Cum a fost ratată unirea României cu

Ungaria
O propunere unică în istoria României și pomenită în puține cărți de memorii ar fi putut
duce Ungaria sub conducerea autorităților de la București. La puțin timp după Unirea de
la 1918, conții maghiari i-au cerut Regelui Ferdinand să domnească și peste Ungaria. Al
cărui prim impuls a fost să dea curs acestei inițiative.

Petre Badica
Actualizat: 06.06.2014 - 18:35

O propunere unică în istoria României și pomenită în puține cărți de memorii ar fi putut

duce Ungaria sub conducerea autorităților de la București. La puțin timp după Unirea de
la 1918, conții maghiari i-au cerut Regelui Ferdinand să domnească și peste Ungaria. Al
cărui prim impuls a fost să dea curs acestei inițiative.

Mihail Sturdza a deținut, în prima parte a secolului trecut, poziții înalte în diplomație la
Budapesta, Washington, Riga, Copenhaga, Viena și a fost pentru o scurtă perioadă de
timp între septembrie 1940 și ianuarie 1941 ministru de Externe. Simpatizant al mișcării
legionare, Sturdza - descendent din familia de domnitori ai Sturdzeștilor - a plecat în exil
după 1945 unde a publicat cărți despre istoria României moderne.

Ionel Brătianu s-a opus

În cartea sa de memorii intitulată „România și sfârșitul Europei”, tradusă în limba

română în 2004 - Mihail Sturdza relatează evenimentul care face obiectul dezbaterii
lansate de „România liberă”: “În fața prăbușirii Imperiului Austriac, a înfrângerii Ungariei
și ocupării Ardealului de către trupele românești, unii oameni de stat unguri se
gândiseră la o uniune a celor două țări, contele Bethlen (Istvan Bethlen a reprezentat în
1919 noul parlament ungar la tratativele de pace în Paris și a devenit premier al
Ungariei în 1921, n.red.) și contele Teleki (probabil e vorba de Pal Teleki, premierul
Ungariei din 1920 – 1921 și din 1939 – 1941, n.red.) oferind în mod precis, prin emisarii
lor, Coroana Sfântului Ștefan (coroana cu care au fost încoronați cei mai mulți dintre
suveranii regatului Ungariei începând din Evul Mediu – n.red.) regelui Ferdinand.
Contele Mihai Banfy (Myklos Banfy a fost ministrul de Externe al Ungariei între 1921 și
1922 – n.red.), pe care îl cunoscusem la Cluj și pe care l-am regăsit la Budapesta în
calitate de ministru de Externe, era și el un adept al acestei idei.... Contele Banfy era
convins că în situația de dezechilibru total în care ajunsese Europa prin dispariția a trei
imperii – Rusia, Germania, Austro-Ungaria - și datorită apariției Uniunii Sovietice, numai
unirea puterilor celor două țări dunărene putea asigura cu timpul supraviețuirea lor.
Când, la plecarea mea din Budapesta, m-am prezentat Regelui Ferdinand și Reginei
Maria, pentru a le da seama de gândurile lui Mihail Banfy, ei mi-au povestit că Ionel
Brătianu, pe atunci președinte al Consiliului, respinsese energic propunerile lui Bethlen
și Teleki, pe care Majestățile lor le priveau cu favoare cu următoarele comentarii: vă
iubim prea mult și ne temem că ați fi prea des la Budapesta”.

Ungurii, speriați că sunt minoritari

Greutatea acestor mărturii rezidă din faptul că puțini oameni ai acelor vremuri au făcut
referire la ea în lucrările ulterioare de memorialistică. Istoricul și cercetătorul științific
Cristian Vasile ne-a precizat că “în biografiile Regelui Ferdinand, nu se pomenește
despre acest episod. Nici măcar în memorialistica unor autori precum Raymund
Netzhammer (care a lăsat un mare număr de lucrări despre istoria României – n.red), în
general, bine informat”. De asemenea, din notele lui Alexandru Marghiloman (liderul
Partidului Conservator) lipsește acest episod, ne-a precizat Răzvan Pârâianu, lector
universitar la catedra de Istorie a Universității din Târgu Mureș. Care însă admite
existența acestei propuneri istorice: “Cei care au avut această inițiativă încercau să
găsească un sprijin extern pentru a asigura existența Ungariei ca stat în condițiile în
care Imperiul Austro-Ungar se destrămase, iar compoziția etnică a populației maghiare
era fragilă, în propria lor țară ungurii fiind puțin peste 51%. Prin acordarea coroanei
Sfântului Ștefan lui Ferdinand, este de presupus că ungurii au încercat să negocieze
crearea unui stat federativ despre care se mai vorbise în mai multe rânduri încă din
1848. De altfel, părea o tradiție istorică a Ungariei de a face alianțe cu o monarhie care
să îi asigure existența. Nobilii maghiari au făcut o alianță cu Impărăteasa Maria Teresa
(1741), apoi compromisul austro-ungar din 1867. Acum probabil încercau o nouă
alianță, de astă dată cu coroana de oțel a României.”

Istoricul ne-a atenționat că nu trebuie să privim posibilitatea acelei alianțe în termenii

structurii unui stat democratic de astăzi. “După pierderea Ardealului, conții maghiari
credeau că pot aduce aportul lor social României din punctul de vedere al elitei
conducătoare. Bănuiesc că propunerea a reprezentat o tatonare făcută mai degraba în
nume personal. Să nu înțelegem de aici că aceasta a fost neapărat o propunere oficială
a statului maghiar”, explică Pârâianu.

Ferdinand, momit cu o coroană

Un alt istoric, Dan Falcan, admite existența acestui episod apărut imediat după Unirea
de la 1 Decembrie 1918. Inițiativa de a oferi Regelui Ferdinand al României coroana
Sfântului Ștefan a Ungariei lui a avut un precedent. Bulgaria a făcut o propunere
similară României în 1886 doar că, la acea dată, regelui Carol I.

Dan Falcan crede că, deși domnia ambivalentă era o formă de organizare care ținea
mai degrabă de Evul Mediu, contextual era favorabil unei astfel de propuneri. La
granițele celor două țări se afla o mare slavă și, mai nou, pericolul sovietic. Ungaria era
într-o situație foarte delicată după destrămarea Imperiului Austro-Ungar și căderea
regimului violent a lui Bela Kuhn la 3 august 1919, zi în care trupele românești cu
acceptul forțelor europene au ocupat Budapesta.
Propunerea conților maghiari, crede istoricul, era o ultimă încercare disperată a
Ungariei de a lua înapoi Transilvania. Ei au mizat pe vanitatea Regelui Ferdinand
pentru care ar fi fost o chestiune de mare prestigiu, să fie încoronat rege atât la
București, cât și la Budapesta.

În cazul acceptării propunerii conților maghiari, Alianța dintre România și Ungaria ar fi

putut fi condusă și administrată în două moduri distincte, ambele însă având un numitor
comun: Ferdinand rege, conducere centrală la București, dar și o mare autonomie
regională care viza Ardealul pe de o parte și Ungaria pe de alta. Într-un prim scenariu
administrativ, spune Dan Falcan, Transilvania ar fi urmat să rămână ca până în 1918
sub administrarea unui guvern regional care funcționa la Budapesta.

Naționalitatea, la schimb cu unirea

Momeala pentru acceptarea de către București a unei asemenea propuneri o

reprezenta asigurarea că oricum Transilvania este a românilor din moment ce Regele
Ferdinand domnea și peste Ungaria. Doar că în eventualitatea probabilă a ruperii
ulterioare acestei alianțe, ungurii sperau că ar fi putut face în așa fel încât să le rămână
Transilvania. (Cel mai probabil, Ungaria și România ar fi avut trei ministere comune
coordonate de la București - Finanțe, Externe și Apărare). O a doua variantă de
funcționare a Alianței româno-maghiare pleca de la aplicarea statutului de condominium
Transilvaniei care urma să nu aparțină, în documentele oficiale, nici unui stat. Dan
Falcan crede că maghiarii ar fi sprijinit ideea Ardealului ca o entitate independentă cu
un Parlament stabilit la Cluj și Ferdinand, rege. Discuțiile diplomatice nu au ajuns în
preajma acestor scenarii agreate de Budapesta deoarece Ionel Brătianu, dar și alți
oameni politici au refuzat propunerea venită de la Budapesta.

Asta chiar în condițiile în care, spune Mihail Sturdza în cartea sa, Regele și Regina au
primit favorabil propunerea conților maghiari. Autorul lucrării din care am citat este
convins de validitatea soluției unei alianțe între Ungaria și România: “convingerea
necesității unirii destinelor celor două țări era atât de mare la contele Banfy încât după o
primă opțiune pentru naționalitatea ungară și după activitatea sa ca ministru al
Afacerilor Externe ungar, cerut și obținut, și aceasta numai mulțumită insistenței
imperative a Regelui Ferdinand, naționalitatea română, sub care nădăjduia să lucreze
mai bine la îndeplinirea obiectivelor sale“.

Maniu: Ne unim cu țara după o tranziție de zece ani

Redeschiderea unui subiect apropiat momentului de la 1 Decembrie 1918, a

reprezentat un prilej de a-l ruga pe istoricul Dan Falcan să explice modul în care
ardelenii s-au raportat la Unirea cu țara.

“Până în 1918, în afara unei elite, restul populației nu și-a pus problema unirii cu
România. Așa cum nici noi nu ne puneam imagina, în anii ’80, căderea lui Ceaușescu.
Pentru omul de rând era un gând de neconceput că ar putea trece în România Mare
după ce generații la rând, familia lui a trăit într-un imperiu condus de la Viena. În cel mai
bun caz sperau la o autonomie a Transilvaniei dar în cadrul regatului Ungar, mai multe
drepturi pentru ardeleni, dar nu sperau la unirea cu România. Omul simplu știa de
existența unui stat român, avea conștiința că este român, dar nu se gândea că la un
moment va trăi efectiv în țara reîntregită în granițele României Mari. Ăsta era proiectul
unei părți din elită care a început să devină probabil după ce primul război mondial a
luat o turnură proastă pentru Austro-Ungaria și Germania”, explică istoricul. În 1918
când s-a făcut Unirea au existat voci, inclusiv a lui Iuliu Maniu, care au declarat că
unirea Ardealului cu România trebuie să se facă doar cu condiția unei perioade de
tranziție de 10 ani în care administrația și legislația austriacă din Ardeal să fie
armonizată cu cea de la București. “La Alba Iulia s-a format și un consiliu diligent
condus de Iuliu Maniu care urma să administreze treburile Ardealului până la unirea
definitivă. Maniu a renunțat la impunerea acestor condiții legate de tranziție de teamă că
ungurii vor specula acest aspect la Conferința de Pace de după război insinuând că nici
măcar românii nu se pun de acord asupra condițiilor unirii.”

În 1924, Vaida Voievod (cel care a citit în parlamentul ungar în octombrie 1918
scrisoarea de autodeterminare a Transilvaniei) a criticat aspru unirea cu România. El
vorbea de faptul că Ardealul, înainte de 1918, avea școli și spitale compatibile cu
Occidentul, iar acum sunt integrați în Orient.