Catehumenatul și Sfintele Taine

În primele trei secole, Biserica s-a preocupat de instruirea catehetică a credincioșilor,

care presupunea inițierea lor în învățătura de credință, cultul și morala creștină. Cuvântul
catechumen este un termen specific creștin care derivă de la verbul katecheo – a învăța, a instrui
pe cineva.
Catehumenatul era conceput ca un stagiu de inițiere a catehumenilor – candidații la
Botez – în învățătura de credință a Bisericii și în morala creștină. Didascalii și cateheții (cei
care îi învățau pe catehumeni) se ocupau de formarea catehetică a neofiților.
Începând din secolul al II-lea, învățământul catehetic se desfășoară într-un cadru
organizat. Procesul de catehizare se transformă într-un învățământ elementar sistematic.
Primele școli catehetice sunt atestate la Roma și Alexandria. La începutul secolului al III-lea,
funcționa la Roma școala catehetică a lui Ipolit, autorul lucrării Tradiția apostolică; lucrarea
lui Hipolit din Roma (scrisă prin 215 – 220d. Hr.) descrie organizarea catehumenatului, într-o
epocă în care învățământul catehetic a atins culmea dezvoltării sale.
În rândul catehumenilor erau acceptați oamenii care aveau o profesie sau o meserie
onorabilă și duceau o viață morală. Cel care dorea să se încreștineze era prezentat eposcopului;
acesta cerceta viața candidatului edificându-se cu privire la dorința lui de a deveni creștin. În
cazul în care nu exista niciun impediment, candidatul era acceptat la catehumenat.
În general, catehumenatul dura trei ani. Însă durata lui se putea scurta în funcție de
aprecierea episcopului sau putea fi prelungită la solicitarea catehumenului.
Catehumenii sau neofiții erau încredințați unui catehet (κατηχητής) care îi iniția în
învățătura de credință a Bisericii și în morala creștină.
În secolele II-III, catehumenii se împărțeau în două categorii: începătorii sau auditorii
(ακροώμενοι) și aleșii, luminații sau cei desemnați competenți pentru primirea botezului (electi,
φοτιζόμενοι, illuminati, competentes). Sinodul de la Neocezareea ținut în 314/315 menționează
auditorii și îngenunchetorii (γονυκλινόντες) și luminații. Așadar, catehumenatul cuprindea două
etape de instruire catehetică. În prima etapă, învățământul catehetic consta în lectura și
explicarea Evangheliei și a omiliilor; auditorilor li se prezentau învățăturile de credință mai
simple și principiile de bază ale moralei creștine. Catehumenilor din prima categorie nu li se
permitea să asiste la cultul creștin.
A doua etapă de instruire catehumenală era mai scurtă. Ea preceda primirea botezului,
desfășurându-se de-a lungul Postului Mare. Această etapă de pregătire consta din post,
priveghere, rugăciuni și rituri de exorcizare. În această etapă exorcismele ocupau un loc central;
funcția exorcismului era aceea de a-l smulge progresiv pe catehumen de sub puterea celui rău/
răului și de a-l uni cu Hristos.
Totodată învățământul doctrinar constituia o altă componentă a instruirii catehetice. El
presupunea o explicare scripturistică și un comentariu al Crezului. După cinci săptămâni de
instruire, catehumenii trebuiau să învețe Crezul pe de rost. Episcopul le făcea un prim
comentariu general al Crezului; în următoarele cinci zile, el îl explica articol cu articol
(explanatio symboli). În duminica Floriilor, catehumenii rosteau Crezul în fața episcopului,
într-un cadru solemn. În noaptea Învierii ei erau botezați.
Îngenunchetorii și luminații aveau dreptul să participe la prima parte a Liturghiei,
numită sugestiv și Liturghia catehumenilor, după care erau invitați în mod solemn să părăsească
adunarea.
În strânsă legătură cu catehumenatul se află așa-numita disciplina arcana care are sensul
de practică a păstrării secretului asupra adevărurilor de credință și a unor practici rituale. Se
pare că disciplina arcana se întemeiază pe un verset din Evanghelia după Matei: „Nu dați cele
sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce
în picioare și întorcându-se, să vă sfâșie”. (Matei 7, 6). Existența acestei practici s-a dedus din
faptul că Biserica nu îngăduia catehumenilor și necreștinilor – profanii sau păgânii neinițiați în
doctrina și cultul creștin – să asiste la partea a doua a Sfintei Liturghii (Liturghia credincioșilor
– când se săvârșea Euharistia) și la săvârșirea botezului; de asemenea, practicarea disciplinei
arcana s-a dedus din discreția păstrată asupra unor învățături de credință care se comunicau doar
după botez.

Sfintele Taine
Botezul
Botezul era actul de credință și de cult prin care catehumenul intra în sânul Bisericii.
Botezul a fost instituit direct de către Iisus Hristos1 și practicat de apostoli2. El avea caracter
sacramental de Taină, deoarece aducea iertarea păcatelor și împărtășirea cu harul Sfântului Duh.
Termenii folosiți pentru a desemna botezul ilustrează/ relevă finalitățile sale: λουτρόν (baie sau
spălare), παλιγγενεσία (renaștere), σφραγίς τίς πίστεως (pecetea credinței), τέλειον χάρισια (har
desăvârșit)3.

1
Matei 28, 18-19
2
Faptele Apostolilor 2, 38; 10, 48
3
IBU, p. 239
 Episcopul, preotul sau diaconul puteau să săvârșească botezul în numele Sfintei Treimi.
Formula trinitară baptismală era clar exprimată în Evanghelie4 și confirmată de Învățătura celor
12 Apostoli / Didahie. Învățătura celor 12 Apostoli descrie rânduiala botezului; înaintea
botezului/ înainte de botez atât oficiantul/ săvârșitorul tainei cât și primitorul acesteia/ cel care
se botează trebuiau să postească o zi sau două. Botezul se săvârșea în apă curgătoare prin
scufundare; doar în lipsa acesteia se practica botezul prin turnarea apei pe capul celui ce se
boteza5.
Botezul propriu-zis era urmat de punerea mâinilor. Ea era săvârșită la început doar de
Apostoli, fiind unită cu rugăciunea de primire a Sfântului Duh de către cei botezați6.
Odată cu organizarea catehumenatului, botezul se săvârșea în grup în ajunul Paștilor, al
Cincizecimii și la Epifanie. De asemenea se practica botezul copiilor (παιδοβαπτίσμα), însă fără
a fi generalizat; copiii erau asistați de un creștin matur, în calitate de naș (ἀνάδοχος, sponsor)
care făcea pentru ei lepădările și rostea mărturisirea de credință. Se pare că adulții își schimbau
vechiul nume cu unul creștin; la rândul lor, copiii primeau mai ales nume biblice și de
mucenici7.

Mirungerea
Taina mirungerii (μύρον, βεβαίωτις, chrismatio, confirmatio) urma îndată după botez.
Ungerea cu Sfântul Mir era un rit cu caracter sacramental prin care cel botezat primea pecetea
darului Sfântului Duh. De aceea, mirungerea era numită în mod sugestiv pecete (σφραγίς;
sigillum), μύρον (mir), chrismatio (ungere), întărire a mărturisirii, confirmare (βεβαίωτις
πίστεως, confirmatio)8. Mirungerea a înlocuit punerea mâinilor pe care o săvârșeau Sfinții
Apostoli9.
După ungere, cel botezat se îmbrăca în veșminte albe pe care le purta 8 zile. Noul
credincios era introdus în biserică, unde era binecuvântat de către episcop și participa la Sfânta
Liturghie; el se împărtășea pentru prima oară. În Apus, mirungerea a fost separată de botez,
săvârșindu-se mai târziu10.

4
Matei 28, 19
5
Didahia, VII, 1-4
6
Faptele Apostolilor 8, 8; 15, 17-19
7
IBU I, p. 241; vezi și Liviu Streza, Tainele de inițiere creștină în Bisericile răsăritene, Iași, 2002, p. 22 și urm. –
DE CĂUTAT LA BIBLIOTECĂ – vezi și biliografie la Ion Bria, p. 74 - s.v. botez
8
IBU I, p. 241; Bria și Anca Manolache, p. 254; vezi Sfânta Taină a Mirungerii în Glasul Bisericii nr 9-12/ 1978
9
Faptele Apostolilor 8, 17; 19, 6
10
IBU I, p. 241
 Mărturisirea păcatelor
Mărturisirea păcatelor sau spovedania se practică încă de la începutul Bisericii, fiind
inseparabilă de botez și Euharistie. Practicarea spovedaniei este confirmată de către scriitori
bisericești din epoca postapostolică11. Mărturisirea păcatelor (ἐξομολόγησις, confessio) sau
spovedania (paenitentia) se întemeia pe puterea acordată Sfinților Apostoli (și urmașilor
acestora) de a ierta păcatele credincioșilor/ credinciosului săvârșite după botez12.
Mărturisirea avea caracter sacramental de taină, fiind instituită de Însuși Mântuitorul
Iisus Hristos13. De asemenea, Biserica folosea spovedania ca o formă cultică de îndreptare
morală a credincioșilor.
În Biserica primară, spovedania avea de obciei un caracter confidențial; penitentul se
spovedea doar înaintea duhovnicului său (episcopul sau preotul). De asemenea, era practicată
mărturisirea semipublică, făcută în fața întregului cler doar cu acordul prealabil al duhovnicului/
doar cu aprobarea duhovnicului. Nu în ultimul rând, era practicată și mărturisirea publică, care
era solicitată/ cerută uneori de către penitent însuși, în semn de profundă smerenie. Spovedania
se finaliza/ încheia prin îndeplinirea de către penitent a faptelor de îndreptare (epitimii) indicate
de către duhovnic (post, rugăciuni, fapte/ acte de milostenie)/ prin îndeplinirea de către penitent
a epitimiilor (post, rugăciune, fapte de milostenie) prescrise de către duhovnic14.

Hirotonia
Hirotonia este una dintre primele taine/ cele dintâi taine săvârșite în Biserică15. Prin
hirotonie, un membru al Bisericii este instituit în preoția sacramentală. Hirotonia slujitorilor
Ecclesiei se săvârșea prin punerea mâinilor (χειροτονία) și prin rugăciune, precedate de postire.
Ca atare, actul hirotoniei era sfânt/ avea un caracter sfânt, fapt confirmat de Sfântul Apostol
Pavel16.

11
Vezi Didahia, XIV, 1-2; Clement Romanul, Epistola 1 către Corinteni, VII, 2-5; Ignatie de Antiohia, Către Smirneni,
IX, 1; Policarp, Către Filipeni, VI, 1-2; Justin Martirul, Apologia I, XVI, 8, 4; Sf. Irineu, Contra ereziilor, III, 11, 9; III,
14, 4; Clement de Alexandria, Stromate, II, 56-70; IV, 153, 154; Tertulian, Despre penitență, I- XII,; Sf Ciprian,
Epistulae, LV, 3-27; LVII, 1-4; LIX, 15-17
12
Matei 16, 19; 18, 17-18
13
In 20, 22-23
14
Bria, p. 251, s.v. mărturisire; P.Pr.Prof. C. Galeriu, Taina mărturisirii în „Ortodoxia” XXXI, 1979, nr. 3-4, pp. 485-
498; Anca Manolache, Sfânta Taină a mărturisirii, în „Glasul Bisericii” nr. 3-4, 1979, p....de completat; Alexander
Schmemann, Introducere în teologia liturghică, ..../ Irineu Crăciunaș, Învățătura ortodoxă despre pocăință, în
„Ortodoxia”, XII, 1960, nr. 3, pp. 389-404
15
Faptele Apostolilor, 6, 6; 14, 14; 14, 23; I Tim 14, 4
16
Pavel îl îndeamnă pe Timotei să păstreze aprins „harul lui Dumnezeu” cel ce este dat lui prin punerea mâinilor
(II Tim 1, 6); de asemenea, apostolul îi poruncește lui Timotei să nu transmită acest har prea repede altora,
făcându-se astfel părtaș păcatelor lor (I, Tim: 5, 22)
 După moartea Sfinților Apostoli, hirotoniile au fost săvârșite de episcopii instalați de
apostoli, asigurându-se astfel succesiunea apostolică. Totodată, s-a instituit regula ca un episcop
să fie hirotonit de cel puțin trei episcopi din Bisericile vecine17. Așadar, hitoronia este
indispensabilă pentru a identifica și verifica atât succesiunea apostolică, cât și continuitatea
credinței începând de la întemeierea Bisericii.

Căsătoria
Încă de la început/ din epoca apostolică, căsătoria (γάμος, matrimonium) a fost ridicată
la rangul de „instituție” sfântă. Însuși Mântuitorul Iisus Hristos a acordat o deosebită/ mare
prețuire căsătoriei, subliniind caracterul ei sfânt și indisolubil/ Însuși Mântuitorul Iisus Hristos
subliniază caracterul sfânt și indisolubil al căsătoriei18. Pentru Apostolul Pavel, căsătoria este
„o mare taină” (Efeseni 5, 32).
În epoca creștinismului primar, creștinii se căsătoreau doar cu binecuvântarea Bisericii.
În tratatul său Ad Uxorem, Tertulian ne-a lăsat/ descrie rânduiala slujbei cununiei/ ne-a lăsat o
frumoasă descriere a slujbei cununiei19. În principiu, Biserica interzicea desfacerea căsătoriei
(divorțul), care era acceptată doar în caz de adulter20. În cazul în care divorțul era inevitabil,
Biserica interzicea recăsătorirea21.

Maslul
Taina maslului (εὐχελαιον)22 era săvârșită/ se oficia pentru cei bolnavi „în numele
Domnului” prin rugăciuni și ungerea cu untdelemn sfințit23. Practicarea maslului se întemeiază
pe concepția că adeseori boala era provocată de păcat/ era consecința/urmarea păcatului, iar
uneori ea era provocată de duhurile rele. Din această perspectivă, boala devine obiectul unui
tratament moral duhovnicesc, iar tămăduirea ei se face doar prin rugăciune24. Izvoarele

17
Tradiția apostolică atestă această practică: Petru, Iacob și Ioan îl hirotonesc pe Iacob, „fratele” Domnului ca
întâistătător/ episcop al Bisericii din Ierusalim [Faptele Apostolilor 15, 4-34; 21, 18-19; Gal. 1, 19; 2, 1-13]// Ca
bibliografie – vezi Sever Buzan, Hirotonie și hirotesie, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1957, pp. 586-613
18
Ioan, 2, 1-11; Matei 19, 6
19
Tertulian, Ad Uxorem, II, 8 – în acest sens, vezi lucrarea lui Călin – Carte de la vernisaj
20
Matei 19, 9
21
În acest sens, vezi Remus Mihai Feraru, Statulul familiei în legislația împăratului Constantin cel Mare în CIICCRE
II, pp. de completat!!; vezi și Jean Meyendorff, Unité des chrétiens
22
Cuvântul εὐχελαιον este format din εὔχη-rugăciune și ἔλαιον -untdelemn
23
Iacob, 5, 14-15
24
Vasile Răducă, Taina Sfântului maslu, în „Biserica Ortodoxă Română” CVII (1989), nr. 7-10, pp. 175-189; N.
Grosu, Taina Sfântului maslu, în „Ortodoxia”, XXXI (1979), nr. 3-4, pp. 553-561; I. Bria pp 248-250, s.v. maslu; IBU,
vol I, p 244
bisericești menționează episcopi, preoți și exorciști care aveau/ posedau darul vindecării și al
alungării duhurilor rele25.

25
Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasă, V, 19, 3; VI, 43, 14; VII, 32,23; VIII, 13,4; Sf Ciprian, Epistulae, 69, 15