Mare clasic al literaturii române, Ion Creanga a adus acesteia nu doar o imagine a

vieții sau a mentalităților celei de-a doua jumatati a secolului al XIX-lea, cât mai ales o
societate rurală reconstituită într-un mod original printr-o operă care înfruntă, prin valoarea sa
estetică, timpul. Lumea lui este o lume moldovenească întruchipată prin eroi care sunt înainte
de toate oameni obișnuiți, care vorbesc o limbă încărcată de tâlcuri și prin ale căror pățanii
sunt transmise sensuri morale.

Tema confruntării dintre forțele binelui și cele ale răului, maniheismul, capătă la Ion
Creangă caracter secundar, o alta temă, recurentă și ea în basm, devenind proeminentă, cea a
maturizării. Titlul aduce în prim-plan aceasta temă, prin structura nominală extinsă „Povestea
lui Harap-Alb” fiind anticipată istorisirea calatoriei de formare a tânărului fecior de crai, care
trebuie să parcurgă drumul de la „harap” la „împărat”, de la slugă la stăpân, dar și drumul de
la „întuneric” la „lumina” pentru a-și începe drumul în viața și pentru a se dovedi demn de a
conduce o împărăție, o istorisire care este nu doar relatare, ci „poveste”, adică fapte
transformate în cuvânt.

Relațiile spațio-temporale din „Povestea lui Harap-Alb” poartă și ele amprenta

convențiilor genului, indeterminarea spaţio-temporală susținând nevoia de a imprima caracter
general-valabil semnificațiilor. Încă din formula de incipit: „Amu cică era odată într-o țară”,
prin prezența nehotărâtelor „odată” și „o” faptele sunt proiectate într-un trecut îndepărtat și
într-un spațiu imprecis, dar la autorul cult prezența adverbului de timp fonetizat moldovenește
„amu” și a imperfectului „era ” are rolul de a face legătura între timpul trecut al întâmplărilor
și prezentul narării, prin actualizarea semnificațiilor. Consecința indeterminării temporale și
spațiale este construirea unui cronotop specific, care permite dilatarea temporală și spațială
necesare călătoriei eroului dintr-un capăt în celalalt al lumii, dar și ancorarea într-un illo
tempore, într-un timp al întâmplărilor exemplare.

Construcția subiectului respectă schema narativă clasică: situația de echilibru (traiul

liniștit de la curtea unui crai cu trei feciori), elementul perturbator (sosirea scrisorii de la
Verde-Împărat), acțiunea reparatorie (călătoria și depășirea probelor- aducerea „sălăților” din
Grădina Ursului- o inițiere în vegetal, aducerea capului de cerb și a pieii acestuia cu pietre
prețioase- o inițiere în mineral sau aducerea fetei de împărat- o inițiere în uman, prin proba
iubirii), refacerea echilibrului prin pedepsirea spânului, și răsplătirea eroului, prin căsătoria cu
fata lui Împăratului Roş, și căpătarea împărăției, evenimentele fiind narate cronologic, prin
înlănțuirea episoadelor și având la bază conflicte exterioare (conflictul protagonist-
antagonist). Transfigurarea temelor este fundamentată pe utilizarea unor motive recurente în
basm - superioritatea mezinului, cifrele magice, obiectele miraculoase, prietenia, supunerea
prin vicleșug sau probele, subsumate unui motiv central, motivul drumului.

Harap-Alb, personajul principal, masculin și individual al basmului, este un personaj a

cărui evoluție este sociala, de la „crăișor” la împărat, și morala, protagonistul, simbol al
binelui, fiind tânărul în curs de maturizare care trebuie să-și descopere drumul în viață.
Naivitatea sa: „boboc în felul sau la trebi d-aistea” și credulitatea (crede că pădurea este țara
spânilor şi se lasă păcălit de vorbele mieroase ale Spânului) sunt datorate lipsei de experiență,
de aceea el trebuie să parcurgă un anevoios drum spre maturizare. Drumul său înseamnă
acumularea unor trăsături psiho-morale necesare unui viitor împărat și unui om adevărat, este
o călătorie a desăvârșirii de sine pe care trebuie să o parcurgă pentru a se arăta demn de
moștenirea spirituală a tatălui său, a cărui încredere simte că nu trebuie să o dezamăgească.
Bunătatea sa sufletească și milostenia sunt calități care îi aduc recunoștința celor din jur și
victoria asupra răului, scenele în care dăruieşte un ban bătrânei, care se va dovedi a fi Sfânta
Duminică, sau cele în care dă ajutor albinelor şi furnicilor fiind cele mai relevante.

Spre deosebire însa de basmele populare, personajele lui Ion Creanga sunt aduse mai
aproape de realitate, prin antropomorfizarea și localizarea fabulosului. Eroul nu este chiar un
erou de basm neînfricat și gata de aventură, ci un tânăr obișnuit, care se teme, își plânge de
milă și și-ar dori să fi rămas acasă: „ decât aşa viaţă, mai bine moarte de o mie de ori”, un
personaj care nu mai are nici puterea de a se metamorfoza, putând doar să înțeleagă limba
animalelor și să vorbească cu acestea.

Scena rătăcirii în pădure este prima dintre încercări, rătăcirea în pădurea labirint fiind
o rătăcire simbolică, vorbind despre încurcarea drumurilor destinale („ încep a i se încurca
cărările”), iar întâlnirea cu spânul este o întâlnire necesară, întâlnirea cu răul, ale cărui „măști”
tânărul încă nu le poate recunoaște. De trei ori încearcă să respecte avertismentul tatălui, dar
de trei ori îi apare în cale spânul care, prin vicleșug, îl transformă în sluga sa, schimbul de
identități având loc printr-o coborâre și ieșire din fântână, o moarte și o naștere inițiatice, prag
spre o alta etapă existențială, botezul personajului accentuând trecerea sa spre noviciat,
jurământul necesar simbolizând această acceptare a inițierii: „şi-i dă paloşul să-l sărute, ca
semn de pecetluire a jurământului”. Din neinițiat „crăișorul” devine novice sub numele de
Harap- Alb, pe care i-l dă spânul sub jurământul de care nu va putea fi dezlegat decât când „îi
muri și iar îi învie”, un nume ce sugerează dubla sa identitate, de slugă și de împărat, dar și
etapa intermediară în inițiere, aflându-se încă între „întuneric” și „lumină”.

Iniţierea presupune parcurgerea probelor impuse de iniţiator: aducerea salatelor din

Gradina Ursului, a capului și a pieii cerbului sau a fetei împăratului Roș nefiind altceva decât
etape necesare ale inițierii - inițierea în vegetal, în animal sau în uman, prin iubire.
Parcurgerea acestor experiențe, necesare, înseamnă acumularea unor valori umane: prietenia,
milostenia, loialitatea, respectul celor mici, curajul, sau cunoașterea propriilor calități și
slăbiciuni. Ca viitor împărat, eroul trebuie să fie supus pentru a supune (îndeplinește probele),
să respecte și să protejeze pe cei slabi (episoadele cu crăiasa albinelor și crăiasa furnicilor), să
învețe să-și aleagă sfetnicii( episoadele cu Ochilă, Flămânzilă, Păsări-Lăţi-Lungilă, Setilă,
Gerilă), iar ca om, să-și învingă temerile, să fie încrezător și să meargă până la capăt, să
accepte ajutorul celor din jur, să nu se arate trufaș, să-și respecte cuvântul dat etc.

Drumul de întoarcere este un drum în care cunoaște iubirea, astfel că la curtea

unchiului său fata împăratului îl demască pe spân, arătând cine este adevăratul crai, eroul fiind
ucis de Spân şi înviat apoi de fată cu ajutorul obiectelor magice - apa vie, apa moartă şi cele
trei smicele - antieroul fiind omorât de cal, căci rolul iniţiatorului s-a încheiat. Moartea lui
Harap-Alb este şi ea o moarte necesară, această scenă marcând încheierea experienţei
iniţiatice, ultima experienţă fiind aceea a morţii şi învierii, o moarte şi o înviere ritualică, prin
care este marcată trecerea într-o nouă etapă existenţială. Pregătit pentru viaţă şi pentru a fi un
bun împărat, protagonistul este răsplătit cu primirea împărăţiei şi o nuntă de poveste cu fata
împăratului Roş, cuvintele Sfintei Duminici: „Puţin mai este, şi ai să ajungi împărat, care n-a
mai stat altul pe faţa pământului aşa de iubit, de slăvit şi de puternic” găsindu-şi acum sensul.

In opinia mea, constructia personajului din basmul lui I. Creanga reflecta nu doar
temele acestei specii literare, eroul devenind intruchiparea binelui sau a unui tanar care
trebuie sa parcurga dificila calatorie a maturizarii ca om si viitor imparat, un simbol al
omeniei si al bunatatii sufletesti asezate mereu in antiteza cu viclenia si rautatea
antagonistului, cat mai ales capacitatea marelui autor roman de a vedea in personajele sale
omul obisnuit, fara trasaturi supranaturale, care nu e mereu viteaz sau inteligent, ci omul care
trebuie sa descopere o lume in care raul se ascunde adeseori in spatele binelui, un om care
trebuie sa-si accepte propriile slabiciuni si ca are nevoie de ceilalti pentru a-si gasi drumul.