FACULTATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

SPECIALIZAREA ASISTENŢĂ MEDICALĂ GENERALĂ

NURSING
GENERAL
CURS
 ÎNGRIJIREA ŞI
SUPRAVEGHEREA SPECIFICĂ A
BOLNAVILOR CU AFECŢIUNI
ALE APARATULUI
DIGESTIV
CURS 7

1. Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

2. Hemoragia digestivă
3. Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului
1. Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

 Greaţa
Greaţa este o senzaţie greu de definit. Localizată, dacă poate fi
localizată, în gât sau epigastru, este descrisă de obicei ca senzaţia unei
vărsături iminente.
Greaţa este probabil expresia unei stimulări minore a centrului
vărsăturii, situat în nucleul tractului solitar (nucleul bulbar al vagului),
ceea ce explică frecventa asociere a acesteia cu alte manifestări de
stimulare vagală (salivaţie, hipotensiune cu senzaţie de lipotimie
iminentă, bradicardie, transpiraţii, paloare).
De asemenea, greaţa se însoţeşte, de regulă, de inapetenţă.
Greaţa este o senzaţie ce poate fi provocată de un miros neplăcut,
de observarea unui aliment sau a unei substanţe care a provocat greaţă
sau vărsătură anterior sau chiar a unui spectacol neplăcut, în afara
oricărei suferinţe digestive.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor
Distensia sau iritaţia tubului digestiv superior (esofag, stomac,
duoden), iritaţia peritoneală, obstrucţia sau spasmul intestinal sunt
asociate cu greaţă, fără a se putea stabili o relaţie cauzală între un anume
tip de modificare funcţională sau stimulare digestivă şi apariţia greţii.
Din punct de vedere clinic, greaţa poate apărea ca un simptom
precedând vărsătura sau poate fi izolată.
Greaţa izolată se întâlneşte în variate afecţiuni digestive şi
extradigestive.
Ea poate apărea ca un simptom precoce în gastrita cronică şi
cancerul gastric, unde poate fi unicul sau cel mai important simptom. În
icterul obstrucvtiv, ca şi în hepatopatiile acute şi cronice, greaţa poate fi
un simptom important, chinuitor.
În acest context, trebuie menţionată greaţa cu inapetenţa, întâlnite
caracteristic în hepatita acută, situaţie în care pot fi unicele simptome şi
preceda instalarea icterului. Iritaţia gastrică uremică este cauza de greaţă
la bolnavii cu insuficienţă renală acută sau cronică. Greaţa matinală, care
nu împiedică alimentaţia, apărută la o femeie tânără sugerează sarcina.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

 Vărsătura
Termenul de vărsătură desemnează atât un act fiziologic, cât şi
produsul său.
Vărsătura reprezintă expulzarea cu forţă pe cale bucală a
conţinutului gastrointestinal.
Acelaşi termen desemnează şi conţinutul eliminat.
Vărsătura este un act reflex complex, interesând atât nervi
somatici motori, cât şi centri vegetativi.
În timpul actului vărsăturii, stomacul este relaxat, iar pilorul
contractat, închis, împiedicând trecerea conţinutului gastric în duoden.
O contracţie brutală, puternică a muşchilor abdominali şi
diafragmului împinge cu putere conţinutul gastric în esofag şi duce la
eliminarea lui pe gură.
În acest act stomacul are un rol pasiv, fiind golit de conţinut de
creşterea bruscă a presiunii abdominale.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor
Creşterea presiunii abdominale şi împingerea conţinutului gastric
în esofag sunt însoţite de ridicarea palatului moale, care împiedică
trecerea conţinutului gastric în nazofaringe şi fosele nazale, şi de
coborârea şi mişcarea anterioară a laringelui, cu închiderea glotei şi
oprirea respiraţiei, ceea ce împiedică intrarea conţinutului digestiv în
căile respiratorii.
Rezultă astfel că în realizarea componentei efectorii a reflexului
sunt antrenaţi nervii frenic (contracţia diafragmului), intercostali
(contracţia presei abdominale), vag (mişcarea laringelui, închidrea glotei,
contracţia pilorului şi relaxarea corpului gastric şi cardiei),
glosofaringian (ridicarea vălului palatin).
În cursul vărsăturii, esofagul poate fi animat de mişcări
antiperstaltice.
Precedând vărsătura, pot exista mişcări antiperisaltice duodenale
(sau chiar intestinale), cu deschiderea pilorului şi refularea conţinutului
intestinal în stomac, dar asemenea mişcări nu participă la actul de
vărsătură propriu-zis.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

Centrul vomei (emetic) se află situat în regiunea fasciculului

solitar (nucleul vagal bulbar) şi substanţa reticulară învecinată şi trimite
stimuli către centrii motori ai nervilor menţionaţi.
Aferenţele sale sunt: directe, provenind din zonele viscerale (în
primul rând gastrointestinale), pe calea vagului şi, posibil, a nervilor
splahnici; indirecte, prin zona declanşatoare chemoreceptoare.
Aceasta se află situată superficial în planşeul ventriculului IV şi
este excitată de stimuli chimici (exemplu, apomorfină, digitală etc.) aduşi
pe cale circulatorie şi stimuli provenind din alte etaje ale sistemului
nervis.
Etaje nervoase superioare, inclusiv scoarţa, pot influenţa centrul
vomei (vărsătura psihică).
O prezentare exhausivă a cauzelor vărsăturii şi o clasificare
logică sunt dificile, dacă nu imposibile, deoarece practic orice boală
organică a tubului digestiv şi anexelor, ca şi a altor organe, numeroase
boli generale, afectări ale sistemului nervos vegetativ, boli sau tulburări
neurologice şi psihice pot sta la originea vărsăturii.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

Sensibilitatea la apariţia vărsăturii este variabilă interindividual,

la unele persoane reflexul fiind foarte uşor declanşat de stimuli minori,
stări febrile sau subfebrile etc.
La asemenea persoane orice boală sau chiar stimulare fizică sau
psihică pot declanşa vărsătura.
1. Vărsături de cauză digestivă
a) Ulcerul necomplicat însă nu este o cauză comună de
vărsătură.
Apariţia vărsăturilor semnifică, de regulă, existenţa unor
complicaţii, în primul rând obstrucţia pilorică, fie funcţională prin edem
sau spasm, fie organică, cicatriceală.
b) Gastrita acută, inclusiv cea alcoolică.
c) Inflamaţii acute ale unui segment al tubului digestiv sau
anexelor sale, ca, de exemplu, apendicita acută, gastroenteria,
colecistita, pancreatita, hepatita acută pot fi cauză de vărsătură.
d) Iritaţia peritoneală de orice origine.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor
2. Vărsături de cauză neuropsihică
a) Afecţiunile labirintice, de la răul de mişcare la sindromul
Ménière, dau vertij (senzaţie giratorie – de învârtire a ambientei în jurul
subiectului) şi vărsătura.
b) Boli cerebrale cauzând hipertensiune intracraniană (tumori,
hemoragie, abces cerebral) dau vărsătură, de regulă explozivă.
c) Boli vasculare, ca migrena, sau inflamatorii, cum ar fi luesul
nervos pot da cefalee şi vărsături.
d) Stresul psihic, amintirea unor evenimente neplăcute, isteria pot
fi la originea vărsăturii „psihice”.
3. Boli sau disfuncţii endocrine
Hipertiroidismul, hiper şi hipoparatiroidismul, boala Addison
(insuficienţa corticosuprarenală) sunt cauze de vărsături.
În mod special trebuie menţionată, în această categorie, vărsătura
ce însoţeşte începutul decompensării acidocetozice a diabetului zaharat.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor
4. Sarcina dă vărsături care, de regulă, nu împiedică alimentaţia.
5. Alte cauze de vărsătură
a) Insuficienţă renală în stadiul uremic, insuficienţă cardiacă,
stările febrile.
b) Bolile respiratorii, în primul rând catarul nazal cu secreţii în
nazofaringe.
c) Unele medicamente, ca digitala, xantinele, opiaceele, unele
antimicrobiene (antibiotice sau sulfamide) pot da vărsături, fie prin
iritaţie digestivă, fie prin iritarea zonei chemoreceptoare.
Conţinutul vărsăturii poate oferi informaţii utile, uneori
caracteristice, pentru patologia de origine.
1. Vărsătura cu secreţii gastrice normale are un miros acid
caracteristic, pătrunzător şi gust acru.
Absenţa acestuia sugerează anaclorhidria (absenţa de secreţie
acidă a stomacului) sau existenţa unei false vărsături, de fapt regurgitaţie
din esofag.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor
2. Mirosul sau chiar aspectul fecaloid al vărsăturii este
caracteristic ocluziei intestinale joase sau fistulei gastrocolice care
complică un cancer de colon transvers.
O ocluzie intestinală superioară înaltă de lungă durată sau unele
cancere stenozate gastrice pot duce la apariţia de miros fecaloid prin
suprainfecţia deasupra stenozei cu floră din colon.
3. Alimentele prezente în vărsătura postprandială informează
privind gradul de digestie.
Alimentele care au stagnat mai mult în stomac sunt chimificate,
divizate în particule mici.
Prezenţa de alimente nedigerate sugerează o lipsă de digestie
gastrică, prin lipsa de secreţie. Prezenţa de alimente ingerate cu peste 8
ore înainte de vărsătură se întâlneşte în stenoza polorică, benignă sau
malignă.
4. Prezenţa de bilă în vărsătură îi conferă un gust amar şi
semnifică permeabilitatea pilorului cu reflux duodenogastric.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

5. Vărsătura de suc gastric fără resturi alimentare, noaptea sau

dimineaţa pe nemâncate se întâlneşte în ulcerul duodenal cu spasm
piloric.
6. Vărsătura cu mucus, de obicei în cantitate mică, este
caracteristică sarcinii.
7. Vărsătura cu puroi este foarte rară şi sugerează o gastrită
supurativă sau ruperea unui abces în tractul digestiv superior.
8. Vărsătura cu sânge se numeşte hematemeză.
Ea se întâlneşte în sângerări situate deasupra unghiului lui Treitz.
Sângele este neaerat, de culoare închisă, uneori negru,
asemănător zaţului de cafea.
9. În vărsătură pot fi găsiţi paraziţi digestivi (ascarizi, tenie etc.)
sau corpi străini înghiţiţi accidental.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

Vărsăturile în majoritatea cazurilor sunt observate de asistentă,

ceea ce îi dă posibilitatea să urmărească frecvenţa, orarul lor, simptomele
premergătoare, cantitatea, mirosul, conţinutul şi substanţele străine
cuprinse în masa evacuată.
Asistenta va nota vărsăturile pe foaia de temperatură, iar
conţinutul stomacal evacuat îl va păstra, pentru a-l arăta medicului la
vizită.
Dacă bolnavul varsă de mai multe ori, de fiecare dată vărsăturile
trebuie captate într-un vas separat, determinându-se ulterior cantitatea
totală într-un cilindru gradat.
Dacă diagnosticul etiologic al vomei nu a fost stabilit, vărsăturile
vor fi păstrate în vederea examinărilor chimice şi bacteriologice.
Frecvenţa vărsăturilor va fi notată în foaia de temperatură cu un
cerc, sau dacă sunt foarte frecvente se va întocmi o rubrică separată, iar
pe foaie se va însemna numărul total.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

Orarul vărsăturilor se raportează la alimentaţie. Din acest punct

de vedere distingem:
a) vărsăturile matinale, dimineaţa pe stomacul gol, ce apar la
alcoolici şi gravide;
b) vărsăturile postprandiale, imediat după alimentare, ce apar de
obicei la nevropaţi;
c) vărsăturile tardive, la 2-6 ore după consumul alimentelor, ce
apar în ulcer şi cancer stomacal complicate cu stenoză pilorică.
Simptomele premergătoare vărsăturilor sunt greaţa, salivaţia
abundentă, ameţelile, tahicardia, dureri de cap, transpiraţii reci, stare
generală alterată.
În aceste cazuri vărsătura aduce de obicei o uşurare a acestor
bolnavi.
Alteori vărsăturile se produc fără nici un efort şi au origine
centrală, datorându-se creşterii presiunii LCR (meningite).
Vărsăturile sunt provocate şi precedate de accese de tuse (tusea
convulsivă).
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

Cantitatea vărsăturilor este variabilă.

În cazul vărsăturilor alimentare, bolnavul varsă toată cantitatea
alimentelor consumate.
În stenoza pilorică, cantitatea vărsăturilor este foarte abundentă,
mult mai mare decât cantitatea alimentelor consumate, la aceasta
adăugându-se şi secreţia exagerată a glandelor stomacale, precum şi
resturi de la alimentaţiile anterioare.
Mirosul vărsăturilor este fad.
Mirosul devine acru în caz de hiperclorhidrie, fecaloid în caz de
reflux al conţinutului intestinal în stomac şi de unt rânced în caz de
fermentaţie stomacală.
Conţinutul vărsăturilor este foarte variat.
El rezultă din alimentele ingerate, suc gastric şi duodenal,
conţinutul duodenal şi intestinal regurgitat şi uneori din exudatul
pereţilor gastrici şi al sângelui.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor
Din punct de vedere al continutului deosebim:
a) vărsături alimentare conţinând alimentele consumate cu câteva
ore înainte.
b) vărsături mucoase, apoase, conţinând produsele hipersecreţiei
gastrice din gastrite şi din cancerul gastric;
c) vărsături biliare ce au o culoare galben verzuie sau verde
închis, cu gust amar, ce se întâlnesc în colecistopatii;
d) vărsături fecaloide de culoare galben murdară, cu miros
fecaloid, ce apar în ocluzii intestinale;
e) vărsături purulente în care conţinutul stomacului este amestecat
cu puroi ca în gastrita flegmonoasă;
f) vărsături sanguinolente şi de sânge pur (hematemeză), se
datoresc, fie unor îmbolnăviri ale stomacului, fie ale unor organe
învecinate sau a unor boli generale.
Greaţa şi vărsătura. Supravegherea vărsăturilor

Sângele poate să provină din stomac (ulcer sau cancer gastric)

sau din organele învecinate (plămâni, gingii, nas) fiind înghiţit şi apoi
eliminat prin vărsătură în mod secundar.
Dacă sângele din stomac se găseşte în cantitate redusă, el apare în
vărsătură sub formă digerată sau semidigerată, având o culoare brună, de
aspectul drojdiei de cafea.
Vărsăturile de culoare neagră cu aspect de zaţ de cafea, reflectă o
tulburare gravă de coagulare a sângelui (coagulopatia intravasculară
diseminată).
2. Hemoragia digestivă
Hemoragia digestivă
Tubul digestiv, interfaţă importantă între organism şi mediu,
poate fi sediul unor leziuni care să sângereze, uneori masiv şi punând în
pericol viaţa bolnavului, alteori puţin şi continuu, diagnosticul de
sângerare fiind dificil.
Sângerarea poate fi prima şi/sau singura expresie a unei boli
grave sau un simptom absolut banal.
În funcţie de modul de exteriorizare al hemoragiei, se disting mai
multe tipuri de sângerare desemnate prin termeni diferiţi.
1. Hematemeza înseamnă eliminarea pe cale bucală, prin
vărsătură, de sânge provenind din tubul digestiv superior. Hematemeza
poate fi masivă, cu sânge roşu sau poate conţine sânge parţial
transformat în hematină, negru, în urma stazei gastrice şi contactului cu
acidul clorhidric gastric.
2. Melena desemnează eliminarea pe cale rectală a unui scaun
conţinând sânge digerat. Melena apare ca un scaun negru, moale, lucios,
comparat cu păcura.
Hemoragia digestivă

3. Rectoragia este eliminarea pe cale anală de sânge roşu,

nedigerat, provenind de regulă din intestinul terminal.
4. Enteroragia semnifică eliminarea rectală de sânge roşu,
amestecat cu chim intestinal (uneori cu aspect de „zeamă de carne”),
provenind din intestinul subţire.
5. Hematochezia este un termen ce semnifică eliminare anală de
sânge nedigerat, fără alte precizări.
6. Hemoragia ocultă digestivă desemnează evidenţierea de sânge
în scaun prin metode chimice, în condiţiile unei diete care să nu conţină
hemoglobină şi a prezenţei unui scaun aparent normal.
Se întâlneşte în pierderile repetate sau continue ale unor cantităţi
mici de sânge prin tubul digestiv, insuficiente pentru a fi observate
macroscopic, dar care pot semnifica o boală organică gravă.
Hemoragia digestivă

Hematemeza şi melena sunt datorate sângerării în tubul digestiv

superior, deasupra unghiului lui Treitz, şi sunt grupate împreună sub
termenul de hemoragie digestivă superioară, iar celelalte formează
grupul hemoragiilor digestive inferioare.
Hemoragiile digestive superioare sunt situaţii clinice dramatice,
urgenţe medico-chirurgicale, cu apariţie brutală, fie în condiţii de
sănătate aparentă, fie pe fondul unei suferinţe digestive anterioare,
diagnosticată sau nu.
Prezenţa hematemezei indică o sursă de sângerare deasupra
unghiului duodenojejunal (Treitz) şi se însoţeşte de regulă de melenă.
Prezenţa izolată a melenei se întâlneşte mai frecvent în leziuni
distale de pilor, dar se poate întâlni şi în leziuni proximale, inclusiv
esofagiene.
Nivelul distal la care se poate afla originea unei hemoragii care să
dea melenă deprinde de viteza de tranzit intestinal a sângelui.
În general, prezenţa sângelui în lumenul digestiv duce la o
accelerare a tranzitului, de unde consistenţa moale a scaunului melenic.
Hemoragia digestivă
Deşi, în general, se admite că prezenţa melenei semnifică o
sângerare din tubul digestiv superior, scaunul poate apărea, rareori,
melenic şi în sângerările cecale, dacă tranzitul este întârziat. Sub acest
nivel scaunul conţine sânge nedigerat.
O sângerare superioară, esofagiană, gastrică sau duodenală, dacă
este foarte abundentă, dă melenă, în care culoarea este negru-roşcată,
prin digestia incompletă a sângelui. Hemoragiile digestive superioare
trebuie deosebite de prezenţa de sânge în vărsătură sau scaun de altă
origine decât cea digestivă menţionată sau de prezenţa unor alte produse
care imprimă scaunului (sau vărsăturii) o culoare similară.
Hematemeza trebuie deosebită de:
1. Hemosialemeza – eliminarea de salivă pătată cu sânge, în
această situaţie sângele provine de regulă din leziuni gingivale, rareori
alte leziuni bucale şi este eliminat în afara unui efort de vărsătură;
2. Epistaxisul înghiţit poate fi confundat cu o hematemeză,
deoarece sângele se elimină prin vărsătură, dar provine din fosele nazale,
şi înghiţit;
Hemoragia digestivă
Hemoptizia – eliminarea de sânge prin tuse, din arborele
respirator, poate pune probleme de diferenţiere atunci când diagnosticul
se face retrospectiv, bazat pe anamneză.
Melena trebuie deosebită de:
1. Coloraţia negricioasă sau închisă a scaunului după consumul
unor alimente ca spanacul sau sfecla sau al unor medicamente, cum ar fi
sărurile de bismut; în aceste condiţii, scaunul este de consistenţă
normală, iar culoarea nu este negru lucios, eventual cu nuanţă roşie, ci
negru-verzui sau cenuşiu, mat;
2. Hemoragiile digestive inferioare nu duc la prezenţa de sânge
digerat, negru în scaun;
3. Epistaxisul sau hemoptizia înghiţite pot da scaun melenic, dar
originea sângelui este extradigestivă, deci este o falsă melenă.
Gravitatea imediată a unei hemoragii digestive superioare este
dată de cantitatea de sânge puerdut şi de continuarea hemoragiei.
Aceste elemente pot pune în pericol imediat viaţa bolnavului.
Prognosticul de durată (pe termen lung) depinde de cauza sângerării.
Hemoragia digestivă
Prezenţa hemoragiei digestive se însoţeşte de simptome şi semne
determinate de pierderea sanguină. Astfel, bolnavul are ameţeli ce pot
merge până la sincopă, transpiraţii profuze, palpitaţii, sete.
Pierderea unei cantităţi de sub 500 ml sânge este asimptomatică.
Hemoragiile digestive superioare pot fi datorate unor cauze
variate, care pot fi localizate în funcţie de sediul anatomic al leziunii sau
în funcţie de mecanismul sângerării.
În funcţie de mecanismul sângerării, hemoragiile pot fi datorate
unei leziuni a peretelui tubului digestiv superior; unei leziuni vasculare;
unei tulburări a coagulării.
Hematochezia reprezintă eliminarea de sânge nedigerat pe cale
anală şi se datorează de regulă unor leziuni situate sub valva ileocecală,
respectiv leziuni ale colonului, rectului sau canalului anal.
Leziuni ale intestinului subţire dau hemoragii oculte, uneori
melenă, rareori însă şi hematochezie.
Hemoragia digestivă
Hematochezia prin leziuni ale intestinului subţire (enteroragia) se
caracterizează prin prezenţa unui scaun diareic, lichid, colorat în roşu, cu
aspect de zeamă de carne.
Se întâlneşte în necroza ischemică intestinală (infarct sau
infarctizare intestibnală), iradierea intestinală, administrarea de toxice,
infecţiile severe.
Eliminarea de sânge roşu odată cu scaunul (rectoragia) poate
apărea ca sânge care se elimină după scaun, pe care îl acoperă
(„coafează”) sau ca sânge amestecat cu conţinutul fecal.
Prima variantă – sângerare după scaun, fără amestec cu bolul
fecal – se întâlneşte în leziunile anale – hemoroizi, fistulă anală, cancer al
canalului anal, în timp ce a doua posibilitate caracterizează leziunile
colono-rectale, cum ar fi cancerul, polipii, ulceraţiile.
3.Tulburările tranzitului digestiv.Supravegherea scaunului

Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului

Tulburările tranzitului digestiv – constipaţia şi diareea – sunt
simptome frecvent întâlnite, deseori foarte supărătoare pentru bolnav, a
căror semnificaţie poate varia de la o tulburare închipuită, la o afecţiune
acută banală şi până la o suferinţă gravă, care pune în pericol viaţa.
Definirea termenilor implică analiza fiziologiei tranzitului
digestiv, a cărui variabilitate naturală ridică probleme reale de
terminologie.
Tranzitul digestiv considerat normal comportă eliminarea unui
scaun pe zi, masa fecală fiind solidă, moale, cilindrică – ovoidă, de
culoare brună, în greutate de 150-300 g.
În funcţie de regimul alimentar, o persoană sănătoasă poate avea
însă două sau chiar trei scaune pe zi în condiţiile unei diete foarte bogate
în fibre celulozice nedigerabile, sau un scaun la două, trei zile în diete
sărace în fibre.
Forma, culoarea, consistenţa şi mirosul scaunului normal variază
cu dieta şi sunt influenţate de flora intestinală.
Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului
 Constipaţia
Constipaţia se defineşte ca o încetinire anormală a tranzitului
intestinal. Aceasta are ca şi consecinţă eliminarea unui scaun uscat, de
consistenţă crescută, prin absorbţie excesivă de apă, secundar stagnării în
colon a bolului fecal. Eliminarea se face de regulă cu efort crescut
muscular, inclusiv al muşchilor voluntari ai presei abdominale.
Constipaţia poate fi cronică sau acută. Constipaţia cronică constă
în eliminarea dificilă a unui bol fecal de consistenţă crescută, afecţiune
existentă de foarte multă vreme (ani). Ea poate fi expresia unei suferinţe
colice cronice secundare, unei boli neurologice periferice sau centrale, a
unei boli cronice metabolice sau endocrine. Constipaţia acută constă în
instalarea bruscă a constipaţiei şi poate fi psihică (în cazul schimbărilor
de domiciliu) sau a unor situaţii anormale ce duc la oprirea voluntară a
reflexului de defecaţie. Ea poate fi expresia unei leziuni dureroase ale
canalului anorectal (fisuri anale, hemoroizi trombozaţi, abcese
perirectale), obstrucţia mecanică a colonului prin tumori, compresii
extrinseci datorate sarcinii şi a tumorilor pelvine.
Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului
 Diareea
Diareea se defineşte ca un tranzit accelerat, cu eliminarea unui scaun
incomplet digerat, de consistenţă scăzută, fără a se preciza un număr de scaune sau
prezenţa colicilor intestinale. Digestia insuficientă poate fi pusă în evidenţă prin
prezenţa în scaun a unei cantităţi de fibre musculare nedigerate, de amidon şi
picături de grăsime.
Diareea poate fi cronică sau acută. O diaree cu debut brusc, apărută de
puţină vreme, înspţită de colici intestinale sugerează o cauză infecţioasă sau toxică
alimentară. Un sindrom diareic cronic sugerează un sindrom de malabsorbţie.
Urmărirea tranzitului intestinal şi examinarea sistematică a scaunelor au o
deosebită importanţă pentru stabilirea diagnosticului şi urmărirea evoluţiei unui
număr însemnat de îmbolnăviri ale tubului digestiv şi glandelor anexe. De aceea,
asistenta trebuie să cunoască caracterele scaunului normal, modificările lui
patologice, precum şi tulburările apărute în legătură cu actul de fecaţie.
Urmărirea scaunului se face în mod sistematic iar cele care prezintă
modificări patologice sau sunt suspecte vor fi păstrate pentru vizita medicului. În
cazul scaunelor care semnalează o complicaţie ce necesită intervenţie medicală de
urgenţă se vor raporta imediat medicului. Scaunul păstrat pentru vizită va fi recoltat
într-un bazinet (ploscă) curat, după ce bolnavul a urinat într-un alt vas.
Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului
Datele în legătură cu tranzitul intestinal se vor nota în foaia de
temperatură, ţinând seama de frecvenţa, orarul emisiunilor, cantitatea, forma,
consistenţa, culoarea, mirosul, de eventualele substanţe străine care s-ar fi putut
amesteca cu scaunul şi de gradul de digestie a alimentelor consumate.
Frecvenţa scaunelor este de 1-2 scaune pe zi.
Constipaţia este caracterizată prin scaune odată la 3-4 zile iar diareea
este caracterizată prin 6 scaune pe zi în enterocolite până la 20-30 scaune pe zi
în dizinterie.
Orarul scaunelor în condiţii normale, se face ritmic, la aceeaşi oră a
zilei (dimineaţa după sculare).
Cantitatea materiilor fecale nu este constantă. Ea este determinată de
cantitatea şi calitatea alimentelor consumate, de gradul lor de digestie, de
intensitatea proceselor de absorbţie şi de viteza tranzitului intestinal.
În condiţiile unei alimentaţii normale, o persoană sănătoasă evacuează
zilnic 150-200 g de materii fecale. Cantitatea scaunului este mult mărită în
afecţiunile pancreasului, ale colonului, şi în diareele din cursul colitelor
cronice. Cantitatea scaunului poate să ajungă până la câteva kilograme în cazul
unor anomalii de dezvoltare ale colonului. În constipaţie, cantitatea materiilor
Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului
Constistenţa scaunului normal este păstoasă, omogenă. În caz de
diaree, consistenţa scaunului va fi mult scăzută, lichidă, apoasă
(toxiinfecţii alimentare, purgative saline). În constipaţie, scaunele se
concentrează şi devin tari, consistente, având aspectul unor coproliţi.
Consistenţa scaunului poate fi neomogenă (după o evacuare de
scaun solid dur, poate să urmeze o cantitate de scaun semilichid sau
lichid).
Forma scaunului în condiţii normale este cilindrică, cu diametrul
de 3-5 cm, de lungime variabilă.
Această formă o primesc la nivelul ultimei porţiuni a tubului
digrestiv, când traversează regiunea anorectală. În condiţii patologice,
scaunul poate să ia formă de panglică dacă regiunea este strâmtată
(cancerul rectal) sau formă filiformă, cu caracter trecător în cazul
spasmelor regiunii anorectale.
Scaunul are aspectul excrementelor de capră (bile dure, de
mărimea măslinelor) în constipaţia spastică sau a unor bile conglomerate
multilobate, în caz că a stagnat prea mult în rect.
Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului

Culoarea normală a scunelor este brună, culoare dată de

stercobilină, deribat al bilirubinei.
Intensitatea culorii este în funcţie şi de felul alimentelor
consumate.
În condiţii patologice scaunul poate avea o culoare galben-
verzuie în diaree, albicioasă, ca argila, în icterul mecanic, hipercolorat,
brun-încvhis, în icter hemolitic, neagră ca păcura, moale şi lucios, în
hemoragia digestivă superioară.
Mirosul materiilor fecale este determinat de substanţele rezultate
din procesele de fermentaţie şi de putrefacţie din intestinul gros.
Scaunele dure au un miros mai puţin pronunţat, în diaree, când se
evacuează rapid conţinutul intestinului subţire, fără ca aceasta să fi trecut
prin procesele de fermentaţie şi putrefacţie ale intestinului gros, materiile
fecale nu prezintă aproape nici un miros
Tulburările tranzitului digestiv. Supravegherea scaunului

Mirosul acid se constată în caz de fermentaţie exagerată, mirosul

putred, în caz de putrefacţie exagerată la nivelul colonului, mirosul
rânced în cazul prezenţei unei cantităţi de grăsimi nedigerate.
Scaunele sunt foarte fetide în caz de cancer al colonului şi
rectului.
Alături de numărul scaunelor, în foaia de temperatură se notează
caracterele scaunelor, dacă a fost precedat sau însoţit de cureri
abdominale sau tenesme, dacă aceste dureri au încetat sau nu după
evacuarea scaunului, iar mai departe caracterul durerilor care au însoţit
evacuarea scaunelor.