităţilor de fapt să fie compuse din bunuri
mobile (excepţie, fondul de comerţ).
Universalităţile de fapt sunt, în fond, fracţiuni de patrimoniu şi se deosebesc, în esenţă, de acesta prin aceea că în
sânul lor nu funcţionează relaţia activ-pasiv. Ele nu sunt totuşi patrimonii mici şi independente. Importanţa lor apare
în caz de vânzare-cumpărare, sechestru, gaj etc., când universalitatea este privită în bloc, nu pe bucăţi sau fragmente.
De pildă, la transmiterea dreptului de proprietate asupra unei turme de animale sau unei biblioteci nu trebuie
specificat fiecare obiect în parte; este suficientă specificarea numărului. Dar transmiterea ca atare se va face totuşi
pentru fiecare bun în parte. Mai amintim doar că, potrivit art. 2357 C.civ., asupra unei universalităţi de bunuri se
poate institui ipoteca care se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în aceasta.
Aceste ansambluri de bunuri care sunt universalităţile de fapt nu acced la gradul superior pe care îl au
universalităţile de drept. Aceasta pentru că, aşa cum am arătat, le lipseşte specificul patrimoniului: corelarea activului
şi pasivului nu funcţionează în sânul acestei mase de bunuri; în cadrul lor nu se poate constitui un patrimoniu
autonom şi izolat.

O universalitate de fapt – potrivit art. 541 C. civ. – reprezintă „ansamblul bunurilor care aparţin aceleiaşi persoane
şi au o destinaţie comună stabilită prin voinţa acesteia sau prin lege. Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt
pot, împreună sau separat, să facă obiectul unor acte sau raporturi juridice distincte”. Din prevederile textului invocat
rezultă că două sunt condiţiile constituirii unei universalităţi de fapt: a) bunurile să aparţină unei singure persoane şi b)
aceste bunuri reunite să aibă o destinaţie comună (a se vedea, în acelaşi sens, E. Chelaru, Noul Cod civil, op. cit., p.
587).
 Alte clasificări ale bunurilor.
1. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care pot fi urmărite în cadrul
executării silite a debitorului.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite silit pentru plata unei datorii a debitorului.
Interesul juridic al acestei clasificări rezidă în faptul că, cu prilejul unei executări silite a bunurilor debitorului
pentru plata unei datorii, anumite bunuri nu pot fi urmărite ori pot fi urmărite numai pentru anumite creanţe
privilegiate.

Exemplu: nu se pot urmări, pentru nicio datorie, bunurile enumerate de textul art. 727 C. proc. civ. intitulat
Bunurile neurmăribile, printre care figurează: a) bunurile de uz personal sau casnic indispensabile traiului debitorului
şi familiei sale şi obiectele de cult, dacă nu sunt mai multe de acelaşi fel; b) obiectele indispensabile persoanelor cu
handicap şi cele destinate îngrijirii bolnavilor; c) alimentele necesare debitorului şi familiei sale pe timp de 3 luni, iar
dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, până la noua recoltă, animalele destinate obţinerii mijloacelor de
subzistenţă şi furajele necesare pentru aceste animale până la noua recoltă; d) combustibilul necesar debitorului şi
familiei sale socotit pentru 3 luni de iarnă; e) scrisorile, fotografiile şi tablourile personale sau de familie ale debitorului
şi altele asemenea; f) bunurile declarate neurmăribile în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit art. 729 alin. (1)
C. proc. civ., salariile şi alte venituri periodice, pensiile acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum şi alte sume ce se
plătesc periodic debitorului şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale acestuia pot fi urmărite: a) până la
jumătate din venitul lunar net pentru sumele datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau alocaţie pentru copii; până la o
treime pentru orice alte datorii. Urmărirea bunurilor insesizabile atrage nulitatea executării. Această diviziune se va studia
in extenso la dreptul procesual civil (a se vedea, pentru detalii, E. Hurubă, în I.Leș (coord.), C. Jugastru, V. Lozneanu, A.
Circa, E. Hurubă, S. Spinei, Tratat de drept procesual civil, op. cit., p. 509-517).

2. Bunuri din domeniul public şi bunuri din domeniul privat. Această clasificare se referă exclusiv la bunurile care
aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt titulari fie ai
dreptului de proprietate publică, fie ai dreptului de proprietate privată, după cum bunurile fac parte din domeniul
public sau din domeniul privat. În acest sens
art. 136 alin. (2) din Constituţie dispune: ,,Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului şi
unităţilor administrativ-teritoriale”.
Dar, de altă parte, domeniul public se subdivide în: domeniu public de interes naţional (când dreptul de proprietate
publică aparţine statului) şi domeniu public de interes local (când dreptul de proprietate publică aparţine unităţilor
administrativ-teritoriale, adică comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor). Astfel, potrivit art. 136 alin. (3) din
Constituţie bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice sunt: bogăţiile de interes public ale subsolului,
spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele
naturale ale zonei economice şi ale platoului continental ,,precum şi alte bunuri stabilite de legea organică (pentru o
comparaţie între vechea reglementare şi recenta revizuire a Constituţiei, a se vedea E. Chelaru, Impactul revizuirii
Constituţiei asupra regimului juridic al proprietăţii, Dreptul nr. 2/2004, p. 5-14).
Aşa cum este firesc, prevederile constituţionale au fost dezvoltate prin legi organice; bunăoară, prin Legea nr.
18/1991 privind fondul funciar, Legea
nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia (modificată prin Legea nr. 243/2003,
completată şi modificată prin Legea nr. 71/2011), Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală
(republicată), Codul silvic (Legea nr. 46/2008), Legea locuinţei nr. 114/1996 etc.
Este de reţinut că în domeniul public intră bunurile care, aşa cum am arătat, potrivit legii sau prin natura lor sunt de
uz sau de interes public, însă numai dacă au fost legal dobândite [art. 554 alin. (1) C. civ.].
În opoziţie cu bunurile din domeniul public, bunurile din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale sunt supuse regimului juridic de drept comun dacă prin lege nu se dispune altfel.
Importanţa acestei clasificări – care va fi dezvoltată în cadrul cursului de „Drepturi reale” – rezidă în aceea că
bunurile din domeniul public al statului sau al entităţilor administrativ-teritoriale sunt inalienabile. În adevăr, art. 136
alin. (4) din Constituţie statuează că: „Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. Aşa fiind, pe cale de consecinţă,
ele sunt insesizabile şi imprescriptibile, ceea ce înseamnă că asupra lor nu pot fi constituite garanţii reale şi nu pot fi
supuse executării silite, iar, pe de altă parte, că nu pot fi dobândite prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de
bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
3. Bunuri de capitalizare şi bunuri de consumaţie. Sunt bunuri de capitalizare acelea care formează baza cea mai
consistentă a averii private. Ea reprezintă un amestec de bunuri mobile şi imobile după criteriul valoric şi reuneşte trei
specii de bunuri: a) bunurile de capitalizare imobiliare (pământ pentru cultură, teren pentru construit, imobile
construite); b) bunuri de capitalizare mobiliară (aur, valori bursiere, bijuterii, colecţii preţioase); c) bunuri de
producţie sau unităţi de exploatare (fonduri de exploatare industrială, comercială, artizanală sau agricolă); în fapt
acestea din urmă reunesc unele elemente ale primelor două tipuri.
 Bijuteriile veritabile sunt mobile preţioase; ele au avut întotdeauna o mare importanţă în patrimoniul privat. Dar ele
au unele caractere economice şi sociologice aparte. În adevăr, bijuteria are calitatea de a fi un bun durabil fizic spre
deosebire de alte mobile preţioase care sunt fragile sau perisabile, prescriptibile sau devalorizabile; ea este deosebită
deoarece are aptitudinea de a fi un instrument de tezaurizare nelimitată prin generaţiile care se succed. Se aseamănă cu
aurul dar, totuşi, se diferenţiază de el fundamental: aurul nu serveşte decât să înmagazineze valoarea, în timp ce bijuteria
este susceptibilă de usus, iar uneori poate fi dată în locaţie. Destinaţia naturală a bijuteriei este de a împodobi, a orna;
bijuteria este tipic feminină; ea stă pe corp. „Bijuteria este o comoară mobilă, un capital care se agaţă de libertatea
individuală. Niciun alt mobil preţios nu prezintă acest caracter. Sub posesorii ei succesivi ea s-a încărcat de amintiri şi
de sentimente. Dacă bijuteriile ar putea vorbi ... Dar ele sunt discrete” (J. Carbonnier, op. cit., p. 284).
Există bijuterii de folosinţă curentă şi bijuterii de gală (ceremonie). Există apoi bijuterii de familie, cum există case şi
pământuri de familie. Ele sugerează uneori amintiri de familie chiar dacă se întâmplă ca valoarea lor venală să fie
modică. Există o regulă a conservării bijuteriilor de familie atât pentru că ele poartă memoria străbunilor,cât şi pentru
valoarea lor substanţială.
De aceea noul legiuitor, spre deosebire de cel anterior, a reglementat în două texte de lege (art. 1141 şi 1142 C. civ.)
regimul juridic de excepţie al amintirilor de familie unde sunt incluse şi bijuteriile, dacă ele au o semnificaţie morală
deosebită pentru respectiva familie.

Sunt bunuri de consumaţie bunurile de confort sau de uz curent. Aici intră, în primul rând, echipamentul casnic sau
bunurile care procură o plăcere personală (automobile, aparate menajere etc.).
Interesul acestei diviziuni rezultă din însăşi destinaţia bunurilor (pentru amănunte, G. Cornu, op. cit., p. 328 şi
329).
4. În doctrină s-au făcut şi alte diviziuni. Aşa, de exemplu, bunuri viitoare şi bunuri de o nouă specie, bunuri
elementare şi bunuri complexe, bunuri obiective şi bunuri subiective, bunuri durabile şi bunuri precare, bunuri
periculoase şi bunuri ale mediului sau bunuri naturale, bunuri unice şi bunuri duplicate (a se vedea O. Ungureanu, C.
Munteanu, Eseu asupra clasificării bunurilor, op. cit., p. 215-222).
În literatura noastră mai veche s-au mai reţinut: 1. lucruri pierdute sau furate şi lucruri nepierdute sau nefurate; 2.
lucruri certe şi lichide sau necerte şi nelichide; 3. lucruri supuse sau nesupuse stricăciunii; 4. lucruri care întrec o
valoare determinată şi lucruri care nu întrec o anumită valoare; lucruri care pot fi preţuite şi lucruri care nu pot fi
preţuite (a se vedea D. Alexandresco, op. cit., vol. III, p. 134 şi urm.).
 Capitolul III
Actul juridic civil

Bibliografie – C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Ed. All, Bucureşti, 1996, p.
76-124; Tr. Ionaşcu ş. a., Tratat de drept civil. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 251-371;
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în
dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. a XI-a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic., Bucureşti, 2007, p. 127-235; Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, art. 1-2664, coordonatori Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2012; Noul Cod civil. Comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, vol. I-IV, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012; L. Pop,
Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. II, Contractul, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 229-489; E. Lupan, I.
Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, vol. I, Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 169 -280; I. Reghini, Ș.
Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 422-644; E. Chelaru, Teoria generală
a dreptului civil – în reglementarea NCC, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 99-211; G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept
civil. Partea generală,ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 109-289; E. Poenaru, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 106-223; M. Nicolae, Actul juridic civil, în Instituţii de drept civil. Curs selectiv
pentru licenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 6 şi urm.; L. Pop, I.F. Popa, S. Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile,
Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 28-272; P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 274-
511; I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 81-205; C.T. Ungureanu, Drept
civil. Partea generală. Persoanele, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2016, p. 116-227; C. Jugastru, Drept civil. Teoria
generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București, 2017, p. 20-100; T. Prescure, R. Matefi, Drept civil. Partea generală.
Persoanele, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 124-225; I. R. Urs, C. Todică, Drept civil. Teoria generală, Ed. Hamangiu,
București, 2015, p. 197-290; K. Larenz, M. Wolf, Allgemeiner Teil des Bürgerlichen Rechts, 8. Auflage, C.H.Beck, München,
1997, p. 431-444; Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligaţiile, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2010, p.
199-621; J.L. Aubert, Introduction au droit et themes fondamentaux du droit civil avec annexe documentaire, 7 édition,
Armand Colin, Éditions Dalloz, Paris, 1998, p. 216-219; B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, quatrième
edition, Litec, Paris, 1996, p. 545-552; Ch. Larroumet, Introduction à l'étude du droit privé, tome I, 4-e édition, Economica,
Paris, 2004, p. 331-333.

§1. Noţiune şi clasificare

Creativitatea şi proliferarea raporturilor juridice civile în cele mai multe cazuri au loc prin actul juridic. Sub acest
aspect actul juridic se diferenţiază net de alte conduite (acţiuni) umane. Cel ce săvârşeşte un act juridic civil este legat prin
voinţa sa exteriorizată faţă de ceilalţi ale căror situaţii juridice se află într-o dependenţă în raport cu această atitudine
manifestată. Voinţa în actul juridic presupune o intenţie.
Dacă motivaţia externă a recunoaşterii valabilităţii actului juridic se află în lege, o motivaţie internă se află fără
îndoială şi în ideea de încredere: cei din jur trebuie să se poată baza că ceea ce s-a declarat cu prilejul încheierii unui act
juridic civil se va respecta (excepţie: de pildă, testamentul este valabil chiar dacă nimeni în afară de testator nu ştie de
existenţa sa). Totuşi, de reţinut că recunoaşterea validităţii actului juridic civil trebuie căutată în primul rând în principul
autonomiei de voinţă, care, simplu spus, stabileşte că orice persoană poate decide liber dacă încheie un anumit act juridic,
cu cine îl încheie şi ce conţinut va avea un asemenea act. În adevăr, libertatea de acţiune a omului nu trebuie să se limiteze
doar la libertatea de a acţiona în domeniul personal, ci trebuie să cuprindă şi modelarea raporturilor juridice, adică: a
constitui, a modifica sau a stinge asemenea raporturi. Or, instrumentul cu care voinţa modelatoare prinde contur juridic îl
constituie tocmai actul juridic; dar puterea modelatoare a individului va avea eficienţă juridică numai în măsura în care
este recunoscută de ordinea de drept.
Actul juridic civil ar fi deci compus dintr-un complex de împrejurări relevante juridic şi din cel puţin o voinţă
exteriorizată de care legea leagă anumite consecinţe juridice. Această voinţă exteriorizată în direcţia producerii de efecte
juridice este ,,sâmburele” actului juridic, ,,piatra sa de construcţie”; de aceea, cine spune act spune voinţă, chiar intenţie
exprimată în scopul producerii de efecte juridice. Desigur voinţa exteriorizată, singură – cu unele excepţii – nu înseamnă
încă act juridic, dar ea este mijlocul care pune în mişcare crearea actului juridic. Când lipseşte această voinţă exprimată nu
avem de-a face cu un act juridic. Aşadar, în toate cazurile actul juridic este un act de voinţă; el este prin ipoteză o acţiune
voluntară, un act liber şi conştient. Actul juridic presupune libertatea consimţământului, acesta fiind elementul care con -
duce la formarea actului.
 Se observă deci că noţiunea de act juridic este mai largă decât cea de voinţă exteriorizată, deoarece pentru ca el să
existe mai este necesară şi producerea de efecte juridice. Dacă aceste consecinţe juridice depind doar de voinţa unei singure
persoane, atunci va exista o suprapunere între declaraţia exteriorizată şi actul juridic. Dacă însă voinţa exteriorizată singură
nu poate să producă efectul juridic voit, de regulă va mai fi nevoie şi de o altă voinţă a altei sau altor persoane.

Exemplu: studentul X găseşte o cameră (gazdă) mai bună şi o închiriază, iar la camera în care a stat înainte renunţă.
Încetarea raportului juridic de închiriere (deci efectele juridice) are loc dacă X îi opune (unilateral) închiriatorului faptul
că nu mai vrea să stea în locuinţă. Dar noul raport juridic de închiriere nu se poate naşte doar prin manifestarea
unilaterală de voinţă a lui X; mai este nevoie şi de acordul închiriatorului.

În terminologia juridică expresia ,,act juridic” este întrebuinţată în două sensuri diferite (material şi formal): pe de o
parte, în sensul de operaţie juridică (negotium), iar pe de altă parte în sensul de înscris probator, pentru dovedirea
operaţiei (instrumentum); în drept negotium şi instrumentum formează un cuplu celebru. Astfel, când se vorbeşte despre
un contract de vânzare se poate desemna fie operaţiunea intelectuală însăşi (negotium), adică vânzarea, fie înscrisul care
constată această vânzare (instrumentum), adică înscrisul dresat după formarea actului. Putem, aşadar, foarte bine vorbi
despre act-negotium şi act-instrumentum; ne interesează în acest capitol actul juridic în înţelesul de operaţiune juridică
(pentru noţiunea de act juridic, a se vedea şi I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2000, p. 112-115).
Într-un sens cu totul general actul juridic poate fi definit ca o manifestare de voinţă destinată să producă efecte juridice.
Însă exigenţele impun o definiţie la obiect.
Vom defini actul juridic civil ca fiind acea manifestare de voinţă destinată să producă anumite efecte juridice (să
creeze, să modifice sau să stingă un raport juridic civil) în limitele şi condiţiile dreptului obiectiv. Într-o altă definiţie,
actul juridic este un „act de voinţă destinat să producă efecte juridice (în special, să creeze un drept subiectiv), în mod
conştient şi liber, efecte urmărite de autorul sau autorii săi. El este numit juridic pentru că produce efecte juridice; el este
izvor de drept” (G. Cornu, op. cit., p. 61). G. Renard definea actul juridic (în general) ca fiind orice manifestare de voinţă
care, prin adaptarea sa la ordinea juridică, este aptă să producă înlăuntrul raporturilor sociale modificările dorite de autorul
său.
Sub aspect subiectiv, atunci când o persoană săvârşeşte un act juridic ea îşi concentrează voinţa în domeniul dreptului.
Actul juridic este un act voluntar pentru că persoana care-l îndeplineşte urmăreşte o schimbare a situaţiei ei juridice.
Dimpotrivă, faptul juridic este fie un eveniment pur material lipsit de orice conţinut voliţional, fie o acţiune animată de o
anumită voinţă din care rezultă efecte juridice, dar fără ca aceste efecte să fi fost urmărite în mod direct. De pildă – pentru
prima specie – decesul unei persoane care produce deschiderea succesiunii sau – pentru a doua – schimbarea domiciliului
unei persoane care antrenează substituirea unei instanţe competente teritorial cu alta. Se poate deci reţine că în actul juridic
există întotdeauna din partea autorului său luarea în considerare şi urmărirea voluntară a consecinţelor juridice pe care actul
le produce, în timp ce în faptul juridic mecanismul de producere a consecinţelor juridice se dezvoltă în baza legii care le
ataşează faptului, fie că acesta ar fi sau nu intenţional.
În sfârşit, trebuie subliniat că noţiunea de act juridic este intim legată de ideea de previziune. În adevăr, prin încheierea
unui act juridic (unilateral, bilateral sau multilateral) părţile au acceptat să se afle într-o situaţie juridică determinată, fie că
i-au prevăzut toate efectele, fie că ele au acceptat efectele prevăzute de lege, încrezându-se în legiuitor.

Drept comparat. În dreptul musulman actul juridic (într-un înţeles larg) este actul (shar'i) sau actul uman luat în
considerare de lege, alcătuit dintr-un ansamblu de acte naturale (hişşi), acte fizice (fi'l al-djawarih) şi mentale (fi'l
al-kalb) considerate ca formând un singur act. El conţine deci nu numai negotium juris, ci şi actul uman care produce
efecte de drept; el poate fi la fel de bine o cerere (chiar o rugăminte), un contract sau un delict.
Actele fizice cuprind: a) expresiile (cuvinte, gesturi, înscrisuri) şi b) acţiunea sau mişcarea corpului şi membrelor (de
exemplu, a merge, a lovi etc.) şi omisiunea îndeplinirii unei obligaţii ca neexecutarea unui contract.
Actele mentale scapă judecătorului pământean, iar omul nu este responsabil de ele decât în faţa lui Dumnezeu, dacă
nu a exteriorizat în acte şi în cuvinte intenţia de a le îndeplini.
Actele juridice astfel înţelese se împart în: 1. voluntare şi involuntare după starea de spirit a autorului lor înaintea sau
în momentul îndeplinirii lor. Actele voluntare şi facultăţile exercitate conform legii sunt acte legale; 2. creatoare,
informatoare şi dogmatice sau de credinţă. Actele creatoare (iusho'at) şi informatoare (ikhoar'at) sunt fizice; actele de
credinţă (i'tikadat) sunt mentale. Scopul primelor este crearea raporturilor juridice (vânzare, căsătorie etc.). În ce priveşte
actul informator, menirea sa este de a face să se cunoască un eveniment (mărturia în faţa magistratului, mărturisirea etc.;
3. acte producătoare de efecte juridice (ithbalat), cum ar fi vânzarea, donaţia etc. şi acte extinctive de drepturi ca
repudierea sau renunţarea la un drept. Actele creatoare de drepturi pot fi revocabile (locaţiunea) sau irevocabile
(repudierea). Apoi, aceleaşi acte când leagă raporturi juridice sunt numite ukudat (contracte, convenţii) şi când
desfiinţează situaţii juridice fusukhat, cum ar fi rezoluţiunea unei vânzări pentru vicii ascunse (pentru detalii, a se vedea
L. Milliot, Fr.-P. Blanc, op. cit., p. 184-186).
 Clasificarea actelor juridice civile se poate face după mai multe criterii. Astfel, ele pot fi clasificate: după numărul
părţilor care îşi manifestă voinţa juridică la încheierea lor; după modul lor de formare; după scopul urmărit de părţi; după
importanţa lor în raport cu patrimoniile părţilor; după efectele pe care le produc şi după momentul în care aceste efecte se
produc; după rolul voinţei părţilor în determinarea conţinutului lor etc.
Vom examina în continuare principalele clasificări ale actelor juridice civile.
1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi plurilaterale (sau multilaterale). Potrivit acestei clasificări, după numărul
părţilor a căror voinţă juridică participă la formarea actului (deşi poate mai corect ar fi în funcţie de necesitatea ca pentru
producerea de efecte juridice să fie nevoie de manifestarea de voinţă a unei persoane sau, dimpotrivă, de mai multe
manifestări de voinţă), distingem:
a) Acte juridice unilaterale, care sunt rodul unei singure voinţe juridice, adică sunt valabil încheiate de către o singură
persoană (art. 1324 C. civ.). Aşadar, o persoană numai prin voinţa sa poate să determine producerea de efecte juridice. Dar
nimeni nu va putea crea prin voinţa sa singulară o obligaţie pentru o terţă persoană. Există deci regula inadmisibilităţii
actului juridic în detrimentul terţilor sau, cum s-a spus, actul unilateral nu-i poate conferi o creanţă autorului său. De altă
parte, există acte juridice unilaterale care, pentru a produce efecte juridice, trebuie aduse la cunoştinţa unei anume
persoane [de exemplu, art. 1326 C. civ. care în alin. (1) stabileşte că actul unilateral este supus comunicării atunci când
constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit
naturii actului], după cum există acte juridice unilaterale care nu au nevoie să fie comunicate altor persoane pentru a
produce consecinţe juridice (de pildă, testamentul, acceptarea succesiunii, renunţarea la succesiune, înfiinţarea unei
fundaţii etc.); pentru detalii, L. Pop, I.F. Popa, S.I. Vidu, op. cit., p. 333 şi 334.

Exemplu: testamentul (etimologie: de la testatio – mărturisire şi mens – minte) prin care testatorul desemnează
unilateral pe acela care după moartea sa va fi legatarul său, adică pe acela căruia i se va transmite patrimoniul testatorului
(art. 1034 C. civ.).
Prin legat înţelegem acea dispoziţie din cuprinsul unui testament prin care testatorul lasă pentru timpul în care nu va
mai fi o liberalitate moştenitorilor desemnaţi de el (pentru formele legatului, a se vedea art. 1054-1057 C. civ.); legatarul
este, aşadar, persoana care dobândeşte prin moştenire un legat. Deci lato sensu testamentul reprezintă un tipar juridic în
care sunt menţionate ultimele voinţe ale lui de cujus, iar stricto sensu, înseamnă legatul ca atare (pentru un studiu de
drept roman remarcabil, M.D. Bocşan, Testamentul. Evoluţia succesiunii testamentare în dreptul roman, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000; pentru o analiză amplă a testamentului în dreptul pozitiv, D. Chirică, Tratat de drept civil. Succesiunile
și liberalitățile, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 239 și urm.; de asemenea, Al. Bacaci, Gh. Comăniţă, Drept civil.
Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 60 şi urm.).

În exemplul de mai sus, dacă testatorul a încărcat legatul cu o sarcină (de pildă, obligaţia de a institui o rentă viageră
pentru un terţ), legatarul nu va fi ţinut de aceasta decât dacă acceptă liberalitatea; încă o dată voinţa singulară nu poate
crea obligaţii în sarcina unui terţ.
Actele unilaterale pot fi atât patrimoniale (testamentul), cât şi nepatrimoniale (recunoaşterea filiaţiei unui copil din
afara căsătoriei; recunoaşterea paternităţii sau maternităţii poate fi făcută şi prin testament). De altă parte, ele pot să
privească:
– recunoaşterea unui drept sau a unei situaţii preexistente (de pildă, recunoaşterea de datorie, recunoaşterea copilului
etc.);
– transmisiunea unui drept (testamentul, acceptarea moştenirii – art. 1106 C. civ. etc.);
– abdicarea de la un drept prin care acesta se stinge (renunţarea la succesiune – art. 1120 C. civ.).
În consecinţă, putem deosebi: 1. acte cu caracter declarativ; 2. acte cu caracter translativ; 3. acte cu caracter abdicativ
sau extinctiv.
Tot în categoria actelor juridice unilaterale sunt incluse promisiunea unilaterală (art. 1327 C. civ.), promisiunea publică
de recompensă (art. 1328 C. civ.), revocarea promisiunii publice de recompensă (art. 1329 C. civ.), denunţarea unilaterală
a contractului etc. (pentru o tratare monografică a actului unilateral, a se vedea Marieta Avram, Actul unilateral în dreptul
privat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006). Sunt apoi acte unilaterale care desăvârşesc o situaţie preexistentă sau pregătesc
un contract; bunăoară, confirmarea unui act juridic lovit de nulitate relativă, promisiunea de a executa o obligaţie naturală;
în dreptul comercial, constituirea unei societăţi unipersonale etc.; angajamentele unilaterale sunt în creştere. Menţionăm
că dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor
unilaterale.

Promisiunea publică de recompensă a stârnit multe discuţii juridice încă din sec. al XIX-lea atât în doctrina străină cât şi în
cea autohtonă. Problema s-a ridicat în termenii următori: dacă o persoană a pierdut un obiect şi pentru recuperarea sa publică
 într-un ziar (sau pe un bileţel prins pe trunchiul unui copac din parcul central) un anunţ prin care promite o recompensă aceluia
care îi aduce obiectul pierdut, este ea obligată să îl recompenseze pe găsitor?
Noul Cod civil a rezolvat această problemă prin art. 1328 şi 1329, pare-se prin influenţa Codului civil german (§ 657 şi
658). Astfel, cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestaţii este obligat să facă plata, chiar
dacă prestaţia a fost executată fără a cunoaşte promisiunea [art. 1328 alin. (1) C. civ.]. Dacă prestaţia a fost executată de mai
multe persoane împreună, recompensa se împarte între ele, potrivit contribuţiei fiecăruia la obţinerea rezultatului, iar dacă
aceasta nu se poate stabili, recompensa se împarte în mod egal. Însă dacă prestaţia a fost executată separat de mai multe
persoane, recompensa se cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul [idem, alin. (2) şi (3) C. civ.]; pentru această
instituţie, a se vedea M. Avram, Natura juridică a promisiunii de recompensă, în Dreptul nr. 6/2001, p. 19 şi urm.
O particularitate pentru bunurile pierdute: în cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul are
dreptul de a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin ofertă şi recompensa fixată de lege ori de instanţă (în cazul
bunurilor cu valoare comercială) care reprezintă a zecea parte din preţ sau din valoarea actuală a bunului [a se vedea art. 945
alin. (2) şi (3) C. civ.].

În cadrul actelor juridice unilaterale se pot deosebi două subcategorii: acte statutare în care manifestarea de voinţă este
suficientă pentru a se forma actul juridic, fără să fie nevoie de acceptarea altui subiect de drept (de exemplu, fundaţiile şi
asociaţiile, căsătoria, recunoaşterea filiaţiei etc.) şi acte nonstatutare care reprezintă o declaraţie unilaterală de voinţă,
emisă anume în vederea întâlnirii ei cu acceptarea altor subiecte de drept, conducând astfel la naşterea, modificarea sau
stingerea unui raport juridic (de exemplu, testamentul, oferta de a contracta, acceptarea ofertei etc.); pe larg, P. Vasilescu,
Relativitatea actului juridic civil. Repere pentru o nouă teorie a actului de drept privat, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p.
138-177.
Nu trebuie confundat actul unilateral în care se exprimă o singură voinţă cu contractul unilateral care, ca orice
convenţie, presupune acordul a două sau mai multe voinţe, deşi, în general, numai un singur contractant îşi asumă
obligaţii faţă de celălalt. De pildă, donaţia presupune acceptarea de către donatar a bunului care îi este oferit, fără însă ca
gratificatul să fie obligat cu ceva; obligaţia subzistă aşadar numai pentru donator care trebuie să predea bunul.
În dreptul nostru civil manifestările unilaterale de voinţă sunt izvoare de obligaţii juridice civile numai în mod
excepţional, în cazurile şi condiţiile anume prevăzute de lege. Această categorie este însă numeroasă în dreptul public.
b) Acte juridice bilaterale, - actele încheiate prin realizarea acordului de voinţă a două părţi diferite (fiecare parte
putând fi constituită din una sau mai multe persoane). Manifestarea de voinţă a fiecăreia dintre părţi poartă numele de
consimţământ. Actele juridice bilaterale se numesc contracte sau convenţii. Contractul este, potrivit noului Cod civil,
acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art.
1166 C. civ.).

Exemplu: M. îi spune lui V.: „Eu vreau să cumpăr bicicleta ta cu 200 de lei”. V. îi răspunde: „De acord”. Acordul de
voinţă al celor doi a avut loc şi astfel se naşte un contract de vânzare-cumpărare valabil (desigur, dacă nu există alte
cauze de ineficacitate). Altfel va fi cazul în care M îi spune lui V: „Eu vreau să cumpăr bicicleta ta cu 200 de lei”, iar V îi
răspunde: „Pentru 300 de lei ţi-o vând”. Aici, într-un punct esenţial (preţul) nu există un acord de voinţă şi, deci,
contractul nu se încheie.
Etimologie: ,,contract” derivă din latinescul contrahere (a încheia, a aduna, a trage împreună), iar ,,convenţie" din
convenire (a veni împreună, a fi de acord). În dreptul nostru civil contract şi convenţie sunt sinonime.

Contractul poate fi unilateral sau bilateral. El este bilateral sau, după cum se exprimă legiuitorul, sinalagmatic
(sinalagma în limba greacă înseamnă împreună) atunci când părţile se obligă reciproc una faţă de cealaltă; aceasta
înseamnă că în acelaşi timp, fiecare dintre părţile contractului are atât calitatea de creditor, cât şi pe cea de debitor.
Contractul este sinalagmatic, după cum spune Codul civil în art. 1171, atunci când obligaţiile născute din el sunt reciproce
şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina
ambelor părţi. Bunăoară, sunt contracte sinalagmatice: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de schimb, contractul
de antrepriză, contractul de arendare, contractul de depozit cu titlu oneros, contractul de întreţinere etc.
În contractele sinalagmatice o parte îşi asumă o obligaţie numai pentru că şi cealaltă parte îşi asumă o obligaţie; de
aceea dependenţa prestaţiilor reciproce este evidentă: o prestaţie (apreciată economic) este fără sens în lipsa celeilalte. O
prestaţie este săvârşită numai pentru că şi cealaltă parte se obligă la o contraprestaţie. Într-un sens larg, aceste contracte ar
fi contracte de schimb, deoarece părţile schimbă între ele prestaţii care, în ochii fiecărei părţi, sunt egale. Principiul de
bază al contractelor sinalagmatice este unul vechi, din timpul romanilor, exprimat în formula do ut des (îţi dau ca să-mi
dai). Dar, cum stabileşte Codul civil, în contractul sinalagmatic obligaţiile reciproce nu sunt numai juxtapuse, ci şi
interdependente, în sensul că pentru fiecare dintre părţi creanţa de care beneficiază şi datoria de care este ţinută sunt de
nedisociat.
 Într-un contract sinalagmatic alături de obligaţiile principale (bunăoară, pentru vânzător de a transmite proprietatea)
pot exista şi obligaţii accesorii (de exemplu, obligaţia vânzătorului de informare privind bunul transmis). Regula este că
un contract va fi valabil încheiat în cazul în care părţile cad de acord asupra elementelor esenţiale ale contractului; cele
neesenţiale dacă nu vor putea fi ulterior negociate, se va apela la instanţa de judecată pentru completarea contractului (a se
vedea art. 1182 C. civ. intitulat „Încheierea contractului”).
Aşadar, reciprocitatea presupune ca fiecare parte să fie creditorul obligaţiei celeilalte părţi, iar interdependenţa
presupune ca cele două obligaţii să fie condiţionate una de cealaltă; interdependenţa obligaţiilor trebuie analizată şi în
legătură cu cauza contractului. De această interdependenţă se leagă trei reguli: excepţia de neexecutare, rezoluţiunea
pentru neexecutare şi teoria riscului (pentru detalii, J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., p. 64).
Nota bene: deci, criteriul care ne indică dacă avem de-a face cu un contract bilateral (sinalagmatic) sau nu, este
existenţa obligaţiilor principale reciproce şi interdependente.
Această categorie de contracte este cea mai importantă şi cea mai des întâlnită, deoarece, de regulă, oamenii acţionează
în interes propriu şi sunt înclinaţi să facă o prestaţie numai dacă concomitent primesc o contraprestaţie care li se pare con-
venabilă. Aşadar, în această accepţiune contractul este un acord de voinţe manifestat cu intenţia de a produce efecte juridice
şi recunoscut de dreptul obiectiv; el este în acelaşi timp un act juridic bilateral.
Părţile trebuie, prin înţelegere, să stabilească toate elementele esenţiale ale contractului (essentialia negoti); de la caz la
caz, tipul contractului ne va spune care anume elemente aparţin essentialia negoti.
A doua categorie – pe care am amintit-o – o constituie contractul unilateral. Acesta se află în vecinătatea actului
juridic unilateral; astfel, de regulă, pentru o parte se nasc numai drepturi, pentru cealaltă numai obligaţii; totuşi, cum am
arătat, contractul este unilateral „chiar dacă executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi” (art. 1171 C. civ.
teza finală). Existenţa sa se explică prin aceea că legiuitorul a considerat că pentru astfel de situaţii nu este de ajuns doar
un act juridic unilateral, pentru că nu este bine ca cineva să fie silit să accepte ori să i se impună drepturi; este nevoie deci
de o convenţie la care şi cealaltă parte să consimtă.

Exemple: testamentul, după cum am arătat, este un act juridic unilateral. Legatarul universal desemnat prin testament
va primi la moartea titularului patrimoniul acestuia. Legatarul va avea această calitate fără sau chiar împotriva voinţei
sale. Dar acest lucru nu-l prejudiciază, deoarece el poate renunţa la moştenire; de altă parte, el va dobândi nu numai
drepturi, ci şi obligaţii.
Donaţia, în schimb, este un contract unilateral; pentru ca donatorul să fie obligat să doneze un bun donatarului, iar
acesta să fie îndreptăţit să ceară ceea ce i s-a promis, trebuie să existe un consens (în forma prevăzută de lege) în acest
sens. Aşadar, nimănui nu i se poate face o donaţie împotriva voinţei sale (unele excepţii pot fi posibile). Cine ar primi o
donaţie de la o persoană compromisă sau care ar urmări interese meschine? De altă parte, poziţia juridică a donatarului
nu este întotdeauna avantajoasă, pentru că o donaţie poate fi gre vată de sarcini. În sfârşit, ar fi neplăcut ca împotriva
voinţei tale să ţi se doneze obiecte compromiţătoare sau inutile (de exemplu, un câine care muşcă).

S-a vorbit uneori în doctrină de existenţa unui contract sinalagmatic imperfect, în cazul unui contract unilateral care în
executarea sa este grevat de o sarcină pentru partea neobligată. Se pare că noul text (art. 1171 C. civ.) exclude această
interpretare din moment ce spune, aşa cum am văzut, că în lipsa interdependenţei „contractul este unilateral chiar dacă
executarea lui presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi” (pentru unele detalii, A. Moise, în Noul Cod civil. Comentariu
pe articole, op. cit., p. 1225).
În doctrina franceză unii autori disting între convenţie şi contract: convenţia este genul, iar contractul o specie a acestui
gen; convenţia ar fi deci o noţiune mai cuprinzătoare care include orice manifestare de voinţă care creează, modifică sau
stinge un raport juridic. La noi, în doctrina anterioară, cel mai adesea contractul era sinonim cu convenţia. Totuşi, dacă
orice contract este o convenţie, nu orice convenţie este un contract. Convenţia presupune un acord de voinţe care produce
efecte juridice, dar nu creează obligaţii. De pildă, cesiunea de creanţă (art. 1394 C. civ.) este o convenţie între creditor şi
debitor prin care se stinge o obligaţie; ea nu creează obligaţii şi, deci, nu este un contract; la fel, remiterea de datorie (art.
1451 C. civ.). S-a considerat că această distincţie este academică şi nu are un interes practic ( Ph. Malaurie ş.a., op. cit., p.
229); de aceea vom folosi aceste două noţiuni cu valoare de echivalenţă.
c) Acte juridice multilaterale (plurilaterale, colective) sunt acele acte la a căror încheiere concură voinţa mai multor
părţi.
Putem deosebi două specii. Pe de o parte actele unilaterale colective care sunt constituite dintr-un mănunchi de voinţe
identice, de declaraţii unilaterale de voinţă. Exemplu: deciziile luate de adunările generale dintr-o societate sau actele prin
care se constituie o uniune, o asociaţie, un sindicat, un partid etc. De fapt şi legea votată în Parlament constituie tot un
asemenea act. Este de reţinut că în cadrul acestor acte nu este vorba despre un schimb de prestaţii între părţi (cum este în
contract), ci de atingerea în comun a unui scop; puterea unui singur subiect de drept nu este suficientă pentru atingerea
scopului urmărit.
 Contractul de societate presupune acordul a două sau mai multe persoane care se obligă reciproc să coopereze pentru
desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu
scopul de a împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta [art. 1881 alin. (1) C. civ.].

Trebuie apoi precizat că hotărârile luate, de pildă, de adunarea generală a unei asociaţii, în limitele legii, sunt obligatorii
chiar şi pentru asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă (a se vedea art. 23 din Ordo -
nanţa Guvernului nr. 26 din 31 ianuarie 2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii).
De altă parte convenţiile colective, care la fel ca şi contractul au la bază un acord de voinţă. De pildă: contractul
colectiv de muncă care constituie convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, pe de o
parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze
privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă [art. 229
alin. (1) Codul muncii]. Prin derogare de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, asemenea convenţii se bucură
de o opozabilitate erga omnes; ele au o pronunţată ,,tendinţă normativă”, deoarece stabilesc pentru viitor o regulă generală
şi impersonală. Această categorie de acte se situează la frontiera dintre actele juridice propriu -zise şi cele care constituie
izvoarele dreptului obiectiv (a se vedea, Tr. Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2007, p.
190 şi urm.; Monica Gheorghe, Dreptul individual al muncii, Ed. Universul Juridic, București, 2015, p. 22-24).
Actele juridice multilaterale trebuie distinse de contractele complexe ce reprezintă o juxtapunere a două tipuri de
contracte care însă, disparate de contracte,constituie un ansamblu unitar.

Exemplu: donaţia cu sarcină (un amestec de vânzare şi de donaţie); prestaţia datorată într-un vagon restaurant (un amestec
între contractul de restaurant şi contractul de transport); dar se pot enumera şi trei tipuri de contracte (contractul de vagon de
dormit este în acelaşi timp un contract de transport de călători şi un contract de hotelărie, adică în realitate: transport de călători,
locaţiune şi contract de muncă etc. (a se vedea, Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, Contractele speciale, trad. D. Dănişor, Ed.
Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 9).

Actele juridice multilaterale se disting de grupul de contracte care presupune încheierea mai multor acte juridice
bilaterale (contracte) pentru realizarea unui anumit obiectiv. Grupul de contracte se compune dintr-un contract principal şi
mai multe contracte accesorii (subcontracte) care sunt dependente de contractul principal. Grupurile de contracte cuprind
mai multe contracte distincte, fără a face din ele, în principiu, un contract unic. Una dintre varietăţile grupului de contracte
este reţeaua de contracte, foarte utilizată în materie comercială (a se vedea, Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, op. cit.,
p. 9; a se vedea, de asemenea, studiul reuşit al colegului nostru A Circa, Grupul de contracte şi relativitatea contractuală:
actualităţi şi perspective, în Culegere de studii In honorem Alexandru Bacaci, Ovidiu Ungureanu, op. cit., p. 217-228).

Exemplu: pe lângă un contract de antrepriză pentru construirea unui imobil pot fi încheiate mai multe contracte de
subantrepriză (pentru detalii, I. Deleanu, Grupurile de contracte şi principiul relativităţii efectelor contractului, Dreptul nr.
3/2002, p. 12). Alte exemple: împrumutul asociat cu o vânzare sau cumpărarea unui vehicul nou în schimbul predării
unui vehicul uzat.

Importanţa clasificării actelor juridice în unilaterale şi bi- sau multilaterale decurge din faptul că unele consecinţe
juridice diferă de la o categorie de acte la alta. Astfel:
– numai anumite acte unilaterale (anume prevăzute de lege) sunt producătoare de efecte juridice;
– la actele juridice bilaterale (spre deosebire de actele unilaterale) eroarea viciază consimţământul numai dacă cealaltă
parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea contractului
[art. 1207 alin. (1) C. civ.];
– dolul viciază consimţământul – la actele bilaterale – numai dacă provine de la celălalt contractant (în actele juridice
unilaterale, dolul îmbracă forma captaţiei sau sugestiei şi provine numai de la un terţ);
– de regulă, actele juridice unilaterale sunt irevocabile, pe când cele bilaterale pot fi revocate de comun acord de către
părţile care le-au încheiat (mutuus dissensus); ambele reguli comportă însă excepţii.

Nu se poate să nu remarcăm invazia unor contracte noi de influenţă anglo-saxonă care vin odată cu extinderea uriaşă a
limbii engleze. Este vorba despre aşa-numitele contracte în „ing” precum: camping, parking, management, factoring, laesing,
renting, franchising, know-haw, marketing, engineering, sponsoring etc. Aceasta este, se pare, evoluţia contractuală şi ea ţine,
desigur, de comerţ şi afaceri. De altă parte, de o bună perioadă a apărut o nouă clasificare a contractelor care au la bază calitatea
contractanţilor: contracte încheiate între profesionişti şi consumatori (de principiu, supuse dreptului consumatorului) şi
contracte încheiate între profesionişti sau între consumatori. Art. 1177 C. civ. stabileşte: „Contractul încheiat cu consumatorii
este supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod” (pentru detalii, a se vedea P. Vasilescu (coord.),
 Consumerismul contractual. Repere pentru o teorie generală a contractelor de consum, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006;
J. Goicovici, Dreptul consumaţiei, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006). Dreptul consumatorului sau consumului (din lat.
consumere – a distruge) pe lângă marele avantaj de a restabili echilibrul între părţi, în sensul de a-l proteja pe cel mai mic şi mai
slab contra celui puternic, are şi unele inconsecvenţe, şi anume: a) orice protecţie costă mult şi conduce la o creştere a
preţurilor; b) orice protecţie excesivă se întoarce împotriva aceluia pe care vrea să-l protejeze; protecţia şi informaţiile tind să
facă din consumator un incapabil major sau un etern minor; cum s-a arătat, tutela generalizată şi refuzul riscului sunt boala
mortală a societăţilor industriale contemporane (Ph. Malaurie e atti, op. cit., p. 218). De aceea aceşti autori spun că spiritul
matern sufocă iniţiativa iar consumatorul nu mai face decât să consume: dreptul consumului ar trebui consumat cu moderaţie
(ibidem).
Din legislaţia specială în materie amintim: Legea nr. 193/2003 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori (Codul consumului), Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de defecte, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorului.

2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit. După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele
juridice civile cu conţinut patrimonial pot fi:
a) Acte juridice cu titlu oneros prin care partea care procură celeilalte părţi un anumit folos urmăreşte ca, în schimb, să
obţină un alt folos patrimonial mai mult sau mai puţin echivalent. Aşadar, în actul cu titlu oneros fiecare parte are un
interes şi primeşte ceva de la celălalt în schimbul a ceea ce ea dă (de exemplu, contractul de vânzare -cumpărare). Art.
1172 C. civ. dispune că: „Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor
asumate este cu titlu oneros”.
Unele nuanţări sunt binevenite. Astfel, la prima vedere s-ar părea că contractul cu titlu oneros se confundă cu
caracterele contractului sinalagmatic. În adevăr, contractul sinalagmatic, datorită reciprocităţii obligaţiilor este cu titlu
oneros. Dar, s-a susţinut că şi o donaţie cu sarcină poate fi analizată ca un contract sinalagmatic dar cu titlu gratuit şi chiar
un contract unilateral poate foarte bine să fie cu titlu oneros; de pildă, împrumutul unei sume de bani cu dobândă în care
numai împrumutatul îşi asumă obligaţii (să restituie împrumutul şi să plătească dobânda), dar din care împrumutătorul
trage totuşi un avantaj.
b) Acte juridice cu titlu gratuit prin care o parte procură celeilalte părţi un folos patrimonial fără a urmări să primească
nimic în schimb. În acest sens art. 1172 C. civ. statuează: „Contractul prin care una dintre părţi urmăreşte să procure
celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit. De pildă, donaţia în care obţinerea
proprietăţii unui bun se face fără nicio contraprestaţie; dispunătorul se sărăceşte, gratificatul se îmbogăţeşte (pentru detalii,
O. Căpăţînă, Titlul gratuit în actele juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 11-74); de asemenea, împrumutul de
folosinţă (comodatul), mandatul gratuit, contractul de voluntariat prin care o persoană fizică numită voluntar se obligă
faţă de o persoană juridică numită organizaţie-gazdă să presteze o activitate de interes public fără a obţine o
contraprestaţie materială (Legea voluntarismului nr. 195/2001); sponsorizarea (Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea),
mecenatul care este o donație atipică (art. 1 alin. 3 și 4 din Legea nr. 32/1994), clauza de preciput (art. 333 C.civ.).
Delimitarea celor două tipuri de acte are la bază un dublu criteriu: economic şi psihologic. Elementul economic
presupune un transfer de valoare dintr-un patrimoniu în altul; în actele cu titlu gratuit diminuarea patrimoniului autorului
actului trebuie să fie fructul unei intenţii liberale (animus donandi sau animus testandi).
Pe plan psihologic, intenţia altruistă de a gratifica permite delimitarea liberalităţilor de alte contracte oneroase, dar care
au o aparenţă de liberalitate (de exemplu, vânzarea unui imobil cu un preţ scăzut nu reprezintă o donaţie dacă vânzătorul
nu a acţionat cu o intenţie liberală, deşi cumpărătorul se îmbogăţeşte, iar vânzătorul sărăceşte). Trebuie deci ca absenţa
contraprestaţiei să fi fost dorită, „urmărită” în terminologia codului.

Varietate a donaţiei. Legea nr. 95/2006, titlul VI ,,Efectuarea prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule
de origine umană în scop terapeutic”,statuează că, în sensul legii, prin donator se înţelege subiectul în viaţă sau în stare
de moarte cerebrală, compatibil genetic cu potenţialul primitor care, în scop terapeutic, donează ţesuturi şi/sau organe
umane, iar prin primitor se înţelege subiectul care beneficiază de realizarea unui transplant; art. 144 lit. e) şi f) stabilesc
că donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice, în scopul obţinerii
unui folos material sau de altă natură; donarea se face în scop umanitar şi are caracter altruist. Din corelarea acestor
prevederi cu ansamblul legii şi cu Codul civil (art. 68 şi art. 81) rezultă că acest fel de donaţie prezintă următoarele
particularităţi: a) consimţământul donatorului trebuie luat conform modelului cuprins în anexa nr. 1 la lege; dimpotrivă,
revocarea consimţământului poate avea loc oricând în formă simplă; b) caracterul nepatrimonial al obiectului donaţiei
(ţesuturile şi organele umane nu pot fi evaluate pecuniar şi nu pot face obiectul comerţului); c) donaţia nu poate avea ca
obiect organe unice sau vitale; d) donaţia nu poate avea decât o afectaţiune specială: în scop terapeutic; e) caracterul
secret al operaţiunii pentru primitor; excepţie, divulgarea persoanei donatorului din motive de necesitate terapeutică (pe
larg despre această varietate a donaţiei, a se vedea O. Ungureanu, Reflecţii privind protecţia corpului uman, P.R.,
 Supliment, Culegere de studii In honorem Ion Deleanu, 2004, p. 45-56). Trebuie menționat însă că nu suntem în prezența
unei donații propriu-zise (în același sens, a se vedea D. Chirică, Liberalitățile ca specie a actelor juridice, RRDP nr.
4/2008, p. 19, nota 9).
Rezultă, aşa cum am mai arătat, că puterea omului asupra corpului său nu este absolută.

Importanţa clasificării rezidă în consecinţele juridice diferite legate de o categorie sau alta de contracte. Astfel,
capacitatea părţilor se apreciază diferit (de exemplu, minorul cu capacitate restrânsă nu poate face, nici cu consimţământul
ocrotitorului, acte juridice cu titlu gratuit); forma actelor juridice cu titlu gratuit este mai riguroasă decât a actelor cu titlu
oneros; răspunderea contractuală este apreciată cu mai multă severitate la contractele cu titlu oneros; acţiunea pauliană are
mai mulţi sorţi de izbândă şi efecte mai puternice în cazul actelor cu titlu gratuit; dacă în cazul actelor oneroase eroarea
asupra persoanei este, în general, indiferentă, ea are un rol decisiv în cazul liberalităţilor, deoarece generozitatea se
adresează unei anumite persoane.
3. Acte juridice comutative şi acte juridice aleatorii. Actele juridice cu titlu oneros pot fi subclasificate în:
a) Acte juridice comutative (din lat. commutare – a schimba), în care părţile cunosc sau pot cunoaşte din chiar
momentul încheierii lor existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, pe care le privesc ca fiind valoric
echivalente. În acest sens, art. 1173 alin. (1) C. civ. stabileşte că: „Este comutativ contractul în care, la momentul
încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau
determinabilă”.

Exemplu: în contractul de vânzare-cumpărare, vânzătorul ştie exact suma pe care o va primi drept preţ, iar
cumpărătorul ştie precis ce bunuri va primi în schimbul acelui preţ, ambele părţi considerând că preţul corespunde valoric
bunului (că prestaţiile lor reciproce sunt echivalente).

b) Acte juridice aleatorii, în care existenţa sau întinderea obligaţiilor (cel puţin ale uneia dintre părţi) depinde de un
element nesigur (numit alea = hazard), părţile având în vedere la încheierea actului posibilitatea unui câştig sau riscul
unei pierderi (de exemplu: contractul de asigurare, de rentă viageră, de joc şi pariu, de întreţinere, de loterie etc.). De
pildă, în contractul de întreţinere (art. 2254-2263 C. civ.), contract care în reglementarea anterioară era nenumit,
întreţinătorul, la data încheierii actului nu ştie dacă valoarea întreţinerii pe care o va presta întreţinutului până la
încetarea din viaţă a acestuia va fi mai mică sau mai mare decât valoarea bunului transmis în schimbul întreţinerii;
evident, nici întreţinutul nu cunoaşte acest lucru deoarece întinderea prestaţiilor va depinde de un eveniment viitor şi
incert, adică durata vieţii întreţinutului. În adevăr, art. 1173 alin. (2) C. civ. statuează: „Este aleatoriu contractul care,
prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi, şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul
unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert” (pentru detalii, a se vedea, M.M. Pivniceru, Efectele juridice
ale contractelor aleatorii, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 45 şi urm.). Elementul alea poate purta fie asupra
existenţei înseşi a prestaţiei, fie numai asupra întinderii uneia dintre prestaţii.

De exemplu, asupra existenţei: asigurarea împotriva incendiului în care asiguratorul nu trebuie să plătească indemnizaţia
dacă bunul asigurat nu arde; asupra întinderii: este cazul vânzării unui imobil în schimbul unei rente viagere în care
cumpărătorul va plăti mai mult sau mai puţin în funcţie de timpul pe care-l va trăi vânzătorul.

S-a afirmat că în cazul vânzării bunurilor viitoare dintr-un gen limitat, atunci când cumpărătorul şi-a asumat riscul
nerealizării bunului, acest risc asumat transformă vânzarea într-un contract aleatoriu. Un contract pur gratuit nu poate fi
aleatoriu (a se vedea pentru o discuţie asupra noului text - art. 1173 C. civ.- în raport cu vechiul text – art. 947 C. civ.
anterior, A. Moise, în Noul Cod civil. Comentariu pe articole, op. cit., p. 1220 şi 1221).
Nota bene: există contracte care prin natura lor sunt aleatorii, dar există şi contracte care pot deveni aleatorii prin
manifestarea de voinţă a părţilor. De pildă, vânzarea unui uzufruct, a unor drepturi succesorale, a unor drepturi
litigioase (a se vedea I. Popa, Vânzarea de drepturi litigioase. Retractul litigios, în P.R. nr. 4/2004, p. 89-105).
Importanţa clasificării actelor juridice oneroase în comutative şi aleatorii decurge din faptul că, în unele privinţe,
regimul lor juridic diferă (de exemplu: numai contractele sinalagmatice şi comutative pot fi anulate pentru leziune – art.
1224 C. civ., iar nu şi cele aleatorii).
4. Liberalităţi şi acte dezinteresate. La rândul lor, actele cu titlu gratuit pot fi subclasificate în:
a) Liberalităţi, adică acte prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun sau o fracţiune din patrimoniul
său sau chiar întregul său patrimoniu (de exemplu: donaţiile, legatele testamentare). Potrivit art. 984 C. civ. liberalitatea
este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte
persoane, iar alin. (2) al aceluiaşi articol adaugă: „Nu se pot face liberalităţi decât prin donaţie sau prin legat cuprins în
testament (pentru detalii, a se vedea D. Chirică, op. cit., p. 15-33).
 Totuşi, în această categorie intră, cum am arătat, şi mecenatul (reglementat de art. 1 din Legea sponsorizării nr.
32/1994) prin care o persoană fizică sau juridică numită mecena transmite dreptul de proprietate asupra unor bunuri sau
mijloace financiare către o persoană fizică cu activitate filantropică pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniul
cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific.
Donaţia, de pildă, nu-l angajează pe dispunător cu obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii, adică împotriva
deposedării de către un terţ. Aceasta pentru că, de fapt, gratificatul nu suferă o pierdere, ci numai o lipsă de câştig; aşadar
el nu sărăceşte.

O figură juridică aparte o reprezintă liberalitățile remuneratorii. Art. 1150 alin. (1) lit. c) C.civ. spune că nu sunt supuse
raportului darurile obișnuie, donațiile remuneratorii (…).
Darurile obișnuite (liberalități modice) sunt cadourile care se fac în mod obișnuit cu diferite ocazii aniversare, logodnă,
botez, pomeni etc.; acestora le lipsește elementul material (valoric) sau volitiv reprezentând, într-o opinie, acțiuni umane fără
semnificație juridică.
Liberalitățile remuneratorii au fost definite ca fiind acele liberalități care sunt făcute pentru a recompensa un serviciu făcut
dar neevaluabil pecuniar, cum ar fi acela de a salva o persoană de la moarte. Calificarea actelor remuneratorii ca fiind
liberalități sau acte cu titlu oneros este uneori dificilă. De aceea, pentru aceasta trebuie să avem în vedere atât elementul
obiectiv (micșorarea patrimoniului), cât și elementul subiectiv, de la caz la caz (pentru detalii, D. Chirică, Tratat de drept civil.
Succesiunile și liberalitățile, op. cit., p. 100-102; I. Popa, Moșteniri și liberalități, cit.supra, p. 258-260).

b) Acte dezinteresate, adică acte prin care o parte procură celeilalte un folos, cu titlu gratuit, dar fără a-şi ştirbi propriul
său patrimoniu [de exemplu: împrumutul de folosinţă (art. 2146 C. civ.), mandatul gratuit (art. 2010 C. civ. etc.]. În
această situaţie o persoană procură alteia un avantaj gratuit, fără însă a dispune de bunurile sale. Acest avantaj poate să
constea într-o folosinţă (împrumutul de folosinţă gratuit), într-un credit nerambursabil (de exemplu, o cauţiune) sau într-
un serviciu nerambursabil (depozit, mandat gratuit).
Importanţa acestei clasificări decurge din faptul că şi de ea depind anumite consecinţe juridice diferite. Astfel, sub
aspectul formei liberalităţile sunt acte solemne, pe când actele dezinteresate sunt, în principiu, acte consensuale; tot astfel,
în materie de succesiune (moştenire), liberalităţile sunt supuse reducţiunii şi raportului,pe când actele dezinteresate, nu.
5. Acte juridice între vii şi acte pentru cauză de moarte. După criteriul timpului când urmează a-şi produce efectele,
actele juridice pot fi:
a) Acte juridice între vii (acte inter vivos) destinate prin esenţa lor să producă efecte încă în timpul vieţii părţilor (chiar
dacă uneori efectele lor se pot prelungi şi după moartea părţilor prin transmisiune succesorală activă sau pasivă). Astfel,
contractul de uzufruct, de rentă viageră, precum şi contractul de întreţinere îşi produc efectele numai în timpul vieţii
părţilor şi îşi încetează efectele la decesul părţii în favoarea căreia s-a născut dreptul; dimpotrivă, în unele contracte
drepturile şi obligaţiile sunt transmise succesorilor, de pildă, în contractul de închiriere, de împrumut, de vânzare cu plata
în rate (a se vedea E.J. Prediger, op. cit., p. 99).
b) Acte juridice pentru cauză de moarte (acte mortis causa) destinate prin esenţa lor să producă efecte juridice doar la
moartea părţii (de exemplu: testamentul, donaţia de bunuri viitoare, asigurarea asupra vieţii etc.).
Importanţa acestei clasificări rezidă în unele diferenţe de reglementare. Astfel, actele mortis causa sunt limitate ca
număr la cele reglementate de lege, în timp ce actele inter vivos nu sunt limitate; actele mortis causa sunt solemne, în timp
ce actele între vii nu sunt neapărat solemne, putând fi şi consensuale; capacitatea de a dispune pentru cauză de moarte este
diferită de cea de a dispune prin acte între vii etc.
6. Acte constitutive, translative sau declarative. După felul şi natura efectelor pe care le produc, actele juridice civile
pot fi:
a) Acte constitutive de drepturi, adică, acte prin care se creează între părţi raporturi juridice având în conţinut drepturi
şi obligaţii corelative, care iau astfel naştere, neexistând anterior (de exemplu: actul de constituire a unui drept de
uzufruct, constituirea unei ipoteci, căsătoria, actul de împărţeală sau partajul etc.). Tot astfel, sunt acte constitutive și cele
din care se nasc raporturi de creanță precum: contractul de locațiune, împrumut etc. Aşadar, aceste drepturi nu au existat
anterior şi sunt încheiate pentru a produce efecte în viitor.
b) Acte translative de drepturi, adică acte prin care anumite drepturi se transmit din patrimoniul uneia dintre părţi în
patrimoniul celeilalte (de exemplu: contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, testamentul, cesiunea de creanță etc.).
c) Acte declarative, adică acte juridice prin care părţile îşi recunosc sau îşi confirmă sau îşi definitivează ori îşi
consolidează anumite drepturi care au existat anterior momentului încheierii actului. Efectele juridice ale actelor
declarative retroactivează, ele urcă în trecut până la momentul naşterii raportului juridic din care acele drepturi au izvorât
iniţial (de exemplu: confirmarea unui act juridic anulabil, tranzacția; aceasta din urmă poate produce și efecte constitutive
sau translative etc.).
 Nota bene: a nu se confunda actul declarativ de drepturi care se referă la actul juridic privit ca negotium cu ceea ce
îndeobște este cunoscut sub numele de declarații; acestea din urmă, de regulă, sunt acte unilaterale care sunt date cu
diferite scopuri care pot să nu aibă nici o legătură cu dreptul civil sau nici măcar cu dreptul privat; de pildă, declarația de
avere, declarația de venituri, declarația de compatibilitate/incompatibilitate etc. (pentru detalii, a se vedea I. Reghini, Ș.
Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 473).
Importanţa acestei clasificări decurge tocmai din caracterul retroactiv (ex tunc) al efectelor produse de actele
declarative, spre deosebire de actele constitutive şi cele translative care produc efecte numai pentru viitor (ex nunc).
Drept consecinţă actele juridice declarative nu pot fi desfiinţate prin rezoluţiune, aşa cum pot fi actele translative;
persoana căreia i se recunoaşte un drept printr-un act declarativ nu poate fi considerată succesor în drepturi al celeilalte
părţi a actului; de regulă, numai actele constitutive şi translative sunt supuse publicităţii imobiliare.
7. Acte de conservare, de administrare şi de dispoziţie. După importanţa sau gravitatea pe care unele acte juridice o
prezintă în raport cu patrimoniul persoanei care le încheie, actele juridice pot fi:
a) Acte de conservare prin care se urmăreşte păstrarea unor drepturi în patrimoniul persoanei, consolidarea şi
preîntâmpinarea pierderii lor; ele sunt necesare şi urgente. De regulă, asemenea acte presupun cheltuieli mult mai mici
decât valoarea bunului sau a dreptului la a cărui salvare se tinde; ele oferă numai utilităţi şi presupun o minimă vigilenţă.

Exemplu: întreruperea unei prescripţii prin care se împiedică ca un drept să se piardă printr-o nefolosinţă îndelungată.
Practic, creditorul care reclamă în justiţie plata a ceea ce i se datorează întrerupe astfel prescripţia creanţei sale; acte de
conservare sunt apoi: înscrierea unei ipoteci sau a unui privilegiu, somaţia, întocmirea unui inventar, depozitul gratuit
etc.

Nota bene: trebuie reţinut că actul juridic conservatoriu se întinde asupra conservării drepturilor şi nu asupra
conservării bunurilor în materialitatea lor (de pildă, repararea unui imobil). De aceea actul conservatoriu constă în
îndeplinirea unei formalităţi fără de care conservarea unui drept ar fi compromisă sau existenţa unui drept ar fi ameninţată
de stingere. Datorită caracterului lor aceste acte pot fi îndeplinite şi de incapabili fără o autorizare prealabilă.
b) Acte de administrare prin care se tinde la punerea în valoare, la normala folosire şi exploatare a unui bun sau a unui
patrimoniu, fără pierderea (înstrăinarea) lui; ele folosesc pentru a-l fructifica şi presupun o gestionare normală
şi curentă. Actul de administrare reprezintă un act de o gravitate medie.

Exemplu: A închiria un imobil pe o perioadă mai mică de 5 ani, a valorifica recoltele, a încasa dobânzile sumelor
datorate, încheierea unei asigurări, a încheia un contract de arendare pe un termen obişnuit etc. Menţionăm că locaţiunea
unui imobil pe o perioadă mai mare de cinci ani este considerată un act de dispoziţie [art. 1784 alin. (3) C. civ.] deoarece
tinde să angajeze viitorul patrimoniului sau să compromită valoarea lui.m

c) Acte de dispoziţie care au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul părţii care încheie actul fără intenţia de a -l
înlocui (de exemplu, vânzarea, donaţia) sau grevarea lui cu sarcini reale (de exemplu, constituirea unei ipoteci, a unui gaj,
uzufruct etc.). Este, de asemenea, un act de dispoziţie şi renunţarea la un drept. Aşadar, actele de dispoziţie angajează
viitorul bunului sau patrimoniului; patrimoniul este sărăcit (împuţinat) de o valoare care nu mai este reinvestită; actul de
dispoziţie nu trebuie redus numai la ideea de alienare (B. Starck, H. Roland,
L. Boyer, op. cit., p. 549). În adevăr, unele operaţii deşi nu conduc la transferul unui drept real primesc totuşi calificativul
de act de dispoziţie. De altă parte, menţionăm că în materia coproprietăţii obişnuite „orice act juridic cu titlu gratuit va fi
considerat act de dispoziţie” şi, deci, nu se va putea încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor [art. 641 alin. (4) C.
civ.].

Exemplu: constituirea unei ipoteci. Prin această operaţiune proprietarul pune asupra imobilului său o sarcină (care poate fi
periculoasă), sarcină care face ca în caz de neplată a sumei pe care o datorează, creditorul ipotecar să poată vinde imobilul
pentru a se îndestula preferenţial din preţul obţinut. Tot astfel tranzacţia este considerată un act de dispoziţie; ea este un
contract prin care părţile previn sau sting un proces, inclusiv în faza executării silite, prin concesii reciproce la drepturi ori prin
transferul unor drepturi de la una la cealaltă (art. 2267 C. civ.). Ea implică o renunţare parţială la dreptul pretins, ceea ce
echivalează cu o înstrăinare – transigere est alienare.

De altă parte, unele acte de înstrăinare de mai mică importanţă nu intră în categoria actelor de dispoziţie, ci în aceea a
actelor de administrare. De pildă, vânzarea bunurilor perisabile (recolte) sau a bunurilor care necesită cheltuieli excesive.
Prin aceste înstrăinări se împiedică o pierdere iminentă și totodată se valorifică economic bunurile respective.
Nota bene: în aplicarea acestei clasificări nu consistenţa în valoare, ci natura juridică a actului trebuie să fie luată în
considerare.
 Importanţa acestei clasificări rezultă din capacitatea diferită cerută părţii pentru diferitele categorii de acte, ca şi din
reglementările diferite existente în materie de reprezentare, moştenire, efecte faţă de terţi în cazul desfiinţării unui act etc.
În adevăr, actele juridice de conservare pot fi încheiate şi de persoanele cu capacitate restrânsă şi chiar de persoanele
fizice lipsite de capacitate de exerciţiu; actele juridice de administrare pot fi încheiate şi de persoanele cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, cu condiţia de a nu fi lezionare (să nu-l prejudicieze pe minor), iar
pentru incapabili ele se vor încheia valabil de către reprezentantul legal al acestora, fără însă să aibă nevoie de încuviinţarea
instanţei de tutelă; actele de dispoziţie se pot încheia, desigur, de persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, de minorii cu
capacitate de exerciţiu restrânsă dar cu încuviinţarea ocrotitorului legal şi a instanţei de tutelă, iar pentru cei incapabili de
către reprezentantul legal, cu autorizarea instanţei de tutelă. Dintr-un alt punct de vedere, referitor la reprezentarea
convenţională, actele juridice de dispoziţie care se încheie prin reprezentant reclamă un mandat special, pe când celelalte acte
juridice pot fi încheiate de reprezentantul care are un mandat general (pentru unele detalii, a se vedea C.T. Ungureanu, op.
cit., p. 137 şi 138).
8. Acte consensuale, acte solemne şi acte reale. În funcţie de criteriul cerinţelor de formare valabilă a actului juridic,
avem:
a) Acte juridice consensuale, care se pot încheia valabil prin simpla manifestare a voinţei părţilor, indiferent de forma
ei de exprimare [art. 1174 alin. (2) C. civ.]. „Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de
voinţă al părţilor”. În general, dreptul nostru este dominat de principiul consensualismului exprimat de art. 1178 C. civ. în
materia contractelor translative de drepturi reale (dar de aplicabilitate mai largă), principiu potrivit căruia actul juridic este
valabil şi îşi produce efectele îndată ce părţile şi-au dat consimţământul la încheierea lui.
b) Acte juridice solemne (sau formale) a căror valabilitate este condiţionată de exprimarea consimţământului părţilor
într-o anumită formă solemnă cerută de lege ad validitatem sau ad solemnitatem (de exemplu: donaţia, testamentul, con-
tractul de constituire a unei ipoteci, contractul privind înstrăinarea unui teren, căsătoria, adopţia etc.). Aşadar, în aceste acte
simpla manifestare de voinţă nu este suficientă, fiind necesară o anumită formă prevăzută de lege [art. 1174 alin. (3) C. civ.].
Dacă însă legea nu prevede o anumită formă, dar părţile stabilesc o formalitate care să fie esenţială, iar ulterior nu este
respectată, contractul va fi valabil, rămânând consensual [art. 1242 alin. (2) C. civ.]. Sunt acte solemne: contractul de donaţie
[art. 1011 alin. (1) C. civ.], contractul prin care se strămută sau se constituie drepturi reale pentru a fi înscrise în cartea
funciară (art. 1244 C. civ.), contractul de întreţinere (art. 2255 C. civ.), contractul de fiducie [art. 744 alin. (2) C. civ.],
contractul de vânzare a unei moşteniri [art. 1747 alin. (2) C. civ.] etc.
c) Acte juridice reale pentru a căror încheiere valabilă, pe lângă consimţământul părţilor, este neapărat necesară şi
predarea efectivă a lucrului la care actul se referă – traditio rei –,de exemplu: contractele de împrumut (atât comodatul,
cât şi mutuum), depozitul, gajul, transportul de mărfuri, darul manual etc. Art. 1174 alin. (4) C. civ. stabileşte: „Contractul
este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului”. În cazul în care remiterea materială a bunului
nu are loc, se consideră că actul (contractul) nu s-a încheiat, dar se va putea vorbi de o promisiune de a contracta în sensul
art. 1279 C. civ. Promisiunea de a contracta trebuie să conţină toate acele clauze ale contractului promis, în lipsa cărora
părţile nu ar putea executa promisiunea.
Interesul acestei clasificări decurge mai ales din condiţiile de probaţiune, de modificare, de încheiere prin mandat a
actului juridic etc. În mod deosebit trebuie reţinut că lipsa formei cerute de lege în actele solemne atrage nulitatea absolută
a actului, iar contractele reale nu sunt considerate încheiate (şi obligaţia specifică nu se naşte) atâta timp cât nu a intervenit
tradiţia, adică remiterea lucrului la care actul se referă.
9. Acte juridice subiective şi acte juridice - condiţie. După rolul jucat de voinţa părţilor în stabilirea conţinutului
raportului juridic căruia îi dau naştere, deosebim:
a) Acte juridice subiective (ordinare) în care părţile stabilesc ele însele, în mod liber, conţinutul raportului juridic care
le leagă, determinând drepturile şi obligaţiile lor reciproce; ele modelează efectele juridice pe care actul trebuie să le
producă (preţ, calitate, garanţie etc.); părţile pot deroga de la normele juridice dispozitive. În general, dreptul civil este
dominat de principiul libertăţii încheierii actelor juridice civile (sau principiul libertăţii contractuale, principiul autonomiei
de voinţă etc.). Marea majoritate a actelor juridice civile sunt acte juridice subiective.
b) Acte juridice- condiţie, prin care părţile îşi manifestă voinţa de a încheia actul şi de a se supune astfel regulilor
juridice care formează o anumită instituţie juridică, cu un conţinut predeterminat, fără a putea modifica aceste reguli sau
deroga de la ele (de exemplu: căsătoria, adopţia etc.). Această specie de acte, pe care o întâlnim mai ales în materie
nepatrimonială, este dominată de reguli imperative; unii autori de limbă franceză le denumesc şi acte-instituţie.

Căsătoria este tipică pentru actul-condiţie. Orice persoană este liberă de a se căsători sau de a nu se căsători. Dar
odată îndeplinit actul căsătoriei partenerii trebuie să se supună tuturor regulilor imperative edictate de legiuitor în această
materie. Consimţământul dat declanşează aplicarea unui statut predeterminat. În alte cuvinte, deşi încheierea căsătoriei
este iniţiată de către viitorii soţi, acestora nu le stă în putere să negocieze sau să statueze ei drepturile şi obligaţiile
 căsătoriei; ei sunt consideraţi că ar cunoaşte efectele legale ale căsătoriei, iar prin încheierea ei părţile, pur şi simplu,
trebuie să le trăiască (în armonie sau în conflict, până la moarte sau doar o anumită perioadă).
Aici voinţa părţilor se rezumă la a accepta sau a refuza actul (a spune ,,da” sau a spune ,,nu”).

Importanţa clasificării rezidă în faptul că actele-condiţie sunt limitativ reglementate de lege şi sunt supuse unui regim
juridic restrictiv în ce priveşte forma încheierii, desfacerea lor, posibilitatea unor derogări de la regulile stabilite etc.
10. Acte juridice principale şi acte juridice accesorii. După criteriul corelaţiilor existente între ele, în raport cu
importanţa lor relativă, actele juridice pot fi:
a) Acte juridice principale care au o existenţă juridică de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de un alt act juridic.
b) Acte juridice accesorii care nu au o existenţă de sine stătătoare, ci depind de un alt act juridic principal.
Majoritatea actelor juridice civile sunt acte de sine stătătoare. Există însă şi acte juridice accesorii (de exemplu,
contractul de fideiusiune, contractul de gaj, cel de ipotecă, convenţia de arvună, clauza penală etc.).
Aceste acte juridice sunt menite îndeosebi să garanteze executarea obligaţiilor asumate prin actul juridic principal.
Importanţa clasificării rezultă din faptul că actele juridice accesorii urmează soarta juridică a actelor principale pe
lângă care stau (accesorium sequitur principale); chiar dacă prin elementele sale intrinseci actul juridic accesoriu
îndeplineşte toate condiţiile de validitate, el nu poate produce niciun efect dacă actul principal nu este şi el valabil.

Exemplu: arvuna (arha) care constă într-o sumă de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte cu ocazia încheierii
unui contract sau antecontract; fiind o convenţie accesorie ea nu poate subzista decât dacă convenţia principală este
valabilă; tot astfel, contractul de ipotecă nu produce niciun efect dacă însuşi contractul de credit garantat cu această
ipotecă este lovit de nulitate.

De asemenea, dacă dintr-o cauză sau alta, actul juridic principal încetează, aceasta atrage şi încetarea actului juridic
accesoriu care-l însoţeşte şi îl garantează. În schimb, încetarea sau nulitatea actului accesoriu nu influenţează cu nimic
existenţa sau valabilitatea actului juridic principal care se apreciază exclusiv în funcţie de elementele sale intrinseci.
Dacă un contract amestecă vânzarea şi locaţiunea şi constituie mai ales o vânzare, el va fi supus în întregime regimului
vânzării chiar dacă va avea o coloratură de locaţiune. La fel în contractul de antrepriză în care găsim obligaţii accesorii de
depozit, contractul trebuie să păstreze natura sa principală (a se vedea, pentru detalii, Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y.
Gautier, op. cit., p. 11).
11. Acte cauzale şi acte abstracte. În funcţie de dependenţa lor strictă sau, dimpotrivă, independenţa lor de
elementul ,,cauză”, actele juridice civile pot fi:
a) Acte juridice cauzale, a căror valabilitate implică neapărat valabilitatea cauzei (scopului) lor, astfel încât dacă actul
are o cauză ilicită, imorală sau fictivă, actul juridic va fi nul.
b) Acte juridice abstracte, a căror valabilitate este detaşată de valabilitatea cauzei, apreciindu-se numai în funcţie de
celelalte elemente structurale (sau condiţii de valabilitate): consimţământul, capacitatea şi obiectul.
Majoritatea actelor juridice civile sunt acte cauzale. Actele abstracte au apărut relativ recent, naşterea lor fiind impusă
de necesităţile circuitului civil al economiei de piaţă care cer uneori o circulaţie rapidă şi sigură a valorilor, la adăpost de
posibilitatea desfiinţării tranzacţiilor comerciale, datorită ilicităţii sau imoralităţii scopurilor (adesea ascunse) urmărite de
una dintre părţi.
Sunt acte juridice abstracte titlurile de valoare, adică înscrisurile constatatoare (instrumentum) care încorporează
drepturi de creanţă izvorâte din acte juridice care, prin această încorporare într-un titlu de valoare negociabil, se detaşează
de cauza actului juridic iniţial din care s-au născut. Creanţa trebuie executată de către debitor, fără ca el să poată opune
eventuala nevalabilitate a cauzei actului juridic (negotium) din care s-a născut acea obligaţie. Cea mai cunoscută dintre
titlurile de valoare care sunt acte juridice abstracte este obligaţiunea C.E.C., titlu la purtător, liber negociabil, pe care
debitorul – C.E.C. BANK – S.A. este obligat să-l onoreze la simpla prezentare, fără a putea ridica vreo excepţie derivând
din cauza actului juridic iniţial din care s-a născut obligaţia sa.

Exemple de acte juridice abstracte: cambia, cecul, poliţele de asigurare, biletul la ordin, acţiunile societăţilor
comerciale, titlurile reprezentative (conosament, warant, recipisă de depozit) etc.

12. Alte clasificări ale actelor juridice. În funcţie de diferite criterii, actele juridice civile pot fi clasificate şi în:
a) După calitatea părţilor (contractanţilor) vom distinge între acte intuitus personae (în considerarea persoanei) şi
acte fără intuitus personae; de altă parte, acte (contracte) care au în vedere calitatea de consumator şi despre care am
vorbit deja.
Prin contract intuitus personae înţelegem contractul la a cărui încheiere şi executare se are în vedere persoana
cocontractantului; în acest caz consideraţia persoanei constituie cauza angajamentului (Ph. Malaurie et alii, op. cit., p.
314). Astfel de contracte se încheie datorită încrederii pe care părţile o au în raport de persoana lor (de pildă, contractul de
mandat, donația). Dar voinţa părţilor poate să ignore contractul intuitus personae în acele contracte în care el se găseşte în
mod obişnuit; dimpotrivă, tot voinţa părţilor poate să-l aibă în vedere în acele contracte în care intuitus personae nu se află
în mod obişnuit.
De la caz la caz, elementul intuitus personae este privit nuanţat; astfel, uneori se au în vedere calităţile individuale ale
persoanei (de pildă, prietenia cu o anumită persoană), alte ori un element mai obiectiv vizând calităţi ale persoanei
(licenţiat în belle-arte, doctor în drept etc.). Cele mai numeroase intuitus personae sunt unilaterale, cum ar fi în cazul
contractului de muncă unde identitatea angajatorului, în general, nu este determinantă pentru salariat, însă calităţile
personale ale salariatului sunt determinante pentru angajator; de asemenea, în cazul medicului, avocatului, arhitectului etc.
Desigur, intuitus personae poate fi bilateral; de exemplu, de regulă, contractul dintre un actor şi un producător; pentru
fiecare dintre părţi consideraţia persoanei (talent, reputaţie, abilităţi, inclusiv opinii politice, morale etc.) sunt determinante
pentru cealaltă parte (a se vedea pe larg, idem, op. cit., p. 314).
În unele acte intuitus personae considerația persoanei este apreciată mult mai strict. Acestea sunt numite acte juridice
strict personale și nu pot fi încheiate decât exclusiv în considerarea calităților subiective ale unei anumite persoane. De
asemenea, ele nu pot fi încheiate prin reprezentare, ci numai personal. În această subcategorie intră testamentul, căsătoria,
recunoaşterea filiaţiei etc. De regulă actele strict personale se sting prin moartea autorului sau a unei părți. După cum
vom vedea, eroarea asupra persoanei este o cauză de nulitate numai în cazul actelor intuitus personae.
Însă marea majoritate a contractelor nu au elementul intuitus personae (bunăoară vânzarea-cumpărarea, schimbul, etc.)
deoarece interesează în primul rând prestaţia ca atare. Acestea acte pot fi încheiate valabil fie personal, de către partea
interesată, fie prin reprezentarea ei de către mandatar iar eroarea asupra persoanei nu poate fi cauză de nulitate.
b) Acte juridice pure şi simple şi acte juridice afectate de modalităţi; acestea din urmă sunt acte juridice a căror
eficacitate – sau numai executare – depinde de elemente viitoare, extrinseci raportului juridic (termenul, condiţia). Există
acte care nu pot fi decât pure şi simple (căsătoria, adopţia, recunoaşterea filiaţiei), după cum există acte care nu pot fi, prin
esenţa lor, decât afectate de termen (testamentul, vânzarea în rate, împrumutul, întreţinerea şi renta viageră etc.) sau de
condiţie (contractul de asigurare); majoritatea actelor juridice pot fi însă, după voinţa părţilor, fie pure şi simple, fie
afectate de modalităţi (de exemplu, vânzarea).
c) Acte juridice tipice (numite) şi acte juridice atipice (nenumite), după cum ele sunt sau nu sunt anume reglementate şi
numite de lege sau, dimpotrivă, nu au o reglementare legislativă proprie, fiind încheiate de părţi – în baza principiului
autonomiei de voinţă şi al consensualismului – pentru satisfacerea unor nevoi specifice. Contractul numit corespunde unui
anumit tip abstract de act prevăzut de lege şi are o anumită denumire (contract de vânzare-cumpărare, contract de depozit
etc.) Contractele nenumite sunt astfel pentru că nicio regulă legală nu le prevede; într-un alt sens, ele sunt contracte numite
deoarece practica le-a dat un nume cu scopul ca la prima abordare să li se cunoască conţinutul juridic (pentru geneza,
viaţa, agonia contractelor nenumite, a se vedea Ph. Malaurie, L. Aynes, P.Y. Gautier, op. cit., p. 5).
O poziţie particulară o ocupă contractul de hotelărie care parţial se compune dintr-un contract de locaţiune (camera
închiriată) şi un contract de depozit (al lucrurilor călătorului). El şi alături de el contractele care conţin operaţiuni
complexe nu sunt socotite contracte nenumite (Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, Bucureşti,
1999, p. 8).
În ce priveşte importanţa acestei distincţii, aceasta constă în regulile diferite care li se aplică. Bunăoară, pentru actele
numite părţile nu trebuie să reproducă în conţinutul lor regulile esenţiale categoriei respective de contracte; de pildă, în
cazul în care părţile au omis unele dispoziţii supletive fără a deroga expres de la ele, acestea se vor aplica în mod automat.
În ce priveşte actele juridice nenumite se vor aplica regulile stabilite de părţi, iar pentru aspectele la care părţile nu s-au
referit în mod expres se vor aplica regulile privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult (art. 1168 C. civ.).
Desigur, dacă unele acte juridice nenumite vor fi reglementate, ele vor deveni tipice (numite), de pildă, contractul de
întreţinere (art. 2254 C. civ.) care sub vechea reglementare era un contract nenumit.
d) Acte juridice fără conţinut predeterminat şi acte juridice tipizate, cu conţinut predeterminat (închirierea suprafeţelor
locative, furnizarea energiei electrice casnice, contractul de depunere la C.E.C. BANK S.A. a economiilor etc.). Unele
acte tipizate devin adevărate acte de adeziune prin care una dintre părţi impune celeilalte conţinutul contractului, această
parte neputând decât fie să adere la act, fie să renunţe la el. De fapt, actele de adeziune (contractele de adeziune) ocupă o
poziţie intermediară; după cum s-a mai subliniat, ele se află la jumătatea drumului dintre actele juridice subiective şi
actele-condiţie; art. 1175 C. civ. defineşte contractul de adeziune astfel: „Contractul este de adeziune atunci când clauzele
sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale, cealaltă
parte neavând decât să le accepte ca atare”. Atunci când o persoană singură contractează cu o întreprindere sau o societate
mare, aceasta din urmă îşi impune voinţa sa. Nu se pune problema unei negocieri, a unei discuţii de la voinţă la voinţă: cel
mai tare îşi impune voinţa sa, iar ,,cel mic” poate să contracteze sau nu. De aceea există o tendinţă a legiuitorului de a
proteja contractantul (consumatorul) solitar şi libera concurenţă. Desigur, în aceste contracte nu toate clauzele trebuie să
fie clauze standard. Sunt clauze standard stipulaţiile stabilite în prealabil de una dintre părţi pentru a fi utilizate în mod
general şi repetat şi care sunt incluse în contract fără a fi negociate cu cealaltă parte [art. 1202 alin. (2) C. civ.]. Clauzele
negociate prevalează asupra clauzelor standard (pentru clauzele neuzuale sau surprinzătoare, a se vedea art. 1203 C. civ.
şi I.Fl. Popa, Reprimarea clauzelor abuzive, în P.R. nr. 2/2004, p. 185-201).
Nu trebuie să punem semnul egalităţii între actele-condiţie şi actele sau contractele de adeziune. Aceasta pentru că
primele, odată încheiate, antrenează efectele unei instituţii juridice (de exemplu, căsătoria), în timp ce secundele, efectele
prestabilite de cocontractant sau cele derivate din lege.

Clauza abuzivă. În general, într-un contract ea înseamnă clauza impusă unui consumator sau unui neprofesionist printr-un
abuz al puterii economice a celeilalte părţi care-i conferă acesteia un avantaj excesiv, disproporţionat. Clauzele abuzive sunt o
variantă a clauzelor ilicite. S-a spus că în cazul lor nu este vorba de un abuz de drept, deoarece problema decurge mai degrabă
din exercitarea unei libertăţi (Ph. Malaurie et alii, op. cit., p. 72).
Din perspectiva Legii nr. 193/2000 (modificată în 2006) clauza abuzivă este clauza contractuală care nu a fost negociată
direct cu consumatorul şi dacă „prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract creează, în detrimentul
consumatorului şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor” [art. 4 alin. (1)].
Aşadar, vom recunoaşte că o clauză este abuzivă când: a) ea nu a fost negociată în mod direct cu consumatorul de către
cealaltă parte (profesionistul); b) clauza creează în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi
obligaţiile părţilor; c) dezechilibrul semnificativ creat în detrimentul consumatorului să fie contrar principiului bunei-credinţe;
aceste condiţii trebuie îndeplinite cumulativ.
În anexa la legea menţionată există o aşa-numită „listă neagră” a clauzelor care sunt considerate abuzive, dar judecătorul
poate identifica şi alte clauze abuzive pe care apoi le poate elimina din contracte (în Franţa, Curtea de Casaţie, după lungi
ezitări i-a recunoscut judecătorului puterea de a declara nescrisă o clauză abuzivă chiar dacă aceasta nu era interzisă de un text
de lege). Sunt apoi şi alte acte normative care prevăd în mod expres care anume clauze sunt abuzive. Sancţiunea aplicabilă
clauzelor abuzive pare a fi nulitatea absolută, dar opiniile sunt împărţite. În orice caz, extinderea legislaţiei speciale în afara
dreptului consumatorului nu este admisă (pentru detalii, a se vedea J. Goicovici, Clauzele abuzive în Dreptul consumaţiei, Ed.
Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006, p. 73-80).

Codul civil reglementează în art. 1176 contractul-cadru care stabileşte regulile generale ce vor fi aplicabile de către
părţi în viitor. El pregăteşte, de fapt, încheierea mai multor contracte care se vor încheia şi care se numesc contracte de
aplicaţie sau de executare; el presupune, de regulă, derularea unor raporturi juridice de durată. Ar fi vorba, deci, de un
acord iniţial la momentul încheierii contractului-cadru şi o serie de convenţii ulterioare care nu sunt altceva decât punerea
în executare a contractului-cadru (a se vedea, pentru detalii şi diferenţieri faţă de alte contracte, Ş. Diaconescu, Contractul
cadru de distribuţie comercială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 218 şi urm.).
Textul de lege despre care am făcut amintire (art.1176 C. civ.) stabileşte: „(1) Contractul-cadru este acordul prin care
părţile convin să negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt determinate
de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi volumul prestaţiilor ,,precum şi, dacă
este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii ulterioare”.
e) Acte juridice cu executare dintr-o dată (uno ictu) care se execută instantaneu prin săvârşirea unei singure prestaţii
(de pildă, o vânzare în care bunul şi preţul sunt predate dintr-o dată) şi acte juridice cu executare succesivă care se exe-
cută fie prin mai multe prestaţii succesive (contractul de arendare, contractul de închiriere a spaţiului locativ, de rentă
viageră etc.), fie printr-o prestaţie continuă (contractul de întreţinere, obligaţia locatorului de a asigura folosinţa bunului
etc.). Aici factorul timp în executarea contractelor joacă un rol important.
Există acte juridice cu caracter mixt în care o parte are o obligaţie cu caracter succesiv în timp ce cealaltă poate avea o
obligaţie cu executare continuă (pentru detalii a se vedea E.J. Prediger, op. cit., p. 102). Contractul cu executare succesivă
poate fi cu durată determinată sau cu durată nedeterminată.
Importanţa acestei clasificări rezidă în felul sancţiunii în cazul neexecutării culpabile a contractului sau al executării
necorespunzătoare a obligaţiilor izvorâte din acesta. În adevăr, în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o
dată sancţiunea pentru neexecutarea culpabilă sau pentru executarea necorespunzătoare va fi rezoluţiunea (care presupune
desfiinţarea cu caracter retroactiv a contractului); în ipoteza contractelor cu executare succesivă va fi incidentă rezilierea,
care însă va avea ca efect desfiinţarea contractului numai pentru viitor. Art. 1554 C. civ. stabileşte efectele rezoluţiunii şi
rezilierii. Una dintre excepţiile de la regula statuată o constituie contractul de întreţinere în cazul căruia neexecutarea
culpabilă a obligaţiei de întreţinere operează rezoluţiunea şi nu rezilierea. Aceasta deoarece în ipoteza acestui contract
numai pentru una dintre părţi obligaţiile au caracter succesiv, ori în cazul rezilierii obligaţiile ambelor părţi trebuie să aibă
caracter succesiv; transferul dreptului – în acest contract – de la creditorul întreţinerii (întreţinător) la debitorul acesteia
(întreţinut) are loc uno ictu. Uneori este dificil de a distinge clar contractul cu executare succesivă de o serie de contracte
succesive cu executare instantanee ce se succed în timp (Ph. Malaurie et alii, op. cit., p. 210); din acest punct de vedere
autorii citaţi spun, şi este bine să reţinem, că „adesea în drept, atunci când privim îndeaproape, lucrurile nu sunt atât de
simple”.
Această clasificare capătă importanţă şi în perioadele de instabilitate economică când numai contractele care au drept
obiect o sumă de bani şi sunt succesive pot fi, după caz, „reajustate”. Ea interesează apoi conflictele de legi în timp şi mai
ales insolvenţa (falimentul), aşa cum am mai arătat.