SUBIECTE

pentru examen la Psihologie judiciară

1. Scurt istoric al psihologiei judiciare- Încă Socrate (469-399 a. Ch.) a expus un şir de
idei despre natura raţionalistă a comportamentului uman şi conţinutul echitabil al legii, care au fost
preluate mai apoi de către Platon şi Aristotel. În Evul Mediu s-a instituit o tratare etatistă (din fr.
"êtat" - stat) a dreptului, acesta fiind întruchipat de legile elaborate de către feudal, monarh.
Filosofii iluminişti au demonstrat importanţa psihologică, pe care o exercită nu atât norma cu
conţinut de interdicţie, cât cea de permisiune – dreptul. Ca ştiinţă psihologia juridică apare relativ
târziu, fundamentându-se pe noua ideologie a dreptului şi afirmându-se, pentru început, într-un
domeniu îngust – al cercetării crimei şi infractorului. Primele atestări ale implicării psihologiei în
activitatea judiciară ţin de sec. XVIII, de dezvoltarea unei ramuri specializate a domeniului
psihologic-judiciar – psihologia criminală, care mai apoi se extinde înglobând problemele justiţiei,
pentru ca să se contureze o ramură nouă, cu caracter interdisciplinar, psihologia juridică. Psihologia
juridică în această primă perioadă de formare poate fi caracterizată în următorul mod:- născută la
intersecţia a mai multor domenii ştiinţifice ea funcţionează pentru început în cadrul lor, nu formează
o ştiinţă aparte, deci nu dispune de cercetători care se preocupau doar de problemele ei specifice;-
apare sub imperativul necesităţii investigaţiei rolului fenomenelor psihice în drama judiciară,
servind rezolvării unor probleme dificile cu care se confruntă activitatea juridică practică şi care nu
pot fi explicate doar prin utilizarea metodelor judiciare tradiţionale. De aceea iniţial rezolvă un şir
de aspecte în comun cu psihiatria. Caracterul interdisciplinar al psihologiei juridice în perioada dată
se manifestă din plin. În Rusia apar un şir de monografii, autorii cărora – jurişti, psihiatri – recurg la
tratarea fenomenelor din cadrul urmăririi penale prin prisma manifestărilor psihice Deosebit de
intens se dezvoltă psihologia judiciară în Germania unde, de rând cu analiza factorilor care
contribuie la devierea de la normativitatea socială, este realizată o sinteză a trăsăturilor de
personalitate ale infractorilor, sunt conturate primele date despre caracterul mărturiilor şi desemnate
cauzele erorilor în conţinutul lor. Psihologia juridică se manifestă pentru început şi ca un domeniu
experimental, influenţată fiind de cercetările introspective care dominau investigaţia psihologică de
la sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX. Către sfârşitul sec. XIX se extinde cadrul de
reprezentări psihosociologice despre esenţa comportamentului criminal. La sfârşitul secolului XIX,
cu deosebire în Franţa, se dezvoltă conceptual «psihologia maselor».
2. Obiectul şi obiectivele psihologiei judiciare- Psihologia juridică este o disciplină
distinctă teoretic-aplicativă care studiază persoana umană implicată în drama judiciară şi cadrul
psihologic şi sociopsihologic care determină comportamentul ei. Fundamentată pe ştiinţele
psihologice şi juridice înrudite ea stabileşte mecanismele psihice şi sociale ale comportamentului
personalităţii în cauză, determină factorii esenţiali (psihici, psihologici şi sociali) care îl
influenţează, utilizând metode adecvate de diagnosticare, apreciere corectă a conduitelor stabileşte
şi aplică programe de corectare a comportamentului criminal, realizând în final sarcina de bază a
organelor judiciare - respectarea legilor într-un stat de drept.Psihologia juridică, fiind o ştiinţă şi o
practică de activitate, realizează un şir de obiective, care sunt supuse obiectivului general: sinteza
ştiinţifică a cunoştinţelor psihologice şi juridice în scopul reflectării esenţei categoriilor
fundamentale ale dreptului, cercetarea particularităţilor psihice, psihologice şi sociale care
determină comportamentul subiecţilor relaţiei de drept în diverse situaţii, facilitarea procesului de
conştientizare de către agenţii judiciari a comportamentului uman, prin aplicarea volumului de
cunoştinţe speciale psihologice.În scopul realizării acestui obiectiv-cheie se conturează un şir de
obiective teoretice:- sinteza ştiinţifică a cadrului conceptual juridico-psihologic şi determinarea
domeniilor de aplicare a lui;- perfecţionarea aparatului teoretico-conceptual (a sistemelor de noţiuni
care deservesc nu doar psihologia judiciară, dar şi dreptul în general), precum şi elaborarea unor
termeni noi, în conformitate cu realizările ştiinţifice curente şi realitatea socială în schimbare,
punerea lor în uz;- elaborarea modelelor teoretico-explicative ale fenomenelor psihice şi
psihosociale implicate în drama judiciară; validarea şi adaptarea aparatului conceptual şi a
modelelor teoretico-explicative, utilizate în psihologia generală şi psihosociologie, necesităţilor
domeniului activităţii judiciare.Deoarece psihologia judiciară este, în primul rînd, o ştiinţă

1
aplicativă, ea urmează să realizeze şi anumite obiectivele empirice:- stabilirea unei metodologii
specifice de cercetare a realităţii psihice şi psihosociale, a fenomenelor specifice, întâlnite în
activitatea judiciară;- determinarea prin intermediul unor cercetări teoretico-empirice concrete a
legităţilor manifestării fenomenelor psihice şi realităţii sociale în drama judiciară;- oferirea
organelor de drept a informaţiilor cu referinţă la particularităţile activităţii psihice a indivizilor
implicaţi în drama judiciară;- ajutor practic organelor judiciare în stabilirea adevărului şi aplicarea
corectă a legii, în evitarea erorilor condiţionate de cauze psihologice;- elaborarea şi promovarea
unor programe de recuperare şi readaptare, reintegrare socială a infractorilor;- organizarea unor
programe de acţiune socială preventivă;- asistenţa psihologică în forma expertizelor pe parcursul
procesului penal, de terapie psihologică în perioada detenţiei şi post-detenţie.

3. Raporturile interdisciplinare ale psihologiei judiciare- Ştiinţele juridice se

adresează componentei infracţionale a personalităţii, psihologia juridică, studiind persoana umană,
încearcă să analizeze omul în infractor, rezolvând în aşa fel una din sarcinile primordiale ale etapei
actuale, dictate de schimbarea accentelor în relaţiile sociale - umanizarea normei de drept, precum şi
a întreg sistemului de relaţii juridice. Aşadar, deoarece atât agentul judiciar, cât şi psihologul
implicat în activitatea de cercetare a dramei judiciare şi personajelor ei se confruntă cu o
multitudine de fenomene psihice, explicaţia cărora poate fi efectuată doar recurgând la anumite
modele general psihologice şi psihofiziologice, psihologia juridică menţine raporturi strânse cu
psihologia generală care, la rândul ei, se bazează pe un cerc larg de ştiinţe, dintre care în prim plan
se evidenţiază fiziologia. Nu vom neglija nici raportul dintre psihologia juridică şi psihofiziologie,
disciplină care oferă cunoştinţe despre funcţionarea analizatorilor şi a întregului SNC. Psihologia
juridică este, la rândul ei, un domeniu experimental al psihologiei generale: prin caracterul său
practic poate oferi generalizări pentru înţelegerea psihicului. Altă ramură distinctă a psihologiei -
psihologia socială - pare să realizeze un raport atât de strâns cu cadrul psihologic-judiciar, încât unii
cercetători sunt predispuşi să considere psihologia juridică o parte componentă a ei. individul uman,
participant al dramei judiciare, este integrat într-un mediu social concret care determină evoluţia lui,
asimilarea de modele culturale, valori şi norme, legăturile cu diverse grupuri şi subgrupuri, iar în
final - profilul personalităţii. depăşind domeniul ştiinţelor psihologice, putem remarca raportul
psihologiei juridice cu sociologia şi filosofia - prima oferind generalizări sociale, a doua - legităţi,
fără de care tratarea unor fenomene sociale ar fi imposibilă. Deoarece cadrul juridic se confruntă cu
entităţi sociale de diverse configuraţii, posedând calităţi deosebite, dictate de apartenenţa la o
anumită categorie socială, psihologia juridică recurge la cercetările din domeniul psihologiei
diferenţiate - etative, a sexelor, interculturale, inclusiv etnice, etc. În rezolvarea obiectivelor
empirice se manifestă raportul psihologiei juridice cu psihodiagnostica, ştiinţă capabilă să ofere
metode şi tehnici de investigaţie practică a fenomenului infracţiunii. În raportul cu ştiinţele de drept
psihologia juridică oferă un instrument de interpretare a comportamentului personalităţii implicate
în drama judiciară. Dreptul penal - realizează o alianţă cu psihologia în aprecierea elementelor de
culpă, vinovăţie, intenţie, prevedere, stare emoţională, conduită simulată, responsabilitate etc.
Procedura penală - în cele ale activităţii de cercetare penală, anchetă preliminară şi dezbateri
judiciare: confruntare, percheziţie, prezentare spre recunoaştere, ascultare, interogare etc.
Criminalistica - de cercetare la faţa locului, colectare de probe etc. Criminologia orientează
psihologia juridică spre investigaţia genezei şi evoluţiei criminalităţii.

4. Normativitate şi norme sociale: definiţie, tipuri, funcţii-

Viata sociala, relatiile si activitatea prin care ea se desfasoara a fost si este guvernata de norme si
reguli de o mare varietate si complexitate: morale, religioase, etice, economice, ecologice, politice,
sanitare, sportive etc. si nu in ultimul rand juridice. Ansamblul acestor norme confera societatii acea
caracteristica de a fi o existenta supusa normativitatii sociale fara de care societatea nu ar putea
exista. Normele sociale sunt prin continutul si forma lor destinate a reglementa in mod direct sau
indirect relatiile interumane, fiind prin originea si natura lor produse sau creatii ale traditiei,
experientei, constiintei si vointei umane, pe cand normele tehnice vizeaza raporturile dintre om-

2
natura. Funcţie de raporturile sociale pe care le reglementează (criteriul domeniului de referinţă):
morale, religioase, politice, economice, ştiinţifice, ecologice, juridice; (domeniul delimitat din
social). La acest nivel delimitarea se poate realiza şi prin luarea în considerare a unui specific pe
care-l presupune conţinutul normei, existând:a.1. Norme cu caracter acţional în raporturile omului
cu natura, cu mediul ambiant în care sunt cuprinse : normele tehnico-productive, normele de
organizare a muncii, ecologie, bio-fiziologice;a.2. Normele cu caracter acţional în raporturile
omului cu societatea ; normele prin care sunt reglementate relaţiile şi instituţiile fundamentale ale
societăţii (economice, morale, politice, religioase, juridice);a.3. Normele cu caracter organizatoric-
reglează funcţionarea mecanismelor şi structurilor organizatorice din societate (organizaţii,
instituţii, asociaţii, ligi);a.4. Normele cu caracter comportamental, privesc raporturile interumane,
interpersonale sau dintre individ şi segmentele comunităţii;a.5. Norme ce vizează regulile sau
principiile activităţii de cunoaştere (reguli ale gândirii şi activitatea de cercetare şi creaţie).(Unele
norme, din punct de vedere al sferei lor de aplicare, sunt generale, altele particulare sau chiar
speciale).b. Funcţie de criteriul istoric: norme nescrise (cutumiare) şi norme scrise; norme spontane
prin apariţie şi cristalizare în evoluţia lor istorică şi norme create, elaborate. Din această diversitate
se desprinde aspectul că normele sociale pot fi clasificate în trei domenii generale:norme
acţionale,norme comportamentale;norme organizaţionale. c. Funcţie de caracterul metodelor de
reglementare :norme juridice (normele dreptului obiectiv);norme extra-juridice (nejuridice): norme
de convieţuire socială, obiceiul, norme morale, normele organizaţiilor nestatale;norme meta-
juridice: normele vieţii şi trăirilor religioase (ritualuri, practicile de cult religios).Functii: Norma
sociala are ca principal scop sau destinatie (finalitate) sa incadreze actiunea, atitudinea sau conduita
umana in anumite limite prin care acea actiune sau conduita sa nu contravina intereselor si valorilor
celorlalti membrii ai comunitatii ori a societatii in ansamblul sau, sa asigure astfel o anumita
stabilitate si ordine in desfasurarea relatiilor interumane, ca suport unitar al coeziunii acelei
comunitati Principalul continut al normelor sociale vizeaza cu deosebire actiunea si/sau conduita
umana stabilind modalitatile in care acestea pot, trebuie sau nu trebuie sa se desfasoare. Normele
sociale, prin continutul lor, fie sintetizeaza o experienta trecuta, acumulata, fie exprima o necesitate
prezenta, fie proiecteaza un comportament viitor subordonat unui scop sau ideal. Normele sociale se
adreseaza in mod impersonal, la modul generic, unor subiecti sociali potentiali (posibili) prescriind
fie actiuni sau conduite obligatorii, fie permise, fie prohibite, fie recomanda sau stimuleaza anumite
conduite sau actiuni din care decurg drepturi si obligatii ale subiectilor potentiali carora li se
adreseaz

5. Raportul cadrului normativ social cu normativitatea juridică-

Norma socială este un standard mediu al opiniilor, atitudinilor indivizilor incluşi într-un anumit
context social, determinând anumite reguli de conduită, modele comune de percepere, gândire,
acţiune în raport cu valorile, exprimând nişte prescripţii generalizate cu conţinut reglator. Deci
normele nu pot fi produse la nivel de individ separat, ţin neapărat de grup. Individul le acceptă din
mai multe considerente, normele facilitându-i procesul de luare a deciziilor, rezolvare a problemelor
din cotidian, integrare în câmpul social şi înlesnire a raportului cu alţi indivizi. La nivel de grup
norma se prezintă ca un factor al consensului, armoniei, colaborării.Normele de drept - anumite
etaloane comportamentale în raport cu valorile sociale, aflate sub protecţia statului şi a organelor
juridice, stabilite prin lege şi prevăzând o sancţionare instituţionalizată în cazul nerespectării - se
prezintă ca o parte componentă a normativităţii general-sociale, secundară faţă de aceasta în
aspectul ei temporal. Ele oglindesc atât interesele majorităţii indivizilor, cât şi calitatea raportului
individ-stat, iar în cadrul acestuia şi a celui realizat între membrii societăţii şi institutele de
drept.Fiecare societate posedă un sistem valoric-normativ - element constitutiv al comunităţii, care
înglobă un ansamblu de criterii (valorice) şi reguli (norme) ce călăuzesc activitatea grupurilor
sociale. Aceste criterii şi reguli sunt însuşite de indivizi prin socializare, constituind experienţa lor
de viaţă, într-o oarecare măsură (în funcţie de gradul de toleranţă al grupului social) impuse lor,
respectarea fiind asigurată de recompense şi sancţiuni instituţionalizate (juridice) sau psihosociale
(opinie publică).Reiese că socializarea este un proces prin care individul însuşeşte şi interiorizează
valorile şi normele sociale, formându-şi modele de comportament, atitudini şi evaluări, devenind

3
membru al unei comunităţi sau al unui grup social. Acest proces coincide cu dezvoltarea omului din
copilărie şi până la vârsta adultă. El se realizează sub influenţa unor factori sociali hotărâtori cum ar
fi: familia, şcoala, diverse instituţii sociale, grupuri, principalul fiind, totuşi, sistemul normativ-
valoric din colectivitatea dată. Totodată, socializarea este şi un mecanism prin care societatea
transmite membrilor săi normele, valorile, credinţele etc.

6. Socializarea juridică şi formarea conştiinţei de drept-

O formă instituţionalizată a controlului social constă în aplicarea normelor de drept. Fiind

nişte reguli elaborate şi confirmate de către organe speciale legislative, ele sunt asigurate de
controlul unor instituţii speciale, de stat. După adoptare ele capătă denumirea de lege şi caracterul
obligatoriu pentru toţi subiecţii sociali, atât colectivi, cât şi individuali.Asimilarea conduitelor care
vin în acord cu normele de drept decurge în procesul socializării juridice a individului. Socializarea
juridică prevede înglobarea valorilor şi normelor apărate prin lege. Pe parcursul acestui proces are
loc formarea conştiinţei de drept a individului uman - a unui sistem de cunoştinţe, atitudini,
reprezentări şi evaluări ale normativităţii juridice care-i reglementează viaţa în cadrul social şi
juridic concret în care el este inclus. Conştiinţa de drept nu prevede posedarea perfectă a
conţinutului integru al spectrului de legi adoptate în stat, asemenea competenţă ţinând de
prerogativa lucrătorilor din domeniul jurisprudenţei, ci conştientizarea şi acceptarea acelor valori
care sunt asigurate de norma de drept.
7. Formele şi funcţiile conştiinţei de drept
Conştiinţa de drept determină caracterul acţiunilor individului în societate. În funcţie de
caracterul dezvoltării conştiinţei de drept putem distinge câteva niveluri ale acesteia.La nivelul
elementar, iniţial, individul posedă cunoştinţe empirice ale normelor de drept, care-i permit un
acord cu acestea. Omul îşi organizează activitatea în scopul satisfacerii trebuinţelor personale în
conformitate cu normativitatea socială şi juridică, se încadrează comportamental în modelele
recunoscute de societate, deseori fără a fi conştient de existenţa unor norme juridice, dirijat fiind
doar de intenţia de a face faţă controlului social, de a nu veni în dezacord cu grupul. Este de fapt un
model de conformare, de adaptare la cerinţele sociale.La următorul nivel, mai elevat, individul
uman se orientează în diverse situaţii, instituţii de drept, este conştient de statutul şi rolul lui în
societate. Posedă cunoştinţe empirice, la nivelul simţului comun, mai rar teoretice, despre drepturile
şi obligaţiile sale, reglementate prin norma de drept.Cel mai înalt nivel prevede posedarea unor
opinii, conştientizarea rolului şi a importanţei dreptului în societate. Este, de fapt, o conştientizare
conceptuală a normei de drept, o respectare a ei reglementată de convingerea internă în modelele
comportamentale ajustate la sistemul de legi.Conştiinţa juridică are câteva funcţii.1.Cea de
cunoaştere realizează reflectarea normativităţii juridice, mai frecvent la nivel de tradiţii,
reprezentări, experienţă, norme, care duc la formarea unor modele de comportament în situaţiile
controlate de lege.2.Funcţia de evaluare se prezintă ca o apreciere a sistemului de drept, motivând
comportamentul şi selectând conduitele în vigoarea circumstanţelor.3.Cea de reglementare duce la
un control conştient al acţiunilor şi apreciere a rezultatelor acestora.

8. Abordarea conceptului de personalitate în psihologia judiciară

Psihologia juridică şi criminologia, la fel precum psihologia generală şi cea socială,
operează cu conceptul de personalitate - un construct pluridisciplinar.Noţiunea de personalitate
înglobă esenţa omului ca subiect şi obiect al procesului social-istoric, un sistem de atribute
biopsihosociale, structuri comportamentale, temperamentale, caracteriale, valori personale raportate
la cele sociale, de care dispune o persoană. Psihologia juridică implică în aparatul conceptual
noţiunea dată, examinând-o într-un context special, cel al dramei judiciare. Cercetarea
personalităţii personajelor din cadrul dat - a infractorului, martorului, victimei, precum şi a agenţilor
judiciari, deşi ţine cont de modelele conceptuale, elaborate de psihologie în scopul definirii
personalităţii şi stabilirii profilului ei, totuşi, recurge la unele scheme deosebite, acceptate în
domeniul ştiinţelor speciale. Necesitatea unei cercetări ample a personalităţii infracţionale este
condiţionată atât de sarcinile justiţiei: de descoperire, cercetare, sancţionare a infracţiunilor şi

4
orientare a activităţii spre profilaxia criminalităţii; cât şi de orientarea contemporană general-umană
- spre umanism, armonizare a relaţiilor sociale, anihilare a factorilor distorsionanţi, provocatori de
conflicte interpersonale şi intergrupale. Cercetarea personalităţii infractorului este o activitate
complexă şi complicată. În profilul psihologic al oricărui individ uman, implicat în infracţiune, se
împletesc atât calităţi pozitive, cât şi de cele, care-i caracterizează apartenenţa la un anumit grup
social - al infractorilor. Calităţile psihice ale oricărui om nu pot să-l sortească fatal la realizarea
rolului social de infractor. Dar există anumite particularităţi psihice, precum şi factori sociali, care îi
determină profilul psihologic şi orientarea comportamentală.
9. Factorii psihologici ai infracţiunii şi comportamentului infracţional

10. Tipologii psihologice ale infractorilor

Putem, astfel, distinge:infractori deosebit de periculoşi, care au comis infracţiunea «cu
intenţie» - fiind conştienţi de caracterul ei «excepţional de grav»;infractori periculoşi, care au comis
infracţiunea deosebit de gravă «cu intenţie» - fiind conştienţi de caracterul social-periculos al
acţiunii sau inacţiunii, precum şi de urmările ei social-periculoase;infractori mai puţin periculoşi,
care au comis infracţiunea mai puţin gravă;infractori ocazionali, care au comis o infracţiune din
imprudenţă, prevăzând posibilitatea survenirii urmărilor social-periculoase ale acţiunii sau
inacţiunii, dar subestimându-le, considerând în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate sau neglijând
posibilitatea survenirii unor asemenea urmări,infractori iresponsabili - care nu erau în stare să
conştientizeze acţiunile lor sau să le conducă din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări
psihice temporare, debilităţi mintale sau a unei alte stări patologice.O alta clasificare:asocial-tip
caracterizat de o pregătire socială insuficientă, care-l face vulnerabil în situaţiile nefavorabile, mai
frecvent manifestându-se ca un infractor situaţional. În conformitate cu criteriul enunţat, autorul
consideră că acest tip prezintă un grad jos de periculozitate socială;antisocial - tip ce posedă
orientări criminale care-l domină, predispus spre alegerea formelor criminale de satisfacere a
trebuinţelor, intereselor, realizare a scopurilor, prezentându-se ca un criminal profesional,
periculos;cu defecte în capacitatea de autoreglare a comportamentului, infractori «întâmplători»,
care în virtutea unor deficienţe a proceselor volitiv-afective nu pot rezista în situaţia criminogenă.In
functie de gradul de conştientizarea şi dirijare psihică a comportamentului:Infractorii normali-nu
sunt afectaţi de vreo patologie psihică, crima fiind conştientizată, comportamentul, mai frecvent,
orientat spre existenţa antisocială. Conştienţi de caracterul antisocial al comportamentului lor, aceşti
infractori se dirijează de motive egoiste, trebuinţe hipertrofe. Infractorii anormali sunt persoane care
au dereglări psihice de diversă natură, patologii de limită ce nu le permit o conştientizare deplină,
adecvată a acţiunilor şi comportamentelor.În funcţie de tendinţa de repetare a acţiunilor criminale
distingem infractori recidivişti şi nerecidivişti.Primii sunt orientaţi spre repetarea acţiunilor
criminale, spre asigurarea existenţei prin practicarea infracţiunii. Infractorii nerecidivişti sunt
persoanele care nu repetă comportamentul criminal.In funcţie de gradul de pregătire infracţională
sunt distinse alte două tipuri.Infractorii ocazionali sau situaţionali înglobă persoane care au săvârşit
infracţiunea în virtutea unor circumstanţe deosebite, cu caracter afectiv, material, politic, naţional
etc. Infractorii de carieră se caracterizează printr-un comportament infracţional rezultat din modul
de socializare, sunt orientaţi spre modul de viaţă antisocial. Infractorii de carieră sunt mai frecvent
profesionali, specializaţi într-un anumit domeniu.Exista si: 1. Infractorii socializaţi, devin criminali
în urma impactului mediului social, de la care învaţă valori şi norme deviante.2Infractorii
nevrotici.Devin criminali în rezultatul distorsiunilor personalităţii şi a percepţiei neadecvate a
ambianţei. 3. Infractorii psihotici- Pot comite diverse crime, lipsiţi fiind de compasiune, empatie,
recunoaştere a valorii «altuia».4. Infractorii sociopaţi- Persoanele afectate de sociopatie pot provoca
daune materiale, morale şi chiar fizice, fără de a resimţi vreo anxietate sau sentimentul vinovăţiei

11. Comportamentul deviant şi delincvent al minorilor: factori determinanţi,

particularităţi, forme

5
 Factorii, care determină delincvenţa juvenilă, pot fi împărţiţi în interni, individuali şi externi,
sociali:1.Factorii neuro-psihici.Adolescenţa şi tinereţea timpurie este o vîrstă de trecere, atît din
punct de vedere biologic, cît şi social. 2. În psihologia juridică rolului familiei în formarea
socială a minorului i se acordă un loc important. Pare-se, dintre factorii sociali, care pot perturba
dezvoltarea armonioasă a adolescentului, acesta este cel mai puternic.3. Minorii sînt într-un anumit
fel “captivi” ai relaţiilor grupale. Anume grupul este mediul, în care ei se pot afirma, se pot
identifica, de la care iau modelele şi valorile plauzibile. Totodată, grupurile de minori pot deveni un
mediu de promovare a unor valori antisociale, atît în virtutea incompetenţei membrilor lor, cît şi din
cauza pătrunderii, infiltrării în acestea a unor persoane cu intenţii sau chiar trecul criminal. 4.Alt
factor important este şcoala. La momentul actual, prin întreaga atmosferă, caracterul programelor şi
metodelor şcolare, starea de criză, care a afectat considerabil calitatea instruirii şi a educaţiei, şcoala
nu contribuie la dezvoltarea unei personalităţi active, creative. Structura delincvenţei juvenile are
particularităţile sale. Actualmente, sub influenţa stării de criză socială, diferenţierii materiale
vădite, a contradicţiilor dintre cerinţele sporite şi posibilitatea de satisfacere a lor delincvenţa
juvenilă se caracterizează prin creşterea ponderii crimelor cu caracter material şi, totodată, prin acte
de violenţă, mai frecvent comise în grup. Grupurile de minori comit jafuri, furturi, acte de
huliganism. Maturizarea sexuală de rînd cu insuficienţa de cunoştinţe sociale, lipsa unei conştiinţe
de drept şi chiar incompetenţa în problemele raportului dintre sexe duce la comiterea actelor de viol.
În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi juridică
putem distinge mai multe categorii de minori, cu comportament deviant:Minorii cu comportament
asocial, afectaţi de diverse vicii (alcoolosm, narcomanie, toxicomanie), frecvent neşcolarizaţi sau
nangajaţi în cîmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi de dorinţa de autorealizare,
autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi, sau a domina. Minorii cu comportament
delincvent, caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse devieri de la normalitatea psihică,
accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism sau agresivitate, tendinţe spre
violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin socializare afectuoasă sau
chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al societăţii, psihopatii,
nevroze, oligofrenii. În cele mai frecvente cazuri minorii comit infracţiuni în grup. Grupurile
delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:grupul situativ - implicat într-o acţiune delincventă în
virtutea unor circumstanţe criminogene, căror adolescenţii nu li se pot opune;grupul agresiv - cu o
ierarhie cît de cît stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre comiterea infracţiunilor.

12. Tipologia acţiunilor delincvente, comise de minori

În funcţie de caracterul comportamentului şi raportul acestuia cu normativitatea socială şi
juridică putem distinge mai multe categorii de minori, cu comportament deviant:Minorii cu
comportament asocial, afectaţi de diverse vicii (alcoolosm, narcomanie, toxicomanie), frecvent
neşcolarizaţi sau nangajaţi în cîmpul muncii, lipsiţi de posibilitatea, iar uneori şi de dorinţa de
autorealizare, autoafirmare, atraşi de grup, cu tendinţe de a fi dominaţi, sau a domina. Minorii cu
comportament delincvent, caracterizaţi prin comportament influenţat de diverse devieri de la
normalitatea psihică, accentuări de tip schizoidal, hipertimic, epileptoidal, conformism sau
agresivitate, tendinţe spre violenţă, chiar sadism, maturizare sexuală precoce. Se caracterizează prin
socializare afectuoasă sau chiar inadaptare socială, abateri grave de la sistemul valoric-normativ al
societăţii, psihopatii, nevroze, oligofrenii. În cele mai frecvente cazuri minorii comit infracţiuni în
grup. Grupurile delincvente de minori pot fi de diverse tipuri:grupul situativ - implicat într-o acţiune
delincventă în virtutea unor circumstanţe criminogene, căror adolescenţii nu li se pot opune;grupul
agresiv - cu o ierarhie cît de cît stabilită a statusurilor, dominaţie strictă, orientat spre comiterea
infracţiunilor.

Particularităţi specifice ale urmăririi penale în cazurile cu minori

Ancheta minorului trebuie să ţină cont de orientarea generală, în cazul cînd infracţiunea a fost
comisă sub impactul unor circumstanţe nefavorabile şi adolescentul este conştient de caracterul
negativ al propriilor acţiuni, anchetatorul este obligat să-i dezvolte această atîrnare, să-l ajute în
efortul de a depăşi momentul dificil. Adolescenţii sînt destul de receptivi în plan emoţional,

6
 uşor depistează nesinceritatea adulţilor şi pun preţ pe atitudinile corecte. Iată de ce anchetatorul
poate miza pe un comportament sincer, obiectiv, poate realiza un contact psihologic prin
utilizarea unor întrebări corect formulate, dar eforturile lui vor eşua în cazul cînd va da dovadă
de falsitate, compasiune exagerată sau va recurge la metode autoritare. Minorul delincvent
trebuie să înţeleagă corect dificultatea situaţiei în care s-a pomenit, precum şi faptul că prin
propriile acţiuni îşi proiectează destinul. Este inadminisibilă aplicarea forţei din partea
anchetatorului - frecvent minorii delincvenţi s-au ciocnit de asemenea situaţii în familie, în
grupul neformal, de aceea nu se vor speria, ci doar vor alege un răspuns adecvat: opunere de
rezistenţă activă - nesupunere, minciună, bravadă, sau pasivă - indiferenţă, închidere. Totodată,
trebuie să fie alese atent tacticile cercetării preliminare: ce se potriveşte în cazul unui infractor
matur poate să dăuneze cercetării atunci cînd infracţiunea a fost comisă de un minor. Cercetarea
particularităţilor anchetării minorilor delincvenţi a stabilit un şir de metode, care ar putea facilita
obţinerea rezultatului dorit:tabilirea calităţilor pozitive în scopul realizării unui contact
psihologic;determinarea momentelor, care ar contribui la conştientizarea adecvată de către
minor a caracterului acţiunilor lui;consultarea minorului în problemele de drept, orientarea lui
spre stabilirea unui comportament, care ar duce la atenuarea vinei;cercetarea cadrului social, în
care este încadrat minorul, cu deosebire a grupului de semeni (şcolar, neformal), a cercului de
interese pe care le împărtăşeşte, stabilirea persoanelor cu care vine în contact şi a caracterului
influenţelor acestora: anihilarea celor cu caracter social-negativ şi atragerea în calitate de aliaţi a
celor care exercită o influenţă pozitivă;întocmirea şi aplicarea unor programe de reorientare
socială a minorului, administrarea cărora va ţine cont de capacităţile lui de a depăşi orientările
negative, de interesul pentru un alt mod de viaţă.

13. Particularităţi psihologice ale victimei

Psihologia victimei constituie un compartiment special al psihologiei juridice. El include
studiul personalităţii acesteia, al factorilor determinanţi ai victimizării, elaborarea recomandărilor cu
referinţă la realizarea anchetei, la stabilirea unor programe de protecţie şi autoprotecţie. Recurgînd
atît la definiţiile oferite de legislaţia din ţara noastră, cît şi la cele propuse de către victimologie,
putem trata noţiunea de «victimă» în sensul de orice persoană umană care suferă direct sau indirect
consecinţele fizice, morale sau materiale ale unei acţiuni sau inacţiuni criminale. Victima, astfel,
este persoana lezată fără vreo asumare conştientă a calităţii sale şi a riscului. Totuşi, în ultimii ani se
afirmă dierse concepţii, referitor la comportamentul victimei şi rolul ei în structura infracţiunii.
Unul din aspectele importante ale studiului victimei se referă la faptul dacă victimele pot sau nu să
împartă, într-o anumită măsură, responsabilitatea cu infractorii ce comit acte de natură antisocială
împotriva lor. Unii autori chiar au şi introdus noţiunea de «victimă activantă», prin care s-a ajuns la
concluzia că, direct sau indirect, victima poartă o parte de vină în desfăşurarea acţiunilor
infracţionale.Studiul victimologic al violului a stabilit că în majoritatea cazurilor victima şi
infractorul se află în relaţii prealabile, prima crezînd «bunelor intenţii», primind cu uşurinţă
invitaţii, asumîndu-şi involuntar rolul pe care îl doreşte agresorul. Din aceste considerente relaţia
infractor-victimă poate fi reprezentată în următorul mod:Totalitatea calităţilor victimei, care oferă
anumite condiţii pentru comiterea infracţiunii, contribuie la victimizare doar în cazul unui raport al
acesteia cu infractorul - cauza delictului, precum şi în cadrul acţiunii unor factori subiectivi şi
obiectivi. Cu cît comportamentul victimei este mai «provocator», cu atît mai mare e «vina» ei de
infracţiune şi cu atît acţiunile infractorului sînt mai fortuite. Această corelaţie se manifestă mai
evident în infracţiunile care periclitează integritatea fizică şi psihică a personalităţii: în structura lor
se întrevede rolul puternic al afectivităţii infractorului, al stărilor lui, uneori atingînd un nivel de o
tensionare supremă şi luînd forma de afect fiziologic.

14. Factori ai victimizării

7
 Totalitatea calităţilor victimei, care oferă anumite condiţii pentru comiterea infracţiunii,
contribuie la victimizare doar în cazul unui raport al acesteia cu infractorul - cauza delictului,
precum şi în cadrul acţiunii unor factori subiectivi şi obiectivi. Cu cît comportamentul victimei este
mai «provocator», cu atît mai mare e «vina» ei de infracţiune şi cu atît acţiunile infractorului sînt
mai fortuite.Există chiar un şir de indicatori ai potenţialelor victime:exteriori: aspect fizic, vîrstă,
forţă, comportament, limbaj, vestimentaţie etc;psihologici: nivel al dezvoltării intelectuale,
afectivitate, voinţă, sugestibilitate, influenţare etc;psihosociali: orientări morale, relaţii sociale,
statut şi rol social.Condiţiile infracţiunii se prezintă ca împrejurări obiective prielnice comiterii unei
infracţiuni: anumite stări individuale psihice sau condiţii psihologice şi sociale, factori naturali sau
fizici. În calitate de factori subiectivi se manifestă calităţile personalităţii victimei: manifestările
emotiv-volitive, caracteriale, temperamentale sau alte caracteristici care au determinat
comportamentul în momentul săvîrşirii infracţiunii, sau chiar pînă la aceasta. Prin investigaţia lor
poate fi stabilită configuraţia împrejurărilor psihice care au dus la infracţiune. Comportamentul
victimei poate fi determinat de temperament (sangvinicul şi flegmaticul vor căuta soluţii, colericul -
se va apăra, melancolicul - va capitula), de starea fizică (cele mai vulnerabile categorii sînt femeile,
bătrînii, copii), calităţile afective (persoanele neechilibrate cu diverse patologii afective sînt mai
frecvent victimizate), trăsăturile caracteriale (indivizii cu o experienţă socială redusă şi apreciere
neadecvată pot fi uşor amăgiţi), intelectuale (persoanele cu o valoare scăzută QI devin leger
victime) etc. Comportamentul social neadecvat majorează riscul victimizării, poate deveni cauza
principală a infracţiunii (cazul persoanelor în stare de ebrietate sau femeilor cu un comportament
incitant).

15. Tipologia victimelor

Tipologia victimelor prezintă importanţă prin faptul că înlesneşte cercetarea victimei,
oferind nişte repere iniţiale. Există mai multe tipologii. În funcţie de apartenenţa la o anumită
categorie socială: copii dispăruţi; copii maltrataţi fizic sau sexual; persoane în vîrstă; femei
maltratate; victime ale atacului sexual; victime în rezultatul unor accidente rutiere.În funcţie de
gradul de responsabilitate al victimelor în comiterea infracţiunii împarte victimele în: persoane
complet inocente; avînd o vinovăţie minoră; la fei de vinovate precum infractorul; mai vinovate
decît infractorul; cu responsabilitate totală; simulante. Tot in functie de acest criteriu distingem un
comportament de nonparticipare, latent (predispus), provocator, participant şi fals al
victimei.Utilizînd drept criterii factorii biologici, psihologici şi sociali (deci reieşind din cele trei
componente ale personalităţii, distingem mai multe categorii de victime: Victimele nevîrstnice care,
prin calităţile lor: neevoluare fizică, lipsă de experienţă socială şi naivitate în raporturile cu
ambianţa, capacitate redusă de a înţelege sensul şi consecinţele unor comportamente, sînt supuse
riscului din partea jefuitorilor, violatorilor, maltratării şi abuzului sexual, răpirii, utilizării drept
complici la infracţiuni. Femeile prin tradiţie prezintă trăsături de personalitate specifice: fineţe,
emotivitate, încredere, lipsă de agresivitate, mai fiind şi slabă din punct de vedre
morfoconstituţional, fapt care le oferă calitatea de victime în cazul infracţiunilor de ordin sexual sau
material. Un şir de autori se referă la molestarea sexuală a copiilor. Această perversiune sexuală,
numită pedofilie, constă în tendinţa de a practica acte sexuale cu copii de acelaşi sex sau de sex
opus. De regulă este practicată de bărbaţi, în cele mai dese cazuri psihopaţi imaturi afectiv, inhibaţi
sexual, anxioşi, aproape incapabili de a întreţine relaţii sexuale cu persoane de aceeaşi vîrstă,
posedaţi de sentimentul inferiorităţii. Vîrstnicii - pot deveni victime maltratate, agresate sexual, sau
ale infracţiunilor materiale. În ultimii ani s-au intensificat cazurile cînd ei devin victime ale
escrocilor, fiind deposedaţi de spaţiul locativ, ale jefuitorilor, persoanelor cu înclinaţii sexuale
perverse. Hans von Hentig evidenţiază şi alte categorii de persoane, supuse riscului
victimizării:consumatorii de alcool sau de droguri - pericol din partea hoţilor, dar şi a
autovictimizării prin consumul de băuturi falsificate sau de substanţe care le înlocuesc
alcoolul;imigranţii, minorităţile etnice - victime ale discriminării naţionale, rasiale, ale
excrocilor;indivizii cu o inteligenţă redusă - pradă uşoară pentru excroci, hoţi, violatori;indivizii
temporar deprimaţi, tot aici putem adăuga şi indivizii singuratici, sau cu «inima zdrobită» - cu un
nivel scărut al reactivităţii fizice şi psihice, pradă a hoţilor, excrocilor;indivizii achizitivi, care caută

8
în orice împrejurare să-şi mărească profitul - expuşi excroceriilor, sustragerii de bunuri materiale,
şantajului etc;indivizii destrăbălaţi şi desfrînaţi - expuşi pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar şi
crimelor de ordin material;indivizii «blocaţi» de datorii băneşti;indivizii «nesupuşi».

16. Activitatea juridică în vederea profilaxiei victimizării

Pericolul victimizării poate fi evitat prin majorarea spiritului de vigilenţă a populaţiei,
cultivarea unor deprinderi prin care ar fi minimalizată forţa diferitor împrejurări care favorizează
infracţiunile, organizarea «spaţiului fizic» şi a «spaţiului psihosocial». În vederea depăşirii
pericolului victimizării pot fi luate măsuri, clasificate în două grupuri: de autoprotecţie, pe care
individul le întreprinde singur, punînd în aplicare vigilenţa proprie; de protecţie socială - ce ţin de
organele de ocrotire a dreptului, responsabile de prevenirea, curmarea infracţiunilor, sancţionarea şi
izolarea infractorilor. Educaţia moral-juridică, cunoaşterea sistemului de drept, a legilor şi
respectarea lor asigură o mai mare securitate, oferind posibilitatea de recurgere la apărarea de către
organele respective, de reacţie adecvată, corectă în cazul victimizării. La aceasta se adaogă şi
cunoaşterea şi respectarea normelor de convieţuire socială, care permit o încadrare eficientă în
ambianţă.Printre măsurile de protecţie de victimizare sint si cunoaşterea şi relaţiile bune cu vecinii,
raporturile permanente cu inspectorii de poliţie din sector. Tot el menţionează printre măsurile de
autoprotecţie organizarea unui sistem de protecţie a locuinţei, folosirea în acest scop a sistemelor de
alarmare, întărirea şi dotarea corespunzătoare a porţilor, uşilor (cu mai multe lacăte, vizoare,
sonerii) şi a ferestrelor. În unele state se afirmă tot mai mult practica acordării de ajutor psihologic
şi social-psihologic în vederea reabilitării psihice a victimelor. În SUA şi Canada sînt organizate
centre speciale, în unele cazuri chiar specializate în diverse tipuri de victimizare. În Republica
Moldova sunt organizate centre de reabilitar pentru cîteva categorii de victim: ale violenţei în
familie, traficului de fiinţe umane, minore. ot mai frecvent se discută problema acordării de ajutor
psihoterapeutic unor categorii de victime, acţiune realizată într-un şir de ţări. În cadrul cursurilor de
reciclare agenţii judiciari sînt familiarizaţi cu metodele de comunicare cu victima.

17. Aspecte subiective şi obiective ale analizei mărturiei judiciare

Printre problemele de care se preocupă psihologia judiciară în cadrul acestei probleme se
impune cea a formării mărturiei, a veridicităţii ei, a caracterului erorilor, precum şi a posibilităţii
delimitării mărturiei eronate de cea de rea credinţă, desemnîndu-se anumite metode de verificare.
Totodată, în psihologia judiciară sînt examinate aspectele reactivării informaţiei, pe care o posedă
martorul, metodelor psihologice, utilizate în scopul căpătării unei mărturii cît mai complete şi mai
veridice.Fenomenul psihologic al martorului şi mărturiei este examinat din două aspecte:subiectiv -
capacitatea psihologică a individului de a depune mărturie, determinată de particularităţile
intelectuale, volitive, afective, caracteriale, morale, sociale etc;obiectiv - proprietăţile evenimentului
infracţiunii de a forma obiectul mărturiei. Din aceste considerente sînt cercetate atît fenomenele
psihice care însoţesc formarea unei mărturii, cît şi cauzele obiective care o determină, fapt care
determină complexitatea cercetării martorului şi a caracterului mărturiei. Pe de o parte este necesar
să stabilim fidelitatea informaţiei şi momentele de «eronare» sau «nesinceritate» reieşite din
calităţile personale ale individului uman. Sunt frecvente cazurile cînd şi o mărturie de bună credinţă
poate fi falsă din unele considerente de natură fiziologică sau psihologică de ordin
personal.Martorul se bucură de anumite drepturi, urmînd, totodată, să-şi realizeze obligaţiile,
confirmate prin lege. Dificultăţile realizării ascultării martorului reies din particularităţile lui
individual psihologice şi sociale, precum şi din acţiunea unor factori cu caracter social global. Iată
cum se prezintă factorii, care determină caracterul mărturiei. Depoziţiile martorului şi ale părţii
vătămate constau din relatarea împrejurărilor referitor la evenimentul infracţiunii şi sănt calificate
drept probe. Reieşind din obligaţia ofiţerlui de urmărire penală, a procurorului şi instanţei de
judecată de a aprecia probele, conducîndu-se de prevederile legii, dar şi de cunoştinţele care le-ar
putea facilita procesul de stabilire a caracterului lor, analiza psihologică a depoziţiilor martorului şi
victimei se prezintă ca un mod de evaluare a informaţiei şi de calificare a ei: veridică, falsă sau
eronat
18. Aspecte psihologice ale urmăririi penale

9
 Din perspectiva psihologică activitatea de urmărire penală se prezintă ca o totalitate de
relaţii interpersonale pe care le întreţin subiecţii ce reprezintă organele nominalizate mai sus cu
învinuitul sau bănuitul, partea vătămată, martorul.Stidierea în dinamică a personalităţii infractorului,
realizată în conformitate cu Codul de procedură penală care subliniază necesitatea identificării
cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la comiterea infracţiunii, urmează să se axeze
pe:identificarea comportamentului de pînă la comiterea infracţiunii, stabilirea cauzelor şi motivelor
care au contribuit la comiterea delictului;cercetarea conduitelor în timpul comiterii infracţiunii,
identificarea tuturor factorilor obiectivi şi subiectivi care le-au determinat;analiza psihologică a
personalităţii infractorului în timpul urmăririi penale şi anchetei preliminare, a atitudinilor,
orientărilor, intereselor, aptitudinilor.În literatura psihologic-judiciară informaţia pe care trebuie s-o
colecteze ofiţerul de urmărire penală pe parcursul urmăririi penale este divizată în:informaţie cu
caracter material, identificată cu ajutorul metodelor criminalistice;cu caracter ideal – căpătată în
cadrul interogatoriilor, ţinîndu-se cont de legităţile psihologice ale percepţiei, păstrării şi reactivării
imaginilor care reflectă evenimentul infracţiunii precum şi de particularităţile individual-
psihologice ale persoanelor implicate în cercetare.Această informaţie, purtînd pecetea
subiectivismului, influenţată atît de calităţile individuale ale celui care o prezintă, cît şi de cele ale
anchetatorului, concentrează atenţia cercetătorilor. Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul se
confruntă cu problema stabilirii responsabilităţii învinuitului. Iresponsabilitatea implică lipsa de
conştiinţă a caracterului acţiunilor şi imposibilitatea de dirijare a comportamentului. Deoarece
responsabilitatea implică întotdeauna luciditate şi capacităţi de autocontrol şi autodirijare, ea este o
calitate doar a persoanelor mature. Odată cu atingerea vîrstei de 14 ani minorul începe să aibă o
responsabilitate limitată, primirea actului de identitate (la 16 ani) implică un statut social şi mai
avansat, dar şi angajarea în acest statut, iar atingerea majoratului (18 ani) presupune o
responsabilitate totală. Responsabilitatea penală a minorilor delincvenţi trebuie să fie stabilită prin
examenul psihologic-judiciar.Anumite stări temporale, definite în psihologie cu noţiunile de «afect
fiziologic», «şoc psihic», pe fundalul acţiunii unor factori care pun în pericol valori cu caracter
suprem pentru individ, pot duce la un comportament iresponsabil, stabilirea gradului de
iresponsabilitate psiholgoică, în conformitate cu care este calificată infracţiunea, ţinînd de
competenţa expertului-psiholog.Existenţa unei stări de imputabilitate caracterizează persoanele
afectate de patologii psihice, starea de iresponsabilitate a lor fiind stabilită prin examenul psihiatric-
judiciar.

19. Psihologia ascultării şi interogatoriului bănuitului şi învinuitului

Interogarea este una din activităţile principale pe care o realizează ofiţerul de urmărire
penală. Totodată, anume această activitate se prezintă ca un raport interpersonal direct, care necesită
din plin aplicarea cunoştinţelor psihologice. Pregătirea ofiţerului de urmărire penală pentru
realizarea interogării include:analiza informaţiei cu privire la personalitatea celui
interogat;formularea întrebărilor, care urmează să fie adresate;alegerea metodelor care pot fi
utilizate pe parcursul interogării;consultarea specialiştilor din diverse domenii. ntrebările pe care le
adresează ofiţerul de urmărire penală celui anchetat trebuie să fie subordonate scopului interogării,
clarificînd următoarele momente:motivaţia comportamentului infracţional;cauzele principale ale
infracţiunii, modul în care a fost comisă;circumstanţele care au determinat-o (subiective sau
obiective, reieşite din orientarea, interesele, motivaţia infractorului sau determinate de
comportamentul părţii vătămate etc);modul în care a fost săvîrşită infracţiunea, mijloacele folosite
în acest scop, conduitele părţilor, anumite detalii semnificative cu referinţă la însuşirile lor
psihice;atitudinea celui interogat faţă de urmărirea penală, ofiţerul de urmărire penală, în general
conştiinţa lui socială şi de drept.Pe lîngă întrebările de bază trebuie să fie întocmite un şir de
întrebări suplimentare, care ar facilita procesul depistării informaţiei false şi a erorilor, al căpătării
unor dovezi noi. Mecanismele psihologice ale celui anchetat prezintă câteva caracteristici care
trebuie cunoscute, deoarece numai cunoscându-le, ofiţerul de urmărire penală poate stabilii
discrepanţa dintre intenţiile ascunse şi cele declarate, dintre acţiunile şi vorbele învinuitului Dintre
modurile de simulare ori disimularea transpuse şi sub formă verbală – de minciună – învinuiţii sau
inculpaţii apelează de cele mai multe ori la următoarele:refuzul de a vorbi sau de a recunoaşte

10
faptele care li se impută;invocarea imposibilităţii de a-şi aduce aminte;prezentarea de
alibiuri;recunoaşterea unor fapte minore, în scopul disimulării celor importante;simularea nebuniei;
încercări de automutilare etc. Anumite particularităţi psihologice ale învinuitului pot influenţa
caracterul interogatooriului:atitudinea faţă de cercetarea penală şi de ofiţerul de urmărire penală:
avînd caracter pozitiv pot contribui la crearea unei atmosfere de colaborare reciproc avantajoasă;
negativ - pot acutiza conflictul şi provoca dificultăţi pe parcursul interogatoriului;evaluarea
informaţiei pe care urmează să o ofere, conştiinţa de faptul că aceasta va influenţa soarta lui de mai
departe;conţinutul intereselor - de a contribui la facilitarea urmăririi penale, în aşa fel denotînd
dorinţa de colaborare sau de a se împotrivi, a ascunde informaţia pe care o posedă;încordarea
psihică provocată de intenţia de a afla volumul informaţiei de care dispune ofiţerul de urmărire
penală, orientările lui, de a-şi stabili un mod de comportament favorabil situaţiei în care s-a
pomenit.Ofiţerul de urmărire penală este preocupat de următoarele probleme:cercetarea conduitelor
învinuitului în scopul aprecierii atitudinii lui faţă de cercetare şi în genere - de infracţiunea
comisă;încercarea de a-l orienta pe învinuit spre o atitudine de colaborare;folosirea unor metode
psihologice, care i-ar facilita celui anchetat procesul reconstituirii informaţiei.Interogatoriul
debutează cu stabilirea identităţii învinuitului, aducerea la cunoştinţă a ordonanţei de punere sub
învinuire, explicarea conţinutului ei şi a drepturilor persoanei interogate. Mai apoi ofiţerul de
urmărire penală întreabă dacă învinuitul recunoaşte învinuirea ce i se aduce, ascultă declaraţiile lui
asupra conţinutului învinuirii, dacă este necesar, adresează întrebări.

20. Metode şi tactici psihologice utilizate în următirea penală

Pe parcursul urmăririi penale ofiţerul de urmărire penală poate utiliza anumite metode de
influenţă psihologică, care nu vin în dezacord cu cerinţele legii procesual penale.Metoda
convingerii. Are forma unei influenţe verbale, care ţine cont de sentimentele, trăirile învinuitului,
ajutîndu-i să-şi aprecieze corect comportamentul, să-şi înţeleagă vina. Metoda influenţei indirecte se
fundamentează pe prezentarea unor dovezi, probe verbale sau materiale convingătoare, cu
capacitatea de a modifica cardinal situaţia din timpul interogării, trezind sentimentul de eşec al
persoanei anchetate şi provocînd dorinţa de a relata faptele ascunse. Metoda stimulării morale,
potrivită în cazul infractorilor ocazionali, se fundamentează pe cunoaşterea personalităţii
învinuitului de către ofiţerul de urmărire penală, a intereselor lui, a unor merite, operînd cu
trebuinţele, cu oferirea unei alte perspective. Constă în explicarea tuturor aspectelor cercetării şi
anchetei, a rolului pozitiv al recunoaşterii sincere a vinei şi comportamentului de colaborare cu
ancheta. În cadrul realizării interogatoriului unei persoane care urmăreşte aceleaşi scopuri precum
ofiţerul de urmărire penală, dar din anumite considerente de ordin psihic nu poate oferi informaţia
necesară, pot fi utilizate tacticile:tactica amintirii prin contingenţă: utilizarea asociaţiilor verbale,
crearea unor asociaţii prin evocarea imaginilor sau chiar folosirea unor obiecte, situaţii cu
capacitatea de a reactiva informaţia conţinută în memorie;amintirea prin asemănare sau prin
contrast: constă în provocarea de stări afective similare sau diferite decît cea din timpul cercetat,
capabire de a reactiva informaţia;ascultarea repetată constă în cerinţa de a repeta relatarea despre
anumite fapte, împrejurări, amănunte la intervale diferite de timp. Contradicţiile, erorile, care
inevitabil pot apărea, demonstrează netemeinicia informaţiei false;ascultarea sistematică se
foloseşte în cazul infractorului ocazional, sincer, care doreşte să colaboreze cu ancheta, dar are
anumite dificultăţi în reproducerea evenimentului, precum şi în al celui nesincer, obligîndu-l să
explice toate amănuntele. Alte tactici pot fi folosite în situaţiile de conflict latent, iarr uneori chiar
manifestat.Folosirea întrebărilor de detaliu în scopul obţinerii unor amănunte referitoare la diferite
împrejurări ale infracţiunii şi demonstrării netemeiniciei ascunderii informaţiei, formării imboldului
de a renunţa la negarea vinei. Ascultarea încrucişată constă în crearea unei situaţii de ofensivă a
învinuitului, de «apărare» de doi sau mai mulţi ofiţeri de urmărire penală, care-i adresează întrebări
alternativ, într-un ritm alert, lipsindu-l de posibilitatea de a-şi pregăti răspunsurile mincinoase.
Tactica complexului de vinovăţie (asemănătoare metodei stimulării morale) se foloseşte în cazul
persoanelor sensibile, trezindu-se sentimentul culpabilităţii.Folosirea probelor de vinovăţie - în
cazul persoanelor nesincere, cu antecedente penale, a infractorilor de carieră, provocînd nesiguranţă
şi trezind imboldul de recunoaştere a vinei şi de oferire a unei informaţii adevărate.Procedeul

11
justificării timpului critic constă în relatarea minuţioasă a tuturor evenimentelor de pînă la, din
timpul şi de după infracţiune. Informaţia este verificată, oferindu-i ofiţerului de urmărire penală
posibilitatea de a depista momentele de nesinceritate.Ascultarea unui învinuit despre activitatea
altor participanţi la infracţiune se foloseşte în cadrul cercetării crimei comise în grup. Procedeul
permite depistarea verigii slabe în structura grupului.

21. Aspecte psihologice ale activităţilor procesual-penale, întreprinse în cadrul urmăririi

penale-

22. EPJ (expertiza psihologic-judiciară): noţiuni, condiţii de convocare şi efectuare, etape,

cerinţe faţă de întocmirea documentară-

23. EPJ în procesul penal: oportunitatea efectuării, tipuri, obiecte şi obiective-Tipurile de

expertiză psihologică judiciară:1.Expertiza personală şi de comisie. Cea dintâi este realizată
de către un specialist în domeniu, iar cea de-a doua - de cîţiva specialişti dintr-un anumit
domeniu.2.Expertiza de bază şi suplimentară. Expertiza de bază este cea ordonată pentru
explicarea întrebărilor înaintate în faţa specialistului. Expetiza suplimentară este ordonată
în cazul când concluziile expertizei de bază sunt incomplete, neclare sau în cazul când apar
dubii vis-a-vis de justeţea concluziilor formulate.3.Expertiza primară şi repetată. Expertiza
primară este cea realizată prima, în contextul dosarului, şi subiectului respectiv. Expertiza
repetată se promovează de câteva ori în cazul atitudinii rezervate faţă de concluziile
formulate anterior. Deosebirile principale între expertiza suplimentară şi cea repetată:
expertiza suplimentară rezolvă problemele rămase în suspensie la experiza anterioară şi
poate fi efectuată fie de acelaşi expert, fie de altul
expertiza repetată explică încă o dată aspectele deja cercetate şi poate fi efectuată fie de
către un alt expert sau de un grup de experţi.4.Expertiza monospecializată şi complexă.
Cea dintâi este realizată de un anumit tip de specialişti, iar expertiza complexă este
efectuată de un grup din diferiţi specialişti (de exemplu, un medic şi un psiholog).
24. EPJ a afectului psihologic-

25. EPJ a minorilor infractori-

12