Student: Roman Cosmin Sebastian

Grupa: A5
Anul I

Curtea Penală Internaţională

- organizare şi funcţionare –

Experienţa jurisdicţiilor ad-hoc a făcut posibilă adoptarea, în cadrul

conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 1, a Statului Curţii Penale
Internaţionale, prima jurisdicţie internaţională penală permanentă, creată printr-un
tratat multilateral. Formula creării jurisdicţiei internaţionale penale printr-un tratat
multilateral nu este nouă. Această formulă a apărut o dată cu ideea de jurisdicţie
internaţională penală permanentă, încă de la începutul secolului şi a fost analizată
cu ocazia înfiinţării tribunalelor internaţionale penale pentru fosta Iugoslavia şi
pentru Ruanda, ca formulă alternativă la înfiinţarea acestora ca măsură a
Consiliului de Securitate al ONU în baza Capitolului VII din Carta ONU. O
asemenea abordare, a afirmat Secretarul General ONU în raportul său cu privire la
înfiinţarea TIPFI, ar avea avantajul de a permite o examinare detaliată şi o
elaborare a tuturor aspectelor referitoare la stabilirea unui tribunal internaţional. De
asemenea, această abordare, a afirmat tot Secretarul General al ONU, va permite
statelor participante la negocierea şi încheierea tratatului, exerciţiul deplin al
voinţei lor suverane, în particular, manifestarea în sensul de a fi parte sau nu la
statutul curţii. De altfel, şi membrii CDI ONU au afirmat de mai multe ori că „un
tratat ar reprezenta o bază legală mai fermă pentru judecarea autorilor crimelor
internaţionale”. Rezultatul conferinţei diplomatice de la Roma din 1998 a răspuns
tuturor acestor susţineri şi s-a concretizat în adoptarea acestui mult disputat Statut
de la Roma. Exercitarea voinţei politice a statelor participante la conferinţa de la
Roma s-a manifestat intens, efectul fiind înfiinţarea unei curţi permanente,din
1
Dumitru Diaconu, op.cit., p. 37
nefericire mai puţin puternică decât ar fi fost nevoie. Aici a intervenit şi dorinţa de
control asupra viitoarei curţi, manifestată de către marile puteri, care au simţit o
anumită temere în a permite crearea unui organism puternic, care s-ar putea aşeza
la un moment dat împotriva intereselor lor politice.
Exerciţiul puterii suverane s-a manifestat şi ulterior adoptării Statului de la
Roma şi a semnării lui, fiind state, precum SUA, care nu numai că nu au ratificat
Statutul, dar au mers până la. retragerea expresă a semnării Statutului, situaţie fără
precedent în relaţiile internaţionale. Sigur că gestul SUA, care a avut o semnificaţie
mai degrabă politică decât juridică, s-a dorit un semnal al retragerii sprijinului
american faţă de Curte. Cu toate acestea, într-o perioadă relativ scurtă de timp, 4
ani, Statuii de la Roma a intrat în vigoare, iar Curtea a început să funcţioneze
efectiv de la jumătatea lui 2003. Evident că, înfiinţarea CPI prin tratat a prezentat
toate inconvenientele inerente unei formule de acest gen, ceea ce s-a concretizat
într-o anumită perioadă de timp necesară intrării în vigoare a Statului şi, nu în
ultimul rând, într-un Statut care nu sprijină o Curte puternică, permiţând
Consiliului de Securitate al ONU suspendarea quasi discreţionară a procedurilor
Curţii. Dacă avem însă în vedere marea realizare pe care o reprezintă înfiinţarea
Curţii, precum şi faptul că înfiinţarea ei are la bază consensul comunităţii
internaţionale, se poate afirma că o Curte mai puţin puternică şi complementară
jurisdicţiilor naţionale este ceea ce comunitatea internaţională şi-a dorit la
momentul adoptării Statutului.
Fiecare subiect de drept internaţional prezintă anumite caracteristici comune
subiectelor de drept internaţional în general, care îi permit manifestarea în planul
relaţiilor internaţionale. Alături de aceste caracteristici comune, care se referă la
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii internaţionale, fiecare subiect de drept
internaţional prezintă caracteristicii proprii, specifice propriei forme de organizare.
Toate aceste caracteristici comune sau specifice fiecărui subiect de drept
internaţional, devin criterii de determinare a formei de manifestare pe plan
internaţional a unei persoane juridice de drept internaţional public: stat, organizaţie
internaţională, mişcare de eliberare naţională.
Pentru organizaţiile internaţionale, doctrina este de acord că, printre criteriile
de determinare a calităţii de subiect de drept internaţional, în forma unei organizaţii
internaţionale, se află:
- asocierea de state;
- structura organizatorică;
 - o distincţie suficientă între statele-membre şi organizaţie;
- existenţa unei capacităţii juridice la nivel internaţional;
- scopuri legale, raportate la dreptul internaţional public în general.
Organizaţia internaţională Curtea Penală Internaţională îndeplineşte toatea
ceste criterii.Astfel, CPI a fost creată în baza unui tratat multilateral, Statutul de la
Roma, la care sunt părţi peste 94 de state. Ne aflăm în faţa unei asocieri de state
care, în temeiul art. 1 din Statut, au decis să creeze CPI ca o instituţie permanentă,
care să stabilească relaţii de cooperare de pe planuri egale, cu o altă organizaţie
internaţională - ONU (art. 2). De asemenea, organizaţia internaţională Curtea
Penală Internaţională are o structură organizatorică bine delimitată, care cuprinde
organe specializate, precum şi organe plenare. Desigur că această structură nu este
una comună organizaţiilor internaţionale tradiţionale. Nu întâlnim în cadrul
organizaţiei internaţionale Curtea Penală Internaţională organe cu competenţă
restrânsă care îndeplinesc de regulă atribuţii executive. Aceasta se datorează şi
faptului că această nouă organizaţie va funcţiona intr-un domeniu specializat al
relaţiilor internaţionale, realizarea justiţiei internaţionale penale.
In acest sens, art. 34 din Statutul de la Roma prevede care sunt organele CPI,
şi anume: Preşedinţia, Camera de Judecată, Camera Preliminară, Biroul
Procurorului şi Registratura. Adunarea Statelor Părţi 2 nu este enumerată printre
organele care fac parte din structura CPI. Există autori care afirmă că Adunarea
Statelor Părţi face parte din structura CPI, privită ca o organizaţie integrată,
convenind într-o structură de natură federală toate cele trei componente ale puterii:
componenta legislativă şi executivă reprezentată de adunarea statelor părţi şi
componenta judiciară, reprezentată de organele enumerate de art. 34 din Statut.
Formal, Adunarea Statelor Părţi nu face parte dintre organele enumerate la art. 34
ca aparţinând Curţii. O separare însă între structura CPI identificată la art. 34 din
Statut şi Adunarea Statelor Părţi nu poate fi însă concepută, relaţia dintre Adunarea
Statelor Părţi şi organele judiciare ale Curţii fiind evidentă. Faptul că Adunarea
Statelor Părţi este un organ al organizaţiei internaţionale create prin Statutul de la
Roma rezultă chiar din dispoziţiile acestuia, care îi conferă atribuţii excepţionale,
specifice unui organ cu funcţii de cele mai diverse, legislative, executive,
administrative. Chiar de la art. 2 şi art. 3 din Statut se clarifică poziţia de organ al
CPI pe care o are Adunarea Statelor Părţi, prin aceea că se prevede expres că
2
Dumitru Diaconu, op.cit., p. 36
Adunarea va fi aceea care va aproba Acordul Curţii cu ONU precum şi acordul de
sediu cu statul de sediu - Olanda. In mod evident, numai un organ al unei
organizaţii internaţionale poate aproba tratatele internaţionale pe care această
organizaţie le încheie. De asemenea, tot în susţinerea punctului de vedere potrivit
căruia Adunarea Statelor Părţi este un organ al Curţii Penale Internaţionale, ne
referim la faptul că autorii Statutului de la Roma au reglementat funcţiile Adunării
Statelor Părţi raportat la activitatea organizaţiei, atât pe tot cuprinsul Statului (art.
2, art. 3, art. 36, art. 51, art. 79, art. 87 etc), cât şi consacrând un capitol integral
acestui organ principal - Capitolul XI - care reglementează atât funcţiile acestui
organ, cât şi formula organizatorică şi de îndeplinire a funcţiilor sale. De aceea,
opinăm că structura CPI are doua componente una administrativ-legislativă
alcătuită din Adunarea Statelor Părţi şi una judiciară alcătuită din organele
judiciare ale Curţii, enumerate la art. 34 din Statut.
In ceea ce priveşte criteriul suficientei distincţii între statele membre ale
organizaţiei internaţionale şi organizaţia însăşi, acesta este în mod evident
îndeplinit în cazul CPI, după cum rezultă din chiar dispoziţiile Statutului de la
Roma, referitoare la independenţa de care se bucură organele Curţii, care au
personal independent şi nu se supun instrucţiunilor statelor membre.
Capacitatea juridică de drept internaţional al unei organizaţii internaţionale
implică existenta unor drepturi si obligaţii de drept internaţional public. Intre
drepturile de drept internaţional, specifice unei organizaţii internaţionale, doctrina
identifică capacitatea de a încheia tratate, precum şi dreptul de legaţie activă şi
pasivă.
Personalitatea juridică a CPI este confirmată de dispoziţiile art. 4 parag. 1
din Statutul de la Roma care prevede: „Curtea va avea personalitate juridică".
Acest articol se referă la ambele tipuri de personalitate juridică specifice unei
organizaţii internaţionale, de drept intern şi de drept internaţional public. Alături de
prevederea generală referitoare la personalitatea juridică a Curţii, cuprinsă în art. 4
parag. 1, Statutul de la Roma cuprinde, cum am mai menţionat anterior, şi alte
dispoziţii, referitoare la capacitatea de a încheia tratate internaţionale [art. 2, art. 3
parag. 2, art. 87 parag. 5 Ut. a)]; în ceea ce priveşte ultimul dintre criterii, ce
serveşte la calificarea unei entităţi ca o organizaţie internaţională
interguvernamentală, şi anume legalitatea scopurilor, realizarea lui, în cazul CPI ca
organizaţie internaţională, rezultă cu claritate din preambulul Statutului. Acesta
reafirmă, pe de parte, scopurile şi principiile Cartei ONU ca scopuri călăuzitoare în
activitatea oricărei organizaţii internaţionale, iar pe de altă parte, scopurile
specifice activităţii CPI ca instituţie internaţională judiciară.
Dintre aceste scopuri menţionăm: reprimarea celor mai grave crime care
privesc ansamblul comunităţii internaţionale, prin măsuri luate în cadrul naţional şi
prin întărirea cooperării internaţionale, înlăturarea impunităţii autorilor acestor
crime şi cooperarea interstatală pentru prevenirea unor noi crime. Legalitatea
acestor scopuri este dincolo de orice dubiu, Statutul reprezentând, aşa cum am mai
afirmat, o codificarea a dreptului internaţional în materie.
Din coroborarea criteriilor menţionate mai sus, putem afirma cu certitudine că
entitatea CPI, înfiinţată prin Statutul de la Roma, este o organizaţie internaţională
interguvernamentală de sine stătătoare, cu personalitate juridică proprie, aflată într-
o relaţie specială cu ONU.
CPI reprezintă o organizaţie permanentă şi independentă, căreia i s-a
încredinţat exercitarea jurisdicţiei penale asupra persoanelor acuzate de a fi comis
una dintre cele patru categorii de crime enumerate de Statutul de la Roma: genocid,
crime împotriva umanităţii, crime de război şi agresiune.
Exercitarea jurisdicţiei Curţii are, în general, o natură complementară
jurisdicţiilor naţionale. Aceasta înseamnă că noua curte îşi va exercita jurisdicţia
numai atunci când tribunalele naţionale nu vor putea sau nu vor dori să judece
persoanele acuzate de a fi comis crimele prevăzute în Statut. Odată ce o cauză va fi
adusă în faţa Curţii, toate statele părţi la Statutul de la Roma (în prezent sunt peste
94 de state) trebuie să coopereze în investigarea şi urmărirea penală a persoanelor
care intră sub jurisdicţia personală a Curţii.
Aşa cum am mai arătat, CPI este o organizaţie internaţională. Fără a relua
analiza structurii acesteia, precizăm că aceasta conţine, pe de o înfiinţarea şi
funcţionarea jurisdicţiei internaţionale penale 201 parte, organe de cooperare
interguvernamentală (Adunarea Statelor Parte) şi, pe de altă parte, organe integrate
specializate în domeniul relaţiilor de drept internaţional penal şi procedural penat
(Biroul Procurorului, Camerele de Judecată, Preşedinţia şi Registratura).
Compunerea organelor integrate asigură independenţa acestora faţă de
statele membre ale organizaţiei. în acest sens, cei 18 judecători ai Curţii sunt
independenţi în exercitarea funcţiilor, conform Statului de le Roma (art. 40 parag.
1), Biroul Procurorului va acţiona ca un organ independent, iar membrii acestuia
nu vor căuta sau primi instrucţiuni din partea unei surse străine (art. 42 parag. 1 din
Statut).
 Dispoziţiile din Statut care asigură independenţa organelor Curţii, acel grad
de independenţă specific organelor supranaţionale, nu se deosebesc prea mult de
cele din Statutele tribunalelor pentru fosta Iugoslavie şi pentru Ruanda. Desigur că,
în măsura în care vom identifica existenţa unor elemente de supranaţionalitate în
funcţionarea Curţii, acestea nu vor fi puse la îndoială datorită existenţei Adunări
Statelor Părţi, ale cărei puteri în domeniul cooperării interstatale sunt reglementate
de art. 112 din Statut. Adunarea nu mai reprezintă un organ integrat jurisdicţiei
internaţionale penale, întrucât statele părţi sunt fi reprezentate în această adunare
de persoane care acţionează în baza instrucţiunilor guvernamentale. De altfel, şi
domeniul competenţei Adunării trece dincolo de funcţiile judiciare ale Curţii,
Adunarea reprezentând un organ legislativ şi executiv.
Adunarea Statelor Părţi are în principal atribuţii legislative 3, în sensul că
adoptă elementele crimelor ce intră în competenţa materială a Curţii, precum şi
regulile de procedură şi proba în baza cărora va funcţiona Curtea. Pe lângă
atribuţiile legislative, Adunarea Statelor Părţi deţine şi atribuţii executive, care se
referă la adoptarea bugetului Curţii, precum şi la examinarea oricăror probleme
privind necooperarea statelor părţi cu Curtea. Adunarea Statelor Părţi se reuneşte o
dată pe an şi, când circumstanţele o cer, ţine sesiuni extraordinare la sediul Curţii
(care este la Haga) sau la sediul ONU. Fiecare stat parte dispune de un vot, dar
Adunarea Statelor Părţi va încerca, pe cât posibil, adoptarea deciziilor prin
consens; în cazul în care acest lucru nu este posibil, deciziile asupra chestiunilor de
fond sunt luate cu majoritatea de două treimi a celor prezenţi şi votanţi, majoritatea
absolută a statelor parte constituind cvorumul de vot, în timp ce deciziile asupra
chestiunilor de procedură sunt luate cu majoritatea simplă a statelor prezente şi
participante la vot.
Inainte de a trece la identificarea elementelor de supranaţionalitate în cadrul
jurisdicţiei internaţionale permanente, pe care o exercită Curtea, trebuie să avem în
vederea formula de înfiinţare a acesteia, printr-un tratat multilateral. Această
modalitate a creat posibilitatea statelor părţi la Statutul de la Roma să se manifeste
reticent în ceea ce priveşte un eventual transfer de suveranitate către această nouă
organizaţie.
Prima reticenţă s-a manifestat plenar prin adoptarea principiului
complementarităţii jurisdicţiei Curţii faţă de jurisdicţiile internaţionale,
3
Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (17 iulie 1998), art. 112
complementaritate care se aplică, potrivit unor autori, inclusive cazurilor deferite
CPI de către Consiliul de Securitate. în respectarea acestui principiu, organele
integrate ale CPI intervin când jurisdicţia penală naţională, ce ţine de suveranitatea
naţională a fiecărui stat, nu este exercitată pentru că nu se poate sau nu se doreşte
acest lucru (art. 17 din Statutul CPI).
Imposibilitatea exercitării jurisdicţiei internaţionale penale la nivel naţional
de către statele părţi la Statutul de la Roma, ca premisă pentru exercitarea
jurisdicţiei Curţii, ridică în mod evident întrebări cu privire la exercitarea
suveranităţii sale de către statul în cauză la momentul respectiv. Dacă exercitarea
prerogativei jurisdicţiei penale, ca expresie a suveranităţii sale, nu e posibilă la un
moment dat, putem vorbi de un transfer de suveranitate între statul în cauză şi
Curte, prin exercitarea de către aceasta din urmă a propriei jurisdicţii.
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte exercitarea jurisdicţiei Curţii în virtutea
principiului complementarităţii, din perspectiva celui de-al doilea caz de
neexercitare a jurisdicţiilor naţionale, din lipsa de voinţă politică, putem discuta de
un transfer real de suveranitate, consimţit. Este evident, în acest caz avem de-a face
cu exercitarea unuia dintre aspectele suveranităţii, care este jurisdicţia penală, de
către Curte în locul statului parte la Statut, stat care nu dispune de voinţă politică
pentru exercitarea acestuia.
Dacă în ceea ce priveşte acest transfer de suveranitate între statele părţi la
Statutul de la Roma şi Curte, dispoziţiile Statutului nu oferă o imagine clară, există
totuşi câteva elemente vizibile de supranaţionalitate. Aceste elemente sunt mai
puţin puternice decât cele existente în cadrul celor două tribunal internaţionale ad-
hoc create de Consiliul de Securitate, datorită caracterului complementar al
jurisdicţiei Curţii faţă de jurisdicţiile naţionale.
Câteva din dispoziţiile Statutului de la Roma, care ne îndreptăţesc să
afirmăm că acesta prevede unele elemente de supranaţionalitate în cadrul
exercitării jurisdicţiei internaţionale penale permanente sunt prezentate în cele ce
urmează. Articolul 57 parag. 3 lit. d) din Statut prevede că Procurorul poate să
înceapă efectuarea de investigaţii pe teritoriul unui stat parte, chiar în absenţa
consimţământului autorităţilor statului respectiv. De asemenea, conform art. 58
parag. 7 din Statut, Procurorul este autorizat să citeze direct o persoană dacă are
indicii clare că această persoană a comis o crimă ce intră în competenţa Curţii. Şi,
nu în ultimul rând, un mandat de arestare emis de Curte va avea efecte directe în
ordinea naţională a statelor care au ratificat Statutul. De altfel, efectele directe, în
ordinea juridică internă a statelor părţi la Statutul de la Roma, ale deciziilor luate
de organele Curţii, se manifestă nu numai pe perioada urmăririi penale, dar şi pe
aceea a desfăşurării propriu-zise a judecăţii penale, precum şi în faza executării
pedepselor.
Precizăm că elementele de supranaţionalitate prezentate mai sus sunt privite
la acest moment din perspectiva exclusivă a dispoziţiilor Statutului. Cum va
funcţiona efectiv Curtea şi cum se vor manifesta aceste elementele vom vedea abia
odată cu dezvoltarea jurisprudenţei în materie. Nu trebuie să uităm că funcţionarea
Curţii va fi un fenomen total nou în domeniul relaţiilor internaţionale, iar indiciile
pe care ni le oferă funcţionarea tribunalelor internaţionale ad-hoc nu se vor
confirma neapărat în jurisprudenţa Curţii.
 Bibliografie

1. Vasile Creţu – Drept internaţional penal Ed. Tempus Bucuresti 1996

2. Vasile Creţu – Câteva probleme privind statutul Curţii Penale Internaţionale
in Revista România de drept umanitar 2001
3. Dumitru Virgil Diaconu – Drept internaţional penal Cluj Napoca 1997