Nume şi prenume Filip Adina−Petronela LP I

Medic rezident medicină de familie anul II

Modulul de epidemiologie

LUCRARE DE CONTROL ÎN CADRUL

REZIDENŢIATULUI
 1. Definirea medicinei preventive
Medicina preventivă reprezintă un domeniu al practicii medicale ce are ca scop
promovarea şi menţinerea sănătăţii şi a stării de bine, prevenirea îmbolnăvirilor, a
incapacităţii şi a decesului prematur.

2. Sinteza datelor din istoria medicinei preventive

Începuturile preocupărilor conştiente privind evitarea acţiunii unor factori
agresionali pentru sănătate şi viaţă îşi au originea în urmă cu 10 milioane de ani
odată cu apariţia hominizilor şi a primului reprezentant al genului Homo.
Omul primitive a observat accidental şi a înţeles instinctual că în anumite
condiţii aerul, apa, solul, alimentele, plantele şi animalele pot fi folositoare sau
dăunătoare pentru sănătate sau viaţă, ceea ce i−a permis să realizeze “primele
asocieri de cauzalitate„ şi pe această bază să apară unele preocupări de prevenţie,
de protecţie a sănătăţii, să contureze medicina prevenţională.
Pe măsură ce relaţiile interumane şi cele ale omului cu natura au devenit tot
mai complexe s–au dezvoltat şi factorii agresionali pentru sănătate rezultând o
patologie tot mai gravă, ce a împins omul primitive să apeleze la practice mistice,
magice, fantaziste pentru prevenţia, combaterea, cât şi pentru tratarea bolilor.
Totuşi deşi în Egiptul antic exitau zei „specializaţi“ în prevenţia unor infecţii
grave, antisepsia plăgilor se realize prin cauterizare termică sau cu ajutorul unor
pulberi telurice. Contagiozitatea unor boli cu exantem, a poliomielitei, holerei,
pestei, leprei era stăvilită prin măsuri de izolare. Prevenţia tuturor bolilor
transmisibile şi netransmisibile beneficia, la egipteni, de preţuirea acordată igienei
individuale şi colective.
În medicina babiloniană, asiriană, şi mesopotamiană, prevenţia bolilor
beneficia de aportul unor practici de igienă şi “antiepidemice„ . Medicina
preventivă chineză a cunoscut o dezvoltare deosebită bazându-se pe respectarea
riguroasă a igienizării vieţii omului, ei fiind primii care au aplicat „variolizarea“
prin pulverizare intranazală a crustelor rezultate în cursul evoluţiei exantemului
variolos.
În Grecia Antică medicina se dezvoltă armonios, atât în direcţia omului
sănătos cât şi bolnav. Interesul populaţional pentru protecţia sănătăţii şi tratarea
bolilor a stimulat apariţia şi răspândirea dispensarilor, în care medicina
prevenţională şi cea terapeutică erau practicate de medici laici. Tot acum apar şi
primele şcoli medico-sanitare (Millet, Cnos, Cnidos). Ca o sinteză remarcabilă a
tuturor câştigurilor de până atunci apare şi se dezvoltă vasta operă a lui Hippocrat,
care, pe lângă „părintele medicinei”, poate fi considerat şi „părintele medicinii
preventive” medicina omului sănătos. (Este mult mai uşor să previi decât să
tratezi).
populaţional pentru protecţia sănătăţii şi tratarea bolilor a stimulat apariţia şi
răspândirea dispensarilor, în care medicina prevenţională şi cea terapeutică erau
practicate de medici laici. Tot acum apar şi primele şcoli medico-sanitare (Millet,
Cnos, Cnidos). Ca o sinteză remarcabilă a tuturor câştigurilor de până atunci apare
şi se dezvoltă vasta operă a lui Hippocrat, care, pe lângă „părintele medicinei”,
poate fi considerat şi „părintele medicinii preventive” (Este mult mai uşor să previi
decât să tratezi).
Medicina din Evul mediu a apelat la învăţăturile lui Hipocrat , Galen,
Aristotel fără a aduce noi contribuţii. În dezvoltarea medicinii prevenţionale, un
aport important l-a avut medicina arabă, dominată de concepţii preventive, printre
care un loc de frunte îl ocupau normele de igienă individuală şi colectivă, în
contrast cu decăderea medicinii preventive din Europa Medievală.
Declanşarea primei Revoluţii Industriale şi urbanizarea care a însoţit-o în
Europa Apuseană, în ultima parte a Evului Mediu, a dus la înfiinţarea a valoroase
şi numeroase şcoli superioare de medicină prevenţională şi clinică.
În perioada Renaşterii, medicina cunoaşte o dezvoltare rapidă, ca urmare a
beneficiilor revoluţiei tehnice şi industriale. Medicina preventivă şi ştiinţele ei de
bază –epidemiologia şi igiena- se conturează tot mai mult, bazându-se pe
observaţii şi experimente în direcţia cunoaşterii factorilor sanogeni şi nesanogeni,
în promovarea primelor şi combaterea celor din urmă.
Începând cu secolul XV odată cu descoperirea tiparului se tipăresc primele
cărţi de medicină veche şi nouă, între care şi o serie de lucrări care promovează
medicina omului sănătos. Urbanizarea tot mai intensă din secolele XV-XVII
impune specializarea unor medici pentru acţiuni de prevenţie şi combatere a
epidemiilor de variolă, pestă, holeră, gripă, astfel ,în 1438, Veneţia avea deja
primii medici specialişti în domeniul medicinii preventive. În secolul al XVIII-lea
se conturează medicina ştiinţifică modernă, la a cărei dezvolare concură
descoperiri din cele mai variate domenii medicale şi nemedicale. Epidemiologia
trece de la observarea şi descrierea fenomenelor, la preocupări de analiză cauzală,
verificate prin experiment devenind tot mai mult ca o ştiinţă multidisciplinară.
În 1796, este practicată pentru prima dată variolizarea ştiinţifică de către
medicul englez Eduard Jenner. Primul tratat de epidemiologie, igienă şi organizare
sanitară este cel elaborat de JP Frank, în care se evidenţiază că bolile îşi au
originea în condiţiile precare de viaţă şi muncă şi că prevenţia este realizabilă prin
contribuţia populaţiei şi a statului. Evenimentele ştiinţifice şi sociale din secolul al
XIX-lea au pus bazele medicinei contemporane, care evidenţaiză tot mai mult
relaţia dintre sănătatea populaţională şi transformările rapide care s-au produs în
acest secol în componentele structurale ale ecosistemului uman global.
Dacă epidemiologia şi igiena îşi au originea în antichitate, microbiologia
apare în secolul al XIX-lea şi aduce o contribuţie hotărâtoare în prevenţia şi
tratarea bolilor transmisibile. Pasteur este părintele microbiologiei moderne şi prin
acestea a epidemiologiei speciale a unor boli transmisibile, ca antraxul, rabia,
 febrele puerperale cauzate de streptococ, infecţiile cu stafilococ. După Jenner,
Pasteur este cel care elaborează de pe poziţii moderne tehnologia preparării unor
vaccinuri. Astfel că, la 6 iulie 1885, Pasteur vaccinează antirabic copilul Meister,
deschizând drumul triumfal al imunoprevenţiei practice.
Cunoaşterea agenţilor patogeni a facilitat dezvoltarea imunologiei şi a
epidemiologiei infecţiilor cauzate de aceştia şi a măsurilor de prevenţie şi
combatere epidemiologia trecând astfel de la descriere, analiză şi experiment, la
elaborarea şi utilizarea populaţională a unor mijloace de prevenţie cum sunt
vaccinurile, decontaminarea cu agenţi naturali mecanic, termici şi chimici,
salubrizarea şi ecologizarea ambientală.
În 1929, prin descoperirea de către Fleming a activităţii antimicrobiene a
mucegaiului Penicillium şi prin reuşita purificării penicilinei în 1940 prevenţia
unor boli transmisibile câştigă enorm .
Descoperirile din domeniul bacteriologiei şi parazitologiei au stimulat
cercetările asupra structurii procesului epidemiologic. Astfel, în a doua jumătate a
seculului al XIX-lea şi începutul secolului XX apar noţiuni noi, precum cea de
purtător sănătos de agenţi patogeni, surse de agenţi patogeni(reprezentate de
oameni, animale, păsări şi artropode), mod de transmitere direct şi indirect, căi de
transmitere sau cele privitoare la starea de receptivitate sau nereceptivitate.
La 1530 apare prima lucrare de medicină preventivă în Principatele Pomâne,
iar în anul 1764, medicul ardelean Adam Chenot ,considerat primul epidemiolog
din această arie geografică, a adus contribuţii la situarea pe baze ştiiţifice a
sistemului de carantinare în pestă şi alte boli epidemice.Declanşarea revolutiei
tehnico industriale din Europa a influenţat şi pe români care au început să înveţe la
şcolile de medicină din Occident cum să prevină şi să trateze bolile cele mai
frecvente din acele vremuri..
Dezvoltarea învăţamântului medical modern român se realizează în a doua
jumătate a secolului al XIX lea prin eforturile medicului C. Davila.Ultimele
decenii ale secolului al XIX lea şi primele din secolul XX au reprezentat perioada
în care se conturează, ca disciplină medicală, epidemiologică cunoscută anterior şi
sub denumirea de igienă socială.
Învăţând din experienţa acumulată în diversele etape de dezoltare ale
medicinei, în general, şi ale aceleia preventive, în special, medicina modernă se
îndreaptă spre o reevaluare a practicilor atât de eficiente, din punct de vedere
medical şi social–economic, ale medicinei omului sănătos.

3. Relaţiile de cauzalitate în sănătate şi boală

Noţiunea de sănătate sau de boală exprimă stări relative, deosebit de
complexe, dificil de identificat separat, definit şi cuantificat.
După Hipocrat, sănătatea este o stare de echilibru între corp,minte şi mediu, la
care astăzi adăugăm pentru a întregi caracterul sistemic al sănătăţii, relaţiile
sociale,economice şi culturale.
 După Schopenhauer “sănătatea nu este totul dar fără sănătate totul este
nimic„, Pende o consideră “o armonie a funcţiilor organismului„ pentru
Partheniu înseamnă posibilitatea unei perfecţionări adaptative,armonioase a
organismului uman,perfecţionare realizată deliberat ,printr–o activitate
educativă, Feber considera că „sănătatea este o stare în procesul de adaptare
care trebuie să garanteze funcţionarea organismului uman şi participarea sa la
procesele din ecosistem”; Grothiahn defineşte sănătatea ca fiind „starea care
reflectă echilibrul dintre individ şi mediul său şi este o condiţie de
autorealizare”; pentru Dimitriu sănătatea reprezintă „ starea de echilibru a unui
organism, expresia unui proces bine structurat, rod al unei selecţii şi adaptări
filogenetice si ontogenetice”.
În concluzie, sănătatea poate fi definită ca o stare naturală de bine,
dinamică, care tinde sa pastreze echilibrul funcţional al organismului în
procesul permanent de adaptare a acestuia la mediul său biologic, natural şi
social. În mod obişnuit sănătatatea este descrisă ca absenţa bolii, iar boala ca o
abatere de la sănătate.
Sănătatea individului este condiţionată de zestrea genetică dar şi de
influenţele factorilor endogeni si exogeni,între care un rol important îl joacă
factorii comportamentali , iar sănătatatea populaţională globală este o rezultantă
a unei stări de bine care include ecosistemul cu structurile sale umane, naturale
şi sociale. După experţii OMS, sănătatea poate fi considerată ca fiind starea de
bine complet, fizic, mental şi social, care nu rezidă însă numai în absenţa bolii
şi incapaciţătii, ci o stare pozitivă ce priveşte individul în totalitate, în contextul
cadrului său de viaţă. Sănătatea presupune un mijloc major de a duce o viaţă
satisfăcătoare, exploatând din plin potenţialul de sănătate, integral sau residual,
pentru a înfrunta toate situaţiile vieţii.
La prima conferinţă internaţională asupra promovării sănătăţii (Otawa 1986)
se precizează că sănătatea se exprimă prin capacitatea unui individ sau a unui
grup de a-şi realiza ambiţiile, a-şi satisface nevoile sale şi de a evolua într-un
mediu în care se poate adapta. Sănătatea apare astfel ca o resursă a vieţii
cotidiene, evidenţiindu-se prin punerea în valoare a resurselor sociale şi
individuale. Sănătatea deplină este resursă majoră pentru progresul social,
economic şi individual, constituind un factor important care reflectă calitatea
vieţii.
Marea majoritate a programelor de sănătate s-au concetrat asupra bolii,
aceasta fiind considerată mai mult o deviaţie biologică în raport cu „normalul”
decât în raport cu totalitatea componentelor sănătăţii, cât şi în raport cu
sănătatea relativă care se dezvoltă ca o valoare pozitivă.
Instaurarea sănătăţii pretinde crearea unor mecanismecare să promoveze
capacităţile sanogene ale tuturor şi suprimarea acelor factori care ar putea fi
obstacole în valorificarea potenţialului de sănătate al fiecăruia. Pentru
ameliorarea sănătăţii sunt necesare programe care să asigure premisele ei, care
să favorizeze un stil de viaţă sanogen şi un mediu social şi fizic care să inducă
un mod de viaţă care să încurajeze menţinerea unei bune stări fizice şi mentale.
Transformările detrminate de revoluţia tehnico-ştiinţifică la nivelul
ecosistemului uman au erodat suporturile psihologice tradiţionale, reducând
astfel capacitatea adaptativă a indivizilor, expunându-i la boli şi invalidităţi. În
aceste condiţii s-a dezvoltat psihologia sănătăţii, care se ocupă cu ameliorarea
relaţiilor biopsihosociale şi dirijarea lor spre menţinerea unui nivel optim al
sănătăţii.. Programele educaţionale pentru sănătate trebuie să aibă o bază
psihologică, să acţioneze asupra determinanţilor psihologici ai bolilor, în special
disstresul şi tipul comportamental. Psihologia sănătăţii poate furniza datele
necesare elaborării strategiei pentru promovarea sănătăţii optime.

4. Evaluarea stării de sănătate

Evaluarea stării de sănătate ca fenomen biologic deosebit de complex porneşte
de la faptul că sănătatea are un trecut, un prezent şi un viitor, ce îi imprimă o
anumită stadialitate. În raport cu prezenţa sau absenţa manifestărilor de boală , a
factorilor de risc şi a modificării indicatorilor homeostaziei , se poate aprecia că
există sănătate deplină, satisfăcătoare, îndoielnică, subminată, compromisă si
pierdută. Pentru evaluarea sănătăţii individuale, cât şi a celei colective s-au
dezvoltat screening-urile multifazice care permit aprecierea sănătăţii în
dinamică, în evoluţia sa, dependentă de nimeroşi factori şi parametri.
Ca urmare a complexităţii deosebite a fenomenului denumit sănătate, a
variaţiei sale în limitele homeostaziei, s-au elaborat numeroase criterii şi
mijloace de apreciere a sănătăţii individuale şi colective, care se amplifică
mereu în raport cu noile cuceriri ale stiinţei şi tehnologiei. Gândirea,
raţionamentul şi capacităţile medicului, cunoscător al profilurilor individuale şi
colective ale unei populaţii, îl fac apt să aprecieze sănătatea, în limitele şi
variaţiile sale optime, ca şi cele care semnalează riscul pentru instalarea unor
dezechilibre, a unor eşecuri adaptative, ce pot fi interpretate ca preboală sau
boală.
Pentru evaluarea sănătăţii în dinamica evoluţiei sale, dependente de
numeroşi factori endogeni şi exogeni, se impune efectuarea de screening-uri
epidemiologice. În practică aprecierea existenţei sau absenţei sănătăţii se face
prin interviul epidemiologic şi examenul obiectiv general. La acestea se adaugă
informaţiile privind încarcătura morbidă şi a factorilor de risc, a ascendenţilor.
Starea de sănătate a unei colectivităţi reprezintă sinteza variatelor stări
individuale, de echilibru sau dezechilibru pe plan fizic, mental şi social, ale
tuturor membrilor care o compun, ca urmare a condiţiilor de viaţă şi de muncă.
Reflectând calitatea vieţii, studiul stării de sănătate trebuie corelat cu factori
biologici, demografici, medicali şi ecologici.
 Pentru a cunoaşte resursele necesare promovării sănătăţii depline sunt
necesare acţiuni tip screening pentru a evalua frecvenţa indivizilor cu „sănătate
bolnavă” (dacă sănătatea este abilitatea unui individ de a face faţa cu toate
funcţiile sale unei game largi de activităţi sociale, „sănătatea bolnavă” este o
stare care reduce din aceste capacităţi), gradele de afectare a sănătăţii şi
măsurile care trebuie aplicate pentru ca aceştia să aibă un grad de inserţie
maximă în societate.
Dificultăţile în evaluarea sănătăţii, pe baza unor indicatori accesibili studiilor
populaţionale, determină tendinţa de a măsura absenţa sănătăţii, exprimătă
sintetic prin frecvenţa bolilor, a incapacităţii de muncă, a discomfortului,
insatisfacţiilor, şi deceselor.
Diagnosticul de tip descriptiv sau analitic al stării de sănătate a
colectivităţilor umane este o operaţiune complexă, cu obiective variate ca
realizare temporală sau spaţială. Pentru efectuarea sa sunt necesare metodologii
de supraveghere epidemiologică care includ culegerea informaţiior (prin
anchete speciale sau pe baza documentelor aparţinînd diferitelor compartimente
ale activităţii umane), prelucrarea şi interpretarea datelor (utilizînd statistica,
matematica, computerele) , pentru a măsura şi a evalua, sub forma unor
indicatori sintetici, diverse fenomene sau factori care caracterizează starea de
sănătate şi riscurile pentru degradarea ei. Între indicatorii mai frecvenţi utilizaţi
sunt cei ai reproducerii populaţionale, dezvoltarii fizice şi psihice, morbidităţii,
mortalităţii, supravieţuirii şi cei multiaxiali.

5. Definirea bolii
Definirea bolii este la fel de greu de realizat, precum şi cea a sănătăţii. Gr.
Popescu considera că boala reprezintă o formă particuară de existenţă a materiei
vii, caracterizată prin apariţia unui proces care tulbură unitatea părţilor în
organism şi a organismului cu mediul natural şi social.
Bolile apar ca manifestări ale eşecurilor adaptative şi ae insucceselor în
lupta cu agresiunile biologice, fizice şi chimice. Boala, prin multitudinea de
forme şi stadii de manifestare creează obstacole în calea integrării omului, cu
toate valenţele sale fizice, mentale şi sociale, în structurile ecosistemului său.
Trecerea de la sănătate la boală se face în general stadializat, dar există o netă
diferenţă între bolile transmisibile (în care domină trecerea pe termen scurt) şi
bolile netransmisibile (cu trecerea de la sănătate la boală în termen lung şi
foarte lung). De aceea, diagnosticul sănătăţii sau a bolii se va putea pune în
condiţiile în care reuşim să depistăm aceste stări intermediare „de postsănătate”
sau de „preboală”.
Starea de sănătate a unei populaţii reprezintă un report care cuprinde
deopotrivă trăsăturile esenţiale ale umanităţii , dar în acelaşi timp şi
caracteristicile factorilor de morbiditate, care pot să aibă un rol determinant, iar
în anumite limite influenţează dezvoltarea somatică şi psihică a colectivităţii
umane.
În trecerea de la sănătate la boală s-a pus în evidenţă rolul unui număr mare
de factori, cele mai multe boli fiind considerate astăzi ca plurifactoriale. Boala
apare ca rezultat necesar al întrunirii factorilor etiopatogenici (necesitate), în
momentul când un factor declanşator (întâmplarea) intersectează lanţul
factorilor necesari. Pentru evaluarea factorilor care ar putea fi implicaţi în
declanşarea bolii este nevoie să se aprecieze, în cadru supravegherii
epidemiologice prevenţionale, calitatea rezistenţei generale specifice şi
nespecifice şi a capacităţii de adaptare la condiţiile din ecosistem ale indivizilor
şi grupurilor umane.

6.Cauzalitatea în medicina omului sănătos

Sănătatea, boala ca şi însăşi viaţa sunt supuse unor cauze, factori de
agresiune care impun omului raporturi variate de cauzalitate, iar starea,
existenţa lui, este un efect al cauzelor. Bolile pe care omul le înfruntă nu sunt
stări anormale, ci sunt procese naturale ce rezultă în urma acţiunii unor cauze şi
provoacă anumite efecte.
Bolile transmisibile şi netransmisibile, prin implicaţiile lor medicale şi
socio-economice, au impus întotdeauna preocupări în sensul depistării cauzelor
şi analizei relaţiilor de cauzalitate. Procesul cauzalităţii s-a dezvoltat rapid,
devenind o componentă a determinismului, reflectând complexitatea conexiunii
şi interacţiunii dintre cauză şi efect.
Epidemiologia, ca ştiinţă de bază a medicinii preventive, a furnizat acesteia,
între metodele de lucru şi pe cea a analizei de cauzalitate, cu o deosebită
semnificaţie pentru elaborarea programelor de prevenţie şi combatere.
Descoperirea agenţilor de agresiune pentru sănătate, a factorilor de risc şi
cunoaşterea naturii relaţiilor de cauzalitate pentru anumite entităţi morbide,
transmisibile sau netransmisibile, constituie una din preocupările majore ale
medicinii omului sănătos.
În domeniul bolilor transmisibile apariţia şi evoluţia proceselor
epidemiologice se explică adesea în baza conceptului de cauzalitate, ca fiind
relaţii cauzale simple, liniare, univoce, în sensul: cauza produce efectul; aceeaşi
cauza produce acelaşi efect, orice efect are o cauză. O asemenea relaţie cauzală
este valabilă dacă ne referim numai la agentul etiologic (virus, bacterii), insă se
ştie că la constituirea şi evoluţia unui proces epidemiologic intervin şi alte
cauze principale (sursa de agent patogen, modul şi căi de transmitere, indivizi
receptivi) sau cauze secundare (factori ai mediului naturali sau sociali). Deci
relaţia de cauzalitate nu mai poate fi privită ca fiind directă, simplă, univocă ci
trebuie admisă etiologia multicauzală, care explică structura şi modelarea
procesului epidemiologic.
 Dacă procesul epidemiologic este privit în lumina conceptului interacţiunii
cauzale, înţelegem formele sale de manifestare (sporadică, endemică,
epidemică, pandemică) şi putem elabora măsuri de prevenire şi combatere
potrivite. De asemenea, se pot realiza prognoze asupra evoluţiei stării de
sănătate populaţionale prin aproximarea sau abstractizarea unor interacţiuni
factoriae posibile, a unor relaţii întâmplătoare.
În cazul bolilor netransmisibile cu etiologie recunoscută a fi pluricauzală,
efectul este generat de un ansamblu de factori aflaţi în interacţiune. Relaţia
cauzală este multivocă, adică o cauză poate determina efecte multiple sau
efectul este rezultatul a mai multor cauze.
Analiza cauzală permite evidenţierea principalilor factori care măresc
probabilitatea ca un individ sau un grup populaţional să facă o anumită boală şi,
în acelaşi timp, să se realizeze o ierarhizare factorială, Asocierea multicauzală
este specifică bolilor netransmisibile ceea ce explică caracterul complex al
procesului epidemiologic. Cantitatea şi calitatea efectului vor depinde de
elementele homeostaziei, iar uneori efectul poate fi paradoxal. Absenţa reacţiei,
variabilitatea calitativă, cantitativă şi temporală, pot crea dificultăţi în evaluarea
relaţiilor cauzale dar nu pot nega prezenţa lor.
În medicina omului sănătos sunt hotărâtoare pentru promovarea sănătăţii şi
pentru prevenţia bolilor, realizarea studiilor populaţionale asupra asocierii între
diverse evenimente morbide şi prezenţa a unuia sau a mai multor factori de risc.
Relaţiile cauzale sau necauzale între prezenţa unor factori de risc şi a unor
boli într-o populaţie dată pot prezenta anumite asocieri statistic nesemnificative,
cu semnificaţie statistică dar fără relaţie evidentă de la cauză la efect sau cu
asociere cauzală semnificativă, directă sau indirectă. Pentru diferenţierea
relaţiilor şi a asocierilor cauzale şi necauzale între souă sau mai multe
evenimente morbide şi anumite cauze se folosesc mai multe mijloace. Se
stabileşte astfel precedenţa cauzei faţă de efect, care sunt particularităţile
patologiei din punct de vedere istoric, geografic, populaţional, forţa şi
specificitatea asocierii cauzale, natura datelor clinice şi de laborator. În final
tipul unei relaţii cauzale poate fi testat în cadrul unei investigaţii analitice şi al
unor experimente de laborator şi epidemiologice.

7.Definirea epidemiologiei
Epidemiologia reprezintă preocuparea fundamentală a medicinii preventive,
a medicinii omului sanatos, pentru cunoaşterea fenomenelor şi factorilor sanogeni
sau nesanogeni la nivelul colectivităţii umane., în vederea promovării primilor şi
neutralizării celor din urmă.
De-a lungul vremurilor au fost propuse diferite definiţii ale epidemiologiei,
dar nici una nu a reuşit să redea complexitatea preocupărilor acestei stiinţe care are
în vedere ecosistemul uman global, cu numeroasele sale interrelaţii structurale
sanogene sau nesanogene. Astfel, pentru Dopter epidemiologia este stiinţa care se
ocupă cu manifestările extensive ale bolilor contagioase, iar Frost o defineşte ca
fiind stiinţa manifestărilor de masă ale bolilor infecţioase sau ca istorie naturală a
acestora. OMS (1967) defineşte epidemiologia ca fiind ştiinţa medicală care se
ocupă cu studiul frecvenţei şi repartiţiei bolilor, cu decesele şi invalidităţile
determinate în grupurile populaţionale, ca şi cu factorii care influenţează apariţia
bolilor şi tendinţele de morbiditate în colectivităţi. Epidemiologia este stiinţa care
realizează studierea frecvenţei maladiilor în diverse grupuri populaţionale, a
evoluţiei lor, şi permite elaborarea de ipoteze asupra etiologiei şi prevenţiei acestor
boli. (Rouquette, Schwartz). Epidemiologia este stiinţa care se ocupă cu analiza
cantitativă a circumstanţelor în care apar procesele morbide, inclusiv
traumatismele, în grupuri populaţionale, cu factorii care afectează incidenţa acestor
procese, distribuţia şi răspunsurile gazdei şi foloseşte eceste cunoştinţepentru
prevenţie şi combatere (Evans şi Abramson).
Epidemiologia este ştiinţa care se ocupă cu identificarea factorilor de
agresiune pentru sanatate, cu stabilirea mijloacelor şi metodelor de neutralizare a
acţiunii lor asupra grupurilor populaţionale cu risc crescut, cu depistarea şi
lichidarea proceselor epidemiologice, a stării de preboală şi boala şi cu elaborarea
programelor de protecţie globală a sănătăţii.

8. Date din istoria epidemiologiei

Epidemiologia a apărut şi s-a dezvoltat din nevoia de a explica, preveni şi
combate anumite fenomene nesanogene cu care era confruntat omul. Ea include
mai multe etape, între care putem include pe cea prehipocratică, hipocratică,
prepasteuriană, pasteuriană şi frostiană.
În etapa prehipocratică, omul încercă să stabilească unele relaţii de
cauzalitate, să le explice de pe poziţii mistico-religioase şi, în final, să încerce să-şi
protejeze sănătatea şi viaţa.
Etapa hipocratică marchează un prim salt către o medicină preventivă, fiind
dominată de observaţiile şi cercetările epidemiologice ale lui Hipocrat,
considerat „părintele epidemiologiei”. În acestă etapă, epidemiologia capătă
valenţe descriptive şi analitice, relaţiile de cauzalitate privind sănătatea şi boala
fiind explicate şi pe baze obiective, materiale. Prevenţia devine principala orientare
a medicinei, urmărind semnificaţiile dictonului hipocratic după care : ’’Este mai
uşor să previi decât să tratezi o boală’’.
Etapa prepasteurină este dominată de cercetările lui Jenner şi Graunt, care
prin lucrările sale cu privire la evaluarea procesele epidemiologice ale unor boli
pune bazele epidemiologiei moderne. Sutherland şi Snow studiază pentru prima
dată în condiţii « de teren » epidemiologia holerei, stabilind transmiterea prin
consum de apă contaminată, şi indică măsurile corespunzătoare de prevenţie şi
combatere, elaborând astfel tehnica anchetei epidemiologice. « în teren ».
 În etapa pasteuriană, epidemiologia şi medicina preventivă realizează un al
doilea mare salt câştigând o armă imbatabilă reprezentată de vaccinuri. La acestea
se adaugă în scurt timp serurile prevenţionale şi un număr de decontaminanţi
chimici.
Etapa frostiană constituie epoca renaşterii epidemiologiei. Frost şi Reed
elaboreză modelele matematice în epidemiologie şi folosesc modelul de “mecanică
analoagă”, demonstrând astfel o parte dintre legităţile care guvernează apariţia,
evoluţia şi stingerea unui proces epidemiologic la nivel populaţional.
Epidemiologia modernă s-a dezvoltat în condiţiile evoluţiei generale a
societăţii umane, reflectând modificările produse ecosistemului uman de revoluţia
industrial-tehnologică şi cea tehnico-ştiinţifică. În etapa preindustrială se creează
condiţii ca epidemiologia să devină o ştiinţă observaţional-descriptivă, care oferă
expicaţii în general empirice pentru etiologia bolilor. În etapa revoluţiei tehnico-
industriale epidemiologia devine din observaţional-descriptivă şi analitică, avâns
astfel capacitatea de a elabora măsuri de prevenţie şi combatere cu eficienţă tot mai
sporită. Etapa revoluţiei tehnico-stiinţifice se caracterizează printr-o dezvoltare
impetuoasă a tuturor ştiinţelor, ceea ce a creat condiţii pentru edificarea uneim
epidemiologii moderne, deosebit de eficace în a realiza prevenţia şi combvaterea
bolilor, indiferent de natura lor cauzală, şi de a promova sanogeneza.

9. Epidemiologia şi medicina omului sănătos.

Epidemiologia, ca stiinta de baza a medicinei preventive, a capatat un statut
deosebit în cadrul medicinei omului sanatos. Evaluarea preocuparilor
epidemiologiei pentru apararea sanatatii omului privit în interrelatiile sale
complexe din ecosistem evidenţiaza faptul ca obiectivul major al epidemiologiei
este identic cu cel al MOS, si anume : crearea unui sistem global de protectie a
sanatatii colectivitatilor umane, care sa asigure reducerea continua a numarului
celor nevoiti sa apeleze de timpuriu la proceduri medical-reparatorii sau
recuperatorii.
Epidemiologia, ca şi medicina omului sănătos, are un rol major în îngrijirile
primare de sănătate întrucât, prin metodologia şi metodele sale, permite realizarea
de studii populaţionale privind influenţa diverţilor factori biologici, natutali şi
sociali asupra sănătăţii şi a bolilor. Epidemiologia devine suportul legic al
medicinii omuli sănătos, furnizând acesteia metodologia necesară pentru
reorientarea strategică a mijloacelor medicinei în direcţia protecţiei şi promovării
sănătăţii, a creşterii performanţelor fizice şi intelectuale şi a prelungirii vieţii
creatoare a omului.
În contextul actual epidemiologia poate fi împărţită în teoretică (generală şi
specială) şi practică. Epidemiologia generală se ocupă cu studiul factorilor şi
mecanismelor guvernate de legi general valabile care condiţionează protecţia
sănătăţii, ca şi cele implicate în apariţia, evoluţia şi stingerea proceselor
epidemiologice. Epidemiologia specială realizează particularizarea cunoştinţelor
despre un anumit proces epidemiologic, iar epidemiologia practică dispune de
programe, metode şi metodologii comune sau particulare pentru prevenţia şi
combaterea unor procese epidemiologice.

10. Obiectivele si metodele epidemiologiei.

Obiectivul major al epidemiologiei îl constituie promovarea sănătăţii prin
evitatrea constituirii proceselor epidemiologice în cadrul unor acţiuni de largă
cuprindere spaţială şi temporală care să asigure cunoaşterea şi neutralizarea
factorilor de agresiune pentru sănătate, stabilirea grupurilor cu risc crescut şi
protecţia specială a acestora în cadrul dispensarizării. La acestea se adaugă şi alte
obiective ca: determinarea factorilor sanogeni şi a cauzelor bolilor prin cercetări tip
screening populaţional şi prin cunoaşterea particularităţilor ecosistemului uman;
organizarea de cercetări populaţionale pentru completarea continuă a cunoştinţelor
despre factorii structurali ai proceselor epidemiologice, ai manifestărilor clinice şi
a istoriei naturale a bolilor; elaborarea programelor educaţionale pentru
promovarea sănătăţii în colectivităţile umane; evaluarea necesarului de asistenţă
medicală prevenţională şi a relaţiei costului şi eficienţei serviciilor şi programelor
pentru sănătate; organozarea supravegherii epidemiologice la nivelul tuturor
structurilor ecosistemului uman cu adaptarea acţiunilor în raport cu etapele
evolutive ale societăţii umane.
Metodele operationale ale epidemiologiei larg utilizate sunt reprezentate de:
1. anchete epidemiologice (descriptive, analitice, prospective, retrospective,
retroprospective, orizontale, longitudinale, experimentale)
2. interviul (anamneza, interogatoriul)
3. observaţia (accidentală, organizată sau spontan-asociativă)
4. descrierea diverselor particularităţi ale procesului epidemiologic
5. analiza factorilor structurali, determinanţi şi favorizanţi ai procesului
epidemiologic
6. comparaţia (istorică, geografică, populaţională)
7. experimentul (natural sau artificial)
8. screening-ul populaţional (parţial sau global, multimodal) hematologic,
serologic, al factorilor de risc, al morbidităţii, al mortalităţii
9. supravegherea populationala (preventională, de combatere, specială)
10.statistica, matematica, ordinatoarele
11.biotehnologiile
12. deducţia si prognoza
13. educaţia pentru sănătate.
11. Ecosistemul uman si epidemiologia
Ecologia reprezintă ştiinţa care studiază interrelaţiile complexe dintre
organismele vii şi factorii mediului de viaţă al acestora.
Ecologia generală studiază compartimentele vieţuitoarelor în mediul lor
natural. Ecologia umană studiază reacţiile sanogene şi nesanogene pe care le
înregistrează omul, în raport cu anumite condiţii de viaţă şi de muncă în mediul
natural şi social. Ecologia medicală este acea ramură a ecologiei generale care
studiază raporturile interumane şi ale omului cu mediul său natural şi social,
precum şi riscurile pentru sănătatea colectivităţilor umane apărute ca urmare a
tendinţei omului de a modifica, de a dezechilibra ecosistemul său.
Ecologia priveşte organismul ca parte a unei comunităţi şi studiază
populaţiile (biocenozele) si procesele funcţionale caracteristice diferitelor medii de
viaţă. Cunoaşterea particularităţilor structurale şi a interrelaţiilor de la nivelul
ecosistemelor şi habitatelor permite elaborarea strategiei în vederea asigurării
calităţii vieţii, a unui stil de viaţă sanogen.
Reacţia grupurilor de organisme faţă de variaţia condiţiilor de mediu este
urmărită atât prin analiza fiecărui factor, cât şi prin considerarea efectelor produse
prin conexiunea diferiţilor factori ambientali.
Structurile ecologice principale sunt ecosistemele, considerate a fi „unităţile
funcţionale fundamentale ale biosferei, cu un tip determinat al interacţiunii
componentelor organice şi anorganice şi o configuraţie energetică proprie care
asigură desfăşurarea ciclurilor biogeochimice şi a transformărilor energiei într-un
fragment dat al scoarţei terestre”. Ecosistemul uman global este constituit din
totalitatea fiinţelor umane, elementele naturii şi societăţii în care acestea sunt
integrate la un moment dat, prin interrelaţii complexe. Ecosistemul uman global
include în structura sa subsisteme sau biocenoze după cerinţele legilor care
guvernează natura şi societatea.
Ecologia umană studiază interracţiunile dintre oameni şi dintre aceştia şi
mediul lor biologic, natural şi social, stabilind acţiunile care pot menţine echilibrul
şi armonia în ecosistemele în care oamenii sunt integraţi.
De-a lungul existenţei omului, dezvoltarea ecosistemuui său a impus
acţiunea a numeroase legi ecologice care privesc sănătatea indivizilor şi a
grupurior umane. Legea ecologică a sănătăţii consideră că „starea de sănătate a
unui individ sau a unui grup populaţional este determinată de condiţii antecedente
şi de particularităţile relaţiilor de adaptare la amplitudinea echivalentă a sănătăţii
mediului inconjurător”. Cunoaşterea acestor legi are importanţă în luarea deciziilor
pentru promovarea sănătăţii popukaţionale.
Componenta naturală a ecosistemului uman include tot mai multe riscuri
pentru sănătate, evidenţiate prin studiile ecoepidemiologice. Aerul, apa, solul,
alimentele, prin deficitele cantitative şi calitative pe care le prezintă, reflectă în
mod fidel implicatţiile negative pentru sănătatea omului, induse de industrializare,
urbanizare, chimizare, mecanizare, exploatarea intensivă a solului, de fenomenele
demografice.
Conceptul prevenţional ecologist este o coaracteristică a medicinii omului
sănătos, întrucât el preconizează elaborarea de programe care să asigure
menţinerea echilibrului la nivelul elementelor structurale ale ecosistemului, pentru
ca, astfel, omul să nu devină o victimă a propriilor acţiuni declanşate cu scopul
îmbunătăţirii calităţii vieţii. Evaluarea dezechilibrelor ecologice favorizează
aprecierea impactului acestora la nivelul fenomenelor demografice de morbiditate
şi mortalitate, ca indicatori ai efectelor nesanogene izvorâte din modificările
ecosistemului uman.
Intrucât prevenţia şi combaterea bolilor nu pot fi realizate printr-o singură
măsură, sunt necesare acţiuni complexe sugerate de ecologie, sociologie,
epidemiologie si de alte discipline.

12.Sociologia si sănătatea
În ultimii 200 de ani tehnologia şi ştiinţa au devenit părţi componente ale
ecosistemului uman concomitent cu producerea unor deziluzii în privinţa riscurilor
create de degradarea mediului ambiental.
De-a lungul existenţei umane, interacţiunile om-biosferă s-au complicat tot
mai mult şi s-au transformat în interrelaţii dintre biosfera şi sistemele create de
om : tehnosfera şi sociosfera, alcătuind componenta socială a ecosistemului uman
global.
Omul, ca produs al naturii şi societăţii, areuşit să controleze şi să dirijeze
acţiunea unor factori naturali, în scimb a devenit tot mai mult dependent şi
influenţat de factorii sociali, cu un rol tot mai important în detrminarea stării de
sănătate sau a bolii. În acest context se aduc dovezi cu privire la „etiologia socială”
a numeroase boi cu răspândire populaţională şi apar preocupări noi de „igienă
socială” .
Medicina în general şi MOS în special privesc omul nu numai ca o structură
biologică, ci ca pe o fiinţă complexă, supusă în permanenţă influenţelor provenite
din mediul natural şi social, care în funcţie de circumstanţe pot avea pentru om sau
pentru colectivităţile umane efecte sanogene sau nesanogene.
Studiile de sociologie a sănătăţii au ca obiectiv principal cunoaşterea
cazurilor bolilor care au originea în componenta socială a ecosistemului,
neutralizarea lor presupunând măsuri şi activităţi de ordin social. Mediul social îşi
pune amprenta asupra caracteristicilor individuale şi colective din stadiile cele mai
timpurii ale existenţei umane, întregul proces de dezvoltare a generaţiilor
reprezentând de fapt un proces de socializare a membrilor colectivităţilor.
Sociologia sănătăţii sintetizează cunoştinţele cunoscute în cadrul unor
colaborări multidisciplinare despre natură şi societate, furnizând principiile de bază
şi strategia pentru acţiunile din cadrul sistemului de organizare sanitară.
 13.Socioepidemiologia si ecosocioepidemiologia
Socioepidemiologia este acea preocupare a epidemiologiei pentru
cunoaşterea componentei sociale a proceselor epidemiologice şi care presupune şi
studiul distributţei maladiilor în funcţie de structurile sociale şi ocupaţionale,
varietatea stilurilor de viaţă, nivelul educaţional general şi al aceluia pentru
sănătate , mediul de muncă, raporturile familiale, cooperarea diferitelor grupuri
sociale la acţiunile de protecţie a sănătăţii în vederea descifrării naturii factorilor şi
mecanismelor sanogene şi nesanogene.
Cunoaşterea efectelor provenite din ecosistem, a particularităţilor lor
sanogene şi nesanogene constituie obiectivul major al MOS, realizat în baza
conceptului integratic al ecosocioepidemiologiei.
Abordarea integrativă a ceor 3 componente ale ecosistemuui uman global
(natură, societate, oameni) este posibilă numai prin foosirea asociativă a metodelor
şi metodologiilor de care dispun ecologia, sociologia şi epidemiologia, la acestea
adăugându-se cooperarea şi a altor discipline stiinţifice medicale şi nemedicale.
Activităţile promovate de ecosocioepidemioogie pot asigura stabilirea unor
raporturi armonioase şi echilibrate ale omului în cadrul ecosistemului său, cu
consecinţe favorabile pentru promovarea sănătăţii populaţionale.
Ecosocioepidemiologia stabileşte care tipuri de habitate sunt sonogene,
evidenţiază riscurile apărute la nivelul habitatelor, al subecosistemelor şi
ecosistemului uman global urmare a poluării, a degradării calităţii aerului, apei,
solului, alimentelor şi a stilului de viaţă.
Cercetările ecosocioepidemiologice au evidenţiat faptul că modificările
produse în ecosistemul uman se reflectă în apariţia de noi şi variate surse de agenţi
de agresiune pentru sănătate, căi şi moduri de răspândire populaţională a acestora
şi variate comportamente ale organismului uman. În aceste condiţii procesele
epidemioogice, mai ales în boile netransmisibile, au devenit extrem de complexe,
puternic dependente de condiţiile naturale şi sociale şi de biologia umană, şi ea în
schimbare.
Ecosocioepidemiologia are un rol important în MOS deoarece asigură
identificarea şi evaluarea factorilor care pot contribui la promovarea sănătăţii
concomitent cu depistarea şi neutralizarea celor nesanogeni, proveniţi din
structurile ecosistemului uman. De aceea sunt necesare studii asupra naturii
intercondiţionărilor dintre starea de sănătate şi ansamblul relaţiilor omului în
cadrrul ecosistemului, în baza unei concepţii integrative care ne oferă ecologia,
sociologia şi epidemiologia. Ecosocioepidemiologia ne permite astfel cunoaşterea
fenomenelor şi conexiunilor om-om, om-natură, om-societate, oferindu-ne o
imagine globală asupra stării de sănătate populaţională, fapt esenţial pentru reuşita
unor măsuri de prevenţie şi combatere a bolilor, de promovare a stării de sănătate
fizică şi psihică.