FERTILIZAREA CULTURILOR AGRICOLE

AVANTAJE SI CONSECINTE

Vasile Florina
 PRINCIPII GENERALE ALE FERTILIZĂRII RAŢIONALE – EFICIENTE ÎN SPORIREA
FERTILITĂŢII ŞI PRODUCTIVITĂŢII SOLURILOR ŞI ÎN ASIGURAREA SIGURANŢEI
ALIMENTARE

 Generalităţi: Fertilizarea culturilor agricole şi horticole are efectele

propuse (producţii mari şi de calitate) în măsura în care aceasta se îmbină
armonios şi sub control analitic agrochimic cu alţi factori ai producţiei vegetale
care potenţează rezultatele aplicării îngrăşămintelor.
Fertilizarea este un sistem integrat al cărui management şi eficienţă
sunt dependente de prezenţa şi efectul nutrienţilor esenţiali şi a altor factori de
vegetaţie. Este necesară conexiunea fertilizării cu alţi factori de vegetaţie şi
tehnologici.

Fertilizarea nu suplineşte prin eliminare alţi factori de vegetaţie şi

tehnologici ci presupune prezenţa şi efectul acestora.

Specificitatea rolurilor şi efectului nutrienţilor şi îngrăşămintelor arată

că aceştia nu îşi suplinesc acţiunile şi efectul prezenţei lor, nu se înlocuiesc
reciproc, cu atât mai mult nu înlătură deficienţele altor verigi tehnologice.

Fertilizarea se poate dirija şi controla dacă se aplică un management real al

nutrienţilor ce imbină controlul agrochimic al solului cu analiza plantei şi
cunoaşterea cerinţelor culturilor în elemente nutritive – fertilizante şi ulterior cu
un complex decizional şi tehnologic adaptat ecosistemului respectiv. Un
asemenea management este eficient şi raţional, pune în valoare şi potenţează
efectul îngrăşămintelor, asigură productivitate solurilor şi calitate producţiei
vegetale.

 Factori ce condiţionează aplicarea şi efectul îngrăşămintelor : Se reţine

ca semnificativă dependenţa aplicării îngrăşămintelor de mai mulţi factori:
a. Sistemul de agricultură: poate impune specificitate cu un management
adaptat fertilizării:

- Sistemele convenţionale: de agricultură determină, după nivelul de

intensivizare, aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor din sortimente organice,
minerale şi organominerale după însuşirile solurilor şi cerinţele plantelor, în
vederea obţinerii unor randamente maxime şi de calitate la unitatea de suprafaţă.
Acest model de fertilizare, cu caracter convenţional, impune control şi
monitorizare permanentă în vederea asigurării evoluţiei fertilităţii solurilor şi
prevenirii deficienţelor ca şi excesului de nutrienţi.

- Sistemele biologice: de agricultură, în contradicţie cu variantele celor

convenţionale exclud total folosirea îngrăşămintelor industriale de sinteză şi
promovează folosirea îngrăşămintelor organice şi biofertilizanţilor inclusiv în
alternativa unor resurse neconvenţionale (inocularea de microorganisme, bacterii
simbiotice, etc.). În unele alternative se scontează pe aport de P, K, Ca, şi Mg din
resursele naturale ale unor roci (calcare, minereuri potaso – magneziene, tufuri
zeolitice, etc.).

Fără a exclude total variantele celor două sisteme, trebuie remarcat că în

domeniul fertilităţii şi fertilizării s-au impus puternic sistemele de fertilizare
organo-minerală după principiul agronomic ce prevede ca suprafeţele cu
folosinţă agricolă şi horticolă să se fertilizeze (periodic şi alternativ) cu
îngrăşăminte organice iar cele minerale (chimice) să completeze aportul solului şi
al resurselor organice în nutrienţi până la nivelul cerinţelor recoltelor programate.
Aceste fertilizări organo-minerale, pe lângă buna bioaccesibilitate a elementelor
nutritive deţinute, prin materia organică aplicată echilibrează bilanţul humic din
sol, sporesc capacitatea de tamponare a solului şi îmbunătăţesc însuşirile fizice ale
acestora . Interacţiunea organo-minerală duce în timp la reducerea inputurilor
minerale.

b. Optimizarea agrochimică a sistemului sol-plantă: determină şi

condiţionează structura cantitativă (dozele) şi calitativă (sortimentele) fertilizării.
Acest factor al fertilizării este controlabil analitic (la sol, plantă, îngrăşăminte,
amendamente) şi determină nivelul dozelor după cerinţele plantelor şi aportul
efectiv al solului în nutrientul în cauză. Sistemul de fertilizare propus trebuie să
răspundă, pe lângă asigurarea cantitativă şi calitativă a recoltelor şi la optimizarea
agrochimică a solurilor şi creşterii fertilităţii lor. Pe măsura realizării acestui
deziderat al fertilizării, dozele propuse se reduc şi devin mai economice.

c. Asolamentele şi rotaţia culturilor: diferenţiază dozele şi sortimentele

fertilizanţilor după specificitatea plantelor componente din punct de vedere al
consumului (specific şi global) ce defineşte necesarul de nutrienţi dar şi după
specificitatea nutriţiei speciei şi genotipului respectiv. Necesarul plantelor în
nutrienţi controlează concomitent cu aportul solului în elemente nutritive,
mărimea dozei programate spre aplicare. Asolamentele şi rotaţiile impun şi alte
reguli fertilizării – aplicarea îngrăşămintelor organice se face la culturi ce
beneficiază de efectul direct, iar dozele de fertilizanţi minerali se reduc inclusiv la
culturile postmergătoare, apoi necesitatea reducerii dozei de N la culturi ce
urmează după leguminoase, etc.

d. Condiţiile climatice: mai ales sub aspectul umidităţii şi temperaturii,

raportate la valorile normale ale zonei şi localităţii, impun stări particulare
sistemelor de fertilizare.

Umiditatea atmosferică şi cea din sol apropiată capacităţii de câmp pentru

apă sporesc coeficienţii de utilizare a substanţei active din îngrăşăminte şi implicit
eficienţa îngrăşămintelor.

Temperaturile specifice zonei agricole prin valori apropiate normalelor

multianuale oferă, din acest punct de vedere, domenii de efect maxim
îngrăşămintelor.
 Valorile extreme, prea reduse sau ale excesului climatic, diminuiază efectul
îngrăşămintelor.

e. Nivelul tehnologiilor agricole: determină o anumită specificitate şi

eficienţă diferită sistemelor de fertilizare. Pentru sporirea efectului
îngrăşămintelor se impun concomitent măsuri de optimizare a lucrărilor legate de
economia apei din sol sau aplicată prin irigaţii, lucrări de îmbunătăţiri funciare,
combaterea bolilor şi dăunătorilor şi alte acţiuni tehnologice ce previn sau
înlătură efectele negative ale unor factori trofici şi tehnologici. Între aplicarea
îngrăşămintelor şi nivelul tehnologiilor agricole şi horticole există o
intercondiţionare pozitivă.

 Tipuri de fertilizare după epoca (momentul) şi metoda aplicării

îngrăşămintelor:
Managementul fertilizării include într-un sistem unitar şi integrat definirea
tipurilor de fertilizare după momentul (epoca) şi metoda aplicării îngrăşămintelor
de care se leagă, în toate cazurile, eficienţa aplicării acestor resurse.

Fertilizarea de bază este aplicată de regulă înaintea plantatului şi

semănatului, toamna sau primăvara timpuriu. Prin această metodă
îngrăşămintele organice (cele lichide şi semilichide se pot folosi în perioada de
vegetaţie), iar dintre îngrăşămintele minerale, prin fertilizarea de bază se aplică
cele cu P şi K, dar şi fosforitele, îngrăşămintele complexe de tip PK, PMg şi NP cu
raport favorabil fosforului dar şi cele de tip NPK. În acest tip de fertilizare se pot
cuprinde, la cerealele păioase şi îngrăşămintele cu N ca 1/3-1/2 din doza de N,
înainte de semănat.

Fertilizarea de aprovizionare sau de rezervă se referă la îngrăşămintele

organice ce se aplică la înfiinţarea plantaţiilor pomicole şi viticole (la desfundarea
terenului) dar şi la cele cu P şi K aplicate la acelaşi moment. Se poate face, aceeaşi
fertilizare şi la pajiştile cultivate şi naturale, la care îngrăşămintele cu P şi K sau
cele complexe NPK se aplică înaintea însămânţării sau plantării. Tot o fertilizare de
aprovizionare se poate considera cea organică ce se aplică periodic (la plantaţiile
pomicole, viticole şi unele culturi de legume în câmp). Se mai practică o fertilizare
de rezervă şi cu îngrăşăminte cu P şi K, la unele culturi, în doze mari (mai ales cu P
şi K), peste nevoile solurilor şi plantelor.

Fertilizarea principală cuprinde îngrăşămintele cu N şi cele de tip complex

ce se aplică la înfiinţarea sau plantarea culturilor anuale iar în livezi şi plantaţii
viticole, se referă la fertilizarea minerală realizată imediat după desprimăvărare
sau chiar pe parcursul iernii.

Fertilizarea fazială se face primăvara în primul rând cu îngrăşămintele cu N

dar şi cu cele complexe NP (cu raport favorabil azotului): cu cele chimice lichide şi
organice semilichide şi lichide. La cerealele păioase azotul sau îngrăşămintele
complexe NP se aplică la desprimăvărare iar la prăşitoare, acest model de
fertilizare se aplică de regulă concomitent sau în cursul lucrărilor mecanice de
întreţinere.

Fertilizarea extraradiculară este numită şi foliară şi se aplică având un rol

secundar şi complementar, de stimularea a celei aplicată solului. Aplicările
îngrăşămintelor foliare / extraradiculare se face pe vegetaţie dar şi în repaus
vegetativ (la pomi şi viţă de vie) dar şi cu N din uree (6-8%, concomitent cu
erbicidarea cerealelor păioase).

Fertilizarea la semănat („starter”) priveşte aplicarea unei fracţiuni din doza

de N sau din complexe de tip NP, concomitent cu semănatul, pentru a pune la
dispoziţia plantelor tinere, din primele fenofaze, elementele nutritive. Metoda
aplicată astfel sporeşte coeficientul de utilizare a substanţei active şi perimte
diminuarea dozelor aplicate ulterior semănatului.

Fertilizarea de întreţinere vizează folosirea mai ales a îngrăşămintelor cu P

şi K pentru obţinerea şi menţinerea unor nivele normale ale acestor elemente în
soluri deosebit de importante pentru asigurarea efectului azotului ca şi pentru
durabilitatea fertilităţii.

Sistemele de fertilizare presupun şi utilizarea unor metode de aplicare

diferenţiată a îngrăşămintelor din punct al plasamentului fertilizanţilor:
- Aplicarea prin împrăştiere pe toată suprafaţa : este metoda cea mai
răspândită şi impune respectarea uniformităţii în aplicare. Se practică mai
ales în cazul aplicării îngrăşămintelor organice dar şi a celor cu N. Aplicarea
acestei metode la îngrăşămintele cu P şi K măreşte coeficientul
retrogradării/fixării acestor ioni.
- Aplicarea localizată, în rânduri, benzi, la cuib, la pomi, la butuc : limitează
pierderile de P şi K prin retrogradare-fixare, măreşte eficacitatea
îngrăşămintelor aplicate şi determină reducerea dozelor de aplicat.
Fertilizarea localizată respectă o anumită distanţă de seminţe şi plante
pentru a nu perturba germinaţia sau plantulele tinere, mai ales când se
aplică îngrăşămintele cu N sau al celor cu „indice de salinitate” ridicat. Tot o
fertilizare localizată se consideră a se realiza prin metodele de inoculare,
drajare şi acoperire a seminţelor cu pelicule fertilizante biodegradabile.
- Fertirigarea: este metoda ce prevede dizolvarea sau diluţia îngrăşămintelor
în apa de irigare a culturilor. Metoda deţine eficienţă pentru toate
elementele, asigură asimilabilitate mare nutrienţilor aplicaţi, o mare
mişcare în sol sau substraturi nutritive dar cu impunerea măsurilor de
prevenire a pierderii de nutrienţi prin levigare.
- Fertilizarea foliară: cu îngrăşăminte şi compoziţii foliare fertilizante, în
concentraţii ce nu depăşesc 1-2%, se aplică pentru a completa, corecta şi
mai ales mări eficienţa fertilizării la sol ca şi pentru a preveni sau corecta
deficienţe ale nutriţiei sau a spori calitatea producţiei vegetale. Se practică
aplicarea tratamentelor foliare concomitent cu aplicarea unor tratamente
fitosanitare (2-4) dacă produsele aplicate sunt compatibile.
Metodele de fertilizare pot contribui la un management pozitiv al fertilizării
şi chiar determină modele sau sisteme integrate de fertilizare în
tehnologiile agricole şi horticole adaptate la soluri şi culturi diferite. (tabel
5.1.)

Tabelul 5.1.

Metode de aplicare diferenţiată a îngrăşămintelor

(prelucrate după diferiţi autori)

Tipul/Metoda de Însuşir Aprecieri, recomandări

aplicare a e
îngrăşămintelor
 +/-

+ Metodă tradiţională, valabilă pentru cele

organice şi minerale, solide şi lichide
Înaintea
semănatului

Eficienţă redusă la P şi K, cauzează pierderi

-
prin levigare (N-mineral) şi volatilizare la N-
1. NH3

+ Reduce pierderile de NH3 ca şi

retrogradarea/ fixarea P, K

Injectare în sol

Costuri ridicate, echipamente speciale

-

2. + Eficienţă economică mai bună;

Concomitent cu
plantatul şi
- Dotare mecanică specială, posibilă
semănatul
perturbarea germinaţiei şi răsăririi, mai ales
prin N-NH3

+
Eficienţă mai mare la P pentru că diminuiază
fixarea-retrogradarea

Aplicare localizată
(în benzi) +

Eficienţă mai mare compuşilor fertilizanţi

solizi şi lichizi;
 Tabelul 5.1. (continuare)

Tipul/Metoda de Însuşir Aprecieri, recomandări

aplicare a e
îngrăşămintelor
+/-

+ Metoda raţională pentru îngrăşămintele cu

P şi K;

Aplicarea -
postemergentă Atenţionarea cu restricţii la aplicarea
3. (fazială) la distanţă îngrăşămintelor cu N;
de seminţe şi rândul
plantelor +

Eficienţă mai mare la aplicarea

îngrăşămintelor complexe solide şi lichide.

4. Fertirigare + Eficienţă mai mare la aplicarea

îngrăşămintelor cu N solubile în apă cu
atenţionare pentru pericolul poluării (de
aceea necesită dozarea);

Costuri mai mari, suplimentare (bazine de

 stocare şi dozatoare);

Eficienţă mai bună la aplicarea

îngrăşămintelor cu P greu solubile.

+ Măreşte eficacitatea fertilizării la sol;

+ Eficienţă mare pentru macroelemente şi

culturi perene;

5. Fertilizare foliară
-
Nu suplineşte necesarul de N, P, K asigurat
prin fertilizările la sol;

Limitată la concentraţia azotului (1-2%)

5.1. PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR LA CULTURI DE CÂMP

 Aplicarea amendamentelor şi îngrăşămintelor la solurile cultivate cu plante
de câmp se face în conformitate cu unele principii agronomice cu caracter specific
ce realizează o compatibilizare a cerinţelor culturilor vegetale cu condiţiile
concrete de fertilitate a solurilor.

 Corectarea reacţiei solurilor acide şi saline - alcalice: este măsura ce

trebuie realizată prioritar sau concomitent fertilizării în scopul creării unui mediu
(al reacţiei ) favorabil creşterii şi dezvoltării plantelor. Măsura aceasta cu caracter
ameliorativ are certitudinea realizării şi eficienţei condiţionat de alte acţiuni:
- În primul rând se însoţeşte obligatoriu, în acelaşi an agricol, de fertilizare
raţională altfel, aplicate separat, cele două măsuri – amendare şi fertilizare sunt
ineficiente; între amendare şi fertilizare se realizează efecte de protenţare
reciprocă;
- Urgenţele şi ordinea amendării solurilor – se apreciază după indicii
agrochimici iniţiali (ai acidităţii şi salinizării), prioritar măsura corectării reacţiei se
realizează pe solurile cele mai interesate la aceste intervenţii;
- Solurile amendate se cultivă prioritar cu plante ce răspund acestor
măsuri: pe cele acide amendate şi reamendate se cultivă în primii ani plante
sensibile la aciditate iar pe cele saline – alcalice amendate, plante sensibile la
concentraţiile ridicate de săruri şi alcalinitate;
- Menţinerea reacţiei solurilor în intervalul de pH 5,8- 8,3, limite sub şi
peste care sunt necesare intervenţii cu amendamente, trebuie realizată şi prin
folosirea unor sortimente de îngrăşăminte minerale dar şi organice ce protejează
şi lasă nemodificată reacţia solului.
 Fertilizarea organică: în cazul culturilor de câmp se practică eficient în
următoarele condiţii:
- La soluri cu conţinut redus de humus (< 2%) (psamosoluri şi aluviale slab
solificate, erodosoluri, soluri luvice, soluri cu profil deranjat, etc.). Dozele se
diferenţiază după conţinutul de humus şi N (I N) al solului , conţinut de argilă şi
bogăţia în Ntotal al fertilizantului organic de aplicat;
- Se face pentru culturi de câmp ce folosesc efectul direct al acestor
îngrăşăminte- sfeclă de zahăr şi furajeră, cartof, porumb boabe şi siloz, unele
culturi furajere;
- Pentru asigurarea efectului acestor fertilizanţi este necesară aplicarea şi
încorporarea în toamnă, în perfectă stare de uniformitate care ulterior asigură
condiţii de nivelare pentru pregătirea patului germinativ în primăvară.
  Fertilizarea minerală: este eficientă cu respectarea următoarelor
condiţii şi principii:
- Are cea mai mare eficienţă, agrochimică şi economică, numai la doze
optime economice (DOE) şi de optimizare agrochimică (DOA) a sistemului sol -
plantă; influenţa cantitativă şi calitativă a îngrăşămintelor asupra culturilor de
câmp este cu atât mai mare cu cât solul este mai slab aprovizionat în elementul
aplicat;
- Fertilizarea cu N: se practică de regulă fracţionat pentru a asigura o
eficienţă şi un coeficient de utilizare maxim al substanţei active iar prevenirea
supradozărilor acestui element înlătură excesul de nitraţi din sol, toxicitatea
nitrică pentru produsele vegetale consumabile şi previne contaminarea surselor
de apă. La semănat şi plantat se practică fertilizarea de stimulare (starter) cu
îngrăşăminte cu N (sau complexe NP). La prăşitoare, concomitent cu lucrările
mecanice de întreţinere, se pot realiza fertilizări suplimentare foarte eficiente cu
N (fac excepţie de la aplicările fracţionate târzii cu N genotipurile cu perioade de
vegetaţie mai mari la care această tehnologie prelungeşte nejustificat vegetaţia şi
întârzie coacerea);
- Fertilizarea cu P: se aplică de bază, toamna sau primăvara, înaintea sau
cel târziu concomitent cu semănatul şi plantatul. Fosforul se asigură prioritar
azotului (mai cu seamă pe solurile sărace în P - mobil) pentru a pune în
interacţiune efectul pozitiv, sinergic, N/P. Trebuie cunoscut că solurile defosfatate
se exclud de la caracterul durabil al sistemelor de agricultură, nu oferă condiţii
pentru efectul altor fertilizanţi şi nici condiţii pentru recolte mari şi stabile.
Completările şi corecţiile fertilizărilor cu P- la cerealele de toamnă dar şi la
prăşitoare- se fac, primăvara de timpuriu, în cursul perioadei de vegetaţie dar
numai cu îngrăşăminte complexe de tipul NP ce conţin fosforul în compuşi mai
solubili.

- Fertilizarea cu K: se face numai pe solurile sărace în acest element, pe

alte soluri fertilizate multianual cu N şi P, pentru echilibrarea mediului agrochimic
şi prevenirea insuficienţei şi carenţei de K şi la plante mari consumatoare ale
acestui element care, de fapt, sunt cele mai sensibile la deficienţa sa – sfeclă de
zahăr, cartof, cânepă, porumb boabe şi unele leguminoase pentru boabe. Potasiul
se aplică cu fertilizanţi ce se folosesc ca îngrăşăminte de bază.
- Fertilizarea cu macroelemente secundare (S, Ca, Mg) şi microelemente
(Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo): se face după nevoile agrochimice ale solurilor, în
condiţiile de prevenire sau corectare a unor deficienţe naturale sau induse, dar şi
pe soluri modificate agrochimic prin amendări şi fertilizări diferenţiate ce
influenţează bioaccesibilitatea acestor elemente.
 Sortimente de îngrăşăminte minerale recomandate pentru culturile de
cămp:
- Pentru fertilizările de bază: cu N- îngrăşăminte compatibile cu pH-ul
iniţial al solurilor (uree, azotat de amoniu, nitrocalcar); cu P: superfosfat
concentrat sau complexe de tipul NP (cu raport favorabil fosforului sau NPK); cu
K: îngrăşăminte simple cu K sau cele complexe de tipul NPK.
- Pentru fertilizările faziale (suplimentare): cu N- compatibile după pH şi
complexe NP (cu raport favorabil azotului); cu P – complexe de tip NP; cu K:
complexe ternare (NPK) şi în condiţii speciale K2SO4.
- Pentru fertilizările foliare: se folosesc îngrăşămintele foliare omologate
("F" Folifag, Nutrileaf, Cropmax, etc.), soluţii de erbicide cu uree 6-8% (cu Icedin
sau SDMA) la grâu.
- Pentru fertilizările “starter”: la prăşitoare se folosesc mai ales
îngrăşăminte complexe de tipul NP sau NPK dar şi îngrăşăminte simple cu N (dacă
solurile sunt bine fosfatate).
 Dereglări de nutriţie întâlnite la culturile de câmp: pot fi cu
determinare naturală, din starea agrochimică iniţială a solurilor dar pot fi şi
induse - de tehnologii, factori de stres, etc:
- Dereglarea raportului N/P: este frecventă la supradozare sau aplicare
neuniformă a azotului, la aciditate naturală sau acidifiere ulterioară şi defosfatare.
Cauzează de multe ori “toxicitatea nitrică” la plante, carenţe de P şi uneori
contaminarea surselor de apă. Se previne prin dozare şi aplicare corectă a
azotului, amendare calcică, fertilizări echilibrate NP şi NPK.
- Carenţă de P: este cauzată natural de slaba reprezentare a acestui
element în soluri dar şi de factori ce degradează regimul de bioaccesibilitate a
acestuia în soluri (stări extreme ale pH-ului, CaCO 3 în exces, dereglări ale
regimului apei şi aerului în soluri, alţi ioni însoţitori, etc.). Se previne prin folosirea
sistematică a superfosfaţilor ca îngrăşăminte ce remediază pe termen lung
rezervele de fosfor ale solurilor iar corectiv se pot folosi îngrăşăminte complexe
de tipul NP.
- Insuficienţa şi carenţa de N: este menţinută pe soluri sărace în humus
sau de unele condiţii fizice precare (tasare-compactare, băltire de apă pe
semănături, îmburuienare puternică, etc.). Se previne prin măsuri luate anterior şi
se caracterizează prin aplicarea suplimentară şi fracţionată a îngrăşămintelor cu N
sau a celor complexe cu NP.
 - Carenţa de K: este specifică solurilor sărace în K (cu conţinut scăzut în
humus şi argilă) dar este frecventă şi pe alte soluri fertilizate multianual numai cu
NP fără aport de K. Este mai frecventă, în aceste condiţii, la plantele mari
consumatoare de K (culturi tehnice); se previne prin fertilizări cu K pe fond NP,
prin îngrăşăminte complexe NPK dar şi prin aplicare periodică a gunoiului de
grajd.
- Carenţa de Mg: este semnalată pe soluri acide şi debazificate, sărace în
Mg, amendate şi reamendate cu materiale calcaroase ce au la bază numai CaCO 3,
pe soluri fertilizate cu K mai intensiv şi sistematic ca şi în condiţiile unor sisteme
de agricultură mai intensive (sere, solarii, aplicări mari de NPK, etc). Se previne
prin aplicarea dolomitului (CaCO3 · MgCO3) la amendarea solurilor acide. Pe alte
soluri, se aplică la sol şi foliar, săruri cu Mg, mai ales MgSO4.
- Carenţa de Zn: frecventă la porumb şi fasole, pe soluri carbonatice şi
alcalice superfosfatate, dar şi pe soluri acide reamendate. Se previne şi corectează
prin aplicarea corectă a amendării în interacţiune cu o fertilizare raţională
complexă dar şi prin aplicarea unor chelaţi cu Zn la sol şi extraradicular. Se cunosc
şi alte multe îngrăşăminte foliare ce deţin Zn alături de macroelemente şi unele
microelemente.
- Carenţa de B: este frecventă la sfecla de zahăr dar şi la alte culturi ce
cresc pe soluri deficitare în B şi uneori intensiv fertilizate cu K. Situaţia se previne
şi se corectează prin aplicări la sol şi extraradicular a boraxului (preferabil pe
soluri acide) şi a acidului boric (pe soluri neutre şi alcaline).
- Carenţa de Mo: este semnalată frecvent la floarea soarelui, porumb şi
unele leguminoase, fie pe soluri iniţial acide sau acidifiate prin fertilizări intensive
cu îngrăşăminte cu N. Situaţiile se previn prin amendare calcică a solurilor acide
sau acidifiate puternic şi curativ, cu săruri la sol şi soluţii extraradiculare la plante.
Toate dereglările de nutriţie se previn prin măsuri agrochimice sau se
realizează măsuri curative dar numai pe baza unui control agrochimic la sol şi
plantă.

5.2. PRINCIPII DE FERTILIZARE A PAJIŞTILOR

Sistemele de fertilizare la pajişti naturale şi ameliorate au specificitatea

solurilor de pajişti, cu efecte de relief, pantă şi expoziţie şi o evidentă
biodiversitate dată de vegetaţia naturală în acord cu condiţiile ecologice, căreia i
se pot atribui însuşiri de dinamică în compoziţia floristică şi calitatea furajului.

 Aplicarea amendamentelor pe pajişti: Se apreciază că în ţara noastră

peste 40% din terenurile ocupate de pajişti necesită corectarea reacţiei acide prin
aplicarea de amendamente calcaroase. La aceste suprafeţe de pajişti amendabile
se adaugă terenurile cu soluri acidifiate ca urmare a fertilizărilor unilaterale şi
multianuale cu îngrăşăminte acidifiante (în special cu N).
În condiţiile solurilor acide cu pajişti efectul amendamentelor este
semnificativ la valori ale reacţiei mai mici de pH 5,3 – 5,5 în care Al – mobil devine
factor fitotoxic şi acumulările acestuia inhibă absorbţia P, Ca şi Mg cu
repercursiuni majore în calitatea furajului. Dozele de amendamente necesare
optimizării reacţiei solurilor acide pe pajişti trebuie să asigure la nivel de 60 – 80%
neutralizarea acidităţii hidrolitice (Ah) din sol (cu 5 – 8t CaCO 3/ha).

Pentru optimizarea solurilor acide cu pajişti s-a dovedit că este necesară,

concomitent cu amendarea, intervenţia corectă cu fertilizări simple sau complexe
de tip NP sau NPK. Aceste două acţiuni – amendarea şi fertilizarea – la pajişti deţin
o interacţiune pozitivă, de susţinere reciprocă a efectelor, atât de ameliorare a
solurilor cât şi de îmbunătăţire a cantităţii şi calităţii biomasei furajelor.

 Fertilizarea organică: Îngrăşămintele organice şi în primul rând gunoiul

de grajd semifermentat constituie surse complexe şi echilibrate de nutrienţi
pentru vegetaţia pajiştilor şi fertilitatea acestor soluri.
Sporuri semnificative de producţie la vegetaţia din pajişti se obţin la doze
de 20 – 40t gunoi de grajd/ha, în dependenţă de tipul de pajişte şi condiţiile
climatice, cu condiţia unei fertilizări de calitate şi care la mărimea dozei stabilită
să se încorporeze cât mai bine în sol. S-a dovedit că gunoiul de grajd este mai bine
valorificat de pajişti când doze mai mici (de aproximativ 20 – 25t/ha) se asociază
cu fertilizarea minerală de N60P60 sau cu N120P60. Avantajele fertilizării organo –
minerale se regăsesc complex în nutriţia plantelor dar şi pozitiv în fertilitatea
solurilor.

În fertilizarea organică a pajiştilor este consacrată şi metoda târlirii cu

animalele. Susţinerea imediată a acestei metode şi prin doze reduse de
îngrăşăminte minerale (N40-60; P20-30; K20-30) şi supraînsămânţare, determină o
ameliorare a solurilor şi vegetaţiei pajiştilor.

 Fertilizarea minerală: Este esenţială pentru pajişti întrucât cantităţile de

îngrăşăminte organice sunt limitate şi se orientează, de regulă, unor culturi şi
tehnologii dependente şi chiar condiţionate de folosirea resurselor organice în
fertilizare (în primul rând în horticultură).
Sinteza rezultatelor experimentale cu îngrăşăminte pe mai multe tipuri de
pajişti din ţara noastră arată că sistemele de fertilizare se bazează pe
interacţiunea NP şi uneori NPK şi cu raport favorabil azotului. Aceste recomandări
devin reglabile în timp, pe măsură ce îngrăşămintele minerale aplicate modifică
circuitul elementelor în sistemul sol – plantă. În condiţiile menţionate dozele de N
diferă cu tipul de pajişte de la 150 – 200kg s.a./ha, cel de P 2O5 de la 50 –
100kg/ha, iar cel de potasiu se poate aprecia la nivelul de 50 – 70kg/ha. Starea
agrochimică a solului în elementele menţionate determină o variabilitate a
dozelor recomandate.

 Sortimente de îngrăşăminte minerale recomandate pentru pajişti:

- Pentru fertilizările de bază şi principale : cu N: îngrăşăminte simple:
azotatul de amoniu, nitrocalcarul şi ureea, în compatibilitate cu reacţia (pH-ul)
solului, îngrăşăminte complexe NP (cu raport favorabil azotului); cu P:
îngrăşăminte simple: superfosfaţi (cu condiţia unei încorporări bune) dar şi
îngrăşăminte complexe cu NP (cu raport favorabil fosforului); cu K: îngrăşăminte
complexe cu NPK sau în lipsă sarea potasică.
- Pentru fertilizări suplimentare: cu N: îngrăşăminte simple: nitrocalcar,
uree şi azotat de amoniu, în compatibilitate cu reacţia solului, îngrăşăminte
complexe cu NP (cu raport favorabil azotului).
 Dereglări de nutriţie la pajişti naturale şi semănate:
- Excesul sau carenţa de N: intervin frecvent pe pajişti întrucât în
formarea biomasei consumul şi absorbţia de N cresc pe măsura acumulării şi
sintezei substanţei uscate. În acelaşi sens, pe măsura sporirii producţiei de
biomasă concentraţia de N (%Nt) în masa substanţei uscate tinde să se diminueze
(se diluează). Din aceste interacţiuni, aparent contradictorii, se pot declanşa
stările de exces de N (cu acumulări mari de N-NO 3), cu diminuarea cantităţii şi
calităţii furajului dar şi cele ale deficienţelor de N. De aceea este utilă aplicarea
azotului în doze optime, chiar fracţionat şi susţinerea efectului său prin amendare
calcică unde este cazul şi nivel optimal de P;
- Carenţa de P: este frecventă pe pajiştile supuse eroziunii dar şi pe cele
cu pH extrem (prea acide sau alcaline). Se poate interveni preventiv şi curativ prin
fertilizări complexe cu NP dar şi prin aplicarea superfosfaţilor;
- Carenţa de Mg: se regăseşte pe solurile acide amendate cu CaCO 3 şi
iniţial deficitare în acest element (cu conţinut mai mic de 1 m.e. Mg la 100g sol)
(la noi frecvent în solurile pajiştilor din Munţii Bucegi). Se previne prin
amendamente cu dolomit sau alte amendamente mai ales reziduale;
- Excesul de Mo: este datorat unor cauze litologice fiind deţinut în roci şi
materiale parentale (la noi în unele pajişti din Carpaţii Orientali). Poate determina
„molibdenoză” la animalele consumatoare ale furajului. Se previne şi se tratează
prin aplicarea unui microelement cu efect antagonist molibdenului (Cu prin
CuSO4·5H2O).

5.3. PRINCIPII DE FERTILIZARE RAŢIONALĂ A LEGUMELOR

A. Legume cultivate în câmp:

 Cerinţele speciilor de legume faţă de condiţiile de sol : Comparativ cu

alte soluri horticole (mai ales viticole şi pomicole) solurile cultivate cu legume de
câmp sunt de regulă mai fertile fiind din categoria celor aluviale şi cernoziomice
situate în luncile sau terasele râurilor sau în grădinile familiale (acestea din urmă
fertilizate organic anterior). În aceste condiţii, se impune ca obiectiv esenţial
menţinerea şi uneori dezvoltarea fertilităţii iniţiale a acestor soluri iar fertilizarea
aplicată solului să poată susţine caracterul intensiv al tehnologiei şi nutriţiei
acestor culturi în conformitate cu cerinţele legumelor faţă de principalii parametri
ai solului ce pot avea caracter determinant asupra sistemelor de fertilizare
legumicole (tabel 5.2.).
Tabelul 5.2.

Principalele însuşiri ce influenţează potenţialul de fertilitate a solurilor

legumicole (după DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1992;

VELICICA şi DAVID DAVIDESCU, 1999)

 Specificare Valori optime

Culturi de Culturi din

câmp sere şi
solarii

1. Reacţia solului 6,3-7,2 5,5-7,5

2. Grad de saturaţie în baze (V%) >75 >75

3. Capacitatea totală de schimb cationic 15-25 20-40

(me/100g.sol)

4. Conţinut de azot total (%) 0,25-0,35 0,30-0,50

5. Conţinut de humus (%) 4-6 6-8

6. Procent de sodiu adsorbit (Na+/T·100) (%) 5-12 <12

7. Salinitate (ppm) 100 300

8. Conţinut de fosfor potenţial asimilabil (ppm) 40-60 60-80

9. Conţinut de potasiu potenţial asimilabil 200-400 600

(ppm)

10. Adâncimea profilului de sol (cm) >80-100 >60-80

(%) argilă 10-15 15-20

11. Textura solului (%) praf 13-22 15-20

12. Porozitate totală (%) 40-50 60-70

13. Porozitate de aeraţie (%) 15-30 25-35

14. Densitate aparentă (g/cm3) 1,2-1,3 1,2-1,3

15. Regim hidric percolativ repetat-

percolativ
 Dintre indicatorii menţionaţi din punct de vedere agrochimic prezintă
importanţă optimizarea regimului nutrienţilor (N, P, K) şi al materiei organice din
soluri.

 Specificitatea nutriţiei şi necesarul de elemente fertilizante al legumelor:

Nevoile reale ale legumelor în principalele elemente nutritive (Cs=consum
specific – N, P, K kg/t produs vegetal), rapoartele între nutrienţii determinanţi şi
nu în ultimul rând cantitatea totală de elemente prelevate („exportate”) din sol cu
recoltele la unitatea de suprafaţă (Cg = consum global N, P, K kg/ha) sunt
parametrii ce diferenţează dozele de aplicat. (tabelele 5.3., 5.4.)

Tabelul 5.3.

Raportul mediu între principalele elemente nutritive la plantele

legumicole (după DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1992, citaţi după CIOFU
şi colab., 2003)

Grupa de specii N P2O5 K 2O CaO MgO

Frunzoase 1 0,22 1,40 0,58 0,30

Leguminoase 1 0,30 0,92 1,20 0,16

Rădăcinoase 1 0,37 1,66 0,81 0,27

Legume pentru 1 0,60 1,20 1,75 0,30

fructe

Vărzoase 1 0,30 1,13 0,85 0,20

Media 1 0,42 1,25 0,83 0,25

 Tabelul 5.4.

Cantitatea de elemente nutritive extrase din sol de recoltele unor specii

legumicole (Cg = kg s.a./ha)

Specia Producţi Consum global, kg s.a./ha

a
N P2O5 K 2O CaO Mg
t/ha O

Ardei 20 105 35 80 16 20

Castraveţi 25 60 40 80 27 -

Conopidă 25 110 100 130 40 30

Ceapă 30 90 37 120 - -

Fasole de grădină 10 60 30 40 20 10

Mazăre de grădină 10 55 27 32 15 8

Morcov 25 80 30 120 100 -

Păstârnac 15 100 65 200 100 -

Ridichi de lună 10 50 18 51 32 22

Ridichi de vară 20 120 62 99 45 20

Salată 25 55 25 110 35 15

Spanac 20 100 35 80 40 -

Sparanghel 8 96 25 81 60 32

Sfeclă roşie 30 110 40 143 65 -

 Tomate vară- 45 84 20 73 23 27
toamnă

Tomate pentru 45 168 27 110 32 23

industrializare

Varză de toamnă 70 230 88 311 - -

În specificitatea nutriţiei, consumului şi necesarului de nutrienţi a

legumelor se reţin următoarele:

- Fiecare element fertilizant deţin roluri specifice dar în mărimea

consumurilor specifice cantitativ predomină potasiul, apoi azotul şi fosforul dar nu
sunt neglijabile nici cele ale calciului şi magneziului;
- În consecinţă, cantităţile prelevate din sol prin producţia de legume
urmăresc mărimea recoltei obţinute dar şi specificul consumului la unitatea de
materie vegetală produsă (Cs = kg/t produs); elementele prelevate din sol cu
producţiile de legume se restituie solului prin cantităţi şi sisteme de fertilizare
diferenţiate după parametrii nutriţiei şi consumului de elemente faţă de aportul
solului în elementele în cauză;
- În legătura cu consumurile specifice şi globale ale speciilor legumicole în
elemente nutritive şi fertilizante, legumele se pot clasifica în:
 specii cu consum ridicat: conopida, ţelina, sparanghelul;
 specii cu consum mediu: ceapa, usturoiul, morcovul, tomatele;
 specii cu consum scăzut: salata, ridichile, spanacul.
- Alături de elementele esenţiale – N, P, K trebuie reconsiderate şi rolurile
şi necesarul de calciu şi magneziu, care la fertilizări superintensive şi intensive pot
fi afectate în context de interferenţă cu elementele aplicate. Cerinţele unor
producţii realizate şi calitativ impun monitorizări şi în cazul altor elemente. (tabel
5.5.)
Tabelul 5.5.

Gruparea speciilor de legume în funcţie de reacţia lor la aplicarea

microelementelor (după BERGMAN şi NEUBERT, 1976)

Eficacitat Micro- Speciile de legume

 ea element
aplicării ul

Mn castraveţi, salată, spanac, sfeclă roşie,

ceapă
Ridicată
Cu sfeclă roşie, salată, spanac, morcov, ceapă

B sfeclă roşie, conopidă, varză, ţelină, gulii

Mo conopidă, salată, spanac

Mn conopidă, varză, morcov, ţelină, tomate

Cu varză, conopidă, ţelină, castraveţi, tomate,

pătrunjel
Moderată
Zn sfeclă roşie, tomate, ceapă

B morcov, ridichi, salată, spanac, tomate

Mo varză, sfeclă roşie, tomate, gulii

- Caracterul intensiv al acestor tehnologii şi culturi determină punerea în

valoare, în cadrul acestora a interacţiunii nutrienţilor cu alţi factori de vegetaţie şi
nutriţie (este valabil „un management integrat al nutrienţilor”).
 Sistemele de fertilizare a legumelor de câmp: se realizează în practică
prin următoarele măsuri:
- Fertilizarea organică: prevede aplicări de 10-60t/ha gunoi de grajd semi-
şi bine fermentat în funcţie de conţinutul de humus şi azot (după I N) al solurilor,
diferenţiat după specia cultivată: 20-60t/ha la tomate, ardei, vinete; 20-40t/ha la
varză şi 10-30t/ha la castraveţi, dovlecei, pepeni. Gunoiul de grajd nu se aplică
direct la morcov, ţelină, ridichi, ceapă, usturoi, spanac, salată. Programul de
fertilizare organo – minerală (aplicat concomitent cu N, P, K, mineral) se
corectează în minus prin aportul efectiv al gunoiului de grajd în elemente
fertilizante;
- Fertilizarea minerală:
 Azotul: se aplică diferenţiat după I N şi rezerva de N – mineral din soluri şi în
funcţie de specia cultivată: 80-200 kg N/ha la varză, tomate şi ardei; 70-100 kg
N/ha la castraveţi, dovlecei, pepeni; 40-100 kg N/ha la morcov, ţelină, ceapă,
usturoi; 40-80 kg N/ha la spanac şi salată; 20-30 kg N/ha la fasole şi mazăre;

Fosforul: se aplică predominant în „doze de întreţinere”, de 40-80 kg

P2O5/ha întrucât solurile legumicole (din câmp) sunt bine şi foarte bine
aprovizionate cu acest element;

Potasiul: se aplică în doze de 40-180 kg K 2O/ha, cu corecţii în plus sau minus

dacă intervine şi aport de gunoi de grajd.

Metodele de aplicare a fertilizanţilor pot fi de bază, cu îngrăşăminte

organice şi cu P, K; faziale: cu N sau NP şi aplicări foliare. Se recomandă practica
de fertirigare ca foarte eficientă pentru legume.

 Sortimente de îngrăşăminte organice şi minerale: Recomandările

pentru speciile legumicole sunt următoarele:
- îngrăşăminte organice: se recomandă variantele semi- şi bine
fermentate ale gunoiului de grajd şi composturilor;
- pentru fertilizările de bază: cu N: se pretează în primul rând aplicarea
gunoiului de grajd ca primă sursă de N pentru plante dar şi unele îngrăşăminte
simple cu N: ureea, azotatul de amoniu, cu P: se pot aplica superfosfaţii sau
îngrăşămintele complexe NP (ce deţin raport favorabil fosforului); cu K: sarea
potasică sau îngrăşămintele complexe NPK.
- pentru fertilizările suplimentare: cu N: se pot aplica unele îngrăşăminte
simple cu N (azotat de amoniu, uree) şi complexe cu NP (cu raport favorabil
azotatului); cu P: se pretează îngrăşămintele complexe NP; aplicări
extraradiculare: se folosesc compoziţii foliare complexe cu macro- şi
microelemente.
 Dereglări de nutriţie frecvent întâlnite la legumele din câmp:
- Excesul sau deficienţa de N: sunt păgubitoare pentru cantitatea şi
calitatea producţiei de legume. Se previn şi se corectează prin folosirea DOE de N,
în completarea aportului gunoiului de grajd aplicat;
- Insuficienţa de P: se întâlneşte frecvent la tomate şi varză în primele
fenofaze. Se previne prin fertilizări cu P dar se şi corectează prin aplicarea
îngrăşămintelor complexe de tipul NP şi NPK;
 - Deficienţa de K: este depistată la tomate, salată şi spanac. Se previne şi
se corectează prin aplicarea potasiului din îngrăşămintele complexe de tipul NPK;
- Deficienţa de bor: este întâlnită la conopidă, pe soluri sărace în acest
microelement şi la fertilizările masive cu K (din resurse organice şi minerale). Se
previne şi se corectează prin îngrăşăminte cu bor aplicate foliar;
- Deficienţe de Zn, Mn şi Fe : sunt întâlnite mai ales pe soluri carbonatice
în care compuşii acestor microelemente au o slabă solubilitate. Se previn şi se
corectează prin îngrăşăminte foliare ce conţin aceste elemente sau prin chelaţi
fertilizanţi (la sol şi foliar).

B. Legume cultivate în spaţii protejate (sere, solarii):

 Realizarea solului de seră: este un amestec de soluri fertile cu alte

componente necesare: pământ de ţelină, de grădină, câmp sau lucerniere (10-
40%) + turbă de mlaştini inferioare (40-60%), cu gunoi de grajd (15-20%) şi nisip
(5-10%).
Un bun sol de seră şi solarii, din punct de vedere agrochimic, trebuie să
realizeze următoarele cerinţe:

- Reglarea conţinutului de materie organică (MO evaluată după pierderile

prin calcinare la 6000C) se face la următoarele conţinuturi optime în funcţie de
textură (tabel 5.6.).
Tabelul 5.6.

Conţinuturile optime de materie organică (MO)

a solurilor de seră şi solarii

Textura

Specificare Soluri

nisipoase şi lutoase şi argilo- argiloase

nisipo- luto- lutoase
lutoase argiloase

Conţinut MO (%)

Solul de 4-6 6-8 8-10 10-12

 seră

Solul de 5-6
solarii
optim

Fertilizarea de bază a solurilor de seră luate în cultură nu trebuie să

depăşescă doza de 150-200 t/ha gunoi de grajd la care se adaugă aportul de 150-
200 t/ha turbă roşie, măsuri care, după amestecul iniţial de formare a „solului de
seră” contribuie la optimizarea conţinutului de materie organică.

- Reglarea şi stabilizarea unui conţinut tolerabil de săruri totale : Valorile

limită tolerabile de plantele de seră a conţinutului de săruri solubile se apreciază
după relaţiile:
( 2⋅% MO)+15
CTSS (la sol uscat la 110 C) ≤ 100
0

NaCl (mg/100g.sol uscat la 1100C) ≤ (2 · %MO)+15

( 2⋅% MO)+15
CE (miliohmi/cm la 250C) ≤ 44

în care: CTSS = conţinutul total de săruri solubile, mg/100g.sol;

MO = conţinutul de materie organică (%);

CE = conductivitate electrică (miliohmi/cm).

Toleranţa la salinitate a principalilor culturi de seră este diferenţiată şi are

anumite limite de interpretare. (tabelele 5.7., 5.8.).

Tabelul 5.7.
 Toleranţa la salinitate a principalelor culturi de seră

(reziduu mineral, g/100g sol)

Limita la care cultura Limita la care producţia

începe să fie afectată scade cu 50%
Cultura
Textura

grosier mijlocie fină grosier mijlocie fină

ă ă

1.Castraveţ 0,15 0,20 0,23 0,25 0,30 0,35

i

2. Aredei 0,15 0,18 0,20 0,23 0,30 0,43

3. Salată 0,15 0,18 0,20 0,23 0,30 0,43

4. Varză 0,25 0,20 0,23 0,26 0,40 0,55

5. Tomate 0,27 0,20 0,25 0,30 0,45 0,60

6. Spanac 0,20 0,25 0,30 0,30 0,45 0,60

Tabelul 5.8

Toleranţa la salinitate şi pH-ul optim dezvoltării lor (specii

legumicole şi floricole) (după diferiţi autori)

Toleranţa la Specia, pH-ul optim

salinitate

Foarte ridicată Alyssum (6-7,5), garoafe (6-7,5) crizanteme

(6,5-8), Geranium (6-8), varză (7-8),
conopidă (5,5-7,8), spanac (6-7,5)

Moderată Begonia (5,5-7), Calendula (5,5-7),

 lespedeza (7-8,2), crin (6-7), castraveţi (6,5-
7,8), ţelină (5,8-7,0), tomate (6,5-8)

Scăzută Trandafir (5-6,5), mazăre (7-8), fasole (7-8)

Creşterea exagerată a conţinutului de săruri se reglează prin măsuri

preventive şi curative ce asigură scăderea pH-ului prin adaos de turbă oligotrofă,
puternic acidă, cu pH 3-4,5 şi Ah = 80-100 m.e./100g turbă, sau cu turbă
mezotrofă cu pH-ul 5-5,5 şi Ah = 50-60 m.e./100g turbă. Cantitativ, necesarul de
turbă acidă se calculează cu relaţia:

Vi 104
( −1)⋅ ⋅a⋅gv
Necesar turbă (t/ha) = SBi Vd Ah

SBi; Vi; Vd = indicii saturaţiei cu baze a solului de seră (în m.e./100g sol şi %);

Ah = aciditatea hidrolitică a turbei, m.e./100g;

a = adâncimea stratului de sol ce trebuie influenţat, cm;

gv = greutatea volumetrică a solului, g/cm3.

 Optimizarea conţinutului de elemente nutritive hidrosolubile:

Solul de seră trebuie să corespundă agrochimic din punt de vedere al
conţinutului de N – mineral, P, K şi Mg, în forme hidrosolubile, în cantităţi optime
pentru plantele de seră şi în rapoarte normale între acestea. Nivelele optime ale
conţinuturilor de macroelemente se stabilesc cu relaţiile:
( 2⋅% MO)+15
N= 3 ;

(2⋅% MO)+15
K 2O = 1,5

(2⋅% MO)+15
⋅1 , 66
MgO = 5
 Interpretarea calităţii agrochimice a solurilor de seră în privinţa azotului,
fosforului şi potasiului se face după limitele de interpretare stabilite la nivel
naţional. (ICPA, 1981).

 Sistemul de fertilizare a solurilor şi culturilor de seră:

- Consumul specific şi global: pentru speciile cultivate în seră depăşesc cu
20-30% consumurile aceloraşi plante cultivate în condiţii de câmp. (tabelele 5.9.,
5.10.).
Tabelul 5.9.

Consumul specific de elemente la principalele legume cultivate în seră (kg/t

produs) (după diferiţi autori)

Specia Cs, kg/t produs

N P2O5 K 2O CaOx) MgO

Tomate I 3,09- 0,53- 3,36- 2,29 0,58-

3,18 0,64 5,16 0,63

Tomate II 4,00 0,39 5,23 - 0,48

Castraveţi 1,85- 0,44- 2,70- 0,72 0,32-

1,87 0,45 2,72 0,44

Ardei 3,57- 0,37- 4,30- - 0,54-

3,80 0,46 6,47 0,64

Vinete 7,10 0,67 6,29 - 0,49

Salată 2,33 0,33 3,33 0,66 0,23

Conopidă 6,17 0,86 8,30 3,70 0,40

x)
sursele bibliografice nu deţin în totalitate aceste date

Tabelul 5.10.
 Cantităţile medii de nutrienţi extrase din sol cu recoltele plantelor de seră
(kg/ha) (după diferiţi autori)

Specia Producţi N P2O5 K 2O CaO MgO

a

t/ha

Tomate 60 300 28 344 250 38

Castraveţi 150 230 56 400 220 35

Ardei 50 243 36 400 130 22

Vinete 50 355 34 315 155 25

Varză 30 115 20 175 125 8

Conopidă 20 120 18 150 90 9

Gulioare 15 66 8 60 30 4

Salată 15 40 6 60 10 3

Ridichi 25 90 13 100 40 7

- Calculul dozelor de N, P, K şi Mg se realizează la tehnologiile din seră în

scopul optimizării conţinuturilor de elemente hidrosolubile din sol:
N, kg/ha = (CO-CE)·30;

P2O5, kg/ha = (CO-CE)·30·3,3;

K2O, kg/ha = (CO-CE)·30·1,5;

MgO, kg/ha = (CO-CE)·30·1,17

în care:

CO = conţinuturile optime ale elementelor nutritive în forme hidrosolubile

în sol; mg/100g sol;
 CE = conţinuturile de forme hidrosolubile ale elementelor nutritive,
existente în sol la momentul analizei de sol; mg/100g sol;

30 = echivalentul în kg/ha al unui mg de conţinut al formelor hidrosolubile

în strat aerat cu masa = 3000t/ha;

3,3; 1,5; 1,17 = rapoartele medii între cantităţile de P 2O5; K2O; MgO aplicate
cu îngrăşămintele solubile şi cantităţile ce se pot regăsi în sol.

Fertilizarea organică se realizează diferenţiat astfel:

- anual: 60-80 t/ha, ce compensează mineralizarea materiei organice

(ca fertilizare de întreţinere);
- la realizarea solului de seră: 80-150 t/ha, după conţinutul solului în
MO.
Fertilizarea minerală:

- cu N: de bază: înainte de plantare: 100-120 kg N/ha;

în vegetaţie: după conţinutul de N – mineral din sol (prin
calculele anterioare), pentru optimizare.

- cu P: de bază: după conţinutul de P hidrosolubil şi necesarul de

optimizare (prin calculul anterior);
- cu K: de bază: după conţinutul de K hidrosolubil şi necesarul de
optimizare (prin calculul anterior);
- cu Mg: de bază: după conţinutul de Mg hidrosolubil şi necesarul de
optimizare (prin calculul anterior).
 Sortimentele de îngrăşăminte organice şi minerale: (valabile de la cap.
A – Legume cultivate în câmp).
 Dereglări de nutriţie frecvent întâlnite la legumele de seră şi solarii:
- Excesul de N – mineral: este cauzat de aplicarea intensivă a
îngrăşămintelor organice şi minerale ca surse de N. Se previne prin doze optime
de fertilizanţi în N şi prin echilibrarea nutritivă cu P, K şi Mg. Se poate atenua şi
prin aplicarea foliară a molibdenului;
- Insuficienţa de P: se previne prin aplicări optime de P sau prin aplicări
faziale, în benzi (localizat) a îngrăşămintelor complexe cu NP.
 - Deficienţa de Mg: frecvent întâlnită la fertilizările sistematice şi mari cu
K sau prin dereglarea luminii în seră. Se aplică, în asemenea cazuri, MgSO 4, la sol şi
foliar.
- Insuficienţa de B: are simptome specifice în atrofierea lăstarilor tineri şi
vârfurilor de creştere. Legarea florilor este slabă, în aceste situaţii. Apare la
fertilizări masive cu K. Se remediază prin aplicări foliare cu H 3BO3, în concentraţii
de 0,05-0,15%.
- Excesul de Mn: este accidental, la tratamentele frecvente cu pesticide ce
conţin acest microelement (Dithane, Maneb, Mancozeb) şi ca urmare a unui
mediu oxidoreducătoar din solul întreţinut la un exces de umiditate. În acest
mediu, aplicarea îngrăşămintelor cu N favorizează acest fenomen. Se determină în
acest mediu o aeraţie a solului (prin lucrări de întreţinere) şi o aplicare de 100-150
kg MgSO4/ha.

5.4. PRINCIPII DE FERTILIZARE RAŢIONALĂ A PLANTAŢIILOR VITICOLE

Fertilizarea plantaţiilor viticole impune o atenţie sporită acestor tehnologii

întrucât durata de exploatare a solurilor este pe perioade de 30 – 40 de ani iar
iniţial, solurile deţin o fertilitate nativă scăzută datorată profilului deranjat prin
lucrări de amenajare iar productivitatea acestora necesită intervenţii inclusiv de
resurse fertilizante care să fie în măsură să asigure caracterul de intensivizare a
producţiei viticole.

Conceptul actual al fertilizării la viţa de vie: leagă fertilitatea efectivă şi

producţia de struguri de cerinţele nutritive şi de consum fertilizant al
genotipurilor (soiurilor) faţă de aportul real al solului în elemente fertilizante.

 Estimarea consumului specific şi anual de elemente nutritive:

Viţa de vie prelevează din sol, pentru creştere, rodire şi producţie ridicată şi
de calitate de struguri, cantităţi însemnate de elemente nutritive dependente de
soi, factori climatici, ecopedologici şi tehnologici (tabelele 5.11., 5.12.)

Tabelul 5.11.
 Consumul global şi specific al viţei de vie în principalele elemente nutritive
(după Condei, 1980; Velicica şi David Davidescu, 1999)

Specificare N P2O5 K2O CaO Mg Fe B Mn Cu Zn Mo

O

Consu
m minim 80
100 14 80 100 10 1 80 60 100 2
global maxi 24
kg/ha; 200 55 210 160 20 3 150 120 120 5
m 0
g/ha

Consu minim
m 6 3 3,8
- - - - - - - -
specific maxi 14,8 3,7 15,2
kg/t m

Tabelul 5.12.

Consumul mediu specific (kg/t de struguri) la unele soiuri de viţă de vie din
diferite potgorii (după David şi Velicica Davidescu, 1992)

Producţia Consum specific (kg/t struguri)

Soiul struguri,
N P2O5 K 2O
t/ha

Aligoté 14 7,6 1,5 6,4

Fetească regală 11 6-15 1-2,9 4-6

Pinot gris 8 12 2,4 15

Riesling italian 10-22 6-11 1-1,8 3,8-12

Cabernet 14,6 12,5 2,9 9,7

Sauvignon
 Cadarcă 14,8 6,1 2,0 7,6

Merlot 14 7,7 3,7 10,5

Cardinal 14,7 8,8 1,9 5,1

Media - 9,3 2,1 8,0

Raportul N:P:K - 4,4 1 3,8

Consumul specific şi global arată o predominanţă a cantităţilor de N şi K şi

valori ceva mai reduse la fosfor, care rămâne element de stabilitate şi echilibru
faţă de primele elemente menţionate şi pentru obţinerea unor producţii ridicate.
Absorbţia elementelor nutritive se produce cu maximum de intensitate în
perioada dintre înflorit şi pârgă, când se extrage 73% din cantitatea de N, 51% din
cantitatea de P2O5 şi 62% din cantitatea de K2O, cu ponderea mai mare în favoarea
azotului a cărui absorbţie scade cu înaintarea în vegetaţie spre maturarea şi
coacerea strugurilor.

Alimentaţia globală şi echilibrul alimentar, specific ficărui organ, sunt mai

ridicate la frunze (68:12:20, N:P 2O5: K2O), urmând apoi lăstarii (41:15:44) şi apoi
strugurii (34:16:50). Acest specific al nutriţiei în privinţa necesarului de elemente
nutritive şi de consum al fertilizanţilor se pun de acord cu indicatorii agrochimici ai
solului (conţinut de N, P şi K) care condiţionează potenţialul de producţie al
solului, cantitatea şi calitatea strugurilor (tabel 5.13.)

 Sistemul de fertilizare al viţei de vie ţine cont, în latura practică, de

următoarele principii:
- Respectă însuşirile de nutriţie (consum specific şi global, alimentaţie
globală şi echilibru nutritiv) specific viţei de vie, cu aport mai ridicat de N, P, K şi
alte elemente esenţiale, asigurat prin aplicarea îngrăşămintelor organice şi
minerale. Raportul nutrienţilor esenţiali şi primari este echilibrat mai ales în
privinţa azotului şi potasiului, acesta din urmă având rol de regulator al funcţiilor
de creştere pe care le determină azotul şi cu efecte majore în calitatea producţiei
(prin acumulări normale şi valoroase de glucide);
 - Însuşirile de slabă fertilitate a solurilor viticole, rezultate din situaţia
naturală dar şi din amenajările funciare (terasări cu decopertarea orizonturilor
humifere, heterogenizarea profilului pedologic, etc.) impun optimizări ale
conţinutului de humus (în primul rând) dar şi ale azotului, fosforului şi potasiului,
al macroelementelor secundare şi microelementelor, ce se poate realiza printr-un
sistem de fertilizare organo – mineral, prin aplicarea gunoiului de grajd de la
înfiinţarea plantaţiei (la desfundarea terenului şi plantat), apoi periodic (la 2 – 4
ani) completat cu îngrăşăminte minerale, inclusiv microelemente prin tratamente
foliare.
Tabelul 5.13.

Parametri agrochimici ai solului care condiţionează potenţialul de fertilitate

pentru viţa de vie (după David şi Velicica Davidescu, 1992)

Valori optime

Parametri Soiuri Soiuri

pentru pentru
masă vin

1. Reacţia solului 6-7,5 5,5-8

2. Grad de saturaţie în baze (V%) 70 60

3.Capacitatea totală de schimb cationic 15-35 10-25

(me/100g sol)

4. Salinitate (ppm) 200 300

5. Procent de sodiu adsorbit (Na+/T · 100) 5-12 5-12

(%)

6. Conţinut de humus (%) 2-3 1,5-2,0

7. Rezerva de humus, t/ha 120-180 60-120

8. Conţinut de azot total (%) 0,25 0,25

9. Raport C/N în sol 10-15 10-15

 10. Indicele de azot, IN 4-5 4-5

11. Azot asimilabil (ppm) 50-60 40-50

12. Fosfor mobil (AL) (ppm) 70 70

13. Potasiu mobil (AL) (ppm) 300-400 400-500

Tabelul 5.13. (continuare)

Valori optime

Parametri Soiuri Soiuri

pentru pentru
masă vin

14. Conţinut CaCO3 total (%) 8 10

15. Conţinut CaCO3 activ (%) 3 5

16. Fier solubil (ppm) 2-3 2-3

17. Mangan solubil (ppm) 20-40 20-40

18. Zinc solubil (ppm) 0,7-1,2 1,2-2

19. Cupru solubil (ppm) 2-3 2-3

20. Bor hidrosolubil (ppm) 0,8-1 0,8-1

21. Indicele puterii clorozante 3-100 3-100

Sistemele de fertilizare organo – minerală la viţa de vie se pot programa

astfel:

- La desfundarea terenului: se aplică 50 – 80t/ha gunoi de grajd; 150 –

200kg/ha P2O5; 200 – 250kg/ha K2O. Această fertilizare iniţială crează o
aprovizionare de fond şi de bază, cu efecte multianuale;
 - La viile tinere (anii I-III): până la intrarea pe rod se vor administra 50-100
kg/ha N; 70-130 kg/ha P2O5 şi 60-100 kg/ha K2O. După cei trei ani de vegetaţie, dar
fără producţie de struguri se impune un control analitic la sol pentru stabilirea
corectă a fertilizărilor anuale.
- La plantaţiile viticole pe rod: se aplică diferenţiat, după controlul
agrochimic prealabil, următoarele doze: 20-40 t/ha gunoi de grajd (periodic, la 2-4
ani); 70-120 kg/ha N; 50-100 kg/ha P 2O5; 100-200 kg/ha K2O. Această fertilizare
asigură necesarul de elemente nutritive pentru producţii de struguri mari şi de
calitate. În anul de aplicare a gunoiului de grajd, dozele de îngrăşăminte minerale
se corectează (în minus) cu: 3-5 kg N; 1,2-1,8kg P2O5 şi 3,5-6 kg K2O la tona de
gunoi semifermentat aplicat.
 Sortimentele de îngrăşăminte organice şi minerale pentru fertilizarea
viţei de vie:
- Pentru fertilizările de aprovizionare şi de bază : fertilizare organică: gunoi
de grajd semifermentat, dejecţii avicole, resturi vegetale şi îngrăşăminte verzi; cu
P2O5 : se preferă superfosfatul concentrat sau la nevoie îngrăşământul complex
DAP (diamoniufosfat); cu K2O: se preferă sarea potasică; sulfatul de potasiu şi
îngrăşămâtul complex NPK.
- Pentru fertilizarea principală: cu N: se aplică azotat de amoniu,
nitrocalcarul sau îngrăşăminte complexe de tipul NP, cu raport favorabil azotului;
cu P2O5: se preferă superfosfaţii concentraţi sau îngrăşăminte complexe de tipul
NP (cu raport favorabil fosforului); cu K2O: se aplică sarea potasică sau
îngrăşăminte complexe NPK.
- Pentru fertilizările suplimentare: cu N: se preferă îngrăşămintele simple
(azotat de amoniu sau uree) şi îngrăşăminte complexe de tipul NP (cu raport
favorabil azotului); cu P2O5: se preferă îngrăşămintele complexe NP (cu raport
echilibrat, de regulă 1:1 între cele două elemente); cu K2O: se aplică
îngrăşămintele complexe ternare de tipul NPK (cu rapoarte echilibrate); pentru
fertilizarea complexă cu macro şi microelemente se aplică îngrăşămintele foliare.
 Metode de aplicare a îngrăşămintelor în viticultură:
- Gunoiul de grajd se aplică, de regulă, prin împrăştiere pe toată suprafaţa
şi se încorporează uniform în terenul dintre rândurile de butuci;
- Îngrăşămintele minerale se aplică la sol, cu recomandarea unui
plasament localizat, cu încorporarea prin arătură cu subsolaj şi fertilizatoare
adaptate plugului. Introducerea localizată a nutrienţilor mai aproape dar la o
anumită distanţă faţă de rădăcinile active, măreşte valoarea coeficienţilor de
utilizare a substanţei active aplicate şi eficacitatea îngrăşămintelor la viţa de vie;
 - Fertilizările suplimentare se pot aplica localizat dar şi prin împrăştiere pe
toată suprafaţa dintre rânduri dar acţiunea nutrienţilor este mai rapidă şi eficace
la aplicările localizate;
- Fertilizările foliare se aplică uniform, concomitent cu tratamentele
fitosanitare, în concentraţiile recomandate.
 Dereglări de nutriţie întâlnite la viţa de vie:
- Cloroza ferocalcică: este datorată insuficienţei şi carenţei de Fe,
fenomen indus de reacţia alcalină (pH > 8,4) şi de excesul de CaCO 3 – activ (>6-
7%). Se previne prin amplasarea corectă a viţei de vie pe soluri cu indici ai puterii
clorozante(IPC) scăzuţi şi prin soiuri altoite pe portaltoi toleranţi la excesul de
CaCO3 şi conţinut scăzut de Fe.
Curativ tratamentul se face la sol (cu chelaţi cu Fe) şi foliar tot cu chelaţi şi
respectiv îngrăşăminte foliare ce deţin de regulă fierul tot din compuşi chelatici
(Folifag, produse foliare F, Folvifer, Sequestrene, ş.a.).

- Excesul de N: este datorat acumulărilor mari de forme minerale ale

acestui element din gunoiul de grajd şi îngrăşămintele minerale. Fenomenul
determină creşteri vegetative, mai ales anuale, în detrimentul încărcăturii, legării
şi fructificării şi în final se obţin producţii slabe, cantitativ şi calitativ. Procesul se
poate regla prin fertilizări corecte cu N, aplicate fazial, echilibrate cu P şi K.
- Carenţa de N: este datorată fertilizărilor necorespunzătoare, organice şi
minerale cu N, în contextul unor soluri cu fertilitate slabă destinate culturii viţei
de vie. Fenomenul apare prin creşteri vegetative slabe, frunzele bazale se
îngălbenesc şi cad prematur, producţiile sunt scăzute şi de calitate slabă. Se
previne prin fertilizări organice şi minerale conforme cu sistemele de fertilizare
practicate la viţa de vie.
- Carenţa de K: este datorată unei fertilizări insuficiente cu gunoi de grajd
sau/şi cu îngrăşăminte cu K şi la supradozări ale azotului. Se previne şi se
corectează prin aplicarea de îngrăşăminte complexe NPK.

5.5. PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR ÎN PLANTAŢIILE POMICOLE

 Solurile pomicole din ţara noastră, în primul rând cele din bazinele
pomicole consacrate cunosc o mare diversitate ca nivel de fertilitate, de la cele
acide amendabile la cele carbonatice, de la soluri cu conţinut redus de humus
(psamosoluri, erodosoluri sau cu profil deranjat prin terasare) la soluri cu conţinut
mediu şi ridicat de humus (cernoziomuri, aluviale molice, etc.). Cazuri particulare
se constituie din solurile grădinilor familiale de regulă mai fertile.

Conceptul actual de fertilizare în pomicultură: corelează cerinţele

diferenţiate ale speciilor pomicole faţă de reacţia solului şi conţinutul de humus şi
elemente nutritive cu capabilitatea solurilor de a asigura acest necesar nutritiv al
plantelor (tabel 5.14.)

Tabelul 5.14.

Indicii agrochimici relevanţi ce condiţionează fertilitatea solurilor pentru speciile

pomicole (după DAVID şi VELICICA DAVIDESCU, 1992)

Valori optime

Seminţoase Sâmburoase
Indicii agrochimici Simbolul
măr păr cireş, cais, piersic,
vişin prun

Reacţia solului pH 5,5-7 6,8-7,2 5,5-7,2 6,5-7,8

Grad de saturaţie în
V >60 >75 >65 >80
baze (%)

Capacitatea totală de T
schimb cationic (me/ 15-20 20-30 15-20 25-35
100g sol) CEC

Salinitatea (ppm) S <200 <600 <500 <300

Procent de sodiu
PSA <5 5-12 <12 <12
adsorbit (%)

Conţinut de humus
H 2-3 2-3 3-4 3-4
(%)

Rezerva de humus (0- 120- 120-

H/ha 160-200 160-200
50 cm), t/ ha 180 180

Conţinut de azot total

Nt 0,25 0,25 0,25 0,25
(%)

Raport C / N în sol C/N 10-15 10-15 10-15 10-15

Indicele de azot IN 3-4 3-4 4-5 4-5

Azot asimilabil(ppm) N-
50 50 60 60
mineral

Fosfor mobil (AL)

P 60-80 60-80 70-100 70-100
(ppm)

Potasiu mobil (AL) 200- 200-

K 300-400 300-400
(ppm) 300 300

Conţinut de carbonat CaCO3

8 8 9 5
de calciu, % total

Conţinut de carbonat CaCO3

3 3 7 3
de calciu activ, % activ

Conţinut de bor
B 0,8-1 0,8-1 0,6-0,8 0,6-0,8
hidrosolubil, ppm

Conţinut de zinc
Zn 0,7-1,2 0,7-1,2 1,2-2 1,2-2
solubil – EDTA, ppm
Conţinut de fier
Fe 2 2 2 2
solubil Ac- NH4, ppm

Conţinut de mangan
Mn 24-45 20-45 46-60 40-60
activ, ppm

Conţinut de cupru
Cu 2-3 2-3 2-3 2-3
solubil- HNO3 , ppm

Parametrii agrochimici menţionaţi ca domenii ce condiţionează

productivitatea solurilor pomicole se corelează în mod necondiţionat cu cerinţele
de consum şi necesar nutritiv al speciilor pomicole (tabel 5.15.)

Tabelul 5.15

Consumul global şi specific al speciilor pomicole în principalele elemente

nutritive(după PASC, 1980; DAVID şi VELICICA DAVIDESCU,1992)

Specificare N P2O5 K 2O

1. Consum global kg / ha: 47-147 12-31 72-121

2. Consum specific, kg / t de fructe

- măr 3,0 0,7 3,3

- păr 3,5 0,8 3,7

- gutui 2,4 0,8 3,0

- cais 3,5 1,0 5,5

- cireş 2,6 0,7-1,5 2,8-5,5

- piersic 10,0 2,0 8,0

- prun 4,0 1,0 6,0

- agriş 4,4 2,2 6,8

 - coacăz negru 8,0 3,5 4,6

- coacăz roşu 6,0 2,5 4,0

Consumurile specifice şi globale consemnează diferenţierea speciilor

pomicole privind necesarul de nutrienţi pentru o anumită cantitate şi calitate a
fructelor şi bineînţeles, arată caracterul predominant în cadrul acestor valori, a
azotului şi potasiului, ca elemente determinante şi esenţiale, în producţia
plantaţiilor. Ritmul absorbţiei elementelor nutritive este mare mai ales în
perioada de creştere şi rodire, raportul între principalele elemente absorbite
(N:P:K) fiind în cursul unui an de 1:0,3:1,2 la speciile seminţoase, de 1:0,25:1,5 la
prun şi de 1:0,2:0,8 la piersic.

În perioada de vegetaţie a pomilor, primele fenofaze- de creştere şi

fructificare până la legarea fructelor şi începutul creşterii intensive a lăstarilor şi
fructelor- se desfăşoară pe seama substanţelor nutritive acumulate în organele
pomilor în anul precedent şi în repausul vegetativ. Odată cu creşterea lăstarilor şi
fructelor acţionează aportul elementelor nutritive aplicate în anul respectiv care
decurge din sisteme de fertilizare organo- minerală.

 Sistemul de amendare şi fertilizare: în pomicultură se realizează astfel:

- prioritar se amendează solurile acide interesate la corectarea reacţiei.
Dozele de amendamente se calculează după indicii acidităţii şi saturaţiei
în baze. Încorporarea amendamentelor se face toamna, uniform,
acţiune susţinută şi prin fertilizări raţionale;
- la desfundarea terenului: în vederea plantării, se aplică 40-80 t/ha gunoi
de grajd; 150-300 kg/ha P2O5; 150-300 kg/ha K2O;
- la groapa de plantare: se aplică 6-8 kg gunoi semifermentat, mraniţă sau
compost; 30- 100 g P2O5 şi 50-100 g K2O;
- la livezile pe rod: după control agrochimic, se aplică 20-40 t/ha gunoi de
grajd, periodic, la 2-4 ani; 80-160 kg/ha N; 60-100 kg/ha P2O5; 80-200 g
K2O;
 Aceste fertilizări se aplică diferenţiat după specie şi gradul de aprovizionare
cu N, P şi K al solurilor.

 Sortimentele de îngrăşăminte organice şi minerale recomandate în

pomicultură :
- Pentru fertilizarea de aprovizionare şi de bază: organică: se preferă
gunoiul de grajd semifermentat, dejecţiile avicole, composturile dar şi
îngrăşămintele verzi; cu N: azotatul de amoniu, nitrocalcarul şi ureea, în
compatibilitate cu reacţia iniţială a solului; cu P2O5: se preferă superfosfaţii şi
îngrăşămintele complexe cu NP cu raport favorabil fosforului; cu K2O: se aplică
sarea potasică, sulfatul de potasiu sau îngrăşămintele complexe NPK.
- Pentru fertilizarea principală: organică: se aplică periodic, la 2-4 ani,
îngrăşăminte organice – gunoi semifermetat, dejecţii avicole, îngrăşăminte verzi;
cu N: se preferă azotatul de amoniu, nitrocalcarul, ureea, îngrăşămintele
complexe cu NP şi NPK ce deţin rapoarte echilibrate; cu P2O5: se preferă
superfosfatul concentrat şi îngrăşămintele complexe NP ce deţin raport favorabil
fosforului; cu K2O: se aplică sarea potasică sau îngrăşămintele complexe cu NPK.
- Pentru fertilizările suplimentare: cu N: se preferă îngrăşămintele simple
cu N sau îngrăşămintele complexe NP cu raport favorabil azotului; cu P2O5: se
aplică îngrăşăminte complexe NP cu rapoarte echilibrate; cu K2O: se recomandă
îngrăşămintele complexe NPK; pentru fertilizări suplimentare complexe: se
utilizează o gamă largă de îngrăşăminte foliare.
 Metode de aplicare îngrăşămintelor în plantaţiile pomicole:
- îngrăşămintele organice se aplică prin împrăştiere pe toată suprafaţa (la
livezile intensive) şi sub proiecţia coroanei (la livezile clasice),
îngrăşămintele verzi se încorporează la fenofaza înfloritului plantelor din
compoziţia acestora;
- fosforul şi potasiul se aplică toamna, localizat, în benzi uniforme dispuse
faţă de rândul pomilor astfel ca substanţa activă să ajungă în apropierea
rădăcinilor active. În livezile clasice aceste îngrăşăminte se aplică pe
suprafaţa delimitată de proiecţia coroanei;
- azotul se poate aplica primăvara devreme dar şi fazial, de regulă
localizat sau pe toată suprafaţa;
- îngrăşămintele foliare au 2-3 aplicări concomitente cu tratamentele
fitosanitare.

 Dereglări de nutriţie frecvent întâlnite la pomii fructiferi:

 - Excesul de aluminiu şi mangan: se manifestă la pomii fructiferi cultivaţi
pe soluri acide amendabile sau pe soluri acide ce deţin un exces permanent sau
temporar de umiditate (gleizate şi pseudogleizate). Se previne prin amendare
calcică şi reglarea regimului aerohidric. Se evită folosirea îngrăţămintelor cu efect
acidifiant;
- Excesul de N: este datorat supradozărilor de îngrăşăminte organice şi
minerale cu N. Întrucât acest exces este păgubitor plantaţiei (dereglează rodirea şi
fructificarea) se previne prin corecta aplicare a îngrăşămintelor cu N;
- Carenţa de K: este frecvent întâlnită în plantaţiile amplasate pe soluri
uşoare ce nu au beneficiat de fertilizare organică şi minerală cu K sau complexă
NPK. Se previne prin fertilizări anuale cu gunoi de grajd, săruri potasice sau
complexe cu NPK;
- Carenţa de Mg: este remarcată pe soluri acide (cu conţinut redus de Mg)
şi pe alte tipuri de sol fertilizate intensiv cu K. Fenomenul se previne prin
amendarea solurilor acide cu calcar dolomitic şi aplicări foliare şi la sol cu săruri de
Mg;
- Carenţa de B: s-a depistat la plantaţii de măr amplasate pe soluri
nisipoase. Este favorizată de fertilizările intensive cu K. Se previne şi se corectează
prin aplicări foliare de îngrăşăminte cu B.
-
5.6. PRINCIPII DE APLICARE A ÎNGRĂŞĂMINTELOR LA PLANTE FLORICOLE ŞI
ORNAMENTALE

 Cerinţele speciilor floricole şi ornamentale faţă de sol şi nutriţie :

Plantele floricole şi ornamentale sunt specii anuale, bienale sau perene care
se cultivă în parcuri şi grădini, în sere şi solarii, precum şi în ghivece şi vase de
apartament şi locuinţe. Fiind plante floricole, arbuşti şi arbori ornamentali, din
mai multe familii botanice, valorificate prin flori, frunze sau toate organele lor, au
o mare diversitate a cerinţelor faţă de sol, nutriţie şi fertilizare.

- Cerinţele faţă de reacţia (pH-ul) solurilor: în majoritatea lor, aceste plante

au cerinţele, pentru o bună creştere şi dezvoltare, situate în domeniul de reacţie
slab acid neutru (pH 6-7) unde se încadrează Calceolaria, Cyclamen, Dahlia,
Hibiscus, Tulipa, Primula, ş.a. Preferă o reacţie slab-moderat acidă (pH 5,5-6,5) o
altă serie de plante ornamentale ca: Begonia, Gladiolus, Syringa, Spiraea. Au
preferinţe pentru o reacţie moderat-puternic acidă (pH 4,5-5,5) speciile de
Azaleea, Camelia şi Hortensia. Speciile de Lilium, Amaryllis, Forsithia şi Rosa au,
deasemenea, cerinţe pentru domeniul acid al reacţiei (pH 5,0-6,2). Sunt multe
specii care sunt adaptate şi preferă un domeniu mai larg al reacţiei, slab acid-
neutru-slab alcalin (pH 6-8) unde regăsim culturile de Buxus, Chrysanthemum,
Papaver, Petunia. Sunt aproape excluse plantele floricole şi ornamentale cu
cerinţe pentru un domeniu slab-moderat-puternic alcalin (pH>8).

Dacă se impun măsuri de corectare a reacţiei se pot folosi în faza iniţială

îngrăşămintele cu reacţie alcalină pentru solurile şi substraturile acide şi cele cu
reacţie fiziologică acidă pentru solurile alcaline. Corectarea reacţiei solurilor acide
sau saline-alcaline se face pentru aceste culturi prin aplicarea de CaCO 3 după
indicii acidităţii şi saturaţiei în baze a solurilor, la cele acide şi după procentul de
sodiu adsorbit (PSA) la solurile alcaline.

- Cerinţele faţă de elementele nutritive şi fertilizante: se pot considera ca

foarte diferenţiate după specificitatea lor dar şi după organele ce vor fi
valorificate. De regulă, este esenţială fertilizarea echilibrată cu N, P, K, uneori şi
cu microelemente, unele dintre acestea fiind implicate, prin nivelul lor de
reprezentare, în derularea unor fenofaze ca momente critice ale nutriţiei
(creşterea lăstarilor, diferenţierea mugurilor florali, îmbobocirea, înflorirea,
durata înfloritului).

Sunt însă specii sensibile la dozele mari de nutrienţi şi concentraţii mari de

săruri (Cyclamen, Dianthus, Primula) iar altele, suportă aceste medii mai bogate în
nutrienţi (Begonia, Chrysanthemun, Fuchsia, Petunia, Salvia). Nivelul de
aprovizionare cu macro- şi microelemente a culturilor floricole şi ornamentale se
poate controla şi interpreta prin diagnoză foliară la fenofazele specifice (tabel
5.16).

Tabelul 5.16.
 Nivelul de aprovizionare optim cu macro- şi microelemente la unele specii
floricole şi ornamentale (după diferiţi autori, citaţi de DAVID şi VELICICA
DAVIDESCU, 1992)

Specia Fenofa Organul Conţinut optim (din s.u.)

za vegeta
N P K Mg Zn B Cu
prelev tiv
ării analizat % % % % pp pp pp
probei m m m

Crizan- începu a 6-a 3,6 0,3 3 ,5 0,3 25 21 5

tul frunză 6,0 1,0 5 ,0 1,0 75 75 8
tema
formăr de la
ii vârful
butonil lăstaril
or or
florali

Garoaf tulpină a 5 şi a 3,2 0 ,2 2,5 0 ,25 25 30 10

a cu 6-a 5,2 0 ,3 6,0 0 ,50 75 100 30
minim perech
7 e de
perech frunze
i de
frunze

Gerber - frunze 1,6 0 ,15 3,2 0 ,12 29 12 1 ,8

a de la 3,6 0 ,40 5,2 0 ,22 34 16 5 ,0
mijloc

Gladiol - prima 2,5 0,25 2 ,5 0 ,15 20 25 10

3,5 1,00 4 ,0 0 ,30 100 100 250
a frunză
matură
(fără
 teacă)

Tranda începu frunze 3,2 0 ,20 1,8 0 ,25 15 30 5

3,5 0 ,30 2,3 0 ,35 50 60 15
firi tul din
colorăr partea
ii superio
bobocil ară a
or lăstaril
florali or

 Sisteme de fertilizare la plante pentru flori tăiate: Aceste specii se

cultivă în spaţii protejate şi în câmp:
- Crizantema: trebuie să beneficieze de un sol sau substrat nutritiv ce
deţine 60-80 ppm N, 40-60 ppm P şi 400-500 ppm K. Soluţiile nutritive pentru
fertilizările suplimentare trebuie să deţină 150 ppm N şi 100-120 ppm K. Dacă
această cultură se realizează pe substraturi în saci sau pungi de plastic, soluţia
nutritivă ce fertilizează mediul respectiv (la 7-10 zile) trebuie să deţină 160-180
ppm N; 40-60 ppm P2O5, 160-180 ppm K2O şi 20-40 ppm Mg. Crizantema este
sensibilă la toxicitatea Mn (datorată acidităţii şi excesului de apă) şi la carenţele
de B, Cu şi Fe.
- Garoafa: se cultivă în sere şi în câmp şi răspunde unei fertilizări organo –
minerale compusă din aplicarea a 40-60 t/ha gunoi de grajd şi a unor fertilizări
minerale fracţionate care realizează în total, 300-400 kg N/ha; 100-300 kg P 2O5/ha
şi 400-600 kg K2O/ha. Garoafa este foarte sensibilă la insuficienţa de bor.
- Gladiola: fiind foarte sensibilă la conţinuturi ridicate de săruri,
beneficiază de un sistem de fertilizare mai ponderat: 40-60 t/ha gunoi de grajd
bine fermentat sau 20-30 t/ha compost şi o fertilizare lunară, în prima jumătate a
perioadei de vegetaţie, cu 50-60 kg N/ha şi 60-80 K2O/ha.
- Trandafirul: este o specie care preferă un sistem de fertilizare organo –
mineral, cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine fermentat, cu fertilizări sistematice şi
echilibrate cu P, K, Mg care condiţionează formarea florilor şi intensitatea
specifică a coloraţiei. Se evită excesul de N care perturbă formarea şi maturarea
lemnului, fenomen ce se previne şi se corectează prin aplicarea potasiului.
Trandafirul este sensibil la carenţa de Fe ce se poate declanşa pe soluri
carbonatice.
  Sisteme de fertilizare la plante de apartament şi vase: întrucât la aceste
plante udarea determină creşterea concentraţiei în săruri a solului, se practică
schimbarea substratului când se observă dereglări ale creşterii şi dezvoltării. La
aceste specii se aplică nutrienţi prin soluţii nutritive cu condiţia diferenţierii
compoziţiei lor după toleranţa plantelor la concentraţiile de săruri:
o pentru plante sensibile la concentraţiile ridicate de săruri (Adianthum,
Anthurium, Asparagus, Camelia, Primula, Rhodendron) soluţia nutritivă trebuie să
conţină nu mai mult de 50-80 g N; 20-30 g P şi 80-100 g K la m3 de apă.
o pentru plantele cu toleranţa mai mare la concentraţia sărurilor
(Anemone, Cyclamen, Gerbera, Fuchsia, Euphorbia, Hortensia, Monstera) soluţia
nutritivă poate să conţină 100-200 g N, 60-80 g P şi 150-200 g K la m 3 de apă. În
scopul creşterii normale a plantelor pentru apartamente şi ghivece se realizează
amestecuri speciale (din pământ, mraniţă, turbă, nisip fin şi îngrăşăminte
minerale) ca şi unele composturi acide (cu turbă acidă + nisip + îngrăşăminte
minerale) şi neutre (pământ de ţelină + CaCO 3 + dolomit + îngrăşăminte minerale
cu macro- şi microelemente + nisip).
- Azalea: trebuie să beneficieze de un substrat acid (pH 4-5) pe bază de
turbă acidă. Pentru fertilizare se utilizează soluţii nutritive adaptate plantelor la
concentraţii ridicate de săruri;
- Crizantema: este adaptată tot la un substrat acid şi fertilizare cu soluţii
nutritive cu minim efect salin;
- Ficusul: trebuie să beneficieze de un substrat pe bază de turbă cu adaos
de 1000 g N + 600 g P + 200 g K la m3 de substrat;
- Pelargonium (muşcata): preferă un domeniu optim al reacţiei la pH = 6,
iar compostului de turbă sau gunoi de grajd, se adaugă CaCO 3 sau dolomit. Soluţia
nutritivă de udare poate conţine 150-200 g N şi 150-200 g K 2O. Se previne excesul
de nitraţi faţă de care muşcata este sensibilă.
- Plantele citrice (lămâiul): preferă un pH slab acid (pH 5,7-7,0) iar soluţiile
nutritive trebuie să conţină 0,2-0,3 g N; 0,15 g P2O5 şi 0,6 g K2O/l de apă.
 Sistemele de amendare şi fertilizare a arborilor şi arbuştilor
ornamentali:
În reglarea condiţiilor de reacţie şi aprovizionare cu elemenele nutritive se
iau în considerare în primul rând exigenţele acestor specii faţă de fertilitatea
solului. (tabel 5.17).

Tabelul 5.17.
 Exigenţa speciilor lemnoase ornamentale faţă de fertilitatea solului (după ANA
FELICIA ILIESCU, 1984, citată după BUDOI, 2001)

Specii puţin Specii moderat Specii ce preferă soluri Specii care

exigente exigente fertile cer soluri
fertile

Arbori

Arin alb Carpen Arborele lui Iuda Anin negru

Alnus glutionosa Carpinus betulus Cercis spp. Alnus

glutinosa

Brad, Abies spp. Larice, Larix decidua Castan bun Catalpă

Castanea sativa Catalpa spp.

Corcoduş Mălin, Prunus padus Castan porcesc Gingo

Prunus cerasifera Aesculus Ginkgo

hippocastanum biloba

Mesteacăn Migdal Fag, Fagus silvatica Magnolie

Betula pendula Prunus amigdalis Magnolia

spp.

Molid, Picea spp. Piersic Tisă, Taxus baccata Nuc negru

Prunus persica Juglans nigra

Pin, Pinus mugo Paltin, Acer spp. - Platan

Platanus
hybrida

Plop, Populus spp. Tei, Tilia spp. - Salcâm

japonez
 Sophora
japonica

- Tuia, Thuja spp. - Ulm, Ulmus

spp.

- Vişin, Prunus cerasus -

Arbori şi subarbuşti

Buxus Caprifoi, Lonicera Forsiţia, Forsythia spp. Alun

spp.
Buxus sempervirens Corylus
avelana

Cătină albă Ilex, Ilex aquifolium Hipericum Călin

Hippophae spp. Hypericum calcinum Viburnum

spp.

Cătină roşie Keria, Kerria japonica Liliac, Syringa spp. Glicină

Tamarix spp. Wisteria

sinensis

Coacăz, Ribes spp. Mâna Maicii Rododendron Hortensie

Domnului
Rhododendron spp. Hydrangea
Lonicera japonica spp.

Hrişcă Polygonum Păducel Salcâm roz -

spp.
Crataegus spp. Robinia hyspida

Iederă, Hedera helix Salbă moale Hibiscus -

Euonymus spp. Hibiscus syriacus

Jenupăr Trandafir, Rosa spp. Viţă ornamentală -

Juniperus spp. Parthenocissus spp.

Lămâiţă - - -

Philadelphus spp.

Porumbar - - -

Prunus spinosa

Salcâm - - -

Robinia pseudacacia

Sălcioară - - -

Eleagnus spp.

Scoruş, Sorbus spp. - - -

Spirea, Spiraea spp. - - -

În raport cu perioada de vegetaţie necesară de elemente pentru aceste

specii se asigură prin fertilizări de bază (sau de fond) din gunoiul de grajd şi
îngrăşăminte cu P şi K şi prin fertilizări principale (anuale) care asigură raportul
N:P:K în favoarea azotului şi potasiului. În aceeaşi măsură se au în vedere relaţiile
de compatibilitate ale acestor specii cu reacţia (pH-ul) solului.

 Sisteme de amendare şi fertilizare a gazonului : în acest caz se

procedează încă de la înfiinţarea gazonului la corectarea reacţiei acide şi la o
fertilizare organică ce prevede 30-40 t/ha gunoi de grajd bine fermentat, aplicate
înaintea însămânţării. Concomitent cu această fertilizare de aprovizionare se
aplică îngrăşăminte minerale – 6-8 kg N; 4 kg P2O5 şi 5-6 kg K2O la 1000 m2.
În vegetaţie, începând cu prima lună după răsărire şi apoi după fiecare
coasă, se aplică 3 kg N+1 kg P2O5 + 2 kg K2O la 1000 m2 gazon.

În foarte multe cazuri, fertilizarea în sere, câmp şi în parcuri a speciilor

floricole şi ornamentale se realizează prin fertirigare, adică „apă bună de irigat”
devine tehnologic o soluţie nutritvă compatibilă cu solul, cu cerinţele plantelor în
nutrienţi şi cu exigenţele protecţiei mediului.