Misiune de Paști: a trezi speranța în Dumnezeu

Cred că mulți dintre noi, în aceste timpuri tulburătoare, pe plan local, național și
internațional, se întreabă copleșiți, unde să caute un răspuns la provocările existenței care
devin din ce în ce presante, începând cu lipsa încrederii în oameni și cu întrebările cu privire
la speranța în Dumnezeu. Un posibil loc din care am putea porni este Cuvântul lui Dumnezeu
care nu înșală, nu este relativ, nu împinge la compromisuri. Să ne amintim pentru câteva
momente fragmentul din Evanghelie care ne vorbește despre învierea lui Lazăr, prietenul lui
Isus din Betania.
Isus însuși ne oferă un model de speranță în evenimentul învierii prietenului său,
Lazăr. Isus merge spre Betania chemat de prietenie. Despre Lazăr cunoaștem puține lucruri,
dar îl cunosc mai bine Marta și Maria, iudeii, și însuși Isus. Lacrimile lui Isus pentru
prietenul său sunt vestea că iubirea este întotdeauna amenințată, că fericirea este fragilă,
pentru că prea multe lucruri scapă controlului nostru: trupul meu, inima mea și inimile altora,
trupurile lor, evenimentele istoriei și natura care ne înconjoară. Nu-l invidiem pe Lazăr
pentru viața pe care i-a restituit-o Dumnezeu, ci pentru faptul de a fi înconjurat de prieteni,
semn al unei vieți de succes. Salvarea noastră sunt lacrimile lui Dumnezeu. Nu voi muri
pentru totdeauna datorită dragostei lui care nu acceptă ca totul să se termine. Fiecare dintre
noi este un Lazăr bolnav și iubit. Sunt prietenul pe care nu-l acceptă ca să vadă moartea,
sfârșindu-se în nimic. Poate de multe ori am spus, într-o peșteră întunecată a sufletului:
Dumnezeu nu mă mai interesează. Nu-mi pasă dacă mă iubește. Atunci a început să
încolțească o sămânță, nu ştim unde şi nici de ce. O piatră s-a mișcat, o rază de soare a intrat,
un strigăt al unui prieten a lovit liniștea, lacrimile au udat bandajele.
- „Dacă ai fi fost aici”. Cuvinte care sunt ale mele: dacă Tu ești cu mine, nu voi muri. Dacă
ești cu mine, noaptea nu va veni.
- Cuvinte strigate de Isus în pragul morții: „Doamne, de ce m-ai părăsit, de ce nu ești aici cu
mine?” În ziua lacrimilor, Dumnezeu pare să fie departe. Întârzierea lui cântărește. Patru zile
moartea a îngreunat sufletul Martei și al Mariei. Cu toate acestea, el este aici, și noi suntem
raiul lui Dumnezeu. Isus este cu noi, nu ca o scutire de la moarte, ci ca o înviere în interiorul
morții. Această experiență o trăim ori de câte ori ne apropiem de sacramentul spovezii
sau al reconcilierii. Cardinalul Schönborn recunoaște că există multe modalități de
reconciliere, dar Biserica a recomandat una în special, mai ales în perioada penitențială a
Postului Mare: „taina reconcilierii”, „taina pocăinței” sau spovada. Sacramentul pocăinței
aparține acelor sacramente care au căzut în desuetudine și au devenit străine de viața multor
creștini. Deși există multe motive pentru care mărturisirea a căzut în desuetudine,
sacramentul pocăinței va avea un viitor și va fi redescoperit în măsura în care
credincioșii vor redescoperi Evanghelia milostivirii, în măsura în care ea îi atinge pe
oameni și se va redeschide accesul la sacramentul pocăinței. În scrierile ei, sora Faustina
Kowalska vorbește adesea despre spovadă, numind-o „tribunalul milostivirii”. Odată, scrie
ea, Isus i-a spus aceste cuvinte: „Roagă-te pentru aceste suflete, ca să nu se teamă să se
apropie de tribunalul Milostivirii Mele” (Jurnal, 975). Dispariția pe scară largă a practicii
penitenței ar trebui atribuită și faptului că mulți oameni au trăit mărturisirea ca pe o
constrângere, nu ca pe un loc de milostivire, ci de control sau ca pe o încercare de a manipula
conștiințele.
O documentare impresionantă despre mărturisirea catolică, editată de Rupert M.
Scheule, poartă titlul „Confesiuni. Mărturii autobiografice despre practicarea penitenței în
secolul al XX-lea”) (Viena, 2001). În acest studiu sunt prezentate aproximativ 25 de mărturii
ale unor persoane, în majoritate în vârstă, care descriu experiențele lor cu privire la
sacramentul pocăinței. Ele ne determină să reflectăm: sunt oameni care își exprimă toată
durerea și experiențele în scris, deseori amare, în acest domeniu: multe experiențe
traumatizante sunt legate de mărturisire. De-a lungul secolelor mărturisirea și împărtășania
anuală au fost o practică obligatorie, iar nerespectarea obligației a antrenat consecințe grave.
Obligația de a se spovedi impusă de Conciliul al IV-lea din Lateran (1215) a fost confirmată
din nou de Conciliul din Trento. Iar actualul Cod de Drept canonic în vigoare îl prevede și el
(CIC, can. 989). Obligația spovezii anuale era legată de obligația de a primi Sfânta
Împărtășanie cel puțin o dată pe an. Spovada era condiția prealabilă necesară pentru
primirea Euharistiei. Mai mulți credincioși nu mergeau la Împărtășanie dacă nu s-au
spovedit precedent. În consecință, primirea împărtășaniei era ceva rar și deosebit de
important, căruia i s-a acordat o importanță deosebită. La credincioșii ortodocși practica
persistă și astăzi. Există totuși o convingere fundamentală: acest sacrament posedă un
centru mistic fără de care ar fi dispărut de mult. În ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei și a
tuturor dificultăților în practicarea acestui sacrament, oamenii, de-a lungul secolelor, au
experimentat puterea și binecuvântarea care emană din nucleul său plin de misterul lui
Dumnezeu. Acest mister trebuie redescoperit dacă vrem să revitalizăm în viața noastră
sacramentul spovezii. Isus este punctul de plecare și sursa acestui sacrament. Jertfa
vieții sale pe cruce este originea oricărei reconcilieri. Toți marii învățători spirituali și
iubitori ai sacramentului reconcilierii s-au inspirat din această sursă inepuizabilă: Sfânta
Ecaterina de Siena (+1380), parohul de Ars (+1859), Padre Pio (+1968). Ei ne invită să facem
același lucru. Experiențele negative, care din păcate există și sunt profund regretabile, nu pot
fi depășite decât prin întoarcerea la izvorul pur al milostivirii lui Isus Cristos (C. Schönborn,
Abbiamo ottenuto Misericordia. Il mistero della Divina Misericordia, ESD, Bologna, 2011).
Potrivit unor studii recente, în anumite contexte, cuvintele „penitență” și „păcat”
evocă scenarii de modă și stiluri de viață trecute sau în uz, uneori chiar și un sentiment de
supărare și suspiciune față de cei care le folosesc, pentru că nu sunt considerați moderni,
periculoși de severi. În domeniul pastoral și catehetic, utilizarea acestor substantive a fost
foarte redusă și sunt practic necunoscute de generațiile tinere. Termenul de „păcat” rămâne,
în sens comun, sinonim cu o ocazie pierdută sau pozitivitate ratată, ghinion sau șansă,
nefăcând referință la responsabilitatea sau la vinovăția individuală, rupte, din cauza
secularizării, de relația Dumnezeu și om, unde s-a născut și s-a dezvoltat. În această
panoramă, există o mulțime de statistici și literatură, în care tendința de a rămâne mereu
tineri ocupă un loc propriu. Interesul tinereții se strecoară pe un spațiu-timp care
coincide cu trupul și cu durata performanțelor sale. Dimensiunea fizică este centrală,
însoțită de alte preocupări legate de frumusețe, aspect extern, îngrijire de sine, oportunități de
socializare la modă, îmbrăcăminte la modă, limbaj actualizat, apariții pe social networks,
conexiunea perpetuă, consumul de experiențe recreative, afective și cognitive. Practicile
asigură o investiție continuă în menținerea binelui, însoțit de figuri sacrale, precum antrenor,
influencer, businnes man, nutriționist, traineri, modele și guru. Esențialul mesajului pentru
tineri este acesta: a elimina păcatul cu orice preț și a lupta cu fiecare mijloc de
îmbătrânire, singurătate și moarte. Pentru aceasta sunt disponibile practici uneori extreme
de gimnastică, antrenament, regimuri alimentare, mâncăruri echilibrate, cântărite pe grame și
calorii, intervenții estetice capabile să facă miracole prin eliminarea bioritmurilor fiziologice.
Dificultatea principală este aceea de a urma căi de transformare interioară spre o
convertire, schimbare de perspectivă, reconcilierea cu sine, cu ceilalți și cu Dumnezeu,
un proces care durează o viață și nu poate fi făcut de unul singur. De aceea, este nevoie
de comunități creștine vii, deschise împărtășirii, comuniunii, unde se experimentează bucuria
trăirii credinței pascale, cu simpatia și empatia față de orice om.
Aș vrea să închei această scurtă meditație, cu credința unui anonim care a scris: „Cred
în soare, chiar dacă nu strălucește. Cred în prietenul meu, chiar dacă nu-l simt. Cred în
Dumnezeu, chiar și atunci când tace”. De aceea, vă șoptesc, la toți, răspicat: „Cristos din
morți a înviat!”