Ioan 8:1-59

Ioan 8:1-11 – Femeia prinsă în preacurvie

să-L ispitească și să-L poată învinui. Dacă Iesus ar fi respins Legea lui Moise (Lev.
20:10; Deut. 22:22), credibilitatea Lui ar fi fost distrusă. Dacă respecta Legea mozaică, ar fi fost
puse în discuție compasiunea și iertarea Lui.
Ceea ce ne izbește privirile în versetul de mai sus, este faptul că Domnul Isus, după o noapte de
nesomn, obosit și flămând, vine dis-de-dimineață în Templu, pentru a săvârși lucrarea dată Lui
de Tatăl. El nu S-a mai gândit la nevoile Lui trupești, ci numai la lucrarea Tatălui, pe care trebuia
s-o facă în mijlocul norodului.
Totul era bine aranjat: arătându-I femeia, fariseii urmăreau să-I pună o întrebare la care oricum ar
fi răspuns, El trebuia să piardă. Trebuia să răspundă cu da sau nu, dar și da și nu erau cu
pierdere.
Dacă le-ar fi răspuns că nu e de părere s-o omoare cu pietre, pe loc ar fi avut dreptul și datoria
să-L omoare pe El cu pietre, căci așa poruncea legea cu privire la apărători. Erau de altfel
pregătiți pentru aceasta. Dacă ar fi răspuns că trebuie s-o ucidă, ar fi însemnat că-și reneagă
propria învățătură, a iertării și a iubirii, ceea ce ar fi însemnat pe loc compromiterea și
discreditarea Lui în fața ucenicilor și a celor care îl urmau.
Planul lor însă a fost răsturnat dumnezeiește.
E adevărat că în Legea Veche (Vechiul Legământ) exista pedeapsa cu moartea pentru anumite
păcate, între care era și păcatul preacurviei (Lev. 20:10; Deuteronom 22:22), dar, cu timpul,
dintre toate păcatele care se pedepseau cu moartea, între care se număra și călcarea celor zece
porunci și mândria (Num. 15:30 – 31), a mai rămas doar păcatul preacurviei. Pe acesta îl
urmăreau la semenii lor, cei care se credeau mai „neprihăniți”.
Dacă s-ar fi luat în serios toate călcările de lege, câți ar mai fi rămas în viață din tot poporul lui
Israel?
Fariseii și cărturarii, care se credeau mai „neprihăniți” decât restul poporului, au adus la Domnul
Isus pe această femeie nenorocită prinsă asupra faptului (dar cu bărbatul ce s-o fi ales??), deși nu
El, ca persoană particulară trebuia să fie judecătorul, ci sinedriul (fariseii călcau Legea și în
acesta privință).
Cât de orb și neînduplecat este fanatismul religios al duhului de partidă, nu se poate spune în
cuvinte. Face din adepții lui niște fiare setoase de sânge (și ura este ucidere – 1 Ioan 3:15), care
trec peste victime fără nici o reținere.
Nu este de ajuns că cineva vine cu vorbe din Scriptură, căci și diavolul vine cu așa ceva (Matei
4:5 – 6), ci trebuie să vezi încotro duc aceste vorbe: spre viață, sau spre moarte; spre dragoste,
sau spre ură; spre unitate cu Dumnezeu și copiii Lui, sau spre despărțire.
Fariseii veneau cu Scriptura, pentru ca să omoare; Domnul Isus, cu aceeași Scriptură a venit ca
să dea viață. El n-a osândit pe nimeni la moarte, iar Legământul cel Nou întemeiat de El, este
Legământul Harului, Legământul Vieții.
Domnul Isus, în sfințenia Lui, nu putea fi prietenul păcatului și nici îngăduitorul lui; dar, de
asemenea, în dragostea Lui, nu putea fi prietenul morții și nici al osândei celor păcătoși, ci El a
venit din cer, ca să aducă mântuire tuturor celor ce zac sub robia păcatului și a morții. De aceea,
când a sosit ceasul, El și-a dat viața ca preț de răscumpărare pentru toți păcătoșii, pe care legea
dreptății dumnezeiești îi condamna la moarte.
În lumina gândurilor înșirate mai sus, se desprinde ușor răspunsul la întrebarea fariseilor: „…Tu,
dar, ce zici?”
Câte probleme încurcate s-ar descurca în viața noastră, dacă am întreba mereu pe Domnul Isus:
„Tu, Doamne Isuse, ce zici despre cutare, sau cutare lucru? Să-I fac sau nu? Ce zici despre
cutare, sau cutare vorbă? S-o spun sau nu?” Dacă întrebarea este sinceră, și pusă cu credință, am
primi un răspuns limpede și am fi păziți de mari pagube.
„…Tu, dar, ce zici?”
Răspunzând fariseilor, Domnul Isus zice despre Sine: „Eu am venit pe pământ, ca să dau viață și
nu să ucid.” (Ioan 10:10).
„Eu am venit pe pământ, ca să mântuiesc ce este pierdut și nicidecum să pierd pe cineva.” (Luca
19:10).
„Eu am venit să aprind focul dragostei pe pământ, și să sting focul celui rău.” (Luca 12:49; Ioan
13:34).
„Eu am venit pe pământ să mărturisesc adevărul (Ioan 18:37) și să împlinesc voia lui Dumnezeu.
(Ioan 6:38).
„Da pentru aceasta am venit. Acesta este răspunsul Meu.”
Binecuvântat fii Doamne Isuse, în veci, amin!
Neavând nici un temei de a-L acuza pe Domnul, ei se străduiesc să născocească o acuzație. Ei
știau că dacă o va lăsa pe femeie să se ducă în pace, prin aceasta se va opune Legii lui Moise și ei
vor putea să-L acuze că e nedrept. Pe de altă parte, dacă o va condamna pe femeie la moarte, se
vor putea folosi de acest pretext pentru a arăta că este dușman al stăpânirii romane și, în același
timp, că este lipsit de milă. Isus S-a plecat și a scris cu degetul pe pământ Nu se poate ști ce
anume a scris El. Mulți sunt convinși că știu, dar realitatea e că Biblia, pur și simplu, nu ne spune
ce a scris El.
Profund nemulțumiți, iudeii insistau ca Domnul să le dea răspuns. Atunci Isus a spus că pedeapsa
pentru călcarea legii trebuie executată, dar că trebuie adusă la îndeplinire de către cei care nu au
comis nici un păcat. În felul acesta, Domnul a susținut Legea lui Moise. El nu a spus că femeia
trebuie scutită de pedeapsa legii, ci i-a acuzat pe fiecare din oamenii aceia de a fi păcătuit ei
înșiși. Cei care își asumă rolul de judecător al altora trebuie să fie ei înșiși curați. Versetul acesta
e folosit adesea de unii pentru a scuza păcatul, pe motiv că nu ni se poate imputa o faptă rea,
deoarece toți ceilalți au comis și ei o faptă rea. Dar versetul acesta nu scuză păcatul, ci-i
condamnă pe cei care sunt vinovați, chiar dacă nu au fost prinși niciodată.

Ioan 8:30-47 – Adevărata slobozenie

Ioan 8:48-59 – Isus este înainte de Avraam