CAP.

VII

Trăsăturile generale ale cultului ortodox şi caracterele sale specifice în

comparaţie cu cultul celorlalte confesiuni creştine

1. Vechimea formelor şi rânduielilor de cult

O trăsătură caracteristică a cultului creştin ortodox este legătura lui
strânsă, trainică şi neîntreruptă cu trecutul. În formele sale fundamentale, dintre
care unele provin, precum am văzut, din cultul Legii Vechi, altele de la
Mântuitorul Hristos şi altele de la Sfinţii Apostoli, el este tot atât de vechi ca şi
creştinismul însuşi. Păstrăm legătura vie şi continuă cu cultul Bisericii primare,
el n-a inovat şi n-a schimbat nimic, ci a evoluat strict pe linia tradiţiei sănătoase,
dezvoltându-se ca un arbore uriaş, din sămânţa sădită de Dumnezeu însuşi în
cultul Legii Vechi şi crescută apoi în lumina şi căldura harului Legii Noi. În
totalitatea formelor sale de astăzi, el nu se deosebeşte prea mult de cultul
Bisericii creştine din primele trei veacuri şi din secolele următoare, constituind
un monument venerabil al tradiţiei creştine, care poartă încă pecetea şi urmele
vieţii religioase a primilor creştini, precum şi preţioase vestigii ale unor
împrejurări istorice, condiţii şi situaţii de mult dispărute, pe care Biserica le-a
traversat de-a lungul veacurilor.
Această trăsătură caracteristică deosebeşte fundamental cultul ortodox de
cel romano-catolic (care a inovat în multe din elementele sale esenţiale) şi mai
ales de cel al confesiunilor protestante.

2. Caracterul sacrificial şi ierarhic

Cultul Bisericii ortodoxe are caracter sacrificial şi ierarhic. El se
întemeiază, adică, pe jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, actualizată în
Biserică sub forma nesângeroasă a sacrificiului euharistie din
Sfânta Liturghie - Jertfa Legii celei Noi - şi se săvârşeşte prin mijlocirea
ierarhiei bisericeşti, adică a slujitorilor sfinţiţi din cele trei trepte ale clerului,
moştenitorii sacerdoţiului cu care Mântuitorul a investit pe Sfinţii Apostoli la
Cina cea de Taină şi la Cincizecime (vezi mai departe, la cap. despre Slujitorii
cultului).
Sacerdoţiul creştin, instituit de Mântuitorul şi transmis în succesiune
neîntreruptă de la Sfinţii Apostoli prin hirotonie, este indispensabil în cultul
ortodox, ca şi în cel romano-catolic. Prin aceasta cultul nostru se deosebeşte
esenţial de cel al confesiunilor protestante şi al sectelor, care, precum am amintit
deja în capitolul anterior, nu acceptă în cultul lor ideea şi practica jertfei şi nu au
deci nici sacerdoţiu (preoţie) şi nici Liturghie, socotind că jertfa (sacrificiul)
constituie un element şi stadiu depăşit şi învechit în evoluţia raporturilor
religioase dintre Dumnezeu şi om şi că legătura omului cu Dumnezeu se
realizează numai prin rugăciune şi direct de către fiecare credincios (laic) în
parte, fără să fie nevoie de mijlocirea clerului bisericesc.
3. Uniformitatea şi stabilitatea cultului
Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea şi stabilitatea sa; el este
adică guvernat de reguli sau norme precise şi fixe, unanim admise, şi se exprimă
în forme definitiv stabilite, care sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii ortodocşi,
din orice parte a lumii, constituind un limbaj comun de exprimare a cinstirii lui
Dumnezeu, deşi el se foloseşte pentru aceasta de limbi liturgice deosebite.
Trăsătura aceasta, care e comună cultului ortodox şi celui catolic, îl deosebeşte
fundamental de cel al confesiunilor protestante şi de cel al altor denominaţiuni
creştine, în care, neexistând un Tipic, domină nestabilitatea şi diversitatea.
Cultul acestora variază de la comunitate la comunitate şi de la epocă la epocă,
favorizând fărâmiţarea unităţii lor de doctrină şi de organizare, prin apariţia de
noi doctrine şi grupări religioase. În ortodoxie, dimpotrivă, uniformitatea şi
stabilitatea cultului contribuie şi la păstrarea unităţii de credinţă şi de duh dintre
diferitele Biserici ortodoxe naţionale sau autocefale, care, prin cultul mereu
acelaşi, se simt ca o singură comunitate rugătoare, sub puterea aceluiaşi Duh
Sfânt, care o însufleţeşte.
 4. Bogăţia, varietatea şi frumuseţea formelor sale externe
În comparaţie cu simplitatea care caracterizează în general cultul
confesiunilor protestante şi al sectelor, cultul ortodox se distinge prin bogăţia,
varietatea şi frumuseţea elementelor de artă puse în serviciul său, prin
solemnitatea, fastul şi strălucirea formelor sale externe, a ritualurilor şi a
ceremoniilor care alcătuiesc rânduiala sfintelor slujbe şi care sunt, de fapt,
expresia văzută şi mărturia abundenţei simţirii religioase, a evlaviei
credincioşilor şi a spiritualităţii ortodoxe în general. Calităţile acestea sunt
vizibile mai ales acolo unde sfintele slujbe pot fi săvârşite în condiţii optime (la
catedralele chiriarhale, în unele mânăstiri mai mari, la biserici urbane cu
personal slujitor mai numeros etc.); acestea îi conferă o mare forţă de înrâurire
asupra sufletului omenesc, sensibil totdeauna la elementul estetic. Însuşirea
aceasta caracterizează şi cultul romano-catolic, care se deosebeşte însă în acest
domeniu prin abundenţa sculpturii monumentale şi împodobirea bisericilor, prin
folosirea misteriilor (dramelor liturgice) din Evul Mediu şi a muzicii
instrumentale (orga) în serviciul divin, precum şi prin introducerea unor rituri şi
ceremonii mai noi, cu caracter spectaculos (ca, de ex., procesiunile cu Sfânta
Euharistie), menite să accentueze mai ales funcţia latreutică a cultului.

5. Caracterul eclesiologic (comunitar)

Cultul ortodox se distinge prin caracterul său eclesiologic sau comunitar.
El promovează adică în primul rând rugăciunea cu caracter social sau colectiv,
care are în vedere nu numai nevoile personale ale individului, ale fiecărui ins în
parte, ci şi nevoile religioase ale întregii Biserici, ale colectivităţii sau obştii
rugătoare. Cultul ortodox este o rugăciune a comunităţii credincioşilor, uniţi
într-un cuget, în duhul păcii, al iubirii fraterne şi al solidarităţii sau comunităţii
de credinţă, care îi face pe toţi să se simtă ca unul în aceeaşi rugăciune, mai
presus de deosebirile de vârstă, de cultură, de stare socială, de naţionalitate, de
limbă sau de rasă dintre cei ce se roagă. În biserică ne rugăm toţi, pentru nevoile
tuturor: «Domnului să ne rugăm...» (la ectenii), «Tatăl nostru, Care eşti în
ceruri...» (Rugăciunea domnească), «Să zicem toţi, din tot sufletul şi din tot
cugetul nostru să zicem...» (la ectenia întreită de după Evanghelie) ş.a.
Caracterul acesta eclesiologic al cultului ortodox se bazează pe cuvântul
Mântuitorului, care promovează rugăciunea laolaltă a celor ce cred în El: «Dacă
doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se
va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei,
adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Matei XVIII, 19—20).

6. Simbolismul (caracterul epifanic şi eshatologic)

Atât faţă de cultul catolic cât şi de cel protestant, cultul ortodox Se
distinge prin substanţa sa teologică şi prin simbolismul său bogat, adică prin
mulţimea, profunzimea şi frumuseţea ideilor doctrinare formulate în textele
liturgice şi prin sensurile sau semnificaţiile simbolice, istorice şi eshatologice
legate de formele sale externe. Mai toate imnele şi rugăciunile sale exprimă,
într-o formă simplă şi uşor de înţeles, o mare bogăţie de idei şi adevăruri de
credinţă, o întreagă teologie popularizată, iar riturile şi ceremoniile sale ne înalţă
cugetul la fapte şi persoane din istoria sfântă a mântuirii, la lucruri şi realităţi din
Biserica cerească sau din eshatologie ş.a.m.d., pe care formele externe ale
cultului le sugerează, le (pre) închipuie, le amintesc şi le comemorează sau le
exprimă intuitiv, într-un mod mai mult sau mai puţin lămurit. Datorită acestui
fapt, slujbele noastre divine nu sunt simple «amintiri» sau «simboluri», ci
acţiuni misterioase, teofanii, care ne fac să retrăim, cu adevărat, mai ales în
marile sărbători ale anului bisericesc, evenimentele din istoria mântuirii pe care
ele le comemorează. Totodată, ele oferă credincioşilor posibilitatea accesului şi
a comuniunii la Masa euharistică, adică la împărăţia cerurilor, pe care ea o
anticipează, cultul având deci şi un sens evident eshatologie.
Cu expunerea acestor sensuri doctrinare, istorice şi spirituale se ocupă
explicarea sfintelor slujbe din Liturgica Specială.
 7. Caracterul universal (cosmic) al cultului
O trăsătură specifică a cultului ortodox este universalismul sau pan-
cosmismul său. În rugăciunile sale, el cuprinde nu numai întreaga viaţă a
omului, în momentele şi împrejurările cele mai felurite şi cu nevoile sale
spirituale şi materiale cele mai variate, ci şi lucrurile şi animalele de care el are
nevoie pentru viaţa sa gospodărească şi natura neînsufleţită, în cadrul căreia
trăieşte. Rugăciunea ortodoxă îmbrăţişează adică în sfera ei toată lumea şi
întreaga natură, asupra căreia vrea să reverse harul lui Dumnezeu pentru a o
sfinţi şi a o pune astfel în slujba lui Dumnezeu şi a omului. Scopului acestuia
corespund mai ales numeroasele slujbe şi rugăciuni din grupa ierurgiilor, care
alcătuiesc cea mai mare parte a conţinutului Molitfelnicului (a se vedea cap.
respectiv din Liturgica Specială).
Totodată, în felul acesta, natura neînsufleţită este asociată la cultul de
adorare adus Creatorului de toată zidirea. Grăitoare în acest sens este mai ales
marea rugăciune a sfinţirii apelor din slujba Bobotezei, probabil operă a
Sfântului Sofronie al Ierusalimului, care este unică prin frumuseţea,
profunzimea şi caracterul ei pancosmic:
«Că Tu prin voia Ta toate le-ai adus din nefiinţă în fiinţă. Cu puterea Ta
ţii făptura şi cu purtarea de grijă chiverniseşti lumea. Tu din patru stihii ai
întocmit făptura şi cu patru vremi ai încununat crugul anului. De Tine se
cutremură toate Puterile îngereşti. Pe Tine Te laudă soarele. Pe Tine Te slăveşte
luna. Ţie se supun stelele. Pe Tine Te ascultă lumina. De Tine se îngrozesc
adâncurile. Ţie slujesc izvoarele... Puterile îngereşti Ţie slujesc şi cetele
Arhanghelilor Ţie se închină. Heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte
şase aripi, împrejur stând şi zburând, de frica slavei Tale celei neapropiate se
acoperă... Ca şi de stihii şi de oameni şi de îngeri şi de cele văzute şi nevăzute să
se mărească numele Tău cel preasfânt...» (Molitfelnic, Bucureşti, 1937, p. 169,
171).
 8. Importanţa cultului în viaţa religioasă ortodoxă
Aceste trăsături caracteristice deosebesc cultul ortodox de cultul celorlalte
confesiuni creştine, prin frumuseţe, bogăţie şi adâncime, ca şi prin valoarea sa
catehetică. El constituie tezaurul cel mai de preţ al Ortodoxiei şi titlul ei de
mândrie. De aceea este atât de mult preţuit şi joacă un rol de frunte în viaţa
religioasă a creştinilor ortodocşi. Pentru cei mai mulţi dintre ei, creştinismul
ortodox se reduce, în bună parte, la trăirea şi practicarea formelor de cult, care
au fost şi rămân izvorul de căpetenie al evlaviei şi al religiozităţii ortodoxe.
Esenţa Ortodoxiei se experiază şi se trăieşte prin participarea la formele,
tradiţiile, datinile şi instituţiile ei de cult (botezul copiilor, cununiile tainei
căsătoriei, spovedirea şi împărtăşirea, cultul morţilor, marile sărbători creştine:
Paştile, Crăciunul, Bobotează, Rusaliile ş.a.). Spre deosebire deci de catolicism,
unde predomină organizaţia bisericească (unitatea cu Papa) şi faţă de
protestantism, unde are întâietate cuvântul învăţăturii (citirea şi explicarea
Scripturii) şi activitatea practică (morală), Ortodoxia se caracterizează înainte de
toate şi se defineşte prin cultul ei, care joacă un rol predominant în viaţa
religioasă ortodoxă, deoarece el reprezintă însăşi tradiţia vie a Bisericii, adică
spiritualitatea sau viaţa ei religioasă, în necontenită trăire şi mişcare, sub
călăuzirea şi adumbrirea harului Sfântului Duh.
Toate trăsăturile predominante ale cultului ortodox, enumerate aici, sunt
comune şi cultului Bisericilor răsăritene separate (necalcedoniene), care a
păstrat, într-o măsură mai mare chiar decât cultul ortodox, multe din caracterele
arhaice ale cultului Bisericii din primele patru-cinci veacuri.