- GRAFFITI MOON -

2
 - CATH CROWLEY -

CATH CROWLEY

GRAFFITI MOON

Traducere din engleză de Alina Marc Ciulacu

Titlul original: Graffiti Moon, 2010

Storia, 2016

Versiune ebook: v1.0, iunie 2018

3
 - GRAFFITI MOON -

Pentru Teresa şi toţi ceilalţi din încăpere. Şi pentru Esther,

prima cititoare a cărţii.

4
 - CATH CROWLEY -

LUCY
Pedalez repede. În jos pe Rose Drive, unde casele sunt
scăldate în lumina portocalie a felinarelor. Iar oamenii stau
pe verandă, sperând să prindă cea mai mică adiere de vânt.
De-aş ajunge la timp. Dă, Doamne, să ajung la timp!
Tocmai am ajuns la atelier. Tipii ăia ai tăi, grafferii, Shadow
şi Poetul, sunt aici – îndată ce am primit SMS-ul ăsta de la Al,
am zbughit-o în noapte. Sub un cer sângeriu, aproape negru.
L-am lăsat pe tata stând în uşa şopronului său şi strigând în
urma mea: „Credeam că te întâlneşti abia mai târziu cu Jazz.
Unde arde, Lucy Dervish?”
În mine. Un foc îmi arde pe sub piele.
De-aş ajunge la timp! Să-l întâlnesc pe Shadow. Şi pe Poet,
dar mai ales pe Shadow. Tipul care desenează noaptea.
Desenează păsări ţinute în cuşti pe ziduri de cărămidă şi
oameni rătăciţi în păduri fantomatice. Desenează băieţi din
ale căror inimi creşte iarbă şi fete care manevrează nişte
maşini bâzâitoare de tuns iarba. De un tip care desenează
aşa ceva m-aş putea îndrăgosti. Până peste cap.
Sunt la un pas să-l întâlnesc şi îmi doresc asta foarte
mult. Mama zice că, atunci când dorinţa se ciocneşte cu
realitatea, ăla e momentul adevărului. Eu vreau să se
ciocnească. Îmi doresc să dau direct peste Shadow, cu o forţă
care să ne împrăştie gândurile în patru zări, ca să putem să
le adunăm fiecare pe ale celuilalt şi să ni le înapoiem ca pe
nişte grămezi de pietre lucioase.
De la înălţimea unde se află Singer Street, privesc oraşul,
învăluit într-o lumină albăstrie de neon, proiectată pe
firmament. Cerul e brăzdat de fulgere care îşi croiesc drum,
prin undele de căldură, spre pământ. Undeva, departe,
răsună râsete. Şi mai e un desen făcut de Shadow, pe un
perete surpat, înfăţişând o inimă despicată de cutremur,
însoţit dedesubt de cuvintele: Dincolo de scara Richter. Nu-i o
inimă din alea care apar pe felicitările de Valentine’s Day. E o

5
 - GRAFFITI MOON -
inimă ca în realitate: cu vinişoare şi atrii şi artere. O pădure
de mărimea unui pumn, aflată în pieptul nostru.
Eliberez frânele şi pornesc în viteză. Copacii şi gardurile se
învălmăşesc, iar asfaltul ar putea fi cerul şi cerul ar putea fi
asfaltul. Fabricile apar răzleţite înaintea mea, asemenea unui
vis care se risipeşte la ivirea zorilor.
Iau o curbă şi mă năpustesc pe strada lui Al. În direcţia
atelierului lui, înspre el, care stă aşezat pe trepte, în timp ce
mici fluturi de noapte îi zboară pe deasupra capului, în joaca
lor în lumină. Către o umbră din depărtare. O umbră a lui
Shadow. Ciocnirea pluteşte în aer.
Sprintul de final şi mă opresc derapând.
— Am ajuns. Am reuşit. Arăt ok? Cum arăt?
Al îşi soarbe ultimele picături de cafea şi pune cana pe
treaptă, lângă el.
— Ca o fată care ajunge cu cinci minute prea târziu.

6
 - CATH CROWLEY -

ED
E o noapte înăbuşitoare, prea caldă pentru octombrie. Pe
afară zăbovesc mai mulţi oameni ca de obicei, aşa că folosesc
spray-ul în viteză ca să desenez cerul. Privesc în toate părţile.
Mă uit după poliţai. Şi după orice persoană cu care n-aş vrea
să dau ochii pe aici. Desenul pluteşte, iar lucrurile care îmi
bubuie în cap ies din tub urlând şi lovesc cărămida. Uită-te
la asta şi la asta şi la asta. Priveşte-mă pe mine, cu sufletul
expus pe un perete.
Primul meu desen a fost o fată. Al doilea, o uşă deschisă
pe un zid de cărămidă. Am continuat cu imense uşi deschise.
Apoi am trecut la desene cu cerul. Un cer întins, deasupra
unor desene cu uşi deschise şi cu păsări care alunecă peste
cărămidă, în încercarea de a-şi lua zborul. Micuţă pasăre, ce-
ţi închipui tu? Ai ieşit dintr-un tub de vopsea.
În seara asta desenez pasărea care mi-a bântuit gândurile
întreaga zi. E micuţă, galbenă şi zace pe un aşternut moale,
de iarbă crudă. Stă cu burtica înspre cer şi cu picioruşele
îndreptate în aceeaşi direcţie. Poate că doarme. Ori poate că
e moartă. Galbenul a ieşit bine. La fel şi verdele. Cerul însă e
complet aiurea. Îmi trebuie un albastru care să-ţi taie
răsuflarea. Nu vezi un albastru dintr-ăsta pe-aici.
Bert mi l-a căutat mereu. Mai în fiecare săptămână îmi
arăta, în magazinul de vopsele, un albastru pe care îl
comandase special.
— Pe-aproape, şefu’, îi spuneam eu. Da’ nu destul.
Nu a reuşit să-l găsească până când a murit, acum două
luni. Mi-a adus orice altă culoare pe care mi-am dorit-o.
Verdele pe care zace pasărea e o nuanţă pe care a găsit-o
cam acum doi ani, după ce am renunţat la şcoală şi am
început să lucrez pentru el. Am mers la şcoală până la
sfârşitul lui iunie, într-a X-a, şi după aia n-am mai putut
merge.
— Ai făcut treabă bună pentru prima zi, mi-a zis el când
mi-a întins tubul. Foarte bună treabă.
7
 - GRAFFITI MOON -
— E-al naibii de mişto, am zis eu, pulverizând puţină
vopsea pe o bucată de carton şi gândindu-mă că e un semn
bun că am abandonat şcoala.
Mama ar fi vrut să-mi văd de carte, dar s-a înşelat.
— Chiar e-al naibii de mişto, a spus Bert privind peste
umăr, dar nu mai vorbi urât când e nevastă-mea, Valerie,
prin preajmă.
Întotdeauna Bert a înjurat ca un copil speriat să nu fie
prins. M-am tot amuzat pe tema asta până când m-a auzit
Val că vorbesc urât. În ziua aia, Bert a fost cel care a râs la
urmă.
— Ce-i aşa de amuzant? am auzit un glas în spatele meu.
— La naiba, Leo!
O linie de albastru se prelinge pe iarba de pe zid.
— Nu te mai furişa!
— Te tot strig încă de când eram în vârful dealului. Iar
Consiliul local a stabilit că spaţiul ăsta e unul legal, nu-ţi
aminteşti?
Ia ultima îmbucătură de covridog.
— Îmi place senzaţia pe care ţi-o dă riscul de a fi prins.
— Mie îmi place senzaţia pe care o ai când desenezi. Mă
urmăreşte câteva clipe.
— Te-am sunat mai devreme pe mobil. E închis.
— Îhî. N-am plătit factura.
Îi întind tubul.
— Scrie tu cuvintele. Mi-e foame.
Leo studiază desenul, care înfăţişează un cer vast,
suspendat deasupra unei păsări galbene adormite. Arată
înspre puştiul desenat pe zid.
— Faină tuşă.
Rămâne o vreme pe gânduri, iar în timpul asta eu mă uit
în jur. Bătrânul care lucrează în atelierul de sticlărie de peste
drum stă pe trepte, scrie un mesaj pe telefon şi ne fixează cu
privirea. Măcar ştiu că nu cheamă poliţia.
Leo ştie întotdeauna să-şi potrivească scrisul cu desenul.
Uneori, foloseşte fonturi pe care le găseşte pe net. În seara

8
 - CATH CROWLEY -
asta, scrie „Pace” în interiorul unui nor, cu nişte litere
vălurite şi rotunjite. E ciudat cum doi oameni care privesc
acelaşi lucru îl pot vedea în moduri diferite. Când mă uit la
pasărea din desen, eu nu mă gândesc la pace. Îmi văd
viitorul. Şi sper că-i doar adormită.
Mâna i se mişcă pe zid, iscălindu-ne numele. Le scrie
întotdeauna la fel. Întâi pe-al lui, apoi pe-al meu, cu un font
numit Phantasm.
Poetul.
Shadow.
Îl lăsăm pe bătrân pe trepte, cu cafeaua lui, şi o luăm în
sus pe Vine Street. Am ajunge în 15 minute la mine acasă
dacă am lua-o pe strada principală, dar nu facem niciodată
aşa. Străbatem străduţe lăturalnice şi alei.
Locuiesc dincolo de depou, aşa că sărim gardul şi o luăm
pe scurtătură. În timp ce mergem, caut din priviri oameni la
lucru. Îmi place să le văd gândurile lovindu-se de vagoane.
Asta face ca oraşul să ne aparţină în aceeaşi măsură nouă şi
oricui altcuiva.
— Am văzut-o pe Beth azi, îmi spune Leo. M-a întrebat de
tine.
Aruncă pietricele în trenurile trase pe linie moartă.
— Părea că te-ar vrea-napoi.
Mă opresc, iau un tub şi conturez o inimă ca de felicitare,
cu un pistol îndreptat înspre ea.
— Ne-am despărţit de aproape trei luni. De pe întâi
august. Nu că aş ţine socoteala.
— Atunci nu te-ar deranja dacă îi dau întâlnire?
— Pe tine te-ar deranja dacă pictez un perete din casa
bunică-tii? Râde.
— Mda, sigur. Chiar că aţi terminat-o voi doi.
— Îmi place de ea, atâta tot. Făcea o chestie – stătea
aplecată peste mine şi mă săruta şi după aia se oprea să-mi
şoptească ceva haios la ureche şi iar mă săruta. Strigam:
„Ce-i cu tine? Îndrăgosteşte-te de ea, boule!”.
— Şi ei nu i se părea ciudat?

9
 - GRAFFITI MOON -
— În gând. Strigam în gând. Oricum, nu m-am îndrăgostit
de ea, aşa că, probabil, acea zonă din creier care controlează
iubirea nu răspunde când e numită bou.
— Pentru binele tău, sper că nicio zonă din creierul tău nu
răspunde când i se zice aşa.
— Corect.
Mai bine nu mi-aş fi amintit de Beth şi de ce făcea ea,
pentru că acum o pot simţi şoptindu-mi în ureche, îi simt
gâdilatul plăcut al răsuflării calde şi sunetul vocii, asemenea
acelui albastru pe care l-am tot căutat.
— Tu ai fost îndrăgostit de Emma? îl întreb.
— Am fost obsedat de ea până la dependenţă, nu
îndrăgostit, îmi răspunde el, fără să stea pe gânduri.
— Care-i diferenţa?
E cât pe ce să arunce cu o piatră într-un felinar, dar se
opreşte.
— Închisoarea, spune el şi bagă piatra în buzunar.
Emma l-a părăsit pe la sfârşitul clasei a XI-a. Nu mai eram
la şcoală atunci, aşa că am aflat de asta abia când a intrat în
magazin strigând că vrea să pictez un perete al casei ei.
— Nu ştie că eu sunt Poetul. Dacă află, o să se întoarcă la
mine, mi-a zis.
Emma locuia în zona bună a oraşului, într-o casă dintr-un
şir de clădiri identice, cu trei etaje. N-aveai cum să pictezi
vreun perete pe-acolo fără să dai de belea. Avea să se termine
prost şi o ştiam, dar era imposibil să-l convingi pe Leo să
renunţe, aşa că i-am zis că o să fac desenul şi că ne întâlnim
acolo la zece.
Bert mi-a văzut rucsacul plin de tuburi de vopsea când
plecam de la magazin. A ştiut că eu sunt Shadow încă din
prima săptămână în care am început să lucrez pentru el.
Regula lui era să desenez numai pe lucruri care nu erau
proprietatea nimănui şi, în general, aşa făceam.
— Ai grijă, mi-a zis.
— Nu rişti, nu câştigi, nu-mi spui tu mereu aşa? i-am
răspuns.

10
 - CATH CROWLEY -
Şi-a întors spre mine faţa bătrână, acoperită de ţepi, şi m-
a ţintuit cu privirea.
— Nu mă refeream la un risc prostesc.
Avea dreptate, dar eu tot am făcut graffitiul pe care îl voia
Leo: un tip din al cărui piept era decupat cuvântul „dragoste”
şi, lângă el, o fată cu o foarfecă în mână. Emma a ieşit din
casă şi a văzut desenul, iar Leo s-a aşezat în genunchi în faţa
zidului, un tip cu inima sfâşiată implorând-o să se întoarcă
la el.
Ea şi-a scos mobilul şi a chemat poliţaii. Leo nu voia să
plece, eu nu voiam să plec fără el, aşa că, zece minute mai
târziu, eram amândoi într-o dubă de poliţie, duşi la secţie să
ni se ia amprentele.
— Ce bine că nu ne-am semnat, aşa-i? a zis Leo. Am fi
încurcat-o rău dacă le-ar fi zis că noi suntem Poetul şi
Shadow.
— Îhî, am răspuns eu, în timp ce beţivanul care stătea în
faţa noastră urla că o să omoare naibii pe toată lumea când o
să-i scoată cătuşele.
— Noroc c-ai fost cu capul pe umeri în seara aia, altfel am
fi dat de dracu’.
Am dat declaraţii, iar Leo le-a spus poliţailor totul, că a
fost părăsit şi că voia s-o recucerească pe Emma. Pesemne că
poliţaii şi-au zis că Emma e o scorpie, pentru că le-au
chemat pe maică-mea şi pe bunica lui Leo şi ne-au dat
drumul – am scăpat numai cu un avertisment şi cu
promisiunea că aveam să curăţăm mizeria făcută. N-am mai
auzit-o niciodată pe bunica lui Leo certându-l atât de tare
cum a făcut-o în timp ce-l târa înspre maşină. De atunci, în
fiecare sâmbătă Leo le tunde gazonul prietenelor ei.
Mama n-a zis nimic când m-au scos din celulă. Era
îmbrăcată tot în uniforma ei de la supermarket, cu ecusonul
graţie căruia toţi puteau afla că o cheamă Maddie şi că le
urează o zi bună. Am detestat mereu ecusonul ăla, pentru că
arăta foarte obosită când îl purta.

11
 - GRAFFITI MOON -
— Eşti supărată rău pe mine? am întrebat-o după ce ne-
am urcat în maşină.
A pornit motorul şi imediat din CD-player au început să
zbiere cei de la Smashing Pumpkins.
— Iată şi răspunsul.
A condus o vreme, iar apoi a dat muzica mai încet.
— Cu asta vă ocupaţi Leo şi cu tine, acum, că m-am întors
la şcoală şi lucrez de noapte?
Dacă s-ar fi uitat la mine, şi nu la drum, i-aş fi spus
adevărul.
— S-a întâmplat doar acum. Emma l-a părăsit pe Leo, iar
el vrea s-o recucerească.
— Şi pentru asta îi vandalizează casa, normal. Ţin la Leo
ca şi cum ar fi copilul meu, dar trebuie să se maturizeze
odată şi-odată. Şi tu la fel.
— Dar m-am maturizat. Am împlinit şaişpe ani. Am un
job.
— La şaişpe ani eu aveam un copil şi-un job. Nu eram
matură.
A parcat în faţa blocului nostru, înghesuit la capătul lui
Pitt Street. Am stat cu privirea aţintită la cele patru etaje din
cărămidă şi la balcoanele în care răsăriseră adevărate jungle
din frânghii de rufe.
— Poate c-ar trebui să renunţ la şcoala de asistente şi să
lucrez iar de zi, până când o să faci 18 ani.
Îmi trebuise un an s-o conving să încerce să intre la şcoala
de asistente. A intrat şi am început să plătesc şi eu jumătate
din chirie, ca să poată să-şi reducă turele şi să lucreze de
noapte.
— Dacă renunţi, n-o să te-alegi cu nimic, i-am zis.
— Dar de tine ce-o să se-aleagă, Ed?
N-am răspuns.
— Pentru asta-mi fac griji.
N-a renunţat la şcoală, dar ştiam c-ar face-o dacă aş fi
prins din nou, aşa că o săptămână n-am mai desenat pe
ziduri. Dar numai la asta îmi stătea gândul, aşa că până

12
 - CATH CROWLEY -
vineri m-am reapucat. Lucram în vechiul parc de rulote de
lângă zona pentru skateboarding, ca să nu mă vadă nimeni.
I-am povestit lui Leo ce spusese despre maturizare în timp
ce trudeam să ştergem desenul. Emma a trecut pe lângă noi,
împreună cu prietenele ei.
— Nu vreau s-o jignesc pe mama ta, dar fac ceva pe
maturizare, a zis Leo în timp ce-o urmărea cu privirea, până
ce nu a mai văzut-o.

Sărim gardul depoului şi o tăiem de-a dreptul pe ultima

alee care duce către Pitt Street. Ferestrele apartamentelor din
blocul nostru sunt deschise, lăsând să iasă căldura şi să se
audă muzică şi sonorul televizoarelor. Locuiesc aici cu mama
de când aveam opt ani. A vrut să am camera mea, iar
apartamentul ăsta a fost tot ce ne-am putut permite.
Înainte să stăm pe Pitt Street, locuiam într-un apartament
cu un singur dormitor. Bunica plecase la azil după moartea
bunicului, aşa că am fost nevoiţi să ne descurcăm pe cont
propriu. Apartamentul avea mochetă portocalie şi tapet cu
desene florale, dar mama l-a cercetat cu privirea şi a zis:
— E urât, dar e mai mare decât celelalte. Şi în privinţa
urâţeniei pot face câteva ceva.
N-am avut bani să cumpărăm etajere, aşa că mama a
folosit două scări vechi, pe care le găsise aruncate în stradă.
Le-a fixat pe doi pereţi opuşi ai sufrageriei şi le-a umplut cu
tot felul de lucruri, cum ar fi colecţia ei de globuri de iarnă,
discurile de vinil şi colecţia Pez pe care mi-o lăsase bunica.
Eu am luat dormitorul, iar mama, ca să-şi încropească un
loc pentru dormit, a legat o sfoară între cele două scări, pe
care a pus o draperie de mătase. În jurul ferestrei de la
bucătărie a aşezat un şirag de beculeţe colorate şi amândoi
am lipit steluţe pe tavanul din camera mea. Când stingeam
lumina, nu mai vedeam petele de pe mochetă şi de pe pereţi.
Prima poezie scrisă de Leo a fost despre noaptea petrecută
la noi acasă. Profesoara noastră dintr-a IV-a n-a pus-o la
gazeta de perete, pentru că Leo n-a vrut să facă modificările

13
 - GRAFFITI MOON -
pe care i le-a cerut. Mama a înrămat-o şi a agăţat-o pe perete
în sufragerie, fără să schimbe o iotă.
Stelele sunt înăuntru. E-al naibii de frumos.
Când ne-am mutat în Pitt Street, apartamentul era la fel
de urât, dar mama a reuşit să-l facă să arate ok. A avut
destui bani să cumpere etajere adevărate şi n-a mai fost
nevoie de draperia de mătase de-a lungul sufrageriei. Mama
a cumpărat un lampadar înalt, cu abajur roşu, pentru că îmi
plăcuse mie. În camera mea era un pat în plus, pentru Leo.
— Cum ţi se pare? m-a întrebat ea în ziua în care ne-am
mutat.
— Mă simt acasă, i-am răspuns.
Pe vremea aia nu mi se părea aşa mic şi cenuşiu.
Aprind lumina, iar Leo caută ceva de mâncare în frigider.
Dar e gol. Încerc să pornesc aerul condiţionat. Nimic. Îl
pocnesc. Îl pocneşte şi Leo. Mai să cadă de pe perete, dar tot
nu porneşte.
— N-ar trebui să fie atât de cald în octombrie, zic eu, stând
în picioare în faţa uşii deschise a frigiderului.
— Nu-ncepe şi tu. Bunică-mea se plângea tot timpul de
vremea din Melbourne. I-am zis: trăieşti în Australia, ce-ai
vrea?
— Şi ce-a zis?
— M-a pus să fac ordine în magazie.
— Mă gândeam eu.
Leo e unul dintre cei mai duri tipi pe care-i ştiu, dar
bunică-sa e şi mai dură.
— Maică-ta e la muncă? m-a întrebat el.
— E seara ei liberă. A ieşit la cazino, e nu ştiu ce mare
vrăjeală, o noapte de magie. S-a dus să i se prezică viitorul. O
să ţină toată noaptea, deoarece „magia” nu se produce decât
la primele ore ale dimineţii.
Leo ridică din sprâncene.
— Nu, nu genul ăla de magie.
Închid uşa frigiderului şi mă uit la el cum stă rezemat de
banchetă. Picioarele lui aproape că ating peretele opus al

14
 - CATH CROWLEY -
bucătăriei. Apartamentul mi se pare şi mai mic decât atunci
când ne-am mutat aici, dar nu înghesuiala mă deranjează.
Nu pot să sufăr cenuşiul care s-a impregnat în pereţi de-a
lungul anilor. Petele de pe mochetă, datând dintr-o altă viaţă,
dinainte de a noastră. După o lună de când lucram pentru
el, Bert a zis că o să-mi plătească bine desenele. Mama ar fi
folosit banii dacă i-aş fi zis, dar ştiam c-ar fi fost o pierdere
de vreme. Sunt unele locuri care trebuie arse din temelii şi
reconstruite, dacă vrei să arate ca noi.
— Am terminat a XII-a azi, zice Leo. Ce-ar fi să ieşim, să
mâncăm ceva la Feast, să ne întâlnim cu nişte fete?
— Cinşpe dolari, asta-i tot ce mai am.
Priveşte pe lângă mine, la calendarul pe care ziua de plată
a chiriei e încercuită.
— Nicio şansă pentru un job nou?
— Nimic. Nici măcar nu sunt sunat înapoi.
— În dimineaţa asta trebuie să-l ajut pe Jake, nu te-ar
interesa? Putem primi câte 500 de dolari de căciulă pentru
două ore de muncă, de la trei dimineaţa. Nu trebuie decât să
mergem să luăm camioneta, să o încărcăm şi să plecăm cu
ea.
— Te-ai ţicnit? îl întreb.
— Aşa scrie în rapoartele de evaluare de la şcoală.
— Nici să nu te gândeşti. Frate-tu e prins de fiecare dată.
Înapoi în timp: pe când avea 15 ani, Jake a convins un
dealer auto să-l lase să facă un test drive cu un Jaguar. E şi
mai înalt decât Leo, aşa că tipul nu s-a prins că-i arată un
permis de conducere fals. În plus, Jake a deprins un fel de-a
vorbi care îi face pe oameni să creadă orice.
A luat Jaguarul şi, în loc să meargă undeva unde nu-l
cunoştea nimeni, s-a plimbat cu el prin cartier, cu muzica
dată la maximum. Bunică-sa l-a scos din maşină de-o
ureche, de faţă cu toţi cei aflaţi pe stradă.
Leo întinde mâna şi loveşte din nou în aparatul de aer
condiţionat.
— Am nişte datorii.

15
 - GRAFFITI MOON -
Pare neliniştit, ceea ce mă îngrijorează, deoarece el nu s-ar
teme prea tare nici dacă o întreagă echipă de fotbal l-ar ataca
pe o alee întunecată. Aşa că nu poate fi vorba decât de un
lucru.
— Nu-mi spune că-i eşti dator lui Malcolm Dove.
Priveşte pe fereastră.
— Dă-o-ncolo de treabă, Leo. Tipu’ ăla-i dus cu pluta.
— Ce-nseamnă dus cu pluta?
— Să mănânci un gândac ca să câştigi un pariu, îi
răspund.
Leo ridică din umeri.
— De-acord, e dus cu pluta. Un motiv în plus să-i dau
banii înapoi.
Scotocesc prin bufet după nişte chipsuri, în timp ce mă
gândesc la gravitatea situaţiei. Malcolm e cam de vârsta lui
Jake, dar nu-s prieteni. Malcolm nu are prieteni. În schimb,
o bandă de tipi răi e mereu în preajma lui, tăcându-i diverse
servicii.
— De ce-ţi trebuie aşa tare 500 de dolari? îl întreb pe Leo.
Doar tunzi peluzele în fiecare sâmbătă.
— Mda, vezi tu, doamnele în vârstă mă plătesc mai ales cu
de-ale gurii. Iar bunică-mea avea nevoie de unele lucruri.
Bate darabana cu degetele în masă.
— Malcolm îşi vrea banii în seara asta. Am întârziat deja
două luni.
De dragul lui Leo, încerc să nu las să mi se vadă
îngrijorarea.
— Ascultă. Nu trebuie decât să reuşesc să-l evit până la
trei dimineaţa, când o să am banii.
— Nu-i poţi cere lui Jake un avans?
— Nu vreau să ştie că am datorii la Malcolm.
— A dat deja târcoale casei? îl întreb.
— Nu. Dar bănuiesc că o să-i facă bunică-mii o vizită dacă
nu-i plătesc datoria în seara asta. Dylan a zis c-o să m-ajute.
O singură treabă, şi scap de datorie. Trebuie să avem măcar
o abatere înainte să ne poată băga poliţaii la pârnaie.

16
 - CATH CROWLEY -
— Ce viitor luminos!
Mă gândesc la mama, care probabil că, în noaptea asta,
adună numere sumbre, se întâlneşte cu tot felul de
clarvăzători şi speră la un final fericit.
— Fiul meu are nevoie de un loc de muncă, mi-a zis noul
proprietar al magazinului de vopsele acum şase săptămâni,
când m-a pus pe liber. Nu-i nimic personal, a adăugat.
Ce ironic. Agentul imobiliar căruia îi plătim noi chiria ia
totul cât se poate de personal.
Leo primeşte un telefon de la Dylan şi, în vreme ce el
vorbeşte, frunzăresc micul bloc de desen al lui Bert. Valerie
mi l-a dăruit la înmormântare.
— Eşti soţia lui, îţi aparţine, i-am zis.
Ea mi l-a întins şi nu şi-a retras mâna până ce nu l-am
luat.
În pauzele de prânz, la magazin, Bert stătea de vorbă cu
mine şi desena. Fiecare desen pe câte o pagină şi foarte
asemănător cu cel de dinainte. Mâinile lui îmbătrânite nu
stăteau locului în timp ce vorbea şi până să se termine pauza
de prânz întotdeauna isprăvea şi el o nouă serie de desene.
Întorceam pagină după pagină şi lucrurile pe care le schiţase
prindeau viaţă, ca desenele animate.
Cât îl aştept pe Leo, mă uit la o serie de desene care mă
reprezintă: mă văd mâncând sandviciuri şi vorbind cu Bert,
iar pe deasupra capului meu se rostogolesc norişori, înainte
şi-napoi.
Leo a terminat de vorbit la telefon şi îşi notează ceva.
Niciodată n-am reuşit să scriu ca el. Când eram într-a V-a,
duminicile, după fotbal, îmi dirija mâna cu mâna lui,
mişcând-o pe pagina de hârtie, până când mă enervam atât
de tare, că rupeam creionul. Leo râdea şi scotea alt creion.
— Scrisul meu ar trebui să fie mai frumos decât al tău, îi
ziceam eu. Tu nici măcar nu ştii să desenezi.
Ridica din umeri. Trebuie să te mulţumeşti cu ce ai.

17
 - GRAFFITI MOON -
— I-am zis lui Dylan că ne întâlnim cu el la şcoală, în
drum spre Feast. O să mâncăm ceva şi o să stăm împreună
până se face ora, îmi spune. Ce zici?
Zic că aş vrea să mă întorc în timp, pe vremea când aveam
destui bani să plătesc chiria fără să fiu nevoit să fur. Când
trăia Bert şi-mi spunea să fac aşa cum cred eu. Aş vrea să
fac să zboare timpul până în ziua când mama va fi ajuns
asistentă şi va câştiga suficient.
— Mă bag, îi răspund şi închid caietul peste desenul care
ne înfăţişează pe mine şi pe Bert, mâncând şi stând de vorbă,
sub norişorii care se rostogolesc pe deasupra capetelor
noastre.

Şcoala e la doar câteva străzi distanţă de unde locuiesc eu,

în direcţia opusă faţă de depou. Mă enervează că-i atât de
aproape, fiindcă n-ai cum să nu dai nas în nas cu puştii în
uniformă.
Am desenat locul ăsta într-o zi, pe când stăteam la taclale
cu Bert. Nişte clădiri împrejmuite cu gard de sârmă ghimpată
şi un omuleţ care a rămas agăţat în gard. Bert s-a uitat la
desen peste umărul meu.
— Încearcă să intre sau să iasă? m-a întrebat el.
Nu eram prea sigur nici eu.
Dylan ne aşteaptă, aşezat în faţa unui perete pe care scrie,
cu nişte litere mari, roşii, Dylan o iubeşte pe Daisy. Leo
priveşte textul câteva momente.
— O să dăm o spargere aici în câteva minute şi tu te
semnezi pe un perete? Sper că n-ai uitat după-amiază să laşi
deschisă fereastra în aripa unde-i secţia de Arte.
— Normal că n-am uitat.
— O să dăm o spargere în aripa secţiei de Arte? întreb.
— Acolo ţin computerele, spune Dylan. Oricum, ce-ţi pasă
ţie? Te-au dat afară.
— Gura, îi zice Leo. Ed a renunţat pentru că aşa a vrut el.
Şi încep să se ciondănească – e sau nu graffitiul o probă
admisă în instanţă. Dylan susţine că nimic nu poate face

18
 - CATH CROWLEY -
legătura cu el, nici măcar nu s-a murdărit de vopsea pe
mâini.
— Mi-am pus mănuşi de cauciuc.
Arată înspre perechea de mănuşi roz de lângă el.
— Vopseaua asta-i toxică.
— Ce-ar fi să nu facem nimic care să amintească de noi în
seara asta? zice Leo.
Îl urmăresc cum transpiră şi schiţez în minte un desen, un
tip cu spatele la zid, acoperit de dolari care sunt pe cale să-l
sufoce. Poliţailor n-o să le pese că toţi trei avem nevoie
disperată de bani. O să-i intereseze doar că am umplut
camioneta cu lucruri care nu ne aparţin.
În vreme ce ei îşi văd de cearta lor, acopăr tot peretele cu
vopsea, ca să nu existe nicio dovadă că m-am aflat acolo,
moment în care o sirenă începe să se audă, nu departe.
— Presimt că nu-i a bună, le spun, dar vocea mi se pierde
în tumultul oraşului.

19
 - GRAFFITI MOON -

POETUL
TEMA 1
POEZIE 101
ELEV: LEOPOLD GREEN

Acolo unde locuiam înainte

Înainte locuiam cu părinţii mei

Într-o casă care mirosea a tutun
Şi unde orice atingeai avea gust de bere
Masa din bucătărie era un ocean amar
Care-mi rămânea lipit de degete

Erau trei uşi care stăteau între mine şi încăierare

Iar noaptea le închideam pe toate
Stăteam întins pe pat şi alungam zgomotele

Imaginându-mi
Că zbor

Ani-lumină de linişte
Întreruptă doar de zgomotul răsuflării
Şi nimic altceva

Rătăceam prin spaţiu

Şi prin vis mă prăbuşeam
Într-un cer întunecat

În unele nopţi
Fratele meu Jake şi cu mine ne strecuram pe fereastră
Şi o luam prin parc
Ne opream puţin să ne căţărăm pe tobogane
În drum spre casa bunicii

Ea ne aştepta
20
 - CATH CROWLEY -
Îmbrăcată în capot şi papuci de casă
Ne pândea umbrele apropiindu-se

Ne citea
Poezii şi poveşti
În care săbiile le veneau de hac dragonilor
Iar Jake nu zicea niciodată că toate astea nu-s decât
baliverne
Aşa cum m-aş fi aşteptat

Iar într-o noapte

Bunica s-a oprit din citit înainte de finalul fericit
A întrebat „Leopold, Jake, n-aţi vrea să veniţi să locuiţi
La mine, în odaia de oaspeţi?”

Vocea ei
Suna ca spaţiul cosmic şi cerurile întunecate
Dar în noaptea aia în toate visele
Eram cu picioarele pe pământ

21
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Mă apropii de zid. O pasăre galbenă e culcată, cu
picioruşele în sus, sub un cer albastru, iar peste nori e scris,
cu litere răsucite, cuvântul Pace.
— Bănuiesc că e prea târziu să mai vorbim de pace, îmi
zice Al. Pare moartă.
— Ba nu, răspund. E doar adormită.
De cele mai multe ori, atunci când privesc desenele făcute
de Shadow şi de Poet, văd ceva cu totul diferit de ceea ce-mi
spun cuvintele. Tocmai asta e ceea ce-mi place legat de artă,
faptul că ceea ce vezi are uneori legătură mai degrabă cu
adâncul propriei persoane decât cu imaginea de pe perete. În
timp ce privesc desenul, mă gândesc că toţi purtăm un secret
în noi, care zace în adormire, la fel ca mica pasăre galbenă.
Mă uit la desen şi mă cuprinde o senzaţie plăcută, un fel
de fior. Fiorul ăsta n-are nimic de-a face cu sexul, aşa cum
susţine cea mai bună prietenă a mea, Jazz. Bine, ca să fim
corecţi, poate că are un pic de-a face cu sexul, dar în
principal vine din faptul că ştiu că, undeva acolo, în lumea
largă există un tip diferit de toţi ceilalţi.
— Am nevoie de mai multe detalii, spun eu, cu ochii
aţintiţi în continuare la desenul de pe perete.
— Păi, ţi-am zis deja. Shadow face desenele, Poetul scrie
cuvintele.
— I-ai văzut mai bine de data asta?
— La fel ca-nainte. Sunt tineri şi au o înfăţişare neîngrijită,
răspunde Al. Cam de vârsta ta.
— Drăguţi?
— Sunt un bătrân de 60 de ani. Chiar n-aş şti să-ţi spun.
— Încotro au luat-o?
— Strada mea se înfundă, Lucy. Au luat-o în singura
direcţie posibilă.
Mă aşez lângă el. Încerc să mă concentrez cât pot de tare.
— Ce faci? mă întreabă.

22
 - CATH CROWLEY -
— Încerc să sfidez legile spaţio-temporale, ca să pot ajunge
cu cinci minute mai devreme.
Dă din cap şi privim amândoi vălul soios de fum care se
ridică din coşurile fabricii şi pluteşte în văzduh.
— Ai reuşit? mă întreabă Al după o vreme.
— Nţ!
— O să-l vezi la un moment dat, ai răbdare. De când
graffitiul nu mai e interzis în locul ăsta, Shadow tot
desenează pe aici.
Se uită la ceas.
— Vasăzică azi termini a XII-a. Nu ieşiţi să sărbătoriţi, tu
şi Jazz?
— Ne-ntâlnim la Feast Café pe la nouă jumate.
— Începeţi târziu.
— Jazz vrea s-o facem lată toată noaptea.
— Ai timp să mă ajuţi un pic până pleci? mă întreabă el,
iar eu încuviinţez din cap şi îl urmez înăuntru.
Sunt dependentă de locul ăsta. De căldura pe care o
răspândeşte cuptorul. De durerea care îmi cuprinde muşchii
când îl ajut pe Al să sufle sticla. Mă doare de la greutatea
figurii care se formează în capătul tijei. De la gândul că, într-
un loc urât ca ăsta, plin de rugină, sudoare şi oţel, se poate
naşte ceva la fel de luminos ca iubirea.
Trebuie să-i mulţumesc doamnei J., profesoara mea de
arte plastice, că mi-a făcut cunoştinţă cu Al. Într-a X-a ne-a
dus într-o excursie la atelierul lui, iar noi, din spatele unui
grilaj de siguranţă, l-am urmărit cum suflă sticla. Simţeam
căldura arzătoare care ieşea din cuptor, dar era ca şi cum ar
fi venit dinlăuntrul meu. Niciodată nu mi-am dorit atât de
mult să fac ceva.
Al a oferit un curs gratuit de suflat sticla, de şase
săptămâni, pentru unul dintre elevii doamnei J., iar ea m-a
ales pe mine. În prima zi trebuia să vin la şapte dimineaţa,
dar eram atât de entuziasmată, că am ajuns de la şase
jumate. Al era acolo deja, fredona un cântec al lui Johnny

23
 - GRAFFITI MOON -
Cash şi făcea nişte sandviciuri cu brânză topită, folosind o
lampă de lipit.
— Perfect, a zis el şi a oprit lampa. Ai ajuns la timp pentru
micul dejun. Ne-am aşezat pe trepte şi am mâncat
sandviciuri cu brânză topită, care mi s-au părut mai bune
decât orice altceva am mâncat în viaţa mea.
— Noi numim atelierul „focul iadului”, asta fiindcă
temperatura din cuptoare poate ajunge la mai mult de 1.000
de grade Celsius, a zis Al. Te-ai ars vreodată cu ceva atât de
fierbinte?
— Nu, i-am răspuns eu.
— Şi-ar fi bine nici să nu te arzi. Trebuie să faci ce-ţi spun,
să porţi ce-ţi spun şi să bagi la cap tot ce-ţi spun.
Am încuviinţat.
— Eşti aşa tăcută din pricina emoţiilor? m-a întrebat.
— Sunt tăcută fiindcă-s entuziasmată.
I-am povestit ce simţisem când îl urmărisem suflând
sticla. Cum mi se păruse că plămădeşte o întreagă lume
dintr-un balon de miere.
— Prima dată când am privit pe cineva suflând sticla, nu
mi-am găsit cuvintele, mi-a mărturisit el, ridicându-se. Totul
înăuntru era numai lumină şi culoare.
După terminarea cursului, Al mi-a zis c-ar vrea să mă
înveţe în continuare. Am acoperit jumătate din preţul
cursului făcând curăţenie în atelier, săptămânal. Ai mei mi-
au plătit cealaltă jumătate. De atunci continui să fac
curăţenie şi ucenicie aici. Ieri, cu ajutorul lui Al, mi-am
terminat proiectul de absolvire la Arte.
— Concentrează-te, îmi zice Al acum, în timp ce foloseşte
hârtie de ziar îmbibată cu apă ca să rotească şi să dea formă
materiei strălucitoare.
Face un semn din cap, iar eu suflu în muştiuc şi apoi
acopăr orificiul cu degetul mare, ca să nu iasă aerul. Pe
măsură ce suflu, vasul începe să prindă contur. Când îmi
face din nou semn, pun vasul în gura cuptorului, pentru a-l
menţine la o temperatură constantă.

24
 - CATH CROWLEY -
— Cu sticla trebuie lucrat repede, m-a atenţionat Al încă
din prima zi. O încălzim în cuptor sau cu o lampă, ca să
menţinem o temperatură constantă. Dacă e prea rece, crapă.
Dacă e prea fierbinte, îşi pierde forma. Dacă-i cunoşti însă
proprietăţile, poţi face aproape orice vrei.
În ziua aia, cu suflarea lui a dat viaţă unui soare.
Scot vasul din cuptor, îl aşez pe banc şi răsucesc uşor tija.
Al foloseşte hârtie de ziar ca să mai rotească şi să mai
modeleze puţin vasul. Hârtia se încălzeşte şi începe să ardă,
aruncând mici scântei în aer.
Când terminăm, bătrânele lui mâini se mişcă la fel de lin
ca apa, ca să scoată vasul fără să-l spargă. După ce-l băgăm
în cuptorul de călire, să se răcească, îmi spune:
— Cred că eşti pregătită pentru o promovare. M-am gândit
că ai putea continua să lucrezi aici în timpul studiilor, iar în
schimb n-o să mai primeşti cursuri, ci bani. N-o să mai faci
curăţenie. Doar lucru cu sticla.
— Vorbeşti serios? O să fiu asistenta ta?
— O să lucrezi cu Jack şi cu Liz. Te-ar interesa?
Al e unul dintre cei mai buni sticlari din oraş. Încuviinţez
din cap, cu însufleţire.
— Perfect atunci, zice Al. Ne-am înţeles.
Mai zăbovim un pic afară, eu în speranţa că Shadow o să-
şi facă din nou apariţia. De fiecare dată când visez la el cu
ochii deschişi, am un sentiment apăsător. Nu sunt nici pe
deplin trează, nici nu dorm. Sunt într-o stare intermediară,
pe un fel de culoar albăstrui şi lin între cele două.
— Cum merg lucrurile acasă? mă întreabă Al.
— E-n regulă. Mai bine. Tata stă încă în şopron, dar vine
tot mai des prin casă, şi nu doar ca să meargă la baie. Sunt
sigură că o să se mute înapoi în curând.
— Asta-i o veste grozavă.
— Dap. Încă de la-nceput n-a fost decât ceva temporar. Şi
acum nu se mai ceartă, aşa că…

25
 - GRAFFITI MOON -
Mă uit peste drum, la pasărea adormită din desen. Mi-l
imaginez pe Shadow arcuindu-şi braţul ca să dea cu galben
peste cenuşiu. Răspândind raze de soare.
Mama lucrează cu jumătate de normă ca asistentă
medicală într-un cabinet stomatologic, iar în restul timpului
e romancieră. Tata e comedian-magician şi taximetrist cu
jumătate de normă. Timp de câteva luni înainte ca tata să se
mute în şopron, se certau straşnic pentru tot felul de
fleacuri. Apoi, într-o bună zi, au încetat cu certurile. Mă
întorceam de la şcoală şi am perceput liniştea, care se
răspândea de-a lungul străzii. Când am intrat în curte, l-am
văzut pe tata stând în faţa şopronului, cu un pahar de
limonadă, şi gătindu-şi nişte cârnaţi şi piure din fulgi de
cartofi pe o plită portabilă.
— Ce faci? l-am întrebat.
— M-am mutat în şopron pentru o vreme. Numai până îşi
termină mama romanul şi până-mi termin eu de scris
următorul spectacol.
Agită în mână cleştele pentru grătar.
— Vrei să mănânci la mine?
— La tine e şi la mine, tati.
M-am aşezat lângă el în timp ce gătea şi am încercat să
înţeleg cum stăteau lucrurile. E adevărat că se certau, dar ai
mei erau împreună de 30 de ani. Tata povestea mereu cât de
romantică fusese întâlnirea lor în cantina universităţii. El îi
ceruse mamei sarea, ea îi ceruse zahărul.
— O asemenea poveste de dragoste nu se poate termina cu
piure din fulgi de cartofi, i-am zis eu mamei.
— Lucy, e un noroc când o poveste de dragoste sfârşeşte în
ceva care poate fi rehidratat dacă adaugi apă, mi-a răspuns
ea.
Asta n-a prea fost de natură să mă liniştească.
Mama a cinat cu noi în seara aia, când a ajuns acasă, ceea
ce m-a derutat şi mai rău. Nu s-au certat. Mama i-a spus
tatei că piureul e foarte gustos.

26
 - CATH CROWLEY -
— Nu te mai uita aşa la mine, a zis ea. Tata şi cu mine
avem nevoie de spaţiu ca să scriem. Doar n-o să-mi petrec
întreaga viaţă aspirând saliva din gura pacienţilor şi nici tata
nu poate continua la nesfârşit cu taximetria.
Asta puteam să-nţeleg. Ai mei nu sunt nişte părinţi tocmai
obişnuiţi. Mama şi-a pus o fotografie a lui Orson Welles pe
perete, iar la şedinţele cu părinţii poartă un tricou pe care
scrie: DACĂ NU VĂ DORIŢI O GENERAŢIE DE ROBOŢI,
SUBVENŢIONAŢI ARTELE. Iar tata poate să-şi scoată flori
din urechi şi să jongleze cu focul.
Dar au fost întotdeauna cât se poate de obişnuiţi cu privire
la iubire şi la căsătorie. Acum însă tata nu mai stă în casă de
vreo şase luni. Ne vizitează destul de des. Doar că locuieşte
în şopron. Par fericiţi, dar mie toată chestia asta mi se pare
ciudată.
— Cine-i în măsură să spună ce-i ciudat şi ce nu? mă
întreabă mama de fiecare dată când abordez subiectul.
— Eu, îi răspund. Eu sunt în măsură să spun.
Iar ea îşi dă ochii peste cap.
Înainte să plec de la Al, îmi împing bicicleta până lângă
zid. Când ating desenul, pe degete îmi rămâne puţin din
albastrul cerului senin. Nu observasem până atunci că,
dintr-un colţ, un puşti nedumerit se holbează la pasăre.
— E şi-un băiat, ai văzut? îi strig eu lui Al.
— Am văzut, îmi răspunde el.
Îi fac semn cu mâna de rămas-bun şi împing bicicleta
înspre vârful dealului. Când sunt la mijlocul pantei, mă sună
Jazz.
— Eu şi Daisy am ajuns. Tu când vii?
— Imediat. Am făcut un ocol pe la Al, pentru că Shadow şi
Poetul au fost pe-acolo.
— I-ai văzut?
— I-am ratat cu numai cinci minute, dar acum am şi mai
multe dovezi că Shadow există şi că e de vârsta mea.
Ştiu exact ce urmează să zică.

27
 - GRAFFITI MOON -
— Luce, desenele lui sunt cool, asta-i clar, şi nu zic că n-
ar trebui să fii cu el, dacă-l întâlneşti. Dar pân-atunci ţi-aş
putea spune cel puţin un tip şi jumate care ar vrea să iasă
cu tine.
Bine, recunosc, aproape c-am ştiut ce-avea să spună.
— Unu şi jumate? E vreun tip care-a fost prins în uşa
autobuzului?
— Simon Mattskey ar putea fi interesat, dar îşi face griji
pentru chestia cu nasul. I-am zis că nu-i decât o legendă
urbană.
— Trebuie să închid.
— Nu uita, unele desene sunt o dovadă că şi oamenii
cavernelor au existat. S-ar putea ca Shadow să nu fie aşa
cum te aştepţi tu.
Închid telefonul şi îmi văd agale de drum. Jazz e de părere
că nu stau prea bine la capitolul băieţi. Am avut de-a face cu
alţi tipi de prin zonă şi tocmai de-aia ştiu că nu mai vreau să
mă încurc cu ei. Chestia cu nasul s-a întâmplat pe 11 iunie,
într-a X-a. E-o dată pe care e puţin probabil s-o uit.
Jazz nu învăţa încă la noi, aşa că n-a auzit adevărata
poveste. Până să vină ea în şcoală, lucrurile au fost
deformate, amplificate şi apoi aproape date uitării, iar eu aşa
şi voiam să rămână.
Tipul era un chiulangiu, unul dintre băieţii care-şi făceau
veacul sprijinind pereţii magaziilor din spatele şcolii, chiulind
de la ore. Îl mai văzusem pe-acolo, dar nu l-am băgat în
seamă până la începutul clasei a X-a, când am ajuns să fim
colegi la cursul de arte plastice.
În anul ăla materia aste era opţională şi bănuiesc că el şi-a
imaginat că va fi floare la ureche. De cele mai multe ori, când
mă uitam înspre el, nu desena nimic. Stătea rezemat de
spătarul scaunului şi mă privea fix. Şi, de fiecare dată când
se uita aşa la mine, era de parcă aş fi atins o baterie cu
vârful limbii. Eram cuprinsă toată de furnicături. După o
vreme, furnicăturile s-au transformat în curent electric, care,
atunci când m-a invitat să ieşim împreună, mi s-a descărcat

28
 - CATH CROWLEY -
prin întregul corp la un voltaj care, în mod normal, mi-ar fi
fost fatal. Eram convinsă că nu avem nimic în comun, dar o
fată nu mai gândeşte corect când e la un pas să se
electrocuteze.
Îmi plăcea că părul îi creştea dezordonat. Şi-mi plăcea
zâmbetul lui, care se ivea fără un motiv anume şi dispărea în
acelaşi fel. Îmi plăcea că era destul de înalt încât să privesc
în sus la el, în reveriile mele. Îmi plăceau la nebunie
tricourile lui. Când m-a invitat să ieşim, purta unul cu un
câine care plimba un om în lesă. Şi întotdeauna se crea în
jurul lui un spaţiu, genul ăla de spaţiu pentru care ai sta la
coadă numai să ajungi înăuntru.
În fine. Întâlnirea n-a decurs prea bine, fiindcă i-am spart
nasul, când l-am pocnit în figură pentru că mi-a pus mâna
pe fund.
La vremea aia, tata locuia încă în casă şi, înainte să plec la
întâlnire, i-am spus care erau lucrurile despre care speram
să discut cu tipul ăsta.
— Poate c-o să vorbim despre Să ucizi o pasăre cântătoare,
cartea pe care o studiem acum. Sau despre Rothko1, pictorul
pe care ni l-a prezentat doamna J.
— Sună foarte romantic, a zis tata. Prima dată când am
ieşit împreună, maică-ta şi cu mine, a fost chiar romantic.
Ea era studentă la Litere, eu, la Actorie, aşa că am ales ceva
la mijloc: un film al lui Woody Allen. Nu-mi amintesc care,
însă ţin minte că ea mirosea a ceai verde cu miere.
Cu povestea asta în gând, m-am dus la întâlnire, la Feast,
cafeneaua deschisă toată noaptea şi unde-şi fac veacul
chiulangii. N-am avut însă parte de vreo discuţie interesantă.
Eu i-am pus câteva întrebări, el mi-a răspuns cu nişte
sunete nedesluşite şi apoi am stat în tăcere, privind pe pereţi
până când a venit mâncarea. După aia, am stat cu ochii în
farfurie.

1Mark Rothko (1903–1970), pictor american de origine rusă, care a făcut

parte din aşa-numita „Şcoală de la New York”, denumire sub care a
devenit cunoscută mişcarea expresionismului abstract în America (n.t.).
29
 - GRAFFITI MOON -
În drum spre cinema, am adus vorba despre Să ucizi o
pasăre căutătoare, ceea ce a făcut să se aştearnă între noi o
tăcere şi mai adâncă decât până atunci, iar el mi-a pus mâna
pe fund.
— Căcat! a răcnit el când i-am tras un cot în figură. Căcat,
cred că mi-ai rupt nasu’.
— Nu trebuia să-mi pui mâna pe fund. Nu se face aşa ceva
la prima întâlnire. Atticus Finch n-ar fi făcut niciodată asta.
— Dac-ai un iubit de ce-ai mai ieşit cu mine?! a răcnit iar.
— N-am!
— Atunci cine naiba-i Atticus Finch?
— E din cartea pe care-o citim pentru şcoală.
— Îţi arde să vorbeşti despre cărţi când mie-mi dă borşu’
pe nas?! Ce căcat!
— Nu mai vorbi urât cu mine!
A fost o tâmpenie să vorbesc despre cărţi câtă vreme
tricoul lui era pătat de sânge din vina mea, dar totul se
petrecuse exact pe dos faţă de cum plănuisem şi nu
suportam să văd sângele şi mai eram şi cumplit de
dezamăgită de gestul lui, aşa că am luat-o la fugă fără să mă
mai uit în urmă.
Când am ajuns acasă, mama mi-a aruncat o privire şi mi-
a zis:
— Repede, la chiuveta din spălătorie!
Mi-a dat la o parte părul care-mi cădea pe faţă şi am
vomitat de mai să-mi vărs maţele. Nu i-am spus ce făcusem.
I-am zis doar că tipul nu era aşa cum îmi imaginasem. Mama
m-a mângâiat pe cap şi a zis:
— Se mai întâmplă câteodată. Chiar să te facă să vomiţi.
Dar asta nu m-a alinat prea mult.
Însă Shadow n-o să mă facă să vomit. Sunt cât se poate de
sigură. El e un tip cu care o să pot vorbi despre artă, nu unul
care-mi pune mâna pe fund. Şi are dreptate tata: pentru o
iubire romantică merită să aştepţi.
Când ajung în vârful dealului, mă urc pe bicicletă şi
pornesc. Luminile oraşului par nişte puncte săltăreţe, iar eu

30
 - CATH CROWLEY -
plutesc prin coridorul meu lin, cu gândul la Shadow. Care e
pe undeva pe acolo, prin întunericul scânteietor. Aşternând
culoare, păsări şi cer albastru pe pânza nopţii.

Îmi blochez bicicleta şi intru în cafenea. Nu vin prea des

pe-aici, ţinând cont că e locul crimei de la prima mea
întâlnire. Jazz şi cu mine ne petrecem timpul mai mult pe la
cafeneaua de pe Kent Street. Ea lucrează acolo sâmbăta, le
prezice oamenilor viitorul.
— Am avut prima experienţă la cinci ani, mi-a spus ea în
ziua în care ne-am cunoscut. Habar n-aveam ce-i aia
clarvăzător, dar am ştiut precis unde ascunsese mama
ciocolata. Şi am ştiut şi când s-o şterg, ca să nu mă prindă
mâncând-o.
Nu m-am mai îndoit de predicţiile ei după ce mi-a spus că
sunt alergică la sucul de guava, iar eu nici nu gustasem aşa
ceva până atunci. Am dat deci pe gât un litru, în numele
cercetării ştiinţifice. Câteva săptămâni după aia, tata nu m-a
scos din Umflăţica.
Ajung şi o găsesc aşezată la o masă retrasă, îmbrăcată ca
de zile mari şi cu o acadea în gură. De fiecare dată când Jazz
vine pe la mine, mama lasă la vedere tot felul de fotografii
horror, aduse de la cabinet.
— Nu mă sperii eu dintr-atât, doamnă Dervish, îi spune
Jazz. Îmi pot vedea propriul viitor şi nu se întrezăreşte nicio
problemă cu dinţii.
Mama ridică ochii înspre cer, exasperată.
Părul ei lung şi negru e împletit în codiţe şi împodobit cu
nişte floricele. Poartă o rochie roz şi nişte ghete mortale, pe
care le-a găsit într-un magazin second-hand de pe Delaney
Street. Preţul de pe etichetă era de cincisprezece dolari, dar a
negociat cu vânzătorul şi a reuşit să le ia cu zece.
Înainte să se mute în alt stat şi să vină în şcoala noastră,
Jazz a frecventat Benton Girls’ Grammar, în Australia de
Vest. Acolo uniforma era formată dintr-o fustă mai jos de

31
 - GRAFFITI MOON -
genunchi, şosete albe până deasupra genunchilor, bluză
albă, cravată şi jachetă.
— Te simţeai cam încorsetată, povestea ea. Şi n-aveai voie
să vii machiată, să porţi bijuterii, nici măcar guma de
mestecat nu era permisă.
N-am crezut-o până nu mi-a arătat o fotografie de la şcoala
aia. Jazz purta uniformă, normal. Dar pe un colţ al fustei îşi
cususe o floricică albastră.
— Regula mea era să ies din rând cu orice ocazie, mi-a zis
ea.
Lângă ea stă Daisy, îmbrăcată după acelaşi tipic: rochie
neagră mulată şi balerini verzi de mătase. Ţinuta i se
asortează cu ochii care au aceeaşi culoare ca marea pe
timpul iernii şi vinişoare negre, pe care părul blond, scurt, i
le scoate în evidenţă. Râsul ei mă duce cu gândul la o piesă
de sticlărie pe care a făcut-o Al într-o zi: din sticlă de un
violet-închis, răsucită în exterior şi apoi în sus. E genul de
fată care atrage privirile. Genul de fată căreia îi place să
atragă privirile.
Mă privesc în oglindă. Arăt de parc-aş fi dormit în jeanşii
mei decoloraţi şi în tricoul cu Magic Dirt2. Şi poate chiar am
dormit, dacă stau să mă gândesc. Îmi adun părul într-un coc
în care înfig două pensule, ca să-l fixez. Jazz mi-a dat ideea
să le folosesc. Părul meu e prea lung pentru agrafe.
Mă strecor pe una dintre banchete.
— Ai întârziat.
Jazz îndreaptă acadeaua către mine şi îmi aruncă o privire
severă.
Iau un chips.
— Dacă planul e să ne facem de cap toată noaptea, ce-i cu
graba asta?
— Are un presentiment, îmi explică Daisy. Următorii tipi
care vor intra pe uşă sunt ăia cu care o să ne combinăm.
— Te-ai uitat bine la tipii care se vântură pe-aici? întreb
eu.

2 Trupă rock foarte populară în Australia (n.t.).

32
 - CATH CROWLEY -
— Are dreptate Lucy, zice Daisy. Unii dintre ei nu-s prea
drăguţi.
Daisy îi cunoaşte bine. E şi ea o chiulangioaică, aşa că
petrece mult timp pe-aici. Jazz şi cu mine ne-am împrietenit
cu ea cu vreo lună în urmă, când am făcut parte din acelaşi
grup de studiu la engleză. Mie mi-a fost întotdeauna
simpatică. Numai că avem anturaj e diferite şi nu frecventăm
aceleaşi locuri.
Ideea să o invităm şi pe ea în seara asta a fost un impuls
de moment. Ne-a venit după-amiază, când ne înghesuiserăm
toate trei după un tufiş; ca să ne ascundem de prietenul ei,
Dylan, şi de gaşca lui, care aruncau cu ouă în oricine le ieşea
în cale, sărbătorind terminarea liceului.
— Romantismul e pe cale să-şi dea duhul, a zis Daisy, în
timp ce un gălbenuş i se scurgea pe obraz, şi ne-a privit, pe
Jazz şi pe mine, cu faţa mânjită de ou. Îmi pare rău,
prietenul meu e un cretin. O termin cu el, m-am hotărât.
Mâine. Dacă o fac acum, n-o să am cu cine ieşi în ultima
seară dintr-a doişpea.
— Vino cu noi, a zis Jazz.
Încă un ou i-a aterizat lui Daisy în figură. N-a mai fost
nevoie de altceva ca s-o convingă.
— Pe bune, chiar te desparţi de Dylan? o întreb eu în timp
ce ea priveşte în direcţia toaletei. Sunteţi împreună de la
sfârşitul clasei a X-a.
— Pe bune. Nici nu ştiu de ce am stat atâta cu el. E o
perioadă prea lungă ca s-o pot pune pe seama unei nebunii
temporare.
— Lucy aşteaptă marea iubire.
Jazz o spune ca şi cum eu aş fi aia care suferă de nebunie
temporară.
— Pe mine mă interesează ceva acţiune, continuă ea. Ai
mei sunt plecaţi în străinătate, la o conferinţă pe teme
juridice, aşa că mai am o ultimă noapte, înainte să terminăm
oficial a doişpea. Asta înseamnă cinşpe ore în compensaţie
pentru un întreg an de învăţat din greu. N-am mai ieşit la o

33
 - GRAFFITI MOON -
întâlnire de la examenele de la jumătatea anului. Aveţi idee
ce-nseamnă asta pentru o fată? Toate însemnările din
jurnalul meu dintr-a doişpea sună la fel: mi-am făcut temele,
mi-am terminat toate temele, m-am uitat la televizor, m-am
spălat pe dinţi, le-am spus noapte bună alor mei, m-am uitat
pe ascuns la televizor. Mâine o să scriu: am ieşit în oraş şi am
stat toată noaptea. M-am sărutat cu un băiat. Am terminat a
doişpea.
Jazz vrea să se facă actriţă. S-a înscris la concursul de
admitere pentru Artă Dramatică la Facultatea de Arte. Va
avea de interpretat două monologuri şi de trecut printr-un
interviu. Ea se teme de monologuri, dar eu sunt sigură că o
să intre. Are talent pentru actorie.
— Profesorul meu zice că mi-ar prinde bine o emoţie
autentică la proba cu monologul. Aşa că, dacă nu mă sărut
cu un tip în următoarele doişpe ore, o să regret toată viaţa.
— Atunci sărută-te cu un tip, îi zic eu. Dar nu cu oricine.
— OK. O să sărut un tip drăguţ. Ca ăla, zice ea şi arată
înspre uşă.
— În niciun caz, strigăm într-un glas Daisy şi cu mine.
— E perfect.
Jazz se studiază în oglindă.
— Leo Green e coleg cu mine la engleză. Îmi place cum
scrie. Dar nu-l cunosc pe tipul care-i cu el.
Daisy izbucneşte în râs:
— E Ed Skye. Lucy, nu ţi-l aminteşti?
— Vag.
— E sexy, e de părere Jazz. Numai bun pentru tine.
Daisy se opreşte din râs.
— Asta-nseamnă că eu rămân cu Dylan. Nu-l vreau pe
Dylan.
— O să-ţi găsim şi ţie pe cineva la un moment dat, o
linişteşte Jazz. Sunteţi gata?
— Nu! răspundem noi, din nou într-un glas.
— Perfect. Ne aruncăm cu capul înainte şi lăsăm lucrurile
să vină de la sine.

34
 - CATH CROWLEY -
— Aş prefera să lăsăm lucrurile aşa cum sunt în seara
asta, îi spun eu.
— Imposibil, îmi răspunde Jazz şi ne dă, mie şi lui Daisy,
câte o gumă de mestecat.
Nici nu-mi făceam speranţe c-ar fi posibil.
Unele lucruri durează toată viaţa. Cum ar fi să aştepţi
autobuzul când plouă. Să te epilezi la finalul iernii. Să stai la
coadă ca să obţii bilete la un concert. Să aştepţi cafeaua de
dimineaţă. Dar cei câţiva paşi către băieţii ăştia nu erau unul
dintre ele.
Clipesc şi privesc pe lângă ei, pe fereastră, în direcţia
podului. Luminile lui îmi trimit mici mesaje de avertizare:
treci pe lângă masa lor, ia-o la fugă şi nu te opri decât odată
ajunsă la Al, aşază-te pe trepte şi aşteaptă să se întoarcă
Shadow.
— Salut, zice Jazz, stând în picioare lângă masă.
Leo o priveşte, cu un zâmbet larg pe faţă:
— Salut.
— Salut, zice şi Dylan.
— Gura! îi zice Daisy şi face prezentările. Ed, ea e Jazz
Parker. Trebuie să te avertizez că e clarvăzătoare. Aşa că
abţine-te de la gânduri urâte. Pe Lucy o ştii. Leo, le ştii pe
Jazz şi pe Lucy. Jazz şi Lucy, pe Dylan îl ştiţi. E idiotul care
a aruncat cu ouă în noi mai devreme.
Ed se uită la mine de parcă şi-ar dori să dispar, şi, dacă aş
avea de ales, i-aş face pe plac. M-aş preface în fum şi m-aş
evapora. Încerc să mă aşez de cealaltă parte a mesei, ca să
nu-şi închipuie că-s interesată de el, dar nu găsesc loc, aşa
că mă aşez cât mai departe de el şi mă concentrez, încercând
să ies din propriul corp. N-ar putea fi mai penibil de atât nici
dacă ne-am strădui.
— Ce-ai zice să ieşim puţin la aer? o întreabă Leo pe Jazz
şi pleacă amândoi.
Daisy îi urmează, iar Dylan se ia după Daisy. OK, trebuie
să admit, cu puţin efort, poate fi şi mai penibil.

35
 - GRAFFITI MOON -
Nu te gândi la Ed. Gândeşte-te la Shadow. La întâlnirea cu
el. La ce o să-i spui, când o să staţi faţă în faţă. Gândeşte-te
cum o să-l duci în atelierul lui Al şi o să-i arăţi vasele
smălţuite, care strălucesc în lumină. Gândeşte-te cum
noaptea o să se facă treptat zi, iar Shadow n-o să dispară şi
tu o să rămâi acolo, cu el.
Mă uit înspre Ed. Priveşte pe fereastră şi-i face semn lui
Leo, cu degetul mare îndreptat în jos. Aştept să se uite la
mine şi-i fac semnul cu două degete ridicate. Face şi el la fel.
Apoi ridic degetul mijlociu. Mă imită din nou. Nu mai ştiu
alte semne, aşa că inventez pe loc unul. Ridic trei degete.
Acum să te văd! Ridică patru. Accept provocarea şi ridic
cinci. Sare direct la zece şi totodată îşi mişcă degetul mare
într-un fel care mă tulbură. Mă lovesc cu mâinile peste
genunchi. Se loveşte şi el.
— Perfect, zice Jazz în timp ce se aşază înapoi la masă.
Văd că vorbiţi.
— Nu-mi vine să cred că tot mai eşti supărată pe mine, îmi
spune Ed.
— Mi-ai pus mâna pe fund.
— Şi tu mi-ai spart nasu’.
— Tu i-ai spart nasu’? se miră Jazz uimită. Şi tu i-ai pus
mâna pe fund?
— Sunt doi ani de-atunci…
— Doi ani, patru luni şi opt zile, îl anunţ eu.
— …aveam cinşpe ani, am alunecat şi ea mi-a spart nasu’.
— Ia stai puţin! Cum ai alunecat de te-ai lovit exact de
fundu’ cuiva? îl întreabă Jazz.
— Mi-a alunecat mâna, asta voiam să zic. Mi-a alunecat
mâna pe fundu’ ei şi ea mi-a spart nasu’.
— Ai noroc că nu ţi-am spart altceva, îi spun eu.
— Ai noroc că n-am chemat poliţia.
Leo, Dylan şi Daisy se întorc şi se aşază la masă.
— Voi ştiaţi că Lucy i-a spart nasu’ lu’ Ed? îi întreabă
Jazz.
Ed închide ochii şi se loveşte încet cu capul de perete.

36
 - CATH CROWLEY -
— Eu l-am dus la spital, rânjeşte Leo. Cinci ore a trebuit
să stea în halatu’ ăla de spital, cu fundu’ la vedere.
— Cu fundu’ la vedere, repetă Dylan amuzat, lovind de
câteva ori cu mâna în masă.
OK, dacă mai pronunţă cineva cuvântul fund, o să am
serios nevoie de terapie de durată.
— Nu pot să cred că ţi-a pus mâna pe fund, zice Jazz. Pe
fund!
— Trebuie să merg la toaletă.
Mă ridic de la masă şi îi pun mâna pe spate.
— Şi simt eu că şi tu vrei.
— Vreau şi eu? întreabă Daisy.
— Sigur. Toaleta e pentru toată lumea.
Leo se ridică, zâmbind.
— Tu, nu.
— Ai grijă, îl avertizează Ed. Nu-i o idee bună s-o enervezi.
Îi pot auzi cum râd până ce se închide uşa de la toaletă.
Dar până să mă fac nevăzută îndărătul ei, am grijă să dau
un pic din fund. Ia-o p-asta, fraiere!

37
 - GRAFFITI MOON -

ED
— Dă expres din fund, zice Leo, râzând. Îmi place de ea.
Râd şi eu până când fetele intră la toaletă, apoi mă opresc.
— Mie nu-mi place. Plec acasă.
— Nici nu intră-n discuţie, zice Leo. Am interes să mă văd
cu Lady Jazz, iar ea caută pe cineva pentru Lucy.
— Nu-s eu ăla.
— Ba Jazz crede că eşti.
— Jazz îşi imaginează că e clarvăzătoare. Îşi face iluzii.
— Daisy n-o să rămână fără ele două, intervine Dylan. E
ofticată că i-am aruncat cu ouă-n cap după-amiază.
Toţi trei ne gândim la asta câteva clipe.
— A fost o tâmpenie să arunc cu ouă în ea, reia Dylan.
— Ar fi fost de preferat cu flori.
Leo se apleacă înspre mine.
— Uite care-i treaba. Trebuie să ne omorâm timpu’ câteva
ore, până ne apucăm de treabă, şi fetele astea trei sunt în
căutare de aventuri. Care-i problema?
— Ultima mea aventură cu ea s-a terminat la spital, asta-i
problema.
— Atunci n-ai decât să nu-i pui mâna pe fund de data
asta.
— O să-ncerc să ţin minte.
Primul meu desen l-am făcut pentru ea. O fată a cărei
piele e acoperită de drumuri şi de râuri şi de deşert. Pe gât
are autostrăzi care traversează toată ţara. Alături de ea, un
băiat stă lângă maşina lui decapotabilă, din al cărei motor
iese fum.
L-am făcut la o săptămână după ce m-a lovit. În toiul
nopţii, cu un bandaj alb pe nas şi două vânătăi în jurul
ochilor. Nici măcar nu m-am ferit de poliţai. „Arestaţi-mă”,
aveam de gând să le zic dac-ar fi apărut. „N-aveţi decât să m-
arestaţi.”
Dar n-a apărut niciun poliţai, aşa că am stat acolo până
când primele raze ale soarelui au risipit întunericul. Nici
38
 - CATH CROWLEY -
măcar n-a fost un răsărit ca lumea. Fumul de la fabrică a
înghiţit imediat culoarea şi tot cerul s-a acoperit cu nori albi.
Luni întregi mi-am făcut curaj s-o invit în oraş. I-am ţinut
sub observaţie dulapul de la şcoală, am urmărit-o când
mergea la cursuri şi-n pauza de prânz. Ba chiar am căutat-o
şi pe Google. Am găsit o poză cu ea pe site-ul şcolii, făcută
mai devreme în anul ăla, când ne-au dus să vizităm National
Gallery. Ea se uita fascinată la un tablou al lui Rothko, iar
eu nu eram decât un amărât de punctuleţ din fundal, care o
fixa cu privirea. Fusesem să văd tablourile lui Vermeer,
veneam de după colţ şi am dat de ea. Toată numai perle şi
ochi şi piele şi gură.
Am urmărit-o şi la orele de artă, în timp ce făcea desenele
alea ale ei, cu lucruri înlănţuite. Oameni înlănţuiţi cu norii,
cu stelele, cu alţi oameni. Lucra în cărbune şi netezea liniile
pe hârtie. Uneori, nici nu puteam distinge clar contururile.
Câteodată, se contopeau într-o adevărată explozie.
Am visat de nenumărate ori la noi doi înlănţuiţi ca-n
desenele ei. La pata de pe gâtul ei, asemănătoare unui mic
ţinut. Pe care mi-aş fi dorit să-l vizitez şi apoi să desenez
lucrurile descoperite acolo, să fac o hartă a pielii ei pe un
perete.
Doamna J. Ne-a pus să ne documentăm împreună despre
Jeffrey Smart3 şi, timp de două săptămâni, m-am tot uitat la
pata aia. Până când, într-o zi, şi-a ridicat ochii din carte şi
m-a surprins făcând planuri de călătorie.
— Ce-i? m-a întrebat.
— Nimic, i-am răspuns. Mă gândeam doar. Ce-ar fi să
mergem la un film?
O vreme n-a zis nimic, a bătut cu creionul în masă, iar mie
îmi bubuia sângele în tâmple, eram cuprins de o imensă
disperare şi îmi pierdusem cumpătul, făcându-mi planuri să
mă mut într-o ţară îndepărtată, care nici nu apare pe hartă.
Dar după aia a zis da şi eu am simţit un gol în stomac, care

3Frank Jeffrey Edson Smart (1921–2013), pictor australian cunoscut mai

ales datorită peisajelor sale urbane (n.t.).
39
 - GRAFFITI MOON -
m-a ţinut toată săptămâna. Mă tot gândeam că n-o să rezist
până vineri seara. Că o să se-ntâmple ceva până atunci care
o să-mi zădărnicească norocul, ceva de genul exploziei unei
bombe nucleare, în urma căreia n-o să mai avem unde să ne-
ntâlnim.
— Cam dur, mi-a zis Leo când l-am sunat să vină să mă
ia, pentru că mă lăsase în stradă, cu nasul spart.
Nici măcar nu m-a sunat după aia, să se asigure că nu mă
omorâse. O întâlnire ca asta te face să-ţi doreşti să cadă o
bombă. Exact peste casa ta.
— Despre ce credeţi c-or vorbi acolo? ne întreabă Dylan,
privind către toaletă.
— Dacă e să-mi dau cu părerea, aş zice că despre noi, zice
Leo, lăsându-se pe spate. Fete şi bani, şi în aceeaşi noapte.
Simt că totul o să fie ok.
Şi aruncă o privire peste umăr, pentru a zecea oară de
când am ajuns. Nu pot să-l condamn că e speriat. Malcolm
Dove e cel mai de temut tip pe care-l cunoaştem. Singurul
care-l întrece e Crazy Dave. L-a provocat odată pe Malcolm
să mănânce un gândac. Crazy Dave nu trebuia să mănânce
decât cu un gândac mai mult decât Malcolm pentru a câştiga
pariul, dar a mâncat cinci, doar ca să se amuze.
Leo n-are decât să susţină că nu se teme să fie prins de
Malcolm ori de poliţie, dar e speriat. În timp ce el şi Dylan
continuă să râdă, mă uit pe fereastră şi mă gândesc la cerul
din caietul lui Bert. La norii care par că se mişcă, deşi nu-i
aşa. Sunt aceiaşi nori care apar de fiecare dată când dai
pagina, iar şi iar.

40
 - CATH CROWLEY -

LUCY
E momentul să discutăm treburi serioase, aşa că eu şi
Jazz intrăm în aceeaşi cabină. Daisy se strecoară şi ea cu
noi.
— Ce-i asta, un fel de con al tăcerii? întreabă ea, după ce
Jazz încuie uşa.
— Mai degrabă cabina adevărului, îi răspunde Jazz.
Aşa am cunoscut-o pe Jazz, când a venit într-a X-a.
Tocmai mă pregăteam să încui uşa cabinei, iar ea a împins-o
în lături, apoi a trântit-o în urma ei, mi-a acoperit gura cu
mâna şi-a şoptit:
— Sssst!
Am auzit cum au intrat în toaletă Holly Dover şi Heather
Davidson, strigând-o pe Jazz cu nişte voci ascuţite.
— Nu-i aici, a zis Holly, când n-au primit niciun răspuns.
Hai să căutăm în bibliotecă.
— Greu mai scapi de ele, mi-a zis Jazz după ce au plecat.
Se ţin după mine de la cantină. Mi-am dat seama că nu
vreau să am de-a face cu ele înainte să deschidă gura. Sunt
clarvăzătoare, a continuat ea, în timp ce mă urmărea cum
privesc agitată încuietoarea uşii. Am zis că-s clarvăzătoare,
nu psihopată. Mă cheamă Jazz Parker.
— Eu sunt Lucy Dervish. Şi ce fel de lucruri prezici?
A descuiat uşa cabinei şi s-a studiat în oglindă.
— Ştiu că ai un set de cartonaşe pentru tema de azi la
engleză în buzunarul stâng din spate al jeanşilor.
Le-am scos din buzunar.
— Impresionant, recunosc.
— Nu sunt puse în ordinea corectă, iar cartonaşul
numărul trei e acasă la tine, sub masa din bucătărie.
— O prietenă clarvăzătoare se poate dovedi foarte utilă, am
zis eu în timp ce rearanjam cartonaşele.
— Prevăd c-aşa o să fie, a zis ea.
Din acel moment, am devenit prietene. Până la ea, îmi
petreceam timpul cu o mulţime de persoane de toate felurile.
41
 - GRAFFITI MOON -
Îmi place să am fel de fel de prieteni. Într-o zi, stăteam cu cei
din grupul meu de lectură. Altădată, cu cei cu înclinaţii
artistice. Uneori, jucam şah. Câteodată, îmi vopseam
unghiile în negru.
Jazz e la fel ca mine, aşa că, până la urmă, am ajuns lejer
să fim cele mai bune prietene. E genul de persoană care se
invită peste tot şi nu respectă regulile geografiei liceului. E
pasionată de Scrabble, de supranatural, de teatru, de
Shakespeare şi de sport. Nu cunosc pe nimeni la fel de
conştiincios la învăţătură ca ea.
— Sunt o persoană eclectică, le-a declarat ea odată lui
Holly şi lui Heather şi le-am văzut că-şi storceau creierii să
înţeleagă unde bate.
În seara asta, mă ţintuieşte cu privirea, aproape fără să
clipească.
— De ce-ai minţit?
— N-am minţit.
— Am vorbit despre Ed şi tu n-ai suflat o vorbă că el e
tipul căruia i-ai spart nasu’. Asta nu-i o minciună?
Se uită la Daisy.
— E ascunderea adevărului, intervine ea, împăciuitoare.
— Bine. De ce-ai ascuns adevărul?
— Eşti clarvăzătoare. Am presupus că ştiai, îi răspund eu.
Mă ameninţă cu arătătorul.
— Să nu crezi că scapi aşa uşor.
— M-am simţit aiurea atunci şi mă simt aiurea şi-acum.
Ştiam c-ai să aduci vorba despre asta imediat ce-o să ne
întâlnim cu ei în seara asta şi ştiam că, dacă te gândeşti că
mi-a plăcut de Ed cândva, o să mă-mpingi înspre el, iar mie
nu-mi place de el.
— Dar e atât de drăguţ şi mai e şi prieten cu Leo.
Coborând glasul, continuă:
— Luce, când stăteam mai devreme de vorbă pe stradă,
mâna lui Leo s-a atins de-a mea şi am simţit un şoc electric
până ştii tu unde.
Nu-mi pot stăpâni râsul.

42
 - CATH CROWLEY -
— Atunci ieşi cu el. O să-mi povesteşti mâine cum a fost.
— Da’ eu vreau să-ţi povestesc chiar atunci când se-
ntâmplă.
— Cred că mi s-ar părea ciudat, zic eu.
— Vreau să simţi şi tu şocul electric.
— Când ajung acasă, promit să-mi frec câteva minute
picioarele de covor.
— Îmi amintesc cum e şocul ăla electric, zice Daisy. Îl
simţeam când eram cu Dylan, într-o vreme. Acuma nici
măcar nu mai vrea să meargă cu mine în Queensland, în
excursie de absolvire. A muncit un an întreg să strângă banii
şi dup-aia i-a spart pe toţi pe o consolă de jocuri Wii. Tu nu
vrei să simţi şocul? mă întreabă.
— Ba vreau. Da’ nu cu el.
Fac un semn din cap în direcţia cafenelei.
— Vreau pe cineva ca Shadow.
De fapt, mă gândesc eu, nu pe cineva ca el.
— Îl vreau pe el, zic apăsat.
— Vrei pe cineva cu care nu prea ai mari şanse să te
întâlneşti, comentează Jazz.
— Dylan îl cunoaşte. Şi pe el, şi pe Poet, zice Daisy.
Mă ţin după Shadow de aproape doi ani. Puştii inventează
mereu tot felul de lucruri despre el. Ba c-ar fi murit, ba c-ar
fi plecat din ţară sau că studiază artele plastice. Din câte ştiu
eu, nimic din toate astea nu-i adevărat.
— Vrei să zici că Dylan ştie pe cineva care s-ar putea să-i
cunoască.
— Nu. Chiar îi cunoaşte. Tot timpu-mi zice lucruri de
genu’: „Am fost nu ştiu unde cu ei, au venit cu mine în
cutare loc”. Se pare că se vede cu ei mai mult decât cu mine.
Se poartă ca şi cum asta l-ar face să fie cool.
Rămâne un pic pe gânduri.
— De fapt, chiar îl face puţin cool.
O apuc pe Jazz de umeri, în timp ce pulsul mi-o luase
razna.

43
 - GRAFFITI MOON -
— Vin cu tine în seara asta dacă eşti de acord să-i căutăm.
Putem merge prin locurile prin care crede Dylan c-ar putea
fi. Tu o să ai parte de o noapte de acţiune cu Leo. Iar eu îi
găsesc pe Shadow şi iubirea.
— Vorbeşti ca-ntr-una din cărţile alea pe care le citeşte
mătuşă-mea Glenda, vine replica lui Jazz.
— Te rog, te rog eu mult!
— Nu m-ar deranja dacă am da de Poet, zice şi Daisy.
Scrie foarte mişto. Credeţi că există şi un şoc electric de
natură poetică?
Jazz zâmbeşte larg.
— Asta chiar că trebuie cercetat. OK. Sunt gata să pornim
în urmărirea lui Shadow.
Încearcă să deschidă uşa, dar încuietoarea e blocată.
— Ciudat.
— Să fie un fel de prevestire? întreabă Daisy.
Jazz îşi scoate o gheată şi loveşte cu ea în încuietoare.
— Nu-i nicio prevestire. Poc!
— În seara asta…
Poc!
— …totul o să fie super!
Poc!
— Am eu o presimţire.
Poc! Îşi pune gheata înapoi în picior şi ne priveşte.
— Bun, o să trebuiască să ne căţărăm ca să ieşim de aici.
Se urcă pe scaunul de toaletă, îşi sprijină piciorul pe
suportul de hârtie igienică şi apoi se aruncă peste peretele
despărţitor.
— Tare! zic eu şi o auzim aterizând pe podea.
— Nu chiar, zice Daisy.
— Asta nu-nseamnă nimic, ne strigă Jazz. Staţi liniştite.
Doar sunt clarvăzătoare.

Când ies din toaletă, ochii îmi cad direct pe Ed. De acord,
era puţin probabil să se întâmple asta, dar eu tot speram pe
jumătate c-avea să dispară cât timp am lipsit. Simt nişte

44
 - CATH CROWLEY -
furnicături când se întoarce, dar prefer să le pun pe seama
căzăturii de la evadarea din toaletă. Şi pe seama emoţiei la
gândul iminentei întâlniri cu Shadow.
Nu-i arunc nicio privire când mă strecor la masă, lângă el.
Nu pentru Ed mă aflu aici. Ci pentru tânărul meu artist
şleampăt.
— Lucy şi Daisy vor să-i găsească pe Shadow şi pe Poet,
anunţă Jazz.
— Pe cine? întreabă Ed.
— Nişte artişti, grafferi, le spune ea. Fac desene prin tot
oraşul.
— Ei îşi spun scriitori, spune Dylan.
— Mă rog, răspunde Daisy. Ideea e că vrem să-i întâlnim.
— Eu vreau mai ales să-l găsesc pe Shadow, le spun eu.
— Eu am acceptat doar de dragul aventurii. Părerea mea e
că Shadow ar putea avea nişte probleme psihice serioase.
Leo izbucneşte în râs, iar Ed îi şuieră:
— Băga-mi-aş!
Leo râde şi mai abitir.
— Putem merge să-i căutăm, spune el. E-o idee excelentă.
— Ba-i o idee tâmpită, îi răspunde Ed. Cea mai tâmpită
idee pe care-am auzit-o vreodată. Nici măcar nu ştim de
unde să-ncepem.
— Daisy zice că Dylan îi cunoaşte, le spune Jazz.
— Pe bune?
Ed îl ţintuieşte pe Dylan cu privirea peste masă, iar acesta
pare gata s-o ia la sănătoasa.
— M-ai minţit? îl întreabă Daisy. Trebuia să mă aştept la
una ca asta de la tine.
— N-am minţit. Mă văd mereu cu ei. Ed şi Leo îi ştiu şi ei.
Ed nu zice nimic. Leo dă din cap într-un fel care poate
însemna şi da, şi nu.
— Atunci dovedeşte-o, îi zice Daisy. Du-ne în locurile pe
unde-şi fac veacul. Şi, dacă-i găsim, fă-ne cunoştinţă cu ei.
— Poate să facă asta. Aşa-i că poţi, Dylan?

45
 - GRAFFITI MOON -
Îmi ţin respiraţia. Strâng nu doar pumnii, ci şi plămânii,
rinichii, ventriculele. Dă, Doamne, să spună Dylan adevărul!
Până şi-un idiot şi-ar da seama că e ceva suspect la tipii
ăştia, dar presupun că asta-i din cauză că Ed ar prefera să
dispară de pe faţa pământului decât să iasă cu mine.
Încerc să-mi imaginez cum arată Shadow: haine pătate de
vopsea, o faţă care lasă să se vadă că mintea lui plămădeşte
o mulţime de idei. Dă, Doamne, să-l întâlnesc!
— Aşa-i, răspunde Dylan. Nu-i nicio problemă.
— Acuma am eu nevoie la toaletă, zice Ed, uitându-se la
Leo şi la Dylan. Şi simt eu că şi voi doi aveţi nevoie.
— Băieţii nu merg împreună la toaletă. E aiurea, îi
răspunde Leo.
— Oricum totu-i aiurea, îi spune Ed. Aşa că mişcaţi-vă!
Aştept să plece, apoi întreb:
— Crezi că Dylan spune adevărul?
Daisy îşi studiază chipul într-o oglinjoară, pe care i-o
întinde apoi lui Jazz.
— Vrei să aflu eu?
— Hai să nu stricăm totul făcându-i mincinoşi, spune Jazz
în timp ce-şi priveşte faţa. Urăsc pistruii ăştia, zice ea şi-mi
întinde oglinda.
— Mie-mi plac pistruii. Şi n-o să stric nimic. Am eu
metoda mea să scot adevărul de la Dylan.
— Cum? întreb eu.
— Îi trag una-n boaşe.
— Asta-i chiar tare, zic eu şi îi înapoiez oglinda.
— OK. Hai s-o lăsăm mai moale cu loviturile şi să nu
devenim paranoice, zice Jazz şi ne ameninţă pe rând cu
degetul. Hai, Daisy, scuipă repede tot ce ştii despre Leo, până
nu se-ntorc.
— E destul de rebel. S-a mai potolit de când stă la bunică-
sa, da’ tot mai face câte-o nefăcută.
— Mai mari ca atunci când a folosit o frânghie făcută din
tricouri ca să coboare pe fereastra clasei, când profu’ era
întors cu spatele? vrea să ştie Jazz.

46
 - CATH CROWLEY -
— Nu, cam la fel. Frate-su’ Jake a avut ceva probleme cu
poliţia, dar nu cunosc toate detaliile.
— Dar Leo a fost arestat?
— A fost dus la secţia de poliţie, dar s-a renunţat la
acuzaţii. Dylan nu mi-a povestit ce făcuse. Emma, fosta lui
prietenă, susţine că i-ar fi vandalizat casa.
— Emma Forest? întreabă Jazz. Ea e fosta lui prietenă,
fata cu ditamai…
— Ea e, îi răspunde Daisy.
Jazz îşi priveşte sânii. O bat pe umăr.
— Băieţilor le pasă şi de personalitatea unei fete.
— E doar un zvon, fetele ca mine l-au lansat.
Se uită către Daisy.
— Şi de ce s-au despărţit?
— Nu ştiu sigur, dar s-a-ntâmplat anu’ trecut. Şi nu şi-a
făcut altă prietenă între timp.
— Chiar n-a ieşit cu nicio fată? Dacă e pe uscat la fel ca
mine, înseamnă că n-ar trebui să fie greu de agăţat.
— Ei, nici chiar aşa, a ieşit cu fete. Şi-ncă cu multe. Foarte
multe. Foarte-foarte multe…
— Gata, am prins ideea, i-o taie Jazz. Dar Ed? În caz că
Lucy o s-aibă nevoie de-un plan de rezervă.
— N-o să am nevoie. Au! De ce mă loveşti?
— Nu prea am ocazia să-l văd de când a renunţat la
şcoală, într-a zecea. A ieşit o vreme cu Beth Darling. O fată
de la o şcoală particulară. Saint Catherine, parcă. E drăguţă
şi deşteaptă. Ed lucrează într-o prăvălie de vopsele, undeva,
în oraş.
— Poate că de-asta îl ştiu pe Shadow. Probabil că-şi
cumpără vopseaua de la Ed, îşi dă Jazz cu părerea.
— Posibil. Dylan nu mi-a zis.
— De ce-a renunţat la şcoală? îşi continuă Jazz
interogatoriul.
— Din cauza lui Lucy.
— Din cauza mea? Doamne, Dumnezeule!

47
 - GRAFFITI MOON -
— Te-am făcut! râde Daisy. Nu ştiu exact de ce. Umblă
vorba c-ar fi copiat. Da’ Leo zice c-ar fi doar aiureli.
Ed a renunţat la şcoală la două săptămâni de la întâlnirea
noastră, dar nu m-am gândit niciodată c-ar fi fost din cauza
mea. Mi-am imaginat că nu prea se dă în vânt după şcoală.
Aveam încă foarte mult de lucru la tema aia despre Jeffrey
Smart, dar el mai mult lipsea de la ore. Şi, chiar şi când
venea, stătea fără să zică nimic şi fără să scrie, aşa că eu am
făcut toată treaba. Şi dup-aia, chiar înainte de ziua în care
trebuia să predăm tema, a fost prins copiind şi a plecat din
şcoală.
Eram încă supărată pe el că-mi pusese mâna pe fund şi
mă mai şi lăsase să fac singură tema, dar tot mi-a părut rău
pentru el în ziua aia. Îl ţintuiam cu privirea, în speranţa că o
să se uite şi el la mine, ca să-i pot zâmbi, dar nu şi-a
desprins ochii lui negri de la fereastră.
După ce-a plecat, i-am simţit lipsa. Chiar dacă eram
supărată că-mi pusese mâna pe fund, asta nu-nseamnă că
nu mai simţeam furnicăturile alea. Mi-am petrecut
weekendul de după întâlnirea noastră imaginându-mi că-l
înjunghii cu pixul meu cu răţuşcă în capăt şi am stat numai
cu ochii pe telefon, sperând să sune. Întâlnirile astea cu
băieţii sunt o treabă tare complicată.
— Ai o expresie ciudată pe faţă, îmi spune Jazz. La ce te
gândeşti?
— La nimic, îi răspund.
— Să fie oare posibil? întreabă Daisy. Să nu te gândeşti la
absolut nimic? Pentru că îl întreb câteodată pe Dylan la ce se
gândeşte şi exact aşa-mi răspunde. Măcar o dată să zică şi el
că se gândeşte la pacea lumii ori la salvarea balenelor, ceva
de genul ăsta.
— Nu se poate, îi spune Jazz, neîncrezătoare.
— Ba se poate. Nu-i complet tâmpit.
— Vreau să zic că e imposibil să nu te gândeşti chiar la
nimic.

48
 - CATH CROWLEY -
— Asta-i spun şi eu. Iar tu, cum eşti clarvăzătoare, ai şti.
Chiar aşa, cum funcţionează chestia asta? Poţi auzi
gândurile oamenilor?
— Uneori, am un fel de senzaţie. Dar maică-mea e mult
mai tare ca mine. Are un al şaselea simţ, pe care-l foloseşte
să mă urmărească zi şi noapte, iar de la examenele de mijloc
de an încoace nu mă slăbeşte deloc. O să ai timp de întâlniri
după examenele de final, îmi tot spune.
— Deci a sosit momentul.
— Oficial, momentul o să sosească abia după admiterea la
Actorie. Dar acum ea şi tata sunt în Germania, la conferinţa
aia pe teme juridice, aşa că mă bazez pe diferenţa de fus
orar, care sper s-o deruteze. O mamă care-i şi clarvăzătoare,
şi avocat, asta-i o combinaţie fatală.
Ştiu că Jazz se teme ca nu cumva maică-sa să-i fi văzut
viitorul, din care nu face parte niciun Premiu Oscar.
Împreună cu ai mei încerc s-o liniştesc repetându-i că unele
lucruri nu pot fi prezise. Ea ar vrea să ne creadă, dar nu-s
convinsă că şi reuşeşte.
După ce s-au mutat aici, maică-sa a vrut s-o dea la o
şcoală particulară, la fel ca aia la care fusese înainte, în
Australia de Vest, dar Jazz a implorat-o s-o lase la Liceul
Daley, care are cele mai bune cursuri de teatru din oraş. A
făcut o înţelegere cu părinţii ei: poate să rămână aici atât
timp cât ia note bune, astfel încât să-şi poată asigura şi o
carieră „serioasă”.
Prima dată când l-a întâlnit pe taică-meu, el tocmai îşi
repeta noul număr comic. A stat şi l-a urmărit, făcând
baloane de gumă, dar fără zgomot. Când a terminat de
repetat, ea l-a descusut vreme de un ceas despre tehnica lui,
unde a studiat, cum reuşeşte să se întreţină, ce aspiraţii are
în carieră. A rămas la noi peste noapte. „Nu-s pregătită încă
să mă întorc acasă”, mi-a mărturisit.
— Dar ai tăi cum sunt? mă întreabă Daisy. Te lasă să faci
ce vrei?

49
 - GRAFFITI MOON -
— Dap. Sunt artişti. S-au cunoscut în facultate şi s-au
îndrăgostit până peste cap unul de altul.
Evit s-o privesc pe Jazz. Căsnicia alor mei a devenit un
subiect tabu între noi de când am rugat-o să-şi folosească
darul de clarvăzătoare ca să-mi spună dacă înţelegerea lor ca
taică-meu să se mute în şopron e un semn că urmează să
divorţeze.
— E mai mult decât evident, mi-a zis ea. Şi nu trebuie să
fiu clarvăzătoare pentru asta.
N-am mai zis nimic nici eu, nici ea, până când, într-un
final, şi-a cerut iertare.
— A fost o glumă proastă, Luce.
I-am răspuns că nu-i nimic. Şi aşa şi era. E adevărat că
petrece mult timp la mine acasă, dar tot nu-i ştie pe-ai mei la
fel de bine ca mine. Mama spune că nu vor divorţa, iar ea e
întotdeauna foarte strictă când e vorba de sinceritate, aşa că
o cred. Am întrebat-o direct, într-o seară când eram
amândouă în baie, şi ne pregăteam de culcare: „Tu şi tata o
să divorţaţi, nu-i aşa?”.
M-a apucat de umeri şi m-a fixat cu privirea, fără să
clipească.
— Pentru a cincizecea oară, îţi promit că n-o să divorţăm.
Îl iubesc pe tatăl tău. Am doar nevoie de spaţiu, ca să-mi
termin romanul, atâta tot.
S-a strecurat pe lângă mine, ca să-şi ia demachiantul.
— În baia asta nicio pisică n-ar avea destul loc, a zis ea.
Nici în casa asta n-ar avea destul loc.
— Deci pisica-i de vină, am zis eu. Şi nici măcar n-avem o
pisică.
Şi-a dat ochii peste cap.
— Nu-i vina nimănui. Nu-i vorba de vinovăţie. O să
rămânem căsătoriţi. Nu trăieşte toată lumea ca-n visele din
capul tău.
Lucru care nu m-a liniştit prea mult.
Până să se întoarcă băieţii de la toaletă îmi îndrept din
nou atenţia spre concluzia lui Jazz:

50
 - CATH CROWLEY -
— OK. În seara asta, trebuie să trăiesc o experienţă tare.
Arată înspre Daisy:
— Tu trebuie să-ţi găseşti un nou iubit în seara asta.
Apoi arată înspre mine:
— Iar tu trebuie să-ţi identifici neapărat iubitul în seara
asta.
Ne dă nişte gumă de mestecat.
— Avem cel puţin şapte ore să obţinem fiecare ce vrem,
până să răsară soarele.
— Ar fi trebuit ca noi trei să ne fi împrietenit mai demult,
zice Daisy. Nu pot să cred c-am aşteptat până când un
profesor ne-a pus în acelaşi grup la ore.
Se uită înspre toaletă.
— Stau acolo de ceva vreme.
— Despre ce credeţi c-or vorbi? le întreb eu.
— Dac-ar fi să ghicesc, aş zice că despre noi, punctează
Jazz.

51
 - GRAFFITI MOON -

POETUL
TEMA 2
POEZIE 101
ELEV: LEOPOLD GREEN

Iubirea încătuşată

Fata pe care-o iubeam a chemat poliţia

Şi m-au arestat
Ea a zis că asta-i cea mai înţeleaptă decizie a ei
După aceea de-a mă părăsi

Mi-a făcut adio cu mâna

În timp ce-mi puneau cătuşele
I s-a părut caraghios
Când am încercat să-i fac şi eu cu mâna

Tipul care era în maşina poliţiei cu Ed şi cu mine

Mirosea la fel ca tata
După o noapte lungă la bere
Un miros de fructe, înţepător

Asta m-a făcut să mă gândesc la ea

La faptul că primul lucru pe care l-am remarcat
A fost acela că nu se asemăna cu nimic
Din ceea ce văzusem până atunci

52
 - CATH CROWLEY -

ED
— Doar n-o să ne petrecem noaptea umblând după noi
înşine, îi zic lui Leo. Asta chiar ar fi o pierdere de vreme.
— Ba nu, e amuzant, iar tu chiar ai nevoie să te distrezi. Ai
faţa asta lungă de luni întregi.
Şi Leo face o grimasă ciudată.
— N-arăt aşa.
— Ba da. Exact aşa arăţi.
— Eu aşa aş arăta dacă m-ar părăsi Daisy – şi-o s-o facă
dacă află că mint, spune Dylan.
— I-ai aruncat cu ouă-n cap. Pariez că oricum o să te
părăsească.
Mă întorc înspre Leo.
— Am hotărât împreună. Am zis că n-o să spunem
nimănui. Că e artă de dragul artei. Că riscul să fim înhăţaţi
de poliţai creşte odată cu numărul oamenilor care ştiu. Am
stabilit că suntem tu şi cu mine, atât.
— Eşti sigur că n-am zis că scopul e s-agăţăm fete?
De fapt, asta chiar sună ca un lucru pe care l-ar spune
Leo.
— Sunt sigur, îi răspund.
— Niciunul dintre noi nu va agăţa nicio fată dacă nu
minţim, zice Dylan. Hai, Ed, acceptă şi tu, te implor. Te
implor în genunchi.
— Stai în faţa unui pisoar, te pregăteşti să faci pipi.
— Nu mă obliga să mă pun în genunchi. Ştii cât de mulţi
microbi colcăie într-o toaletă?
Încerc să nu râd, dar nu mă pot abţine şi el ştie că m-a
făcut.
— Două ore, niciun minut în plus, zic eu. Nu le zicem că
suntem noi, orice-ar fi. Mergem în câteva locuri, ne prefacem
că îi căutăm şi găsim un mod să le distragem atenţia.
Pe faţa lui Leo se întinde un rânjet. Prea îl amuză toată
tărăşenia, îmi şi imaginez. Jazz spunând cât de cool i se pare

53
 - GRAFFITI MOON -
scrisul lui şi Leo nemaiputând să păstreze secretul. Îl privesc
în ochi.
— Nu le spunem, orice-ar fi.
— Orice-ar fi, repetă el.
Nu-l cred absolut deloc. Dar n-o să-i spun lui Daisy că
Dylan a minţit. Asta pentru că felul în care s-a prăbuşit mă
face să cred că încă ţine la ea, cu toate că nu se poartă ca
atare. Şi, dacă chiar ţine la ea, nu vreau să fiu eu ăla care
strică lucrurile. Ştiu ce înseamnă să tânjeşti aşa după o fată.
Până într-atât încât să fii gata să te laşi târât prin ţărână în
urma ei, numai să nu-i dai drumul.
Ştiu din cauza lui Beth.
Când am cunoscut-o, lucram deja de câteva luni la
magazin, dar mie mi se părea că trecuse mai mult. Aveam
senzaţia că lucrurile se mişcă în altă direcţie, dar în preajma
mea stau pe loc. În fiecare zi, treceau pe lângă prăvălia de
vopsele puşti care-şi cărau gentile de şcoală şi râdeau, iar eu,
privindu-i, mă simţeam de parcă aş fi fost tipul din desenul
lui Jeffrey Smart. Ăla care stă în picioare într-o lume de
beton, cu autostrăzile şerpuind în jurul lui. Ar fi putut să
strige, dar vocea lui n-ar fi făcut decât să reverbereze şi ecoul
să se întoarcă la el şi tot aşa, pentru restul vieţii.
Apoi, într-o după-amiază, a intrat în prăvălie Beth,
împreună cu doi băieţi de la şcoala ei. Îmbrăcaţi în cămaşă
albă şi cu cravată, mă priveau ca pe un nimic. În timp ce le
căutam vopseaua de care aveau nevoie la şcoală, pentru un
banner, unul dintre ei m-a întrebat:
— Lucrezi aici cu normă întreagă?
— Îhî.
— Bună mutare în carieră.
Am încasat banii, am împins vopseaua spre ei pe tejghea şi
am spus, politicos:
— Culoarea pe care aţi ales-o denotă lipsă de gust.
Am zâmbit, iar Beth a râs şi tipul a cerut să vorbească cu
şeful meu. L-am adus pe Bert, care s-a aplecat peste cutia de
vopsea, a studiat nuanţa şi a zis:

54
 - CATH CROWLEY -
— Ed a fost politicos. Aţi făcut o alegere de tot rahatul.
Beth a râs şi mai tare şi cu râsul ăsta m-a cucerit. Mă
simţisem un nimeni după ce mă lovise Lucy, dar râsul ei m-a
trimis cu gândul la un perete pe care era desenat altceva
decât autostrăzi şi maşini distruse.
Cei doi purtători de cămăşi albe au plecat, dar ea a rămas.
Se plimba printre rafturi şi, din când în când, îmi arunca o
privire.
— Ar trebui s-o inviţi în oraş, m-a îndemnat Bert. Cine nu
riscă nu câştigă.
— Ultima dată când am invitat o fată în oraş m-am ales cu
ochii învineţiţi. Cine nu riscă nu se-alege cu nasul spart,
asta-i părerea mea.
Însă, înainte să plece, Beth s-a apropiat de tejghea şi mi-a
zis:
— Ar trebui să mă inviţi în oraş.
Asta am şi făcut şi, începând din ziua aia, a îndepărtat
toată greutatea universului care-mi apăsa inima, aşa că
puteam din nou să răsuflu. Am stat pe deal, în apropierea
casei ei, eu n-am prea vorbit, iar ea n-a sfărâmat nicio parte
din mine. Ne-am urcat pe biciclete şi ne-am îndreptat spre
casă traversând marea cerului, pe care toate luminile de la
fabricile de rahat erau stele, iar lumea era un loc care putea
fi străbătut înot.
La început, erau unele momente – şi ce momente! – în care
stăteam întinşi unul lângă altul, era călduţ şi puteam simţi
parfumul de flori al pielii ei şi mirosul de terebentină de pe
mâinile mele şi îi percepeam glasul cu toţi nervii. O ascultam
cu toată fiinţa mea şi uitam de toate. Uitam că, într-o bună
zi, avea să termine liceul şi să mă părăsească. Că, pe lângă
ea, eram doar un prostănac. Uitam de toate astea pentru că
stătea aplecată peste mine, iar lumea devenea fluidă şi
începea să se rotească, iar eu, atunci, deveneam fluid şi mă
roteam împreună cu ea.
Nu mă gândeam că, într-o zi, îmi va scrie scrisori şi se va
mira că nu-i răspund la ele. Că o să-şi imagineze că nu-i

55
 - GRAFFITI MOON -
răspund din cauză că nu-s îndrăgostit de ea, când adevărul
era că, de fiecare dată când încercam să-i scriu, nu-mi
găseam cuvintele potrivite.
— Nu se-nţelege nimic, mi-a zis Leo când a citit una dintre
scrisorile mele. Vrei să scriu eu în locul tău?
— Nu, nu vreau să-i scrii tu în locul meu.
Am aruncat-o. În loc să-i scriu, am început să desenez
pentru ea. Zidurile lui Beth. Prin tot oraşul. Am făcut
desenele cu speranţa că le va vedea şi va şti că-s făcute de
mine şi va continua să-mi murmure secrete în ureche. Voiam
să ştie că eu am făcut desenele, fără să fie nevoie să-i spun.
E unul în apropiere de Gara Hoover. Mă înfăţişează pe mine,
vorbesc cu ea şi din inima mea creşte iarbă. A văzut peretele,
dar nu ne-a recunoscut pe noi.
Acum trei luni, în noaptea în care ne-am despărţit, am
făcut un ultim desen lângă primul. O înfăţişa pe ea pornind o
maşină de tuns iarba. Cinaserăm împreună cu părinţii ei şi
m-au întrebat ce aveam de gând să fac în viaţă, iar vorbele pe
care nu le-am putut rosti au rămas suspendate în aer.
Înainte să plec, Beth a zis:
— Ai un plan pentru ceea ce o să faci, nu? Altceva decât
magazinul de vopsele.
Aş fi putut să-i spun atunci. Aş fi putut să o duc la acel
perete pe care-i pictasem chipul, acel chip care făcea ca iarba
să crească pe ciment. În loc de asta, am rămas pe verandă şi
am zis:
— Da, normal că plănuiesc să fac şi altceva.
Vocea mea era jupuită de piele, iar ea a putut auzi oasele
scrâşnind în vorbele mele, aşa cum am putut şi eu să le-aud.
Şi atunci am înţeles. Într-o bună zi, un terchea-berchea în
cămaşă albă o să mi-o sufle. Unul care a terminat însă liceul,
câtă vreme eu n-am făcut decât un desen pe perete. Aşa că
am plecat.

— Ai spus cuiva numele noastre? l-am întrebat pe Dylan

înainte să ieşim din toaletă.

56
 - CATH CROWLEY -
— I-am spus doar lui Daisy că ştiu cine sunteţi, atât.
Am întins mâna ca să-l împiedic să iasă.
— Bine, i-am spus lui Raff şi la unu sau doi din gaşca lui
numele voastre adevărate, da’ asta-i chiar tot.
Dă să se mişte, dar nu-mi retrag mâna.
— Gură-spartă ca Raff nu mai găseşti în tot oraşul. Dacă
ne întâlnim cu el în seara asta?
— N-o să ne-ntâlnim. Probabil că-şi face veacul pe la
cazino, ca de obicei. N-o să fim nici măcar prin apropiere.
Mă aplec înspre el.
— Dacă mai spui cuiva un cuvânt, o să povestesc cum ai
plâns în seara asta fiindcă te-ai temut că Daisy se desparte
de tine.
— N-ai face asta.
Telefonul lui Leo sună.
— Ba ar face-o, zice el înainte să răspundă.
Vorbeşte puţin şi închide.
— Trebuie să trecem pe la o petrecere, să punem în ordine
cu Jake nişte detalii legate de treaba pe care-o avem de
făcut. N-o să ne ia mult.
— O petrecere a lui Jake, asta o să fie greu să le explicăm
fetelor, zic eu.
— Nici vorbă, e în regulă. Nu ştie că eu sunt Poetul.
— Şi dacă aud fetele despre spargere?
— N-or s-audă.
— Ba s-ar putea.
Leo îi spune lui Dylan să ne aştepte la masă. Când
rămânem singuri, îmi zice:
— Ascultă. Nu eşti obligat să faci chestia asta, dar trebuie
să-mi zici acum. Odată ce-am vorbit cu Jake, lucrurile
rămân stabilite.
Mă lasă să cântăresc lucrurile.
— N-o să mă supăr dacă te retragi. Şi nici Jake.
— Ştiu.
Leo nu se supără. Îţi fac eu tema, îţi falsific eu biletul
pentru profesor, îl tăbăcesc eu pe tipul ăla, fii fără grijă. Ăsta

57
 - GRAFFITI MOON -
e Leo. Dar n-o să poată falsifica şi tăbăci tot timpul. Şi nu-mi
poate plăti chiria. Trebuie să fac asta, altfel mama o să zică
iar că e îndatorirea ei să aibă grijă de mine şi-o să renunţe la
şcoală. Dar a avut destul timp grijă de mine.
— Mă bag, spun eu, şi Leo dă din cap.
Gata. N-o să mă mai întrebe nimic.
Întors la masă, Dylan le spune fetelor că o să mergem la o
petrecere unde i-am putea vedea pe Shadow şi pe Poet. Jazz
şi Daisy îl cred, însă Lucy pune punctul pe i. Îşi răsuceşte
brăţara pe încheietură câteva secunde, după care începe cu
întrebările:
— A cui petrecere? Intervine Leo:
— Un prieten a lu’ frate-miu.
— Deci Shadow a terminat şi el a XII-a? îl întreabă ea pe
Dylan.
— Cred c-au absolvit amândoi, îi răspunde el.
— Shadow a făcut liceul la noi?
— Nu cred, răspunde Dylan.
— Nu crezi? continuă Lucy cu tirul întrebărilor.
— Eşti cumva de la poliţie? zice exasperat Dylan. Nu-mi
amintesc.
Îi merge mintea brici, ar zice Bert. Acum două luni, cu o zi
înainte să moară, mâncam în magazie. Valerie ne pusese câte
o bere rece în pachetele pentru prânz, aşa că eram relaxat şi
am zis:
— Trebuie să nu mă mai îndrăgostesc de tipe deştepte.
— Eu m-am luat cu o tipă deşteaptă, mi-a zis Bert.
Am ridicat berea.
— Într-adevăr. Cum ai reuşit?
— Am cerut-o.
Trage o duşcă şi continuă:
— A zis da.
— S-o ceri, asta-i uşor. Problema apare după aia.
Ne-am sprijinit de cutiile cu vopsea şi ne-am terminat
berile. Bătrânului Bert îi tremurau mâinile, dar nu mai tare
decât de obicei. A sunat clopoţelul de pe tejghea, iar Bert s-a

58
 - CATH CROWLEY -
ridicat gemând şi s-a dus să vadă care-i treaba. O secundă
mai târziu, bidoane de vopsea se rostogoleau pe podea.
— N-am păţit nimic, mi-a zis el când m-am repezit în
magazin. Am dat peste ele. Te caută cineva.
Era Beth, îmi adusese o cutie cu lucrurile mele, îmi
înapoia părticelele din mine pe care le lăsasem la ea.
Trecuseră trei săptămâni de când ne despărţiserăm şi
hotărâsem că e mai uşor dacă le păstrează ea. Dar Beth nu e
genul. A ales varianta dificilă, pentru că voia să vadă dacă
sunt OK şi mi-a înapoiat lucrurile la care ţineam. Un album
cu lucrările lui Jeffrey Smart pe care i-l împrumutasem. Un
tricou pe care-l făcusem într-a X-a, la ora de serigrafie. Un
CD cu Ramones.4
— Ar trebui să-i spui că vrei să vă împăcaţi, mi-a zis Bert
după plecarea ei.
— Nu vreau să-i spun.
— Cine nu riscă nu câştigă, a mai zis el şi şi-a terminat
berea.
Am rămas la tejghea, trecând în revistă toate modalităţile
prin care aş fi putut-o recuceri, dar toate duceau în acelaşi
punct. Eu spunându-i că nu plec nicăieri şi ea plecând fără
mine.
I-am spus lui Bert că trebuia să plec mai devreme şi am
luat un tub de vopsea; creierul meu a început să proceseze în
viteză, mâinile mi s-au pus pe treabă şi m-am refugiat în
desenul de pe perete: o fantomă închisă într-un borcan. M-
am dat câţiva paşi în spate ca să-l pot privi şi am înţeles că
trist nu era atât faptul că fantoma avea să rămână fără aer,
ci că era suficient aer în acel spaţiu mic cât să-i ajungă o
viaţă. Ce-a fost în capul tău, micuţă fantomă, să te laşi
prinsă în capcană?
Jazz o îndeamnă pe Lucy să se relaxeze şi încearcă să o
lovească pe sub masă. Ştiu asta pentru că, în loc s-o
lovească pe ea, m-a nimerit pe mine.

4 Formaţie rock americană, formată în suburbia New Yorkului, Forest

Hills, Queens, în 1974. Este considerată prima formaţie punk-rock (n.t.).
59
 - GRAFFITI MOON -
— Ţinteşte mai spre stânga, îi spun eu. Încearcă din nou.
— Şi mai la stânga, îi zic şi mă distrez văzând că-şi atinge
ţinta de câteva ori.
Încep cu toţii să vorbească despre noaptea asta. Leo
flirtează cu Jazz. Dylan încearcă acelaşi lucru cu Daisy, în
timp ce ea îi aruncă în faţă cu pliculeţe de zahăr şi îi spune
chestii de genul:
— Îţi sar înapoi din păr. Trebuie să pui mai puţin gel.
Dylan se ţine tare pe poziţie, trebuie să recunosc.
Lucy se uită pe fereastră, cu privirea în gol, pe gânduri. La
fel făcea şi acum doi ani, când o urmăream. Nu s-a schimbat
prea mult, atâta doar că acum îşi prinde părul cu pensule.
Zâmbeşte ca atunci, ca şi cum s-ar gândi la ceva şi-ai vrea şi
tu să ştii la ce anume.
— De ce-ţi doreşti aşa de tare să-l găseşti? o întreb eu la
un moment dat, dar nu mă aude.
Mă mai uit la ea o vreme.
— De ce-ţi doreşti aşa de tare să-l găseşti? o întreb din
nou.
Clipeşte şi se trezeşte din reverie. Îşi răsuceşte brăţara pe
încheietură.
— Îmi doresc, pur şi simplu.

60
 - CATH CROWLEY -

LUCY
După a doua lovitură primită de la Jazz, mă opresc cu
întrebările. Oricum, deocamdată am strâns destule
informaţii. Dacă Shadow termina a XII-a şi n-a făcut liceul la
noi, atunci se explică de ce nu l-am întâlnit niciodată. Dacă
l-aş fi întâlnit vreodată aş fi ştiut, sunt sigură de asta. Un tip
ca Shadow ar fi ieşit în evidenţă pe aici.
Jazz îmi intersectează privirea şi bate cu trei degete în
masă. Asta înseamnă „tipul cu care vorbesc e superb”. A nu
se confunda cu bătutul cu patru degete în masă, care
înseamnă „scapă-mă de tipul ăsta chiar şi dacă trebuie să-mi
dai foc la păr pentru asta”. Cinci degete înseamnă „urlu pe
dinăuntru, din motive întemeiate”. Jazz pune cinci degete pe
masă.
Leo arată beton, asta-i sigur. Cinci degete la puterea a
zecea. E înalt, cu capul ras, ochi blânzi şi are un tatuaj. E
belea, exact genul lui Jazz.
Primul tip cu care a ieşit după ce s-a mutat aici a fost
Jacob Conroy. Cam la o săptămână de când venise, stăteam
la semafor într-o după-amiază, iar el era rezemat de gardul
gării. Jazz a fluierat şi el s-a întors, şi-a băgat degetele prin
sârma gardului şi a zâmbit. Aşa cum stătea în lumina
soarelui, era înconjurat de un fel de halou.
— Nu vreau să te sperii, mi-a zis Jazz, dar o să trec pe
roşu.
— Care-i graba? am replicat eu. Aşteaptă trenul de patru
făr-un sfert.
A arătat înspre clopotul de alarmă şi m-a lămurit:
— E cu cinci minute mai devreme.
A ajuns la Jacob cu o secundă înainte să plece trenul. El i-
a întins numărul lui de telefon prin uşa care se închidea.
— Scuze, mi-a zis ea când am ajuns pe peron. E un efect
secundar al anilor de mers la o şcoală de fete. Vezi afară pe
cineva care-ţi place şi trebuie să acţionezi.
— Ce i-ai zis de ţi-a dat numărul lui? am întrebat eu.
61
 - GRAFFITI MOON -
— I-am zis: repede, pleacă trenul, dă-mi numărul tău.
— Nu eşti în căutarea unei poveşti de dragoste?
— Nu mi s-a închis uşa trenului în faţă, ceea ce mi s-a
părut foarte romantic.
A ieşit cu Jacob de cinci ori, după care s-au despărţit. În
seara aia a venit la mine cu o cutie de îngheţată şi o pungă
de bomboane de ciocolată.
— Mâncare de consolare? am întrebat-o.
— Dacă aveam nevoie de mâncare de consolare, aş fi adus
două cutii de îngheţată. Nu-s supărată, Luce. Asta mănânc
eu întotdeauna vinerea seara.
Am stat la mine în cameră şi am întrebat-o ce se-
ntâmplase.
— L-am dus la un festival de film dedicat lui Hitchcock şi a
adormit! În timp ce el sforăia, am decis că nu avem chiar atât
de multe în comun.
— Deci şi tu eşti ca mine, am spus. Aştepţi să apară
băiatul potrivit.
— Exact ca tine, a zis. Numai că tipul care m-a servit la
candy-barul de la festival era destul de drăguţ, aşa că,
probabil, mâine merg din nou acolo şi îl invit să ieşim în
oraş. Deci sunt exact ca tine dacă, mă rog, ai avea şi tu o
întâlnire.
Mi-a întins cutia de îngheţată.
— De ce nu ieşi şi tu cu băieţi?
I-am arătat pozele pe care le făcusem cu desenele lui
Shadow.
— Ăsta-i băiatul pe care-l vreau.
Se uită la desenele cu inimi şi păsări şi fantome.
— Şi care-i problema? Dă-i întâlnire.
— Aş vrea eu. Numai că nu l-am întâlnit niciodată. I-am
văzut doar desenele, pe el nu l-am văzut în carne şi oase.
Mă priveşte cu o mină serioasă şi îmi întinde ultima
bomboană de ciocolată.
— Nu ne cunoaştem de prea multă vreme, aşa că o s-o zic
cât pot de delicat. Eşti complet dusă?

62
 - CATH CROWLEY -
— De curiozitate, cum ai fi zis dacă eram prietene de mai
multă vreme?
— Tipul ar putea fi un criminal în serie sau, mai rău, un
boşorog.
— Criminalii în serie nu sunt atât de creativi.
— Uită-te la un episod-două din Dexter5 şi mai vorbim
dup-aia.
— Pe bune-acum. Ce părere ai? am întrebat-o. Spune-mi
opinia ta calificată de clarvăzătoare.
S-a uitat la poza cu fata desenată pe perete, pe a cărei
piele se întindea o hartă şi după expresia de pe faţa ei mi-am
putut da seama că gândea la fel ca mine.
— Ştiu ce gândeşti. Spune-o. Hai, spune-o!
— Nu vreau să îţi dau apă la moară.
— Spune-o!
— În lumina potrivită, dacă mă uit din unghiul corect,
printre pleoape, seamănă un pic, un picuţ, cu tine.
M-am gândit la asta de când am văzut desenul. Uneori, mi
se părea că-s nebună, dar cel mai adesea eram sigură că nu
greşeam. Undeva, acolo în întuneric, Shadow îmi plăsmuieşte
chipul.
Înainte să adormim, i-am povestit lui Jazz despre un desen
al lui Michael Zavros care-mi place mult. Înfăţişează un cal
care se rostogoleşte din cer, cu copitele înspre nori. N-are
cum să se redreseze. Mie mi se pare că nu ştie cum a ajuns
acolo, unde se află ori de ce cade. Tabloul poartă titlul Până
ce inima încetează să bată, iar titlul ăsta mă sfâşie. Îmi place
calul, arată cât se poate de real. Îmi plac liniile fine ale
capului şi ale picioarelor lui. Dar nu de asta nu mă pot
abţine, în unele nopţi, să privesc tabloul minute în şir. N-aş
putea spune exact de ce. Ştiu doar că are cumva de-a face cu
dragostea, aşa cum ar trebui ea să fie.

5 Serial poliţist american care prezintă povestea lui Dexter Morgan, un

legist care lucrează pentru Departamentul de Poliţie Metropolitană din
Miami, dar este şi criminal în serie (n.t.).
63
 - GRAFFITI MOON -
— Ar trebui să simţi ca şi cum un cal s-ar prăbuşi în tine,
i-am spus lui Jazz.
— Eşti ciudată, mi-a răspuns ea, pe jumătate adormită.
Dar e-n regulă. Mă face să par normală.
— De ce-ţi doreşti aşa de tare să-l găseşti? mă întreabă Ed
şi, când îmi întorc privirea către el, îmi dau seama că-mi
pusese întrebarea de mai multe ori, dar eu n-auzisem.
Răsucesc pe încheietură brăţara norocoasă a tatei.
— Îmi doresc, pur şi simplu.

64
 - CATH CROWLEY -

POETUL
TEMA 3
POEZIE 101
ELEV: LEOPOLD GREEN

Ţine minte dragostea

Ţine minte
Dragostea nu face pământul să se-nvârtă
Sexul poate face asta o secundă sau două
Dacă ai noroc
La fel şi chipsurile, covridogii şi fetele în fuste scurte
Ţine minte
Dragostea îşi pune degetele pe inima ta
Şi o ţine
Sub apă
Ţine minte asta
Când o să-ţi mai zâmbească o fată

65
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Leo se uită la ceas.
— Dacă ne grăbim, putem prinde trenul de unşpe fără
zece.
El şi Jazz pornesc înainte. Daisy merge de-o parte, iar
Dylan se ţine după ea ca o umbră, aşa că rămân cu Ed. E
mai înalt decât era acum doi ani. Părul însă tot răvăşit îl are.
Şi spaţiul ăla e în continuare în jurul lui. Poartă un tricou cu
un iepure care citeşte o carte.
— Tot te uiţi cu coada ochiului la mine, ca şi cum te-ai
aştepta în orice moment să-ţi pun mâna pe fund, îmi zice el.
Relaxează-te. Am o prietenă şi, dacă vrei să ştii, prima
întâlnire a fost grozavă.
— Poate c-ai învăţat ceva din felul în care a decurs
întâlnirea noastră, îi spun eu – şi în gând: Ţi-am zis-o!
— Aia n-a fost întâlnire. O întâlnire adevărată se termină
cu un sărut, nu cu sânge şi nasuri sparte.
— Mă rog, astea-s detalii tehnice.
Ed ridică o sprânceană, apoi îşi dă ochii peste cap.
— Ţin să spun că ea mi-a pus mie mâna pe fund, spune el.
— Sună foarte romantic.
Iau de pe jos un băţ şi mă prefac că-i o ţeava de suflat
sticla. Fac să se rotească stele topite.
— Chiar a fost romantic, zice Ed, în timp ce mă priveşte
ducând băţul la buze. Nu m-a bombardat cu întrebări, ca
dup-aia să-mi dea una, dacă nu ştiu răspunsul.
Suflu un ocean de sticlă auriu. Un cer. Nişte nori.
— Beth pare a fi fata perfectă.
La naiba.
— N-am spus c-o cheamă Beth.
— Păi, toate fetele pe nume Beth sunt genul care-ar pune
mâinile pe fund.
Încerc din răsputeri să mă port ca şi cum n-aş fi spus o
mare prostie. Încerc, încerc. Degeaba. Nu reuşesc. În gând,
îmi cer scuze faţă de toate fetele pe care le cheamă Beth.
66
 - CATH CROWLEY -
— Şi toate fetele pe care le cheamă Lucy sunt genul care
sparg nasul?
— Eşti mai vorbăreţ decât acum doi ani. Nu ştiu dacă-mi
place asta.
— Să mă feresc de-o nouă lovitură? întreabă el.
Nu-i răspund. Nu-s obişnuită ca oamenii să nu mă
simpatizeze. În orice caz, nu se supără pe mine. Deşi, ca să
fiu corectă faţă de Ed, nu le-am tras una-n figură celor pe
care-mi bazez afirmaţia.
Mă concentrez asupra peisajului: străzi în semiîntuneric şi
semafoare intermitente, din cauză că reţeaua electrică nu
face faţă consumului mare al aparatelor de aer condiţionat.
Cu ajutorul băţului, desenez câteva elemente care lipsesc din
cadru. Câte un copac ici şi colo. Câţiva licurici. O umbră.
— Ce faci? mă întreabă Ed.
— Desenez.
Nu trebuie să fiu clarvăzătoare ca să ştiu ce gândeşte. Pun
băţul jos. Sub pleoape am o senzaţie confuză, de parcă aş
păşi printr-un vis fluorescent. Şi ieri a fost o căldură
nucleară, aşa că n-am dormit prea bine noaptea trecută.
Poate că dorm acum, iar Ed e doar o plăsmuire a
subconştientului.
Dintr-o maşină care trece pe lângă noi, nişte băieţi ne
arată posterioarele pe geam. Lucru neliniştitor, dacă teoria
mea cu visul e adevărată. Leo le face cu mâna.
— Prieteni de-ai voştri? îl întreb pe Ed.
— Şi care-i problema?
— N-am zis-o într-un sens rău. Sunt convinsă că băieţii
care le arată oamenilor fundu’ sunt nişte tipi deştepţi.
Ridică din sprâncene şi se loveşte cu mâinile peste
picioare.
— Eşti murdar de vopsea.
— Lucrez într-un magazin de vopsele.
— Corect. Aşa l-ai întâlnit pe Shadow? Îşi cumpără
vopseaua de la tine?

67
 - GRAFFITI MOON -
— Lucrez într-o prăvălie unde vin bătrânele să-şi caute
vopsea asortată cu florile de pe cuverturile lor. Crezi cumva
că Shadow vine şi, în timp ce-şi cumpără tuburile de vopsea,
stă la taclale cu ele? Tu chiar ştii ceva despre tipii ca el?
— Ştiu câte ceva despre graffiti, îi zic eu, iar vorbele care-
mi ies din gură sună ca şi cum aş fi o bătrânică afirmând că
se dă în vânt după hip-hop.
Ed izbucneşte în râs, dar se opreşte brusc.
— OK, nu ştiu de unde-şi cumpără vopseaua, nu ştiu nici
măcar cum se numeşte, continui eu. Ştiu însă că-mi plac
desenele lui. Ştiu că, uneori, trec cu trenul pe lângă câte un
maidan năpădit de buruieni şi gunoaie şi, dintr-odată, văd
desenat un ocean. În mijlocul unei zone industriale, se
deschide marea.
Mă uit pieziş la Ed, mă aştept să-l văd că râde iar. Dar
priveşte fix înainte, ca şi cum ar încerca din răsputeri să nu
audă ce spun.
Noaptea asta o să fie una dintr-aia care pare că nu se mai
termină. Poate chiar mai lungă decât epilarea de la sfârşitul
iernii. Leo şi Jazz stau de vorbă. Le aud vocile răsunând pe
stradă. Măcar pentru Jazz timpul o să se scurgă altfel. După
ce Ed mi-a dat întâlnire şi până am ieşit împreună, toată
săptămâna aia m-am simţit ca şi cum lumea era o sticlă
încălzită, iar eu mă bucuram să fiu prinsă înăuntru.
Când ajungem în staţie, Ed încă se loveşte ritmic cu
mâinile peste coapse, fără să scoată o vorbă. Dylan se
opreşte şi arată înspre cer. Am nevoie de câteva secunde
până să observ ce ne arată, dar în cele din urmă văd şi aş
vrea să pot decupa lucrul ăla şi să-l păstrez pentru mine.
— E făcut de Shadow? întreabă Jazz. Îmi place.
— Ţi-ar plăcea şi ce scrie Poetul, spune Leo. De obicei,
lucrează împreună.
Ed îi aruncă încă o privire sumbră. Leo rânjeşte. Pe faţa lui
Dylan apare o grimasă. Simt că se petrece ceva, gândurile
mele urlă şi ştiu că Jazz le aude, pentru că îmi aruncă
privirea ei serioasă şi face un balon de gumă în direcţia mea.

68
 - CATH CROWLEY -
— Terminaţi toţi cu ciudăţeniile, zice Daisy. Îmi daţi fiori.
În difuzoare se aude o voce care anunţă că trenul întârzie
cinci minute. Ceilalţi pornesc de-a lungul peronului, dar eu
mai zăbovesc un pic. În depărtare, pe un zid, în lumina care
se revarsă dintr-un turn, e desenul lui Shadow. Înfăţişează
un cer de noapte care păleşte la margini, aşa că se poate zări
zidul de dedesubt. Pe acest fundal sunt desenate păsări în
zbor care, atunci când ajung la limita dintre desen şi
cărămidă, fac cale-ntoarsă. Penele lor sunt strălucitoare.
Păsări ale lunii, prinse în cursă pe un perete. Nu sunt
mânjite de murdăria lumii. De unde privesc eu, par mai
frumoase decât cele adevărate, care zboară în jurul lor.
Îmi închipui că sunt suficient de pricepută încât să fac
păsări de sticlă care să arate asemenea celor din desen. Îmi
imaginez o instalaţie cu sute de păsări de culoarea lunii care
atârnă din tavan, până la înălţimea taliei, luminate de
dedesubt. Oamenii ar avea impresia că sunt în cer, împreună
cu ele.
Mă întorc şi îl văd pe Ed, care mă urmăreşte în timp ce
privesc desenul.
— Haide, mă cheamă el. Vine trenul.

69
 - GRAFFITI MOON -

ED
Am desenat păsările alea cu ceva vreme-n urmă. Am găsit
un moment potrivit într-o zi, dis-de-dimineaţă, în drum spre
prăvălie. Lumina care cădea peste clădiri alunga noaptea. N-
a fost nevoie să mă caţăr prea sus. M-am aşezat pe un gard,
cu două păsări adevărate care poposiseră aproape mine, şi
am făcut desenul ceva mai sus de nivelul ochilor. Să-mi ţin
echilibrul, asta a fost mai greu. Tot timpul cât am lucrat, un
corb adevărat a cârâit încontinuu, iar în momentul în care
am tras ultima tuşă şi-a luat zborul şi, trecând peste zid, s-a
avântat în văzduh. S-a întors descriind un cerc, de parcă mi-
ar fi zis: „Vezi? E uşor când înţelegi cum se face”.
Mie mi se pare că desenul e singurul lucru pe care l-am
înţeles. Cuvintele, şcoala, niciodată n-am reuşit să pricep
mare lucru. Stăteam în bancă şi mă străduiam să nu aud
hârşâitul scaunelor şi foiala celorlalţi copii. Încercam să
construiesc un tunel în jurul glasului profesorului, astfel
încât să-l aud cât mai limpede. De cele mai multe ori, nu
reuşeam. Îmi ajungeau la urechi toate zgomotele, aşa că de
fapt nu auzeam nimic. Ca şi cum m-aş fi aflat într-un loc
unde toate sunetele erau la acelaşi nivel şi nu reuşeam să
disting nuanţele. Mi se părea că în capul meu sunt o
mulţime de uşi, dar nu pot să le deschid decât pe cele care
lasă sunetele să intre. Cele care ar fi lăsat să intre altceva
decât zarva erau încuiate.
N-aş fi putut ajunge până în clasa a X-a fără Leo. M-a
ajutat cu temele, iar eu i-am oferit un loc unde să poată să
se descarce, fără ca vreunul din noi să vrea să ştie de ce. Am
mers pe la el într-o zi, când eram într-a V-a. A ieşit din casă,
iar dinăuntru se auzeau muzică şi strigăte. Acum, când mă
gândesc la ziua aia, în minte îmi răsună zgomote ca de la
zoo. De animale scăpate din cuşcă. N-am vorbit despre asta.
Doar am plecat.
A rămas la mine în noaptea aia. Aproape adormisem, când
a început să vorbească. Mi-a destăinuit că nu-i place mirosul
70
 - CATH CROWLEY -
de bere. Că îi place la mine acasă pentru că e linişte, iar
mama trece întotdeauna să vadă ce fac înainte de a merge la
culcare.
— Mă pune să dansez pe muzică veche, i-am spus eu. O să
te pună şi pe tine.
— Nu mă deranjează. Ea nu ţipă niciodată. Mi-a cumpărat
un pat.
— La mâna a doua.
— Şi ce dacă?
L-am întrebat cum e să ai un tată. Mi-a răspuns că nu se
gândise c-ar avea vreo importanţă pe cine ai, atâta vreme cât
e cineva bun. M-a întrebat despre tata. I-am spus că a dat
bir cu fugiţii. Ne-am împărtăşit secrete pe întuneric şi, în tot
acest timp, cel pe care aş fi vrut să-l spun se apropia tot mai
mult de suprafaţă, până a ieşit la iveală. I-am spus despre
uşile din capul meu şi că nu eram în stare să termin tema pe
care trebuia s-o predăm peste o săptămână.
Nu i-am povestit niciodată mamei despre situaţia mea de
la şcoală. Şi-a închipuit că sunt bun la desen, nu la mate ori
engleză şi, în plus, nici nu e genul de mamă care să se
supere dacă iau note mici. Dacă i-aş fi spus, şi-ar fi făcut
griji. Sau, mai rău, ar fi mers să vorbească la şcoală.
Leo n-a făcut prea mare caz de asta. Înainte să plece acasă
în ziua următoare, mi-a cerut să-i arăt ce făcusem. I-am
arătat, iar el mi-a aranjat tema. N-a schimbat nimic. Doar a
făcut-o uşor de citit. Începând din acel moment, a făcut la fel
cu fiecare temă care ni se dădea, fără să spună cuiva.
Desenele ies din mintea mea în forma corectă. Nu e nevoie
să fie verificate. Aud pe unul şi pe altul vorbind despre ceea
ce simt atunci când desenează în locuri în care nu e permis.
Leo povesteşte despre teama care i se răspândeşte cu
repeziciune pe sub piele, propagându-se de la inimă în tot
corpul. Eu desenez ca să dau glas gândurilor din mintea
mea. Ca să-mi alung teama din corp.
În seara asta, Lucy nu-şi ia ochii de la păsările desenate
de mine. Eu nu-mi iau ochii de la ea şi încerc să-mi dau

71
 - GRAFFITI MOON -
seama ce gândeşte. Probabil că visează la un băiat inexistent.
Unul din al cărui tub de vopsea se revarsă un ocean şi din a
cărui gură se revarsă cuvinte care exprimă ceea ce-ar vrea ea
să audă. Mă întreb cum arată Shadow în mintea ei. Cum îi
sună vocea. Se întoarce şi mă surprinde privind-o.
— Haide, îi spun. Vine trenul.
Vine trenul şi tu trebuie să mergi la o petrecere şi să cauţi
un băiat pe care n-o să-l găseşti. Un băiat care există doar în
mintea ta, nu cel care a făcut desenul. Nu cel care sunt eu.

Trenul înaintează în viteză, iar lumea de dincolo de

geamurile lui prinde şi ea viteză şi devine nedesluşită. Jazz şi
Leo se aşază pe cele două locuri din stânga uşii. Daisy şi
Dylan, pe cele două din dreapta. Lucy şi cu mine nu mai
găsim locuri, aşa că ne legănam în mersul trenului,
ascultând ce vorbesc ei.
— Pariez că trenurile de pe ruta Camberwell au aer
condiţionat, zice Jazz. Măcar de s-ar putea deschide
geamurile.
— Puştimea îşi scoate capul afară şi poc! Peste tot numai
sânge, zice Leo.
— Cine-i atât de tâmpit să scoată capul pe geamul unui
tren în viteză? întreabă Jazz.
— Ar fi super să-ţi poţi scoate capul pe geam, îi spune
Dylan lui Daisy. Ea îşi umezeşte degetul în gură şi scrie
IDIOT pe geam.
Lucy râde şi nu mă pot abţine să nu râd împreună cu ea.
Ne clătinam amândoi, unul lângă altul, de la smucitura
provocată de schimbarea macazului în momentul în care
trenul o ia înspre sud. Privesc pe geam şi văd flăcările de la
rafinărie şi, pe cer, o jumătate din discul lunii, abia apărută.
Îmi aduce aminte de un graffiti pe care-l făcusem împreună
cu Leo. Imaginea lunii traversată de liniile de înaltă tensiune.
Luna întemniţată, scrisese Leo.
Am făcut schiţe cu luna în caietul meu înainte s-o desenez
pe zid. Voiam să fie precum unul dintre acele peisaje onirice

72
 - CATH CROWLEY -
ale lui Dali pe care le văzusem împreună cu Bert la muzeu.
Nu mi-am putut scoate din cap acele imagini fluide şi în
noaptea aia am visat la o lună zăvorâtă de umbre.
— De ce-ai renunţat la şcoală? mă întreabă dintr-odată
Lucy.
— M-am temut să nu-mi tragi iar una.
Trenul se opreşte, iar pasagerii se înghesuie. Fac în aşa fel
încât să se interpună câţiva între mine şi Lucy, ca să nu mai
fiu nevoit să-i răspund la întrebările legate de şcoală. Mi-a
pus şi Beth o dată întrebarea asta. I-am răspuns că mi s-a
propus un job şi voiam să o ajut pe mama la plata chiriei.
Era doar o jumătate de adevăr, dar jumătatea mai bună.
Jumătatea rea era că am fost prins scoţând un eseu din
pantaloni.
Era primul eseu la arte pe care trebuia să-l scriem la oră.
Până atunci, îi spuneam lui Leo ce-aş vrea să spun, iar el mi-
l scria pe calculator. Dar, începând dintr-a X-a trebuia să ne
facem toate temele la oră ca să ne pregătim pentru
examenele dintr-a XII-a, aşa că o încurcasem.
— N-ai încurcat-o deloc, mi-a zis Leo. O să-ţi scriu eu
dinainte ce vrei să spui şi nu trebuie decât să strecori foile la
oră.
Dacă doamna J. ar fi fost la şcoală în ziua aia, toată
tărăşenia s-ar fi terminat altfel. Era însă bolnavă şi o înlocuia
Fennel. M-a prins când scoteam foile din pantaloni şi şi-a
ieşit din pepeni. De parcă ceea ce făcusem avea vreo legătură
cu el. A spus în faţa întregii clase: „Dacă mai e cineva care-şi
ţine creierul în nădragi, poate veni să stea lângă mine, în
faţă”. Cât de idiot trebuie să fii să zici nădragi?
Nu m-am uitat deloc la Lucy cât a durat ora. Simţeam că
mă ţintuia cu privirea şi-aş fi vrut să-i întorc privirea şi să-i
fac semn că nu sunt un trişor, dar nu ştiam cum să
procedez, de vreme ce tocmai fusesem prins scoţând eseul
din pantaloni. Întâlnirea noastră îmi stăruia încă în minte şi,
ca să-mi iau gândul de la privirea ei, am încercat să mă
gândesc la ce-aş fi putut desena. Atunci mi-a venit ideea cu

73
 - GRAFFITI MOON -
păsările. Mi-au zburat prin cap şi s-au izbit de pereţi toată
ora.
Când a sunat clopoţelul, ea a ieşit din clasă împreună cu
ceilalţi, iar Fennel m-a târât înspre biroul directorului. Un
puşti a început să facă pe măscăriciul pe la spatele lui şi să
schiţeze gesturi obscene. Am ştiut că o să vuiască toată
şcoala cât ai clipi. Când mă gândesc la ziua aia, văd numai
clovni care fac gesturi obscene.
În biroul directorului, lui Fennel i-a venit ideea asta
genială. Mi-a spus să mă aşez şi să scriu: „Eseul nu-mi
aparţine”, ca să poată compara scrisurile. Cum pe Leo îl
avusese elev la tâmplărie mai mulţi ani, şi-a dat imediat
seama al cui era scrisul. Dar cum eseul era al meu, i-am
sugerat unde l-ar putea pune bine, „până se întoarce
doamna J.”. Asta nu prea i-a plăcut şi l-a târât şi pe Leo în
birou.
— Nu-i scrisul meu, a zis Leo. E-al lui Ed.
Stătea cu picioarele întinse şi braţele încrucişate şi l-a
privit drept în ochi pe Fennel până l-a făcut să-şi coboare
privirea. Am fost amândoi suspendaţi, mai mult din cauza
sugestiilor pe care i le făcuserăm lui Fennel despre locul
unde ar putea băga eseul.
Când am ajuns acasă, mama era aşezată la masă. Cum
schimbul ei se termina abia la cinci, mi-a dat seama că o
sunaseră de la şcoală. Mi-a pregătit un sandvici şi, după ce
am terminat de mâncat, mi-a zis:
— OK, s-auzim acum şi versiunea ta.
Aş fi putut să-i spun despre problema pe care o aveam şi
de ce făcusem ce făcusem, dar era tardiv. Mă hotărâsem să
nu mă mai întorc la şcoală şi nu voiam ca ea să încerce să
mă convingă.
— Nu-mi place şcoala, asta-i tot. Vreau să renunţ.
— Şi toate desenele alea frumoase pe care le faci? a zis ea.
Credeam că vrei să ajungi artist plastic.
— Nu toţi artiştii plastici au făcut şcoală.
— Cei deştepţi au făcut.

74
 - CATH CROWLEY -
— Atunci probabil că nu-s deştept.
— Nu-i adevărat. O, Doamne, de fiecare dată când avem o
dispută, îmi dau seama ce deştept eşti. Ar trebui să termini
măcar anul, a zis ea. Şi dacă tot o să mai vrei să renunţi, o
să discutăm atunci despre alte opţiuni.
M-am prefăcut că încuviinţez, dar nu m-am întors la
şcoală, odată cu Leo. Ştiam că mama avea să afle până la
urmă, dar mi-am imaginat că aşa întârzii momentul cât mai
mult cu putinţă. Ziua băteam magazinele de vopsele în
căutarea acelei nuanţe de albastru, iar noaptea desenam
cerul pe ziduri. Am găsit o nuanţă apropiată de ceea ce
căutam în prăvălia lui Bert, numai că era la cutie, aşa că
trebuia să merg mereu să mai cumpăr.
— Sper că nu eşti unul dintre huliganii ăia care-mi
vandalizează pereţii prăvăliei, mi-a zis el într-o zi, în timp ce
achitam cumpărăturile la casă.
— Dac-aş fi, mă îndoiesc c-aş recunoaşte, i-am răspuns,
aşteptându-mă să mă dea afară.
— Te-ai ales cu ochii ăia vineţi din cauză c-ai gura aşa
mare? m-a întrebat el.
— Ba m-am ales cu ochii vineţi tocmai pentru că n-am
gura mare, am zis eu.
Cum Bert a izbucnit în râs, i-am povestit despre Lucy. A
continuat să râdă, până când a intrat Valerie şi m-a invitat
să rămân la prânz.
— Nu desenez pe zidurile prăvăliei tale cu vopsea la cutie,
i-am spus în timp ce mâncam. N-ar trebui să mai vinzi
vopsea la cutie dacă nu vrei să-ţi fie mâzgălit magazinul.
— Păstrez un stoc pentru atelierul artistic din josul străzii.
O vreme m-a privit în tăcere.
— Cum de nu eşti la şcoală? m-a întrebat apoi.
— Am renunţat.
— Ţi-ai compromis viitorul.
— Am un viitor în artă.

75
 - GRAFFITI MOON -
Mi-am scos blocul de desen. S-a uitat peste el pe îndelete,
întorcând pagină după pagină cu mâinile lui îmbătrânite,
betegite. Apoi a scos blocul lui de desen şi mi l-a întins.
Am rămas în ziua aia în prăvălie, lângă tejghea,
sporovăind cu Bert, şi m-am întors la prânz în zilele
următoare. Până la sfârşitul săptămânii, devenisem un
răzvrătit cu o carieră serioasă în comerţul cu materiale
pentru amenajări interioare şi cu o reducere la achiziţia de
vopsele.
Când am ajuns acasă, i-am spus mamei că mi-am găsit un
job. Că nu mă mai întorc la şcoală. Înainte să-şi dea acordul,
a mers la magazin să-l cunoască pe Bert. Stăteam toţi patru
în încăperea din spate, eu, mama, Valerie şi Bert.
— O s-o spun fără ocolişuri. E prea deştept pentru jobul
ăsta.
— Ştiu, i-a răspuns Bert. Dar preferi să bântuie pe străzi?
La asta mama n-a mai avut ce să zică. În drum spre casă,
i-am spus că o să contribui cu jumătate din suma pentru
chirie.
— Nu-i datoria ta să te îngrijeşti de noi, a zis ea. Îţi
păstrezi tot ce câştigi, până la ultimul bănuţ.
Doamna J. a venit la magazin după o săptămână sau
două. Leo îi spusese unde mă poate găsi. A intrat şi s-a
prefăcut că se uită la vopsele. Când am salutat-o, a făcut
ochi mari.
— Ed, ce surpriză! Mă bucur că te întâlnesc. Ţi-am citit
eseul.
Nici măcar n-a fost nevoie să-i spun eu că era într-adevăr
al meu.
Bert a servit-o cu o ceaşcă de ceai, a invitat-o să se aşeze
pe un scaun şi am stat de vorbă despre culorile din tablourile
lui Rothko, despre felul în care te transportă într-un alt
spaţiu, asemenea unui cer înceţoşat.
— Ai putea să te întorci, mi-a spus ea. Pot să te ajut şi
există şi un departament în liceu care ar putea face lucrurile
mai uşoare.

76
 - CATH CROWLEY -
— Mulţumesc, dar răspunsul e nu. Am aici tot ce-mi
trebuie.
— Deocamdată, a spus ea, iar eu am ridicat din umeri.
Ştiam ce voia să zică. Deja mi se părea că timpul trecea
cumplit de greu, dar Bert era un şef bun şi am considerat că
ăsta era preţul pe care trebuia să-l plătesc pentru liniştea
mea.
— Ai mare noroc cu el, i-a spus doamna J. lui Bert când o
conducea la plecare.
— Nu-i nevoie să-mi spui, i-a răspuns el.

Trenul se opreşte şi câţiva oameni coboară. Lucy rămâne

în aceeaşi loc. Nu mai e nimeni între noi, dar ea nu repetă
întrebarea. Priveşte pe geam, poate că se uită la luna agăţată
pe cer ori la flăcările de la rafinărie, şi îmi spune:
— Ce-mi place la desenul ăla e că văzduhul rămâne pe loc.
Că păsările vor să scape, dar nu reuşesc. Îmi place felul în
care desenul străluceşte în întuneric.
Trenul porneşte din nou şi eu mă ţin bine, ca să-mi
păstrez echilibrul.

Petrecerea se ţine în Mason Street, la câteva minute de

staţie. Leo o apucă însă pe o cale ocolită şi ştiu că face asta
ca să-i poată arăta lui Jazz una dintre poeziile lui, cu titlul
„Lucrurile zilei”.
Jazz e de părere că seamănă cu un cântec şi îşi trimite un
mesaj cu versurile care-i plac cel mai mult, să nu le uite. Leo
zâmbeşte satisfăcut:
— Vezi? Ţi-am zis c-o să-ţi placă.
Îi arunc o privire care vrea să însemne: ce-ţi închipui că
faci?
— Conform planului, îmi şopteşte el.
Dar nu-i arată poezia pentru ca ea să-şi închipuie că e
scrisă de altul. Cândva, în noaptea asta, înainte s-o sărute,
n-o să mai reziste şi o să-i spună că el a scris-o.

77
 - GRAFFITI MOON -
Poezia asta e mai lungă decât sunt în general poeziile lui
Leo. Mi-a citit-o înainte s-o scrie pe zid.
— Când ai scris-o? l-am întrebat.
— Când stăteam la benzinărie. Tipul a intrat în vorbă cu
mine cât timp îl aşteptam pe Jake.
— Nu credeam că-i aşa de… spune Jazz, oprindu-se în
mijlocul frazei.
— Aşa de à la Henry Rollins6? o întreabă Leo.
— Aşa de bună, îşi termină Jazz fraza.
Lui Leo i se şterge pentru prima dată în seara asta
zâmbetul satisfăcut de pe faţă.
— Adică, mă gândesc eu, cât de bună poate fi o poezie
dacă nici măcar nu e semnată?
Leo se lansează în explicarea cauzei pentru care doi tipi n-
ar vrea ca lumea să le cunoască identitatea. O iau înainte şi-l
las în faţa zidului. E preferabil să nu stai prea mult pe loc în
zona asta.

6 Muzician, actor şi realizator de emisiuni radio şi TV american (n.t.).

78
 - CATH CROWLEY -

POETUL
TEMA 4
POEZIE 101
ELEV: LEOPOLD GREEN

Lucrurile de fiecare zi

E un tip la benzinărie
Cu lei în păr
Coama încâlcită a regelui feroce
Cu un cântec murdar lipit de piele
Nu-şi aminteşte când
A pierdut lucrurile de fiecare zi

Bluzele de fiecare zi şi cravatele

Şi pantofii lustruiţi de fiecare zi
Gândurile ceţoase de fiecare zi care alunecă
În melancolia ceţoasă de fiecare zi

Surâsuri de fiecare zi ale călătorilor

Care se întorc acasă pe o rază de soare
Emisiunile TV de fiecare zi în weekend
Conversaţiile de fiecare zi la telefon

Acum plânge la benzinărie

Miazănoaptea i se împleticeşte în gură
Speranţa alunecă uşor înspre sud
Un cântec murdar lipit de pielea lui
Coama încâlcită a regelui feroce
Cine ştie când şi unde
A pierdut lucrurile de fiecare zi

79
 - GRAFFITI MOON -

ED
Când ajungem noi, petrecerea se dezlănţuie în grădină,
deşi nu-i decât 10:45. Vreo doi dintre prietenii lui Jake ne
strigă când trecem pe lângă ei. Leo bate palma cu ei şi ne
conduce mai departe.
Când intri la o petrecere de genul ăsta, parc-ai cădea într-
un somn agitat. Oamenii trec pe lângă tine rostind lucruri
lipsite de sens, pentru că sunt îmbibaţi de alcool. Casa
vibrează de la căldură şi de la muzică şi, în întuneric, oameni
care, în dimineaţa următoare, nici n-o să-şi mai amintească
unul de altul, ajung să se cunoască acum unul pe altul cât
se poate de bine. Toţi cei de la petrecere sunt mai mari ca noi
şi, chiar dacă-i cunosc pe cei mai mulţi, mă uit repede în jur
după căile de ieşire. Mă simt mai în largul meu dacă ştiu că
există o posibilitate de scăpare.
— Ce petrecere mai e şi asta? întreabă Lucy, holbându-se
la un grup de băieţi ce par ieşiţi direct dintr-un episod din
Prison Break.
— Una la care te distrezi, îi spune Leo. Distrează-te. O să
te găsim noi după ce vorbesc cu frate-miu.
— Distracţie? strigă Lucy către Jazz. Pe tipul ăla l-am
văzut săptămâna trecută la Poliţia în acţiune, sunt gata să
bag mâna-n foc.
Şi are dreptate. Chiar aşa e.
— Nu fi paranoică, îi răspunde Jazz şi o târăşte pe ringul
de dans.
Daisy merge în urma lor şi le trimite bezele cunoscuţilor.
Se leagănă toate trei pe muzică, iar Lucy se mişcă de parcă
în capul ei răsună mai multe ritmuri, pe care numai ea le
poate auzi. Mă uit la Leo, care vorbeşte cu Jake, şi mă
gândesc să folosesc una dintre căile de ieşire, să plec şi să
găsesc un perete pe care să desenez o fată înconjurată de
nişte ritmuri dezlănţuite.
— Ed! mă strigă Leo şi mă duc să-l salut pe Jake.

80
 - CATH CROWLEY -
Apoi îi las să pună lucrurile la cale şi stau deoparte, cu
Dylan. Ne uităm cum dansează fetele. Se adună tot mai mulţi
oameni, în căutarea aerului, lăsând în urmă doar sudoare şi
negreală.
— Pari îngrijorat, îmi zice Dylan. Crezi c-o să iasă rău?
— Mda, cred c-o să iasă rău. Dacă ai măcar jumate de
creier, nu te bagi în treaba asta.
— Tu ai jumate de creier, zice Dylan.
— Ţin să precizez că am creierul întreg. Dar am şi facturi
de plătit şi n-am job.
— Mama şi tata plătesc facturile, spune el.
— Norocul tău.
— Ba nu-i niciun noroc, pentru că n-o să-mi plătească
drumul la Queensland, fiindcă mi-am cheltuit banii pe
consola de jocuri.
— Atunci ia-ţi un job la McDonald’s, boule.
— Am deja un job la Mac. Dar n-am destul timp să strâng
suma din nou. Daisy o să meargă fără mine şi-o să fie
singură acolo, cu toţi surferii ăia. Şi ştii ce urmăresc tipii ca
ei.
— Valul perfect? întreb eu, uitându-mă la Lucy, care-şi
unduieşte corpul pe ritmurile auzite numai de ea.
Dacă aş desena-o acum, ar fi făcută din apă sau din nori.
— Aşa-i, spune Dylan, cu ochii ţintă la Daisy. N-au decât
să-şi găsească propriul val.
Le privim în continuare pe fete.
— Dacă surferii sunt genul ei? zice Dylan.
— Atunci ai încurcat-o. Surferii nu poartă cămăşi în
carouri, nu-şi calcă jeanşii şi nu se rad de două ori pe zi.
— Îmi place să fiu îngrijit.
— Foarte bine. Dar n-o să fii niciodată un şmecher.
— Şmecher e un cuvânt idiot, spune el.
Încuviinţez cu o mişcare din cap şi, în timp ce continuăm
să le privim pe fete, Dylan îmi povesteşte despre cursul de
contabilitate pe care o să-l urmeze la anul, că Daisy o să se
facă arhitect şi că plănuiesc să aibă propria afacere într-o

81
 - GRAFFITI MOON -
bună zi. El o să ţină contabilitatea, iar Daisy o să proiecteze
case.
— E înnebunită după scări, spune el. Vrea să proiecteze
case în care scările să fie elementul central.
Daisy a fost mereu una dintre cele mai interesante fete cu
abilităţi practice, îmi spun, şi apoi mă întorc spre Dylan:
— Nu poţi face nimic din toate astea dacă ai cazier. Nu te
băga în treaba din noaptea asta. Nu merită riscul.
Urmează-ţi propriul sfat, ar spune Bert. Vocea lui îmi
răsună clar în minte chiar şi aici, unde muzica urlă şi fumul
se ridică în văzduh. Acum nu mai poţi face nimic pentru
mine, Bert. Tu eşti mort şi eu sunt în groapă.
Am făcut un desen pentru el în ziua în care a murit. Nu pe
zidul prăvăliei lui, pentru că nu i-ar fi plăcut deloc asta. L-
am făcut pe Edward Street, lângă docuri, unde fusese
delimitată o zonă pentru grafferi.
Desenul nu era foarte complicat, doar imaginea lui, cu
privirea aia pe care o avea când îşi bea berea ori când mă
învăţa ceva nou. L-am făcut însă mare, ca să-l poată vedea
toţi pasagerii din trenurile care trec pe acolo.
Într-o după-amiază, am dus-o pe Valerie să-l vadă. Am
rămas multă vreme sub ochii bătrâni ai lui Bert în ziua aia.
În timp ce eu priveam râul, ea şi-a trecut mâna peste chipul
şi peste sprâncenele lui groase. Nivelul apei era mai scăzut
decât altădată, pentru că ploaia ajunsese să fie doar o
legendă.
— Trebuie să vând magazinul, Ed, mi-a spus Valerie, şi
mi-a părut rău mai mult de ea decât de mine. Un magazin de
bricolaj din cartierul învecinat încearcă de ani buni să ne
cumpere, dar Bert a tot refuzat. Voia să ţi-l lase ţie.
— Oricum n-aş fi fost în stare să mă ocup de el, i-am zis
eu, fără să-mi iau privirea de la râu.
— Ba da, ai fi fost, a zis ea. Dar am nevoie de bani.
Vânzarea o să se facă rapid şi o să fie preluat aproape
imediat.

82
 - CATH CROWLEY -
Mi-am imaginat magazinul fără Bert şi am avut impresia
că mă sufoc, ca atunci când un val uriaş te năpădeşte şi nu
ai scăpare.
Bert ştia totul despre mine. Ştia că abia pot să citesc. Ştia
că eu sunt Shadow dinainte să-i spun. Şi-a dat seama în
prima săptămână după ce am început să lucrez pentru el. A
intrat în magazin cu o fotografie a unuia dintre desenele
mele.
— Făceam nişte livrări ieri şi am văzut asta, mi-a zis el.
Mi-a plăcut foarte mult, aşa că am făcut o poză să i-l arăt şi
lui Val.
M-am holbat la poză. Făcusem desenul cu câteva
săptămâni în urmă, o perdea de ploaie tăia golful în jurul
unor bărci în care erau nişte şoricei.
— Apa arată atât de real încât parcă îi vezi unduirile, a
spus Bert. Ca şi cum valurile s-ar abate asupra zidului şi te-
ar trânti la pământ. Val şi cu mine suntem de părere că un
asemenea artist ar trebui să-şi câştige pâinea desenând.
I-am urmărit degetul mişcându-se de-a lungul liniei
valurilor.
— E desenul meu, i-am mărturisit.
M-a lovit cu fotografia peste cap.
— Ştiu că-i al tău. Am pus să fie înrămat. Val m-a rugat
să-ţi spun c-o să-l atârne deasupra şemineului. Şi că, dacă
mai desenezi pe ziduri care sunt proprietatea cuiva, n-o să-ţi
mai pună bere în pachetul pentru prânz.
— Am înţeles.
Înainte să pună fotografia deoparte, a adăugat:
— Ştii că şoarecii înoată? Când ajung în apă sunt cuprinşi
de panică, dar se descurcă.
— O să ţin minte.
— Aşa să faci, Shadow, a zis.
Până acum vreo două săptămâni, am continuat să merg să
mă uit la desenul cu Bert. De cele mai multe ori, îmi
petreceam după-amiaza aşezat în faţa lui cu o bere,
povestindu-i despre joburile la care aplicasem şi despre ce

83
 - GRAFFITI MOON -
expoziţii vizitasem. Dar e destul de limpede că n-o să-mi
găsesc prea curând un alt job, aşa că nu m-am mai dus.
Sunt unele lucruri pe care ochii lui bătrâni n-au nevoie să le
mai vadă.

— OK, zice Leo. La 1 o să merg să iau o furgoneta din

Montague Street. La 3 mergem la liceu. Paznicul îşi face
rondul la 2 şi la 4:30. Dylan a lăsat fereastra deschisă azi,
aşa că, dacă totul merge bine, nu trebuie decât să încărcăm
furgoneta cu computere şi alte lucruri de valoare din aripa
aia şi să i le aducem lui Jake.
— Nu există alarmă? am întrebat.
Leo scoate o bucată de hârtie din buzunar.
— Totul e sub control.
— Cum a făcut Jake rost de aia?
— Eu nu pun întrebări.
Dacă aş pune eu o întrebare, ar fi cum de furăm tocmai
din aripa care adăposteşte secţia de Arte Plastice, unde predă
o profă atât de cool încât să stea de vorbă cu mine despre
lucrările lui Rothko. Bună întrebare, îmi răsună în minte
glasul lui Bert.
— Am nevoie de aer, îi spun lui Leo şi mă strecor prin
mulţime către uşa din spate. E blocată de o ladă plină cu
sticle de băutură, aşa că îmi croiesc drum spre uşa
principală, dar un cuplu era în plină acţiune şi îmi bloca
trecerea. Îl bat pe umăr pe băiat, dar nu se mişcă; nu cred că
s-ar mişca nici dacă ar arde casa.
Trebuie să existe o fereastră, m-am gândit eu, aşa că mă
întorc în salon şi privesc de jur-împrejur. Observ fereastra de
lângă canapeaua pe care se odihneşte Lucy – a luat o pauză
de la dans. Stă lângă Gorilla, un tip care a primit porecla
asta pentru că e păros şi pentru că are nişte braţe atât de
lungi, încât vârfurile degetelor i se freacă de podea. Rânjeşte
şi se trage mai aproape de Lucy, care e îngrămădită din toate
părţile de o masă de corpuri. Mă uit la ei. Apoi mă uit la
fereastră. Iar mă gândesc la întâlnirea noastră. Dacă devine

84
 - CATH CROWLEY -
prea prietenos, Lucy poate oricând să-i spargă nasul. Sar pe
fereastră, aterizez pe iarbă şi mă întorc. Pe cine păcălesc eu?
Vreau să fiu de faţă dacă-i sparge nasul.
Îmi sprijin braţul de pervazul ferestrei şi urmăresc tactica
defensivă a lui Lucy.
— Câţi ani ai, păpuşico? o întreabă Gorilla.
— Destui cât să ştiu bine ce fac, îi răspunde ea,
urmărindu-i mâna.
— Îţi place ce vezi? o întreabă el şi o mângâie pe picior. Ar
trebui s-o facem noi doi, puţin mai încolo.
— Ai uitat cumva să evoluezi? îl întreabă ea, luptându-se
să se ridice de pe canapea.
Izbucnesc în râs, pentru că-mi plac replicile ei ironice,
atunci când nu sunt eu ţinta lor. Îmi plac atât de mult încât
îmi iau avânt şi intru pe fereastră.
— E cu mine, Gorilla.
— Nu-i scris numele tău pe ea, îmi răspunde el.
Arată furios, ca şi cum ar avea chef să se bată şi ştiu că
nu i-aş putea face faţă, aşa că tranşez lucrurile:
— Crede-mă. Găseşte pe altcineva. Ea e tipa care mi-a
spart nasu’.
— Căcat! zice el. E toată numai a ta.
Mă prăbuşesc pe canapea după ce pleacă.
— Ai auzit? Eşti numai a mea.
Îşi răsuceşte brăţara.
— E un tip în bucătărie care-i tatuează pe ăia care vor. Nu
vrei să-ţi scrii numele pe mine?
— Poate mai târziu.
— Ai intrat cumva pe fereastră? mă întreabă.
— Toate ieşirile sunt blocate, îi zic eu şi-mi storc creierii să
mai găsesc ceva de spus.
E greu să faci conversaţie într-o mare de cupluri care se
tatuează reciproc peste tot. Lucy nu-şi poate lua ochii de la
ei, iar asta nu-i deloc o idee bună, la o asemenea petrecere.
— Nu te mai uita, o îndemn eu.

85
 - GRAFFITI MOON -
— E ca la o eclipsă de soare. Ştiu c-o să mă orbească dacă
mă uit, dar nu mă pot abţine.
— Mai holbează-te tu mult la tipa aia şi-o să te orbească
ea cu o scatoalcă.
— Ţi-ar trebui un aparat foto, îi spune fata lui Lucy.
— Ba nu, mi-ar trebui un furtun.
— Gata, gata, zic eu şi îi acopăr ochii. Nimeni nu se mai
uită.
Fata se întoarce la treaba ei. Eu tot îi ţin mâna la ochi
pentru orice eventualitate. Destul de aproape de gura lui
Lucy.
Mă uit la ea, aşa că nu-s tentat să mă uit la altcineva. Îşi
leagănă capul şi picioarele în ritmul muzicii.
— Te distrezi? o întreb.
— Mai mult decât înainte. Nu mai pare chiar aşa rău dacă
nu vezi.
Îmi acopăr ochii cu mâna liberă.
— Ai dreptate.
— Mestecă oare cineva gumă? întreabă ea.
— Nu prea cred, răspund eu. Tu respiri aşa greu?
— Încerc să am o experienţă extracorporală.
— Nu mă lăsa singur aici, îi spun eu şi râdem amândoi,
iar în întuneric ea ar putea fi o altă fată, iar eu, un alt băiat.
Am putea fi doi oameni care plutesc pe muzică desenată.
— La ce te gândeşti? mă întreabă ea.
— Mă gândesc că petrecerea asta e de rahat.
— Sunt convinsă că Shadow n-ar veni la o petrecere de
genul ăsta.
— Ba e exact genul de petrecere la care ar veni Shadow,
zic eu şi mă opresc, pentru că simt cum trupul ei se întoarce
către mine, ca ecoul numelui ei rostit în soare.
— S-ar zice că-l cunoşti destul de bine, zice ea.
— Nu chiar.
Mă bucur că avem ochii acoperiţi, pentru că mi-e mai uşor
să mint.
— Îl mai zăresc din când în când.

86
 - CATH CROWLEY -
— A fost cât pe ce să-l văd şi eu. Şi pe Poet, zice ea, iar mie
îmi vine să-i spun: chiar l-ai văzut, şi nu l-ai vrut.
În loc de asta, o întreb:
— Pe bune?
— Dap. În seara asta, a fost pe lângă atelierul de sticlărie
unde lucrez. Şeful meu mi-a dat un mesaj când l-a văzut. Am
ajuns la cinci minute după ce-au plecat.
Ce ciudat, pe bătrân l-am văzut pe-acolo, dar pe Lucy,
niciodată. Câteodată, îl urmăresc, prin fereastra atelierului,
cum topeşte sticla şi îi dă diverse forme. Aş vrea s-o întreb ce
fel de job are ea acolo, dar nu vreau să afle că mi-e cunoscut
locul.
— Şeful tău i-a putut vedea bine? o întreb.
— Mi-a zis că-s tineri şi îmbrăcaţi neglijent.
— Shadow nu arăta neglijent ultima dată când l-am văzut.
Bătrânul ăla e îmbrăcat mai neglijent decât Leo sau decât
mine.
— Cum de nu mai eşti supărat pe mine? mă întreabă ea.
— Cine zice că nu-s?
— Păi, nu te văd strângându-mă de gât.
— Pentru că e plin de lume. Prea mulţi martori.
Rămân un pic pe gânduri. Când nu mă uit la ea, nu-s
chiar atât de supărat. Rămânem amândoi tăcuţi o vreme şi
lăsăm muzica să ne învăluie.
— Nu mai putem sta multă vreme aşa, îi spun la finalul
unui al treilea cântec.
— Ţi-e teamă să nu devină ciudat? mă întreabă.
— Mai degrabă mi-e teamă să nu ne şterpelească cineva
portofelele.
— Jazz chiar are chef să mai rămână. Zice că locul ăsta îi
oferă o excelentă sursă de inspiraţie pentru audiţie. Are de
rostit un monolog din Shakespeare, aşa că eu chiar nu-
nţeleg ce sursă de inspiraţie găseşte ea aici, dar…
O sticlă se sparge nu departe de noi.
— Dacă mai rămâne o vreme, mai mult ca sigur c-o să
asiste la uciderea cuiva, zic eu.

87
 - GRAFFITI MOON -
Izbucneşte din nou în râs, şi-mi place şi mai mult. Îmi
place că eu o fac să râdă.
— Cred c-o să plec acasă, zice ea. Jazz nici n-o să observe,
acum, că Leo pare interesat de ea. Crezi că e pe bune?
Îmi place atmosfera pe care am ajuns s-o creăm între noi
şi n-aş vrea să-i mărturisesc că, atunci când e vorba despre
întâlniri, Leo a stat pe tuşă de când cu Emma. Nu ştiu prea
bine de ce. Nu vorbeşte despre motivul pentru care ea l-a
părăsit. Bănuiesc că, dacă fata pe care-o iubeşti ajunge să
cheme poliţia, asta cu siguranţă îl face pe-un băiat să stea la
locul lui.
— Poate, îi spun eu lui Lucy. Oricum, mai e şi Daisy, nu
rămâne singură. Habar n-aveam că sunteţi toate trei
prietene.
— E-o chestie recentă. Ai dreptate. Jazz nu rămâne
singură. Cred c-o să plec.
În ultimele zece minute, stătusem împreună pe canapea,
rupţi cu totul de restul lumii, şi cât timp am zăcut aşa, rupţi
de toate, nu m-am gândit deloc la lipsa banilor, la lipsa lui
Bert sau că s-ar putea s-ajung la închisoare peste câteva ore.
— Ar trebui să mergem să-l căutăm pe Shadow, spun eu şi
închid ochii în dosul palmei.
Ce-o fi-n capul tău? mă iau la rost. Fata asta ţi-a spart
nasul. Lucy zăboveşte cu răspunsul. Mă gândesc să retrag
cele spuse, dar apoi decid s-o las aşa.
— Unde să căutăm? întreabă ea după o vreme.
Cine nu riscă nu câştigă, îmi răsună în minte glasul
bătrân al lui Bert şi iau mâna de pe ochii ei uitându-mă cum
clipeşte ca să-şi limpezească vederea.
— Am câteva idei.
Îi spun despre desenele din vechiul depou şi din parcul
pentru skateboarding şi încerc totodată să nu mă arăt prea
entuziasmat de entuziasmul ei.
Îmi spune că se întoarce imediat şi-şi croieşte drum prin
mulţime. O văd vorbind cu Jazz şi mă gândesc la ce-s pe cale
să fac. Orice-ar fi, nu mă pot opri. Îmi croiesc şi eu drum în

88
 - CATH CROWLEY -
urma ei şi, înainte să se poată răzgândi, o apuc de braţ şi ne
facem loc prin mulţime spre fereastră.
Pe iarba de afară, trag de câteva ori aer în piept şi în acel
moment îi văd pe Raff şi gaşca lui cum se bulucesc să intre
pe uşa din faţă, pe lângă cuplul care se sărută.
— Am uitat să-i zic ceva lui Leo, îi spun eu lui Lucy. Mă
întorc într-un minut.
Înainte să intru iar pe fereastră, mă uit la ea. Priveşte
insistent cerul, ca şi cum ar sta de vorbă cu el.
Îl găsesc pe Leo pe ringul de dans şi-l trag deoparte, la
distanţă de Jazz, Dylan şi Daisy.
— Raff e-aici. Trebuie să le ţii pe fete departe de el.
— Am eu grijă de asta. Fii liniştit, zice el.
Îl rog să-mi împrumute zece dolari. Mi-i dă şi-mi spune:
— Ne vedem aici la două jumate?
Începe să răsune muzică tehno şi lumea parcă intră în
transă. Ori ieşi repede, ori intri-n joc, n-ai altă cale. Spune
nu, parcă-l aud pe bătrânul Bert, dar nu pot.
— La două jumate, îi spun lui Leo. Nu uita. Ai grijă cu
Raff.
Îmi fac drum prin mulţime înspre Lucy şi, înainte să ies
din nou pe fereastră, îmi întorc privirea. Nu-s sigur, dar, dac-
ar fi să-mi dau cu părerea, aş zice că Leo chiar o place pe
Jazz.

89
 - GRAFFITI MOON -

POETUL
RINGUL DE DANS
ORA 23:00

Poate

Poate că tu şi cu mine
Poate că tu şi cu mine
Poate că tu şi cu mine
Dar e puţin probabil

Poate c-o să-mi petrec cu tine mai mult decât doar o

noapte
Poate c-o să-mi petrec cu tine mai mult decât doar o
noapte
Poate c-o să-mi petrec cu tine mai mult decât doar o
noapte
Dar e puţin probabil

Poate c-o s-o uit

Poate c-o s-o uit
Poate c-o s-o uit
Dar e puţin probabil

90
 - CATH CROWLEY -

LUCY
Îl aştept pe Ed afară şi, pentru prima dată noaptea asta,
văd câteva stele adevărate, fără să fie nevoie să mi le
închipui. Luminiţe care strălucesc în depărtare. Îmi trec
degetul în jurul lor şi le adaug un OZN sau două. Să adaugi
lucruri la cele existente în lume e un joc pe care-l jucam cu
mama şi cu tata când eram în pană de bani. Imaginează-ţi ce
ţi-ai dori, Lucy, pentru că probabil n-o să ne permitem să le
cumpărăm. Nu mă supăram niciodată, pentru că
întotdeauna făceau rost de bani pentru lucrurile cu adevărat
importante, cum ar fi pasiunea mea pentru sticlărie.
Al e de părere că datorită acestui joc e posibil să fi ajuns
un artist mai bun, dar asta i se datorează, de fapt, lui. La
început, înainte chiar să mă pună să învăţ numele uneltelor
şi proprietăţile sticlei, mi-a cerut doar să stau să observ.
— Câte două ore pe zi, mi-a spus el, dar eu îmi petreceam
mai mult timp privind lucrurile.
În zilele de weekend, veneam la atelier să mănânc brânză
topită la lampă şi plecam înainte de cină. În atelierul ăla,
baloanele deveneau sori-meduză, iar eu nu voiam să ratez
nimic.
Cum văd că Ed nu se grăbeşte, mă întind pe iarbă să-l
aştept. Îl desenez pe Shadow pe cer. Păr negru, cred,
neglijent îmbrăcat, dar cu măsură. O neglijenţă căutată. Îmi
vin în minte vechile tricouri cu Ramones. Sau poate un
tricou pe care l-a desenat chiar el. Trasez o bulă de dialog şi
nişte cuvinte despre artă înăuntru.
Lângă el îl desenez pe Ed, ca să treacă timpul. E ciudat,
dar când nu-l vedeam, nu mi-a fost atât de greu să vorbesc
cu el. Poate că ar fi trebuit să-mi pună mâinile pe faţă la
prima noastră întâlnire, în loc să mi le pună pe fund. Poate
c-ar fi trebuit să fim amândoi legaţi la ochi. Ar fi fost straniu,
ce-i drept, dar poate c-ar fi ieşit cu totul altfel.
Una dintre picturile mele favorite este Amanţii, a lui René
Magritte. Un bărbat şi o femeie care se sărută. Amândoi au
91
 - GRAFFITI MOON -
capul complet înfăşurat într-o pânză. Totul e cât se poate de
normal în tablou: rochia femeii, costumul bărbatului,
albastrul mătăsos al cerului din spatele lor. Straniu e doar
faptul că au capul înfăşurat şi nu se pot vedea unul pe altul
şi că se sărută prin pânză. Poate că nici nu-i chiar atât de
ciudat, până la urmă. Poate că sărutul cu ochii legaţi e cea
mai uşoară modalitate de a începe o relaţie.
Sunt un pic invidioasă că Jazz n-are nevoie să fie legată la
ochi pentru a scăpa de senzaţia de stânjeneală de la prima
întâlnire. Mi-am croit drum prin mulţime către ea, să-i zic că
plec să-l caut pe Shadow, iar ea dansa cu Leo de parcă-l
cunoştea de când lumea.
— Plec cu Ed, am strigat, ca să mă audă. Mergem să-l
căutăm pe Shadow.
M-a tras de pe ringul de dans, mai departe de boxe.
— Te superi dacă eu rămân?
Am dat din cap că nu.
— Tu te superi dacă eu plec?
— Ţine-ţi mobilul deschis. O să-ţi dau un mesaj, să-ţi
spun cum merg lucrurile.
— Îţi place de Leo? o întreb eu. Vreau să zic, mai mult
decât în mod obişnuit?
— Îl ştiu de prea puţină vreme să pot spune, Luce.
Categoric, simt ceva, dar mi-e să nu interpretez greşit, dat
fiind că e primul băiat cu care sunt aproape să mă sărut, de
la jumătatea anului încoace.
Mi-a făcut cu mâna şi s-a întors la dans. Începe o melodie
lentă, iar Leo pare pentru o clipă descumpănit când ea
începe să descrie cercuri în jurul lui. Mişcările corpului ei nu
trădează nici cea mai mică ezitare. Poate că mă înşel, dar mie
Leo mi s-a părut cuprins de o oarecare ezitare.
— Dar dacă îl întâlneşti pe Shadow şi afli că nu tu eşti fata
din desene? Că nu eşti genul lui? m-a întrebat Jazz odată.
Îmi trecuse şi mie prin minte ideea asta cam de-un milion
de ori. Unii băieţi mă plac, alţii, nu. Dar simt eu că Shadow
face parte din prima categorie.

92
 - CATH CROWLEY -
O să-l găsesc împreună cu Ed exact într-unul din
momentele în care îşi desenează păsările alea ale lunii.
Habar n-am care vor fi primele cuvinte pe care o să i le spun.
Poate, pur şi simplu, „Îmi place arta”.
— Şi mie, aud o voce.
Mă uit peste umăr şi dau cu ochii de un băiat. E mai mare
decât mine, cu un an sau doi, şi poartă costum, dar nu genul
ăla nasol. E aproape argintiu. Combinaţia dintre costumul la
modă şi părul vraişte e de efect, îmi răsfir degetele palmei în
iarbă.
— E cam prea mare hărmălaia înăuntru. Te deranjează
dacă mă aşez? mă întreabă el.
Scutur din cap.
— Şi eu aveam nevoie să iau aer.
Se întinde lângă mine şi se sprijină în cot. Părul îi cade pe
un ochi din când în când şi de fiecare dată îl dă la o parte.
Mă surprinde privindu-l şi zâmbeşte. Zâmbesc şi eu. Ne
uităm unul la altul, apoi ne întoarcem fiecare privirea şi iar
ne uităm unul la altul.
— Aştepţi pe cineva? mă întreabă într-un fel care-mi dă de
înţeles că vrea să ştie dacă aştept un băiat.
— Pe un prieten. Un băiat pe care-l cheamă Ed. E doar un
prieten, repet eu.
Şi, ca să nu las lucrurile neclare, continui:
— Nu suntem împreună, Ed şi cu mine. O să mergem să
căutăm un graffer care-şi zice Shadow. L-ai întâlnit
vreodată?
— Nu. Dar pe Ed îl ştiu. E prietenul lui Leo, nu-i aşa?
— Dap.
Pe lângă noi trec împleticindu-se un băiat şi-o fată, care se
sărută în mers.
— O fac de parc-ar fi un sport olimpic, zice el. Ar trebui să
avem nişte cartonaşe cu numere de la unu la zece, să le dăm
note.
— Toţi cei de la petrecerea asta ar obţine un punctaj mare.

93
 - GRAFFITI MOON -
Se uită la mine, apoi iar îşi întoarce privirea. Trasează
încet cu degetul prin iarbă nişte forme.
— Îmi place să desenez, îmi mărturiseşte el când îşi dă
seama că-l privesc. De ce vrei să-l găseşti pe tipul ăla,
Shadow?
— Îmi plac desenele lui, îi spun, şi el dă din cap a
încuviinţare. E ceva la mijloc. Nu ştiu ce, dar sigur e ceva.
— Şi unde o să-l căutaţi?
— În vechiul depou şi în parcul pentru skateboarding.
— Şi plecaţi chiar acum?
Încuviinţez din cap.
— Vrei să vii şi tu?
Nici măcar nu mi se pare ciudat că-l întreb.
— Mi-ar plăcea. Însă acum nu pot. Ne-am putea reîntâlni
undeva mai târziu?
Îi răspund da. Absolut. Dap. Cum să nu.
— Super! Unde vă duceţi, după parcul pentru
skateboarding?
— Poate la Feast Café.
— OK. Deci, dacă vreau să dau de tine, te caut fie în
vechiul depou, fie în parc, fie la Feast.
Se ridică şi-mi întinde mâna. Mă ajută să mă ridic, aşa că
ne trezim foarte aproape unul de altul.
— În caz că am nevoie, mi-ai putea da numărul tău de
mobil?
Îi spun numărul şi numele, în timp ce-i urmăresc degetele
butonând tastele telefonului.
— Eu sunt Malcolm, spune el când termină. Malcolm
Dove.
Dove, îmi spun eu în gând. Păsări închise în colivia unui
cer. Nu-i exclus să fie el Shadow.
— Încântată, îi spun.
— Asemenea, zice Malcolm.
Mă uit după el cum se îndepărtează, urcă într-o maşină şi
pleacă. Ce bine că Ed mai întârzie un pic. Am nevoie de un
mic răgaz să-mi recapăt calmul.

94
 - CATH CROWLEY -

— Shadow e genul care ar purta costum? întreb eu în

drum spre staţie.
— Nici în ruptul capului, zice Ed.
— Zici totuşi că de-abia l-ai zărit de câteva ori.
— A fost suficient ca să-mi dau seama de asta.
Mă simt mai ciudat cu Ed decât atunci când aveam ochii
acoperiţi, dar nu atât de ciudat pe cât m-aş fi aşteptat. Aş
zice că, după ce i-ai spart nasul unui tip, dacă te simţi doar
pe jumătate ciudat cu el, nu-i tocmai rău.
— Unde-i Beth în seara asta? îl întreb.
— Ia cina cu familia în fiecare vineri.
— Şi nu s-ar supăra să ştie că ai ieşit cu mine?
— Beth e cool. Şi, oricum, noi doi nu suntem chiar la o
întâlnire.
— Nu suntem. Corect. Desigur.
Îmi ridic privirea înspre cer, în speranţa că o să mă simt
neînsemnată şi o să reuşesc să privesc un pic altfel acest
moment de umilinţă.
— La ce te uiţi? mă întreabă Ed.
La nimic care mi-ar putea fi de ajutor.
— Ştiai că suntem făcuţi din aceeaşi materie ca stelele?
Suntem energie nucleară în explozie.
— Nu eşti ca fetele celelalte, ştii asta, nu-i aşa? mă
întreabă Ed.
— Sunt conştientă de această problemă, îi spun eu. Dar să
nu uităm că, acum zece minute, tu îmi acopereai ochii cu
mâna, în timp ce prietenul tău cel mai bun dansa cu o fată.
Nici tu nu eşti chiar ca toţi ceilalţi.
— Corect.
— Cred că-i mai bine să fii un pic altfel, îi zic. Shadow e
altfel.
— Nu l-ai văzut niciodată. De unde ştii? mă întreabă Ed.
— I-am văzut desenele, iar arta spune multe despre
cineva. E desenul ăla, cu o fată care are o hartă desenată pe
piele şi un băiat a cărui maşină scoate fum.

95
 - GRAFFITI MOON -
Ed nu zice nimic.
— Nu te-ai prins? Maşina a făcut pană.
— M-am prins. L-a părăsit o gagică şi el se smiorcăie din
cauza asta.
— Nu cred că plânge din cauza asta, dar, chiar dac-ar fi
aşa, nu-i nimic rău în a fi sensibil.
Ed îşi dă ochii peste cap.
— Ai grijă. Parc-ai fi maică-mea.
Îşi dă iar ochii peste cap.
— Bine, ce-i?
— De unde ştii că-i sensibil?
— De ce-ţi sare ţandăra aşa repede?
— Nu-mi sare ţandăra. Las-o baltă. Shadow e sensibil. Hai
să vorbim despre altceva. Din staţie putem merge pe jos până
la depou.
Bună idee. Am închis subiectul, musiu.
— Mi-am lăsat bicicleta la Feast. Am putea merge pe
bicicletă.
Mă uit la ceas. Unsprezece şi jumătate.
— La ce oră trebuie să fii acasă? mă întreabă el.
— Ai mei ştiu c-o să lipsesc toată noaptea. Dar tu?
— Pot să stau până pe la două jumate.
— Ce se-ntâmplă atunci?
Zâmbeşte.
— Beth.
— Desigur. Beth. Bănuiesc c-o să faceţi sex.
— Eşti geloasă?
— Nu.
Puţin. Nu pe Beth. Sunt invidioasă că Ed are pe cineva
care-l face să zâmbească aşa. Că Beth are pe cineva care
zâmbeşte. Dacă Shadow se dovedeşte a fi băiatul pe care mi-l
imaginez eu, atunci o să arăt şi eu ca Ed în curând.
O să ne întâlnim, o să ne cădem cu tronc unul altuia şi-o
să stăm de vorbă o noapte-ntreagă şi tot ce port în mine o să
se reverse în el şi invers şi-ntre timp noaptea o să pălească,
lumea o să se coloreze în rozaliu, iar el o să mă sărute. O să

96
 - CATH CROWLEY -
tot luăm bucăţele unul din altul până ce-o să ajungem la
inimă şi-atunci o s-o facem şi n-o să fie deloc înfricoşător sau
ciudat.
— Aş face-o cu Shadow, zic eu şi-mi imaginez că sărut un
băiat care arată ca Malcolm Dove.
Sprâncenele lui Ed încep să se mişte parcă de capul lor.
— Pe bune? zice el şi începe să râdă.
— Ce-i aşa amuzant?
— Nimic. N-ai decât s-o faci cu cine vrei tu.
Continuă să râdă şi se loveşte cu palmele peste coapse,
ţinând parcă ritmul hohotului de râs. Simt un impuls
puternic de a-i sparge nasul din nou.
— Nu-mi spune că tu nu te-ai gândit să faci sex cu fete.
— Ba am făcut chiar şi mai mult decât atât.
— Vreau să zic, cu fete cu care n-o făcuseşi.
Acum câteva clipe nu m-aş fi gândit că situaţia poate fi şi
mai umilitoare de atât, dar se pare că m-am înşelat.
— M-am gândit la fete pe care le cunosc, asta, da. Dar tu
nu-l cunoşti pe Shadow.
— Da, sigur, de parcă n-ai visat niciodată la Angelina
Jolie.
— Măcar ştiu cum arată.
— OK, eu nu l-am văzut niciodată pe Shadow. Am întâlnit
pe cineva care l-a văzut, aşa că-i aproape acelaşi lucru. Ba
chiar mă gândesc că s-ar putea să-l fi întâlnit în seara asta,
la petrecere.
— Te referi la Gorilla?
Ridică din sprâncene mai sus decât aş fi crezut că-i
posibil.
— Nu, nu la Gorilla. La un tip pe care l-am întâlnit afară.
Arăta ca un artist şi era simpatic şi purta un costum foarte
la modă.
— Nu pare deloc genul lui Shadow, zice el.
Îmi întorc capul spre stânga, să-i dau de înţeles lui Ed cât
se poate de limpede că nu-l bag în seamă. Nu trebuia să mă
facă să mă simt aiurea. Că doar n-am zis c-aş face-o cu

97
 - GRAFFITI MOON -
domnul Darcy. De fapt, am zis-o mai demult, dar asta era
acum multă vreme, când nu aveam maturitatea de acum.
Am făcut odată, împreună cu Jazz, câte o listă cu tipii cu
care am face-o. După ce s-a uitat peste a mea, mi-a zis:
— Ai trecut numai personaje imaginare.
— Şi ce dacă?
— Păi, trebuie să treci măcar o persoană reală. Cu ce
persoană reală ai face-o?
— Cu Shadow, i-am răspuns.
— Ce să zic, un graffer invizibil e deja un pas înainte faţă
de un personaj imaginar.
— Nu-i deloc invizibil. Nu l-am văzut eu până acum, asta-i
tot.
Până ajungem în staţie, niciunul nu mai zice nimic. Nici
cât aşteptăm trenul nu vorbim prea mult. Ed râde din când
în când şi de fiecare dată îmi vine să-i sparg nasul.
Odată urcaţi în tren, ne aşezăm faţă-n faţă, iar eu îmi
amintesc de domnul Licăr de Ezitare de pe ringul de dans.
— Leo e-un tip OK?
— Suntem prieteni la cataramă încă din şcoala primară,
spune Ed, cu picioarele aşezate pe locul din faţa lui.
— Dar cu iubitele lui se poartă bine?
— Nu mai are o iubită de ceva vreme, de când cu Emma.
— Fata aia cu… neuronii bine dezvoltaţi, vreau să zic.
Ed zâmbeşte molcom.
— Exact, fata aia cu… neuroni bine dezvoltaţi. Dacă vrei
să ştii, era şi inteligentă, şi amuzantă. Şi dură. Chiar îmi
plăcea.
— Şi de ce s-au despărţit?
— Habar n-am.
Eu cred că are habar, dar nu vrea să spună şi mi se pare
corect. Numai că am lăsat-o pe Jazz pe ringul ăla de dans
întunecos cu tipul ăsta şi aş vrea să ştiu dacă e ceva despre
care ar trebui s-o avertizez.
— Şi zici că, de când s-a despărţit de Emma, Leo doar se
culcă cu fetele?

98
 - CATH CROWLEY -
— Leo nu le minte. Jazz o să ştie cum stă treaba când va fi
cazul.
— Dacă va fi cazul, rectific eu, asta pentru că nu vreau ca
el ori Leo să-şi închipuie că Jazz e deja hotărâtă.
Nu cred că e, dar poate mă-nşel şi, oricum, nu vreau ca
Leo să-şi închipuie c-a şi pus mâna pe ea. Îmi imaginez
respectivul moment şi cum se va simţi Jazz. Nervoasă şi
emoţionată. Sperând să-şi petreacă următoarele câteva zile
cu Leo. Zile care se vor prăbuşi în capul ei asemenea unor
piese de domino. Şi apoi Leo o să-i spună cum stă de fapt
treaba. Îmi scot mobilul.
— Ar trebui să-i laşi în pace. Leo e un băiat mai bun decât
îşi închipuie lumea.
— Mie nu mi se pare-aşa, zic eu, formând numărul lui
Jazz.
— Lucy, răsună în telefon vocea entuziasmată a lui Jazz.
Petrecerea asta-i fabuloasă!
Acum în telefon răsună muzică şi-mi dau seama că-l ţine
în aşa fel încât s-aud eu.
— În sfârşit, a devenit şi viaţa mea palpitantă! Cum merge
cu Ed?
— E OK. Jazz, voiam să-ţi zic să ai grijă! Cu Leo.
— De ce? Ce-ai aflat?
— Nimic. Doar că te-am lăsat acolo singură şi-mi fac griji.
Planul era să rămânem împreună.
— Nu-ţi mai face griji pentru mine. Distrează-te!
Îmi trimite un pupic prin telefon, cel puţin aşa mi se pare,
şi închide. Ed ridică iar din sprâncene.
— Iar eşti supărată, îi spun.
— De ce? Ţi se pare că încerc să te strâng de gât?
— Nu-nţelegi ce-ar însemna pentru Jazz. Eu ştiu cum e să
fii dezamăgit, după faza cu sângele şi nasul spart de la… ce-o
fi fost întâlnirea aia a noastră.
Ed tot ridică din sprâncene.
— E-adevărat, era sângele tău. Mă gândesc că trebuie să
fii şi tu puţin dezamăgit.

99
 - GRAFFITI MOON -
— Aşa crezi?
Trenul se opreşte şi trebuie să coboram, dar uşile nu se
deschid. Mecanicul anunţă în difuzoare că e vorba despre o
mică defecţiune, dar că totul se va rezolva curând. Mi-l şi
imaginez în cabină, apăsând butoanele, dar uşile tot nu se
deschid. Mai apasă pe butoane, zic eu în gând, în timp ce ne
uitam ţintă amândoi, Ed şi cu mine, la uşă.
Prin geam pot vedea o parte a desenului lui Shadow,
plutind parcă pe cer.
— Ce ironic, zic eu, fără să mă aştept ca Ed să priceapă.
— Ce-i ironic? Că suntem blocaţi în tren, holbându-ne
prin geam la un cer desenat sau că ne-am întors de unde-am
plecat?
— Păi, cred c-amândouă.
— Chiar dacă nu ştiu cine-i Atticus Finch, nu-nseamnă
că-s bătut în cap.
— N-am spus niciodată asta.
— Ştiu ce-nseamnă ironia.
— Bine, Alanis.
— De ce-ai acceptat să mergem la film dacă nici măcar nu
mă placi?
— A fost un accident.
— Ai acceptat accidental?
— Nu. Am acceptat intenţionat. Cealaltă treabă a fost un
accident.
— Nici măcar nu mi-ai chemat un taxi. Ai idee cât de tare
te doare când ai nasul spart?
— Eşti în continuare supărat pe mine.
— Normal că sunt. N-ai sunat nici măcar o dată să vezi
cum mă simt. După asemenea accidente, de obicei oamenii
sună să-şi ceară scuze.
— Ai perfectă dreptate, îi spun.
Chiar are. Cum de nici măcar nu m-am gândit să-l sun?
Cum de nu i-am căutat un taxi? L-aş fi putut chema pe tata.
— Nu m-am gândit nicio clipă să te sun.
Mă retrag sub ameninţarea unei ridicări din sprâncene.

100
 - CATH CROWLEY -
— Dar am vomitat atunci, continui eu. Ceea ce aş zice că
exprimă unele remuşcări.
Sprâncenele lui revin în poziţia normală.
— Ai vomitat?
— Când am ajuns acasă. Cât pe ce să n-ajung la chiuvetă.
A trebuit s-arunc hainele pe care le purtam.
Ed nu zice nimic douăzeci de secunde. Ştiu, pentru că le-
am numărat. Apoi spune:
— Păcat. Chiar mi-a plăcut tricoul pe care-l purtai.
— Mai ţii minte ce tricou am purtat?
— Îmi amintesc tot, până în momentul anesteziei.
— Chiar îmi pare rău, îi spun. Îmi pare tare rău că ţi-am
spart nasul şi că nu ţi-am găsit un taxi.
— Şi că n-ai sunat să vezi cum mă simt.
— Şi pentru asta.
Se sprijină de peretele vagonului şi-ncrucişează braţele.
— Îmi pare rău că ţi-am pus mâna pe fund. Nu mă pot
abţine.
— Da’ ce-are, domnule, fundu’ meu?
Iar ridică sprâncenele. Se deschid uşile.
— S-a rezolvat, se aude vocea mecanicului în difuzoare.
— Dacă Jazz seamănă vreun pic cu tine, Leo ar trebui să-
şi facă griji, zice el şi mă lasă să cobor prima în întunericul
nopţii, ceea ce, trebuie să spun, nu mi-a displăcut deloc.

101
 - GRAFFITI MOON -

POETUL
RINGUL DE DANS
ORA 23:30

Ghicitul în dans

Ea spune că ştie în ce fel

O să mă mişc
„În continuare o să te roteşti în jurul meu
Şi-o te întorci apoi de unde-ai pornit.”

„Asta-i o dovadă că nu am talent la dans” îi spun eu.

„Nu-i o dovadă că eşti clarvăzătoare.”
„Nu crezi că pot să-ţi citesc gândurile?”
Ba cred. „Nu.”

Se roteşte domol
În sens invers acelor de ceas
Ca şi cum şi-ar desfăşura
Nişte bandaje
„Eu ştiu anumite lucruri” spune ea.
Simt miros de mentă
E prea dulceag aici, înăuntru,
Prea întuneric
Prea repede
Prea ca ea

Mă mişc în sensul acelor de ceas

Înfăşurând
Ceea ce ea desfăşoară

„Vezi, zice ea, ai făcut exact

Ceea ce-am prezis
c-o să faci.”

102
 - CATH CROWLEY -

ED
„Am vomitat” a zis Lucy, iar asta mă binedispune. Am
învăţat cuvântul ăsta de la Bert, şi-mi place. După ce-am
ieşit prima dată cu Beth, a făcut o serie de desene cu mine
binedispus. A dat paginile una după alta şi omuleţul din
desene şi-a lovit de câteva ori călcâiele în aer.
— Aşa m-am simţit după prima întâlnire cu Valerie şi am
început să ieşim împreună, mi-a spus el.
În seara asta, îmi cam vine să sar în sus de bucurie. Lui
Lucy i-a plăcut îndeajuns de mine încât să vomite.
— Îmi pare rău că ţi-am pus mâna pe fund, i-am zis.
— Da’ ce-are, domnule, fundu’ meu? întreabă ea şi
zâmbeşte mai mult.
Îi văd pata de pe gât şi simt o pornire aproape de nestăvilit
să o ating. N-o fac însă, pentru că trebuie să fii de-a dreptul
nebun să faci de două ori acelaşi lucru, dar să te aştepţi la
un rezultat diferit.
Eşti binedispus, mulţumeşte-te cu asta. Nu cere mai mult.
Bucură-te de plimbarea asta împreună cu ea. Bucură-te să-i
arăţi desenele tale şi să asculţi ce părere are despre ele.
Bucură-te să-ţi iei rămas-bun de la ea înainte să-i jefuieşti
şcoala. Acest ultim gând îmi mai temperează un pic buna
dispoziţie. Chipul lui Bert îmi apare în minte, spunându-mi
că hoţii nu merită să fie binedispuşi.
— Deci suntem chit, îmi spune Lucy în timp ce ne
îndreptăm spre Feast.
— Niciodată n-o să putem fi chit, îi răspund eu. Stăm doar
un pic mai bine decât înainte.
Ne continuăm drumul. Pe stradă oamenii s-au rărit, mai
întâlnim doar câţiva, ici şi colo. Iar din când în când dăm
peste câte un tip care plecase fără ţintă cu o noapte înainte
şi hotărât să ajungă acolo în noaptea asta. Leo nu trece
niciodată pe lângă vreunul dintre beţivii ăştia fără să le dea
bani, chiar dacă are doar mărunţiş în buzunar. N-a mai
trecut pe-acasă din ziua în care s-a mutat la bunica lui. „N-
103
 - GRAFFITI MOON -
am de ce să mă-ntorc”, zice el, dar nu cred că-i chiar atât de
simplu. Cei câţiva bănuţi pe care-i aruncă amărâţilor ălora
de pe străzi sunt felul lui de a-şi cere scuze pentru că nu
poate face faţă junglei de-acasă.
— Ai observat vreodată cum se schimbă faţa nopţii? o
întreb pe Lucy. La început e plin de oameni şi zgomot, apoi
aceştia se răresc până când, pe la jumătate, nu mai rămâne
aproape nimeni şi nimic, în afară de tine.
— Ţi se-ntâmplă des să fii treaz la jumătatea nopţii?
— Nu chiar. Încep munca devreme.
Sau începeam. De când mi-am pierdut jobul, acum mai
bine de-o lună, simt o nevoie puternică să desenez şi uneori
stau şi câte o jumătate de noapte. Mă trezesc târziu şi-mi
petrec după-amiezile prin galeriile cu intrare liberă din oraş.
Uneori, le vizitam împreună cu Bert, sâmbăta dimineaţa.
Apoi ne mâncam prânzul în parc şi stăteam de vorbă despre
ceea ce ne-a plăcut. Nu mă săturam niciodată să-mi petrec
timpul cu Bert. Să-i privesc mâinile bătrâne cum desenează
lumea.
— Bicicleta mea e la locul ei, spune Lucy, arătând în faţă.
Pe-aici nu poţi şti niciodată la ce să te-aştepţi. Uneori, mai şi
dispar lucruri.
Lacătul cu care-şi asigură bicicleta e cât un căţel
Chihuahua pe care l-am avut odată şi-i spun că e puţin
probabil să se care cineva cu o foarfecă de metal suficient de
mare ca să-l poată tăia.
— Îmi place bicicleta mea. Vreau să fie în siguranţă, îmi
răspunde şi îşi pune casca albastră cu un fulger desenat pe-
o parte.
Îmi vine în minte un desen pe care l-aş putea face. O fată
în formă de fulger brăzdând cerul, iar la sol, un băiat care
încearcă s-o prindă cu un paratrăsnet.
— Şi casca-ţi place? o întreb.
— Nu-i nimic în neregulă la casca mea, domnule.
Îmi arată două tije, fixate în partea din spate a bicicletei.

104
 - CATH CROWLEY -
— La ce folosesc? Să-nveţi să mergi pe bicicletă sau ceva
de genul ăsta?
— Sunt suporturi pentru picioare. Tata le-a făcut pentru
vară-mea. Urcă.
— Dar n-am cască mişto, cu fulger, ca a ta.
— Ai capul destul de tare.
— Foarte amuzant.
Mă aşez cât mai bine, fără s-o ating.
— Pornim spre depou, spune ea şi apasă pe pedale.
Nu ne mişcăm din loc.
— Oricând vrei, o tachinez eu. Dacă s-ar putea, cât încă
suntem ţineri şi frumoşi.
Apasă iar cu forţă pe pedale.
— Cred că ai o tonă.
— Vrei să trec eu în faţă?
— Trebuie doar să-mi iau avânt. Dă-te jos.
— Eşti de-a dreptul fermecătoare, dar probabil că ţi se
spune asta tot timpul.
— Dă-te jos! zice ea din nou. Eu o să pornesc cu bicicleta,
iar tu o să fugi în urma mea şi-o să te urci din mers.
— Sunt mulţi băieţii care te invită să ieşi cu ei a doua
oară?
— Numai ăia care au tupeu.
Mă dau jos. Porneşte, iar eu mă ţin după bicicletă, în josul
străzii.
— Mai repede! strigă ea. Nu pot încetini, că-mi pierd
avântul.
Alerg cât pot de repede şi mai că reuşesc să ating bicicleta.
— Nu-s Superman, îi spun eu.
Încetineşte puţin, eu fac un salt cât pot de mare şi mă
trezesc întins pe asfalt. O ţinem aşa o vreme, cu mine
alergând, sărind şi căzând, şi mă întreb cum ar putea fi asta
o dovadă de curaj.
— E imposibil să urc pe bicicletă aşa.
— Mai încearcă o dată, îmi zice ea.

105
 - GRAFFITI MOON -
Încă o dată şi gata, îmi zic în sinea mea, şi încep să alerg,
strigând în tot acest timp, de parcă asta mi-ar da viteză.
Încetineşte puţin, eu sar şi aterizez cu un picior pe suport,
ceea ce-i un miracol.
— E-un miracol! îi strig eu.
— În sfârşit! spune ea.
— Ştii ceva? Când o să-mi iau carnetul, fratele lui Leo o
să-mi dea să conduc o maşină. O să te pun şi eu să urci din
mers.
— O să mă plimbi cu maşina?
— Dac-o să ai condiţie fizică, sigur, te iau cu maşina.
De la Feast o luăm pe Carville Street şi Sycamore. Trecem
pe lângă blocuri şi case ponosite, eu închid ochii şi mă las
purtat de mişcare, iar zidurile se prăbuşesc peste mine ca
atunci când simt spaţiul gol care mă-nconjoară. Poate că,
ceva mai târziu, o să merg să desenez undeva bezna
dindărătul pleoapelor mele. O beznă plină de zgomotele
oraşului şi de răsuflarea ei.
— Nu-i rău deloc, zic eu. Parcă nici n-am fi aici.
— Nu te obişnui. O să trebuiască să cobori şi să mergi pe
jos când ajungem la o pantă.
— Nu-s pante. Te duc la nişte ziduri desenate de Shadow
care nu presupun niciun efort ca să ajungi la ele.
N-am de gând să-i arăt locurile tainice. Jos, la docuri, şi în
fabricile vechi. Ori în vechiul parc de rulote, de lângă parcul
pentru skateboarding.
— Acum ia-o la dreapta, îi zic eu şi-o apucăm pe Pitt
Street.
Trecem pe lângă blocul în care locuiesc, dar nu-i spun. Pe
Beth n-am adus-o aici decât la luni bune după ce
începuserăm să ieşim împreună. Preferam să mă întâlnesc
cu ea în alte locuri. În spatele grădinii ei. Sau în parc. Ori,
după ore, la magazinul de vopsele.
— De ce n-o inviţi la noi la cină? m-a întrebat odată
mama. Ţi-e frică să nu te fac de râs?
— Mi-e frică să nu facă toxiinfecţie alimentară.

106
 - CATH CROWLEY -
— Leo se îndoapă la noi aproape seară de seară. Încă nu l-
am omorât.
— Şi-a întărit imunitatea de-a lungul anilor. Şi eu, la fel.
Am pupat-o pe obraz şi m-am îndreptat către uşă.
— Ed! m-a strigat ea. Spune-i să vină sâmbătă seara, la
şapte. O să comandăm mâncare.
A venit şi Leo şi, cum masa noastră nu era suficient de
mare să încăpem toţi, am mâncat pe podea, în sufragerie.
Mama cumpărase un covoraş albastru în ziua aia, asta
pentru că ştia că nu suport mocheta din apartament. Beth a
adus flori şi, datorită prezenţei ei, a florilor şi a covoraşului
albastru, toate vechiturile din apartament păreau aproape
noi.
— Şi ce mai citeşti? a întrebat-o mama pe Beth, ştiind că
studiază literatura.
— Oameni şi şoareci7, i-a răspuns Beth şi toţi trei au
început să-şi înşiruie scriitorii preferaţi.
Leo îi dădea întruna cu Henry Rollins, ca de fiecare dată,
iar mama, cu sumedenia de cărţi pe care le-a citit când era
însărcinată cu mine, pentru că oricum n-avea altceva de
făcut, şi în tot acest timp eu mă gândeam la un desen cu un
covor fermecat. Pe covor, trei oameni. Şi un băiat care se
prăbuşeşte prin văzduh. În asemenea momente mă întreb
dacă nu cumva semăn mai mult cu tata decât cu mama.
Dacă el ar fi fost acolo în seara aia, pesemne că aş fi avut un
tovarăş de prăbuşire.

Ajunşi la depou, Lucy asigură bicicleta cu lacătul cât un

Chihuahua şi demontează farul. Până s-apuc s-o întreb dacă
are nevoie de ajutor la sărit gardul, ea a aterizat deja de
cealaltă parte.
— Bănuiesc că nu, zic şi mă caţăr în urma ei.
Lucy luminează calea pe lângă vagoane trase pe linie
moartă, acoperite de gândurile nocturne ale mele şi ale lui

7 În original, Of Mice and Men, carte scrisă de John Steinbeck şi apărută

în 1937 (n.r.).
107
 - GRAFFITI MOON -
Leo. Urşi polari care dau foc gheţarilor cu nişte beţe de
chibrit, desen făcut după ce Leo îi auzise pe nişte politicieni
spunând că nu oamenii sunt cauza încălzirii globale. Normal.
Animalele sunt de vină. Un alt desen înfăţişează Pământul
îmbrăcat cu un pulover tricotat de mână şi un fes. Poate aşa
se explică încălzirea? Leo a trecut printr-o fază în care a fost
preocupat de problemele de mediu, iar pe mine nu mă
deranja să-i fac desenele, înţelegeam unele dintre treburile
astea, pe altele, nu. Trecem pe lângă una dintre poeziile lui,
„Tic-tacul lăuntric”, iar Lucy stă pe loc ca să o citească.
— Uneori, e mai degrabă poet, spune ea. Alteori, pare mai
curând un comentator pe teme sociale.
Mă limitez să răspund printr-o ridicare din umeri şi merg
mai departe. Nu m-am gândit niciodată cu adevărat la
aspectul ăsta. În ultima vreme, scrie texte mai lungi, dar mi-
am închipuit că are mai multe de spus. Uneori, Leo are chef
să vorbească despre ce-a mai aflat la ora de filosofie, iar
alteori nu-şi doreşte decât să stea în tăcere şi să-şi mănânce
covridogul.
— Cu toate că-i aproape de şcoală, n-am fost niciodată pe-
aici, spune Lucy, iar eu îi răspund că mai trec din când în
când, ca să văd ce desene au mai apărut.
— Înţeleg că eşti fan graffiti? mă întreabă ea, dar se
îndepărtează ca să cerceteze următorul vagon, înainte ca eu
să apuc să-i răspund.
— Unele desene-mi plac, altele, nu, îi răspund eu, dar nu
mă ascultă.
Privesc peste umărul ei la un graffiti pe care l-am făcut
împreună cu Leo ca să ne amuzăm. În primul cadru, un
băiat face autostopul, în al doilea cadru, o maşină condusă
de un alt băiat opreşte şi-l ia, iar în al treilea, maşina se
îndepărtează. Pe plăcuţa cu numărul maşinii scrie Psihopat.
Îmi vine să râd gândindu-mă la noaptea în care l-am făcut.
Leo a venit cu ideea. Eu doar am desenat un tip care
evadează.
— Vezi? zice Lucy. Are umor.

108
 - CATH CROWLEY -
— N-am zis niciodată că n-ar avea.
Trecem la vagonul următor.
— De-aia îţi place de el, pentru că are umor?
— Îmi place de el pentru că-i inteligent. Şi ştii, şi el, şi eu
suntem amândoi artişti, aşa că avem ceva-n comun.
Îşi răsuceşte brăţara.
— De aproape doi ani iau lecţii de sticlărie de la Al Stetson,
continuă ea. M-a ajutat să-mi termin proiectul la arte.
— Şi cum e? o întreb.
— E super. Îmi vine o idee şi îi dau formă cu mâinile mele.
Înţelegi?
— Cred că da, răspund eu, dar de fapt aş vrea să spun:
da, ştiu.
Ştiu cum e, când mă trăsneşte un gând în puterea nopţii
şi nu mai pot dormi până ce nu-i dau glas într-un desen.
— Al face toate formele alea care acoperă întreg tavanul,
asemenea unor flori agăţate de cer. Se lovesc unele de altele
şi, întrucât au dimensiuni şi grosimi diferite, scot sunete
felurite. Parc-ar fi un tavan de flori cântătoare.
M-am uitat o dată prin fereastra atelierului şi mie mi s-a
părut că-s nişte nori de trompete. Acum, c-am aflat că scot şi
sunete, îmi plac şi mai mult. De-afară nu puteam auzi nimic.
— Le-am văzut, mă trezesc spunând.
— Unde? mă întreabă ea.
Tuşesc, ca să-mi dau puţin timp de gândire.
— Undeva prin oraş. Sunt câteva prăvălii de sticlărie lângă
magazinul de vopsele.
Scutură neîncrezătoare din cap.
— Poate c-ai văzut nişte obiecte făcute de el, dar n-aveai
cum să le vezi pe-astea. Le-a făcut la început, înainte să-şi
definească propriul stil. Spune că-s prea tributare influenţei
altor artişti în sticlă şi le ţine în atelier, ca să-i amintească să
fie el însuşi. Mie-mi plac, dar îmi plac şi obiectele pe care le
face acum. Vazele alea uriaşe, de-un stat de om. Sunt
transparente, dar când cade lumina pe ele poţi distinge
modele peste tot în sticlă. Mă fac să mă gândesc la nişte

109
 - GRAFFITI MOON -
fantome cu diverse forme gravate pe piele. Ai văzut vaze
dintr-astea?
Îi răspund că nu, ca să nu intru-n încurcătură, dar de fapt
le-am văzut prin fereastră. Nu-nţelegeam de ce-mi plăceau
atât de mult, pentru că, de obicei, tocmai culoarea unui
obiect mă atrage.
Mă gândesc cât de cool ar fi să pot expune şi eu undeva.
Ştiu că, în majoritatea cazurilor, grafferii susţin că ei n-au
nevoie să expună într-o galerie, dar pe mine nu m-ar deranja
să-mi văd desenele expuse într-o încăpere cu pereţi albi. Am
mers cu Bert să vedem o expoziţie a lui Ghostpatrol, un artist
de stradă care expune şi în galerii.
— Ai putea expune şi tu aici, mi-a zis Bert.
I-am răspuns că visează. El mi-a replicat că numai visând
poţi ajunge undeva.
Lucy se opreşte în faţa unui desen care mă înfăţişează pe
mine, în picioare, într-un întuneric subţiat. L-am făcut nu cu
multă vreme în urmă. Totul în jurul meu, pe perete, are
dimensiuni reduse. Felinare anemice răspândesc o lumină
slabă. Îl priveşte cu atenţie o vreme, dar nu-l înţelege.
— Şi despre ce-i proiectul tău la arte? o întreb.
— E alcătuit din douăzeci de sticle-suvenir şi l-am intitulat
Flota amintirilor. Sunt în parte ambarcaţiuni, în parte sticle,
în parte creaturi, spune ea şi-mi întinde farul bicicletei.
Îndrept fasciculul de lumină asupra ei, astfel că e ca o
apariţie între fantomă şi făptură din vis.
— Suflu în ele şi le fac să se rotească, spune ea, iar eu nu-
nţeleg prea bine ce vrea să zică, dar îmi vine în minte un
desen pe un perete, în care de pe buzele ei se desprind
baloane de sticlă.
Scoate un creion de cărbune din buzunar şi începe să
deseneze în jurul imaginii mele. Pe suprafaţa aia, cărbunele
abia dacă o să ţină peste noapte şi ştiu că o să mă-ntorc
mâine, să îngroş desenele ei cu vopsea.
Unele dintre sticlele desenate de ea sunt nişte jumătăţi de
lună netede, care se termină la un capăt într-un soi de cârlig,

110
 - CATH CROWLEY -
ca să se poată agăţa unele de altele. Mai sunt nişte sori cu
formă ciudată, care se îngustează şi se înalţă într-o singură
linie de lumină, lungă şi subţire. Iar altele se lărgesc la un
capăt asemenea unor trompete ori se termină în nişte bucle
răsucite, care mă trimit cu gândul la un circ.
Lucy estompează liniile cu degetele şi mă întorc în timp,
când încă eram la şcoală şi o urmăream desenând formele
alea înlănţuite. Mă gândesc că ideea acestor sticle s-a născut
chiar de acolo şi sunt cât pe ce s-o întreb, dar mă abţin.
După o vreme, se dă câţiva paşi înapoi şi privim amândoi
la formele care mă împresoară în întunericul subţiat.
Desenul meu arată mai bine cu aceste adăugiri, dar încerc să
nu las să se citească ce gândesc. Anume, că ceea ce a făcut e
ciudat şi cool şi frumos, exact ca ea.
— Aşa-mi imaginez eu c-ar arăta amintirile, îmi spune ea,
dacă le-ai putea vedea. Ciudat, aşa-i?
— Mda, dar şi tu eşti ciudată, îi spun eu, şi mă gândesc la
un desen pe care am de gând să-l fac, care ar urma să
înfăţişeze un băiat cu un ocean în trupul lui.
Iar pe apele acestuia vor pluti sticlele-bărcuţă ale lui Lucy.
— Unele dintre sticle sunt însăşi memoria.
Îşi plimbă mâna peste acest amalgam.
— Ştii, câteodată un anumit moment nu-i reprezentat în
mintea ta de un cuvânt, ci de un miros, de un sunet sau de o
formă.
Noaptea asta va fi o pasăre care dă din aripi pe un zid.
— Bănuiesc.
— Unele sunt din sticlă transparentă şi au o formă mai
regulată.
O indică pe una dintre ele, care arată aproape ca o sticlă
obişnuită, dar are şi ceva dintr-o canoe.
— Reprezintă lucrurile de care nu-ţi aminteşti. În unele
dintre sticle am băgat diverse obiecte. Al mi-a dat ideea asta.
Când era copil, făcea bărcuţe din alea băgate într-o sticlă.
— Şi ce-i înăuntru? o întreb.

111
 - GRAFFITI MOON -
— În general, lucruri pe care mi le amintesc din copilărie.
În asta, de pildă, e o capă micuţă şi o baghetă, ca să-mi
amintesc de când aveam zece ani. Mama a cusut câte un
costum pentru mine şi pentru ea, ca să apărem în unul
dintre numerele lui taică-meu. E actor, dar uneori face pe
animatorul la petreceri pentru copii, ca să mai câştige un
ban. Mama şi cu mine intram într-o cutie, tata lovea de
câteva ori în ea şi, când dădea perdeaua la o parte,
dispăream, iar după ce lovea iar în cutie, apăream din nou.
— Şi cum făceaţi, ieşeaţi pe la celălalt capăt al cutiei?
— Tocmai aici e chestia, zice ea. Aşa cum îmi amintesc eu,
chiar mergeam undeva. Adică, acum sunt conştientă că era o
şmecherie, dar la vremea aia mama ştia ce se-ntâmplă, eu
însă nu ştiam. În capul meu, tata făcea lucrurile să se-
ntâmple aşa.
— Şi taică-meu era magician, îi spun, privind sticlele alea
goale. A lăsat-o pe maică-mea însărcinată şi s-a făcut
nevăzut.
— Oh, zice ea, cu o expresie ciudată pe chip.
— Stai liniştită. Asta se-ntâmpla înainte să mă fi născut
eu. Nu l-am văzut niciodată.
E şi el pe undeva prin depou, într-un loc mai dosnic. Un
desen înfăţişând o gaură în formă de bărbat.
Străbatem ce-a mai rămas din depou, iar ea-mi povesteşte
despre culorile din atelierul lui Al şi-aş vrea să merg acolo
împreună cu ea. În locul în care grădina de trompete atârnă
din tavan.
Din când în când ne oprim să privim câte ceva scris de Leo
sau desenat de mine. Se opreşte în faţa unui ultim desen pe
care aş fi preferat să nu-l vadă. Nu e nimic amuzant la
oceanul ăla alb. Desenul are un ritm al lui, de parcă apa ar
încerca să-şi recapete suflul. Leo scrisese dedesubt: Marea
dezamăgită. Folosise un font numit Empty, iar cuvintele tot
aşa mi se par că şi arată: goale.
— Te-ai simţit vreodată în felul ăsta? mă întreabă Lucy.
Complet dezumflat?

112
 - CATH CROWLEY -
Gândul mă poartă la noaptea în care am făcut desenul. La
o săptămână după moartea lui Bert. O săptămână în care
intram în magazin aşteptându-mă să dau cu ochii de el.
Şapte sticle neatinse de bere, aliniate pe pervazul ferestrei,
pentru că Valerie mi le punea în continuare în pachetul de
prânz, dar eu nu le puteam bea fără Bert.
Dar nu vreau să vorbesc despre asta acum.
— Nimic nu m-a dezamăgit mai mult decât faptul că
serialul Veronica Mars n-a avut decât trei sezoane, îi
răspund. Şi că Butterfingers nu au tablete de ciocolată mai
mari.
— Acum au, să ştii.
— Asta-i o veste excelentă.
— Eu aş vrea să existe cupe de ciocolată umplute cu unt
de arahide mai mari, dar asta chiar că n-o să se-ntâmple,
zice ea.
Acum, că stau şi mă gândesc, mi se pare straniu şi mie.
— Ai dreptate. De ce nu fac şi unele mai mari?
— Mister absolut.
— Ai putea să cumperi câte trei, le topeşti, apoi le bagi în
frigider să se întărească din nou, îi spun eu.
— Ar ieşi ceva fără nicio formă.
— Dar tot ciocolată ar fi. Cu acelaşi gust.
— Bănuiesc. Dar mie-mi place să fie cupele de ciocolată
întregi, cu untul de arahide înăuntru.
— Văd că ai o poziţie foarte fermă în legătură cu raportul
înăuntru/ în afară.
— Aşa-i, spune ea, şi mi-ar plăcea să poată vorbi despre
artă şi despre ciocolată în acelaşi timp.
Îmi place şi ideea ei cu sticlele. Amintiri care nu-s altceva
decât o formă bizară ce pluteşte în adâncul tău, nimic altceva
decât nişte sticle goale. Iar lucrurile bune sunt băgate în
sticlă, ca să nu poată pluti în derivă.
Plecăm din faţa desenului şi ne întoarcem în direcţia din
care am venit.

113
 - GRAFFITI MOON -
— Întotdeauna m-am întrebat cum fac să introducă
corăbioarele în sticlă.
— Al mi-a arătat cum se face, zice ea. Întâi faci sticla. Sau
o cumperi. Apoi urmează corăbioara. O construieşti în
exterior, cu catarg pliabil, întinzi o mare din chit în interiorul
sticlei, apoi strecori corăbioara prin gâtul sticlei şi ridici
velele din exterior. Aşa mi-am băgat şi eu amintirile
înăuntru. Le-am făcut mici şi pliabile. Dar cred că-mi
plăceau mai mult sticlele-astea înainte, când erau încă un
mister pentru mine, decât acum, când ştiu cum se
procedează.
Unul dintre dinţii ei din faţă e un pic ciobit şi-mi închipui
că-mi trec degetul peste marginea lui. Dar apoi îmi imaginez
că Lucy ar afla că eu sunt Shadow. Mă gândesc cât de
dezamăgită ar fi, dat fiind că nu-s decât un tip fără nicio
direcţie, nu unul sensibil, inteligent şi amuzant. Mi-o
imaginez mergând la facultate şi făcând obiecte din sticlă, iar
pe mine mă văd rămânând unde sunt şi-acum, desenând
graffitiuri pe pereţi şi chinuindu-mă să fac rost de bani de
chirie.
— Îţi pot arăta cum să bagi corăbioara în sticlă, zice ea.
Dacă vrei.
— Ştiu şi eu? Prea multă bătaie de cap pentru o bărcuţă
care nu pleacă nicăieri.

114
 - CATH CROWLEY -

POETUL
TEMA 5
POEZIE 101
ELEV: LEOPOLD GREEN

Tic-tacul lăuntric

Înlăuntrul lui e-un gard de sârmă

Iar dincolo de gard e-un câine
Şi în spatele câinelui sunt hoţi
Şi în spatele hoţilor
E-un cârd de coşmaruri
Iar dincolo de coşmaruri
Dacă poţi trece de ele
Sunt lucrurile care îl fac să ticăie
Tic-tac, tic-tac

115
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Merg împreună cu Ed printre vagoane şi mă trezesc într-
un univers al lui Shadow despre care habar n-aveam că
există. Mi-l imaginez stând aici singur şi desenând în lumina
roşiatică revărsată dinspre strada învecinată şi-mi doresc şi
mai mult să-l găsesc. Din când în când, mi se pare că-i aici
pentru că, în întuneric, Ed pare o umbră proiectată de
altcineva.
Îi împărtăşesc lui Ed lucrurile pe care aş vrea să i le spun
lui Shadow. Îi povestesc despre proiectul meu la arte, Flota
amintirilor. Totul a pornit de la formele înlănţuite pe care le
desenam la oră. În timp ce-i urmăream la treabă pe Al, pe
Liz, pe Jack, desenam golul dinlăuntrul meu care mă
cuprindea când priveam luna pe care aş fi putut-o absorbi
direct de pe cer sau vizualizam vârtejul de galben solar
produs între Ed şi mine în ziua în care mi-a dat întâlnire.
Formele alea înlănţuite se tot schimbau, la fel ca sticla
lucrată de Al, iar până la urmă am obţinut o pagină plină de
sticle care semănau cu nişte bărci plutind pe suprafaţa unui
ocean. La finalul a două săptămâni de privit şi desenat, Al a
vrut să-mi vadă blocul de desen. „Parc-ar fi o flotă a
amintirilor”, a zis el şi în momentul ăla am înţeles că asta şi
erau.
Erau toate lucrurile la care mă gândeam şi pe care mi le
aminteam. Îmi plăcea ideea că prin canalele de sub pielea
mea circulă toate formele alea bizare, meşteşugit colorate.
— Asta o să faci pentru proiectul de absolvire, mi-a zis Al
atunci.
— Nu-s puţin cam ciudate? l-am întrebat, întorcând
pagina în fel şi chip.
— Lucrurile ciudate sunt uneori cele mai frumoase, mi-a
zis el. Formele astea au apărut din adâncul fiinţei tale.
I-am povestit lui Ed cum le suflu, le răsucesc şi apoi iar le
suflu. Cum am reuşit să le fac să arate ca un amestec între

116
 - CATH CROWLEY -
sticlă, barcă şi creatură. Îmi forţez amintirile să iasă afară,
iar sticla ia forma acestora.
Le-am desenat în jurul unui graffiti al lui Shadow
înfăţişând un băiat într-o noapte pustie. Ciudatele sticle-
bărcuţă care pluteau pe oceanul dinlăuntrul meu, iată-le
plutind acum în jurul lui, pe perete.
Toate au partea de jos curbată. Unele se deschid la un
capăt, asemenea unei sticle obişnuite, şi au o gură rotundă,
netedă. Altele se termină într-un fel de cârlig de sticlă, menit
să le agate unele de altele. Toate sunt aşezate pe o foaie de
sticlă albastră.
Ed mă priveşte desenând, iar, din când în când, întorc şi
eu capul spre el, dar nu-mi dau seama la ce se gândeşte. Îi
spun că aşa-mi imaginez eu c-ar arăta amintirile, ca aceste
sticle-bărcuţă, iar Ed îmi zice că-s ciudată, dar apoi se
apropie de perete şi priveşte formele cu interes.
E prea multă linişte, aşa că dau glas motivelor pentru care
am construit flota. Uneori, o amintire e ceva ce nu poate fi
exprimat în cuvinte. Una dintre sticlele pe care le-am făcut e
un vârtej de albastru-închis. Îmi amintesc că aşa mă
simţeam în copilărie, în seara de Ajun.
Îi explic că Al mi-a dat ideea cu sticlele astea înăuntrul
cărora am băgat diverse lucruri.
— În copilărie făcea corăbioare băgate în sticlă.
Ed mă întreabă ce au în interior şi mi se pare amuzant să-
i spun, pentru că s-ar putea să nu-nţeleagă. Înăuntrul lor se
află amintirile mele cele mai de preţ, aşa că unele sunt de
când eram mică, lucruri pe care mi le amintesc despre
părinţii mei din perioada de dinainte de ciudăţenia cu
şopronul.
Într-una dintre sticle e un peşte de lut. E destul de mic
încât să încapă pe gâtul sticlei, asta deoarece unele lucruri
nu sunt pliabile. L-am inclus în flota amintirilor pentru că
mergeam cu cortul la Wilsons Promontory. Mama se prefăcea
că găteşte ce pescuia tata, dar, de fapt, peştii prinşi de el
erau prea mici, aşa că mama cumpăra mâncarea pentru cină

117
 - GRAFFITI MOON -
de la „Fish-and-chips” şi ne prefăceam cu toţii că mâncam
peşte prins în ocean. Tata se prefăcea atât de bine, încât
niciodată n-am fost sigură dacă ştia adevărul.
Într-o altă sticlă, erau câteva lucruri fixate în chit: un colţ
de pagină din manuscrisul mamei, o piesă micuţă de sticlă,
făcută de mine, şi o glumă dintr-un număr de-ale tatei.
„Arta e mai importantă decât banii, Luce. O să găsim o
soluţie să plătim, nu-ţi face griji”, mi-a spus mama când i-am
vorbit despre propunerea lui Al de a mă învăţa meşteşugul
sticlăriei.
Îi povestesc lui Ed despre tata şi despre numărul în care
ne făcea să dispărem pe mama şi pe mine, iar el îmi spune:
— Şi taică-meu era magician. A lăsat-o pe maică-mea
însărcinată şi s-a făcut nevăzut.
Susţine că nu-i pasă, dar chipul lui e transparent
asemenea unei sticle şi ştiu că-l afectează asta. Aşa că, în
timp ce străbatem depoul, îi povestesc despre culorile din
atelierul lui Al, despre florile care atârnă din tavan. Al mi-a
arătat cum se fac florile alea. Eu răsuceam tija în timp ce el
sufla, iar sticla topită se transforma în petale înaintea ochilor
noştri.
În unele zile, nici n-aş vrea să mai plec de la atelier.
Rămân lângă acele flori, căci lumina care trece prin ele
transformă atelierul într-un cer pastelat, iar şopronul în care
locuieşte tata abia se mai ţine în picioare, îşi acoperă
ferestrele cu saci de plastic lipiţi cu bandă adezivă, ca să
împiedice insectele şi ploaia să pătrundă înăuntru.
Trecem de la un desen la altul, până în mijlocul depoului
şi mai departe şi, în cele din urmă, ne oprim, pentru că am
ajuns la ultimul desen. Marea dezamăgită, a scris Poetul. La
fel mă simt şi eu când îl văd pe tata, dimineaţa, ieşind din
şopron în halat şi papuci de casă, cu trusa de toaletă în
mână.
— Te-ai simţit vreodată aşa? Total dezumflat? îl întreb pe
Ed.

118
 - CATH CROWLEY -
Nu ştiu ce răspuns aştept din partea lui, dar, oricum, nu
unul în care să pomenească de Veronica Mars şi de
bomboanele de ciocolată umplute cu unt de arahide. Îmi
place că poate vorbi şi despre artă, şi despre ciocolată, şi
despre televiziune, şi niciunul dintre noi nu are momente de
tăcere stânjenitoare ca să-şi găsească cuvintele. Cel puţin
până în clipa când îi propun să-i arăt cum se introduc
corăbioarele în sticle, iar el îmi răspunde că i se pare o
pierdere de vreme. Nimic din ceea ce are legătură cu arta nu-
i o pierdere de vreme. „Pierderea de vreme e cea care te ajută
să realizezi ceva”, spune Al.
Shadow ar fi ştiut asta. Ar fi spus da şi ne-am fi întors la
atelierul lui Al, ca să-i arăt proiectul meu şi să construim
corăbioare pliabile, care plutesc pe o mare de chit. Mi-l
imaginez, în costumul lui argintiu, aplecat peste corăbioara
lui, ridicând uşor velele.
— Nu eşti obligat să-l cauţi pe Shadow împreună cu mine,
îi spun lui Ed când ne întoarcem la bicicletă. Poţi pleca. Sau
te-aş putea duce până la Beth, dacă vrei.
Îmi pun casca. Ed ridică din umeri.
— Dacă vrei, mă poţi lăsa în staţie.
Apoi ia poziţia unui alergător în aşteptarea startului.
— OK. Sunt pregătit. Dă-i drumul.
— Faci mişto de mine.
— Ba nu. Sunt încântat de provocarea asta.
Are un aer atât de ridicol, încât mă face pe mine să mă
simt mai puţin ridicolă, aşa că cedez şi o iau din loc, iar el
aleargă şi reuşeşte să urce pe bicicletă din a doua încercare.
— A fost mult mai uşor, îi zic eu.
— Data viitoare o să alergi tu. Aşa o să putem compara ce-
nţelege fiecare prin „uşor”.
Mama spune că trebuie să ai grijă cu băieţii care nu iau
nimic în serios. Tata susţine că un băiat trebuie să aibă
simţul umorului ca să se descurce cu viaţa amoroasă. Jazz e
de părere că tata chiar are nevoie de simţul umorului ca să
se descurce cu viaţa amoroasă, dacă trăieşte într-un şopron.

119
 - GRAFFITI MOON -
— Şi cui i-ai mai spart nasul, după mine? mă întreabă Ed.
Mă prefac că număr. Nu vreau să-i mărturisesc că n-am
mai avut nicio întâlnire de-atunci încoace. Mi-am petrecut
timpul căutându-l pe Shadow. Ceea ce unora li s-ar putea
părea oarecum jalnic, spune Jazz.
— Chiar aşa de mulţi? zice Ed.
— Bine, deci David Graham m-a invitat să ieşim împreună.
Am acceptat, dar m-am răzgândit după ce l-am auzit
afirmând, la ora de arte plastice, că oricine ar putea picta
porcăriile pe care le-a văzut la expoziţia Picasso. Unul care
crede aşa ceva e bătut în cap.
— Categoric e bătut în cap. Femeie cu corb. N-ar putea
oricine picta asta.
Noaptea goneşte pe lângă noi şi împreună cu ea luminile,
drumurile şi copacii.
— Îţi place tabloul ăsta? îl întreb eu. Îl ştii?
— De ce eşti aşa surprinsă?
— Nu sunt. Doar că credeam…
— Că arta-i un club exclusivist, în care sunteţi admişi
doar tu şi cu Shadow? completează Ed fraza.
— Nu.
Ba poate că da. Habar n-am. Sunt surprinsă. Dacă-i place
aşa de mult arta, de ce n-a zis nimic la întâlnire? De ce a
renunţat la şcoală când trebuia să lucrăm împreună la tema
despre Jeffrey Smart şi m-a lăsat să fac singură toată
treaba?
— Ai văzut expoziţia?
— Am fost cu Bert să vedem tabloul ăsta. Lui Bert i-a
plăcut că femeia din tablou dă impresia că-i îndrăgostită de o
pasăre funestă. „Îndrăgostită de vremuri de restrişte”, zicea
el.
— Cine-i Bert?
— Fostul meu şef de la magazinul de vopsele. A murit
acum două luni. A făcut atac de cord pe culoarul trei.
— Groaznic.

120
 - CATH CROWLEY -
— Mai bine decât un atac de cord pe culoarul patru, unde
e depozitat tapetul cu motive florale. Bert detesta culoarul
ăla, dar aducea cei mai mulţi bani. A murit cu ochii la
vopselele roşu-închis.
— Mă gândesc că, atunci când îţi sună ceasul, e mai bine
să pleci având ceva frumos înaintea ochilor. Ţi-e dor de el?
— Era un tip de treabă. Mă plătea mai mult decât şi-ar fi
permis, dar am aflat asta abia după înmormântare. M-a
învăţat unele lucruri. Şi făcea cele mai mişto desene. Opreşte
puţin.
— Dacă mă opresc din pedalat, o să trebuiască iar să
alergi.
— Ştiu. Opreşte o secundă.
Aşa şi fac, iar el coboară de pe bicicletă şi scoate un carnet
din buzunar. Are paginile îndoite, iar marginile sunt
înnegrite. Ne sprijinim de un gard şi Ed vine mai aproape.
— Uite.
Dă paginile una după alta şi un puşti sare şi-şi loveşte
călcâiele în aer.
— Supertare!
Ed continuă să întoarcă paginile şi toate desenele prind
viaţă. Doi tipi care beau bere. Un câine întins pe spate,
făcând pe mortul. Un tip în spatele unui tejghele, servind o
femeie. Un bărbat aşezat în genunchi, pentru o cerere în
căsătorie.
— Ăsta-i Bert cerând-o pe Valerie de nevastă, îmi explică
Ed şi-mi place zâmbetul discret cu care-o spune.
Îmi place cum ţine carnetul. Ca şi cum toate desenele alea,
însumate, ar demonstra iubirea.
Ultimul înfăţişează un băiat la volanul unei maşini, care
face cu mâna şi demarează. Vocea lui Ed şovăie.
— Pe ăsta l-a făcut în ziua când a murit. Băiatul ăla sunt
eu. Cu permisul de conducere.
— De unde ştii că tu eşti?
Ed ridică desenul până lângă faţa lui. Parcă s-ar asemăna
cumva. Ceva legat de sprâncene.

121
 - GRAFFITI MOON -
— În plus, Bert m-a ajutat să învăţ regulile de circulaţie şi
am dat examenul pentru permis.
Întoarce mai departe paginile şi un băiat cu faţa toată
numai zâmbet flutură un permis de conducere pe geamul
maşinii.
— L-am picat o dată, dar Bert făcea deja planuri să-l dau
din nou, ca să pot conduce furgoneta de livrări.
— Toată lumea-l pică măcar o dată.
— Aşa am auzit, zice el şi iar ne uităm prin carnet.
Ed se opreşte la un desen în care Bert bea bere la soare şi
întoarce paginile, ca să-l facă să ridice paharul de câteva ori.
— Ce crezi că se-ntâmplă cu noi după ce murim? mă
întreabă.
— Nu ştiu sigur. Jazz susţine că ne întoarcem şi ni se dă o
a doua şansă.
Ed priveşte în jur.
— Sper să nu mă-ntorc prin locurile astea.
— Nu-ţi place să trăieşti aici?
— Ţie-ţi place?
— Îmi place cum arată noaptea. Îmi place podul, cu toate
farurile maşinilor deplasându-se prin întuneric. Treceam des
pe pod cu maşina, cu ai mei, pentru că tata adoră priveliştea.
— E cam ciudat, spune Ed.
Încuviinţez din cap. Şi nici măcar nu-i cel mai ciudat lucru
în legătură cu familia mea. N-am mai traversat toţi trei podul
cu maşina în ultima vreme. Mai merg cu tata uneori. M-a
dus în partea cealaltă, la o îngheţată în South Melbourne,
după ce l-am găsit lipind un număr pe şopron.
— 132 A? l-am întrebat eu. Noi locuim cu toţii la 132, am
mai zis şi am arătat înspre casă.
— Da, numai că băiatu’ care livrează pizza se-ncurcă
întotdeauna. Nu face mutra asta, Luce, a zis tata şi am
plecat amândoi într-o plimbare cu maşina peste pod, iar
lumea, atât de murdară în timpul zilei, se întindea sub noi
strălucitoare, presărată cu mii de luminiţe.
— Când te muţi înapoi în casă? l-am întrebat.

122
 - CATH CROWLEY -
— În curând, mi-a răspuns.
— Jazz spune c-o să divorţaţi.
— Jazz se-nşală. I-aş spune dacă asta ar urma să se-
ntâmple. Dar, dac-ar fi aşa, aş mai locui eu în aceeaşi curte
şi mi-aş mai petrece în fiecare zi timpul cu maică-ta?
— Nu, am recunoscut eu, în timp ce maşina gonea pe
lângă panouri publicitare care dispăreau din vedere cât ai
clipi.
L-am rugat pe tata să mă lase la atelierul lui Al în seara
aia. Am început lucrul la un nou vapor din flota mea,
albastru, curbat ca o jumătate de cer. În următoarele câteva
săptămâni l-am tot bibilit. Am făcut un pod înăuntru, din
scobitori şi beţe de chibrit. Am pus sticlă pisată în chit
negru, ca să arate ca nişte lumini în întuneric. Am cumpărat
o maşinuţă de jucărie şi am făcut trei siluete micuţe, pe care
le-am pus înăuntrul ei. La sticla asta am lucrat cel mai mult.
Lui Al nu-i venea să-şi creadă ochilor când am terminat-o.
— Parc-ai fi micşorat lumea şi-ai fi vârât-o în sticlă.

Ed închide carnetul şi privim strada.

— Te vezi vreodată cu tatăl tău, te caută să vă-ntâlniţi? îl
întreb.
— Nu. Mama mi-a zis că s-au certat straşnic înainte s-o
părăsească. Ea avea 15 ani, el, 16 şi când l-a anunţat că e
însărcinată a şters-o într-o asemenea grabă, că a lăsat o
gaură în formă de tata în perete.
— Ţi-e dor de el?
— Nu-ţi poate fi dor de o gaură.
Răsfoieşte carnetul.
— Până şi mama de-abia şi-l aminteşte. Ştiu doar că e de
prin zonă. Şi că nu s-a omorât cu şcoala. Că formaţia lui
preferată era Smashing Pumpkins şi că a întâlnit-o pe mama
la unul dintre concertele lor, în zona din faţa scenei. Primele
cuvinte pe care i le-a adresat mamei au fost: „Azi e cea mai
grozavă zi din viaţa mea”, un vers dintr-un cântec al
formaţiei. Eu cred că nu era decât un labagiu. Mamei i s-a

123
 - GRAFFITI MOON -
părut atunci cool, dar acum, privind în urmă, îmi dă
dreptate. Ultimele două vorbe pe care i le-a spus mamei au
fost: „fuck!” şi „fuck!”.
Izbucnesc în râs, dar mă cenzurez rapid.
— Iartă-mă. Nu-i deloc amuzant.
— Nu-mi pasă c-a plecat. Mama mi-e de-ajuns. Nu ne-am
scăldat niciodată în bani, dar mama a cumpărat lucruri mai
vechi şi a reuşit să transforme orice spaţiu în care am locuit
într-unul plăcut. Are ea o metodă de a găsi lucruri ieftine
atunci când ai nevoie de ele. Mese vechi şi rafturi de cărţi. Şi
o mulţime de discuri de vinl. Pe mine mă mai cheamă şi
retro.
— Pe bune?
— Nu, glumesc. Celălalt prenume e Phil. Edward Phil
Skye. Pe bunica o chema Philomena.
Încerc din răsputeri să-mi ţin gura. Aştept să treacă măcar
zece secunde.
— Ţi s-a dat numele după o femeie?
— Eşti foarte perspicace, dar bănuiesc că nu-i prima dată
când auzi asta. Nu mă deranjează să-i port numele. Ea a
avut grijă de mine până a terminat maică-mea a X-a, dar a
murit bunicu’ şi ea s-a îmbolnăvit, aşa că s-a mutat la azil.
Când a murit, mi-a lăsat colecţia ei de figurine Pez. Mama
mi-a completat-o mereu. Căuta prin magazine second-hand
şi-mi găsea figurinele mai vechi, gen Popeye şi Space Man.
Cred că am pe puţin o sută.
Ed povesteşte în grabă. Dar, dacă îţi iei un mic răgaz şi te
gândeşti la ce spune, la 16 ani mama lui şi-a pierdut ambii
părinţi şi a fost nevoită să abandoneze şcoala ca să-şi
crească bebeluşul. Iar el a rămas fără tată. Aş vrea să-i spun
ceva, dar singurele cuvinte care-mi vin în minte sunt:
— Ar trebui să existe şi o figurină Pez cu Picasso.
Ed are dreptate. Nu sunt chiar atât de perspicace.
— E-o idee bună, zice Ed. Dar nu m-aş simţi prea bine să
mănânc bomboane din gâtul maestrului.
— Da’ dacă bomboanele ar ieşi din pensula lui?

124
 - CATH CROWLEY -
— Poate-aşa, zice el, şi ne oprim din vorbă cât timp trece
pe lângă noi un grup de puştani.
Ed îi urmăreşte, iar eu mă uit la el. Îmi place cum
vorbeşte. Are exact doza potrivită de ciudăţenie. Ar fi trebuit
să fie mai vorbăreţ la întâlnirea aia a noastră.
— Cum îl chema pe tatăl tău? îl întreb la un moment dat.
— John. Mama nu-şi mai aminteşte numele de familie.
— Oare cum se poate să iubeşti pe cineva destul de mult
încât să te culci cu el, dar dup-aia să-i uiţi numele? întreb
eu.
— Nu-l iubea. Nu trebuie să iubeşti pe cineva ca să faci
sex cu persoana respectivă.
— Ştiu asta, spun eu, încercând să n-arăt cât de aiurea
mă simt că am confundat dragostea cu sexul. De fapt, ştiu
prea bine că-s lucruri diferite, dar aş vrea să fie măcar atât
de apropiate cât să se atingă în trecere. Ar fi însă frumos,
adaug. Dacă s-ar întâmpla aşa. Dacă oamenii ar rămâne
împreună.
— Treci pe la părinţii lui Leo. Nu-i nimic frumos în faptul
c-au rămas împreună. Leo zice că-i mai bine de mine, cu un
singur părinte, da’ bun.
— Daisy zice că Leo locuieşte cu bunică-sa.
— Da’ ştiu c-aţi vorbit despre noi, nu glumă, cât aţi stat la
toaletă.
— Că parcă voi, când aţi fost la toaletă, n-aţi vorbit despre
noi.
— Am vorbit despre cât de periculos e să iasă cineva în
oraş cu voi, zice el.
Pare a fi un dram de adevăr în ceea ce spune.
— Tot despre asta am vorbit şi noi, îi răspund eu, şi pare a
fi şi-aici un dram de adevăr. Daisy zice că Leo ar fi avut
probleme cu poliţia o dată.
— Nu a fost acuzat de nimic, în mod oficial. Mama zice că
Leo e băiat bun. Numai că uneori ascunde asta foarte bine.
— Dar părinţii lui nu-s de treabă? întreb.

125
 - GRAFFITI MOON -
— Beau foarte mult, din câte-am înţeles. Leo nu mai
locuieşte cu ei de ani buni.
Am încheiat subiectul, vrea Ed să dea de înţeles, şi mi se
pare corect. Or fi părinţii mei ciudaţi, dar eu pot să-l văd pe
tata în fiecare zi. Vreau să-l văd în fiecare zi. Bine, am fost
nevoită să-i citesc regulile sanitare ca să nu mai folosească
gazonul pe post de toaletă dimineaţa, dar ăsta a fost un
cusur destul de neînsemnat.
Ed rămâne tăcut o bună bucată de vreme, iar apoi râsul
lui îmi răsună în urechi.
— Ce-i?
— Nimic. Mă gândeam şi eu. M-ai lovit pentru că tu îl
doreai pe domnul Darcy, iar eu nu eram domnul Darcy8.
— Ştii cine-i domnul Darcy?
— Exist, deci ştiu cine-i domnul Darcy. Beth a studiat
cartea anul ăsta la literatură. M-a obligat să văd filmul
împreună cu ea de nu ştiu câte ori. O ştia pe de rost, cap-
coadă, ca şi pe toate celelalte cărţi pe care le-au studiat la
clasă.
— Se pare că-i o fată inteligentă.
Încerc s-o spun pe un ton cât se poate de nonşalant, dar,
în mod ciudat, tot ce spun despre Beth îmi iese din gură într-
un stil cât se poate de pompos.
Ed îmi aruncă o căutătură piezişă şi ştiu c-a perceput nota
bizară din vocea mea, dar nu şi-o poate explica nici el.
— Chiar e inteligentă.
Răsfoieşte iar carnetul, accelerând sau încetinind mişcările
personajelor din desene.
— Oricum, mai deşteaptă decât mine, asta-i cert, adaugă
el.
Îi urmăresc mişcările mâinilor.
— Dar şi tu eşti inteligent.
Sprâncenele lui intră din nou în acţiune.
— De unde ştii?

8 Personaj din romanul Mândrie şi prejudecată al lui Jane Austin (n.t.).

126
 - CATH CROWLEY -
Rămân puţin pe gânduri. Ştiu că e inteligent, numai că nu
prea-s sigură de unde ştiu asta.
— Vezi? zice el înainte de-a apuca să-i răspund. Nu ştii.
— Eşti amuzant şi n-ai putea să fii aşa dacă n-ai fi
inteligent. Taică-miu zice că-i mai greu să faci pe cineva să
râdă decât să-l faci să plângă.
— Asta pentru că poţi uşor să faci pe cineva să plângă
dacă-i dai una.
— Tocmai.
— Se poate oare să fi văzut vreun număr de-al tatălui tău?
— Nu. Vreau să zic, doar dacă frecventezi cluburile de
noapte în care, în anumite seri, oricine are acces la microfon.
Îl privesc pe Ed, cu jeanşii lui vechi şi cu ghetele lui cu
vârful placat cu metal, şi mi-l imaginez ştergând-o de la ore
împreună cu alţi chiulangii.
— Probabil că frecventezi cluburile astea.
— Ţi-am spus doar că mă culc devreme. Trebuie să
deschid magazinul la 7:30, la timp pentru băieţii din breaslă
şi pentru livrări. Bert nu ajungea înainte de 8:30, aşa că nu
puteam să întârzii.
Ed bate darabana pe coperta carnetului.
— N-am întârziat niciodată, spune el şi am impresia că
nici nu vorbeşte cu mine, aşa că nu-l întrerup.
Stăm rezemaţi de gard şi privim strada.
— Cât e ceasul? întreabă Ed.
— 12:30.
Noaptea devine tot mai pustie, cum zicea Ed adineauri.
Câţiva oameni care aşteaptă ultimul tramvai, câteva taxiuri
care trec pe lângă noi. Ed şi cu mine.
— Părinţii lui Beth nu zic nimic că vă întâlniţi aşa de
târziu? Sau, mă rog, devreme.
— Nu sun la uşă, îmi zice el. Avem un loc al nostru,
undeva în fundul grădinii. E acolo un copac uriaş, aşa că nu
putem fi văzuţi din casă. Sar gardul din spate şi o găsesc
acolo.
— Ce romantic.

127
 - GRAFFITI MOON -
— Până o să mă prindă taică-su. Mi-am pregătit însă o
cale de scăpare, aşa că n-o să păţească nimeni nimic.
— În afară de Beth, îi zic eu. OK, tu scapi sărind peste
gard, dar ea rămâne-acolo.
— Beth îşi poate purta şi singură de grijă.
Când mi-l imaginez sărind gardul ăla, îmi vine în minte
imaginea lui plecând şi asta mă face să mă întreb cât o să
mai dureze până o să rămânem în pană de subiecte de
conversaţie. Mă foiesc un pic, ca să-i dau de-nţeles că-i liber
să plece, dacă asta vrea.
— Tot timpul îţi răsuceşti brăţara pe încheietură, îmi
spune el. E cadou de la vreun băiat?
— Dap. Şi-ncă nu unul oarecare.
Răsucesc brăţara.
— E brăţara norocoasă a tatei. Aduce noroc oricui o
poartă.
— Şi el cum mai stă cu norocul, de când ţi-a dat-o ţie?
Mă gândesc la tata, aşezat pe scaunul lui, în faţa
şopronului.
— Stă bine. Să ştii că poţi pleca, dacă vrei.
— E-a doua oară că-mi zici asta. Şi dacă nu vreau să plec?
Căldura care se ridică dinspre fast-foodul din apropiere
face ca aerul să devină mătăsos şi mi se pare că, dacă aş
vrea, l-aş putea atinge, aşa că mă concentrez pe asta, în loc
să-l privesc pe Ed.
— Unde crezi c-ar putea fi Shadow în momentul ăsta? îl
întreb eu, deoarece nu reuşesc să mă hotărăsc să-i spun lui
Ed că-i în regulă dacă nu vrea să plece.
— Te aşteaptă pe tine, să v-o puneţi, îmi zice Ed şi nu-i
nevoie să mă uit la el ca să ştiu că iar zâmbeşte.
— Vorbeşti de parc-aş căuta-o pe Zâna Măseluţă sau ceva
de genul ăsta, dar te-nşeli, îi zic eu, urcând pe bicicletă.
Shadow chiar există. Şi nu ştiu dacă o să-i placă de mine,
dar vreau şi eu să întâlnesc un tip, unul singur, care
consideră că arta e cool. Oare cer prea mult dacă-mi doresc

128
 - CATH CROWLEY -
să întâlnesc pe cineva care ştie să vorbească, să deseneze şi
să-şi folosească creierul?
Îmi răspunde prin obişnuita ridicare din sprâncene.
— Ce mai e?
— O să întruchipeze toate astea până când îl întâlneşti.
După aia o să fie doar un băiat ca oricare altul. Şi, dacă vrei
să ştii, sunt o mulţime de băieţi care-şi folosesc creierul.
— Pregăteşte-te, amice. Simt eu că o să trebuiască să
alergi un pic.
— Nici gând. Nu mai alerg după tine.
Aşa cum stă aşezat pe portbagajul bicicletei, se hâţână şi
apoi se împinge cu un picior, ca să luăm avânt.
— Începe să pedalezi. Acum! Era complet aiurea cum
făceam noi, zice el.
O pornim de-a lungul străzii, Ed îşi pune mâinile pe umerii
mei, iar farul bicicletei proiectează pe drum, înaintea
noastră, un mic cerc de lumină perlată. Îmi vin în minte
fotografiile lui Bill Henson pe care ni le-a arătat doamna J.,
înfăţişând adolescenţi, noaptea. Când le-am privit, am simţit
că e cineva care a înţeles, care a văzut ce-nseamnă să fii în
pielea goală, strălucind în întuneric.
— Apropo, îmi zice Ed în timp ce ne continuam drumul, şi
eu cred că arta e cool.

129
 - GRAFFITI MOON -

ED
Nu-mi iau mâinile de pe umerii lui Lucy, chiar dacă simt
atingerea pielii ei ca o arsură prin braţe. Senzaţia nu mă
deranjează. Drumul se rostogoleşte pe lângă noi – şi creierul
meu odată cu el. Din cap, gândurile mi se revarsă în degete.
Şi ele o să palpite până când le voi elibera de aceste gânduri
desenându-le. „Cred că arta e cool.” Ăsta e primul gând.
Al doilea este despre planul meu de-a sări gardul şi de-a o
lăsa pe Beth de izbelişte în cazul în care am fi prinşi în
grădina ei. Mă simţeam uşurat la gândul că nu va trebui să-i
dau explicaţii tatălui ei, dar nu m-am gândit la ce i s-ar
întâmpla lui Beth, rămasă pe loc.
Al treilea e despre mine spunându-i lui Lucy că nu mi-a
păsat că taică-miu a spălat putina. Şi chiar nu-mi pasă.
Doar că, uneori, îmi pun întrebări. De pildă, dacă ar fi fost
mai uşor pentru mama în cazul în care el ar fi rămas cu noi.
Dacă nu cumva sunt şi eu la fel ca el.
Al patrulea gând este exclusiv despre Lucy şi obiceiul ei de
a-şi răsuci brăţara pe încheietură şi a-şi bâţâi picioarele. E
permanent în mişcare, de parcă mereu trebuie să fie undeva.
Aş vrea să stea şi ea într-un loc măcar un pic. Să stea
liniştită şi să vorbim despre lucrurile bizare care i se tot
perindă prin minte, mai ales că eu i-am zis deja jumătate din
lucrurile bizare din mintea mea.
Al cincilea gând este despre ea spunându-mi c-ar face-o cu
Shadow. Adevărul e că nu m-ar deranja deloc s-o fac cu ea,
dar nu prea sunt şanse să se-ntâmple asta, dat fiind că,
imediat ce va afla că eu sunt Shadow, îşi va retrage
propunerea. E o situaţie fără ieşire: nu se poate întâmpla
nimic între noi câtă vreme nu mă comport corect şi nu-i
spun adevărul; iar dacă sunt cinstit şi-i spun adevărul, n-o
să vrea să aibă de-a face cu mine.
— Trebuie să te comporţi corect cu o femeie, mi-a spus
Bert într-o zi, când descărcam cutiile cu vopsea.
— Dar mă port bine cu Beth, i-am zis eu.
130
 - CATH CROWLEY -
— Trebuie să fii cinstit, a continuat el. Valerie zice că nu
aşteaptă de la mine decât puţină bunătate şi adevărul.
— Nu pot să-i spun lui Beth că eu sunt Shadow. S-ar
enerva dac-ar şti că mă ocup cu ceva ce ei i se pare
primejdios.
— Nu de asta nu-i spui. Nu-i spui pentru că ceea ce se
vede pe perete e exact ce se petrece aici, înăuntru.
Şi mi-a ciocănit tărtăcuţa.

— Ia-o la stânga, îi spun lui Lucy. Desenul ăla e-aici.

E cel pe care l-am făcut după ce Beth mi-a adus lucrurile
înapoi. Fantoma închisă în borcan. Lucy aruncă o privire
rapidă în jur, în căutarea unor umbre care desenează,
înainte de a-şi aţinti ochii spre perete. Stau în spatele ei,
urmărind-o cum îmi admiră desenul. Am senzaţia că pielea
mi se desprinde de pe trup, că, dacă s-ar întoarce înspre
mine, ar da cu ochii de un schelet şi-atunci ar înţelege.
Dar nu. Îmi aruncă o privire, apoi îşi fixează din nou ochii
asupra desenului.
— Pesemne că aşa se şi simte câteodată, spune ea, dar eu
nu zic nimic, pentru că orice i-aş spune m-ar da de gol.
— De parc-ar fi închis undeva, cu capacul strâns bine.
Capacul e strâns bine, întotdeauna e strâns bine, şi
borcanul nu poate fi deschis decât dacă-l spargi. Aşa mă
simţeam câteodată, în magazin, după ce m-am despărţit de
Beth. Nu-mi doream decât să desenez. Dar apoi Bert a murit,
eu am fost nevoit să plec de la magazin şi m-am trezit într-o
situaţie nasoală, pentru că acum nu mai câştig niciun sfanţ.
— Capacul e găurit ca să intre aer, zic eu, arătând înspre
partea de sus a borcanului.
— Asta-i cel mai rău.
Întoarce bicicleta, iar lumina farului cade asupra mea.
— Nu-s prea optimiste desenele lui, nu-i aşa?
— Poate că pe-ăsta l-a făcut într-o zi mai proastă.

131
 - GRAFFITI MOON -
Nu ştiu dacă mă simt vreodată plin de speranţă când
desenez. Simt doar o pornire nestăvilită, apoi uşurare. Poate
că asta să fie speranţa.
Arunc o privire în direcţia oraşului. Nopţile sunt meschine
prin locurile astea, pline de smogul care înghite stelele.
— Cine ar putea fi optimist pe-aici?
— Eu sunt, zice ea. Al mi-a propus să devin ajutorul lui la
atelier. Iar la anul o să merg la facultate.
— Poate că Shadow nu merge la facultate. Poate că nici
măcar n-are job.
— Dar e talentat, zice ea. Chiar e talentat. Şi face lucrurile
să fie mai frumoase prin simplul fapt că desenează. Aşteptam
odată în staţia de autobuz, eram enervată c-o să întârzii, şi-
atunci am remarcat un mic desen al lui peste stradă.
Gândacul ăla mă privea cu nişte ochi care parcă spuneau:
„Îţi vine să crezi? Stau aici de jumătate de oră”. Desenul nu
era însoţit de niciun cuvânt. Dar nici nu era nevoie. Ochii
erau de-ajuns.
— De unde ştii că era desenul lui? o întreb eu. Dacă nu
scria nimic?
— Ştiu, pur şi simplu, mi-a răspuns ea şi, din cauza
senzaţiei pe care mi-o provoacă aceste cuvinte, rămân cu
ochii pironiţi la palmele ei.
— Albastrul ăsta e de la cerul lui, îmi spune ea, arătându-
mi palmele. Am atins adineauri unul dintre desene. Un tip
care desenează în felul ăsta sigur o să realizeze ceva. Nu stă
el degeaba.
Ascultând-o, mă simt ca atunci când Bert vorbea despre
ce-avea să se-aleagă de mine în zece ani. „O să fii un artist
celebru”, zicea el, iar mie-mi venea s-o iau la goană, dar
pielea nu-mi dădea voie. Simţeam nevoia să arunc cu nişte
cutii de vopsea în geam, numai să pot auzi un zgomot care ar
fi semănat a evadare.
— Ar trebui să plecăm, îi spun eu. Nu e-nţelept să stai
prea mult într-un loc în timpul nopţii.
Ea nu se mişcă.

132
 - CATH CROWLEY -
— Cum arată? Atât cât l-ai putut vedea?
— Băieţii nu prea sunt atenţi la cum arată alţi băieţi. Cred
că-i înalt. Are părul negru. Musculos. Are nişte muşchi…
— Dar n-ai fost atent la cum arată, zice ea ironic.
— Ar fi greu să nu observi asemenea muşchi.
Nu se dă bătută.
— Dar cum arată?
Scutur din cap.
— Nu ştiu.
Mă ţintuieşte cu privirea, iar eu scormonesc prin minte
după vreun cuvânt cu care să pun capăt discuţiei. Mă agăţ
de primul care se iveşte:
— Pierdut, zic eu fără să mă gândesc. Cred. Nu ştiu.
Îi e suficient deocamdată, aşa că se urcă pe bicicletă.
Împing ca să ne luăm avânt, dar stau serios pe gânduri dacă
e prudent să ne afundăm mai mult în parc. Cu Leo nu e nicio
problemă să stau pe afară noaptea, pentru că el e un uriaş
obişnuit să se bată. Mai cunosc pe câţiva din celelalte găşti şi
sunt tipi ok, dar nu toată lumea-i la fel de prietenoasă
noaptea.
Lucy nu m-ar asculta însă, aşa că mergem mai departe
prin parc, pe cărări pe care aş fi preferat să nu merg cu ea.
Alei şerpuite care duc înspre centrul parcului şi mă trimit cu
gândul la cărările sinuoase de pe cer, care se opresc brusc.
De unde stau, mi-e greu să văd încotro ne îndreptăm. Din
câte-mi dau seama, ne-am putea afla pe o alee care se
înfundă şi cine ştie peste ce putem da. Şi eu şi Leo m-am
ales cu câteva căzături pe nişte pante din zonă.
— Poate-ar trebui să ne întoarcem. Unele dintre alei nu-s
îngrădite. Pe undeva pe-aici e o râpă foarte adâncă, îi spun
eu.
Vreau să merg la Feast, să mănânc ceva. Să ajung într-un
loc luminat, unde să fie mai mulţi oameni. Undeva departe
de lucrurile pe care le-am desenat.
— Am simţi pietrişul dacă am ieşi de pe alee, nu? îmi zice
ea.

133
 - GRAFFITI MOON -
— Bănuiesc.
— Atunci nu-ţi mai face griji.
— Uşor de spus, greu de făcut, zic eu.
— Ar trebui să-ţi laşi gândurile să zboare, îmi zice ea. Să
rătăcească prin locurile unde ţi-ai dori să ajungi. Când n-am
chef să fac un lucru, de pildă, să răspund la oră sau să dau
un test, îmi imaginez că sunt în atelierul lui Al şi suflu sticla.
Că răsucesc tija, suflu aer şi ceva ia naştere din răsuflarea
mea.
Ceva din vocea ei mă trimite în faţa unui perete, noaptea,
împresurat de beznă, cu o lume pe care eu o creasem
înaintea ochilor. Niciunul dintre noi nu-şi mai face griji.
Şi exact în momentul ăla ne prăbuşim în hău.

134
 - CATH CROWLEY -

LUCY
Pesemne că-s piază rea. Ori eu, ori Ed. Gândul ăsta-mi
trece prin cap în timp ce zbor peste marginea râpei şi cad cu
tot cu bicicletă, iar Ed e azvârlit de pe portbagaj. După
zgomotul făcut pare că se rostogoleşte în viteză şi nu pot
decât să sper că n-o s-ajungă cumva în faţa bicicletei.
Ar fi fost mai bine pentru amândoi dacă Ed s-ar fi ţinut
mai strâns. Eliberată de greutatea lui, bicicleta prinde şi mai
multă viteză şi mă deplasez atât de repede încât mi-e teamă
că mi-a sunat ceasul. „Wooooow!” urlu eu şi mă ţin şi mai
strâns de ghidon. Braţele, picioarele şi muşchii feţei mi se
contractă. Nu-i deloc o cursă plăcută, dar supravieţuiesc.
Trec cu roţile peste ceva şi merg mai departe. Sper doar să
nu fi fost Ed.
În timp ce-mi continui cursa haotică, am un moment de
luciditate, o scânteie care mă loveşte brusc. Dacă Dylan îl
ştie pe Shadow, iar Dylan şi Ed sunt prieteni, de ce nu-l
cunoaşte şi Ed mai bine pe Shadow? Momentul de luciditate
se evaporă brusc, pentru că, atunci când o fată se izbeşte de
un copac în puterea nopţii, s-a zis cu luciditatea, invariabil.
Îmi dau jos casca şi rămân întinsă pe jos, încercând să-mi
recapăt suflul.
— Ed? Mai trăieşti?
— Da, răsună vocea lui undeva, în apropiere. Ceea ce-i cu
adevărat surprinzător, ţinând cont că ai trecut cu bicicleta
peste mine pe la jumătatea pantei. Eşti o fată cu care-i foarte
primejdios să ieşi.
— Nu suntem la întâlnire.
— Norocul meu. Pesemne c-aş fi fost deja mort. Te-ai lovit?
Verific la repezeală.
— Nu. Pietrele mi-au amortizat căderea. Tu te-ai lovit?
Mă ridic şi îndrept înspre el lumina farului de la bicicletă.
— Îhî. Am o urmă de cauciuc pe faţă, zice el şi se poate să
fie din cauza şocului, dar nu mă mai stăpânesc şi izbucnesc
în hohote de râs. Nu da atenţie bârfelor, continuă el. Băieţilor
135
 - GRAFFITI MOON -
li se par supersexy fetele care râd în hohote după ce-au
trecut cu bicicleta peste ei.
Râd şi mai tare.
— Chiar nu-ţi face griji pentru mine, sunt ok.
Îmi trag sufletul şi mă liniştesc; amândoi privim în susul
pantei, să evaluăm situaţia. Durul de Ed susţine că trebuie
să urcăm înapoi şi ştiu că are dreptate, dar eu aş prefera să
chem poliţia sau pompierii să ne scoată de-aici.
— Nu poţi chema poliţia să vină să te scoată dintr-o râpă,
zice el.
Mă întreb dacă tata ar putea ajunge cu taxiul lui până aici.
Dacă ar şti că sunt cu un băiat, probabil că ar putea.
— Bine, bine, urcăm singuri, îi zic eu. Dar mai întâi vreau
s-o sun pe Jazz, ca să ştie cineva unde suntem.
Lăsăm farul bicicletei aprins între noi, iar Ed se îndreaptă
şchiopătând înspre un pietroi şi se aşază. E la o distanţă
probabil suficientă ca să nu audă ce vorbesc, dar eu mă
îndepărtez şi mai mult, ca să fiu sigură.
— Mesteci gumă? o întreb pe Jazz când îmi răspunde, într-
un final.
— Da. Aşteaptă puţin.
— O! zic eu, gândindu-mă la sunetele asemănătoare de la
petrecere şi punând totul cap la cap.
În mod ciudat, sunt puţintel geloasă.
— Gata, m-am întors, zice ea. Unde eşti?
— Pe fundul unei râpe întunecoase, cu un băiat.
Pentru câteva secunde se aşterne tăcerea. Apoi Jazz zice:
— E-o figură de stil?
— Nu. Chiar sunt pe fundul unei râpe întunecoase. Am
căzut aici cu Ed de pe bicicleta mea.
— Eşti teafără?
— Un pic zdruncinată, dar în rest n-am nimic.
Arunc repede o privire peste umăr, să mă asigur că Ed e în
continuare la distanţă, aşezat pe pietroiul lui, şi apoi şoptesc:
— Ed e haios.
— Se-nfiripă ceva, aşa-i?

136
 - CATH CROWLEY -
Se-ndepărtează de telefon o clipă şi o aud strigând peste
capetele celor din mulţime:
— Daisy, Leo, se-nfiripă ceva între Ed şi Lucy.
Oh my God!
— Gata, m-am întors.
— Nu pot să cred c-ai făcut asta! Leo o să-i spună lui Ed c-
am zis eu că se-nfiripă ceva. Nu-i deloc aşa. Are o relaţie cu
Beth, îi spun eu în şoaptă.
— Serios? Ea e-aici, ştii? Vorbeşte cu Leo.
— Vrei să zici c-a auzit când ai urlat că se-nfiripă ceva
între mine şi iubitul ei?
— Nu m-am gândit la asta. Stai puţin. O dreg eu.
— Nu, mai bine nu!
Dar e prea târziu, căci deja o aud strigând:
— Lucy şi-ar dori să se-nfiripe ceva, dar Ed are o iubită,
aşa că nu se-ntâmplă nimic.
Apoi zice în telefon:
— S-a rezolvat.
— S-a rezolvat? Acuma îşi închipuie că-mi fac iluzii.
Trebuie să-nchid.
Şi să găsesc o cale să-mi separ sinele conştient de sinele
inconştient, ca să-mi pot şterge episodul din memorie.
— Aşteaptă, îmi zice ea. N-am vorbit despre Leo. Am
dansat împreună, dar nu se-ntâmplă nimic.
— Şi-atunci ce erau sunetele alea care se-auzeau când ai
răspuns?
— Ţi-am zis. Mestecam gumă.
— Am crezut că vă sărutaţi şi ţi-a fost ruşine să-mi zici.
— Doar ai fost de faţă când am alergat printre maşini, să-i
cer lui Jacob numărul de telefon. Nu-s ruşinoasă, Lucy.
Asta aşa-i. Şi chiar e înnebunită după guma de mestecat.
— I-ai trimis semnale?
— Mai ceva ca un far. Dar mintea îi e în altă parte. Jucam
adevăr sau provocare şi el se tot uita la ceas. L-am întrebat
dacă trebuie să plece undeva. Şi mi-a răspuns că trebuie să
fie într-un loc la unu, dar că după aia s-ar putea întoarce

137
 - GRAFFITI MOON -
după mine, la petrecere. I-am zis: vin şi eu cu tine. Dar mi-a
răspuns: nu, nu poţi veni cu mine. Deci, mi-am zis că,
probabil, nu-l interesez. Dar dup-aia a-nceput să se joace cu
una dintre codiţele mele, o tot răsucea pe degete. Poate că se
gândeşte la Emma. Poate că se-ntâlneşte cu ea mai târziu.
Mă scoate din minţi. S-o rog oare pe Daisy să-i tragă una-n
boaşe lui Dylan, ca să aflu?
— S-ar putea să strice toată distracţia.
— S-a zis cu distracţia pentru ăştia doi. Dylan tot încearcă
să danseze cu ea, dar Daisy dansează tot timpul cu un tip
căruia i se zice Gorilla. Trebuie să mai fie ceva la mijloc, care
a supărat-o mai tare decât ouăle. E-atât de trist să-i priveşti.
El stă acum într-un colţ şi se uită la ei cum dansează. Stai
puţin. Beth îmi spune ceva.
— Beth?
Oh my God!
— Am înţeles, o aud pe Jazz zicând, apoi la telefon, către
mine: Am noutăţi. Beth zice că ea şi Ed s-au despărţit de
vreo trei luni.
Asta mă pune pe gânduri. Întorc vestea pe toate feţele
câteva secunde.
— Asta-i o veste cât se poate de proastă.
— De ce zici asta? E liber, dacă-l vrei.
— E liber, dar nu vrea să ştiu că e liber, pentru că nu-şi
doreşte să-mi închipui c-ar exista cea mai mică posibilitate
să fim împreună.
— Te simţi bine? Şuşotelile tale devin tot mai ascuţite.
— N-am nimic. Nici măcar nu prea-mi place de el.
— Îţi închipui cumva că te cred?
— Bine, poate-mi place un pic. Nu ştiu. Sunt confuză. Am
mai trecut şi cu bicicleta peste el.
— Las-o şi tu mai moale cu agresiunile, dacă-ţi place de el.
— Nu, eu îl caut pe Shadow. Trebuie să mă ţin de plan.
— Poate că Ed se preface că nu-l interesezi, zice ea. E
romantic.
— După mine, nu-i deloc romantic să minţi.

138
 - CATH CROWLEY -
— După tine, orice e romantic presupune un corset şi o
maşină a timpului. Mai relaxează-te şi tu puţin. Ia stai, Leo
vrea să vorbească cu Ed.
Nici n-apuc să-i spun ce-am aflat despre Leo. Mă îndrept
înspre Ed şi-i întind telefonul. Facem schimb de locuri, el se
îndepărtează, iar eu mă aşez pe pietroi. Mă străduiesc din
răsputeri să aud ce zice, dar vorbeşte încet, aşa că nu
reuşesc să disting decât câte un cuvânt ocazional.
Jazz susţine că universul ne oferă răspunsuri. Mie mi s-a
părut întotdeauna o afirmaţie stupidă, dar cum nimeni
altcineva nu-mi dă nimic de la care să pornesc, s-ar putea să
fie momentul să recurg şi la asta, în ultimă instanţă.
Dau cu banul. Cap înseamnă că Ed nu mi-a zis despre
Beth pentru că face pe neinteresatul. OK. Din trei încercări.
Hai, din patru. Bine, din cinci încercări. Asta e, îmi rămâne
oricum Shadow.
Mă uit o vreme la moneda pe care-o ţin în mână şi apoi fac
nişte trucuri învăţate de la tata. Rostogolesc moneda pe
degete şi-o fac să dispară şi să reapară. „Toată chestia e să-i
faci pe cei din public să creadă. Dar e important şi ce e
dispus publicul să creadă. Oamenii vor să te vadă cum scoţi
prin magie o monedă din ureche. Aşa că, dacă eşti destul de
rapid şi ascunzi lucrurile suficient de bine, o să te creadă”,
îmi zice tata mereu.
Cap înseamnă Ed. Pajură, Shadow. Dau cu banul o ultimă
oară şi aştept să cadă.

139
 - GRAFFITI MOON -

ED
O urmăresc pe Lucy vorbind la telefon cu Jazz şi mă tot
gândesc cum i-aş putea spune. Poate c-aş putea să-i zic
adevărul în faţa desenului din parcul pentru skateboarding.
Sau s-o duc la portretul pe care i l-am făcut lui Bert. Să le
fac cunoştinţă, cum s-ar zice.
Ori, poate, ar trebui să-i arăt balanţa pe care am desenat-o
lângă docuri. Ca aia pe care am văzut-o în tabloul lui
Vermeer, Femeie cu o balanţă. Doamna J. mi-a spus odată că
balanţa din tabloul lui cântărea ceva important, cum ar fi
unele fapte ori un suflet. Am mers împreună cu Bert la
expoziţia Vermeer şi, în timp ce admiram tabloul, l-am
întrebat:
— Ce crezi c-ar trebui să facă un om ca să dea greutate
sufletului?
— Nu ştiu cum e cu sufletele, dar omul ar trebui să
trăiască cum se cuvine. N-are rost să trăieşti dacă nu trăieşti
aşa cum trebuie.
În timp ce vorbeşte la telefon, Luce îmi aruncă din când în
când câte o privire. Tot ce pot auzi sunt, în răstimpuri,
exclamaţii de genul: „Oh my God! Nu face asta! Nu!”.
Leo, ce i-oi fi spus lui Jazz? Mă tot gândesc cum i-aş putea
explica lui Lucy de ce-am minţit. La un moment dat, se
apropie de mine şi-mi întinde telefonul.
— E totu-n regulă? o întreb.
— Totu-i ok, zice ea şi zâmbeşte, aşa că răsuflu uşurat.
Cu sufletul uşor, mă tot gândesc în timp ce-i întorc spatele
şi mă îndepărtez. Când pun telefonul la ureche, aud râsul lui
Leo.
— Ai căzut în râpă? hohoteşte el. Cât de tare!
— Foarte tare, şoptesc eu. E întuneric şi nu putem chema
poliţaii să ne ajute, pentru că urmează să dau o spargere mai
târziu. Şi nu vreau să creadă că Lucy ar avea vreun amestec,
în caz c-o să fiu prins.
Leo se opreşte din râs.
140
 - CATH CROWLEY -
— În mod clar, nu poţi chema poliţaii. Fii atent aici, Dylan
şi cu mine o să mergem imediat să luăm furgoneta. După aia
o să ne întoarcem după Jazz şi Daisy, apoi am putea da prin
parc, pe la unu jumate. Până atunci o să reuşiţi să ieşiţi din
râpă.
Cobor şi mai mult vocea.
— Doar n-o să le plimbi cu furgoneta cu care o să ne
pierdem urma.
— Ce-ar fi să nu-i zicem aşa? Am putea da de bănuit.
— Şi-atunci cum să-i zicem?
— Simplu, furgoneta?
— Asta nu schimbă nimic şi tot aiurea e. Ar putea fi
văzute-năuntru.
Întorc capul înspre Lucy, care dă cu banul, scăldată în
lumina farului de la bicicletă.
— Nu vreau s-o amestec în asta.
— Se-nfiripă ceva-ntre voi, aşa-i?
— Ba nu se-nfiripă nimic. Nu-i băga-n cap aşa ceva lui
Jazz.
— La fel ai zis şi într-a V-a, când doamna Peri ne-a acuzat
că punem ceva la cale, dar nu-şi putea da seama ce. Ea făcea
spume la gură, iar tu ziceai întruna: „Nu se-ntâmplă absolut
nimic”.
— Şi ce-i cu asta?
— Păi, tu îţi băgaseşi în pantaloni peştele clasei. Deci chiar
se petrecea ceva.
— Atunci spune-i lui Jazz că am un peşte în pantaloni, şi
cu asta basta.
Se scurg câteva secunde în tăcere, apoi Leo zice:
— Cum ţi se pare Lady Jazz? Are codiţe. Îmi plac codiţele
alea ale ei. Şi arată tot timpul cu degetul. Ştie câte ceva
despre poezie. I-am recitat nişte poezii de-ale mele şi chiar i-
au plăcut.
— I-ai recitat chestii de pe desene?
— Stai liniştit. Nu de-alea. Altele.
— Care altele?

141
 - GRAFFITI MOON -
— Nişte versuri. Fii fără grijă.
— Chiar nu-mi fac griji. Doar că nu ştiam că scrii şi alte
versuri în afara celor de pe desene. Cum te consideri, mai
degrabă poet sau comentator pe teme sociale?
Îi pun întrebarea asta influenţat de observaţia lui Lucy de
mai devreme.
— Habar n-am, chicoteşte el. Tu cum te consideri, mai
degrabă tâmpit sau labagiu?
— Corect.
— Deci ce părere ai despre Lady Jazz?
— Părerea mea e că o placi, aşa că nu face nimic ce-ar
putea strica totul. Condu-o acasă, după aia du-te după
furgoneta cu care o să ne pierdem urma şi să sperăm că n-o
să fii arestat în noaptea asta.
— Nu-i propriu-zis o furgonetă cu care ne cărăm, până nu
dăm spargerea. Adică peste vreo două ore. Ce-ar fi să vă
culeg de lângă parc, mergem să mâncăm ceva, mai glumim,
le lăsăm pe fete acasă şi dup-aia, ştii tu…
În timp ce mă gândesc la propunerea lui, adaugă:
— Să nu uit, Beth e-aici, te caută. Zice că are ceva să-ţi
spună. A încercat să te sune pe mobil. I-am zis că ţi-au
suspendat abonamentul, pentru că eşti lefter.
— Mulţam.
— Nu-i pasă de-aşa ceva. Vrea să vă împăcaţi. S-o iau şi
pe ea în furgoneta?
— N-o băga în chestia asta. O s-o sun de la un telefon
public. Fii atent. Lucy crede că mă văd în continuare cu
Beth, aşa că nu-i spune lui Jazz că ne-am despărţit.
Nu-mi place deloc tăcerea de mormânt care se aşterne în
telefon.
— Leo?
— Uite ce-i. Jazz mi-a zis că s-ar putea să se mişte
lucrurile între tine şi Lucy, pentru că aşa i-a dat Lucy de-
nţeles, iar Beth a auzit-o pe Jazz, aşa că Jazz a asigurat-o pe
Beth că nu se-ntâmplă nimic, pentru că voi doi sunteţi

142
 - CATH CROWLEY -
împreună, şi-atunci Beth i-a zis că v-aţi despărţit de vreo trei
luni.
— Fuck!
— Există şi-o parte bună, zice el, dar îi închid telefonul în
nas.
Mă apropii de Lucy. Tocmai a aruncat cu un ban în aer,
aşa că-l prind şi-l pun pe dosul palmei.
— Ce faci?
— Caut răspunsuri de la Univers.
— Universul tocmai te-a trimis pe fundul unei râpe. Chiar
vrei să-i pui întrebări?
Cuvintele mele n-o amuză deloc. Îmi urmez instinctul şi-mi
pun mâna la nas ca paravan, în caz că-mi pune iar gând rău.
— Nu te pot întreba pe tine, îmi zice ea. Eşti un mincinos.
— OK, Ed, braţele în poziţie de apărare şi păstrează-ţi
cumpătul.
— Nu-i deloc amuzant.
— Da’ ce-ţi pasă ţie dacă nu mai sunt cu Beth? Ai toată
noaptea la dispoziţie pentru misiunea „găsirea lui Shadow”,
ca să fii apoi doar cu el.
— Stai liniştit. Nu vreau decât să-mi iau bicicleta şi să-mi
termin treaba.
Rămânem aşa o vreme şi nu găsesc nimic de spus.
— Nu vrei să ştii ce ţi-a răspuns Universul?
Ridic bănuţul.
— Ca să spun drept, nu.
Mi-l smulge din mână şi-l bagă în buzunar, fără să se uite
le el. Apoi înfăşoară strâns cureaua de la cască în jurul
ghidonului şi închide capsa, îşi imaginează că ghidonul e
gâtul meu, aşa îmi dă impresia. O ia din loc, iar eu ridic
bicicleta.
— Las-o acolo, îmi strigă. E grea.
— Nu-i grea, îi răspund eu. E-n regulă. Leo vine să ne ia
cu o furgonetă, de lângă parcul pentru skateboarding. O
putem pune în spate.
— Super.

143
 - GRAFFITI MOON -
— Super, repet eu şi alunecăm pe pietrele care ne fug de
sub picioare.
Bert ne suflă în ceafă, în timp ce suim panta. Mă
îndeamnă să-mi cer iertare.
— Te porţi ca un mitocan, mi-a zis el atunci când Beth a
venit la magazin, să-mi înapoieze lucrurile.
— Nu mai zice nimeni mitocan, i-am răspuns eu.
— N-ai decât să râzi cât vrei, dar eu mi-am păstrat fata.
Salt bicicleta pe umeri. E grea rău, dar mă linişteşte
gândul că în felul ăsta am, de fapt, posibilitatea s-o şterg pe
cont propriu, când ajungem în vârf. În plus, mă simt ca un
mitocan, aşa că încerc să mă revanşez faţă de ea.
— Mişcă-te mai cu talent, îmi zice Lucy. Nu vreau să-i
ratăm pe Leo şi pe Jazz.
Se pare că eforturile mele sunt zadarnice.
— Uite ce-i, am minţit în legătură cu Beth din cauză că mă
priveai într-un anume fel, mai devreme. Ca şi cum aş fi fost
un gunoi gata să sară pe tine.
— Dar dup-aia ne-am mai împrietenit şi tot nu mi-ai zis.
— Ai trecut cu bicicleta peste mine. Când ne-am
împrietenit?
Dar am stat de vorbă, recunosc în sinea mea, şi chiar ne-
am împrietenit puţin, deci ar fi trebuit să-i spun.
— Îmi pare rău, continui eu.
— Mi-ai mai spus şi alte minciuni? mă întreabă ea.
Acum e momentul să-i spun: sunt Shadow. Am rămas fără
job. De-abia ştiu să citesc. Ceva mai târziu o să dau o
spargere la şcoala ta, ca să-mi pot plăti chiria şi să-l ajut pe
Leo să-şi plătească datoria pe care o are la Malcolm Dove.
— Nţ. N-am spus alte minciuni. M-am despărţit de
prietena mea şi n-aveam chef să vorbesc despre asta, nimic
mai mult.
Eşti de o laşitate nemaivăzută, parcă-l aud pe Bert.
— De ce v-aţi despărţit? mă întreabă Lucy.
— Nu mai contează acum. E de domeniul trecutului.

144
 - CATH CROWLEY -
Nu vreau să vorbesc despre Beth cu Lucy. Deja înot în ape
tulburi, pentru că îmi cam place de amândouă, lucru cât se
poate de nasol, noroc că n-am şanse cu niciuna, aşa că nici
nu mai contează. Poate că Beth îşi închipuie că vrea să ne
împăcăm, dar nu-i aşa. Nu ştie totul despre mine.
M-a îndemnat să citesc o carte pe care o studia la
literatură. „E despre Vermeer. O să-ţi placă”, mi-a zis ea. Aşa
că m-am chinuit în fiecare noapte să citesc una sau două
pagini. Numai că mintea mea nu reţine cuvintele. Cum încerc
să bag înăuntru unele noi, celelalte se şi şterg. Nu-s mai
prost decât Leo, aşa că, dacă el poate reţine cuvintele, eu de
ce nu pot?
L-am pus s-o citească în locul meu şi să mi-o povestească.
Ştiam toate tablourile despre care era vorba, ştiam Fata cu
cercel de perlă, ştiam că Vermeer îşi folosea cutia aia a lui ca
să vadă lucrurile diferit. Doamna J. îmi povestise despre acea
cameră obscură a lui Vermeer, când eram încă la şcoală.
Cum privea Vermeer prin ea şi totul se învălmăşea, astfel
încât reuşea să picteze într-un mod nemaivăzut. Mi-a plăcut
ideea, aşa că am văzut un documentar pe acest subiect.
Ştiam o mulţime de lucruri, numai că nu citisem blestemata
aia de carte.
Nu i-am putut mărturisi lui Beth adevărul, pentru că
fusese foarte încântată când pretinsesem că am citit-o. Am
stat îndelung de vorbă şi tot timpul m-am simţit de parcă
Beth m-ar fi privit prin cutia lui Vermeer. Tot ceea ce vedea
era real, numai că total învălmăşit.
— La ce te gândeşti? mă întreabă Lucy.
— Mă gândeam c-ar fi trebuit să fi mâncat ceva înainte să
plecăm de la petrecere.
— Am un pachet de mentosane în buzunar, spune ea şi
simt că sunt pe cale să-i dobândesc iertarea.
— N-aş zice nu.
Ne aşezăm la jumătatea urcuşului şi împărţim
bomboanele.

145
 - GRAFFITI MOON -
— Mie-mi place să aştept până se topesc complet, zice ea
şi-mi ia ceva până să înţeleg că se referă la mentosane.
— Şi mie.
— Jazz poate mânca un pachet din ăsta în mai puţin de-
un minut.
— Atunci ea şi Leo au ceva-n comun. El poate hali un
covridog în mai puţin de 30 de secunde.
— Crezi c-or să fie împreună? întreabă ea.
— Poate. Leo m-a întrebat ce cred despre ea. I-am zis că
pare simpatică.
— Simpatică e-un cuvânt prea slab. În prima săptămână
după ce-am cunoscut-o, a alergat după tren să-i ia numărul
de telefon lui Jacob Conroy.
— Şi-a reuşit?
— Dap.
— Înseamnă că se potriveşte de minune cu Leo.
— S-a despărţit de Jacob la film şi, în ziua următoare, s-a
întors la cinematograf să-l invite în oraş pe tipul de la candy
bar.
— Dur. Dar nu la fel de dur ca a-i sparge unui tip nasul.
— Trebuie să treci odată peste asta.
— De îndată ce se vindecă cicatricea, îi răspund eu.
— Deci, după tipul de la candy bar, a ieşit cu David
Carter, pe care l-a cunoscut la muncă. Are un job la Kent
Street Coffee Shop, le ghiceşte oamenilor viitorul, sâmbăta
dimineaţa. El a intrat şi-a întrebat-o cine va fi următoarea lui
prietenă. Ea i-a răspuns c-o să-ntâlnească o clarvăzătoare
scundă, cu păr castaniu, care iubeşte teatrul. Trei săptămâni
mai târziu, l-a anunţat că prevede că se vor despărţi.
— Nu mai pot asculta aşa ceva.
— Ultimul tip cu care a ieşit e Peter Copeland. L-a jucat pe
Puck în Visul unei nopţi de vară. A invitat-o în oraş înainte de
piesă, iar ea l-a părăsit în timpul actului final. A zis că nu-i
place cum îi stă în pantaloni mulaţi.
— Când se petrecea asta?

146
 - CATH CROWLEY -
— N-a mai ieşit cu nimeni de la examenele de mijloc de an,
spune Lucy. Părinţii ei o ţin din scurt cu învăţatul anul ăsta.
N-are voie să iasă seara în weekend şi lucrează în mai toate
weekendurile. Are nevoie disperată de ceva acţiune.
— Crezi că asta-i tot ce vrea de la Leo? o întreb eu. O
noapte de acţiune?
— Nu poţi şti niciodată, cu Jazz. Întotdeauna mi se pare că
îi place un băiat mai mult decât îi place de fapt.
Îmi vine în minte imaginea lui Leo în genunchi, în faţa
desenului de pe casa Emmei.
— Se pare că Leo a dat de bucluc.

147
 - GRAFFITI MOON -

POETUL
RINGUL DE DANS
00:30

Ar trebui să jucăm adevăr sau provocare, zice Lady Jazz.

Dacă eşti clarvăzătoare, de ce trebuie să-mi pui
întrebări?
Pentru că a fi clarvăzător nu-i ca şi cum ai citi o carte.
E, mai degrabă, ca şi cum ai urmări un film franţuzesc
fără subtitrări.
Îţi plac filmele franţuzeşti?
Îmi plac filmele în general.
Care-i filmul tău preferat?
Grea-ntrebare.
Dar şi tu eşti o fată care nu se dă uşor bătută, nu?
Primele patru sunt, în ordinea asta: Poveste din
Philadelphia, Mic dejun la Tiffany, Păsările şi Tâlharii.
Tâlharii?
Ai văzut vreodată filmul ăsta?
Nu.
Mai urmează să-mi zici şi că nu l-ai citit niciodată pe Dr.
Seuss.
N-am citit nimic de Dr. Seuss.
Vezi, ţi-am zis că-s clarvăzătoare. Dar, pe bune-acum, ce-a
fost în capul alor tăi?
(Bere, bere şi iar bere.) Nu ştiu.
Care-i scriitorul tău preferat?
Grea-ntrebare.
Dar şi tu eşti un tip care nu se dă uşor bătut, nu?
(Îmi place tipa, îmi zic.)
Primii patru sunt, în ordine: Henry Rollins, Leonard
Cohen,
Pablo Neruda şi Woody Guthrie.
Versul preferat?
în inima mea sălăşluieşte-o mierlă albastră,
148
 - CATH CROWLEY -
care vrea să scape
— Charles Bukowski
Şi-aşa e?
Ce să fie?
E o mierlă albastră acolo?
Da, dar bea o bere. Care e replica ta preferată dintr-un
film?
Bond, James Bond. Dar a ta?
De ce-ai apărut abia acum în viaţa mea?
Bună replică. Şi, apropo, am stat închisă într-o şcoală de
fete.
(Chiar îmi place tipa.) Ai un iubit?
La asta lucrez acum. Tu ai o iubită?
Nu. Cu cine ai ieşit ultima dată?
Peter Copeland.
Tipul cu pantaloni mulaţi din piesa de la şcoală?
Eşti gelos?
Nu. (Poate. Pe toţi băieţii cu care ai ieşit.)

149
 - GRAFFITI MOON -

ED
Termin ultima bomboană şi ne reluăm drumul.
— Aş putea căra şi eu bicicleta o vreme, zice Lucy. Am
făcut ceva muşchi de la atâta suflat sticla.
Îmi aranjez mai bine bicicleta pe umeri. Faptul că o car îmi
oferă cel puţin o scuză pentru respiraţia gâfâită, alta decât
aceea că merg alături de muşchii ei bine dezvoltaţi.
— Tu spui cam orice-ţi trece prin cap, nu-i aşa?
— Mai bine decât să nu spui nimic, aşa cum ai făcut tu la
întâlnirea noastră. Chiar aveam chef să discutăm.
— Ai dat de înţeles asta, destul de limpede.
De data asta nu protestez când zice „întâlnire”.
— Planificasem totul. Credeam c-o să vorbim despre artă.
Despre Rothko. Sau despre cărţi. Ori despre vreme. Fusese
un uragan în nord, în ziua aia.
E cea mai ciudată fată pe care o cunosc. Habar n-aveam
că-i atât de ciudată atunci când i-am dat întâlnire, într-a X-
a. Nu-s sigur c-aş mai fi ieşit cu ea dacă aş fi ştiut.
— Şi cum ar fi decurs conversaţia noastră? Aia din mintea
ta?
— Mă gândeam c-aş zice ceva de genul: „Nu-i aşa că
Rothko ăla pe care l-am văzut la expoziţie e super?”.
— O discuţie cât se poate de relaxată.
— Mă rog, acum nu pare chiar aşa, din cauză că am căzut
într-o râpă.
— Corect. Şi eu ce răspundeam?
— Am lăsat spaţiu liber pentru tine în conversaţie.
— Ce politicos.
— Deci?
— OK, să vedem… Mda, Rothko pe care l-am văzut expus
era super.
— Îţi mai aminteşti măcar ce tablou era?
— Da’ ce crezi că faci, îmi iei interogatoriu? Nr. 301 (Roşu
şi violet pe fond roşu/Roşu şi albastru pe fond roşu).
Pare plăcut impresionată.
150
 - CATH CROWLEY -
— Şi de ce ţi s-a părut super?
Mă gândesc un pic înainte de a răspunde, ţinând cont că
după ultimul răspuns greşit m-am ales cu nasul spart.
— Când îl priveşti, în clipele alea ai impresia că desenul e
lumea, iar tu pătrunzi în ea.
Încerc să exprim în cuvinte ce simt atunci când privesc
tabloul, dar problema e că nu reuşesc.
— Arta de genul ăsta n-are nevoie de cuvinte. Nu e nevoie
de cuvinte rostite ca să-nţelegi ce-ţi transmite tabloul, pentru
că îţi vorbeşte atrăgându-te înlăuntrul lui, făcându-te să ieşi
din tine.
Las bicicleta jos câteva clipe.
— Asta te aşteptai să spun?
— Nu, răspunde Lucy. Dar a fost bine. Chiar mai bine.
Ridic bicicleta şi ne continuăm drumul.
— Dacă-ţi place atât de mult arta, de ce-ai renunţat la
şcoală chiar când aveam de făcut tema aia despre Jeffrey
Smart? mă întreabă. Te-ai purtat de parcă nu dădeai doi
bani pe treaba asta.
— O sincronizare nefericită. Bert mi-a oferit jobul, iar
mama avea nevoie s-o ajut la plata chiriei. Aş fi vrut să
termin tema aia.
— Îţi plac lucrările lui?
— El şi Vermeer, îi răspund eu, sunt preferaţii mei.
— Dar sunt foarte diferiţi, zice Lucy.
— Se poate. Amândoi dau impresia de static în lucrările
lor. Şi ce aveai de gând să zici dup-aia? o întreb eu, ca să
schimb subiectul şi să nu mai vorbim despre şcoală.
— Îţi aminteşti care-i prima operă de artă care te-a
captivat?
— Poate că Io, din seria The Spoils a lui Sam Leach9. M-am
tot gândit la ea în ultima vreme, de când cu Bert.
— Cele două păsări moarte, una lângă alta?
— Pasărea din stânga are pe piept cel mai frumos
albastru. Tabloul ăsta mi-a venit în minte când eram la

9 Sam Leach (n. 1973) este un artist australian contemporan (n.t.).

151
 - GRAFFITI MOON -
magazin şi Valerie citea mesajele de condoleanţe. Erau doar
nişte vorbe goale, care n-aveau nimic de-a face cu moartea
lui Bert. Tabloul ăsta însă avea mai multă legătură cu ea.
Trupuri micuţe, albe, care îşi proiectau umbra, cu
picioruşele lor slăbănoage împungând aerul. Păsărelele alea
destul de mici să-mi încapă în palmă zburau cu numai o zi
înainte.
— M-am simţit ca tabloul ăla când l-am găsit pe Bert
zăcând pe culoarul trei.
După ce spun asta, se aşterne tăcerea. În sinea mea mă
lupt cu valuri înalte, încercând să-mi menţin capul la
suprafaţa apei, în vreme ce mă întorc în timp, în magazin, şi-
l văd pe Bert zăcând cu faţa-n sus, cu bătrânele lui mâini de
desenator înţepenite.
În afară de doamna J. şi de mama, a fost singurul care era
convins că sunt mai mult decât un pierde-vară care-i
mâzgăleşte pereţii magazinului. Când făceam câte o greşeală,
îmi atrăgea atenţia şi atât. Nu insista niciodată, aşa cum fac
unii.
— De ce ţi-e dor cel mai mult când te gândeşti la el? mă
întreabă Lucy.
Asta-i simplu.
— Mi-e dor de moaca pe care o avea când înjura şi dup-aia
se uita imediat să vadă dacă nu l-a auzit Valerie. Mi-e dor să
merg cu el la expoziţiile de pictură. Să stăm în magazie şi să
bem o bere. Să mă uit la el cum desenează.
Am ajuns în sfârşit sus şi ne oprim puţin, să ne tragem
sufletul. Înainte să-l cunosc pe Bert, eram foarte supărat pe
taică-miu şi mă temeam să nu fiu ca el, mă întrebam pe
unde-o fi, dar n-am stat niciodată să analizez în detaliu cum
aş fi vrut să fie. Înainte să-ncep să desenez pe ziduri, am
făcut desene cu el. Erau toate identice cu cel din vechiul
depou. Nişte pereţi cu găuri.
Cu o săptămână înainte să moară Bert, am mers împreună
la expoziţia Rosalie Gascoigne10. Lucrările ei conţin semne de

10 Rosalie Gascoigne (1917–1999) a fost o sculptoriţă australiană (n.t.).

152
 - CATH CROWLEY -
circulaţie sau lăzi pentru băuturi desfăcute în bucăţi, care
sunt apoi îmbinate pe lemn, în aşa fel încât cuvintele şi
literele sunt învălmăşite şi intră unele în altele. Ne aflam în
faţa unei lucrări intitulate Metropolis şi Bert m-a întrebat:
— Asta vezi când ai în faţă un text?
— Ceva de genul.
Ştia că nu reuşesc să păstrez cuvintele în minte, dar nu-i
spusesem niciodată cât de prost mă simţeam la şcoală şi faţă
de Beth, când vorbea despre cărţi. I-am mărturisit abia în
ziua aia.
— Pe astea însă pot să le citesc, i-am zis eu, privind
semnele rutiere. Se referă la a fi înghesuit într-un spaţiu.
Ne-am oprit în faţa lucrării mele preferate.
— But Mostly Air, a citit Bert titlul, şi am admirat
dimensiunile uriaşe ale lucrării. Pe un perete alb, un panou
de lemn, de la podea până în tavan. Nu era mare lucru, dar
în acelaşi timp domina totul.
— Îmi aminteşte de tata, am zis.
Bert n-a stat pe gânduri.
— Atunci înseamnă că n-are nicio legătură cu familia.
Am vizitat şi restul expoziţiei şi, înainte să plecăm, mi-a
cumpărat un album cu lucrările lui Gascoigne. Era scump,
aşa că n-am vrut să-l primesc.
— Dă-i-l lui Valerie ori altcuiva.
— Vreau să ţi-l dau ţie, mi-a răspuns. Atunci când alţii
vorbesc despre cărţile pe care le citesc, tu poţi vorbi despre
asta.
Înainte să ne despărţim, în ziua aia, era cât pe ce să-i
spun că era aproape ca un tată pentru mine, dar n-am făcut-
o. Când aşteptam ambulanţa pe culoarul trei, mă gândeam
la cât de mult i-ar fi plăcut să audă asta.
— Ai o expresie ciudată, îmi spune Lucy.
— Devii tot mai fermecătoare pe măsură ce se scurg orele,
îi zic eu. Mă gândeam la Rosalie Gascoigne şi la un album cu
lucrările ei, pe care mi l-a dăruit Bert.

153
 - GRAFFITI MOON -
— Am văzut expoziţia aia. Cel mai mult mi-a plăcut
Solitude. Toate literele alea, O şi U, negre pe fundal galben,
exprimă exact ideea de singurătate.
— Era şi una dintre preferatele lui Bert. Asta şi Windows.
Îi plăcea tehnica prin care aplicase linoleum pe lemn şi-l
făcuse să arate ca sticla. Bert zicea că asta arată că fiecare
trebuie să ne construim propriile ferestre câteodată.
Acum, că ştie mai multe despre Bert, mi se pare că nu
suntem chiar atât de incompatibili. Între noi nu mai stau
două persoane, ci doar una: Shadow. Şi cum eu sunt
Shadow, aproape că suntem doar noi doi, Lucy şi cu mine.
— Tu-ţi construieşti ferestre? o întreb eu.
Îmi răspunde că nu. Mă rog, poate. Cum sticla e
transparentă, s-ar putea zice că e, de fapt, o fereastră, chiar
dacă una mică şi cu formă ciudată. Îmi place cum vorbeşte.
Cuvintele ei sunt ca nişte deschizături în lemn, prin care pot
privi în altă parte. Mi-am propus să desenez pe un perete
ceva asemănător cu But Mostly Air a lui Gascoigne, numai că
va predomina lumina.
— Pe cine admiri cel mai mult dintre artiştii sticlari?
— Pe Dale Chihuly.
Scoate mobilul şi se apropie de mine ca să-mi arate o poză
cu o lucrare a lui.
— E un candelabru de unsprezece metri, aflat la Victoria
and Albert Museum, la Londra.
Arată ca unul dintre desenele ei cu lucruri înlănţuite,
numai că atârnă din tavan. Albastru şi galben. Un ocean
pieziş.
— Mie mi se pare asemenea unei senzaţii pe care o resimţi
direct sub piele, zice ea.
— Repet, nu eşti ca alte fete.
Măresc imaginea, ca s-o pot studia în detaliu.
— Sticla iese colorată aşa? Sau o amesteci ca pe vopsea?
întreb.
Îmi povesteşte cum se adaugă oxizi metalici când se suflă
sticla.

154
 - CATH CROWLEY -
— Cobaltul dă un albastru-închis. Poţi adăuga crom ca să
obţii un verde-intens. Cu aurul e un pic mai complicat, dar,
dacă-l adaugi corect, obţii roşu.
Cuvintele ei sunt imagini, pe care le desenez pe perete, în
minte, pe măsură ce le rosteşte.

155
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Ed se uită la candelabrul lui Dale Chihuly şi-mi dau
seama că şi lui îi place. Al mi l-a arătat prima dată. Stăteam
pe trepte, după prima mea zi la atelier, plină de arsuri şi
dezamăgită.
A ieşit şi s-a aşezat lângă mine, cu două cărţi, o trusă de
prim-ajutor şi o punguţă de M&M’s.
— Era inevitabil. Dar te-ai descurcat bine azi, mi-a zis el
şi, uitându-se la mâna mea, mi-a dat nişte dezinfectant şi o
ciocolată.
— N-ai văzut ce s-a-ntâmplat când am suflat în tijă? Sticla
părea o arătare extraterestră. Nici măcar nu pot sufla cum
trebuie.
— După ce o să te-nvăţ tot ce ştiu, o să ajungi să te pricepi
destul de bine. Asta e ce-ţi doreşti să faci, nu-i aşa? mi-a zis
el deschizând o carte la pagina la care se afla o poză a unuia
dintre candelabrele lui Chihuly.
M-am uitat la toate lucrările lui, bucle de sticlă galbene,
albastre şi aurii.
— Asta e ce-mi doresc să fac. Şi piese ca vazele tale
fantomă.
— Ai putea începe imitând lucrările lui sau pe ale mele.
Dar tu ai o gândire diferită de a oricui altcuiva. Până la
urmă, o să-ţi găseşti propriul stil. Mai întâi însă trebuie să
înveţi, mi-a zis el, întinzându-mi a doua carte, intitulată
Proprietăţile sticlei.
— Am luat cartea acasă şi am citit din ea în fiecare seară,
îi povestesc lui Ed. Al pusese la începutul ei un citat din Lino
Tagliapietra, unul dintre cei mai buni artişti sticlari din
lume. Nu mi-l amintesc exact, dar era ceva de genul că
important nu e cum faci o piesă de sticlă, ci cum o salvezi de
la autodistrugere.
— Şi cum se-ntâmplă asta? mă întreabă Ed. Cum se
autodistruge?

156
 - CATH CROWLEY -
Problemele cel mai greu de evitat sunt cele care nu se văd
pe suprafaţa sticlei. Când fac o piesă, încerc să mi-o
imaginez de la început până la sfârşit. Se porneşte de la un
amestec de bază, din silică, carbonat de sodiu şi oxid de
calciu, care nu au nici cea mai vagă asemănare cu produsul
finit.
Dar, odată încălzite şi devenite lichide, dacă sunt corect
dozate, vor rămâne în stare lichidă suficient timp cât să le
poţi prelucra. Suficient cât să poţi să le transformi în
aproape orice vrei.
— Toate componentele din sticlă lucrează împreună, mi-a
spus Al odată. Dar, dacă nu respecţi condiţiile de lucru
potrivite fiecăruia, atunci ele redevin ceea ce erau iniţial.
Dacă nu le căleşti, segmentele subţiri şi cele groase se răcesc
mai repede sau mai încet, ceea ce provoacă tensiune în
obiect. Iar această tensiune îl poate dezintegra.
Chihuly înţelege sticla, de aceea o poate transforma în
gheaţă, în flori, în candelabre care pentru mine arată ca
dorul, ca tristeţea, ca speranţa.
Nu ştiu cum să-i spun toate astea lui Ed. E vorba despre
ceva ce eu cunosc căci am văzut, şi nu pentru că aş stăpâni
teoria. Al zice că într-o bună zi o să ştiu şi teorie, dar mai am
de învăţat, şi deocamdată e de-ajuns că simt sticla cu
mâinile. Sunt în stare să creez o piesă fără să o stric, pentru
că o pot simţi. Şi pentru că mă îndrumă Al. Aşa că îi spun lui
Ed:
— Dacă vii la atelier, o să-ţi arăt. Cel mai bun mod de a
înţelege tensiunile interioare ale sticlei este să faci o piesă şi
s-o spargi.
Îmi aduc aminte cum m-a pus Al să suflu o vază şi să n-o
bag în cuptorul de călire. În mai puţin de zece minute era
compromisă. Chiar şi aşa, am luat-o acasă şi am aşezat-o pe
pervazul ferestrei. Îmi plăcea jocul luminii prin fisurile ei.
— Mă poţi învăţa să fac o piesă care să nu se spargă? Ceva
la care să folosesc cobalt? mă întreabă Ed.

157
 - GRAFFITI MOON -
— Sunt înnebunit după ştiinţă, se aude în spatele nostru o
voce, şi n-apuc să mai răspund.
Mă întorc să văd cine este.
— Salut, Malcolm.
— Căcat! exclamă Ed. Ce porcărie!
— I-ai povestit lui Ed despre picătura prinţului Rupert11?
Dacă laşi să cadă nişte sticlă fierbinte în apă rece ca gheaţa,
se formează invariabil o figurină cu un cap mare şi o coadă
subţire.
— Seamănă cu o lacrimă, îi spun lui Ed. Sunt denumite
după Prinţul Rupert de Rin, un tip care chiar a fost pasionat
de sticlărie.
— Poţi să izbeşti capul lacrimii şi cu ciocanul, să-l strângi
cu cleştele, să-l loveşti în toate felurile şi nu se sparge, zice
Malcolm.
Am văzut cu ochii mei şi Al mi-a explicat, dar mie tot mi-e
greu să înţeleg.
— Eu cred că se-ntâmplă în felul următor: partea
exterioară a sticlei se răceşte şi devine solidă, în timp ce
interiorul e tot cald, ceea ce înseamnă că interiorul se
contractă, trăgând după el stratul exterior. În capul lacrimii
se produce o tensiune foarte mare, care-l împiedică să se
spargă.
— Dacă însă loveşti coada, se sparge, eliberând toată
tensiunea, şi întreaga lacrimă explodează, spune Malcolm.
— E supertare, îi spun lui Ed. Trebuie să o spargi în apă
ori într-un borcan cu capac, pentru că sticla devine o pulbere
fină, care se împrăştie peste tot.
— Mai că e o metaforă a condiţiei umane, zice Malcolm.
Oamenii sunt puternici, dar, dacă-i loveşti în punctul
potrivit, îi nimiceşti.

11 Picăturile prinţului Rupert (numite şi lacrimile de Batavia, lacrimi

batavice, lacrimi de sticlă) sunt obiecte de sticlă călită cu proprietăţi

mecanice remarcabile datorate tensiunilor interne. Au forma unui
mormoloc: alungite, cu un capăt rotunjit şi gros şi din ce în ce mai
subţiri spre capătul opus. (n.t.).
158
 - CATH CROWLEY -
Tocmai când îmi zic că-i o fire poetică, Malcolm scoate un
ciocan.
— Căcat! zice din nou Ed. Porcăria naibii!

159
 - GRAFFITI MOON -

ED
— Căcat! Porcăria naibii! Îl cunoşti? o întreb, în timp ce
Malcolm agită ciocanul în mâini. Nu pricep, de unde-l
cunoşti?
— E tipul pe care l-am întâlnit la petrecere, în curte, zice
ea, cu ochii holbaţi la ciocan.
Mă uit la costumul lui.
— Ăsta ai crezut tu că e Shadow?
— În apărarea mea, precizez că atunci nu avea ciocanul la
el.
— Am avut cu Lucy o conversaţie încântătoare despre
locurile unde v-aş putea găsi în noaptea asta, zice Malcolm.
— I-ai zis unde mergem? o întreb.
— Da, răspunde ea cu glas şoptit, încurcată. Am crezut că-
i prietenul tău.
Mă grăbesc s-o pun la curent:
— E-un psihopat.
Mă uit la bicicletă, dar Malcolm îmi face semn cu degetul.
Dacă fac vreo mişcare, are de gând să mă spargă ca pe o
nenorocită de picătură a lui Rupert. Gorilele lui stau ceva
mai departe, se tot mişcă de pe un picior pe altul, aşteptând.
Cu tipi de genul ăsta nu-ţi doreşti să te întâlneşti pe
întuneric. Şi nici măcar la lumina zilei.
— Carevasăzică, Leo îmi datorează nişte bani, zice
Malcolm.
— Mâine o să-i primeşti.
— Îi vreau acum.
— M-ai păcălit, zice Lucy de lângă mine, odată ce-i pică
fisa.
A trecut de la nedumerire la furie în câteva secunde. Nici
nu apuc să-i acopăr gura cu mâna.
— Te-ai prefăcut că mă placi, doar ca să afli pe unde-o să
umblăm.
Şi chiar dacă e un lucru prostesc, pentru că, aşa cum ar
zice Bert, am dat de belea, nu mă pot abţine şi izbucnesc în
160
 - CATH CROWLEY -
râs când văd cât e de surprinsă. De parcă e şocant că un tip
pe care tocmai l-a cunoscut nu-i aşa cum credea ea. Că un
tip în costum trendy, care vorbeşte sofisticat, se dovedeşte a
nu fi deloc de treabă.
— Nu-l băga în seamă, o îndemn eu. Mănâncă gândaci.
— Ce? întreabă ea. Mănâncă gândaci?
Malcolm rânjeşte.
— Numai unul. Acum.
Loveşte uşor cu ciocanul în picior.
— Vreau să-i transmiteţi lui Leo un mesaj din partea mea.
— Asta-i tot? Vrei să transmitem un mesaj? îl întreb eu.
De acord.
Mă simt destul de norocos, dar apoi văd că Malcolm şi
gorilele lui încep să se apropie şi înţeleg că mesajul pentru
Leo va lua forma figurii mele stâlcite. Mă tot uit înspre
bicicleta lui Lucy, culcată pe jos.
— Dacă te gândeşti s-o ştergi, o să-i transmit ei mesajul,
zice Malcolm.
Lucy a depăşit uluiala provocată de treaba cu gândacii şi a
devenit atentă. Se apropie de mine şi mă ia de mână, iar eu
trec de la teamă la furie. Pentru că aşteptasem toată noaptea
să facă asta şi-ar fi perfect dacă n-am fi încercuiţi de un
psihopat şi de banda lui de ţăcăniţi. Pentru că m-am săturat
până peste cap de toate porcăriile care mi se-ntâmplă în
ultima vreme. Aş vrea să nu stau aşa, să fac ceva, de pildă
să-i trag un pumn în plină figură lui Malcolm şi să fug, dar,
dacă fac asta, o să se răzbune pe amândoi, şi pe Lucy, şi pe
mine.
— Vă las câteva clipe să vă hotărâţi cine preia mesajul,
zice Malcolm şi, ridicând bicicleta, se îndreaptă înspre
gorilele lui.
Întotdeauna i-au plăcut gesturile teatrale. Îmi amintesc că,
înainte să mănânce gândacul, a stat să-l presare cu puţin
piper.

161
 - GRAFFITI MOON -
— Ne trebuie un plan, îi zic eu în şoaptă. Nu vrem să-l
călcăm pe bătătură, aşa că, atunci când se întoarce, ia-te
după mine.
— Bine, zice Lucy, cu ochii la Malcolm, care vine către noi.
— Cine preia mesajul? întreabă el.
Dau să răspund, dar Lucy mi-o ia înainte:
— De ce nu-i transmiţi chiar tu mesajul lui Leo? A, m-am
prins, n-o faci pentru că ţi-e frică de el, bulangiule, mâncător
de gândaci laş ce eşti!
Mă uit uimit la ea.
— Bulangiu?
— Bulangiu, zice ea.
— Următorul care mă mai face bulangiu o să preia
mesajul, ne anunţă Malcolm.
— Bulangiule! zicem deodată, Lucy şi cu mine.
Rahat. În timp ce ne ciondănim cine să preia mesajul,
Malcolm o alege pe Lucy. Se apropie de ea şi totul înlăuntrul
meu se precipită, în vreme ce, în exterior, totul rămâne
perfect nemişcat. Mă liniştesc puţin când lasă ciocanul
deoparte, dar mă ia groaza în momentul când scoate un
compas şi-l răsuceşte între degete ca un circar poznaş.
— O să-i pun un inel în sfârc.
— Ba să fiu al naibii dacă te las, zic eu.
În primul rând, nu vreau să-mi amintesc de Malcolm dacă
o să am vreodată o cât de mică şansă cu Lucy şi, în al doilea
rând, îmi place corpul ei aşa cum e. Mă zbat, dar gorilele mă
ţin strâns, eu mă zvârcolesc şi mă răsucesc din toate
puterile, iar, când Malcolm le spune să-i ridice tricoul, îmi ies
cu totul din fire.
Reuşesc să-mi eliberez un braţ şi încerc să-l lovesc pe
Malcolm, dar nu reuşesc, îi strig lui Lucy să fugă, însă n-o
face, eu îi trag lui Malcolm un picior în genunchi, sperând c-
o să-l enerveze destul de tare încât să-mi facă mie piercingul,
şi nu ei, şi aşa se şi-ntâmplă.
Îmi spune să-mi ridic tricoul şi îmi pune compasul pe
piele. Închid ochii când simt vârful ascuţit. O să doară al

162
 - CATH CROWLEY -
naibii de rău. Lucy mă ia din nou de mână, ceea ce e plăcut,
dar acum nu prea mai am chef.
Malcolm se opreşte.
— Îţi fac o favoare. Mai întâi îţi fac un piercing în ureche.
— Ar trebui să stăm de vorbă despre ce-nseamnă… Băga-
mi-aaaaaaaaaaş!
Încep să urlu când îmi străpunge lobul urechii cu
compasul.
Şi-acela e momentul când Lucy îi arde una-n figură.
Pentru o secundă îmi abat privirea, dar apoi mă uit iar. Aşa
ceva nu trebuie ratat. Sângele ţâşneşte odată cu ţipetele,
ceea ce mă face să mă simt bine, pentru că eu n-am ţipat
când mi-a spart nasul, am plâns doar mai târziu, sub efectul
anestezicului.
— Ăsta n-a mai fost un accident, băiete! zice ea.
Apoi se face albă la faţă, iar în vreme ce gorilele sunt
ocupate cu cercetarea stării nasului lui Malcolm, ridic
bicicleta, îi spun să se urce şi o iau din loc, cu casca ei cu
lanternă izbindu-se de ghidon.
Picioarele mele pedalează cu toată forţa, inima îmi bubuie
nebuneşte şi e-al naibii de bine să nu cedezi în faţa unei
lepădături care-şi închipuie că-ţi poate spune ce să faci şi că
tu o să te supui doar pentru că te-a pus cu spatele la zid şi
pare că n-ai nicio scăpare. Dar noi reuşim să scăpăm. Chiar
o facem. Traversăm în goană parcul, de parc-am zbura, iar
de undeva, din faţă, se revarsă lumină, dinspre zona de
skateboarding, de la felinarele care atârnă deasupra zidului
pe care vreau să i-l arăt lui Lucy.
— Cum stăm? o întreb.
— Cred c-o să vomit.
— Mda, nasol e c-o să vomiţi pe mine, dar voiam să ştiu
dac-am scăpat de ei.
Îmi pot da seama că se întoarce să privească în urmă, apoi
revine la poziţia normală.
— Stăm bine. Nici măcar nu-i zăresc. Te doare rău
urechea?

163
 - GRAFFITI MOON -
— Are o gaură de compas în ea, aşa că-ţi poţi închipui.
Doare.
Mâinile ei sunt aşezate pe spatele meu şi străbatem parcul
în goană, pe bicicleta cu care ne-am pierdut urma. Aerul se
mişcă din nou, deschizându-mi drumul. Nu opresc decât
odată ce-am ajuns în zona pentru skateboarding şi ne
răsturnăm în iarbă, unul lângă altul, împresuraţi de căldura
din aer şi din răsuflarea noastră.
— Da’ ştiu că l-ai trosnit bine.
— Sper că n-a păţit nimic, zice ea.
— Ba sper s-ajungă la spital.
— Crezi că suntem în siguranţă aici? Poate că-s pe urmele
noastre.
— Crede-mă, ştiu pe pielea mea în ce stare e. Nu-i capabil
să alerge. Şi, chiar dac-ar fi, până să parcurgă ei distanţa
asta, ajunge şi Leo.
Scoate un şerveţel din buzunar, o vechitură murdară, şi
probabil c-o să fac o infecţie din care o să mi se tragă
moartea, dar nu-i spun asta, pentru că nici nu-mi pasă. Nu-
mi pasă pentru că acum stau lângă ea şi-i pot vedea semnul
de pe gât şi iată-mă în faţa peretelui, desenând acele linii pe
un chip plin de mister, pe care aş vrea să-l desluşesc. Numai
că, de data asta, nu fac nimic, pentru că s-ar putea ca ea să
fie interesată de mine.
Priveşte peste umărul meu, îmi atinge urechea şi vede
zidul. O furtună cumplită, monstruoasă. Valuri mai înalte
decât clădirile. Îmi luase o noapte întreagă să nimeresc
nuanţele de albastru şi verde care când se contopesc, când
se despart. Şi cerul galben care se învolburează deasupra
valurilor întunecate, deasupra celor două siluete de pe ţărm.
Un tip cu o placă de surf şi un peştişor aflat lângă el. Eu şi
Beth, la început. Eu şi Bert. Eu şi Leo.
Se uită la zid, apoi iar la urechea mea şi nu-mi dau seama
dacă m-a recunoscut în desen. Cum ar putea să nu mă
recunoască? Asta şi sunt, un băiat care stă pe ţărm, prins în
capcana valurilor, căutând o cale să pornească înot.

164
 - CATH CROWLEY -
— Ce părere ai? o întreb, dar şi-a îndreptat deja atenţia
asupra urechii.
— Nu-i străpunsă de tot. După mine, fie o laşi să se
vindece, fie mergi până la capăt.
Acum sunt chiar aproape de ea, respiraţia ni se întretaie şi
ea nu se retrage. Nu se mişcă deloc.
— Prefer să merg până la capăt, îi spun eu, şi mă simt ca
un mare idiot, dar asta nu strică momentul.
Se apleacă în faţă şi sunt gata să o sărut. În sfârşit, o s-o
sărut. Mă aplec înspre ea, gura e aproape, tot mai aproape.
Şi chiar atunci devine lividă, iar eu mă dau repede în spate,
pentru că sunt convins c-o să vomite.

165
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Simt răsuflarea lui Ed şi am senzaţia că suntem
suspendaţi de bolta cerească ori de tavan. Că ne legănăm
unul în jurul celuilalt, fără să atingem pământul cu
picioarele. Dacă ne-am atinge, nu m-aş mira să răsune
clinchete de clopoţei. Îi ţin şerveţelul apăsat pe ureche, iar
degetele îmi furnică. Mă întreabă ce părere am, iar eu îi
răspund că ar putea-o lăsa să se vindece ori ar putea merge
până la capăt. Alege ultima variantă.
O spune pe un ton care mă face să mă simt cool, nu ca o
tâmpită, iar o replică de genul ăsta înseamnă risc sută la
sută. Nu-s sigură de nimic, nu-s sigură dacă vrea să zică ce
cred eu că vrea să zică, nu-s sigură dacă nu cumva
adrenalina îmi joacă feste. Dacă el e cel care-mi place ori
dacă acela e Shadow. Poate că amândoi. Dar cu certitudine
nu e Malcolm Dove.
Aşa cum am spus mai înainte, o fată nu mai poate gândi
limpede când se confruntă cu iminenţa electrocutării, iar
dacă Ed e un toaster, atunci eu sunt fata cu cuţitul. Dau să
îi răspund, poate să-l întreb ce vrea să zică ori doar să-l las
să mă sărute, cred că asta ar fi urmat, când mă străfulgera
imaginea nasului lui Malcolm, imaginea lui mâncând un
gândac şi atunci simt înlăuntrul meu un soi de acreală şi
sunt sigură c-o să vomit.
Suntem cu toţii de acord, cred, că-i un lucru rău să vomiţi
când un tip încearcă să te sărute. Pune pe fugă pe oricine nu
e foarte înflăcărat –, şi nu sunt sigură că Ed chiar e foarte
înflăcărat. Încerc din răsputeri să nu mă mai gândesc la
sângele lui Malcolm, dar cu cât încerc mai tare, cu atât mă
gândesc mai mult.
— Nasul lui Malcolm e de vină, îi explic eu lui Ed, ca să
nu-şi facă o părere greşită. Şi gândacul.
Nu vreau să-şi închipuie că ideea ca el să mă sărute îmi
face greaţă.

166
 - CATH CROWLEY -
— Apleacă-te în faţă, îmi zice el. Şi gândeşte-te la ceva
frumos. La ce te-ai putea gândi?
— În niciun caz la clipa de faţă, asta-i sigur.
— Mai povesteşte-mi despre sticlă.
Mă aplec în faţă, aşa cum mi-a zis, şi trag de câteva ori aer
adânc în piept.
— Al spune că am şanse. Ăsta-i un mod politicos de a zice
că uneori îmi ies lucruri frumoase, iar alteori, lucruri care
explodează.
— Nu eşti o fată cu care să fii pe de-a-ntregul în siguranţă.
— Cum nici tu nu eşti un băiat cu care să fii pe de-a-
ntregul în siguranţă.
— Care-i cel mai nasol lucru pe care l-ai păţit la atelier?
mă întreabă.
— M-am lovit o dată de o lampă încinsă.
— Fuck!
— Asta am zis şi eu. Dar mai tare. Mult mai tare.
Îmi trag mâneca şi-i arăt urma albă a arsurii.
— În unele zile, sunt în zona cuptoarelor, iar Al, Liz şi Jack
se mişcă în ritm alert şi vorbesc într-un limbaj pe care nu-l
înţeleg, pentru că mai am încă multe de învăţat. Uneori, nici
măcar nu folosesc cuvinte.
Ed aprobă din cap.
— Al zice că aşa merg lucrurile. Toţi facem greşeli. Nu
contează de cât timp lucrezi cu sticla.
Zgomotul traficului care se aude de pe strada din
apropiere mă linişteşte. Ca şi răsuflarea lui Ed. Îl privesc
cum se uită la desenul lui Shadow. Cum studiază valurile şi
cerul care se învolburează deasupra băiatului cu placa de
surf.
— Crezi că-i un tsunami? întreb eu.
— Valurile tsunami nu-s abrupte, ca celelalte valuri, zice
Ed. Dacă eşti într-o barcă, în larg, tsunamiul ar putea trece
pe dedesubt fără să-ţi dai seama. Numai când ajung aproape
de ţărm devin uriaşe, precum cele din desen.

167
 - GRAFFITI MOON -
— Nu ştiam asta. Ai putea avea probleme şi nici măcar să
nu ştii.
Mă mai uit o vreme la desen.
— Deci tipul ştie că are probleme şi-şi închipuie că peştele
ăla o să-l salveze.
— Nu-i decât un desen pe un perete, zice Ed.
— Niciun lucru nu-i doar un simplu lucru, îi zic eu. Prin
desen exprimi toate gândurile care te bântuie.
— Se poate deci ca Jazz să aibă dreptate. Poate că tipul pe
care-l cauţi e un distrus.
— Orice om din lumea asta se simte aşa câteodată. Ca şi
cum un val monstruos îl dă peste cap, întorcându-l pe dos.
Probabil şi tu te-ai simţit aşa când ai părăsit şcoala.
— Îl aveam pe Bert.
— Deci îţi aveai peştişorul.
Continuă să se uite la desen, iar eu, la el şi-mi amintesc
senzaţia de electrocutare pe care mi-a produs-o în clasă. Mă
gândesc la carnetul lui, pe care nu l-a arătat nimănui,
niciodată.
— Nu ţi-am văzut niciodată lucrările, îi zic. În clasă le
ţineai întotdeauna ascunse. Tu ţi-ai făcut tricoul?
— Îhî, răspunde el.
— Tu-ţi faci toate tricourile?
— Îhî, zice din nou.
— Deci şi tu eşti bun, îi zic, şi el îşi întoarce privirea spre
mine.

168
 - CATH CROWLEY -

ED
— Ce? întreabă ea.
Iar eu refuz să gândesc, pentru că, dacă o fac, n-o s-o mai
duc acolo. Şi trebuie s-o duc acolo. Pentru că am mers deja
prea departe. Vreau s-o sărut. Vreau să-i ofer răspunsuri.
Să-i pun întrebări. S-o văd cum lucrează. Şi nu pot face toate
astea până când nu află.
Aşa că înaintăm. Înspre partea din parc unde nu pătrund
luminile. Acolo unde merg când nu-i Leo cu mine. Dincolo de
gardul care delimitează zona pentru skateboarding. Înaintăm
cu ajutorul luminii farului. Peste gardul terenului viran.
— Oare avem voie pe aici? întreabă Lucy.
— Probabil că nu, îi răspund.
Dar merg mai departe şi ea merge împreună cu mine şi o
conduc înspre rulotă, la marginea terenului viran.
Nu mai locuieşte nimeni aici şi, atunci când vreau să
desenez fără grija că pot fi surprins de cineva, vin în locul
ăsta. Rulota e de culoare verde-deschis şi a fost construită
prin anii 1950. Îi povestesc lui Lucy că am văzut o fotografie
veche a străbunicii mele stând în faţa unei rulote exact ca
asta, ferindu-şi ochii cu mâna de lumina bliţului, când a fost
făcută poza.
Intrăm. Nu există curent electric, aşa că farul bicicletei ar
fi singura sursă de lumină, în afară de lanterna pe care o ţin
ascunsă acolo. Mă prefac c-am găsit-o din întâmplare şi o
aprind. Luminăm zona din jurul fiecăruia, precum şi
desenele.
Cam pe la mijlocul rulotei am desenat un coridor. Iar în
acest coridor stau înghesuite păsări. Sunt atât de multe şi
stau atât de îngrămădite încât aripile le sunt lipite pe lângă
corp ori îndoite în cele mai ciudate unghiuri. Sunt atât de
înghesuite, că trebuie să priveşti atent ca să le distingi penele
şi ciocurile. Dacă te apropii, observi că unele dintre ele
încearcă să cânte.

169
 - GRAFFITI MOON -
De-a lungul coridorului, sunt uşi asemenea celor din
mintea mea. Unele sunt zăvorâte cu nişte lacăte precum cel
de la bicicleta lui Lucy de mărimea unui Chihuahua, iar
altele au cifru, ca dulăpioarele de la şcoală. Câteva nu sunt
încuiate, dar acestea dau înspre încăperi cu şi mai multe
păsări îngrămădite înăuntru.
Cele încuiate duc către văzduh. Acesta se întinde spre
acoperişul rulotei, un albastru care devine alb, apoi redevine
albastru. Păsările ştiu cumva că uşile încuiate duc înspre
ceva bun. Unele încearcă să formeze cifrul cu aripile şi
ciocurile, iar altele lovesc cu ciocul în lacăte.
Mi-au trebuit câteva luni să îl termin. În timp ce desenam,
mă gândeam uneori la mine. Alteori, mă gândeam la Leo, la
viaţa pe care a dus-o înainte să scape din acea junglă care
era familia lui. Iar, alteori mă gândeam la mama. La
afirmaţia ei că n-ar schimba nimic din viaţa pe care o are. O
cred, însă erau nopţi când mă ridicam din pat şi o vedeam
stând la masa din bucătărie şi numărând bani, pe care-i
punea în cutiuţe cu etichete lipite pe ele. Etichete precum
„Mâncare”, „Chirie” şi „Întreţinere” şi „Lumină”. Întotdeauna
era şi o cutiuţă pe care scria „Pez şi creioane pentru Ed”. Mi-
a luat ceva timp până am realizat că pentru ea nu avea o
cutiuţă.
Lucy tot îndreaptă fasciculul de lumină când spre perete,
când spre mine. Îmi imaginez că, în liniştea aia, aş putea
auzi păsările. Mă întreb dacă nu sunt şi unele adevărate
undeva, prin apropiere. Sau dacă nu cumva sunetul vine
dinlăuntrul meu.
— Cum ai aflat de locul ăsta? mă întreabă Lucy.
Îi spun că Leo şi cu mine ştim mai toate cotloanele
parcului.
— Minţi, zice ea. Îl cunoşti. Chiar îl cunoşti.
Cine nu riscă nu câştigă, ar zice Bert, aşa că îi spun:
— Oarecum. Un pic.
Nu pare a-şi ieşi din minţi, aşa că îndrăznesc să continui:

170
 - CATH CROWLEY -
— Nu ţi-am spus pentru că m-am temut c-o să fii
dezamăgită. De el. Nu-i aşa cum crezi tu. Nu-i un tip rău.
Nu-i un distrus, cum zice Jazz.
Încerc să râd, dar nu prea-mi iese.
— A rămas fără job de ceva vreme şi trebuie s-o ajute pe
mama lui la plata chiriei. Aşa că imaginea pe care ţi-ai
construit-o despre el şi toate visurile tale romantice… nu
prea le întruchipează, să ştii.
Arăt înspre desenul de pe perete.
— Sunt aproape sigur că ăsta e el cu adevărat.
Încuviinţează din cap, dar nu cred că s-a prins şi trebuie
s-o fac să înţeleagă acum.
— Plănuieşte să fure nişte chestii mai târziu. De la liceul
tău. Din aripa secţiei de Arte.
Cuvintele au fost în sfârşit rostite. Îmi imaginez un perete
desenat despre noi, o umbră care păşeşte înapoi în
personajul care o întruchipează şi se materializează.
Cuvintele nu-mi vin însă în minte suficient de repede ca să-i
pot spune lui Lucy şi ea completează schiţa pentru mine.
— Din secţia doamnei J.? Fură de la alţi artişti? E capabil
să fure? E-un infractor.
— Ştiai asta. Doar e-un graffer.
— Asta nu-nseamnă automat că e un hoţ, zice ea.
Aşa e, însă vreau neapărat să se uite, să se uite pe bune la
locul ăsta şi să vadă. Să înţeleagă că e un desen care începe
cu ani în urmă şi va fi valabil încă ani buni de acum înainte.
Că asta înseamnă să fii cum sunt eu. Vreau să spună că a
prins ideea, că a înţeles cine e Shadow şi cum stă treaba cu
el. Că, deşi el e aşa cum e, ea tot îl vrea.
Înainte să mai rostim vreun cuvânt, Lucy primeşte un
mesaj de la Jazz.
— Au ajuns la zona pentru skateboarding, îmi spune Lucy
şi se îndreaptă spre uşă.
Eu rămân aşezat pe pat şi o întreb ce părere are despre
desen. Răspunsul ei întârzie, dar eu aştept, pentru că trebuie
să ştiu.

171
 - GRAFFITI MOON -
— Îmi provoacă tristeţe, spune ea. Şi un sentiment de
nesiguranţă. Acum aş vrea să plec.
Aşa că sting lanterna şi plecăm. Merge atât de repede că
aproape aleargă.

172
 - CATH CROWLEY -

LUCY
Ed o ia înainte prin parc şi eu îl urmez. Mă duce la un alt
desen al lui Shadow şi îmi doresc să-l văd, dar de data asta
din alte motive. Vreau să-l văd pentru că merg cu el. O
lumină bizară, paşi moi şi zumzetul insectelor. N-aş desena
nimic altceva de pe lumea asta.
Trecem peste gardul care împrejmuieşte parcul şi
pătrundem pe un teren viran. Îl întreb dacă avem ce căuta
acolo şi îmi răspunde că probabil nu, dar continuăm să
mergem. Nu-mi dau seama ce e forma întunecată care se
zăreşte într-un colţ şi nici el nu-mi spune. Pesemne că e o
magazie, un copac sau vreun container. Când ajung mai
aproape, îmi dau seama că e o rulotă, mică şi curbată.
— Mama are o fotografie a străbunicii stând în faţa unei
rulote ca asta, îmi spune Ed. Poza a fost colorată, aşa că
toate nuanţele sunt de o sută de ori mai strălucitoare decât
erau în realitate.
Părul lui ia tot felul de forme ciudate pe fundalul nopţii şi
sunt cât pe ce să i-o spun, dar pare nervos şi mă gândesc că,
poate, m-a adus aici ca să încerce din nou să mă sărute, aşa
că tac din gură, ca să nu stric momentul.
Intru şi el găseşte o lanternă, aşa că ne proiectăm
fasciculele de lumină pe pereţii interiori. Descoperim o
chiuvetă, o canapea mică, încastrată, şi două paturi. Se pare
că dulapurile au fost scoase. Shadow a desenat pe fiecare
bucată de perete, ceea ce produce o senzaţie cât se poate de
stranie. Ca şi cum ne-am afla într-un living plutitor.
Mă bucur că nu-s singură aici, cu toate coridoarele astea
şi păsările care încearcă să evadeze în văzduh. Mi-l imaginez
pe Shadow lucrând în acest loc, nemişcat, unde nu există
curent electric, iar crăpăturile ferestrelor seamănă cu pânzele
de păianjen.
— De unde ai aflat de locul ăsta? îl întreb, şi Ed îmi
răspunde că Leo şi cu el ştiu mai toate cotloanele parcului.
Ar putea fi adevărat, dar ceva îmi spune că nu e.
173
 - GRAFFITI MOON -
— Minţi, îi spun ca să verific şi întorc fasciculul de lumină
dinspre păsările din desen către chipul lui.
Sunt sigură. Ed îl cunoaşte pe Shadow. Chiar îl cunoaşte.
Poate că sunt prieteni.
Îmi spune că Shadow e un hoţ. Un infractor. În timp ce Ed
vorbeşte umbrele noastre se mişcă, păsări zboară pe afară şi
eu aş vrea să fiu afară; cu ele, şi cu Ed, departe de
coridoarele astea. Nu vreau să am de-a face cu un băiat
capabil să jefuiască liceul.
Primesc un mesaj de la Jazz: „Sunt în zona pentru
skateboarding”.
Aş vrea să plec pe loc, dar Ed rămâne aşezat pe unul
dintre paturile micuţe.
— Nu mi-ai zis ce părere ai despre desen.
Însă eu nu vreau să vorbesc despre desenul ăsta. Vreau să
plec de aici, pentru că mă bucur de restul nopţii. Vreau să
aflu mai multe despre tablourile lui Vermeer care îi plac lui
Ed şi vreau să aflu mai multe despre Bert. Vreau să stăm de
vorbă toată noaptea şi apoi să nu mai vorbesc deloc. Vreau
să merg la atelier şi să i-l prezint lui Al şi să mâncăm brânză
topită la lampă. Îmi doresc prea multe pentru a mai rămâne
vreo clipă într-un loc întunecos ca ăsta.
— Deci? mă întreabă Ed şi îmi trece prin minte că, poate,
vrea să-i dau un răspuns care să-l convingă că pe el vreau
să-l sărut, nu pe Shadow.
Îi spun adevărul, ceva care să-l facă să plece de aici. Că
desenul mă face să simt tristeţe şi nesiguranţă, şi chiar aşa
e. Detest să mă gândesc la cineva stând aici, în întuneric, şi
desenând asemenea lucruri.
— Vreau să plec, îi spun.
Vreau să-l las pe Shadow în urmă, să fim doar noi doi.
Stinge lanterna şi o pune la loc, unde a găsit-o. Pornim
înapoi, înspre zona pentru skateboarding şi mă asigur că
stau în aşa fel încât Ed să mă poată lua de mână. Dar n-o
face.

174
 - CATH CROWLEY -
Când ajungem înapoi în parc, ceilalţi sunt acolo şi ne
aşteaptă, iar Ed le spune că ne-am plimbat puţin pentru că
m-am simţit eu rău.
— Cât pe ce să vomite.
E adevărat, însă nu-i prea plăcut.
— Ai îmbătat-o? întreabă Jazz.
— N-am îmbătat-o, răspunde Ed. Malcolm Dove s-a luat
de ea din cauza mea. Practic, Malcolm m-a agresat pe mine,
iar ea i-a spart nasu’. Ar trebui să ne cărăm de-aici, în caz că
se-ntoarce.
— Trebuie să beau nişte apă înainte să plec undeva, le zic
eu, pentru că chiar mi-e sete şi, în plus, vreau să pot vorbi
cu Jazz şi cu Daisy, noi, singure.
— Cinci minute, spune Leo. Ed are dreptate.
De îndată ce nu mai putem fi auzite, încep să turui.
— OK. Ştiţi tot ce s-a-ntâmplat până când am căzut în
râpă.
— Corect, zice Jazz. Ed nu prea se pricepe să mintă, iar tu
eşti prizonieră pe tărâmul romantismului de corset.
— Corect.
Le spun pe scurt tot ce s-a întâmplat după aceea: artă şi
sticlă, şi inelul în sfârc cu care era cât pe ce să mă aleg,
gândacii, cum a încercat Ed să mă salveze, nasul spart,
aproape-sărutul, vomitatul şi viaţa secretă de infractor a lui
Shadow.
Jazz deschide gura, dar nu scoate niciun sunet. Daisy îşi
încrucişează braţele la piept.
— Deci?
— Ei bine, aş zice că sigur am părăsit tărâmul
romantismului de corset, zice Jazz. Crezi oare că furgoneta
după care s-a dus Leo are de-a face cu banii pe care-i
datorează?
— Poate că e o furgonetă din alea cu care îţi pierzi urma,
zice Daisy
— Atunci propun să ne pierdem şi noi urma cu ea. Chiar
acum Malcolm pare un tip complet dus cu pluta.

175
 - GRAFFITI MOON -
Mă uit înspre băieţi.
— Pun ceva la cale. Nu credeţi?
— Posibil, zice Daisy. Dar sunt băieţi de treabă. Dylan nu
m-ar fi luat cu el în noaptea asta dacă ar pune la cale ceva
rău.
— Câteodată, mi se pare că încă-ţi place de el, îi zic eu.
— Încă-mi place de el, dar tâmpitul a uitat că azi e ziua
mea de naştere. Din nou. Când mi-a zis: „Am ceva pentru tine
în seara asta”, am crezut că anu’ ăsta şi-a amintit. Şi dup-aia
mi-a aruncat un cofraj cu ouă în cap.
— La mulţi ani! îi urăm Jazz şi cu mine.
— Nu-i o aniversare prea reuşită, zice ea.
Jazz ne dă câte o acadea.
— Aşadar, întrebarea e: ne urcăm sau nu cu ei în
furgonetă? Dacă n-o facem, suntem blocate în parc şi pierd
şansa să-l cunosc mai bine pe Leo. Chiar îmi place de el. Am
dansat împreună în seara asta şi am jucat adevăr sau
provocare. Mi-a zis că are o pasăre albastră înlăuntrul lui.
— Parcă-ţi plăceau tipii duri, îi zic eu.
— Pasărea lui albastră bea bere, răspunde ea.
— Pasărea mea albastră stă lângă o altă pasăre albastră,
care i-a uitat ziua de naştere, spune Daisy.
— Pasărea mea albastră şi-ar dori să fie sărutată, zic eu.
— A mea are tot felul de întrebări, spune Jazz. Deci
riscăm?
Daisy şi cu mine încuviinţăm din cap. Apoi ne uităm
înspre băieţi, la siluetele lor în mişcare.

176
 - CATH CROWLEY -

ED
Fetele o însoţesc pe Lucy la ţâşnitoare, aşa că trec direct la
subiect.
— Malcolm o să-mi facă un piercing în sfârc dacă nu-i dai
banii înapoi.
— Nu-mi place cuvântul sfârc, zice Leo.
— Nici mie, îi spun eu. Şi-mi place şi mai puţin când e
folosit în aceeaşi frază cu compas şi cu Ed sau Lucy.
— Stai pe lângă mine. N-o să ai probleme.
— Va trebui să-mi petrec toată viaţa pe lângă tine dacă
nu-i dai banii ăia. Şi Lucy la fel. Are cu el nişte tipi care par
periculoşi, Leo. Trebuie să-l suni pe Jake şi să ceri ajutor.
— N-o să ne mai facă probleme după ce-şi primeşte banii.
Îmi amintesc de sângele care i se scurgea din nas şi de
ţipete.
— Nu ştiu ce să zic, dar măcar cere-i lui Jake banii în
avans, să i-i poţi da înapoi lui Malcolm chiar acum.
— Nu vreau să ştie Jake că îi sunt dator lui Malcolm.
Mi se pare că Leo e evaziv. Şi până în seara asta n-a fost
niciodată aşa.
— Şi până la urmă pentru ce-ai avut nevoie de 500 de
dolari? îl întreb.
— Nu-i treaba ta.
Arăt înspre urechea găurită.
— Ba cred c-a devenit şi treaba mea.
Dylan se apropie ca să se uite la urechea mea.
— Măcar a sterilizat compasul? Că, dacă nu, o să se
infecteze.
— Ce să zic, nu părea foarte preocupat de sănătatea mea.
— Cum probabil încă-i pe undeva prin parc, am face bine
s-o luăm din loc, zice Leo. Noroc că avem o furgonetă cu care
să ne pierdem urma. Acuma suntem îndreptăţiţi s-o numim
aşa, pentru c-o folosim ca să ne pierdem urma din calea lui
Malcolm.
— M-am prins, Leo.
177
 - GRAFFITI MOON -
Şi m-am prins şi că încearcă să schimbe vorba, ceea ce mă
face şi mai curios în legătură cu cei 500 de dolari, aşa că-l
mai întreb o dată.
— Ţi-am spus, aveam nevoie de ei pentru bunica.
— A crescut preţul la vopseaua de păr? ripostează Dylan.
— Bunică-mea te-ar putea bate măr, aşa că ciocu’ mic!
Fiindcă e adevărat, Dylan se conformează. Leo se întoarce
înspre mine.
— Beth mi-a zis să-ţi spun că te aşteaptă la locul vostru,
la cinci, în dimineaţa asta. Voia să vă întâlniţi mai devreme.
I-am zis că eşti ocupat.
— Super! Acum îşi închipuie fie că-s cu o fată, fie că dau o
spargere.
— Chiar eşti cu o fată şi o să dai o spargere.
Scoate cheile şi le învârte în aer.
— Aşadar. E abia unu jumate. Avem cam o oră până
ducem fetele acasă. Cum o cheamă pe ghicitoarea la care s-a
dus mama ta s-o vadă la cazinou? Lady Jazz se dă în vânt
după fenomenele astea paranormale.
— Avem atâtea secrete de ne ies pe nas şi tu vrei să le
ducem pe fete la o clarvăzătoare?
— Vorbeşte în numele tău. Mie nu-mi iese niciun secret pe
nas.
— Îţi ies doar prostii, zic eu şi Dylan se dă câţiva paşi în
spate.
— OK, care-i problema ta? mă întreabă Leo.
Problema mea e că Lucy aproape că a fost agresată din
cauza lui, iar eu chiar am fost, şi el tot nu vrea să-mi spună
de ce a avut nevoie de 500 de dolari. Şi am fost în belele de
nenumărate ori, iar Leo m-a ajutat fără să facă mare caz de
asta.
— În primul rând că mă doare urechea. Şi chiar dac-aş
vrea să merg la Maria să-mi ghicească, n-am bani de bilet.
Scoate 50 de dolari.
— Uite. Mi-a dat Jake nişte bani pentru benzină.

178
 - CATH CROWLEY -
Nu-i iau, pentru că, dacă-i iau, ar însemna că am primit
un avans pentru spargere şi n-aş mai avea cale de scăpare,
iar eu tot mai sper să găsesc una. Îmi imaginez un desen pe
care l-aş putea face, un copac de pe ale cărui frunze picură
bani şi un băiat care-i culege. Lângă el se află o fată, care
aduce bine cu Lucy, iar băiatul aduce binişor cu mine, şi,
când se sărută, pe umerii lor cad încetişor bani.
Leo îmi îndeasă banii înapoi în buzunar.
— Nu-ţi mai face atâtea griji. Tu nici măcar nu crezi în
clarvăzători. Ne oprim puţin la cazinou. La o distanţă sigură
de Malcolm. Mâncăm ceva acolo. Apoi le lăsăm pe fete acasă.
— Cine pleacă acasă? întreabă Jazz, în timp ce se apropie
împreună cu Daisy şi cu Lucy.
— Ed s-a gândit c-ar avea nevoie de-un hanorac, îi
răspunde el.
— Dar sunt peste 30 de grade.
— Eu i-am zis că-şi face probleme degeaba.
Jazz îndreaptă un deget spre noi.
— Hai, spune tot! Puneţi ceva la cale.
Acum Jazz a îndreptat două degete spre noi. Câte unul de
la fiecare mână.
— Dacă e nevoie ca Daisy să-i tragă una cuiva ca să aflăm
ce se întâmplă, atunci o s-o facă.
Daisy loveşte din picior şi eu mă postez în faţa lui Dylan.
Am mai văzut-o în acţiune şi cu o lovitură îl face pe Dylan să
divulge rapid adevărul.
— Plănuiam o surpriză, spune Leo. Mama lui Ed e la
cazinou, la chestia aia cu clarvăzători care ţine toată
noaptea, şi ne gândeam să vă ducem acolo.
Se uită spre mine. Acum nu mai am nicio cale de scăpare.
— S-a dus s-o vadă pe Maria Contessa, le spun eu.
— Maria Contessa? E cea mai bună din branşă. Poliţiştii
apelează la ea să-i ajute să rezolve cazuri de crimă. Mama a
văzut-o. Vine în Australia cam o dată la cinci ani…

179
 - GRAFFITI MOON -
Jazz continuă să peroreze despre Maria cea grozavă şi mi-e
clar c-o să mergem, aşa încărcaţi de secrete, să vedem o
clarvăzătoare care colaborează cu poliţaii.
Leo zâmbeşte.
— Haideţi, urcarea în furgoneta cu care ne pierdem urma!
O ia pe Jazz cu braţul pe după umeri şi porneşte înainte
împreună cu ea, în direcţia străzii.
— Chiar nu puneţi nimic la cale? îl întreabă ea.
— Absolut nimic.
— Dă-ţi cuvântu’, insistă ea.
— Puneţi ceva la cale, Leo, Dylan şi cu tine? mă întreabă
Lucy, în timp ce aştept ca Leo să răspundă.
Gândul mă poartă în trecut, la noaptea în care Leo mi-a
mărturisit, pe când stăteam de vorbă pe întuneric, că nu-i
place să doarmă din cauză că visează. Mi-a spus-o pentru că
noaptea ni se părea că nu suntem treji, că nu suntem nici
măcar reali.
— Îmi dau cuvântul, îi spune Leo lui Jazz.
— Mie poţi să-mi spui, continuă Lucy, în timp ce ne
apropiem de stradă, unde maşinile răspândesc o lumină
solară în întunericul nopţii.
Sunt cât pe ce să-i spun, să recunosc că eu sunt cel pe
care-l caută. Că eu sunt tipul bântuit pe dinăuntru de acele
valuri monstruoase. Care trăieşte în acel coridor, băiatul trist
care te-a speriat. Mai vrei s-o faci cu mine? Dar înainte să
apuc să rostesc cuvintele, Leo porneşte furgoneta şi îmi
distrage atenţia.
Cu zâmbetul pe buze, forjează motorul în timp ce mă
apropii de furgonetă.
— Zi-mi că nu-i furgoneta cu care-o să ne pierdem urma, îi
spun eu încet, aplecându-mă pe geamul şoferului.
— Nu-ţi mai face griji. E mai bună decât arată.
Nu-mi mai fac griji c-o s-audă ceilalţi.
— E roz. E o furgoneta VW roz, pe care scrie Free Love pe-o
parte, cu litere uriaşe.
— Şi ce dacă?

180
 - CATH CROWLEY -
— O să ieşim în evidenţă. Oamenii o să ne observe. Şi
poliţia o să ne observe.
— Păi, oamenii ne observă chiar acum, zice el, uitându-se
către fete. Urcă şi taci, o să vorbim mai târziu despre asta.
E ca şi cum s-ar repeta povestea lui Jake cu Jaguarul.
Numai că, de data asta, eu, Leo şi Dylan o s-o păţim şi n-o să
scăpăm deloc uşor. Poliţaii ne vor trage de urechi, nu bunica
lui. Iar riscul e ca şi fetele, Lucy, Jazz şi Daisy, să fie târâte
în asta.
— Urcă, îmi şopteşte Leo din nou.
O urmez pe Lucy.
— E tapetată cu roz înăuntru, constată ea. Şi nu există
banchete în spate.
— Ne aşezăm pe jos, spune Daisy. Şi ne ţinem bine de
tapet, aşa, vezi? zice ea, arătându-i în acelaşi timp.
Lucy încuviinţează din cap, urcă şi se prinde de blana roz
a furgonetei. Dylan şi Daisy stau pe aceeaşi parte cu ea, aşa
că urc bicicleta şi o aşez pe partea opusă. Rămân afară,
întorcând situaţia pe toate părţile. Dacă aş fi un tip de
treabă, n-aş lua-o în furgonetă. N-o lua cu tine, m-ar sfătui
Bert. Dacă e arestată, s-a zis cu şansele ei de a merge la
facultate. Îşi poate lua gândul de la învăţarea artei sticlei.
— Ed? mă strigă ea.
Pleacă acasă, o îndemn în gând. Du-te acasă şi uită de
mine şi de Shadow. Du-te acasă. Uită-te la televizor, trezeşte-
te dimineaţa, închide-ţi amintirile în sticlă, mergi la facultate.
Dar în acel moment zâmbeşte şi nu mă mai gândesc decât să
mă aşez lângă ea, aşa că îmi fac loc înăuntru şi închid uşa.
— Şi a cui e maşina asta? întreabă ea, trecându-şi mâna
peste pereţii roz, pufoşi.
— E-a lui Crazy Dave, zice Dylan fără să gândească.
— Le-ai dus pe fete la Crazy Dave? întreb eu.
— Noi am aşteptat la colţ, spune Jazz. Leo a zis că putem
merge cu el dacă nu intrăm în casă.
Bine că Leo se comportă ca şi cum ar avea măcar jumătate
de creier. Dar ia stai puţin.

181
 - GRAFFITI MOON -
— Furgonetă îi aparţine lui Crazy Dave? încerc să-mi
păstrez calmul, dar nu-i chip.
— Cine-i Crazy Dave? întreabă Jazz.
— Un tip, zice Leo. Nimeni important. Un prieten al lu’
frate-meu. S
e uită la mine în oglinda retrovizoare şi-mi face semn din
ochi să-mi ţin gura.
— I-a mers buhul că-i nebun după ce a mâncat cinci
gândaci o dată, zic eu, şi Lucy se grăbeşte să-mi acopere
gura cu mâna şi-mi zice să nu mai pomenesc de gândaci, iar
toţi ceilalţi izbucnesc în râs şi-ncep să depene legende
urbane.
Leo ia o curbă şi ne hurducăie, iar piciorul lui Lucy îl
atinge pe al meu. Îmi las capul pe spate, urechile îmi bubuie,
prin parbriz licăresc lumini şi totul se învălmăşeşte şi-aş vrea
să cobor, dar suntem pe autostradă şi nu-i chip până când
Leo nu iese de pe banda de viteză, şi poate că nici atunci.
Închid ochii şi desenez în minte, un perete cu o umbră de
băiat şi o umbră de drum care i se întinde înainte. O simt pe
Lucy lângă mine şi aş vrea să-i mărturisesc pe loc, să-i spun
totul. Dar umbrele acelea râd şi mă întreabă: „La ce bun? Ce-
ţi imaginezi? Nu te poţi întoarce în râpă, să stai cu ea. Mai
devreme sau mai târziu, tot trebuie să ieşi de acolo”.
Am avut o şansă când trăia Bert. Aveam un loc unde să
merg zi de zi. Aveam pe cineva care să ţină umbrele la
distanţă de mine. Dar acum am rămas singur, rătăcind prin
galeriile de artă şi încercând să scriu scrisori de intenţie
pline de greşeli de ortografie. Scrisori de intenţie pentru nişte
joburi pe care oricum nu mi le doresc.
Daisy îi dă cu flit lui Dylan şi deschid ochii la timp să văd
cum azvârle cu o pernă spre ea, dar o nimereşte în schimb pe
Lucy.
— Ups! zice Dylan iar Daisy se repede la el şi amândoi se
înghiontesc şi e limpede că se mai iubesc suficient cât să se
omoare unul pe altul.

182
 - CATH CROWLEY -
Lucy îi priveşte şi, din când în când, ei încearcă să o
atragă în înghionteală, dar ea preferă să fie doar spectator,
ca la un meci de tenis, întorcând capul când într-o parte,
când într-alta.
— Ai fi putut s-o răneşti, îi spune Daisy.
— E doar o pernă pufoasă în formă de inimă. Nu poţi răni
pe nimeni cu ea.
— La fel ca ouăle, nu? întreabă ea.
— Asta era de fapt problema, nu? Ouăle?
— N-o spune de parcă aş fi tâmpită. Mi-ai aruncat în cap
cu un cofraj de ouă.
— Tocmai. Un cofraj plin. Ultimele ouă le-am păstrat doar
pentru tine.
Îşi încrucişează braţele la piept.
— Era un omagiu.
— N-am putea deschide un geam? întreabă Lucy. Cred că
am rău de maşină.
— Eşti un tâmpit, îi spune Daisy lui Dylan. Am fost
prietena unui tâmpit.
— Leo, deschide geamul! strig eu. Repede!
— Nu poţi să mă faci tâmpit dacă nu mai suntem
împreună. Am şi eu un dram de stimă de sine.
— Da’ ştiu c-ai fixat sus de tot ştacheta. Numai prietena ta
are dreptul să te facă tâmpit.
— De ce eşti aşa supărată pe mine? Acum o săptămână ne
sărutam în spatele magaziilor.
Se întoarce spre Lucy şi o întreabă brusc:
— Tu ştii de ce-i aşa supărată?
— De ce-ar trebui să ştie Lucy? sare Daisy. De ce nu mă
întrebi pe mine?
În vreme ce Dylan şi Daisy ţipă unul la altul, Lucy se face
tot mai albă la faţă, dar ei nu bagă de seamă, ocupaţi fiind să
se ia la harţă.
— Tăceţi odată amândoi! Nu vedeţi că-i e rău? îi
atenţionez.
— Vreau să cobor! Trebuie să cobor! zice Lucy.

183
 - GRAFFITI MOON -
— Opreşte, Leo! îi strig.
Daisy se uită la ea.
— O să vomite. Opreşte!
— Sunt pe autostradă, pe banda de viteză.
— O-preş-te ma-şi-na! ţipăm noi, iar lui Lucy îi cade capul
pe-o parte şi îmi pun braţul pe spatele ei, ca s-o împiedic să
se clatine.
Îmi place să o sprijin, ceea ce-i destul de jalnic, dată fiind
situaţia.
— Ţineţi-vă bine! ne strigă Leo, şi furgoneta face o mişcare
bruscă, iar eu o apuc mai strâns pe Lucy.
Oprim şi ea coboară şi se prăvăleşte în genunchi. Nu
vomită. Rămâne acolo în genunchi, dar nu vomită.
— Sensibilă mai e, remarcă Daisy.
Îi dau la o parte părul de pe faţă, în timp ce mă gândesc
cât aş vrea să mă apropii şi mai mult. Ca să se-ntâmple asta,
ar trebui să fii cu totul altul, parc-ar spune umbrele. Poate c-
aş putea. Poate că există o cale să fiu altul decât cel care a
desenat interiorul rulotei. Ce cale? întreabă umbrele, dar nu
am încă un răspuns.
Ceilalţi traversează către benzinărie ca să ia ceva de
mâncare. Mă uit în jur, să găsesc un loc unde să-i aştept
împreună cu Lucy, altul decât cel în care a fost cât pe ce să
vomite.
— Mi-a venit o idee, zic eu şi mă urc pe gard, lângă
furgonetă.
Sunt la înălţimea acoperişului, dar ar trebui să fiu şi mai
sus. Cu neputinţă să ajung deasupra dacă nu mă ridic pe
vârfuri pe gard şi-mi vine în gând că, dacă o să ţip atunci
când cad, o să-mi stric imaginea de tip cool.
— Ar trebui să fii Superman ca să reuşeşti, zice Lucy.
— Păi, şi nu-s?
Zâmbeşte şi deschide puţin uşa şoferului. Apoi se urcă pe
gard şi se foloseşte de uşa deschisă ca să urce pe acoperişul
maşinii. Mă iau după ea.
— Sunt fete care îi lasă pe băieţi să pară cool.

184
 - CATH CROWLEY -
— Care fete? întreabă ea.
Nu-mi vine niciun răspuns.
— Eu nu prea-s cool, zice ea şi se întinde pe acoperiş.
Mereu sunt cât pe ce să vomit.
Mă întind lângă ea şi încerc să o fac să râdă povestindu-i
cum am vomitat tot ce mâncasem, în maşină, pe la nouă ani.
Îi povestesc totul până în cele mai umilitoare detalii despre
autobuzul plin cu şcolăriţe care au privit scena.
— Am rămas marcat pe viaţă.
— Pun pariu că şi ele, zice ea, rotindu-şi brăţara.
Întorc capul ca s-o privesc. Suntem destul de aproape să
ne putem atinge, dar n-o facem. Îmi aduc aminte ce spusese
în rulotă şi nu ştiu ce s-ar întâmpla dacă i-aş mărturisi
acum că eu sunt Shadow. Mă gândesc că n-o să mă mai pot
vedea cu ea.
Ar fi trebuit să fiu sincer cu ea încă de la început, dar
acum e prea târziu. Niciun desen pe care l-aş face nu ne-ar
putea duce înapoi, în acel moment. Şi dacă mai am doar
cinci minute cu ea, pe acoperişul furgonetei, vreau să le
folosesc ca să vorbesc. Pentru că mâine o să-mi fie dor să
vorbesc cu ea.

185
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Ed şi cu mine stăm întinşi pe acoperişul furgonetei şi nu e
nimic între noi şi cer. Nasurile aproape că ni se ating şi
observ că are pe urechi nişte mici pete de vopsea albă.
— Ai o expresie stranie pe faţă, îi zic eu.
— Să ştii că nu mă mai satur să tot aud asta.
Sărută-mă, îmi zic în gând. Hai, sărută-mă. Sau măcar
pune-mi mâna pe fund. N-ar fi tocmai pe gustul lui Jane
Austin din mine, dar am învăţat în seara asta că nu-i oricând
şi oriunde momentul pentru Jane Austin.
Dar nu mă sărută. Începe să vorbească, aşa cum mi-ar fi
plăcut să facă la întâlnirea noastră. Îmi povesteşte despre
tablourile lui Jeffrey Smart care-i plac. Uneori, zice că nu se
poate abţine să se gândească la acele containere maritime
sau la băiatul de pe marginea drumului.
— Cahill Expressway, spun eu. Doamna J. mi-a zis că
băiatul ăla din tablou poate să aleagă. Fie să urce acea
colină, fie să se piardă în umbra dindărătul lui.
— Poate că tocmai de aia-mi place, spune Ed clipind şi pot
simţi adierea produsă de genele lui.
Îi împărtăşesc ce-aş fi vrut să-i spun lui Shadow. Îi
vorbesc despre tabloul lui Rothko şi cum, privindu-l, mi se
pare că văd ceva legat de dragoste în acele nuanţe de roşu
care se preling una în alta. Despre cum m-a învăţat Al să fac
obiecte în culoarea amurgului, a nopţii, a iubirii. Despre
faptul că, uneori, mi-aş dori ca lumea să fie din sticlă.
— Atunci totul pe lumea asta ar fi ieşit din comun.
— Înţeleg de ce ţi-ai dori asta, îmi spune Ed şi se ridică,
iar privirea lui urmăreşte maşinile de pe autostradă.
Mă ridic şi eu şi le privesc împreună cu el. Nu ştiu sigur ce
se întâmplă. Între noi, lucrurile sunt tot schimbătoare. Poate
că asta se întâmplă deoarece Ed îşi închipuie că încă mă
interesează Shadow ori că nu mă simt în largul meu din
cauza minciunilor lui.

186
 - CATH CROWLEY -
— O mulţime de oameni care se îndreaptă către o
destinaţie, zice el. Maşina aia albastră, de pildă. Încotro crezi
că merge?
Ăsta-i un joc pe care l-am mai jucat.
— Către deşert. Către pulberea roşiatică şi tăcerea
dogorâtoare de neclintit.
— Deşertul e nasol. Aproape totul e mort acolo, nu-i aşa?
întreabă Ed.
— Nu şi dacă ştii unde să cauţi.
Răsucesc brăţara de trei ori, ca să-mi poarte noroc şi să-
mi dea curaj să spun ce-am în minte:
— E-n regulă. Că nu mi-ai zis despre Shadow.
O răsucesc încă o dată. Continui:
— Înţeleg de ce. Oricum, lucrurile stau altfel în momentul
ăsta. Cred că am terminat cu toată chestia asta cu Shadow.
— Acum două ore îţi doreai s-o faci cu el, îmi spune Ed,
iar eu îi răspund că nu mă gândeam că trebuia s-o facem
când îl vizitam la închisoare.
— Să înţeleg că nu mai vrei s-o faci cu un tip care iubeşte
arta?
Vreau s-o spun cât se poate de limpede.
— Şi alţi tipi iubesc arta. Tu iubeşti arta.
Îmi schimb poziţia astfel încât braţul meu să se atingă de
al lui şi el nu se retrage. Shadow n-are decât să dea
spargerea la liceu. Şi să deseneze oceane. Poate să facă ce
vrea. Braţul meu se atinge de al lui Ed.
Zgârii cu unghia furgoneta şi reuşesc să desprind puţină
vopsea.
— Ştii ceva, cred că furgoneta asta a fost iniţial albastră, îi
spun lui Ed.
— Poate, zice el. Cândva o fi fost.

187
 - GRAFFITI MOON -

ED
Ceilalţi se întorc de la benzinărie, iar Dylan şi Daisy încă
se dondănesc.
— De ce-i aşa de supărată pe el? o întreb pe Lucy.
— A uitat că-i ziua ei de naştere.
— Asta-i tot? O să-i spun lui Dylan şi sigur o să-i dea o
felicitare.
— Nu cred că-i aşa de simplu.
Nimic nu-i simplu, îmi zic în gând, în timp ce coborâm de
pe acoperiş şi intrăm în furgonetă. Leo porneşte, iar eu
vorbesc în continuare, ca s-o pot auzi răspunzându-mi.
— Rozul e-o culoare naşpa.
— Depinde, zice ea. Anul trecut, doamna J. ne-a dus la o
expoziţie a unei pictoriţe pe nume Angela Brennan. Foarte
multe tablouri erau în culori vii: roz şi verde şi roşu. Cred că
ţi-ar fi plăcut.
— Nu prea-s genul care se dă în vânt după roz.
— Ţi-ar fi plăcut titlul. Se numea Everything is what it is
not some other thing.
— Ar fi mai simplu dacă toţi am spune lucrurilor pe nume.
— Ce-ai face dacă n-ai avea jobul de la prăvălia de
vopsele? mă întreabă ea.
— Probabil c-aş lucra la McDonald’s.
— Ba n-ai face asta, zice ea.
— Ai dreptate. Cred c-aş urma studii de artă. Doar că n-
am terminat liceul.
— La Monash College poţi face un curs care echivalează cu
a XI-a, iar dacă te descurci bine, obţii dreptul de a intra la
universitate. Al mi-a zis despre asta când eram într-a X-a.
— Şi e vorba doar despre practică?
— Cred că ai de scris şi nişte eseuri, dar în general e vorba
despre practică. De ce nu te-nscrii?
— N-am bani pentru curs.
— Poţi obţine o bursă şi ai putea să lucrezi în continuare
şi la prăvălie, part-time.
188
 - CATH CROWLEY -
— Poate, zic eu, şi-l surprind pe Leo urmărindu-ne în
oglinda retrovizoare.

Ajungem la cazinou, unde aerul vibrează în noaptea

groasă. E aproape două, dar o mulţime de oameni se
precipită în lumina strălucitoare.
Ne îndreptăm înspre coada celor care aşteaptă pentru
Maria, care se întinde de-a lungul şirului de taxiuri. Pesemne
că destui oameni din oraş au nevoie de puţină magie. Mama
e gata să-şi dea ultimii cinci dolari pentru un dram de
speranţă, iar când cineva are atâta nevoie de speranţă, nu-i
corect să-i iei banii.
— Presimt c-o să dăm de belea, le zic lui Leo şi lui Dylan
după ce fetele au plecat la toaletă.
— Ani întregi i-ai zis mamei tale că astea-s prostii şi-
acuma crezi brusc în ele? zice Leo. Maria Contessa n-o să ne
dea-n gât în faţa fetelor.
— N-am o explicaţie, dar nu vreau să intru.
— Ba eu vreau să intru, zice Dylan. Vreau să aflu de ce-i
Daisy aşa de supărată.
— Ai uitat ca-i ziua ei, îi spun eu.
Face ochii mari.
— Ştiam eu că mai trebuia să iau ceva odată cu ouăle. Să
nu intraţi fără mine. Spuneţi-le fetelor că-s la toaletă sau
ceva de genul ăsta.
Aleargă înspre intrare şi se face nevăzut în interiorul
cazinoului.
— Vorbesc serios, eu nu intru, îi spun lui Leo, în timp ce
aşteptăm. O s-o-ntreb pe Lucy dacă vrea să mâncăm ceva
împreună înainte s-o ducem acasă.
Vreau să-mi petrec timpul rămas până voi fi arestat stând
de vorbă cu ea.
— Ne întâlnim tot aici, la două jumate. Avem timp
berechet în jumătate de oră să le ducem acasă şi să ajungem
la şcoală.

189
 - GRAFFITI MOON -
— Ştiu că eşti ofticat pe mine, îmi spune Leo. Şi ştiu şi de
ce.
— Las-o baltă. Sunt doar îngrijorat că o să fim prinşi, asta-
i tot.
— Habar n-aveam că-i furgoneta lui Crazy Dave. Jake mi-a
zis doar să merg în Montague Street şi, când m-am prins că-i
casa lui, era prea târziu să mai dau înapoi. Dar i-am zis lui
Jazz că nu poate intra cu mine.
— Ştiu.
— Nu-s chiar tâmpit de tot. Nu mi-am pierdut complet
capul.
— Chiar îţi place de ea, aşa-i?
— Mănâncă o groază de acadele, zice el. E mai ahtiată
după acadele decât sunt eu după covridogi.
— Atunci înseamnă că mănâncă multe acadele, nu glumă.
— Foarte multe.
Se uită tot timpul spre uşă, aşteptând ca Jazz să-şi facă
apariţia.
— Mi-aş dori să nu fi împrumutat banii ăia. Dacă m-aş
putea gândi la orice alt mijloc de a face rost de ei, numai să
nu trebuiască să dăm spargerea la liceu…
— Atunci o să găsim noi ceva. O să ne descurcăm cu
Malcolm altcumva.
— Nu există nicio altă cale, spune el. Toată noaptea mi-am
frământat mintea, în timp ce ea dansa pe lângă mine. Nu m-
am putut gândi la nimic altceva. Dar n-ar trebui să vii şi tu
cu mine. E problema mea.
— Dacă mergi tu, merg şi eu.
Mi se pare că pândim uşile alea de ore întregi, aşteptând
să iasă cine ne dorim noi. Un fascicul intermitent de lumină
care trece pe deasupra capetelor noastre ne proiectează nişte
umbre neliniştite. După o vreme, Leo spune:
— Vreau să-i spun că eu sunt Poetul. Nu ca s-o agăţ. Doar
ca să ştie.

190
 - CATH CROWLEY -
— I-am zis lui Lucy că Shadow o să dea o spargere la liceu
în noaptea asta. Aşa că, dacă Jazz află că tu eşti Poetul, o să
afle şi ea.
— Nu contează.
Leo are dreptate. Poate că Lucy o să vadă că noi doi avem
totuşi ceva în comun. Ori poate că nu. Dar trebuie să se
hotărască.
— Şi cum vrei să procedezi? Îi spui direct?
— Aşa intenţionez, răspunde Leo, şi în momentul ăla le
vedem ieşind pe uşă. E de rău.
— Mda…
Lucrurile sunt aşa cum sunt, îmi zic eu în timp ce-i
privesc pe Raff, pe Dylan şi pe fete apropiindu-se de noi.
Numai că mi-aş dori să fie altfel.

191
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Cazinoul e tot numai tumult şi lumini. La fel şi tot ceea ce-
i înlăuntrul meu. Ajunse în toaletă, ne înghesuim în cabina
adevărului.
— Îmi place mult Ed, le spun eu. Nu Shadow. Ed are un
păr super. E pasionat de artă. Şi se pare că nu l-au scârbit
greţurile mele.
— Toate astea-s calităţi importante, care trebuie luate în
considerare, zice Jazz. Dar cea mai importantă?
— Şocul electric? Absolut! Numai că s-a purtat ciudat
când stăteam pe acoperişul furgonetei. Ceva nu-i în regulă.
— O să se-ntâmple. Am presimţit eu.
— Dar în ce mă priveşte presimţi ceva? o întreabă Daisy.
În legătură cu şocul electric?
— Da. Presimt c-o să-ntâlneşti un tip care o să-ţi provoace
un şoc electric mai tare decât Dylan.
— Pe bune?
— Pe bune, o asigură Jazz. Nu trebuie decât să faci o listă
cu ceea ce-ţi doreşti, apoi i-o comunici universului şi o să
primeşti ce vrei.
— Mai întâi, cine-i universul? o întreabă Daisy. Ştiu că
oamenii vorbesc tot timpul despre el, dar probabil că
universul are şi lucruri mai bune de făcut decât să tragă cu
urechea la şuşotelile unor fete în toaletă.
— Şmecheria cu teoria universului e tocmai să nu o întorci
pe toate părţile, îi spune Jazz.
— OK.
Daisy îşi scoate rujul şi începe să scrie o listă pe peretele
toaletei.
— Deci tu şi cu Ed, continuă Jazz. Leo şi cu mine. Totul
ne iese mai bine decât am plănuit.
— Am fost cam fraieră că am pierdut atâta timp căutându-
l pe Shadow. Nu crezi c-am fost fraieră?
— Asta e. Cei mai mulţi oameni nu ştiu ce vor decât atunci
când le apare-n faţă.
192
 - CATH CROWLEY -
— Îmi place să-mi apară Ed în faţă.
— Se pare că şi lui îi place.
— Ţie-ţi place de Leo? Adică mai mult decât de Jacob şi
ceilalţi?
Jazz cade puţin pe gânduri.
— Chiar îmi place.
— Am terminat, zice Daisy, cu ochii ţintă la listă. Ăsta-i
băiatul pe care vreau să-l întâlnesc.
Parcurg şi eu lista.
— E interesantă lista asta. Nu m-am întâlnit niciodată cu
un tip care să-mi întindă părul în timp ce se uită la fotbal.
— Dar ar fi foarte practic, zice Jazz. E greu s-ajungi la
şuviţele de la ceafă.
— Dap. Ar fi foarte util şi să ai un tip care face nişte
sandviciuri delicioase cu pâine prăjită, brânză şi roşii.
Citesc mai departe.
— Şi unul care să lucreze în aprozarul părinţilor tăi
sâmbăta, fără să se plângă, chiar dacă mama ta îl cam
sperie.
— Iar un tip care să te vrea înapoi chiar dacă i-ai zis că-i
un tâmpit într-o furgoneta roz pe autostradă chiar ar fi o
superpartidă, zice Jazz.
— La fel şi un tip care sărută exact cum îţi place ţie,
pentru că tu l-ai învăţat. Toate astea sunt calităţi importante,
îi spun eu.
— Categoric, zice Daisy.
— Daisy! o strigă Dylan, lovind cu pumnul în uşa toaletei.
Ştiu că eşti acolo. Ieşi afară, am un cadou pentru tine.
Jazz deschide cabina adevărului.
— Nu te entuziasma prea tare, dar s-ar putea ca băiatul
visurilor tale de pe peretele toaletei să bată la uşă.
— Pesemne că universul nu-i prea solicitat în noaptea
asta, zice Daisy.
Ieşim şi Dylan îi oferă un buchet de flori.
— La mulţi ani! îi spune zâmbind şi-l sărută drept
răsplată.

193
 - GRAFFITI MOON -
Nu trebuie să afle că, probabil, Ed i-a zis.
— La mulţi ani, îi urează lui Daisy un tip de lângă Dylan.
— Mulţam, Raff, îi răspunde ea după ce termină cu
sărutatul. Lucy, Jazz, ei sunt Raff, Pete şi Tim. Băieţi, ele
sunt Lucy şi Jazz.
Ieşim din cazinou ca să-i găsim pe Ed şi Leo. Daisy îl
întreabă pe Dylan cum de şi-a amintit.
— Mi-am amintit. Pur şi simplu, răspunde el, pocnind din
degete.
Propriu-zis nu minte. Probabil, chiar şi-a amintit, pur şi
simplu, după ce i-a zis Ed.
— Voi două sunteţi colege de liceu cu Daisy? ne întreabă
Raff pe Jazz şi pe mine.
— Dap. Sărbătorim absolvirea clasei a XII-a împreună cu
Leo şi cu Ed. Ei sunt afară, îi explic eu.
— Şi noi sărbătorim, Pete, Tim şi cu mine, spune el.
— La ce liceu mergeţi? întreabă Jazz şi mă prind că
încearcă să scoată de la tipii ăştia cât mai multe informaţii
despre Leo.
Îmi citeşte gândurile şi zâmbeşte.
— La liceul Delaware, răspunde Raff.
— Şi de unde-l ştiţi pe Dylan? continuă Jazz.
— El, Leo şi Ed fac parte din echipa noastră de fotbal.
Leo şi Ed, care se aşezaseră la coadă, se uită ţintă la noi.
Stau chiar sub un panou luminos intermitent, care acum îi
scaldă în lumină, pentru ca în secunda următoare să-i
ascundă vederii. Este efectul luminii care pâlpâie. Chipul lui
Ed, în lumină şi în umbră. Felul în care mă priveşte, nervos
şi trist, cu umerii încovoiaţi ca o mare dezamăgită. Haloul
albăstrui cu care îl înconjoară lumina de deasupra. Arată
încorsetat, pierdut şi dezumflat. Îmi face cu mâna, iar lumina
face ca mâna lui să pară o pasăre.
— Ştiai că el e Shadow? îl întreb eu pe Raff, sperând c-o
să-mi răspundă că-s dusă, iar Ed va putea să-mi apară din
nou în faţă.

194
 - CATH CROWLEY -
— Mda, ştiam, îmi spune el. Nu credeam că mai ştie
cineva, în afară de mine şi de Dylan. Chestiile făcute de el şi
de Leo sunt cele mai tari de pe-aici.
Lumina pâlpâie deasupra lui Ed şi-a lui Leo. Jazz se
holbează şi ea drept în faţă.
— O întrebare rapidă: oare suntem cele mai mari idioate
de pe planetă?
— Tot ce se poate, spun eu, şi mă aflu deja destul de
aproape ca să pot distinge îngrijorarea de pe faţa lui Ed.

195
 - GRAFFITI MOON -

ED
Observ exact momentul când află de la Raff. Lucy se
opreşte din mers o secundă, cu piciorul în aer, apoi îl pune
din nou în pământ şi-şi reia mersul. Privirea îi rămâne fixată
asupra mea.
— Shadow, zice ea când ajunge destul de aproape să mă
poată atinge.
Nici măcar nu încerc să spun o minciună.
Leo o ia din loc, târşâindu-şi picioarele. Şi-o ţine tot aşa.
— Rămâi pe loc, Poetul! îi ordonă Jazz.
El zâmbeşte ca atunci când l-a prins bunică-sa că făcea
pipi pe trandafirii ei.
Daisy se prinde mai greu decât Lucy şi Jazz, dar în cele
din urmă o face.
— Mincinosule! zice ea şi aruncă florile pe jos.
Mă uit fix la Lucy. Şi ea se uită la mine.
— Şi câte lucruri nu ţi-am spus când vorbeam despre
Shadow, zice ea. Probabil că ţi s-a părut foarte amuzant.
— Ba nu mi s-a părut amuzant, îi răspund şi mă apropii
de ea.
— Dar ai râs. Şi-ncă mult. Aşa că unele lucruri pe care ţi
le-am zis ţi s-au părut probabil foarte amuzante.
— N-a fost ideea lui Ed, îi spune Leo. Eu m-am gândit că
s-ar putea să ne distrăm.
Jazz rămâne pe gânduri câteva clipe.
— Te-ai gândit că s-ar putea să vă distraţi minţindu-ne o
noapte întreagă?
Se mai gândeşte puţin, apoi continuă:
— Şi-n timp ce-mi vorbeai despre poezie şi-mi recitai
versuri, ţi se părea amuzant? În timp ce dansam, de fapt,
făceai mişto de mine?
Leo arată la fel ca în noaptea aia, lângă casa Emmei. O
priveşte fix pe Jazz, aproape că-i atinge părul, dar apoi îşi
trage mâna şi ceea ce face ne lasă cu gura căscată.
O ia la fugă.
196
 - CATH CROWLEY -
Se întoarce şi o ia la sănătoasa şi, îmbrâncind oamenii din
calea lui, dă buzna prin mulţime. Ditamai vlăjganul de peste
1,80 metri. E limpede că nu-i făcut pentru viaţa de infractor.
Şi nici Dylan, care îi aruncă o privire lui Daisy şi o ia şi el din
loc. La fel, Raff şi tovarăşii lui. Jazz şi Daisy o pornesc pe
urmele lor.
Eu nu fug. Lucy rămâne şi ea pe loc. Chiar în faţa mea.
Numai ochi şi urechi.
— Bănuiesc c-acum suntem chit, zice ea.
— N-am făcut-o ca să-mi iau revanşa.
Rahat, chiar nu de asta am făcut-o.
— Poate la început. Înainte de petrecere, nu ştiu, poate.
Dar după…
Nu prea reuşesc să fiu coerent, dar vorbesc în continuare,
pentru că mă ţintuieşte cu privirea.
Acum ştie că eu sunt el, că am rămas fără job. Că
plănuiesc să dau o spargere la liceu, ceva mai târziu. Ştie tot,
dar nu şi motivul.
— În mintea ta, Shadow era un tip genial, iar eu sunt un
nimeni.
Continuă să mă ţintuiască cu privirea.
— De-abia pot să citesc, rostesc eu.
Simt înlăuntrul meu toţi acei ani în care am tot alergat ca
să-i prind pe ceilalţi din urmă, fără să reuşesc. Iată-mă din
nou pe acea autostradă, ca băiatul din desen, stau din nou
pe marginea drumului, peste tot numai asfalt, şi n-am nicio
şansă să mă fac auzit ori înţeles, căci pentru asta ar trebui
ca oamenii să poată pătrunde în mintea mea.
Lucy nu se mai uită la mine. Rămâne pe loc, fără să mă
mai privească, fără să-mi mai adreseze vreun cuvânt, iar eu
mă duc cu gândul la tema aia de la arte şi la clovnii obsceni,
la ratatul ăla de profesor, Fennel, şi la păsările din desenele
mele, bătând din aripi pe ziduri de cărămidă. Mă gândesc la
fantoma din borcan. La speranţa pe care mi-a dat-o Bert,
care s-a destrămat când l-am găsit zăcând cu faţa în sus pe
culoarul trei, cu mâinile chircite asemenea unor gheare de

197
 - GRAFFITI MOON -
pasăre, cu chipul lui bătrân pierzându-şi expresia şi cu
inima încetând să mai bată. Îmi vin în minte Leo şi visele
care-l sperie atât de tare. Şi mă gândesc cât de mult mi-aş
dori ca Lucy să-mi spună ceva care să-mi schimbe părerea
despre mine însumi. Îmi doresc să pot face chiar acum un
desen, în care să pun acele vorbe în gura ei, dar nu ştiu care
ar fi ele.
Leo trage furgoneta lângă şirul de taxiuri şi strigă:
— Dacă vrei să vii, urcă. E timpul. Ba-i chiar mai târziu
decât ar trebui.
— N-ai de gând să zici nimic? o întreb, dar ea e stană de
piatră.
Leo claxonează şi mă strigă, dar nu pot pleca până nu
spune ceva.
— Are vreo importanţă? zic eu.
Deschide gura şi Leo claxonează, dar, dacă Lucy o să
spună ceea ce-mi doresc eu să spună, atunci nu urc în
furgoneta.
— Are, o aud zicând.
Şi toate păsările de pe perete se prăbuşesc din cer. Le văd
cum cad şi rămân întinse cu picioruşele în sus. Se aştern pe
jos ca un strat de zăpadă. Mai târziu o să desenez un cer gol
şi păsările dedesubt. O să fac desenul ştiind că mai rău decât
să fii închis într-un borcan e să nu fii nicăieri.

198
 - CATH CROWLEY -

LUCY
— Shadow, spun eu şi i se citeşte pe faţă că el e.
Îl privesc şi tot ce s-a-ntâmplat în noaptea asta capătă
sens. Petele de vopsea de pe mâinile lui, de pe haine şi de pe
ghete. Cum de a ştiut unde sunt desenele. Schimburile de
priviri dintre el, Leo şi Dylan. Cum a râs când i-am zis c-aş
face-o cu Shadow. Cum a râs când i-am zis c-aş face-o cu
Shadow. Gândul ăsta mi se învârte prin cap fără întrerupere.
— Şi câte nu ţi-am zis când vorbeam despre Shadow.
Probabil că ţi s-a părut foarte amuzant.
Îmi spune că nu i s-a părut amuzant, dar îmi amintesc
cum a râs de mine şi de ideile mele despre iubire şi
romantism.
Nu-şi ia privirea de la mine şi încerc să-l văd ca fiind
Shadow, tipul care desenează noaptea. Îl văd singur în
întuneric, cu toate lucrurile alea pe care şi le imaginează
înconjurându-l: păsări desenate şi uşi, coridoare şi valuri
monstruoase. O fantomă închisă într-un borcan.
Şi Jazz pune totul cap la cap. Toată noaptea a vorbit cu
Poet. Tipul ei în carne şi oase s-a dovedit a fi o ficţiune. Al
meu s-a transformat din ficţiune în realitate.
Ştiam eu că Dylan ne ascunde ceva, mi-am dat seama
chiar de la început, dar nu-mi doream cu adevărat să aflu ce
anume. Voiam să-l găsesc pe Shadow. Îmi doream flori care
atârnă din tavan. Voiam s-o fac cu Shadow. O, Doamne,
când o să am o clipă de răgaz, o să bag toate astea într-o
sticlă-suvenir, pe care o s-o sparg lovind-o cu cel mai mare
ciocan pe care o să-l găsesc.
Jazz strigă la Leo şi, din felul în care îl priveşte, îmi dau
seama că-i altceva decât cu Jacob ori ceilalţi băieţi cu care a
ieşit. El e calul ăla care galopează prin ea. Dar Leo nici măcar
nu stă să-i explice. O ia la sănătoasa. O şterge şi Dylan. Uită
de ziua lui Daisy, aruncă în ea cu ouă şi minte ca să se
distreze. Jazz şi Daisy aleargă după ei.

199
 - GRAFFITI MOON -
— Bănuiesc că acum suntem chit, îi zic lui Ed, odată
rămaşi singuri.
Din gura lui ies cuvinte împleticite, care nu au niciun
sens, iar eu nu reuşesc să-mi dau seama dacă e vina lui sau
eu nu pot auzi cum trebuie din cauză că tot ce am vorbit în
ultimele cinci ore mi se învârte încontinuu prin minte.
Îl fixez cu privirea, încercând să-l văd aşa cum e, nu
bucăţelele răzleţe ivite în acea noapte. Însă nu reuşesc să
compun imaginea completă. Shadow, Ed, spargerea de la
liceu, e cu Beth, nu mai e cu Beth, are job, nu mai are job.
Nu ştiu întregul adevăr.
— De-abia pot să citesc, îmi spune el, şi în acel moment
înţeleg adevărul.
În acel moment, totul capătă sens şi reuşesc să îl văd pe
el. Faţa pare că i se descompune pentru o clipă, ca şi cum ar
încerca din răsputeri să rămână întreg, să-şi păstreze
imaginea pe care o arată lumii, dar nu mai reuşeşte şi părţile
lui componente par a o lua în toate direcţiile. Îmi întorc
privirea, pentru că mi-e mai uşor să privesc luminile decât pe
el.
Leo trage furgoneta lângă şirul de taxiuri.
— Dacă vrei să vii, urcă. E timpul. Ba-i chiar mai târziu
decât ar trebui.
— N-ai de gând să zici nimic? mă întreabă Ed. Are vreo
importanţă?
Disting în vocea lui toate desenele pe care le-a făcut. Îl aud
pe băiatul de pe plajă, care priveşte valurile. Aud inimile
frânte de cutremur şi mările dezamăgite. Văd uşile de-a
lungul coridorului din mintea lui. Mă forţez să-l privesc,
pentru că are nevoie de asta. Are nevoie să fie văzut. Detest
ideea că a fost singur atâta amar de vreme, făcând graffiti-uri
cu luna şi cu păsări închise în colivii de cărămidă şi
ascunzându-şi adevărata identitate.
— Are, îi răspund.
Chipul i se face ţăndări ca o picătură a lui Rupert, se urcă
în furgonetă şi pleacă.

200
 - CATH CROWLEY -
— N-am terminat! strig eu în urma furgonetei. Hei, cu tine
vorbesc! Am vrut să spun că are importanţă pentru tine. Nu-
mi pasă că nu poţi să citeşti. Nu-mi pasă că n-ai job. Dar îmi
pasă de minciuni şi de spargerea de la liceu.
Furgoneta roz se face nevăzută în josul străzii. Mă uit în
urma lor şi îmi aduc aminte de câte ori a încercat Al să-mi
explice despre tensiunile interioare care conferă coeziune
sticlei, dar o şi dezintegrează. Îmi aduc aminte când mi-a
arătat o picătură a lui Rupert. Înainte credeam c-am înţeles,
dar nu-i deloc aşa. Toate secretele alea pe care le-a tăinuit
Ed noapte de noapte. Toată viaţa lui. Faptul că le-a tăinuit l-
a ajutat să nu se dezintegreze. Dar de data asta l-am lovit în
punctul potrivit. O singură lovitură, şi s-a făcut ţăndări.

Mă aşez pe o bancă, în faţa cazinoului, bălăbănindu-mi

picioarele în timp ce le aştept pe Jazz şi pe Daisy. Luminile
pâlpâitoare ale podului îmi trimit mesaje. Du-te la liceu.
Găseşte-l pe Ed. Spune-i toate cuvintele importante care-i
lipsesc şi împiedică-l să dea spargerea. Spune-i că e prea
bun să facă aşa ceva. Prea inteligent. Prea talentat. Du-l la
atelierul lui Al şi arată-i cum se transformă sticla în ceva cu
totul diferit atunci când o încălzeşti corect. Când o răceşti
corect. Că nu sfârşeşte totul într-un neant tăios, aşa cum se
întâmplă cu picăturile lui Rupert.
Cât timp aştept, imboldul de a alerga după el e tot mai
puternic. Mi-aş dori să am bicicleta la îndemână. Aş pleca
imediat direct acolo dar bicicleta a rămas în furgonetă. Nu
mă pot abţine să mă gândesc la rulota în care am stat
privind mulţimea de păsări cu aripile lipite de corp,
încercând să deschidă încuietorile. La felul în care mă privea
Ed aşteptând. La cum i-am spus că locul ăla mă făcea să mă
simt tristă şi în nesiguranţă. La cât de mult îmi doream să
plec de acolo.
Pe unde umblaţi, Jazz şi Daisy? Dă, Doamne, să ajung la
timp. Înainte să fie arestat Ed, să-i pot spune că nu-mi pasă
că nu are job. Să-i spun că mi se pare la fel de inteligent şi

201
 - GRAFFITI MOON -
de amuzant. Că unele dintre cele mai reuşite piese din sticlă
făcute de mine sunt străbătute de crăpături, dar mie tot îmi
plac, datorită culorilor.
Jazz şi Daisy, haideţi odată! Trebuie să ajungem la timp.
Dă, Doamne să ajung la timp!
În cele din urmă, după nenumărate implorări, îşi fac
apariţia de după colţ.
— I-am pierdut, zice Daisy. Probabil că s-au dus la Feast,
dat fiind că-i deschis toată noaptea. Cât de mult îţi doreşti
răzbunarea?
— Îmi doresc mai degrabă un hamburger cu cartofi prăjiţi,
răspunde Jazz. Deci probabil că nu foarte mult.
— Nu s-au dus la cafenea. Merg să dea o spargere la liceu.
Mi-a zis Ed.
— Cum de n-am prevăzut nimic din toate astea? se
întreabă Jazz Trebuie să renunţ la jobul de ghicitoare de la
cafenea. Nu le mai pot lua oamenilor banii.
— Unele lucruri sunt dificil de prevăzut, îi spun eu.
— Când ai ochii închişi, nimic nu-i uşor de văzut. Îmi pare
rău că te-am băgat în aşa ceva, Luce. Nu mi-am închipuit că
noaptea mea de acţiune va fi chiar atât de… plină de acţiune.
— Vreau să merg la liceu.
Mă uit către singurul taxi rămas pe stradă.
— Aveţi vreun ban? Eu am doar 15 dolari.
— Nu ştiu ce să zic, Luce. Dac-o să fim prinse în incinta
liceului împreună cu ei…
— Adio, facultate, bun-găsit, închisoare, zice Daisy. Dylan
nici măcar n-are nevoie de bani. Părinţii lui îi plătesc totul.
Stă puţin pe gânduri apoi continuă:
— Mai puţin vacanţa.
Zâmbeşte.
— Dylan se teme c-o să ies cu un surfer.
— Luce, nu vreau ca însemnarea de mâine din jurnal meu
să sune aşa: „Am stat toată noaptea în oraş. Am fost
arestată”, îmi zice Jazz. Simt nevoia să merg acasă şi să-i
găsesc pe părinţi întorşi din străinătate, ca să mă pot uita cu

202
 - CATH CROWLEY -
ei la televizor. Normal, sunt supărată din cauza lui Leo, dar o
să mănânc o porţie dublă de ciocolată şi de îngheţată şi o să
depăşesc problema ca orice om normal.
— Nu vreau ca Ed să fie arestat.
Taxiul ar putea pleca în orice clipă şi, dacă trebuie să
aşteptăm altul, s-ar putea să ajungem prea târziu.
— Nu sunteţi obligate să veniţi cu mine.
Vă implor, veniţi cu mine.
— Ce-ar fi să-ncerc să-l sun pe Leo? întreabă Jazz.
— Eu îl sun pe Dylan, zice Daisy.
Mă uit la ele în timp ce formează numărul. Dă, Doamne!
— Probabil că Leo are telefonul închis, că nu răspunde.
— Nici Dylan, ne anunţă Daisy.
Mă îndrept în grabă către taxi, până n-apuc să mă
răzgândesc. Nici nu vreau să mă gândesc la ce faţă o să facă
doamna J. dacă o să fiu arestată sub suspiciunea de jefuire a
liceului.
Daisy se aşază lângă şofer, ca să-i indice destinaţia, iar eu
stau în spate, cu Jazz. O îmbrăţişez pentru că vine cu mine.
— Mulţam, zice ea. Dar o să am mai mare nevoie de o
îmbrăţişare când o să-mi ia amprentele. Un lucru e sigur.
Monologul meu o să fie tare de tot!

— Mai e vreuna dintre voi gata să facă în pantaloni?

întreabă Jazz, cercetând cu privirea liceul, care, în întuneric,
pare bântuit.
Daisy şi cu mine ridicăm mâna.
— Ei bine, nu ăsta e finalul romantic pe care mi l-am
imaginat pentru noaptea asta. Tare bine ar fi fost dacă era
mai multă lumină. Cât e ceasul?
— Trei fără un sfert, îi răspunde Daisy. Nu se luminează
înainte de cinci. Bănuiesc că de aia şi dau spargerea acum.
— Cât de tâmpiţi pot să fie, şopteşte Jazz. De ce mi-ar
plăcea de un tip atât de tâmpit?
— Eu îmi pun întrebarea asta în fiecare zi, zice Daisy. De
fapt, să ştiţi că Dylan nu-i tâmpit. A luat note mai bune

203
 - GRAFFITI MOON -
decât mine la toate probele practice. Se poartă doar
prosteşte.
— Şi Leo e inteligent. Mi-a recitat din poeziile lui în seara
asta. Ştiaţi că un ziar le-a acceptat spre publicare?
— Du-te de-aici! zice Daisy. Chiar e Poetul.
— Ed e inteligent, spun şi eu.
— Ed e superinteligent, întăreşte Daisy. Când a renunţat
la şcoală, toţi chiulangiii vorbeau numai despre asta. Ne-am
imaginat că el şi Leo au făcut ceva foarte grav, dacă nu s-a
mai întors.
— OK, zice Jazz aranjându-şi rochia. Trebuie să-i salvăm.
Aşa că nu uitaţi. Trebuie să rămânem împreună şi s-o luăm
la fugă imediat ce-i zărim pe copoi.
Nu-s clarvăzătoare, dar era de la sine înţeles.

204
 - CATH CROWLEY -

POETUL
CAZINOUL
ORA 02:15

Până ce am pierdut-o
Când fug departe de fata mea
Trec pe lângă luminile strălucitoare ale cazinoului
Pe lângă coada de la bancomat
Pe lângă imaginea mea reflectată în geam
Cuprinsă de teamă
Pe lângă semnul cu „Trecerea oprită. Întoarceţi-vă”
Pe lângă sferele de foc care spintecă firmamentul
Şi înapoi, pe lângă luminile strălucitoare
Pe lângă coada de la bancomat
Pe lângă imaginea mea reflectată în geam
Tot cuprinsă de teamă
Pe lângă semnul cu „Trecerea oprită. Întoarceţi-vă”
Pe lângă sferele de foc care spintecă firmamentul
Până ce am pierdut-o

205
 - GRAFFITI MOON -

ED
Urc în furgonetă şi Leo calcă acceleraţia, iar Lucy rămâne
doar un punct. Un punct cu care n-am avut niciodată vreo
şansă.
— Închide-ţi telefonul, Dylan.
Leo îi aruncă şi telefonul lui.
— Închide-l şi pe-al meu. Nu-i de dorit să facem vreo
greşeală prostească.
— Deci tot mergem?
Simt un puternic imbold să sar din furgonetă roz, în plin
trafic.
— Vrei să opresc, să cobori? mă întreabă Leo.
Nu-i supărat. E o simplă întrebare. Nu trebuie decât să-i
spun şi opreşte. Aşa cum se vede prin parbriz, lumea nu-i
altceva decât o strălucire indistinctă, care se mişcă şi saltă
pe lângă noi.
— Nici tu nu vrei s-o faci. Şi ţie ţi se pare o tâmpenie.
Chiar e o tâmpenie.
— Ştiu că-i o tâmpenie. La fel cum ar fi şi să meargă
Malcolm Dove la mine acasă şi să-i facă bunică-mii rău. Şi
dup-aia ţie şi mie.
— Odată şi-odată, tot o să trebuiască să termini cu astea,
îi spun eu. Trebuie să ne descurcăm cu belelele în care ne-
am băgat fără să mai facem alte prostii.
Furgoneta încetineşte şi mă gândesc că Leo chiar ascultă
ce-i spun.
— S-a oprit motorul, zice el, apăsând acceleraţia în timp ce
în jur răsună claxoane nervoase.
— Pleacă din intersecţie! strigă tipul din maşina din
spatele nostru.
— N-o pot mişca din loc, idiotule! îi strigă şi Leo.
— O fi garnitura de la chiulasă, îşi dă cu părerea Dylan.
— N-am bulit chiulasa.
— Atunci poate e transmisia, mai încearcă el.
— Nu-i nici transmisia.
206
 - CATH CROWLEY -
— Uleiul?
— Nu.
— Leo, ştii că ţi-a dat Jake banii ăia să bagi benzină. Ai
făcut plinul înainte să-mi împrumuţi mie ăia 50 de dolari,
nu?
Leo tace mâlc, iar eu nu-mi pot stăpâni râsul.
— Geniul criminal în acţiune! Ai uitat să alimentezi
furgoneta cu care-ar trebui să ne pierdem urma.
— Dylan, treci aici şi ţine volanul. Ed şi cu mine o să-
mpingem. Cobor dintr-un salt şi mă proptesc în spatele
furgonetei.
— Noroc că trecem neobservaţi, nu mă pot eu abţine. Nu
ne-am dori să facem ceva de neuitat în noaptea asta.
— Taci şi-mpinge.
— Îţi dai, cred, seamă că, atunci când o să apărem la
Poliţia în acţiune, jumătate din oraş o să-şi amintească de
noi.
— Împingi odată?
— Dar asta şi fac. Numai că nu se mişcă deloc.
— O să se mişte. E nevoie de puţin timp, pentru că chestia
asta cântăreşte o tonă, asta-i tot.
Pe lângă noi trec maşini, din care ni se strigă tot felul de
măscări.
— Mai presimţi c-o să fie totul ok în noaptea asta? îl întreb
eu în momentul când ne întoarcem cu spatele, încercând să
urnim din loc furgoneta.
Pe lângă noi trec tot mai multe maşini şi auzim tot mai
multe insulte.
— Părerea unanimă pare a fi aceea că suntem nişte rataţi,
îi mai spun.
— Ba nu suntem. Îţi vine să crezi că nimeni nu s-a oferit
să ne dea o mână de ajutor?
— Sunt 30 de grade afară şi oraşul pare că şi-a ieşit din
minţi. Tu ai ajuta doi tipi care împing o furgonetă roz?
— Da, aş face-o, zice el.
— Aşa e, tu ai face-o, cedez eu. Eşti un tip de treabă, Leo.

207
 - GRAFFITI MOON -
— Ciudat moment ţi-ai mai ales să mi-o spui, dar mă rog.
Hai s-o împingem înspre refugiul ăla.
Reuşim să împingem furgoneta până la refugiu şi ne
sprijinim de ea, ca să ne recăpătăm suflul.
— Am dat-o rău de tot în bară cu Lucy.
— Bun venit în club. Şi eu am dat-o rău de tot în bară cu
Jazz. M-am lins pe bot de acadele. Voiam să-mi cer iertare şi
eram pregătit s-o fac, dar picioarele mi-au luat-o din loc fără
voia mea. Pur şi simplu.
Face un gest rapid cu mâna prin aer.
— N-ai mai avut o prietenă de când cu Emma. Poate c-ai
intrat în panică.
— Am făcut un pas greşit, iar consecinţele n-au întârziat
să apară. Poţi zice şi că m-am panicat.
— Toată lumea intră în panică.
Mă gândesc cum m-am despărţit de Beth. Cum am minţit-
o pe Lucy. Cum a părăsit-o tata pe mama. Important e ce faci
după.
— Spune-i lui Jazz că-ţi pare rău. Explică-i cum a fost cât
pe ce să fii arestat din cauza ultimei tale prietene.
— Nu cred că-i cel mai bun mod de abordare în momentul
ăsta.
Mă uit la el cum se aşază pe jos şi-şi sprijină capul de
furgonetă.
— Te-am minţit şi pe tine, cum am minţit-o şi pe Jazz, zice
el. N-am tuns iarba în ultimele zece sâmbete. Aveam nevoie
de 500 de dolari pentru un curs de poezie, bunica a vrut să
merg la unul care are loc sâmbăta dimineaţa.
Nu zic nimic, pentru că n-aş şti ce. Sunt surprins, dar nu
foarte tare.
— Scriam poezii. Am datorii la Malcolm pentru că vreau să
scriu poezii. Ai fost agresat în parc pentru poezie.
Când se apucă Leo să spună cuvântul poezie, nu se mai
opreşte.

208
 - CATH CROWLEY -
— În principal, scriu versuri albe. Săptămâna trecută am
compus însă un haiku: „Am încurcat-o rău/Sunt dator o
groază de bani/ Malcolm o să mă omoare”.
Nu mă pot abţine să nu râd de haikuul lui Leo despre tipul
care vrea să ne omoare. Dylan coboară din furgonetă şi ne
întreabă ce-i aşa amuzant, iar eu îi spun că Leo scrie versuri
japoneze despre cum o să ne bată Malcolm de-o să ne sune
apa-n cap.
— Profa zice că poeziile mele sunt ancorate în realitate.
Cele mai multe dintre colegele de la curs au vârsta bunică-
mii. Îmi sunt foarte simpatice.
Se întoarce spre mine.
— Termină cu râsu’, mă repede el.
— De ce nu mi-ai zis? îl întreb, deşi ştiu de ce. Nu voiai să
mă simt ca un imbecil pentru că tu ştii să citeşti, iar eu, nu.
— Te-nşeli, spune el. Poţi citi, doar că mai încet. Am auzit
ce-ţi spunea Lucy. Despre cursul de la Monash.
— Nu mă duc acolo.
— Ştiu că n-o să te duci. Dacă nu murea Bert, ai fi rămas
la magazin cu el, chiar dacă te plictiseai de moarte, pentru că
te simţeai în siguranţă.
— Chiar îmi plăcea să lucrez cu Bert.
— Îţi plăcea de Bert, mă corectează el.
M-aş supăra, dar ştiu că are dreptate, aşa că n-are rost.
Scot carnetul cu desene şi-l frunzăresc o vreme. Din paginile
lui, Bert zâmbeşte şi-mi face semn cu mâna, de parc-ar fi de
acord cu ce zice Leo.
— Era un tip de treabă.
— Era un tip super, zice Leo. Te-ar fi sfătuit să te înscrii la
cursul ăla.
O vreme urmărim traficul, maşinile care vin şi pleacă. La
fel şi gândurile mele despre Lucy. Şi despre cursul lui Leo.
— Şi de ce nu mi-ai zis despre poezii? îl întreb.
— Pentru că-mi petreceam dimineţile de sâmbătă scriind
haikuuri împreună cu nişte bătrânele, îmi răspunde el. Nu-i

209
 - GRAFFITI MOON -
totuna cu a scrie pe un vagon de tren. Mă simţeam ca un
prostălău.
— Nu eşti prostălău.
Ridică din umeri.
— Nu-mi mai pasă. Îmi place poezia. Cui nu-i place n-are
decât să mă pupe-n fund.
— Şi eşti destul de solid ca să-i pui să te pupe-n fund.
— Tocmai, zice el.
Ne uităm iar la maşinile care trec şi ascultăm lucrurile tot
mai interesante pe care ni le strigă oamenii şi atunci Leo
zice:
— Bert te-ar fi sfătuit să mergi să vorbeşti cu Beth.
— În noaptea asta, i-am zis totul lui Lucy. Că sunt un
graffer fără job, care a renunţat la şcoală înainte să termine a
X-a. De-abia aştepta să urc în furgoneta şi să plec. La fel o să
fie şi cu Beth.
Răspunsul lui Leo întârzie un pic.
— Ştie că nu mai ai job. Şi ştie şi că eşti Shadow. I-am
spus eu în seara asta. Nu-i pasă.
Analizez informaţia. Mă gândesc la ea stând în faţa mea;
are cutia cu lucrurile mele în braţe, aşteptând să spun ceva.
Aşteaptă de luni întregi. Mi-o imaginez aşteptându-mă lângă
copac în noaptea asta şi cum o să se simtă dacă nu apar. Un
taxi încetineşte şi se opreşte înaintea noastră.
— Vreţi să vă duc undeva? ne întreabă şoferul.
— Înc-am putea ajunge la timp la liceu, zice Leo.
— Eu nu mă bag în treaba asta, îi spun.
Face semn taxiului să plece.
— Eşti un tip inteligent, îmi zice el. Ştii că Emma m-a
părăsit pentru că am coborât atunci pe frânghie pe fereastră
şi mi-a zis că, dacă nu încetez să mă mai port ca un idiot, noi
doi am terminat-o. Eu i-am răspuns c-o să-ncetez să mă mai
port ca un idiot când o să mă simt aşa. A terminat-o cu mine
pentru că am ales să mă port ca un idiot, în loc s-o aleg pe
ea, adaugă clătinând din cap. Şi, ca s-o recâştig, i-am
vandalizat casa, încheie el.

210
 - CATH CROWLEY -
— Practic, eu am vandalizat-o, tu mi-ai dat indicaţiile
artistice.
Leo chicoteşte.
— Cursul m-a pus puţin pe gânduri, să ştii. M-a ajutat să
înţeleg că suntem suficient de inteligenţi să scăpăm de aici.
Numai că suntem prea proşti să găsim o cale.
— Înseamnă că şi-a meritat banii cursul ăla.
Chicoteşte iar.
— Să dăm o spargere la liceu n-a fost una dintre cel mai
inteligente idei ale mele.
— Renunţi şi tu?
— Mâine îmi iau un job la McDonald’s. O să-i spun totul
lui Jake şi-o să-l rog să mă ajute până una-alta.
— O să pun o vorbă bună pentru tine, îi promite Dylan.
Dar acum trebuie să băgăm benzină în chestia asta şi să i-o
ducem înapoi lui Crazy Dave. Altfel o să ne oblige să mâncăm
gândaci.
Niciunul dintre noi nu se mişcă.
— Nu pot să cred că ai aruncat cu ouă în Daisy chiar de
ziua ei, îi zic eu. Eşti cu ea dintr-a X-a. O ştii încă din şcoala
primară. Cum să nu-ţi aminteşti de ziua ei?
— Încerc să nu-i acord prea multă atenţie. Mă gândesc că,
dacă îi acord o atenţie prea mare, o să-şi dea brusc seama că
nu mă mai vrea.
— E cea mai tâmpită idee pe care-am auzit-o vreodată, zice
Leo şi-l ascult împărtăşindu-i lui Dylan secretele lui despre
relaţiile cu femeile. Să nu arunci niciodată cu ceva în ele. Din
când în când, împărtăşeşte-i câte-un gând de-al tău, chiar
dacă e doar despre vremea ploioasă. Scrie-i nişte versuri. Şi
nu te mai purta ca un idiot.
— Eu nu ştiu să scriu versuri.
— O să-ţi dau câteva poezii de-ale mele, îi promite Leo.
În timp ce stau sprijinit de furgoneta roz rămasă în pană şi
ascult, mă simt norocos. Îi am prieteni pe Dylan şi pe Leo. L-
am avut pe Bert. Nu am tată, dar am o mamă supercool.

211
 - GRAFFITI MOON -
Încerc să nu mă gândesc că n-o am pe Lucy. Măcar Beth nu
mă urăşte. Contează şi asta.
— Ar trebui să-l sun pe Jake, să-i spun c-am dat-o-n bară.
Să văd dacă ne poate aduce nişte benzină.
Leo îşi deschide telefonul şi îşi verifică mesajele.
— Fuck! Mi-a trimis un mesaj acum vreo 50 de minute.
„Nu te du la liceu. Lasă baltă treaba aia. Se ocupă Malcolm.
I-am spus codul. Pe unde umbli, boule?” Cred că am
mesageria plină, ne zice Leo în timp ce formează numărul lui
Jake.
— Eu sunt.
În timp ce ascultă, pe faţa lui Leo apare o grimasă.
— Îmi pare rău, Jake. O să mă revanşez faţă de tine. Pe
bune? Nu, nu mi-o da la telefon. Nu. Sărut-mâna, buni.
Apare iar grimasa.
— Trebuia să plătesc cumva cursul de poezie. Dar tu nu ai
bani. Trăieşti din pensie. Ai dreptate, trebuia să te-ntreb. Nu,
nu vin acasă chiar acum. O să vin când o să fiu pregătit.
Bine. O să vin acasă când îmi spui tu că-s pregătit. Când va
fi asta? OK, ai dreptate. Şi eu te iubesc, buni. Poţi să-l rogi
pe Jake să vină cu nişte benzină la intersecţia dintre Flinder
Street şi Swanson? Mă găseşte el. E puţin probabil să nu mă
observe.
— Ceva veşti bune? îl întreb după ce închide.
— Nu tocmai bune. Dar nici rele. Sfârcurile tale sunt însă
în siguranţă. Se pare că Malcolm i-a făcut o vizită bunică-
mii. L-a surprins dând târcoale casei împreună cu banda lui
şi l-a lovit peste nas cu bastonul. Ţipetele i-au trezit pe Jake
şi pe tovarăşii lui. Malcolm le-a zis că-i datorez 500 de dolari,
aşa că Jake i-a spus despre treaba cu liceul, drept garanţie
că o să-i plătesc datoria mai târziu.
— Şi când ajungem la veştile bune? întreb eu.
— Jake a dus-o cu maşina pe bunica la un bancomat şi ea
i-a plătit lui Malcolm cei 500 de dolari. Jake i-a zis lui
Malcolm codul de la alarmă când nu era ea atentă, ca să fie

212
 - CATH CROWLEY -
sigur că suntem chit. Datoria mea e achitată complet. Ce
baftă am avut cu pana asta, nu-i aşa?
— Eu tot n-am bani de chirie.
— Mda, dar ne aşteaptă un viitor strălucit la McDonald’s şi
oricum tu nu voiai să te bagi.
— Aşa-i, nu voiam, spun eu, şi iar mă simt norocos.
— De ce nu i-ai cerut mai întâi bunică-tii banii? îl întreabă
Dylan.
— Pentru că habar n-aveam că are 500 de dolari puşi
deoparte într-un cont de economii. Şi, chiar dacă ştiam, n-aş
fi vrut să i-i iau.
— Puteai să i-i dai înapoi mai târziu, îi spun eu.
Înclină din cap.
— După ce vine Jake cu benzina, putem trece pe la Feast
să mâncăm ceva, înainte să ducem furgoneta înapoi.
Aştept. Vorbim puţin. Mai strigăm câte ceva după maşinile
care trec, până ajunge Jake. Dar eu nu merg la Feast. În
drum, Leo mă lasă acasă la Beth.
— E prea devreme, îmi zice el.
— O s-aştept, dacă trebuie.
Sar gardul şi mă îndrept către copac, iar ea e deja acolo.
Soarele n-a răsărit încă, dar se pregăteşte. Lumea s-a subţiat
până la tăcere. Mă sprijin de copac şi păsările îşi iau zborul.
— Voiam să-ţi spun ceva, îi zic eu. Ştiu că ţi-a zis deja Leo,
dar vreau să auzi de la mine.
Altfel ar însemna să aleg calea uşoară şi m-am săturat de
asta, îmi zic în sinea mea, apoi cu voce tare:
— N-am citit cartea despre Vermeer. Ştiu totul despre el
pentru că am fost la expoziţii şi am văzut documentare, dar
n-am citit nimic. Am renunţat la şcoală pentru că nu mai
făceam faţă. Nu mai am job. Am rămas fără bani. Îmi pare
rău că m-am despărţit de tine în felul ăla.
Se apleacă înspre mine şi-mi şopteşte că ştie, că i-a fost
dor de mine, că nu-i pasă dacă am sau nu bani. Îşi plimbă
degetele în jurul albastrului de pe mâinile mele, în jurul
peticelor de cer rămase pe ele.

213
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Aştept, împreună cu Jazz şi cu Daisy, în tufişurile din
preajma aripii de clădire care adăposteşte secţia de Arte.
— Cât e ceasul?
— Patru, zice Daisy, cu ochii închişi. M-ai întrebat şi acum
un minut.
— Aşteptăm de mai bine de o oră. Nu mai vin.
Jazz se ridică şi-şi dezmorţeşte picioarele.
Privesc pe lângă ea şi observ nişte siluete care coboară
dintr-o furgonetă, traversează curtea direct peste peluză şi se
strecoară printr-o fereastră.
— Au venit.
Ne punem în mişcare în linişte şi simt nişte furnicături
care aproape sigur sunt provocate de gândul la Ed, nu la
fapte ilegale. Ne oprim în faţa ferestrei deschise, iar Jazz îşi
bagă capul înăuntru şi şopteşte:
— Leo, ieşi de-acolo!
Niciun răspuns.
— Leo! zice ea ceva mai tare.
În continuare, niciun răspuns.
— Probabil că deconectează aparatele din sala
computerelor. N-aş vrea să intru în clădire decât dacă nu
există altă cale. Mai încerc o dată să-l sun.
O privesc formând numărul.
— Leo, şopteşte ea. În sfârşit.
Îndepărtează puţin telefonul de la ureche, iar noi ne
îngrămădim să ascultăm.
— Mda, aici sunt. Îmi pare rău că am dat bir cu fugiţii
adineauri. Şi c-am minţit.
— Lasă asta acum, o să discutăm mai târziu. Deocamdată,
trebuie să ieşi din aripa secţiei de Arte până nu vine poliţia.
— Nu-s în secţia de Arte. Sunt la cafenea, înfulec un
burger.
— Dacă eşti la cafenea, atunci cine-i aici? îl întreabă ea.

214
 - CATH CROWLEY -
— Jazz, pleacă de-acolo! îi spune Leo. Venim şi noi, dar
trebuie s-o ştergi de-acolo, imediat!
— Salut, Lucy, răsună vocea lui Malcolm, care se sprijină
cu braţul de pervazul ferestrei şi ne priveşte.
— Fugiţi! le strig eu.
O luăm la fugă peste terenul liceului, tăind-o pe lângă
toaleta fetelor. Eu alerg cel mai repede, pentru că am avut
deja de-a face cu Malcolm şi, judecând după expresia de pe
faţa lui, nu-i deloc exclus să vrea să mă omoare.
— Vin după noi? strigă Jazz şi-i răspund că nu ştiu.
N-am timp de pierdut ca să mă mai uit şi-n urmă.
— Repede, repede! strigă şi Daisy şi o ia înainte. Cred că-s
pe urmele noastre.
Se uită înapoi în timp ce fuge mâncând pământul şi nu
apuc s-o avertizez. Se loveşte de paznic şi cade cât e de
lungă.
— OK, zice ea, scuturându-şi capul. Asta chiar m-a luat
prin surprindere.
Paznicul se uită la noi, noi ne uităm la el şi am numai
presimţiri rele în legătură cu ce urmează să se-ntâmple, când
o aud pe Jazz zicând:
— Slavă Domnului că v-am găsit! O luaserăm pe
scurtătură, prin curtea liceului, şi-am observat că e lumina
aprinsă în aripa secţiei de Arte. Ne-am gândit că, poate, dă
cineva o spargere.
O asemenea performanţă actoricească ar merita un Glob
de Aur, iar paznicul chiar crede.
— Rămâneţi aici. S-ar putea să fie nevoie să daţi o
declaraţie.
Imediat ce dispare, o luăm iar la fugă. Mi-a ajuns pentru
tot restul vieţii să am de-a face cu Malcolm Dove. Nu ne
oprim din alergat decât la câteva străzi distanţă de liceu.
— Bine măcar că au renunţat să dea spargerea, zice Jazz,
cu vocea încă gâfâită de la alergătură. Lucrurile ar fi putut
ieşi mult mai urât în noaptea asta.

215
 - GRAFFITI MOON -
— Ai avut parte şi de acţiune, şi de aventură, deci nu te
poţi plânge, îi zice Daisy, sprijinindu-se de un gard.
— N-ar fi stricat şi un pic mai mult romantism.
Chiar când Jazz rosteşte cuvintele astea, la capătul străzii
îşi face apariţia un punct roz, care se apropie prin întuneric
asemenea unui răsărit derulat pe repede-înainte. Ei sunt, îmi
spun eu. E Ed.
E Ed şi, în sfârşit, am ocazia să îndrept lucrurile. Să-i
spun că e inteligent şi că, dacă nu poate citi, trebuie să
existe o cauză. Şi chiar dacă nu există, tot nu-mi pasă. O să-i
spun că asta a fost cea mai tare noapte din viaţa mea, când
am râs şi-am vorbit pe înfundate. Că vreau să-mi petrec
timpul cu el şi azi, şi mâine, şi poimâine. Şi că, într-una din
zilele astea, vreau să-l duc la atelierul lui Al, să-i arăt tot ce-
am făcut. Să-i arăt cum trebuie lucrată sticla, ce poţi face
din ea dacă o încălzeşti. Cum o poţi colora. Să-i arăt cum,
odată ce ai terminat obiectul şi s-a răcit, devine un lucru
minunat făcut de mâinile tale.
— Ia fiţi atente, simţiţi? ne întreabă Jazz. Vântul
schimbării ne împresoară.
Îmi ridic mâinile, ca să las răcoarea să-mi mângâie pielea.
Până la urmă, n-a fost niciun fulger. Numai vântul. Am
aceeaşi senzaţie ca atunci când doamna J. mi-a arătat
„Victoria din Samotrace”. E o statuie din marmură, aflată la
Muzeul Luvru din Paris. O statuie a zeiţei înaripate Victoria.
A rămas fără cap în decursul timpului, dar tot are un aer
triumfător. Pe jumătate înger, pe jumătate făptură
omenească, cu aripile desfăcute. Mă întorc înspre Jazz.
— Am de gând să-l sărut pe Ed, îi spun eu, şi ea zâmbeşte.
Furgoneta se opreşte, iar Leo şi Dylan coboară din cabină.
Leo se apropie de Jazz zâmbind, iar în acest zâmbet observ
ceva ce nu băgasem de seamă la început. Chiar o place.
Serioasă, ea îndreaptă un deget către el.
— Eu nu ies cu tipi cu cazier.
Îl văd cum apucă uşor cu degetele una dintre codiţele ei şi
o răsuceşte încetişor.

216
 - CATH CROWLEY -
— N-o s-ajung la închisoare, îi spune el. Mă gândesc că-i
cazul să mă maturizez.
Deschid uşa din spate a furgonetei şi tot avântul mi se
duce pe apa sâmbetei.
— E goală.
— Pentru că ne-am hotărât să nu mai dăm spargerea, zice
Leo, răsucind în continuare codiţa lui Jazz.
— Şi Ed unde-i?
Leo se opreşte din răsucitul codiţei şi mă priveşte. Ştiu,
fără să mai fie nevoie să-mi spună, că Ed e cu Beth.
— Bravo lui.
Mă aşez pe bordură.
— Bravo lui.
Mă întind pe alee.
— Bravo lui.
Jazz se întinde lângă mine, pe asfalt.
— Mă uit la stele, îi spun eu.
— E şmecheria aia, când încerci să te simţi insignifiantă,
ca toate problemele să ţi se pară lipsite de importanţă?
— Nu. Mă uit la stele pentru că nu-s ascunse de smog. N-
am altă pretenţie de la ele decât să se vadă bine.
— Nu cumva te paşte depresia?
— Nţ. Sunt doar supărată. Dar măcar am aflat adevărul
despre Shadow.
— Îmi pare rău. Eu te-am bătut la cap cu noaptea asta.
Sunt o prietenă pisăloagă, zice Jazz.
— Aveai dreptate. Realitatea e de preferat. Adevărul e
întotdeauna de preferat. Te poate face să te simţi cam aiurea,
dar e de preferat.
Mă întind mai bine pe alee.
A fost o nebunie să-l caut pe Shadow.
— Mie-mi place ciudăţenia asta a ta. Eşti singura mea
prietenă care întrevede un Oscar pentru mine în viitor.
— Şi un Glob de Aur, precizez eu.
Îmi imaginez că suflu sticla să fac o statuetă, în aer,
deasupra noastră.

217
 - GRAFFITI MOON -
— Lucy e ok? întreabă Leo.
— N-are nimic, îi răspunde Jazz. Vino lângă noi, pe alee.
Ne uităm la stele.
Stăm toţi trei unul lângă altul şi-i ascultăm pe Daisy şi pe
Dylan, în fundal.
— Îmi pare rău că am aruncat cu ouă în tine chiar de ziua
ta, zice Dylan.
— Notează-ţi undeva data, să nu mai uiţi şi la anul.
— S-a făcut. Ce dată a fost ieri?
— Nouăsprezece octombrie, strigăm cu toţii.
— Asta înseamnă c-o să fim tot împreună şi la anul?
întreabă el.
— Înseamnă că poţi spera, îi răspunde Daisy. Dar să nu
mă mai minţi.
— Dacă nu mai am voie să mint, nici tu nu mai ai voie să
mă faci prost, îi spune el.
— Mi se pare corect.
Scoate o bucată de hârtie din buzunar şi citeşte:
— „Dacă pasiunea mea pentru tine ar fi mulţimea din
tribună de la un meci de fotbal, ai surzi din cauza strigătelor.
Şi dacă pasiunea mea pentru tine ar fi un boxer, ar fi un tip
care zace mort, la podea. Iar dacă pasiunea mea pentru tine
ar fi zahăr, atunci ai rămâne fără dinţi înainte să împlineşti
20 de ani. Şi dacă pasiunea mea pentru tine ar fi o sumă de
bani, să zicem că ai avea de unde cheltui din belşug.”
— Nu tu ai scris asta, aşa-i? îl întreabă Daisy.
— Ideile sunt ale mele. Leo le-a transpus în versuri.
— Bine şi-aşa, zice Daisy şi bagă hârtia în buzunar.
După o vreme, mă ridic şi-mi dau jos bicicleta din
furgonetă. E un pic cam boţită, dar în stare de funcţionare.
Îmi pun casca pe cap. O iau încet de-a lungul străzii, în timp
ce un vânt rece îmi atinge pielea. Întunericul sticlos se va
risipi în curând şi va începe o nouă zi. Păsările o iau razna,
iar lumea le aparţine lor de acum înainte. Şi mie. Conduc
bicicleta în zigzag, dintr-o parte în alta a străzii. Nu mă
gândesc la noaptea care tocmai a trecut ca la momentul în

218
 - CATH CROWLEY -
care am fost părăsită pentru Beth. Sau când a fost cât pe ce
să-l sărut pe Shadow. Mă gândesc la ea ca la o aventură.
Începutul a ceva real.

219
 - GRAFFITI MOON -

POETUL
ORA 05:30

Deja mâine
Ea zice c-o să mă ierte
Zice că doar de data asta
Zice hai să terminăm cu asta, sărută-mă
Îmi zice răsuceşte-mi părul pe degete
Zice asta-i exact ce căutam
Zice că se bucură că s-a răcorit
Eu îi spun pe mâine
Ea îndreaptă un deget către cer
Şi zice că-i deja mâine

220
 - CATH CROWLEY -

ED
Beth încetează să-mi şoptească la ureche, pentru că îşi dă
seama că s-a schimbat ceva. Că am venit să-mi cer iertare şi
să-i spun că între noi s-a terminat, pe bune.
Stăm pe iarbă, la poalele copacului, iar sunetele noi ale
dimineţii nu sună cum ar trebui. Dacă aş face un desen cu
noi doi acum, acesta ne-ar înfăţişa ţinându-ne de mână în
noaptea fără stele şi purtând tricouri pereche, pe care scrie
SFÂRŞIT.
— Lucy? mă întreabă ea.
— Ei nu-i place de mine. Nu suntem împreună, îi spun eu.
— Dar tu vrei să fiţi împreună. I-ai spus că tu eşti
Shadow?
— I-am spus până la urmă.
— I-ai spus totul într-o singură noapte. Ar fi trebuit să-ţi
sparg nasul la prima întâlnire.
Am dat-o în bară rău de tot. Am făcut-o pe Beth să aştepte
doi ani până să afle adevărul. Am iubit-o, m-am culcat cu ea
şi m-am despărţit de ea fără să-i spun de ce fac asta. Chiar
dacă Bert zicea că nu semăn deloc cu taică-meu, până în
seara asta am semănat.
O întreb dacă îmi poate împrumuta bicicleta fratelui ei şi
dacă mai vine cu mine pentru o ultimă dată. Iar ea nu mă
trimite la plimbare. Intră în casă, să le lase un bileţel
părinţilor, apoi ne întâlnim în faţa casei, lângă uşa garajului.
Împingem bicicletele până în mijlocul străzii, mie îmi dă
casca fratelui ei şi ea îşi pune casca ei roz.
— Alte fete m-ar obliga s-o port eu pe asta, drept
pedeapsă, îi zic eu, arătând spre casca ei.
— Dar eu sunt o fată super-cool, zice ea, şi-o porneşte de-
a lungul străzii, înaintea mea.
A naibii de cool, ar zice Bert, şi o depăşesc şi o iau înspre
Hoover Street. Râd în sinea mea imaginându-mi expresia de
pe faţa lui când ar spune asta.

221
 - GRAFFITI MOON -
Ne oprim în faţa peretelui pe care vreau să i-l arăt.
Desenul mă înfăţişează pe mine – din inima mea creşte iarbă
– şi pe ea, cu o maşină de tuns iarba. Se dă puţin înapoi, ca
să-l poată privi de la distanţă, apoi se apropie din nou,
venind lângă mine.
— Mi-am imaginat că până la urmă o să fii cu vreun tip de
la liceul tău, îi spun eu. Aşa că m-am retras înainte să se
întâmple.
— Prostule, zice ea.
Dar nu mă supăr. Chiar am fost un prost.
— Am trecut pe lângă desenul ăsta de o groază de ori,
continuă ea. Niciodată nu m-am gândit că ne înfăţişează pe
noi. Mi-am zis că fata are un păr foarte mişto.
— Şi nu te-ai mai gândit la nimic altceva?
— Mi-am zis că e uluitor, îmi spune ea şi, apăsând
pedalele, o ia din loc.
O însoţesc până acasă, să mă asigur că ajunge în
siguranţă. Îmi spune că pleacă la facultate.
— Vreau să urmez cursuri de literatură. Vreau să studiez
şi aici, şi-n străinătate. Vreau să cunosc locuri noi şi oameni
interesanţi şi să scriu o carte.
Trage aer în piept şi-şi continuă drumul.
O să desenez cândva asta. Ea şi cu mine. Ca acum. Pe
tricourile noastre tot scrie că s-a sfârşit. Dar acum, sub un
cer portocaliu şi blând, amândoi ne îndreptăm către lucrurile
diferite pe care şi le doreşte fiecare.

Înainte să plec, Beth îmi dă două beri şi îmi împrumută

bicicleta fratelui ei, ca să pot pedala înspre docuri, să-l
regăsesc pe Bert.
Când ajung, deschid berile şi pălăvrăgim despre noaptea
care tocmai a trecut şi despre locurile în care m-aş putea
duce. Ai încă un loc în care ai putea merge, îmi spune el, şi
ştiu că aşa-i. S-ar putea ca Lucy să nu-şi dorească să fim
împreună, dar tot trebuie să lămuresc lucrurile cu ea. Măcar
să încerc. Cine nu riscă nu câştigă.

222
 - CATH CROWLEY -
În drum, trec pe acasă să iau nişte vopsea. Mama stă la
masă şi mâzgăleşte numerele alea ale ei. O pup pe obraz.
— Cum a fost, ce ţi-a zis Maria?
— O grămadă de prostii, îmi răspunde ea, zâmbind. Pe
unde-ai umblat?
— Am fost prin oraş. Leo a absolvit a douăşpea şi-am
sărbătorit.
Muşc din pâinea ei prăjită.
— Ştiai că e la un curs de poezie?
— Nu. Dar nu mă miră. Am nişte băieţi talentaţi.
Îmi răvăşeşte părul.
— Şi cum îţi ies socotelile?
Se uită la carnet şi trece cu pixul peste coloanele de cifre.
— Reuşim să plătim chiria. Luna asta am scăpat din gura
lupului
Îi pregătesc o cană de ceai şi mă aşez în faţa ei.
— Mâine mă duc la McDonald’s, să mă înscriu pentru un
job. Merge şi Leo. Şi m-am gândit să încerc să mă înscriu la
un curs de artă despre care mi-a zis cineva.
Închide carnetul şi-l strânge la piept, zâmbind.
— Dar n-o s-o fac dacă renunţi la şcoala de asistente. O să
răbdăm de foame împreună şi tot împreună o să ne vedem de
studii.
Dă aprobator din cap şi soarbe din ceai.
— M-aş putea obişnui cu asta.
Poate că lupul ne pândeşte de aproape, dar n-o s-o facă la
nesfârşit. Îmi vine în minte un desen cu nişte câini sălbatici
care aleargă şi cu mine fugărindu-i, îmbrăcat în uniforma de
la McDonald’s. Bine măcar că nu-i o salopetă portocalie, de
deţinut.

223
 - GRAFFITI MOON -

LUCY
Când intru cu bicicleta pe poartă, mama şi tata stau în
şezlong, în faţa şopronului. Beau cafea şi stau de vorbă.
— E şase dimineaţa. Mă aşteptaţi pe mine?
— Ne bucurăm de răcoare, îmi răspunde mama. Şi vorbim
despre câteva lucruri cu care ne mândrim. Printre altele,
pentru că am crescut o fată care a absolvit ieri liceul.
— Felicitări, Lucy Dervish, zice tata. Ai reuşit.
— Dar mai am interviul pentru admiterea la cursurile de
artă.
Mama zâmbeşte.
— O să te descurci bine. Am fost la Al aseară. Ne-a chemat
să-ţi vedem proiectul.
— Şi cum vi se pare?
Mă aşez pe jos, între ei.
— Mi s-a părut cel mai spectaculos lucru pe care l-am
văzut în viaţa mea, zice mama. Fata mea e artistă.
— M-ai băgat într-o sticlă. Cum ai reuşit să faci să încap
acolo? mă întreabă tata.
— Te-am făcut pliabil. Te-am băgat înăuntru şi apoi te-am
ridicat cu ajutorul unei sfori şi te-am fixat cu chit.
— Ţi-am dat ceva bătăi de cap.
— Eşti important pentru mine, tată. Şi ce alte lucruri mai
sărbătoriţi?
— Păi, mi-am terminat romanul. Iar tata aproape şi-a
terminat noul număr. N-o să-ţi dezvălui nimic, dar pot să-ţi
spun că l-a interpretat aseară pentru mine, şi chiar e bun.
Trist şi foarte amuzant.
— Umorul fără tristeţe n-are niciun haz, intervine tata.
— Pentru noi, zice mama ridicând ceaşca de cafea.
— Ai uitat un lucru. Ai uitat să spui că divorţaţi. E-n
regulă, îi spun eu mamei în timp ce ea scutură din cap. Am
aproape 18 ani. Pot să-nţeleg.
— Nu divorţăm, Lucy. Ţi-am spus de mii de ori. Îl iubesc
pe tatăl tău. Şi el mă iubeşte pe mine.
224
 - CATH CROWLEY -
— Dar el locuieşte în şopron.
— Poate că, la anul, o să mă mut eu în şopron, să-mi scriu
următoarea carte, zice mama. Poate că o să rămână tata în
casă. Sau poate o să plec o lună – două. Acum eşti mare, aşa
că n-ar fi nicio problemă. Ar fi ok? mă întreabă ea.
— Mda.
Dar nu mai pot ţine în mine ceea ce mă frământă:
— Sunteţi ciudaţi. Totul e ciudat. Sunteţi căsătoriţi. Ar
trebui să vă doriţi să fiţi tot timpul împreună.
Mama râde.
— Am crescut o fată foarte conservatoare. Eşti prea
influenţată de Mândrie şi prejudecată.
— Asta se poate schimba, zice tata. Încă mai e timp să-i
dăm să citească Margaret Atwood12.
— Foarte amuzant. Să mori de râs. Sunt pe cale să intru
în universul relaţiilor între adulţi. Aş avea nevoie de nişte
sfaturi competente.
— Nu îţi pot recomanda decât să ai o relaţie care e bună
pentru tine. Eu am nevoie să scriu, la fel şi tatăl tău.
Mama ridică din umeri.
— Vezi şi tu cum ne certăm când nu avem timp pentru
asta. Dar te iubim. Înţelegi, nu-i aşa, Luce?
— Înţeleg.
Sunt multe lucruri pe care nu le înţeleg, dar cu ăsta n-am
avut niciodată probleme.
— Dar tot e ciudat.
— Pentru familia Dervish, zice mama şi ridică din nou
ceaşca de cafea. O familie super şi puţintel ciudată.
Bănuiesc că la fel e şi cu arta. Ceea ce am văzut la mama
şi la tata mă privea mai mult pe mine decât pe ei. Mă uit la ei
cum stau de vorbă şi râd împreună. Cine zice că
romantismul a murit? Nu-i adevărat. Doar că trăieşte în
şopron.
— Ce-ai zice să-ţi pui în funcţiune plita şi să-mi faci nişte
clătite?

12 Scriitoare, poetă şi eseistă canadiancă (n. 1939) (n.r.).

225
 - GRAFFITI MOON -
— Genial! zice mama.
Îmi scot brăţara şi i-o dau tatei înapoi.
— Să-ţi poarte noroc cu noul număr. Cu toate că, după
noaptea asta, am dubii serioase legate de puterile ei.
În timp ce tata găteşte, îmi zbârnâie telefonul. Un mesaj de
la Al. Shadow e aici. În momentul ăsta. Mi-l imaginez pe Ed
desenând pe un perete şi sper că face un desen diferit de
celelalte răspândite prin oraş. Dar ştiu că, chiar dacă e în
parte unul optimist, pentru că s-a împăcat cu Beth, tot e şi
un colţişor care-i al meu. Un colţişor în care îi spun că e
important că nu ştie să citească, că nu are un sfanţ, că a
rămas fără job. Nu vreau să mă deseneze aşa.
Îmi pun casca pe cap şi înşfac bicicleta.
— Mă întorc repede.
— Unde arde, Lucy Dervish? mă întreabă tata.
În mine. Un foc îmi arde pe sub piele. Îmi place să cred că
e suficient cât să-i pot da puţin şi lui Ed. O iau din loc sub
un cer de pe care întunericul începe să se retragă, lăsând loc
unei lumini rozalii. Trebuie să-i spun lui Ed câteva cuvinte.
Pentru tine. E important pentru tine.
O iau pe Rose Drive, unde maşinile de gunoi golesc
pubelele, acoperind mireasma tufelor de iasomie. De-a lungul
străzii, o îngrămădeală de grădini înconjoară case
turmentate. Dă, Doamne, să ajung la timp! Să-l găsesc pe Ed
înainte ca noaptea să se sfârşească oficial, înainte să apuce
să facă desenul cu acel colţ în care sunt eu şi-i spun că
valorează mai puţin decât în realitate.
Nenumăratele steluţe împrăştiate de luminile de la fabrică
încep să pălească. Pe fundal se ridică oraşul, clădiri cenuşii
care se înalţă înspre cer. Îmi place locul ăsta şi pe lumină, şi
pe întuneric. Îmi plac lăzile îngrămădite pe docuri şi clădirile
vechi. Îmi place strada lui Al, unde se regăsesc toate
meşteşugurile. Îmi place cum, în mijlocul tuturor acestor
lucruri, atelierul lui Al şi desenele lui Shadow mă iau prin
surprindere. Ajunsă în vârful colinei, iau mâna de pe frână şi
pornesc cu toată viteza.

226
 - CATH CROWLEY -

ED
Desenez cerul în grabă. Privesc în toate părţile. Desenul
pluteşte pe perete, iar lucrurile din capul meu ies din tub şi
se aşază pe zidul de cărămidă. Priveşte, Lucy. Priveşte-ne –
pe mine şi pe tine, cu sufletele expuse pe un perete. Uită-te
la noi, suntem atât de mari încât e imposibil să nu ne vezi,
chiar dacă ajungi după ce eu am plecat.
Şeful lui Lucy stă pe trepte, se uită la mine şi scrie un
mesaj. Din când în când, întorc capul să mă uit după Lucy şi
să văd dacă el e tot acolo.
Termin desenul şi fac câţiva paşi înapoi, ca să-l pot privi,
şi ştiu că e cel mai bun desen al meu de până acum. Aud
zgomot de sorbitură în spatele meu. Bătrânul îmi întinde o
cană de cafea.
— Îmi plac lucrările tale, îmi spune el. Eşti Shadow, aşa-i?
— Corect. De fapt, mă cheamă Ed.
— Eu sunt Al.
Ne strângem mâna.
— Ăsta-i diferit de celelalte, zice el, arătând către perete. E
reuşit.
— Încerc un nou stil, îi răspund. Şi mie îmi plac lucrările
tale. Florile care atârnă din tavan. Am crezut că-s trompete,
dar Lucy m-a lămurit. I-ai trimis un mesaj, nu-i aşa?
Pentru o secundă, uimirea i se citeşte pe faţă.
— De câteva ori.
Îi mai trimite un mesaj.
— Trebuie să apară, gonind la vale, în orice clipă. Ai
început devreme lucrul în dimineaţa asta.
— Nu m-am culcat deloc. Deci se poate spune că lucrez
până târziu, nu devreme.
— Eu încep întotdeauna lucrul foarte devreme, spune el.
Cel mai potrivit moment să lucrezi cu sticla e la răsăritul
soarelui. În niciun alt moment al zilei nu mai găseşti
asemenea culori.

227
 - GRAFFITI MOON -
Se îndreaptă înspre treptele atelierului şi eu îl urmez. Ne
aşezăm s-o aşteptăm pe Lucy. Vorbim despre desenele mele,
despre cum am început şi ce am de gând pe viitor.
— Am renunţat la şcoală într-a X-a, îi spun. Dar mi-a zis
Lucy despre un curs pe care l-aş putea urma.
— La Monash, zice el. Bună idee.
Îmi povesteşte totul despre cursul ăsta şi, pe măsură ce
îmi spune mai multe, încep să-mi doresc să-l fac. Al îmi
aminteşte un pic de Bert.
— Problema e că nu pot citi prea bine, aşa că am ceva
dificultăţi şi cu scrisul, îi spun eu după ce termină de
explicat.
— S-ar putea să ai dreptul la cineva care să scrie pentru
tine. Ai mai apelat vreodată la ajutorul cuiva pentru asta?
— Leo scria pentru mine, înainte să renunţ la şcoală. N-
am însă un portofoliu cu lucrări.
Al priveşte peretele.
— Dar poţi să ai. Lucy se pricepe la fotografie. V-aş putea
împrumuta aparatul meu. Faceţi câteva poze cu desenele
tale.
— Şi ar putea fi acceptate ca proiect?
— Nu ştiu sigur. Dar cunosc pe cineva, pe Karen Josepha.
O pot întreba.
— Doamna J.
— De fapt, domnişoara J., precizează Al. Lucy a avut-o
profesoară la artă într-a XII-a.
— O cunosc. E supercool.
— Supercool, repetă el.
Privim în susul pantei, aşteptând să apară Lucy, care se
lasă aşteptată, cum ar zice Bert.
— Mie-mi place Vermeer. Ţie? îl întreb eu după o vreme.
— Şi mie-mi place, răspunde Al. Ai văzut expoziţia de la
începutul anului?
— Am fost cu un prieten. Fostul meu şef de la magazinul
de vopsele. Am rămas fără job după ce a murit.

228
 - CATH CROWLEY -
— Aş avea nevoie de cineva care să facă curăţenie în
atelier. Ai recomandări?
— Îhî. Am.
Şi mă trezesc că-mi oferă un job. Intrăm în atelier şi-mi
arată locul. Îi dau numărul lui Valerie.
— Poate să-mi dea o recomandare şi doamna…
domnişoara J. Ar confirma că pot face treabă bună.
— Sunt sigur de asta.
Mă plimb prin atelier, studiind obiectele din sticlă.
— Flota amintirilor, zic eu, arătând înspre una dintre
sticlele lui Lucy.
Sunt cu adevărat foarte mişto. Ca şi cum şi-ar fi expus
toate gândurile acolo, pe acea masă. Una dintre sticle are
înăuntru un desen al lui Shadow în miniatură. E cel cu cerul
albastru pe un zid de cărămidă.
— A nimerit exact nuanţa de albastru, îi spun lui Al.
Îi las lui un mesaj pentru Lucy şi plec. Când ajung în
capătul străzii o zăresc, cu casca ei cu fulger pe o parte,
îndreptându-se ţintă spre mine. Mă opresc şi o aştept.
— Salut, zice ea.
— Salut, îi răspund. L-am cunoscut pe şeful tău. Mi-a
oferit un job, o să fac curăţenie în atelier.
Vreau să înţeleagă pe dată că nu mai sunt tipul care eram
cu o noapte în urmă. Nu ştiu exact cine sunt, dar nu tipul
ăla.
— Asta e bine, chiar minunat, zice ea şi îşi scoate casca şi
o agaţă de ghidon.
— Nu pari prea veselă. Ai expresia asta îi zic şi încerc să o
imit.
— Pe bune? Voiam să se vadă că mă bucur pentru tine,
zice ea. Eşti sigur că aşa arăt?
— Îhî.
— Poate c-ar fi mai uşor dacă mi-ai acoperi faţa.
— Tot romantică ai rămas, văd.
Îşi acoperă singură faţa.

229
 - GRAFFITI MOON -
— Înainte să pleci de la cazinou, voiam să pun că e
important pentru tine. Toate lucrurile alea, că ai renunţat la
şcoală, că nu mai ai job şi că nu poţi citi prea bine contează
pentru tine, nu pentru mine.
Simt ceva înlăuntrul meu. Nu cine ştie ce, dar oricum, mai
mult decât înainte.
— N-am dat spargerea la liceu.
— Ştiu. Am mers să te salvez.
Privesc pata de pe gâtul ei.
— Crezi c-o să trebuiască să fug de Malcolm toată viaţa?
mă întreabă ea.
— S-a ocupat fratele lui Leo de asta. Dar în locul tău m-aş
ţine departe de parcurile întunecoase.
— N-ar fi trebuit să mă minţi toată noaptea, zice ea. Acum
mă simt aiurea pentru toate lucrurile alea pe care le-am zis
despre Shadow. Ar fi trebuit să-mi spui adevărul. Contează.
— Ştiu.
Trebuie să mă revanşez faţă de ea, pentru ceea ce i-am
făcut. Îmi vine în minte tabloul lui Vermeer cu balanţa. Până
la urmă, trebuie să cântăreşti ceva. Chiar dacă nu mult.
— Îmi place de tine. Nu voiam să crezi că-s prost, de aia
am minţit. Am încercat să-ţi spun când ne-am oprit pe
autostradă.
Mi se pare că tăcerea ei durează o veşnicie.
— Acum ar fi momentul potrivit să-mi spui că nu-s prost,
îi zic eu.
— De ce te-ai împăcat cu Beth dacă îţi place de mine?
— Nu m-am împăcat cu Beth.
— Pe bune?
— Gata, ia-ţi mâinile de pe faţă, e prea ciudat.
Îşi descoperă faţa şi zâmbeşte, iar mie îmi vin în minte o
mulţime de posibile desene. Nesfârşite labirinturi verzi, prin
care rătăcesc doi oameni. Porţi care se deschid înspre ceva
bun. Ceruri care au exact acea nuanţă de albastru pe care
am tot căutat-o.

230
 - CATH CROWLEY -

LUCY
Îl ascult pe Ed cu ochii închişi. În vocea lui e ceva ce lipsea
înainte. Poate că adevărul. Îi place de mine. Câteva cuvinte
care se ciocnesc între ele. Nu s-a împăcat cu Beth.
— Pe bune?
— Gata, ia-ţi mâinile de pe faţă, e prea ciudat.
Îl ascult şi, o vreme, zâmbim unul la altul. Ed nu s-a
împăcat cu Beth. Părinţii mei se iubesc, dar nu-şi doresc să
locuiască împreună tot timpul. Dylan şi Daisy se ceartă, dar
rămân împreună, cel puţin până la următoarea ei zi de
naştere. Leo e un poet şi îi place de Jazz, şi cam aşa stau
lucrurile.
Nu ştiu nimic despre iubire. Dar ştiu că-mi doresc să-l
sărut pe Ed. Ştiu că vreau să fie fericit. E mai fericit decât
înainte. Acum, că mi-am luat mâinile de pe faţă, pot vedea
lucrul ăsta.
— M-am dus să mă întâlnesc cu ea, îmi spune el. De fapt,
m-am dus să-i spun adio.
Zâmbeşte din nou. Zâmbesc şi eu.
— Ai un zâmbet frumos, îmi spune.
— Tata locuieşte în şopron, dar ai mei nu divorţează.
— OK.
— Am vrut să-ţi spun. În spiritul adevărului.
— OK, zice el şi se apropie, iar eu sunt foarte, foarte
agitată.
— E totul în regulă? mă întreabă el.
— E-n regulă. Nu te opri. Continuă.
Gura lui coboară spre pata de pe gâtul meu. Apoi îşi
croieşte drum înapoi, către gura mea, iar sângele meu e ca
sticla fierbinte, caramel strălucitor care se mişcă în ritmul
respiraţiei lui.
— Să nu mă mai minţi niciodată, îi zic eu, şi-mi promite că
aşa are de gând.
— Ai renunţat la şcoală pentru că nu puteai citi.

231
 - GRAFFITI MOON -
— Din cauza asta şi pentru că o fată mi-a spart nasul, îmi
răspunde.
— Desenele tale sunt lucrurile care-mi plac cel mai mult
din oraşul ăsta.
— Am făcut un desen pentru tine. Poate că va fi ultimul,
cel puţin o vreme.
— De ce ultimul?
— Mă gândesc serios la cursul ăla de care mi-ai zis. Mă
gândesc să trec la desenul pe hârtie.
— Dar tipii ca tine nu trăiesc pentru adrenalină?
— În cazul nostru, Leo a fost mai degrabă aşa, zice el. Vrei
să vezi desenul?
Mergem pe lângă biciclete, înapoi către atelierul lui Al, şi
privim desenul.
— Uau!
— Mulţumesc, răspunde el.
Desenul înfăţişează soarele. Un glob de sticlă fierbinte care
alungă noaptea. Nu s-a semnat. Dar ştiu cine e. Şi ştiu cine
sunt eu. Nu ştiu foarte bine cine suntem împreună,
deocamdată. Ed ia un tub şi desenează o micuţă pasăre
galbenă. E diferită de pasărea adormită, cu picioruşele către
cer.
E trează.

232
 - CATH CROWLEY -

MULŢUMIRI
Mulţumesc din suflet, Allison Wortche. Scrisul meu e mai
bun pentru că l-ai redactat cu multă grijă pentru detalii şi
m-ai înţeles în profunzime. Mulţumesc, Sue Cohan, pentru
atenta muncă de revizuire, îţi mulţumesc, Catherine
Drayton, pentru că eşti un agent extraordinar şi pentru că ai
întrevăzut potenţialul cărţii. Mulţumiri tuturor celor de la
Inkwell Management, mai ales lui Lyndsey Blessing.
Mulţumiri călduroase editorilor mei australieni, Claire Craig,
Brianne Collins şi Simone Ford. Apreciez foarte mult munca
voastră atentă de editare a cărţii. Le mulţumesc lui Elizabeth
Abbot, Marcus Jobling, Duro Jovicic, Kirsten Matthews şi
Karen Murphy, cu care am discutat despre artă. Îi
mulţumesc lui Bethany Wheeler, care mi-a împărtăşit cu
generozitate din timpul şi cunoştinţele ei despre sticlărie.
Orice greşeală îmi aparţine. Toate lucrurile bune vi se
datorează. Mulţumiri speciale adolescenţilor care mi-au
împărtăşit poveştile lor. Le sunt recunoscătoare nepoatelor şi
nepoţilor mei, care mi-au îngăduit să le pun o groază de
întrebări şi nu m-au trimis la plimbare. Mulţumirile mele lui
Alison Arnold, pentru consfătuirile de taină avute în maşină,
Dianei Francavilla, pentru cunoştinţele ei impresionante
despre literatura şi filmele pentru adolescenţi, Emmei
Schwartz, pentru sfaturile legate de scriere, şi lui Ange
Maiden, pentru că râde tot timpul. Şi, în sfârşit, le
mulţumesc fraţilor mei, lui Cate, Cella şi Ras şi, bineînţeles,
părinţilor mei.

233
- GRAFFITI MOON -

234
- CATH CROWLEY -

235