Persecuțiile împotriva creștinilor

1. Considerații preliminare
Biserica creștină a fost persecutată mai întâi de către iudei iar apoi, vreme de aproape trei
secole de către romani. Sfinții Apostoli au fost persecutați de către iudei pentru că nu au
respectat interdicția dată de sinedriu de a nu mai vorbi despre Hristos. Comunitatea creștină a
avut martiri dintru început: pe diaconul Ștefan, pe apostolul Iacob al lui Zevedeu, fratele
Sfântului Ioan Evanghelistul și pe creștinii cei prigoniți până la moarte de Saul.
În afara Palestinei, creștinismul a înfruntat opoziția multor iudei care porneau prigoană
contra lor (F. Ap., 13, 45, 50; 14, 19; 17, 5-8, 13). Sfântul Apostol Pavel a avut mult de suferit
din partea iudeilor și a fost de câteva ori în pericol de moarte (2 Cor. 11, 23-27). Pe lângă
măsurile luate de ei înșiși, iudeii denunțau uneori pe apostoli mulțimii sau autorităților romane ca
să-i pedepsească (la corint lui Gallion, F. Ap. 13, 50; 17, 12-13). Deoarece în diaspora, creștinii
s-au îndepărtat de sinagogă, iar în Ierusalim nu s-au solidarizat cu conaționalii lor în războiul
împotriva romanilor, ura față de creștini a sporit. Totuși numărul martirilor din timpul
persecuțiilor iudaice a fost redus; la aceasta a contribuit și autoritatea romană care, la început, a
procedat legal neamestecându-se în furia iudaică. Mai mult, autoritățile romane i-au salvat de la
moarte pe unii dintre apostoli.
Persecuțiile propriu-zise din partea autorităților romane, îndreptate direct împotriva
creștinilor au început în 64 d. Hr., în timpul împăratului Nero (54-68) și s-au încheiat în 313 d.
Hr., ca urmare a promulgării de către Constantin cel Mare (306-337) a edictului de la
Mediolanum prin care li s-a acordat creștinilor libertate religioasă. Timp de aproape trei veacuri,
creștinii au fost persecutați de către împărații romani. După părerea istoricilor, numărul
persecuțiilor a variat între șapte și zece.
După caracterul, forma și gravitatea lor, persecuțiile se pot împărți în două sau trei
perioade; de la Nero la împăratul Decius (249-251), persecuțiile au fost incidentale și locale; de
la Decius până la împăratul Dioclețian (284-305), respectiv Galerius (305-311), persecuțiile
anticreștine au avut un caracter sistematic și general, fiind aplicate pe baza unui edict imperial.
De la Nero la Domițian (81-96) creștinii erau socotiți o sectă iudaică, fiind confundați cu iudeii.
Începând cu domnia lui Domițian, creștinii au fost persecutați ca practicând o religie nouă și
ilegală (religio illicita).
Dacă până la împăratul Decius, persecuțiile erau susținute de populația păgână și de unii
guvernatori, după anul 249, ele erau dictate de împărat și aveau un caracter general, cuprinzând
întregul Imperiu roman. Până la începutul domniei lui Traian (98-117) nu se cunoaște legislația
pe temeiul căreia erau prigoniți creștinii. Abia în timpul domniei lui Traian și ulterior, în timpul

41
împăraților care i-au urmat au fost emise rescripte imperiale pe temeiul cărora au fost prigoniți
creștinii. Aceste rescripte (rescripta) erau dispoziții oficiale temporare care priveau o cetate sau
o provincie; prevederile lor nu erau extinse la scara întregului imperiu. Începând cu împăratul
Decius (249-251) și până în 313 au fost emise edicte (decreta; edicta) de urmărire generală a
creștinilor cu valoare de lege de stat, generală și obligatorie în întreg Imperiul roman. Împăratul
Decius a emis primul edict de persecuție a creștinilor, aplicat la scara întregului Imperiu roman.
Creștinismul era persecutat ca religie nepermisă.

2. Cauzele generale ale persecuțiilor

a) Cauze religioase
Creștinismul a intrat încă de la început în conflict cu religia păgână, deoarece contrastul
dintre cele două religii era evident și fundamental. Păgânismul idolatru tolera toate religiile, chiar
și iudaismul monoteist, însă creștinismul, ca religie nouă, monoteistă și morală era considerat
drept o superstiție nouă și dăunătoare (Suetonius). Creștinismul nu era agreat de către păgâni
deoarece prin viața și credința nouă pe care le propovăduia dădea o lovitură de grație religiilor
imorale, idolatre, vechi și decăzute practicate de ei. Necunoscând și mai ales neînțelegând noua
învățătură, păgânii considerau creștinismul ca apostazie de la religia strămoșilor, o blasfemie la
adresa zeităților protectoare, un cult secret și periculos, bazat pe magie și vrăjitorie. Orice
nenorocire care cădea asupra populației era considerată ca pedeapsă a zeilor pentru că au fost
insultați și blasfemiați de refuzul creștinilor de a-i adora și a le aduce sacrificii.
b) Cauze politice
În Imperiul roman exista o strânsă legătură între religie, stat și viața publică. Obligațiile
religioase (participarea la cult, la diferite manifestări și acte religioase) făceau parte integrantă
din îndatoririle civice ale oricărui cetățean roman și cu atât mai mult ale demnitarilor de stat și
militarilor. De aceea, combaterea politeismului și a idolatriei de către creștini era considerată de
păgâni ca atitudine dușmănoasă față de stat și față de societate.
Refuzul de a participa la cultul zeilor, protectorii imperiului, cărora statul roman le datora
toată puterea și gloria lui, atrăgea condamnarea creștinismului ca religie dușmănoasă. Statul
roman putea să sufere din cauza mâniei zeilor insultați și blasfemiați de către creștini.
c) Cultul împăratului
Majoritatea istoricilor bisericești admit că principala cauză a persecuțiilor a fost refuzul
creștinilor de a practica cultul împăratului. Cultul imperial constituia în lumea romană o
adevărată religie de stat și era o obligație cetățenească. Refuzul creștinilor de a participa la cultul
împăratului era socotit un sacrilegiu și o ofensă adusă persoanei împăratului (crimen maiestatis –
crimă de lezmajestate) care întruchipa maiestatea poporului roman, situat teoretic, deasupra

42
tuturor neamurilor. Într-un cuvânt, creștinismul era socotit periculos deoarece ofensa atât religia
păgână cât și divinitățile păgâne.
d) Cauze moral-sociale
Creștinii erau urâți de către păgâni și datorită principiilor lor morale, pe care aceștia din
urmă, neînțelegându-le, le ironizau și le condamnau.
Deoarece creștinii își manifestau religiozitatea cu discreție, o serie de gesturi cultice erau
percepute greșit sau răstălmăcite grosolan de către păgâni. Astfel, păgânii îi învinuiau pe creștini
că sunt consumatori de carne și sânge de om, considerând Sfânta Euharistie drept ospăț
antropofagic. Ei nu înțelegeau taina Euharistiei. Aceeași păgâni îi acuzau de imoralitate pe
creștini, afirmând că la ospețele lor (agapele), ei practică desfrâul, comit incesturi, adoră soarele
(Hristos este numit Soarele dreptății). De asemenea, creștinii erau acuzați de comiterea unor
asasinate tainice (occulta facinora), fapt consemnat de apologeții creștini. Creștinismul era
disprețuit și pentru faptul că propovăduia egalitatea dintre oameni, indiferent de poziția lor
socială. De aceea, creștinismul era socotit ca religie a sclavilor, a săracilor, a ignoranților. Pentru
faptul că creștinii nu râvneau la funcții administrative înalte, la demnități senatoriale și
guvernamentale, se abțineau de la practicarea unor meserii nedemne de viața creștină și criticau
viața imorală a societății romane, erau considerați nefolositori și ostili statului și societății.
Pentru motivele amintite mai sus, creștinii erau persecutați și urâți fiind considerați atei,
conspiratori, imorali, periculoși pentru statul și societatea romană, superstițioși și criminali; într-
un cuvânt, creștinii erau considerați un pericol public.

3. Legislația, procedura de judecată și pedepsele aplicate creștinilor

Orice cult străin care funcționa pe teritoriul Imperiului roman avea nevoie de o aprobare
conferită prin lege. Creștinismul nu a primit o astfel de aprobare. Până la Constantin cel Mare
(306-337), creștinismul a fost o religie nepermisă (religio illicita) și deci ținută în afara legii.
Adepții creștinismului puteau fi urmăriți, făcându-se uz de unele legi și decrete referitoare la
religii. Legea celor 12 Table interzicea cultele străine și pedepsea magia. Un decret senatorial
din 189 d. Hr. și o lege emisă de împăratul Traian împotriva asociațiilor nelegale interziceau
adunările nocturne. O altă lege (Lex Iulia de maiestate) pedepsea manifestările dăunătoare față
de poporul roman. Făcându-se uz de aceste legi și decrete, creștinii puteau fi urmăriți,
persecutați, invocându-se un motiv sau altul.
În ceea ce privește procedura de judecată, creștinii puteau fi judecați după procedura
obișnuită a procesului de crimă (iudicatio), aplicându-se pedepse capitale (privarea de libertate,
pierderea dreptului de cetățenie și chiar a vieții); această procedură era folosită pentru cetățenii
romani. De asemenea, judecarea creștinilor se mai putea face prin procedura reprimării delictelor

43
(coercitio) aplicată de funcționarii romani superiori, care pedepsea pe necetățeni, suspectați sau
vinovați de tulburarea ordinii publice. La aplicarea acestei proceduri, funcționarii romani se
foloseau de momentele (sau etapele) procesului de crimă, însă aveau libertatea de a decide
singuri, uneori influențați de mulțime sau de ambițiile personale.
Se pare că în primele două secole s-au folosit împotriva creștinilor măsuri administrative
și polițienești și mai puțin legile penale de drept comun sau legi speciale pentru religii. Primele
erau mai ales pentru necetățeni, însă cele din urmă erau pentru cetățenii romani. În sprijinul
acestei ipoteze vin scrierile apologeților care afirmă că creștinii nu erau acuzați de crime
prevăzute de lege, ci doar pentru simpla apartenență la creștinism.
Cu siguranță că au existat legi și decrete speciale pe baza cărora erau persecutați creștinii.
Tertulian și Sulpicius Severus vorbesc despre un decret din vremea împăratului Nero, din 64 d.
Hr., concretizat în formula non licet esse vos (nu este permis ca voi să existați). Acest descret
este numit și Institutum Neronianum (vezi Apologeticum IV, 4; Ad nationes I, 7). De altfel, s-a
presupus că creștinismul a fost scos în afara legii în timpul domniei împăratului Nero și a avut
statutul de religie nepermisă (religio illicita) până la împăratul Constantin cel Mare care prin
edictul de la Mediolanum (313) a dat libertate de cult creștinismului.
În Martiriul lui Apollonius din timpul împăratului Commodus (181-192) se vorbește de
un decret senatorial în care se preciza că: Non licet esse christianos (Nu este permis să existe
creștinii). Așadar pe baza acestor formule, creștinii erau persecutați ca practicând o religie
nepermisă (religio illicita).
La Roma, judecata era făcută de către prefectul orașului, iar în provincii de guvernatori.
În ceea ce privește pedepsele aplicate, acestea variau în funcție de poziția socială a
inculpatului. În general, se respecta principiul: cei de neam nobil erau deportați, cei simpli
decapitați. În ambele situații se proceda la confiscarea averilor. Pedeapsa capitală însemna
pierderea libertății, cetățeniei sau moartea, cea din urmă aplicată prin decapitare răstignire,
aruncare la fiare sau în luptele de gladiatori. Privarea de libertate însemna exilul în locuri
neprielnice, munca în mină sau cariere, creștinii fiind tratați ca sclavi. Femeile și fetele erau în
general vândute la casele de toleranță.
Înaintea aplicării pedepsei, erau ținuți în închisoare pentru a apostazia. Începând cu
împăratul Decius, timpul de detenție s-a prelungit, aplicându-se torturi cumplite în vederea
apostazierii. În timpul lui Dioclețian și a urmașilor săi imediați pedepsele aplicate creștinilor au
cunoscut apogeul.

44